Sisteme de agricultura

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1

AGRICULTURA – CONSIDERAȚII GENERALE

Cuvinte cheie: agricultură, tehnologii, fertilizare, comerț, dezvoltare

Rezumat:Agricultura constituie din cele mai vechi timpuri şi continuă să rămână

şi azi un domeniu vital de activitate a omului. Rămâne unica sursă de hrană, un furnizor important de materie primă pentru industrie şi totodată o însemnată piaţă de desfacere pentru producţia acesteia. Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a soarelui, în energie potenţială-materia organică -, singura formă de energie accesibilă organismului omenesc şi animal.

Importanţa relativă a agriculturii diferă de la o ţară la alta, dar ea se menţine ca ramură principală a economiei naţionale în toate statele inclusiv în cele puternic dezvoltate. Experienţa ultimelor decenii a demonstrat că problemele economiei mondiale nu pot fi soluţionate făcând abstracţie de agricultură. Dezvoltarea agriculturii este influenţată de factori naturali, tehnici şi social economici.

Dintre factorii naturali, clima are un rol esenţial, ea condiţionează răspândirea şi structura culturilor agricole prin regimul temperaturii, umezelii şi luminii. Relieful influenţează repartiţia culturilor prin altitudine, expunerea versanţilor, înclinarea pantelor. Tipul genetic de sol îşi aduce contribuţia prin însuşirea sa principală, fertilitatea,la care se adaugă şi capacitatea de drenare şi reţinere a apei.

Factorii tehnici au un rol important în sporirea producţiilor, prin mecanizare, chimizare, irigare ş.a. iar cei social-economici prin capacitatea şi gradul de pregătire al forţei de muncă şi întreg contextul economic în care se dezvoltă această ramură a economiei. Ca orice activitate economică, activitatea agricolă are ca finalitate satisfacerea nevoilor umane şi progresul general al ţării.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore

1. Definiția agriculturii

Agricultura este știința, arta sau practica care se ocupă cu procesul producerii de hrană vegetală și animală, fibre, respectiv diverse materiale utile prin cultivarea sistematică a anumitor plante și creșterea animalelor.

Termenul de agricultură provine din cuvintele din latină agri desemnând câmp și cultura însemnând cultivare, în sensul de prelucrare mecanică și chimică a solului pentru a fi apt pentru cultivarea plantelor.

Agricultura, cultivarea pământului pentru a creşte plante a constituit ramura principală de la începuturile civilizaţiei.

1

Ea asigură cea mai mare parte a alimentelor; materiale necesare pentru îmbrăcăminte şi alte materii prime pentru industrii. Când europenii au descoperit ţinuturile îndepărtate, ei au găsit multe culturi exotice. Grăbiţi să le exploateze, ei au pus rapid la punct un sistem comercial care a dezechilibrat drastic balanţa ecologica si economica a multor tari cu economie agrară. Încă de la începutul anilor 1500, aventurierii portughezi si spanioli, urmaţi de britanici, olandezi, francezi si germani, au început colonizarea suprafeţelor vaste situate la tropice. In Europa a crescut mult cererea pentru produsele care proveneau doar din regiunile tropicale sau sub-tropicale, printre care condimentele si băuturile. Se cereau si materiale pentru industrie, cum ar fi bumbacul sau cauciucul. Prelucrarea ulterioara si exportul unor mărfuri atât de valoroase au stimulat mult dezvoltarea comerţului mondial, atât in domeniul alimentar, cat si al materiilor prime. Cererea pentru produse ca bumbacul sau cauciucul a dus la schimbarea caracterului agriculturii in tarile tropicale, mai ales atunci când terenurile destinate agriculturii de subzistenta erau înlocuite cu cele comerciale.

Un alt eveniment de mare însemnătate a fost evoluţia noilor sisteme de administrare introduse la tropice de europeni. Printre cele mai importante dintre aceste scheme au fost plantaţiile, realizate pentru a produce recolte vandabile, pentru comercializare sau pentru barter, si nu doar pentru alimentarea familiei fermierului. Pe plantaţii lucrau fie muncitori din zona, plătiți cu salarii, fie sclavi. Aceste ferme erau organizaţii destul de independente. Pe ele se planta hrana necesara pentru muncitori, si importau personal, echipament si specialişti din tarile de baştina. Plantaţiile sunt de obicei întinse, intre 100 si 20.000 de hectare. După încetarea colonizării noile guverne au împărțit vechile plantaţii in unitati mai mici si au distribuit pământul printre țărani care adesea au continuat sa cultive recolte comerciale alături de cele destinate hranei de subzistenta. In unele regiuni, proprietarii plantaţiilor si-au vândut plantaţiile unor investitori străini sau unor companii multinaţionale care adesea angajau administratori sau muncitori locali. Recoltele pentru comercializare includ recoltele anuale- bumbacul, iuta, orezul si tutunul, dar si recoltele perene- bananele, trestia de zahar care cresc vreme de mai mulţi ani. Arbuştii pereni sunt cei de cafea sau de ceai, iar arborii pereni sunt cei de cacao si doua tipuri de arbori care produc uleiuri alimentare, cocotierul si palmierul. La scara mondiala orezul este cultura predominant tropicala, deşi aproape întreaga producţie de orez este destinata consumului domestic. Cea mai mare parte a celorlalte culturi comerciale, cum ar fi cafeaua si trestia de zahar, este destinata exportului. Recoltele de monoculturi trebuie tratate si cu fungicide, ierbicide şi pesticide, dar aceste substanţe pot cauza mari probleme ecologice şi pot provoca mari dezechilibre ale mediului natural. Multe guverne ale noilor tari independente s-au opus agriculturii pe plantaţii pe care au asociat-o cu dominaţia coloniala, cu opresiunea exploatării pământului si oamenilor. Pe de alta parte, experţii subliniază avantajele economice ale plantaţiilor, in general foarte eficiente. Administratorii plantaţiilor pot controla calitatea si cantitatea mult mai bine decât grupurile de mici proprietari.

2

Ei deţin controlul asupra transporturilor, procesării si comercializării mărfurilor. Agricultura comerciala a adus bunăstare multor regiuni, înainte sărace. Dar trecerea de la agricultura de subzistenta la cea comerciala a cauzat si probleme. Scăderea producţiei de hrana a făcut ca anumite tari exportatoare de produse agricole din Africa, America si Asia sa importe alimente, cum ar fi grâul din Europa sau orezul din SUA. Mulţi economişti sunt îngrijoraţi de problemele economice apărute din cauza schimbărilor in cererea mondiala a anumitor culturi. Plantaţiile de monoculturi, îndeosebi cele care produc culturi cu un ciclu de maturizare relativ lung, sunt vulnerabile la fluctuaţiile preţului mondial si la restricţiile comerciale ale acestor culturi. Din aceasta cauza numeroase tari in curs de dezvoltare, s-au îndatorat creând probleme pe termen lung. Cea mai mare parte a populaţiei sărace a lumii este constituita din fermieri care cultiva doar atât cat sa-si satisfacă necesităţile. Este adevărat, aceasta forma de agricultura este mai puţin dăunătoare pentru natura decât agricultura moderna, comerciala Agricultura stabila, chiar la nivel de subzistenta, necesita un grad mai mare de tehnologie decât agricultura extensiva. Agricultorii trebuie sa-si păstreze terenurile curate fără buruieni, si sa le menţină fertilitatea prin adăugarea de bălegar, sau prin practicarea culturilor alternative, adică alternarea culturilor de pe un câmp pe altul, in fiecare an. Adesea este necesara irigarea acestor terenuri, pentru a preveni pierderea recoltei din cauza secetei. Probabil ca cea mai mare diferenţa dintre cultivarea extensiva si cea alternativa este utilizarea plugurilor. Deoarece plugul poate ara suprafeţe mult mai întinse de teren decât uneltele manuale, nu este necesar ca tot terenul sa fie cultivat. Unele zone pot fi lăsate deoparte pentru a se odihni.

Suprafeţele înțelenite sunt uneori plantate cu iarba care mai târziu va fi arata înapoi in sol, o tehnica ce fertilizează solul. Cea mai mare parte a gondilor, un grup de oameni din centrul Indiei, sunt agricultori de subzistenta. Ei ara toate câmpurile pe care le deţin, primăvara devreme, înainte de sosirea ploilor musonice. Imediat ce terenurile devin umede, agricultorii însămânţează culturile de cereale, printre care porumb, mei si sorg. Ei lasă însa zone extinse necultivate. Aceste terenuri vor fi utilizate pentru culturile de iarna care vor cuprinde bumbac, mei, păstăioase şi grâu. Populaţia foloseşte aproape întreaga cantitate de cereale pentru hrana zilnica. O mica parte a culturilor de bumbac sau de plante oleaginoase este insa deseori vândută pentru achiziţionarea hainelor sau pentru alte bunuri industriale.

Aceste gen de agricultura este practicat in multe părţi ale lumii, incluzând platourile din America Centrala si de Sud, o buna parte din Africa tropicala, India si regiunile calde si umede din estul si sud-estul Asiei. In multe părţi dens populate din Asia tropicala, cum ar fi Bangladeshul, câmpii întinse sunt acoperite de culturi de orez umed, care oferă doua recolte pe an.

Aceasta forma de agricultura intensiva, este posibila din cauza a trei factori importanţi : solul fertil din cauza depozitelor de aluviuni care se aglomerează intre doua inundaţii, reţeaua de canalizare si irigare si utilizarea bălegarului. Agricultura intensiva de subzistenta este posibila si in regiunile deluroase, însă doar cu mare efort.

3

Pentru a cultiva terenurile in panta, fără a cauza eroziunea solului, trebuie construita o serie de terase plane, sub forma de scări. In tarile cu populaţii mari, cum ar fi China, Filipine, Japonia, metoda de terasare este esenţiala. Nu se poate risipi nici un teren cu potenţial cultivabil. Principalele produse ale agriculturii de subzistenta, sunt recoltele destinate hranei, însă un regim format numai din cereale este sărac. De aceea, mulţi agricultori, deţin şi câteva animale printre bovine, porcine si păsări. Ei cultiva uneori şi legume sau zarzavaturi. Impactul economic al agriculturii de subzistenţa pe piaţa mondiala este mic. Recoltele sunt produse pentru familia agricultorului, sau pentru oamenii din acea comunitate si cei mai mulţi dintre aceşti agricultori sunt săraci.Agricultura de subzistenta se bazează pe munca umana si este extenuanta. Satele de agricultori sunt deseori lipsite de serviciile elementare cum ar fi apa, curentul electric, educaţia si sistemul de canalizare. In ciuda acestora, agricultura de subzistenta rămâne importanta deoarece reprezintă ocupaţia a aproape jumătate din populaţia Globului. Agricultura de subzistenta este adesea criticata ca ar fi ineficienta din punct de vedere al productivităţii. Ea este o forma de agricultura adaptata mediului local decât alte forme de agricultura, cum ar fi cele tehnologizate care utilizează maşini si produse chimice. Trecerea la agricultură pentru comercializare este si un risc pentru obiectivul principal acela de hrănire a propriei familii.

Principalele funcţii ale agriculturii în economia naţională sunt: funcţia alimentară; funcţia socio-economică, de participare la procesul de creştere şi

dezvoltare; funcţia de protecţie a mediului şi dezvoltarea durabilă socio-

economică.Agricultura are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor

întrucât nevoile pe care tinde să le satisfacă sunt esenţiale, atât prin importanţa, cât şi prin permanenţa lor. Reducerea sau lipsa unor produse indispensabile vieţii poate provoca perturbaţii în organismul uman şi puternice tensiuni sociale. Gradul de satisfacere a consumului fiziologic normal al întregii populaţii depinde în cea mai mare măsură de producţia agricolă, internă.

1.1. Agricultura zilelor noastre

Jumătate din populaţia globului lucrează in agricultură. Există însă mari diferenţe intre rolul jucat de agricultura in diferite zone ale planetei.

În tarile aflate in curs de dezvoltare, ca de exemplu Nepalul, aproximativ 90% din populație lucrează pământul. Spre deosebire de acestea, doar aproximativ 2% din populaţia activă se ocupă cu agricultura, in ţările industrializate ale Marii Britanii şi Statelor Unite.

Cu toate acestea, datorită înaltei eficienţe şi tehnicilor ştiinţifice utilizate, Statele Unite reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole. În ţările în curs de dezvoltare un mare număr de oameni lucrează în ferme – ei produc doar necesarul de hrană al familiilor lor, cu un surplus foarte mic pentru vânzare. În ţările dezvoltate majoritatea fermelor sunt de tip comercial, unde producţia este vândută pe bani.

4

Toate aceste metode simple de agricultura implică deplasări ale populaţiei. Dar mulţi fermieri în ţările în curs de dezvoltare care practică agricultura doar pentru subzistenţă, duc o viaţă ce implică doar deplasarea pe suprafeţe mici. În vreme ce agricultura de subzistenţă reprezintă o activitate importantă in ţările tropicale, agricultura pe plantaţii joacă un rol vital în economie în mod deosebit în comerţul internaţional. Agricultura pe plantaţii este o forma intensivă de agricultură comercială, însemnând cultivarea unei singure culturi pe suprafeţe întinse.

1.2. Produse profitabile

Natura culturii ce urmează a se planta pe o anumită locaţie depinde de un număr de factori printre care clima, mediul înconjurător, şi de gradul de asigurare cu apă al terenului. Factorii economici sunt şi ei importanţi deoarece este important pentru fermieri să-şi utilizeze pământul într-un mod cât mai profitabil.

Deciziile fermierilor privind alegerea culturii pe care o vor produce sunt influenţate şi de preţurile pieţei şi de costurile de producţie. Fermierii sunt influențați şi de politicile guvernamentale, incluzând subvenţiile pentru producerea sau abandonarea anumitor culturi.

Terenul cultivabil – teren care este lucrat şi utilizat pentru obţinerea recoltelor acoperă aproximativ 1/10 din uscatul planetei. Mai mult de 66% din acest teren este destinat cerealelor. În ordinea importanţei, acestea sunt : grâul-22%, orezul-13%, porumbul-11% şi sorgul (cereale tropicale)-10%. Alte cereale includ : orz, mei, ovăz şi secară.

1.3. Plante importante

Plantele oleaginoase cum ar fi boabele de soia şi cele de rapiţă, din care se produc uleiuri vegetale, reprezintă ca importanţă următoarea grupă de plante. Ele se cultivă pe o suprafaţă de 7% din terenul mondial cultivabil. Pentru recoltele ce nu sunt destinate hranei sunt alocate 5%. Aceste culturi sunt cele de bumbac, tutun şi cauciuc. O suprafaţă întinsă de teren este folosită pentru păşunat. În mod obişnuit păşunile sunt plasate pe terenuri neadecvate pentru culturile agricole. În total, acestea ocupă o suprafaţă de 20% din suprafaţa uscatului.

Produsele agricole joacă un rol important în comerţul mondial. Comerţul pe scară largă al hranei şi al altor produse agricole datează din secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea căilor ferate şi a vapoarelor capabile să transporte încărcături voluminoase şi totodată cu inventarea procesului de refrigerare. Aceste progrese au făcut posibil ca oamenii din regiunile industriale cu dezvoltare rapidă, cum ar fi oraşele din vestul Europei să poată primi stocuri regulate de alimente relativ ieftine cum ar fi carnea, fructele, cafeaua şi ceaiul.

1.4. Comerţul mondial

Agricultura reprezintă ramura principală de activitate, şi care absoarbe forța de muncă în ţările în curs de dezvoltare.

5

Însă, în ultimii 30 de ani, multe din aceste ţări au fost obligate să-şi limiteze exportul de alimente. Acest lucru s-a datorat, parţial, faptului că populaţia ţărilor în curs de dezvoltare a crescut rapid, ceea ce a condus la o creştere anuală mai mare a necesarului de alimentaţie.

Comerţul mondial al produselor agricole este dominat de ţările dezvoltate. Ele realizează peste 70% din importurile agricole mondiale şi aproape 60% din exporturi. Exportatorii cei mai mari sunt Statele Unite ale Americii, Comunitatea Europeană, Australia şi Canada.

Importatorii cei mai mari sunt Comunitatea Europeană, Statele Unite şi Japonia. Principalul produs comercializat sunt cerealele.

1.5. Revoluţia verde

În anii ‘60 printr-un efort colectiv internaţional, cunoscut ca “Revoluţia Verde”, s-a lansat campania pentru creşterea producţiei de alimente. În centrul campaniei a stat ideea de producere a noi varietăţi de culturi care să fie adaptabile condiţiilor ţărilor în curs de dezvoltare.

Crearea noilor soiuri de culturi a ridicat însă anumite probleme. Noile plante necesitau mai multe fertilizări decât cele vechi. Ele erau mai vulnerabile la boli şi la dăunători. Drept urmare ele trebuiau tratate cu cantităţi mai mari de pesticide, dăunătoare mediului.

Introducerea acestor noi soiuri de plante a creat, în anumite zone, probleme sociale. Fermierii bogaţi care deţineau suprafeţe întinse de teren au fost cei care au beneficiat în principal de Revoluţia verde, în timp ce fermierii mai săraci, cu terenuri mici, nu-şi puteau permite fertilizările şi pesticidele necesare unei recolte bogate.

1.6. Probleme de mediu

O altă dificultate căreia trebuie să-i facă faţă agricultura este aceea că cea mai mare parte a terenurilor parţial agricole era deja folosită.Transformarea altor terenuri prin defrişări sau prin cultivarea pantelor dealurilor, prezintă pericol pentru mediu, incluzând eroziunea solurilor. De fapt o mare parte a terenurilor arabile cultivate sau a păşunilor este in pericol.

La începutul anilor ’90 FAO (Food and Agricultural Organization) a estimat că eroziunea solurilor, salinitatea mare cauzată de o proastă gestionare a apei pe terenurile irigate şi lipsa umidităţii ar putea afecta în următorii 35 de ani până la 2.450.000 Km păstraţi de terenuri cultivabile.

O gestionare corectă a terenurilor care să includă conservarea acestora şi aplicarea ştiinţei şi a tehnologiilor moderne în agricultură este absolut necesară pentru a face faţă provocărilor secolului XXI.

Întrebări:

1. Ce este agricultura ?2. Care este impactul agriculturii asupra economiei ?3. Ce este revoluția verde ?4. Care sunt problemele de mediu ?5. Care sunt plantele importante luate în cultură ?

6


ISTORIA AGRICULTURII

Cuvinte cheie: istorie, agricultura, civilizație, primele orașe, domesticire, cultivare

REZUMAT:

În mod surprinzător, agricultura s-a dezvoltat în mod independent în cel puţin patru (posibil şapte) regiuni de pe Terra, într-o perioadă de aproximativ 8 000 de ani. Până în jurul anului 8000 î.Hr., aproape toţi oamenii trăiau din vânătoare şi cules, însă în urmă cu 2 000 de ani, imensa majoritate trăiau din agricultură. În comparaţie cu cele cinci milioane de ani ai istoriei hominizilor sau chiar şi cu cei 100 000 până la 200 000 de ani ai istoriei Iui Homo sapiens, aceşti 8 000 de ani au însemnat o perioadă de schimbări uimitor de rapide - atât de rapide, încât istoricii numesc această perioadă „revoluţia agricolă”, o schimbare hotărâtoare în istoria omului.

Oare de ce oamenii de pe toate meridianele globului, care se adaptaseră cu succes la modul de viaţă bazat pe vânătoare şi cules, l-au abandonat în favoarea agriculturii, pe parcursul a câtorva mii de ani? Această întrebare complexă ne apropie şi mai mult de timpurile noastre, deoarece trecerea la agricultură s-a produs doar cu vreo 400 de generaţii (adică 10 000 de ani) în urmă.

Suntem atât de obişnuiţi cu hrana obţinută din agricultură, încât ne este greu să ne imaginăm că am putea sta în jurul focurilor întreţinute de vânătorii-culegători. Oricât de indigestă ni s-ar părea mâncarea acestora, în prezent, arheologii cred că trecerea la agricultură s-ar putea să se fi datorat tocmai unei scăderi a calităţii hranei şi, cu siguranţă, această trecere a însemnat o creştere a volumului de muncă pe cap de locuitor.

De ce au devenit oamenii dispuşi să muncească mai mult? Nu se ştie cu siguranţă, dar în ultimii treizeci de ani au fost descoperite multe dovezi noi, potrivit cărora răspunsul simplu ar fi că oamenii au fost nevoiţi să treacă la agricultură pentru a supravieţui. Cei care nu au făcut această trecere nu au reuşit să supravieţuiască.

Motivele complexe care i-au determinat pe oameni să abandoneze vânătoarea şi culesul au de-a face cu declanşarea unei crize alimentare. La fel ca celelalte animale, oamenii au ca prioritate găsirea unor rezerve de hrană suficiente pentru supravieţuire, iar cu cât au la dispoziţie mai multă mâncare, cu atât fac mai mulţi copii, ceea ce îi obligă să caute şi mai multă hrană.


7

2. Începuturile agriculturii (9000-3500 î. Hr.)

În jurul anului 9000 î.Hr., mai multe grupuri de oameni din diferite regiuni ale globului au început să simtă că li se reduc rezervele de hrană. Nu mai erau multe teritorii îmbelşugate unde ar fi putut să se mute, pentru că deja fuseseră ocupate de alţi semeni.

Se estimează că, din perioada în care Homo sapiens a părăsit Africa, până in jurul anului 9000 î.Hr., populaţia a crescut de 50 000 la cinci-şase milioane de oameni.

În perioada în care oamenii trăiseră din vânătoare şi cules, numărul populaţiei a sporit încet, dar, de-a lungul timpului această creştere a devenit considerabilă.

De aceea, este posibil ca Pământul si fi ajuns la nivelul maxim de populare pe care îl permitea modul de viaţă bazat pe vânătoare şi cules.Dar creşterea populaţiei nu reprezintă singura cauză a trecerii la agricultură. Începând din jurul anului 9000 î.Hr., ultima eră glaciară s-a încheiat treptat pe măsură ce temperaturile de pe întreg globul creșteau cu repeziciune.

Această Încălzire a afectat în multe feluri populaţiile de pe întreaga planetă. Oamenii şi-au folosit ingeniozitatea pentru a profita de noile condiţii de mediu, pe măsură ce erau împinşi spre interiorul continentelor de ridicarea nivelului mării, iar temperaturile ridicate modificau flora şi fauna.

Pornind de la realizările lor anterioare - folosirea focului pentru gătit şi pentru curăţarea pământurilor, folosirea limbajului pentru cooperarea socială, perfecţionarea uneltelor necesare traiului de zi cu zi - şi reacţionând la modificările florei şi faunei, in decursul câtorva mii de ani, multe populaţii s-au transformat radical, trecând de la organizarea în grupuri nomade de vânători-culegători la întemeierea unor aşezări de crescători de animale şi cultivatori de pământuri, ceea ce a permis (cel puţin temporar) producerea unui surplus de hrană.

2.1. Domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor

Oamenii nu sunt nici singurii, nici primii agricultori de pe Pământ. Furnicile cultivă plante (ciuperci) şi cresc animale (afide), adună seminţe şi le depozitează în încăperi amplasate lângă muşuroaie. Înmulţirea a cel puţin 225 de clase de plante depinde de activităţile furnicilor. La fel ca furnicile, oamenii sau implicat în ciclul de viață a anumitor plante și animale ceea ce a dus la apariția activității numite „agricultură".

În ultimii cincizeci de ani, cercetările arheologilor au sporit semnificativ cunoştinţele noastre cu privire la începuturile agriculturii. Dovezile pe care se bazează aceste cercetări sunt fosilele animale (oasele) şi vegetale (seminţele polenul). De exemplu, încălzirea climei produsă în urmă cu 11 000 de ani a fost stabilită, în 1968, pe baza analizei unor granule de polen descoperite pe fundul a două lacuri din Iran.

Alte dovezi sunt fecalele umane fosilizate, numite : ”coprolite”, care dezvăluie ce plante consumau oamenii. Siturile arheologice în care se descoperă asemenea dovezi se află de obicei în regiunile uscate.

8

Dacă în urma datării cu carbon rezultă că mai multe materiale provenite din acelaşi sit arheologic au aceeaşi vârstă, atunci aceste rezultate pot avea o precizie de câteva sute de ani.

Domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor au reprezentat un proces evolutiv lung, reciproc şi de multe ori neintenţionat. E posibil ca mai multe grupuri de oameni să fi schimbat între ele idei cu privire la modul în care trebuia practicată agricultura, dar se pare că apariţia acesteia s-a produs în mod independent şi la date diferite în cel puţin patru regiuni diferite ale lumii:

sud-vestul Asiei („Semiluna Fertilă”); China şi sud-estul Asiei; Africa; America de Nord și America de sud.

Cauza care a dus la apariţia agriculturii în diferite regiuni ale globului a fost încălzirea climei, proces de-a lungul căruia au supravieţuit acele plante şi animale care s-au dovedit a fi mai adaptabile şi care nu erau foarte dependente de anumite condiţii de mediu. Aceste trăsături caracterizează puii celor mai multe specii de animale - aşadar, încălzirea climei a dus la apariţia unor animale care îşi păstrează trăsăturile din primele etape ale dezvoltării: docilitatea, lipsa fricii, dependenţa şi maturitatea sexuală timpurie.

Altfel spus, animalele au căpătat trăsăturile care le predispuneau la domesticire.

Domesticirea poate fi definită ca un proces de inginerie genetică, prin care oamenii preiau treptat controlul asupra reproducerii unui animal care are anumite predispoziţii de a-i accepta şi a se separa de specia sălbatică din care face parte, pentru a controla evoluţia sa către o specie nouă, cu trăsăturile dorite, cultivarea plantelor este un proces similar.

Primul animal domesticit n-a fost altul decât cel mai bun prieten al omului câinele. Strămoşii câinelui sunt lupii suri, care s-au răspândit în întreaga lume, după ce s-au dezvoltat în America de Nord. Lupii au evoluat şi au dat naştere câinilor în cele două Americi, în perioada 11 000 - 10 000 Î.Hr.; acelaşi proces evolutiv a avut loc puţin mai târziu şi pe teritoriul de azi al Iranului. Ne putem imagina cu ușurință că pe măsură ce clima se încălzea, câinii dădeau târcoale taberelor vânătorilor și hoinăreau prin zonele pe unde vânau aceştia, căutând hrană și interacționând cu oamenii. Câinii s-au adaptat uşor la felul de viaţă al oamenilor; erau animale care trăiau în haite şi aveau un conducător, aşa că le-a fost ușor să accepte oamenii ca pe nişte pseudo-conducători de haită. Căţeluşii prinși de oameni puteau fi crescuţi cu uşurinţă, până se maturizau. Câinii adulți îi ajutau pe oameni în timpul vânătorii, iar mai târziu, după ce au fost domesticite și alte animale, jucau un rol foarte important: păzeau turmele şi ajutau oamenii când le duceau la păscut.

De asemenea, câinii se hrăneau cu hoituri și cu fecale umane, contribuind la curăţarea satelor. În unele culturi câinii erau mâncați, în altele nu. După cum e lesne de imaginat, pisicile sălbatice au fost domesticite mult mai târziu, deşi s-au dezvoltat şi au dat naştere pisicilor din ziua de azi, în urmă 3,4 – până la 5,3 milioane de ani.

Probabil că egiptenii au fost primii care au domesticit pisicile, cu scopul a-şi proteja hambarele de rozătoare - prima atestare a domesticirii

9

pisicilor datează din jurul anului 1500 î.Hr. Deşi duc o viaţă solitară la maturitate, pisicile sunt sociabile când sunt mici - se pare că tocmai această trăsătură a permis domesticirea lor. Primele dovezi ale existenţe:, pisicilor domestice în Grecia şi în China datează din jurul anului 500 î.Hr.

Doar aproximativ treisprezece mamifere mari (adică dintre cele care au mai mult de cincizeci de kilograme) au putut fi domesticite: oaia, capra, vaci porcul, calul, două specii de cămile, măgarul, lama, renul, bivolul-indian iacul şi bantengul (taurul javanez). Toate aceste animale au fost domesticire în perioada 8000 - 6000 î.Hr. şi aveau următoarele caracteristici comune: se hrăneau cu plante, creşteau repede, se reproduceau în captivitate, nu-şi omorau, paznicii, nu se sinucideau în încercarea de a se elibera şi erau organizate in turme, ceea ce-i permitea omului să le manevreze cu uşurinţă. Cele mai multe dintre mamiferele mari nu erau înclinate spre domesticire şi nici nu aveau zestrea genetică necesară acestui proces, altminteri în ziua de azi am fi bău: lapte de hipopotam, iar în timpul defilărilor am fi călărit pe zebre.

Oamenii au domesticit acele animale care erau disponibile în zonele unde locuiau, iar primele domesticiri au avut loc in sud-vestul Asiei, cunoscut şi sub numele de Orientul Mijlociu.

În anumite zone din Semiluna Fertilă oamenii au putut să stabilească aşezări permanente fără să domesticească animale şi fără să cultive plante, deoarece strângeau şi depozitau suficiente grăunţe de cereale sălbatice cât să-şi completeze resursele de hrană provenite din vânătoarea practicată pe scară largă (erau vânate mai ales gazele). Aceasta este etapa strângătorilor de hrană avansaţi, care diferă de cea a simplilor culegători - aceştia din urmă nu depozitau hrana si nici nu aveau aşezări permanente.

În Semiluna Fertilă, două animale erau predispuse la traiul în preajma omului: oaia, care a fost domesticită începând din jurul anului 9000 î.Hr., şi capra, domesticită în jurul anului 8000 î.Hr.. Deoarece atât oaia cât și capra erau capabile să digere mai multe feluri de iarba şi frunze decât omul, ele au devenit un mijloc foarte eficient de a transforma plantele necomestibile în proteine pentru comunitățile umane, care au învățat să le ducă l păscut și, în cele din urmă, să construiască țarcuri și să le protejeze de prădători. Înclinaţia oii și a caprei de a devenii dependente de oameni a asigurat succesul evoluției lor. În prezent atât numărul oilor cât și cel al caprelor domesticite depășește un miliard, în timp ce oile și caprele sălbatice sunt pe cale de dispariție.

E posibil ca începutul procesului de domesticire a oilor şi caprelor să fi constat în supravegherea de către oameni a unor turme, în timp ce acestea se deplasau dintr-un loc în altul. Apoi oamenii au început să ducă aceste turme la păscut pe un teritorii: delimitat, iar în cele din mină au ajuns să le construías staule permanente și să strângă hrană pentru ele.

Cultivarea plantelor a fost un proces tot atât de lung şi lent. Oamenii au început prin a observa cu atenţie plantele sălbatice ale căror boabe le culegeau ca să le piseze şi să le mănânce. Potrivit aşa-numitei „teorii a grămezii de gunoi”, care încearcă să explice cum a început cultivarea plantelor, oamenii au observat că, în aşezările lor, seminţele sălbatice încolţeau acolo unde fuseseră aruncate resturile, după prepararea hranei.

10

Probabil că în centrul primelor etape ale cultivării plantelor s-au aflat femeile, pentru că, de obicei, în grupurile de vânători-culegători, ele erau cele care se ocupau de cules. Femeile trebuie să fi observat că seminţele unor plante erbacee erau mai mari decât altele şi că puteau fi adunate şi transformate în mâncare mai uşor. Unele plante aveau spice care se desfăceau cu uşurinţă şi îşi împrăştiau seminţele, în timp ce altele şi le păstrau până când acestea se maturizau complet.

Femeile din Semiluna Fertilă au învăţat să caute trei plante erbacee sălbatice - două specii de grâu (alacul şi grâul) şi orzul - şi două plante legu-minoase sălbatice - lintea şi năutul. Încetul cu încetul, după ce au descoperit aceste plante, femeile au învăţat să aibă grijă de ele şi să le protejeze. Au observat unde anume creşteau şi unde încolţeau seminţele lor în anul următor în cele din urmă, femeile au învăţat să păstreze câteva seminţe şi să le sădească în zone unde ştiau că aveau să încolţească; au învăţat să ude plantele şi să le plivească, să aleagă seminţele cele mai mari. provenite de la plantele cele mai sănătoase, şi să păstreze surplusul de grăunţe. Bărbaţii continuau să vâneze iar femeile îmbogăţeau regimul alimentar cu cantităţi din ce în ce mai mari de grâu, orz şi năut.

În jurul anului 7500 Î.Hr., populaţiile din Semiluna Fertilă întemeiaseră deja aşezări stabile, creşteau animale şi cultivau cereale. Mulţumită creşterii oilor și caprelor şi cultivării cerealelor, oamenii puteau obţine de pe un teren mic mai multă hrană.

În jurul anului 6000 î.Hr., viaţa în aşezări stabile devenise majoritară în Semiluna Fertilă. Deja fuseseră domesticite animalele şi se cultivau plantele adecvate regiunii, ceea ce a constituit baza extinderii agriculturii în regiunile învecinate: în valea Nilului, unde agricultura din Semiluna Fertilă a fost adoptat:ă aproape fără să sufere nici o modificare, şi în Europa, unde trebuia să se domesticească alte animale şi să se cultive alte plante.

În perioada 6000 - 5000 î.Hr., în Grecia şi sudul Balcanilor, unde clima era asemănătoare cu cea din Orientul Apropiat, a fost adoptată agricultura şi e posibil să fi început domesticirea bovinelor. S-au iscat dispute aprinse între arheologi cu privire la modul de răspândire a agriculturii: oamenii fie au răspândit cunoştinţele agricole prin viu grai, fie s-au mutat în noi regiuni. Dar cercetările genetice au arătat limpede că răspândirea agriculturii s-a produs mai degrabă prin mutarea oamenilor decât prin răspândirea cunoştinţelor în rândul populaţiilor din alte regiuni.

Răspândirea agriculturii în centrul şi estul Europei s-a produs după aproximativ 3 000 de ani de la adoptarea ei în Grecia. În jurul anului 4000 î.Hr., agricultura a pătruns în văile fluviilor din centrul Europei: în zona delimitată de Rin şi Dunăre şi în cea delimitată de Vistula şi Nistru.

În perioada 3000 - 2000 î.Hr., agricultura s-a răspândit în nord-vestul Europei, iar o mie de ani mai târziu, în Danemarca şi în sudul Suediei. În aceste zone împădurite a trebuit ca pământurile să fie defrişate şi incendiate, iar abia mai târziu, când populaţia a crescut, au apărut şi câmpuri permanente dedicate cultivării plantelor. Recoltele de secară şi ovăz, care în Orientul Mijlociu erau considerate buruieni, au constituit baza alimentaţiei vegetale în regiunile cu climă mai rece şi mai umedă din nord-vestul Europei.Atunci când agricultorii din Orientul Mijlociu şi din Turcia s-au răspândit în alte regiuni, au adus in noile teritorii şi limba pe care o vorbeau, numită „indo-

11

europeană”, care era una dintre cele aproximativ zece proto-limbi vorbite Pământ în acea perioadă. Indo-europeana a fost folosită în perioada 8000-2000 î.Hr., în regiunile din Orientul Apropiat, în jurul Mării Caspice şi al Mării Negre. Din ea au evoluat sanscrita (care era deja formată în jurul anului 1500 î.Hr. sau poate chiar mai devreme) şi greaca (aceasta s-a individualizat ca limbă în jurul anului 1450 î.Hr..

La aproximativ 2 000 de ani după apariţia ei în Orientul Mijlociu, adică jurul anului 4300 î.Hr. agricultura a apărut împrăştiat şi în valea Nilului, unde se cultivau orzul și grâul şi se creşteau bovine. E o enigmă de ce a durat atât de mult până când agricultura a pătruns într-o vale care oferea condiţii prielnice pentru practicarea ei. Probabil că bovinele fuseseră domesticite în mod independent în Sahara. încât din jurul anului 7000 î.Hr., dar după 6000 î.Hr., când regiunea a devenit aridă, cirezile au rost nevoite să migreze spre marginile continentului.

Africanii au domesticit măgarul, folosindu-l ca animal de povară, bibilica (a cărei carne era foarte apreciată in vechiul Egipt, apoi în Roma antică şi, după cum am arătat mai înainte, pisica. În Africa se cultivau meiul, sorgul, orezul sălbatic, plantele cu tuberculi şi palmierul de ulei, Tuberculii sunt excrescenţe ale acelor plante care se înmulţesc nu prin seminţe, ci prin bucăți de tulpină sau de rădăcină, ori prin tuberculii înşişi. În această categorie de plante intră maniocul, bananierul, trestia-de-zahăr şi aşa-numita ureche-de- elefant (Colocasia esculentă). Întrucât aceste plante nu lasă în urmă seminţe e posibil ca africanii şi asiaticii să fi început să le cultive cu mult mai înainte decât ne închipuim.

În Asia, urmele cultivării plantelor sunt mai rare, probabil deoarece clima este mai caldă şi mai umedă decât în Orientul Apropiat. Cercetătorii estimează că meiul şi orezul au fost cultivate in China începând din jurul anului 6000 î.Hr., iar soia, abia din jurul anului 1100 î.Hr. Chinezii creşteau porci şi păsări de curte. Se pare că orezul a fost cultivat in mod independent şi de către populaţiile din India şi sud-estul Asiei.

În jurul anului 6000 î.Hr., şi populaţiile din cele două Americi au început să practice agricultura. Locuitorii podişurilor din Mexic cultivau aproximativ treizeci de plante pe care le foloseau atât pentru prepararea hranei şi a leacurilor cât şi pentru confecţionarea unor recipiente.Între aceste plante se numărau porumbul, ardeiul, roşia, cinci soiuri de dovlecei, bostanul, avocado, papaya guave şi fasolea. Porumbul a apărut în urma unui proces îndelungat; studiile genetice arată că a început să fie cultivat în jurul anului 7000 î.Hr. Ştiuletele porumbului sălbatic era cam cât degetul mare, dar treptat au fost obţinuţi soiuri care aveau un ştiulete mai mare şi cu mai multe boabe. În jurul anului 2000 î.Hr., producţia de porumb a început să fie suficientă pentru a asigura hrana aşezărilor stabile. Deoarece, în afară de câini şi curcani, nu mai existau alte animale care să poată fi domesticite, locuitorii Mexicului au continuat să vâneze multă vreme. De asemenea, cultivau bumbacul şi arahidele.

În munții din Peru, teritorii extinse din Bolivia și Ecuadorul de astăzi au fost cultivate alte plante și au fost domesticite alte animale. Lama și alpacaua erau folosite ca animale de povară, nu ca sursă de hrană. Regimul alimentar al locuitorilor din aceste zone se baza pe cartofi și quinoua. Porumbul a început să fie cultivat în Peru în jurul anului 1000 î.Hr..

12

Dacă avem în vedete perioade lungi de timp, cultivarea plantelor și domesticirea animalelor care au dus la apariția agriculturii ca mijloc de producție s-au produs aproape simultan în diferite regiuni ale globului, dar dacă ne referim la perioade scurte, atunci este limpede că anumite regiuni au rămas în urma altora, ceea ce a avut consecințe fatale. Deoarece locuitorii celor două Americi nu aveau la îndemână cereale pe care să le cultive şi nici animale pe care să le domesticească, în această parte a lumii evoluţia societăţilor complexe a început cu 3000 - 4 000 de ani mai târziu decât în Orientul Mijlociu, Europa şi Asia. Drept urmare, atunci când europenii au ajuns în cele două Americi în jurul anului 1500 d.Hr., au descoperit societăţi care, din multe puncte de vedere, erau similare celor dezvoltate în Orientul Mijlociu în jurul anului 2000 î.Hr. Cu armele, caii şi bolile lor, care erau rezultatele unor societăţi agrare mai evoluate, europenii au reuşit să suprime civilizaţiile celor două Americi, care avuseseră o dezvoltare mult mai lentă.

În perioada 9000-3000 î.Hr., experimentele în domeniul cultivării plantelor au avut un succes atât de mare, încât de atunci încoace oamenii n-au început să cultive nici o altă plantă fundamental nouă. Singurele excepţii par să fie afinul, coacăzul şi nucul pecan, ale căror fructe erau adunate de amerindieni de multă vreme, dar care au început să fie cultivaţi începând de acum două secole.

Dintre cele aproximativ 200 000 de plante cu flori de pe Pământ, oamenii au folosit ca sursă de hrană doar aproximativ 3 000. Dintre acestea, numai cincisprezece au avut şi continuă să aibă, o importanţă majoră: patru plante erbacee (grâul, orezul, porumbul şi trestia-de-zahăr), şase legume (lintea, mazărea, măzărichea, fasolea, soia şi arahidele) şi cinci plante cu conţinut ridicat de amidon (cartoful, batatele, ignama, maniocul şi bananierul).

2.2. Perpetuarea vânătorilor-culegători şi a nomazilor

Nu toţi oamenii au adoptat modul de viaţă în aşezări permanente în perioada 8000-3000 î.Hr. Multe regiuni ale Pământului pur şi simplu nu erau propice agriculturii: pământul era prea tare şi prea puţin fertil, nu se găseau plante erbacee cu grăunţe, iar nivelul precipitaţiilor şi temperatura nu permiteau maturizarea plantelor şi obţinerea unor recolte, Alte regiuni erau atât de îmbelşugate, încât nu era nevoie ca plantele să fie cultivate şi animalele crescute de om în aceste regiuni, oamenii şi-au continuat viaţa de vânători-culegători sau au combinat acest mod de viaţă cu nomadismul creşterea animalelor.

Se pare că, în perioada 9000-7000 î.Hr., în tundrele reci din Eurasia a fost domesticit renul, fiind folosit ca animal de tracţiune pentru sănii. în regiunile superioare ale Nilului şi în văile şi câmpiile din zona Marelui Rift (adică în estul sud-estul Africii), oamenii au început să crească cirezi de vite.

Unul dintre principalele animale pe care le-au crescut cei care nu au trecut la agricultură a fost calul. Din Europa Centrală şi până în Asia, la nord ie zonele agricole calde şi fertile se găseau stepe întinse care erau prea reci pentru a permite cultivarea plantelor. Locuitorii acestor zone şi-au continuat viaţa de vânători-culegători până când au dispărut toate marile mamifere, cu

13

excepţia calului, al cărui proces evolutiv s-a desfăşurat în cea mai mare parte în America de Nord, după care a dispărut de pe acest continent.

În perioada 4000-3500 î.Hr., locuitorii stepelor din sudul Ucrainei au început să hrănească și să aibă grijă de cabaline, de la care obţineau lapte pentru copii, balegă (pe care o uscau şi o foloseau drept combustibil) şi carne (mai ales pe timpul iernii, când resursele de hrană se diminuau considerabil).

Mulţumită acestei legături, atât numărul oamenilor, cât şi cel al cailor din stepe a început să crească. Mai târziu, odată cu producerea fierului și inventarea – în Asia – a scării pentru șa în jurul anului 500î.Hr., nomazii crescătorii de cai din centrul Asiei aveau să devină o populație foarte influentă în istoria umanității. Ei făceau comerț cu așezările stabile și uneori le jefuiau.

Locuitorii preeriilor (regiunile cu vegetaţie ele stepă din America do Nord) nu au domesticit caii, deoarece aceştia dispăruseră de pe continentul unde evoluaseră, ca urmare a schimbărilor climatice şi a vânătorii intensive. Oamenii din aceste zone şi-au continuat modul de viaţă bazat pe vânătoare şi cules, cultivând totodată câteva plante (primii care au practicat agricultura au fost locuitori, de pe teritoriul actual al Mexicului), până după 1500 d.Hr., când europenii au readus caii pe acest continent. De asemenea, multe populaţii din America de Sud au continuat să ducă o viaţă de vânători-culegători, care în Anzii peruvieni şi, probabil, în unele zone tropicale era îmbinată cu agricultura.

Decizia unui grup de oameni de a întemeia o aşezare permanentă şi de a se dedica agriculturii nu era niciodată uşor de luat. Chiar dacă locuitorii unei astfel de aşezări reuşeau să producă suficientă hrană pentru ei înşişi, erau nevoiţi să facă faţă incursiunilor de jaf ale vânătorilor-culegători şi ale nomazilor crescători de animale, care voiau să pună mâna pe rezervele lor de grâne şi pe animalele domesticite. Conflictele dintre grupuri deveneau din ce în ce mai frecvente şi constituiau o însemnată sursă de nesiguranță.Cele mai vechi texte literare din lume cuprind relatări ale conflictelor dintre vânători-culegători, nomazi crescători de animale și agricultori și prezintă disputele apărute în interiorul acestor grupuri.

2.3. Primele oraşe (3500-800 Î.Hr.)

După ce oamenii au început să beneficieze de hrană în cantități atât de mari, încât au ajuns să depoziteze surplusurile, populația a cunoscut o creștere rapidă: de la şase milioane în 8000 î.Hr. la cincizeci de milioane în 3000 î.Hr.

Oamenii au început să trăiască în oraşe cu o populaţie de 10 000 până la 50 000 de locuitori. În aceste oraşe ei au creat un ansamblu de mentalităţi şi structuri noi, numit de istoricii occidentali „civilizaţie” (cuvântul provine din latinescul civitas, care înseamnă „oraş”).

Iată câteva dintre trăsăturile civilizaţiei: stocarea hranei, dezvoltarea unei caste a preoţilor, centralizare: puterii, apariţia meşteşugarilor, stratificarea socială, perceperea unui tribut de .e populaţia din aşezările aflate la mare distanţă de centrul politico-administrativ apariţia soldaţilor, şi

14

înfiinţarea unor armate regulate, realizarea unor lucrări publice monumentale şi sporirea inegalităţii între sexe.

Primele oraşe au aparul aproape simultan în jurul anului 3500 î. Hr., în văile fluviilor din patru zone ale Africii şi Eurasiei – primele continente locuite de oameni. Aceste oraşe s au dezvoltai in văile Tigrului și Eufratului (în sudul Irakului de azi), în valea Nilului (pe teritoriul Egiptului), în valea Indului ( pe teritoriile de astăzi ale Pakistanului şi Indiei) și puțin mai târziu, în valea fluviului Galben (în China de astăzi).

Apoi sau dezvoltat centre urbane și în cele două Americi: mai întâi cele ale olmecilor, apărute în jurul anului 1 300 î.Hr.. Pe teritoriul actual al Mexicului, apoi, în jurul anului 900 î.Hr., cele din Anzi. Faptul că pe teritoriul celor două Americi oraşele au apărut mai târziu decât în Africa şi Eurasia a avut consecinţe foarte importante.

Sumerienii . Cultivarea grâului şi a orzului, cât și domesticirea oilor şi caprelor au început în podişurile din Turcia, Irak şi Siria. Ulterior, grâul şi orzul au început să fie cultivate şi în văile fertile ale Tigrului Eufratului, unde, în lunile secetoase, era nevoie ca terenurile agricole să fie irigate. Pentru obţinerea hranei, pământurile din Sumer erau exploatate în trei moduri: sub forma grădinilor în interiorul oraşelor, sub forma câmpurilor irigate, care erau amplasate paralel cu fluviile, şi sub forma păşunilor uscate, principalele culturi irigate erau cele de curmal, orz, grâu, linte, fasole şi mazăre. Sumerienii cultivau şi inul, din ale cărui fibre ţeseau pânză. Creşteau turme mari de capre şi oi, turme mai mici de bovine pentru lapte şi carne, iar măgarii şi boii sunt folosiţi ca animale de povară. Peştele reprezenta un supliment important în regimul alimentar: oamenii săraci se hrăneau în principal cu orz, peşte şi curmale. De asemenea, sumerienii vânau, în continuare, iepuri şi păsări, iar câinii erau omniprezenţi în oraşele lor.

Lucrările de irigaţii reprezentau o parte importantă din munca unui mare număr de oameni. Primăvara, apele fluviului trebuiau împiedicate să se reverse, apoi, după trecerea acestui anotimp, trebuiau lăsate să curgă. Aceste operaţiuni necesitau reparaţii constante ale digurilor şi canalelor.

Deoarece şi apele curgătoare sunt un pic sărate, în urma evaporării pe terenurile agricole se depuneau cristale de sare, ceea ce, după câteva secole de irigaţii, a dus la obţinerea unor recolte din ce în ce mai slabe.

Potrivit ipotezelor recente, decăderea bruscă a Sumerului s-ar fi datorat efectelor secundare ale irigaţiilor: salinizarea terenurilor agricole a dus la obţinerea unor recolte din ce în ce mai slabe. Studiile climatologice întreprinse în ultima vreme au dat Ia iveală faptul că, în 2200 î.Hr., la nord de Sumer a avut loc o erupţie vulcanică atât de puternică, încât cenuşa împrăştiată a acoperit soarele. În acelaşi an a început şi o perioadă de secetă, care a ţinut 278 de ani.

2.4. Alte civilizaţii urbane: India, Egipt, China

Valea lndului a fost populată începând din jurul anului 7000 î.Hr., iar malurile acestui fluviu au începui să fie locuite în jurul anului 3000 î. Hr.. Populația din zonă a sporit resursele umanităţii domesticind zebuul și cultivând bumbacul.

15

Până în prezent, au fost descoperite două orașe de pe valea Indului: Mohenjo Daro și Harappa care în jurul anului 2000 Î.Hr., au început să decadă - cauzele cele mai probabile ale acestui proces sunt despăduririle, salinizarea terenurilor agricole, produsă de irigaţiile masive, invaziile din nord sau modificarea albiei fluviului. În jurul anului 1500 î. Hr., viaţa urbană din valea Indului a încetat, ceea ce demonstrează că trecerea la agricultură nu asigura întotdeauna resurse de hrană abundente.

În Egipt, Nilul – cel mai lung fluviu din lume, ale cărui revărsări periodice sunt mai regulate decât ale oricărui alt fluviu din lume - prezenta avantaje care nu puteau fi întâlnite nicăieri în lume.

Oferea un transport sigur în ambele direcţii (fluviul curge spre nord iar vântul bate spre sud), ceea ce-i permitea faraonului si controleze traficul maritim şi distribuţia mărfurilor în regat, fluviul se revărsa anual și oamenii stăvileau apele cu ajutorul digurilor, iar după depunerea sedimentelor le foloseau pentru udarea plantelor, evitând evaporarea care a dus la salinizarea teritoriilor agricole din Sumer. În felul acesta, Nilul oferea o stabilitate neobişnuită, iar deşerturile care îi mărgineau valea constituiau un mijloc natural de apărare. Pe valea Nilului se cultivau grâul, orzul, curmalul, smochinul, măslinul și viţa-de-vie. Egiptenii creşteau raţe, gâşte, prepeliţe, porumbei şi pelicani și prindeau mari cantităţi de peşte. Egiptenii au reuşit să-şi păstreze sistemul de irigaţii timp de 5 000 de ani adică o perioadă mai îndelungată decât sumerienii şi populaţia oraşului Harappa din valea ludului. Dar, în ziua de azi, Egiptul suferă din pricina nefertilităţii solului și a alimentației precare cu apă, deoarece tehnologia secolului XX folosită pentru a rezolva aceste probleme, a sfârșit prin a le agrava. De exemplu, barajul de la Assuan împiedică revărsarea anuală a Nilului, care depunea în valea fluviului aluviuni fertile; în plus apa barajului se scurge prin mormintele subterane antice.

În estul Eurasiei, pe teritoriul actual al Chinei, a apărut o a patra civilizaţie agrariană, care a dat naştere unei culturi distincte. Primele oraşe de pe teritoriul Chinei s-au dezvoltat mulţumită surplusurilor de hrană obţinute în bazinul hidrografic al Fluviului Galben. În nordul Chinei, unde precipitaţiile sunt mai slabe decât în sud, principalele plante cultivate erau meiul (plantă locală) şi grâul (răspândit din Orientul Mijlociu). Mai târziu, în regiunile din sudul Chinei, care erau mai umede, culturile de orez au devenit predominante.

În China, aşezările urbane s-au dezvoltat pornind de la satele întemeiate pe terasele din apropierea Fluviului Galben, spre deosebire de oraşele din Mesopotamia şi Egipt, care au fost construite la marginea terenurilor agricole, în jurul anului 3000 î.Hr.

Întrebări :

1. Unde a apărut agricultura ?2. Care au fost primele animale domesticite ?3. Care au fost primele orașe ?4. Cine erau vânători –culegătorii ?5. Care zonă este considerată ”leagănul civilizației” ?

16


IMPORTANȚA AGRICULTURII

Cuvinte cheie: fertilitate, importanță, ştiinţele biologice, ştiinţele tehnice, ştiinţele ameliorative, ştiinţele economice.

Rezumat:Principala particularitate a agriculturii ca ramură a producției materiale

constă în aceea că pământul funcţionează - concomitent - ca obiect al muncii şi mijloc de muncă, ceea ce îl transformă în principalul mijloc de producţie al agriculturii, fără de care nu se poate practica agricultura.Numai în agricultură pământul joacă un rol complex, de importanţă vitală pentru soarta omenirii. Astfel, pământul este obiectul general al muncii din agricultură atunci când, prin intermediul plantelor şi animalelor, ca mijloace ce muncă vii, specifice agriculturii, acţionăm asupra lui cu ajutorul uneltelor de muncă şi al energiei de tracţiune, mecanică sau animală, pentru a-i folosi capacitatea productivă - fertilitatea - în scopul sporirii producţiei agricole.

Dar, în acelaşi proces de muncă, pământul acţionează ca mijloc ce muncă, deoarece prin intermediul lui acţionăm asupra plantelor şi animalelor, pentru a le folosi, în acelaşi scop, capacitatea de producţie.

Dat fiind acest rol vital al pământului în practicarea agriculturii, aceasta înseamnă că - independent de orânduirea social economică - trebuie asigurată o folosire raţională a lui, astfel încât să fie transmis integral, din punct de vedere teritorial, şi - dacă se poate - cu o capacitate de producţie sporită generaţiilor care urmează.

Similare ca acţiune pământului sunt plantele şi animalele - mijloace de producţie specifice agriculturii. Ele funcţionează ca obiecte ale muncii atunci când, prin intermediul uneltelor de muncă, ale forţei de tracţiune şi al pământului, ca mijloc de muncă, omul le foloseşte pentru a obţine maxim posibil de produse vegetale sau animale la unitatea de producţie. în acelaşi timp, ele funcţionează ca mijloc de muncă, deoarece, prin intermediul lor, omul acţionează asupra pământului ca obiect al muncii, pentru a asigura folosirea la maximum a capacităţii de producţie atât a plantelor şi animalelor, cât şi a pământului.


3. Importanța agriculturii

Procesul de producţie din agricultură se desfăşoară - în spaţiu şi în timp - în anumite condiţii climatice care pot potenţa sau minimaliza rezultatele de producţie obţinute cu acelaşi consum de muncă. Ca urmare, în agricultură, pe lângă productivitatea socială a muncii, întâlnim şi o productivitate naturală, determinată de influenţa factorilor naturali, dintre care pe primul Ioc se situează clima, care devine astfel o însemnată resursă de producţie a agriculturii.

17

De reţinut că influenţa condiţiilor climatice, temperatură, precipitaţii, regim eolian etc., nu poate fi modificată, ci numai influenţată în direcţia voită de om.

În agricultură, la majoritatea culturilor şi speciilor de animale, timpul de muncă nu corespunde cu timpul de producţie. Acesta din urmă, care se întinde de la pregătirea terenului până la recoltare, la culturile agricole, timp de mai multe luni ale anului, este întrerupt de mai multe ori de timpul de muncă sezonier, in intervalul dintre timpii de muncă, cultura se află sub influenţa exclusivă a factorilor natural: de producţie. La unele specii de animale - mai ales la creşterea animalelor de prăsilă - timpul de producţie poate avea o durată de 2 - 3 ani. Această neconcordanţă dintre timpul de muncă şi timpul de producţie duce la sezonalitatea producţiei agricole exprimată prin utilizarea sezonieră şi incompletă a mijloacelor de muncă şi a forţei de muncă.

În agricultură, de regulă, cheltuielile de producţie se avansează tot timpul anului dar se recuperează o singură dată. Pentru a diminua efectul negativ al acestor factori este necesară:

acordarea de către stat a unor credite de producţie cu dobândă mai redusă față de alte ramuri, unde timpul de rotaţie a capitalului este mai scurt sau foarte scurt;

organizarea unei structuri de producţie agricolă complexă, bazată pe îmbinarea unor ramuri şi culturi cu timpi de rotaţie diferiţi, astfel încât pe baza veniturilor proprii obţinute eşalonat în cursul anului, să se poată asigura autofinanțarea activităţii productive.În producţia agricolă, de regulă, numai un sfert până la jumătate din

producția finită se obţine sub formă de produs principal, restul constituindu-l produsele secundare voluminoase şi, de obicei, greu transportabile şi uşor perisabile. De aceea, această particularitate a agriculturii constituie motivarea obiectivă a îmbinării ramurilor agricole, îndeosebi a celor vegetale cu cele animale, dar şi a celor agricole cu cele neagricole, care utilizează ca materie primă produsele secundare din agricultură.

În agricultură, procesul economic de reproducţie se îmbină cu cel natural, care influenţează şi limitează hotărâtor ritmul de desfăşurare a primului. Aceasta face cu neputinţă sporirea producţiei agricole în ritmuri accelerate şi nelimitat, aşa cum se petrece în industrie când se poate dispune de tot ce este necesar. De pildă, pentru reproducţia producţiei de grâu trebuie să aşteptăm 9 luni. timpul de reproducţie naturală, fără a avea siguranţa realizării producţiei propuse.

În agricultură are loc auto-producerea propriilor mijloace noi de producţie - plante şi animale. O parte din producţia vegetală obţinută, seminţele, intră într-un nou proces de producţie şi participă la propria reproducţie. Acelaşi lucru este valabil şi în creşterea animalelor, tineretul animal, ajuns la maturitate productiva, dă naştere unor noi produşi, participând la propria reproducţie a efectivului de animale.

Procesul de producţie în cultivarea pământului se desfăşoară pe suprafeţe mari, întinse. Această împrejurare a determinat construirea unei forţe de tracţiune - mobilă şi independentă - sub forma tractorului agricol înzestrat cu motor alimentat cu produse petroliere. Tractorul este în prezent singura forţă de tracţiune adecvată cultivării pământului.

18

În agricultură, procesul de divizare a muncii are un caracter complex, multilateral. Una din ramuri devine predominantă, principală, in timp ce ramurile secundare şi auxiliare se organizează pentru utilizarea resurselor de producţie pe care nu Ie utilizează sau le creează dezvoltarea ramurii de bază în agricultură este imposibilă specializarea pe părţi de produs sau cea tehnologică.

Aceste particularităţi, care fac din agricultură un domeniu de activitate eu totul deosebit, a cărui dezvoltare cere multă pregătire şi pricepere, sunt amplificate de funcţiile agriculturii:

Principala funcţie a agriculturii - oriunde şi oricând – este cea alimentară. Inventarea agriculturii de către om constituie baza materială de existentă a omenirii - numeric şi ca nivel de trai. Niciodată natura singură n-ar fi putut pune Ia dispoziţia omenirii actualele mijloace alimentare.

Funcţia alimentară a agriculturii este favorizată de folosirea completă a condiţiilor natural - economice de pe teritoriul ţării. Agricultura, prin marea diversitate a ramurilor şi culturilor sale, cu cerinţe diferenţiate faţă de condiţiile de producţie, sol, temperatură, precipitaţii etc., este singura ramură a producţiei materiale care poate valorifica economic darurile naturale cu care a fost înzestrată România.

Agricultura este o importantă sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare, determinând gradul de dezvoltare a acesteia, care este condiţionat de volumul de materii prime primite din agricultură. Întreaga industrie alimentară şi o parte a industriei uşoare - a lânii, a cânepei, a inului, a pielăriei etc. - sunt în dependenţă directă de agricultură, căreia îi revine importanta funcţie social - economică de a le aproviziona cu materie primă.

Agricultura este o importantă piaţă de desfacere pentru produsele contribuind la dezvoltarea întregii industrii naţionale. Aceasta se referă la cumpărarea de mijloace de producţie de către agricultură, la cumpărarea de bunuri de consum cu folosinţă îndelungată şi la cumpărarea de bunuri de consum alimentare şi nealimentare.

În condiţiile asigurării unui consum agricol intern civilizat, agricultura prin surplusurile sale de produse, poate constitui o însemnată sursă de export astfel că, prin aportul valutar, contribuie la echilibrarea balanţei de plăţi externe a ţării.

Prin natura ei, agricultura este o ramură antipoluantă. Alături de cea din natură, activitatea plantelor verzi din agricultură, prin procesul de asimilaţie clorofiliană, contribuie la micşorarea poluării multiple provocată de dezvoltarea industrială.

Agricultura poate deveni în România de azi, un factor de micşorare a șomajului industrial, prin migraţia oraş - sat. Rezultă că agricultura are un rol hotărâtor pentru progresul rapid al întregii economii naţionale, de ea depinde însăşi dezvoltarea industriei şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei.

Din totalul celor 141 de ţări pentru care statistica O.N.U. ne oferă date privind contribuţia agriculturii la formarea produsului intern brut, în aproape jumătate (61 de state), agricultura produce peste 20 % din produsul intern brut, în circa un sfert din numărul de state, agriculturii îi revine peste o treime din produsul intern brut, iar într-un număr de 18 state, agricultura este o ramură principală a economiei naţionale, revenindu-i cea mai mare pondere în formarea produsului intern brut.

19

Este de subliniat faptul că, atenţia acordată la un moment dat dezvoltării mai accentuate a agriculturii nu este o problemă de conjunctură, ci o problemă politică de cea mai mare importanţă şi permanentă. Astăzi este clar pentru oricine că o lume înfometată nu este o lume posibilă, pentru că o lume în care creşte sărăcia nu poate fi o lume pacifică. Desigur că perioadele de criză alimentară mondială accentuează necesitatea dezvoltării mai accelerate a agriculturii, însă permanenţa problemei este determinată de însuşi mersul istoric al omenirii spre progres şi civilizaţie.

Agricultura a fost şi rămâne principala - poate chiar încă unica - sursă de alimente pentru o omenire în continuă creştere, mai ales în condiţiile exploziei demografice din ţările mai sărace. Incidența acesteia cu criza alimentară mondială nu face altceva decât să sporească eforturile tuturor statelor lumii în dezvoltarea mai accelerată a agriculturii, pentru a lichida marile decalaje de consum alimentar şi pentru a asigura condiţii omeneşti de trai tuturor locuitorilor Terrei. Ori, cu toate progresele de până acum, după ultimele aprecieri ale FAO, chiar în cele mai bune perioade agricole, circa 500 milioane de persoane suferă de foame şi de malnutriţie cronică. Paralel cu creşterea dificultăţilor alimentare în ţările sărace, ţările bogate, cu venituri mari reclamă aprovizionări alimentare abundente, pentru a satisface norme de consum alimentar în creştere şi de calitate superioară.

Creşterea producţiei agricole în ţările sărace, prin programe de dezvoltare rurală, pentru a se lichida foametea şi sărăcia, constituie anul din primele imperative ale momentului pe plan mondial. Desigur că în acest domeniu iniţiativa trebuie să aparţină ţărilor respective, prin reorientarea priorităţilor de dezvoltare, prin acordarea unui loc mai mare dezvoltăm rurale.

Pentru a stimula dezvoltarea rurală sunt necesare însă reforme administrative şi instituţionale, bazate pe educaţie, cooperare şi participare a tuturor sectoarelor economiei, atât în domeniul bunurilor alimentare, cât şi în cel al producerii mijloacelor de producţie pentru dezvoltarea agriculturii.

Aceeaşi concluzie se desprinde din analiza locului şi rolului agriculturii în cea mai înaintată economie a lumii contemporane - economia S.U.A. În cazul acesteia, dezvoltarea agriculturii favorizează creşterea economică în cele mai diverse sectoare de activitate socială. În primul rând, ea favorizează fabricanţii de maşini agricole, fertilizanți și pesticide. În al doilea rând. sporirea producţiei destinată exportului asigură de lucru in tot timpul anului pentru lucrătorii din transporturi şi determină pe întreprinzătorii din acest domeniu să modernizeze instrumentele de manipulare feroviară şi portuară. prin trecerea la containerizarea producţiei etc.

De dezvoltarea agriculturii este legată şi existenţa unei importante forţe sociale şi politice a lumii contemporane, ţărănimea. Deşi în continuă reducere relativă, populaţia agricolă mondială continuă să reprezinte aproape jumătate din populaţia lumii. Menţinerea unei pături ţărăneşti, capabile să asigure progresul agriculturii şi să continue regenerarea acestei forţe sociale. este o condiţie obligatorie pentru dezvoltarea echilibrată a tuturor națiunilor moderne Procesul de dezvoltare istorică are tendinţa chiar de reglare a menţinerii unei pături ţărăneşti: tipic este exemplul Angliei şi al Belgiei, unde în condiţiile parităţii multilaterale a condiţiilor de muncă şi de viaţă, procesul migrator cunoaşte acum fluxul oraş - sat.

20

De la începuturile sale, agricultura s-a afirmat nu numai ca o ramură principală a producţiei materiale, ci şi ca o condiţie esenţială pentru perpetuarea omenirii pe Terra. Un rol tot mai important în această direcţie îl are comerţul cu produse agroalimentare, îndeosebi cu cereale. Astăzi se face simţită tendinţa de a transforma hrana omului într-o armă împotriva omului.

Criza alimentară mondială arată că, în actualele condiţii, agricultura a devenit şi o puternică armă politică, generând o nouă putere internaţională, de dimensiuni şi proporţii nemaicunoscute până acum în istoria omenirii - puterea alimentară. Pentru prima dată în istorie, agricultura începe să influenţeze domeniul relaţiilor internaţionale, statele cu putere de plată nesolvabilă fiind nevoite sa accepte un fel de stare de dependenţă faţă de ţările bogate, posesoarele unor excedente de produse alimentare, îndeosebi de grâu, comercializat pe piaţa mondială în proporţie de 20 % din recoltă şi reprezentând circa 40 % din comerţul mondial de cereale.

Ameliorarea situaţiei alimentare mondiale este condiţionată de sprijinul pe care Comunitatea Mondială îl acordă ţărilor slab dezvoltate pentru modernizarea tehnică şi economică a agriculturii. Stringenţa acestei probleme a determinat crearea, în anul 1945, a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) care, în decursul existenţei sale. s-a dovedit una din cele mai importante instituţii specializate ale O.N.U. prin sprijinul internaţional acordat eforturilor naţionale de valorificare a agriculturii, pădurilor şi pescuitului, toate acestea intrând în conceptul F.A.O. de agricultură.

Rezolvarea problemei alimentare mondiale depinde in mod direct și hotărâtor de sporirea producţiei agricole, prin utilizarea raţională a resurselor productive şi modernizarea tehnică şi socială a agriculturii - ramură principală a economiei alimentare mondiale. De aceea, atât în trecut cât şi în prezent efortul tuturor țărilor - bogate sau sărace - sunt îndreptate spre mărirea disponibilităților alimentare ale omenirii.

Indiferent de nivelul de dezvoltare a societății, pământul a fost și rămâne principalul mijloc de producţie ai agriculturi, depozitul inepuizabil de resurse alimentare pentru omenire. Creşterea penuriei alimentare mondiale măreşte necesitatea utilizării raţionale a pământului pentru că, în ultimă instanță capacitatea lui de producţie, cantitativă şi calitativă, este hotărâtoare pentru scoaterea omenirii din impasul alimentar în care se zbate. Un prim aspect al problemei îl constituie mărirea resurselor financiare ale agriculturii repartizarea lor regională şi, mai ales, evoluţia raportului dintre suprafaţa de teren agricol şi populaţie.

Agricultura modernă şi performantă nu se poate face fără specialişti, fără un sector puternic de învăţământ superior şi de cercetare - dezvoltare, fără tehnologii, produse chimice şi biologice în acord cu cerinţele de sănătate publică. Să nu ne facem iluzii : şi în agricultura ecologică există la fel de mulţi factori de risc ca şi în cazul agriculturii de tip industrial. Aceste riscuri pot fi reduse sau îndepărtate doar prin aplicarea corectă a tehnologiilor, cu sprijinul şi sub supravegherea competentă a inginerilor agronomi, horticultori, zootehnişti, de îmbunătăţiri funciare, a medicilor veterinari, chimiştilor, biologilor şi economiştilor.

21

Aceste realităţi impun evoluţia de la ţăran şi agricultura de subzistenţă, la fermier şi agricultura eficientă. Transformarea nu va fi nici simplă, nici uşoară. Sistemul educaţional de la grădiniţă până la universitate va avea dejucat un rol important în acest proces. Pentru realizarea acestui scop trebuie regândit sistemul educaţiei permanente în rândul fermierilor şi al specialiştilor, accesul uşor la informaţii, la experienţă, la expertiza de specialitate. Tinerii satelor şi nu numai ei, trebuie convinşi că îşi pot face o carieră în domeniul agriculturii, că pot duce o viaţă decentă, cu toate atributele modernităţii, la sate. Nu trebuie să repetăm greşelile trecutului sau pe cele ale altor ţări. Urbanizarea forţată nu înseamnă neapărat un progres.

Ridicarea gradului de civilizaţie a satelor, introducerea utilităţilor publice: grădiniţe, şcoli, spitale, şosele, transport în comun, apă, canalizare, gaze, terenuri şi săli de sport etc. pot conduce la un necesar echilibru între urban şi rural, care are ca finalitate dezvoltarea armonioasă a teritoriului naţional.

3.1. Ştiinţele care se cuprind în domeniul agriculturii

Grupele de ştiinţe care se cuprind în domeniul vast al agriculturii sunt:Ştiinţele biologice, care studiază solul, cultura plantelor şi creşterea animalelor.

Ştiinţele tehnice, care studiază forţa motrice din agricultură, tractoare, maşini agricole, procesul de mecanizare, construcţii.

Ştiinţele ameliorative, care se ocupă de îndiguiri, desecări, irigaţii, conservarea solului.

Ştiinţele economice şi de conducere ale exploataţiilor agricole.care se ocupă de managementul, marketingul şi evidenţa economică din agricultură.

3.1.1. Știinţele biologice

Pedologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul solului, sub aspectul formării, evoluţiei şi alcătuirii proprietăţilor, clasificării, repartiţiei geografice, folosirii raţionale.

Agrotehnica - ştiinţa agricolă care studiază factorii de vegetaţie ai plantelor şi tehnica dirijării lor, în vederea realizării de producţii mari şi calitativ superioare şi a conservării şi dezvoltării fertilităţii solului. Ea are ca problematică factorii de mediu, care condiţionează producţia vegetală, biologia solului şi dirijarea proceselor biologice din sol, lucrări ale solului diferenţiate pe tipuri şi condiţii climatice şi modificările fizice, chimice şi biologice din solul lucrat, combaterea buruienilor din culturile agricole prin metode fizice, chimice, biologice şi integrate, asolamentele şi rotaţia culturilor agricole, particularităţile agrotehnice pe zone mari pedoclimatice şi pe terenuri slab productive.

Fitotehnia — ştiinţa agricolă care are drept obiectiv stabilirea celor mai economice metode pentru sporirea continuă a producţiei vegetale. În sfera de activitate a fitotehniei intră plantele de câmp, adică acele plante cultivate pe suprafeţe întinse, cerealele, leguminoasele, plantele industriale, pantele medicinale etc., prin care se asigură produsele necesare alimentației

22

oamenilor şi animalelor şi o parte din produsele necesare industriei bunurilor de larg consum.

Cultura plantelor furajere are drept obiect studiul ecosistemelor de pajişti şi culturi furajere şi elaborarea tehnologiilor de cultură a acestora. Plantele agricole care se folosesc, în totalitate sau parţial, drept surse de furaje sunt foarte numeroase şi diverse. Această ştiinţă are drept obiect studiul ecosistemelor respective şi anume compoziţia lor sau elementele constructive, structura sau proprietăţile elementelor constructive şi mediul lor sau interacţiunile elementelor constructive. Conţinutul ştiinţific se află Ia baza elaborării măsurilor de cultură a pajiştilor şi a plantelor furajere, iar partea aplicativă tratează metodele şi tehnologiile de cultură şi folosirea ştiinţifică a pajiştilor şi plantelor furajere.

Genetica - ştiinţa biologică care studiază ereditatea, variabilitatea și reproducerea organismelor. Într-o formă mai cuprinzătoare, genetica poate fi definită drept ştiinţa care se ocupă cu studiul mecanismelor de înregistrare, conservare şi transmitere a informaţiei ereditare de la o generaţie la alta, precum și cu studiul mecanismelor de schimbare a informaţiei ereditare prin recombinare, transformare, conjugare şi mutaţie.

Ameliorarea plantelor - ştiinţa agricolă care se ocupă de crearea de soiuri şi hibrizi cu însuşiri productive superioare, ştiinţă biologică aplicativă, care are ca obiect crearea de noi genotipuri la plantele cultivate, corespunzător cerinţelor omului, prin utilizarea principiilor geneticii.

Ameliorarea plantelor se împarte în: generală, care cuprinde metodica şi tehnica generală de ameliorare,

metodica în tehnica de strângere şi studiu a materialului iniţial, metode de ameliorare în esenţa lor, metodele de examinare a materialului biologic supus procesului de ameliorare;

specială, care cuprinde aplicarea principiilor generale de ameliorare la fiecare specie cultivată, în funcţie de particularităţile biologice ale plantei şi de scopul pentru care se cultivă;

producerea de sămânţă, care cuprinde metodele de producere a seminţelor din soiurile şi hibrizii cultivaţi, pentru semănat în cultura mare, urmărind păstrarea însuşirilor valoroase ale acestora şi păstrarea purităţii biologice:Legumicultura - ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor

biologice ale diferitelor specii de legume, cu relaţiile dintre plante şi factorii mediului înconjurător, cu crearea unor condiţii de viaţă corespunzătoare cerinţelor plantelor, in scopul realizării unor producţii mari şi în tot cursul anului. Aceasta presupune aplicarea unei agrotehnici avansate, a unor lucrări de îngrijire corespunzătoare creşterii şi dezvoltării normale a plantelor.

Cunoscând particularităţile biologice ale fiecărei specii în parte, ale cerinţelor faţă de temperatură, lumină, apă, hrană, putem să intervenim cu masuri adecvate acestor cerinţe. Pentru realizarea unor producţii de legume în tot cursul anului, trebuie să cultivăm plantele şi în regim de climat artificial - în adăposturi speciale – sere, răsadniţe, solarii,. în care să se poată împlini cerințele plantelor față de toţi factorii de mediu, chiar pe timp friguros sau Iuminozitate slabă.

23

Pomicultura - ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei și agrotehnicii plantelor pomicole, în vederea obţinerii unor producţii mari de calitate superioară. Ca disciplină de studiu, pomicultura tratează probleme privind:

biologia plantelor pomicole, în care se studiază modul de viață al pomilor şi arbuştilor fructiferi în legătură cu mediul și posibilitățile de dirijare a acestora în scopul cerut de producţie;

producerea materialului săditor pomicol, in care se tratează tehnica înmulţirii portaltoilor şi a soiurilor în societăţile comerciale agricole specializate, numite pepiniere;

cultivarea pomilor în livadă, în care se tratează agrotehnica generală şi diferenţiată a speciilor de pomi şi arbuşti fructiferi în vederea obținerii recoltelor de fructe. Viticultura - ştiinţa care se ocupă de cultura viţei-de-vie în vederea

producerii strugurilor sau a vinului. Ea are în vedere următoarele obiective principale:

creşterea producţiei medii şi totale de struguri pentru a asigura satisfacerea cerinţelor de consum ale populaţiei în continuă creştere şi de sporire a disponibilităţilor pentru export;

îmbunătăţirea structurii patrimoniului viticol prin înfiinţarea de plantații cu soiuri de struguri pentru masă şi soiuri de struguri pentru vin de mare producţie:

dezafectarea treptată a unor terenuri plane, ocupate în prezent de vii în zonele de şes, prin defrişarea plantaţiilor care îşi încheie ciclul de producţie normal şi concentrarea suprafeţelor de vii în zonele colinare consacrate, precum şi pe unele nisipuri slab solificate;

promovarea tehnologiilor moderne de cultură pentru creşterea productivităţii muncii şi a eficienţei economice.

3.1.2. Ştiinţele tehnice

Sunt cele care studiază forţa motrice din agricultură - tractoare, maşini agricole, procesul de mecanizare, construcții, etc.. Mașiniile agricole asigură creşterea rapidă a productivităţii muncii, efectuarea lucrărilor agricole în termenele agrotehnice optime, ceea ce are ca efect creșterea cantitativă şi calitativă a producţiei. Maşinile agricole se clasifici după: tipul de lucrări efectuate, modul cum execută procesul de lucru, sistemul de acționare, culturile în care lucrează, modul de cuplare la sursa de energie etc.

Procesul de producţie mecanizat este acel proces tehnic complex pentru obţinerea unui produs, constituit din unul sau mai multe procese tehnologice de lucru, de transport, de control, de pregătire a producţiei, de încărcare a produselor agricole luând în considerare şi procesele biologice ce au loc în organismele vegetale. Procesul de reparaţii reprezintă totalitatea operaţiunilor şi acţiunilor legate de restabilirea calităţii iniţiale a organelor de maşini, a ansamblurilor de maşini sau a maşinilor agricole parte integrantă a procesului de producţie al atelierului sau secţiilor de reparaţii din agricultură.

Procesul tehnologic de lucru mecanizat reprezintă totalitatea operaţiunilor de lucru, executate concomitent sau ordonate în timp. necesare pentru realizarea uneia sau mai multor lucrări agricole numit şi proces de muncă mecanizat, fiind parte integrantă a unui proces de producţie.

24

3.1.3. Ştiinţele ameliorative

Sunt cele care se ocupă de hidroameliorații, desecări, irigaţii etc.Hidroamelioraţiile sunt lucrări de îmbunătăţiri funciare care au drept

obiect reglarea regimului de apă al unui teren prin îndiguiri, desecări, irigații, lucrări de conservare a solului.

Îmbunătăţirile funciare reprezintă o ramură a agriculturii care se ocupă cu diverse procese tehnice şi biologice folosite în scopul valorificării pentru agricultură a unor terenuri neproductive sau slab productive, al creării şi menţinerii unui raport favorabil între apă şi aer pe terenurile cu deficit sau exces de umiditate, al conservării şi prevenirii erodării lui prin apă şi vânt.

Prin lucrări de îmbunătăţiri funciare se înţeleg: amenajările pentru irigaţii, amenajarea terenurilor agricole în pantă, îndiguirea şi regularizarea cursurilor de apă, desecare şi drenaj, ameliorarea terenurilor sărăturate şi amendarea terenurilor acide, nivelarea şi modelarea terenurilor agricole, defrişarea şi curăţirea terenurilor.

3.1.4. Ştiinţele economice şi de conducere a exploataţilor agricole

Managementul agricol are ca obiective crearea la manageri competenţelor în domeniile strategiei şi politicii exploatațiilor, gestiunilor, organizării producţiei şi afacerilor agricole, urmăreşte dezvoltarea capacității de a înţelege schimbările profunde din structurile agrare pe principiile şi legile pieţei. Conducerea acestui proces, astfel încât să se realizeze performanțe tehnice şi economice ridicate, accentuează caracterul integrator al managementului agricol. întrucât sistemul de producere a bunurilor agroalimentare se desfăşoară într-o strânsă interdependenţă a fazelor de producere din interiorul agriculturii şi chiar a unei exploataţii, a unor sorturi de seminţe, animale de prăsilă, furaje etc., a materiilor prime : prelucrării şi desfacerii produselor agricole. Exploatațiile agricole mici şi mijlocii, alături de cele de mari dimensiuni, fac necesară dobândirea de către producătorii agricoli a unor cunoştinţe complexe de gestiune, administraţie care le asigură competențe în relaţiile cu furnizorii şi clienţii, în folosirea facilităţilor create de politicile agricole guvernamentale.

Marketingul reprezintă analiza permanentă a cererii, pe de o parte şi pe de altă parte, stabilirea şi punerea în acţiune a mijloacelor de satisfacere a acesteia, în condiţiile unui profit optim. Marketingul este o concepţie modernă privind orientarea unităţilor, concretizată într-un ansamblu coerent de activităţi practice, programate şi organizate prin utilizarea unor metode şi tehnici ştiinţifice.

Întrebări:

1. Care este importanța agriculturii ?2. Care sunt științele ameliorative?3. Care sunt științele tehnice ?4. Care sunt științele biologice ?5. Care sunt particularitățile agriculturii ?

25


NOȚIUNI GENERALE DESPRE SISTEMELE DE AGRICULTURĂ

Cuvinte cheie: sistem agricol, agricultura durabilă, agricultură convențională, agricultură biologică, agricultura de precizie, agricultura extensivă.

Rezumat:

Agricultura este ramură a producţiei materiale, în care, cu ajutorul plantelor verzi şi sub acţiunea diriguitoare a omului, are loc transformarea energiei cinetice a soarelui, în energie potenţială - materia organică, singura formă de energie accesibilă organismului omenesc şi animal; este ramura de bază a economiei naţionale prin care se asigură produsele alimentare şi materiile prime pentru industria bunurilor de larg consum. Agricultura, ca îndeletnicire productivă, începe şi se termină odată cu participarea omului la procesul de producţie. Bunurile de consum aflate în natură sunt numai culese, dar nu produse de către om. Astfel, fructele de pădure, peştele din bălţi, lacuri, râuri, mări şi oceane, animalele sălbatice din păduri, câmpii etc. sunt bunuri ale naturii. Prin cules, pescuit sau vânat, omul le desprinde din mediul lor natural şi le foloseşte în diferite scopuri personale.

La baza producţiei agricole stau procesele organice, biologice, pe când la baza celei industriale stau cele anorganice.Apariţia şi dezvoltarea agriculturii ca îndeletnicire socială in-dependentă este condiţionată de formarea producătorului agricol colectiv sau particular, proprietar sau arendaş, în funcţie de stadiul atins în procesul de diviziune socială a muncii şi a formelor de exploatare a pământului.

Noţiunea de agricultor urmează îndeaproape sfera de cuprindere a agriculturii. Astfel, în înţeles restrâns, agricultorul este acea persoană care, fie numai din practică, fie din practică ajutată de teorie, se îndeletniceşte cu arta cultivării pământului, ca singurul sau principalul său mijloc de existenţă. în sens mai larg, agricultorul - pe lângă activitatea de obţinere a lor - transformă produsele agricole de natură vegetală, în produse de natură animală sau industrială, pentru a fi utilizate direct în alimentaţia umană.

Artă şi ştiinţă, in acelaşi timp, agricultura are o mare însemnătate economică şi socială.


4. Noțiuni generale despre sistemele de agricultură

Ramură primară a producţiei materiale, agricultura este şi baza procesului de diviziune socială a muncii, prin apariţia şi dezvoltarea unor noi ramuri ale producţiei materiale, derivate din agricultură sau bazate pe asigurarea hranei producătorilor lor de către agricultură. Prin urmare, agricultura rămâne baza economică pentru dezvoltarea statelor moderne şi contemporane, indiferent de stadiul în care se află,

26

Importanţa economică a agriculturii, pentru toate timpurile şi pentru toate popoarele, decurge şi din aceea că ea este singura ramură a producţiei materiale care acumulează energie noua solară.

Toate celelalte ramuri ale producţiei materiale nu fac altceva decât să consume, să transforme energia acumulată sub diferite forme de către natură sau de către agricultură. De aceea, sporirea avuţiei naţiunilor depinde de dezvoltarea agriculturii.

Actualmente, este singura ramură a producţiei materiale capabilă să îmbogăţească resursele energetice ale omenirii.

Datorită proceselor de creştere biologică, în agricultură consumul de materii prime este mai mic decât produsul finit. Ca atare, în structura valorică a producţiei agricole, ponderea cheltuielilor materiale este mai mică, fiind mai mare cea a produsului nou creat. Ca urmare, la aceeaşi producţie globală, agricultura produce şi furnizează un venit naţional mai mare. De aceea, dezvoltarea agriculturii este cea care poate contribui la sporirea mai rapidă a venitului naţional, a avuţiei naţionale.

În actuala conjunctură economică internaţională, de criză alimentară prelungită, produsele agricole îşi au asigurată o desfacere sigură, aducând producătorilor agricoli venituri remuneratorii, care contribuie Ia bunăstarea lor materială. Marile puteri politice şi alimentare ale lumii au transformat ajutorul alimentar într-o armă politică, de dominare a ţărilor slab dezvoltate sau cu penurie de produse alimentare.

De soarta şi importanţa agriculturii este legată importanța economică, socială şi politică a agricultorului, ca factor de producţie și dezvoltare în orice societate.

Importanţa economică a agricultorului este determinată de posibilitatea autosatisfacerii celor mai însemnate nevoi de a trăi ale sale - hrana. De aceea, agricultorul este mai independent şi mai refractar la îndemnuri sau măsuri care vin din afara preocupărilor sale. Având posibilitatea să-şi regleze singur balanţa dintre venituri şi cheltuieli, mai mult decât oricare alt profesionist, el este în măsură să-şi înmulţească singur averea, contribuind astfel la sporirea avuţiei naţionale.

Spre deosebire de celelalte ramuri ale producţiei materiale, procesul de producţie din agricultură are anumite particularităţi care au apărut odată cu agricultura şi se menţin atâta timp cât agricultura va constitui ramuri producătoare, mai ales de alimente pentru populaţie.

Aceste particularităţi sunt independente de natura social - economică a agriculturii, de orânduirea socială. Ele acţionează şi influenţează măsurile de politică agrară, orientate spre prosperitatea agriculturii şi bunăstarea agricultorului, indiferent de forma de proprietate în agricultură şi de sistemul politic al statului.

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principală resursă de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta. În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc., sunt practicate diferite

27

sisteme de agricultură: durabilă, convenţională, biologică, organică, de precizie, extensivă.

a. Agricultura durabilă (integrata): producţie intensivă de produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate", semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multisectoriale (vegetale şi zootehnice).

b. Agricultura convenţională: intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediul înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimică, biologică, fizică a mediului (Codul bunelor practici agricole-2002).

c. Agricultura biologică: mediu intensivă şi astfel mai puţin agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ.În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

d. Agricultura organică: se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradată prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

e. Agricultura extensivă cu inputuri reduse: de subzistenţă, cu o producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate, sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol).

28

De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii individuali.

f. Agricultura de precizie: cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile (Codul bunelor practici agricole-2002).

Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate criteriile următoare:

cantitatea şi calitatea producţiei; costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive; stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi terenuri

agricole; raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă, faună,

floră, relief),îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea acestora pentru generaţiile viitoare;

specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie flexibile, adică să posede capacitatea de a reacţiona la schimbările pieţii privind cererea şi oferta;

raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice, ecologice şi sociale.Agricultura durabilă contribuie şi la rezolvarea unor probleme sociale a

zonelor rurale:ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea infrastructurii, conservarea şi îmbogăţirea patrimoniului cultural, dezvoltarea reţelei de drumuri şi comunicaţii.

Întrebări:

1. Ce este agricultura durabilă ?2. Ce este agricultura convențională ?3. Ce înțelegeți rin agricultura de precizie?4. Ce înțelegeți prin agricultură organică?5. Ce este agricultura extensivă?

29


SISTEME AGRICOLE

Cuvinte cheie: agricultură durabilă, culturi vegetale, agricultură convențională, agricultură biologică, agricultură organică

Rezumat :

Sistemele de agricultură în sens clasic, au ca obiectiv asigurarea unei recolte cât mai ridicate şi constante an de an pe o parcelă de teren, cu un consum dat de muncă şi de resurse financiare. Tehnologia asigură o proporţie între recolta obţinută şi regenerarea acesteia, iar emisia de deşeuri trebuie să fie într-un raport egal cu capacitatea naturală de asimilare a sistemului (teren + cultură), ceea ce asigură o bio-productivitate ridicată şi folosirea eficientă a capitalului investit. Productivitatea unei tehnologii este dată de cantitatea de produse obţinute şi de consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă.

Tehnologia are o componentă socială, culturală şi psihologică, care se bazează pe înţelegere, cunoaştere şi receptivitate din partea celor ce aplică metodele ei. De exemplu, fărâmiţarea terenurilor a creat adevărate dezechilibre structurale în agricultură, dar şi o criză socială. Populaţia ocupată în agricultură a îmbătrânit şi este mai puţin receptivă la asocierea în ferme viabile din punct de vedere economic şi la adoptarea unor noi tehnologii. Tradiţia, obiceiurile şi atitudinea generală faţă de schimbare sunt factori importanţi ce afectează folosirea tehnologiilor performante.

Orice tehnologie trebuie să îmbunătăţească relaţia consum-randament, pentru a se obţine în final o producţie mai mare şi de calitate superioară, la un cost pe unitate cât mai scăzut. Mecanizarea, chimizarea şi seminţele selecţionate tind să crească producţia cu schimbări relativ mici în ceea ce priveşte consumurile totale şi permit chiar realizarea de economii.

Folosirea seminţelor hibride la porumb, de exemplu, ridică producţia şi venitul cultivatorului, comparativ cu semănatul obişnuit, cu seminţe nehibride. De reţinut că orice tehnologie sau tehnică nouă este un stimul important pentru rata creşterii economice.


5. Agricultura durabilă

Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră. ,,Dezvoltarea durabilă reprezintă capacitatea omenirii de a asigura continuu cerinţele generaţiei prezente, dar fără a le compromite pe cele ale generaţiilor viitoare".

În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

30

diversitate mare a culturilor vegetale dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale;

culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solulului;

culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);

utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale;

se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solului.

dozele de îngrăşăminte, ce urmează a fi aplicate, sunt stabilite pe baza calculelor de bilanţ a elementelor nutritive din sol în scopul evitării supradozării, mai ales în cazul azotului, atât pentru reducerea cheltuielilor de producţie cât şi a poluării mediului;

folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai mult utilizarea substanţelor chimice; de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop;

exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat; furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli, în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie să fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;

efectuarea în perioadă optimă de lucrabilitate şi traficabilitate (în funcţie de conţinutul de apă din sol pe adâncimea de lucrare) a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltare şi transport; trebuie respectate şi anumite condiţii cu privire la pretabilitatea solului faţă de o lucrare specifică, faţă de numărul de lucrări, sarcina pe osie, presiunea din pneuri, numărul de roţi pentru protecţia solului împotriva degradării fizice;

la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.Agricultura durabilă trebuie să devină componentă principală a politicii

agrare a statului.Agricultura durabilă reprezintă, pentru zonele rurale, cea mai bună

perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.

31

5.1. Sisteme de agricultură convenţională

Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură (Codul bunelor practici agricole-2002).

Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activităţii fermei agricole şi de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie a culturilor, deşi au o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.

Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci, etc.,) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate ,de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător Astfel de unităţi agricole, au ca şi scop major obţinerea unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate. Agricultura în aceste condiţii, reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a acorda atenţia necesară omului şi protecţiei mediului.

Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în acest tip de sistem agricol, nu au influenţă puternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări durabile.

5.2. Sisteme de agricultură biologică

Agricultura biologică (ecolgică, organică, bio-organică, bio-dinamică) este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor.

În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată (Codul bunelor practici agricole-2002)..

Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume: obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la

costuri rezonabile; îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor

mediului înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;

32

crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura.Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea

ecosistemelor naturale asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural. Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Rotaţia culturilor este o verigă tehnologică de importanţă esenţială în sistemele de agricultură biologică. În cadrul rotaţiilor trebuie aplicate modalităţi de fertilizare a solului care să asigure îmbunătăţirea şi menţinerea fertilităţii. În acest scop sunt folosite îngrăşămintele organice naturale, de preferinţă compostate. Se urmăreşte obţinerea unui efect benefic maxim datorat microorganismelor fixatoare de azot, atât al celor care trăiesc în simbioză pe rădăcinile plantelor leguminoase, cât şi al celor care trăiesc liber în sol şi care fixează azotul atmosferic sub mai multe forme acccesibile plantelor. De asemenea, au scopul de a îmbogăţi rezerva de nutrienţi din sol în forme mai accesibile pentru plante prin stimularea activităţii micro şi macroorganismelor, printr-o masă radiculară mai mare. Dezvoltarea vieţii în sol, a mediului biotic are consecinţe dintre cele mai benefice asupra fertilităţii solului şi a creerii condiţiilor optime instalării şi sănătăţii covorului vegetal. Între producţia vegetală şi cea animală întodeauna există un raport echilibrat, armonizat cu posibilităţile unităţii.

Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea culturilor ascunse.Producţia biologică trebuie astfel planificată încât să asigure pe o perioadă lungă de timp o balanţă echilibrată a nutrienţilor, urmărită periodic prin efectuarea analizelor specifice de sol şi plantă. Utilizarea fertilizatorilor permişi poate compensa exportul de nutrienţi din sol cu recoltele.

Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin intermediul unor mijloace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor. Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod natural pentru producerea de biomasă, de aceea şi consecinţele negative asupra mediului înconjurător sunt mult mai reduse.

În organizarea fermei, sau a unităţii agricole trebuie sa primeze protecţia ecosistemelor locale, a biodiversităţii speciilor, a apelor, a solului şi altor elemente ale mediului înconjurător alături de cele sociale şi economice ale zonelor rurale.

33

Creşterea animalelor ia în considerare cerinţele acestora în armonie cu specificul local (suprafaţa de păşunat, calitate a paşunilor, a nutreţurilor, libertate de mişcare, etc). Costurile pentru îngrăşăminte şi hrană nu trebuie să depăşească 10% din totalul cheltuielilor. Rata de încărcare (densitatea animalelor în raport cu suprafaţa terenurilor agricole aferente acestei activităţi) nu trebuie să depăşească 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducători la hectar. Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul producţiei este mai mic decât în sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei. O variantă a agriculturii biologice este agricultura biodinamică. În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii tehnologiilor de producţie cu standardele de agricultură biologică. Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă. De aceea,orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului

5.3. Agricultura ecologică (organică)

În unele ţări dezvoltate agricultura ecologică constituie un important segment al pieţei. Anual înregistrează creşteri ale valorii produselor ecologice, între 20 – 30%. În Uniunea Europeană s-au cultivat după tehnologii ecologice peste 3,7 mil hectare, în anul 2001 (2,9% din suprafaţa agricolă utilizată). În Danemarca, în anul 2002, s-au cultivat în sistem ecologic 300 mii hectare, (10% din suprafaţă); în Marea Britanie s-a cultivat 3% din suprafaţa agricolă utilizată; în Germania, valoarea produselor ecologice a reprezentat 3,8 mld USD; în Franţa, piaţa produselor ecologice este în creştere (2,5 mld USD, în 2002, în producţia totală).

În mai 2002, Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să elaboreze o directivă care să stea la baza unui program pentru reevaluarea şi reducerea pesticidelor folosite începând cu 2003 şi care să se concentreze asupra unui nou concept şi anume acela de „Folosire durabilă a pesticidelor” (Directiva UE 41/414/CEE). Potrivit acestei directive, toate substanţele active ale pesticidelor care au fost autorizate înainte de 1993 vor fi supuse revizuirii, utilizându-se noi metode de testare privind toxicitatea şi impactul asupra mediului. În România, preocupările pentru organizarea instituţională a pieţei produselor ecologice se materializează în legislaţia şi instituţiile armonizate cu cele care funcţionează în UE(Letiţia Zahiu 2004.)

Întrebări:

1. Care sunt obiectivele agriculturii biologice?2. Ce caracteristici au lucrările solului in agricultura convențională ?3. Ce măsuri se pot lua pentru realizarea unei agriculturi durabile ?

34


AGRICULTURA DURABILĂ

Cuvinte cheie: agricultură durabilă, ecoagricultură, România, metode, concept.

Rezumat:

Este interesant de semnalat că în unanimitate cercetătorii din domeniul agriculturii, care este un sistem biotehnologic şi ecologico-economic, caută cu străduinţă o schimbare „ideală” pentru un ecosistem mai puţin poluant şi energofag. Trecerea la o agricultură alternativă în sensul larg al cuvântului trebuie să se facă treptat, ca „un proces lent de schimbări care permite folosirea pe termen lung a mediului, pentru ca dezvoltarea economică să rămână posibilă „concomitent cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil”, arată Louis C.B. Huten Mansfeld de la Ministerul Mediului din Olanda.

Cu alte cuvinte, nu ne trebuie o agricultură biologică (ceea ce este dificil de realizat), ci una durabilă, integrată şi ecologică. Este nevoie de o agricultură de tranziţie, adică biologică, microbiologică şi industrială, toate la un loc, dar gestionate după principii ecologice. Pe măsură ce omenirea va acumula experienţă, se va putea trece la ecoagricultura propriu-zisă, care are ca fundament ecotehnica şi biotehnica.

Totuşi, ne avertizează producţia, agricultura trebuie să folosească din plin, dar judicios, realizările chimiei şi biologiei pentru a ridica randamentul culturilor. Aportul îngrăşămintelor şi al celorlalte substanţe chimice în creşterea recoltei este de 40-45 la sută, comparativ cu alte metode tehnologice, aspect ce nu poate fi neglijat în funcţionarea şi stabilitatea producţiei agricole.


6. Agricultura ca sistem global integrat

În literatura de specialitate agricolă şi în practica curentă întâlnim idei şi opinii contradictorii asupra caracterului ecologic al agriculturii. Cea convenţională se supune oare legilor ecologice, aşa cum rezultă din toate lucrările ştiinţifice şi manualele universitare clasice? Sau dăm crezare acelor specialişti care susţin numai agricultura „ecologică”, „biologică” sau „organică”?

Problema este complexă şi merită să fie discutată şi chiar rezolvată în parte, cel puţin din punct de vedere strict ştiinţific. În lucrare sunt subliniate argumentele pro şi contra, având în permanenţă ca ghid relaţiile în ecosistem, dar fără a minimaliza aspectele economice. Ca ingineri agronomi suntem datori să evidenţiem rolul ecosistemelor agricole de niveluri diferite de organizare, într-o abordare unitară, aşa cum arată profesorul N. Botnaniuc într-o interesantă lucrare a sa.

35

După părerea noastră sunt multe nepotriviri şi confuzii în ceea ce priveşte latura biologică a agriculturii şi noţiunea de ecologie şi ecosistem, a organizării materiei vii în cadrul unui ecosistem. Se greşeşte când se scoate în evidenţă numai faptul că agricultura este o parte a managementului total (organizatoric şi tehnic) şi se face abstracţie de latura ei esenţială biologică. Producţia agricolă are loc din punct de vedere tehnic într-un spaţiu biogeografic unde se desfăşoară intense activităţi biologice.

F.A.O. (Federaţia Mondială pentru Agricultură şi Alimentaţie) susţine acest demers şi constată că „agricultura este un proces biologic, cu toate potenţialităţile, limitările şi complexităţile pe care le implică, între care rolul de principal utilizator şi conservator al pământului” (din „Situaţia alimentară şi mondială şi soluţii”, elaborată în 1982). Dar agricultura şi producţia sa fac parte şi din managementul biosferei şi al ecosistemului, cu influenţă majoră asupra nivelului de trai şi stării de sănătate a populaţiilor umane.

Agricultura a fost, continuă să fie şi va fi o activitate vitală, de ea depinzând securitatea alimentară a populaţiei şi echilibrul ecosistemelor regionale şi locale. Reproducţia plantelor, naturală sau artificializată, are loc pe baza captării şi sintezei energiei radiante solare, rezultând anual o masă vegetativă terestră de circa 120 miliarde tone substanţă uscată. Culturile de grâu produc anual în întreaga lume în jur de 600 milioane de tone boabe, cu diferenţe semnificative pe diferitele zone ecologice, raportat la producţia mondială: Asia cu 40%, Europa cu 26% şi America cu 21% (Gh. Bâlteanu, 2003).

Această biomasă utilă ca resursă alimentară se datoreşte acţiunii comune a altor resurse esenţiale ale biosferei şi ale agroecosistemului: clima, solul, apa şi varietăţile cultivate. Acest capital fizico-biologic, cu pregnant caracter reînnoibil diferă cantitativ şi calitativ de la o zonă agricolă la alta. Se constată însă că producţia de biomasă utilă este vulnerabilă datorită fluctuaţiilor climei şi poluării-degradării solului şi apei. Tot Ilie Şerbănescu arată că „o degradare a mediului provenind din perimetrul agriculturii”, deşi la început mai puţin sesizabilă, poate fi pe termen lung chiar mai gravă decât una provenind din „perimetrul industriei”.

În prezent sunt la modă două moduri de a aborda rezolvarea situaţiei alimentelor pe plan mondial: primul, demersul contabil, susţine că tot ceea ce ne trebuie ar fi o creştere de 3 sau 4% a producţiei economice. Dar pot oamenii să mănânce dolari? Cel de-al doilea, demersul „de seră”, susţine că, întrucât producţia agricolă poate fi sporită substanţial în laborator, putem hrăni, de pildă, 30 miliarde de oameni. Întrebarea este însă dacă resursele economice şi fizice, inclusiv infrastructura şi celelalte mijloace de susţinere necesare, sunt disponibile în regiunile în care se preconizează un asemenea plan idealizat.

Economia şi agrotehnologia trebuie luate în considerare simultan şi combinat, cu alte cuvinte ca un sistem. In cadrul unui asemenea demers „de seră” final se poate face o evaluare realistă a alimentelor ce ar putea fi produse într-o anumită perioadă de timp în diferite regiuni. Dar problema este să se stabilească relaţia dintre necesităţi - impuse de creşterea demografică în anumite regiuni - şi această mărime a producţiei de hrană şi a nivelului de nutriţie. Economia, agrotehnologia şi populaţia trebuie considerate ca alcătuind un sistem.

36

În cadrul demersului „de seră” final, hrana necesară va fi, în cele din urmă, produsă. Mărimea producţiei alimentare va impune totuşi eliminarea de pe toate terenurile arabile din lume a tuturor culturilor agricole, cu excepţia câtorva, foarte puţine la număr, necesare pentru subzistenţa omului, şi folosirea mijloacelor chimice pentru o scară încă neîntâlnită.

Dar poate un asemenea sistem de reducere drastică a diversităţii existente în natură şi de eliminare a majorităţii speciilor - chiar dacă se realizează vreodată - să dureze un timp mai îndelungat?

Economia, agro tehnologia, populaţia şi ecologia trebuie considerate ca formând un sistem. Însă lumea nu este nici uniformă, nici monolitică. Până la urmă, locul în care se poate produce un surplus de hrană şi locul în care este nevoie de hrană nu vor mai coincide. Unele regiuni ale lumii vor depinde permanent de altele în privinţa existenţei lor zilnice. Cum va fi afectată organizarea socio-politică de eventuala folosire a hranei ca armă?

Apariţia şi existenţa unui asemenea sistem global integrat vor impune o schimbare a atitudinilor şi valorilor individului, în raport cu societatea şi cu comunitatea mondială, ţinând seama de sacrificiile necesare pentru a proteja generaţiile viitoare de crize majore. Economia, agrotehnologia, populaţia, ecologia, organizarea socio-politică şi valorile şi normele individuale trebuie considerate ca un sistem în orice tratare realistă şi practică a situaţiei alimentare mondiale. Oricare altă soluţie ar fi insuficientă şi ar constitui un act de mare iresponsabilitate faţă de generaţiile încă nenăscute.

6.1. Conceptul de agricultură durabilă

Ideea unei agriculturi durabile (sustenabile) constă în ridicarea productivităţii acesteia, cu obţinerea unor profituri sigure şi constante cu minim de efecte negative asupra mediului şi asigurân securitatea alimentară a populaţiei. Agricultura durabilă este un concept larg care prevede complexitatea acestui sistem de producţie, stabilitatea biologică a plantelor şi soiurilor cultivate, conservarea şi protejarea resurselor naturale, dar şi introducerea, apoi generalizarea tehnologiilor moderne cât mai productive.

Desigur, prezintă un deosebit interes problemele privind rentabilitatea agriculturii familiale, exercitată pe parcele mici, care produce mai mult pentru subzistență. Aceste ferme nu pot să promoveze soluţii tehnico- economice profitabile din cauza fărâmiţării terenului agricol şi a lipsei unei sisteme de maşini şi utilaje. Iar aceasta este costisitoare şi ineficientă în asemenea condiţii.

Agricultura durabilă presupune tehnologii viabile economic pe o perioadă lungă de timp, cu recolte ridicate, obţinute cu costuri mai reduse. Orice sistem agricol trebuie să aibă o productivitate pe termen lung şi cât mai ridicată, care este condiţionată nu numai de calitatea bazei de resurse, dar şi de cadrul social şi economic.

De aceea, durabilitatea sistemelor de producţie agricolă, după H. Zegeye şi A. Runge-Metzer (1992), are o dimensiune fizică şi una socio-economică.

Mai concret, pentru a fi durabil şi viabil un sistem trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: menţinerea şi ameliorarea mediului fizic şi rezistenţă la presiunile exterioare sau la perturbaţiile puternice;

37

satisfacerea cerinţelor societăţii în produse alimentare; asigurarea bunăstării economice şi sociale a producătorilor agricoli.

Perenitatea sistemului depinde de justiţia socială, de asigurarea nu numai a unui venit momentan, ci şi a unui sprijin financiar constant, care să evite degradarea pământului şi sărăcirea producătorului şi să consolideze comunitatea rurală (C.R. Brklacich ş.a. 1991). La toate acestea se mai pot adăuga alte criterii călăuzitoare pentru o politică urmărind dezvoltarea durabilă a mediului, redate mai jos, după L.C.B. Hutten Mansfeld:

posibilitatea de a regenera resursele naturale şi de a păstra stocul „natural” la nivel acceptabil;

reducerea poluării şi a perturbaţiilor la un nivel minim de siguranţă; respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii; evitarea ireversibilităţii proceselor economice şi biologice prin: strategii

de prevenire a riscurilor, orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului, orientarea luării deciziilor economice în direcţia protejării mediului şi distribuţia prosperităţii în mod echitabil şi rezonabil.Pentru mai multe detalii putem apela la studiile efectuate de J.F. Parr

ş.a. (1990), care consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe economice, ce recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a bunăstării oamenilor (agricultorilor în cazul nostru) de resursele naturale pe care se sprijină toate sistemele vii, deci plantele cultivate şi animalele domestice de producţie.

Bonnie Sylvie (1994) consideră că agricultura durabilă trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: menţinerea potenţialului de producţie pe o perioadă îndelungată de timp, folosirea practicilor agricole raţionale, gestionarea şi protejarea resurselor naturale, menţinerea biodiversităţii agricole, asigurarea profitabilităţii activităţii specifice a fermierilor, realizarea unei alimentaţii suficiente şi de calitate pentru întreaga populaţie, echitatea socială şi umană, promovarea eticii.

Răuţă Cornel ş.a. (1996) este de părere că „agricultura durabilă trebuie să se bazeze pe sarcinile, cerinţele şi aspiraţiile agricultorilor înşişi, ca şi pe restricţiile cu care se confruntă, nu numai în activitatea agricolă, dar şi în activităţile domestice şi neagricole”. De fapt, agricultura durabilă are un sens foarte general, nu numai strict tehnologic, dar şi social-cultural. Ea îmbracă aspecte socio- profesionale foarte diferite din viaţa satului, precum şi dezvoltarea industriilor agro-alimentare mici şi mijlocii. Se poate sublinia, fără greş, că agricultura durabilă integrează o gamă largă de acţiuni specifice sau nespecifice satului, dar care pot contribui la relansarea şi susţinerea lui pentru performanţe mai ridicate.

În condiţiile unei agriculturi intensive şi durabile, când cultivatorul intervine în mod dinamic şi frecvent ca factor modificator şi de reglare în procesul de producţie, este necesar să se cunoască atât factorii fizico-chimici ai mediului şi cerinţele culturilor faţă de aceştia, care concură la formarea recoltei, cât şi suportul ecologic ce susţine desfăşurarea normală a proceselor vitale ale plantelor. Activitatea biologică a plantelor cultivate, precum şi tehnologiile adaptate în vederea obţinerii recoltei, se desfăşoară în cadrul unor unităţi de transferare a energiei şi substanţelor ce acţionează pe anumite teritorii geografice.

38

De aceea, pe terenurile agricole pe care prin intervenţia cultivatorului se îndeplinesc „acte ecologice”, se impune reaşezarea exploataţilor productive conform criteriilor ştiinţei agronomice şi reglementărilor internaţionale şi naţionale în vigoare.

Păstrarea echilibrului în factorii de producţie, dozarea lor ştiinţifică în concordanţă cu cerinţele biologice ale plantelor şi cu condiţiile pedoclimatice locale este esenţială pentru agricultura ecologică.

În acest context, F.A.O. consideră că „pentru o dezvoltare durabilă trebuie amenajate şi conservate resursele naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi instituţionale de aşa manieră, încât să fie satisfăcute nevoile generaţiilor actuală şi viitoare. În sectorul agriculturii, pădurilor şi pescuitului este vorba de a conserva terenurile, apele şi patrimoniul zoogenetic şi fitogenetic şi de a utiliza mijloace fără pericol pentru mediul înconjurător, bine adaptate din punctul de vedere tehnic, viabile din punctul de vedere economic şi acceptabile din punctul de vedere social”.

O. Parpală (1975), într-un interesant studiu, sintetizând numeroase date şi idei din literatura de specialitate, leagă dezvoltarea durabilă şi integrată de două categorii de ţări şi ecosisteme:

ţări dezvoltate cu ecosisteme tinere (temperate), fără o mare diversitate biologică, dar mai robuste, beneficiind de pieţe de producţie bine stabilite, unde se pune problema lărgirii biodiversităţii şi a zonelor naturale virgine, a calităţii aerului şi apei, precum şi a folosirii resurselor de energie recuperabilă;

ţări în curs de dezvoltare cu ecosisteme mult mai mature (tropicale sau subtropicale), fragile, cu o mare biodiversitate, cu pieţe mai puţin dezvoltate, unde se impune buna gestionare a resurselor, sporirea producţiei agricole, creşterea securităţii alimentare.Consemnăm concepţia agrotehnologică susţinută de cunoscutul

specialist în biologia solului Gh. Ştefanic (1999), care trebuie să constituie un punct de plecare pentru o agricultură durabilă cu „un anumit fel de invenţie agrotehnică, fundamentată pe înţelegerea legilor evoluţiei fertilităţii solului, subordonând modul de a face agricultură criteriului de bază al agriculturii biodinamice exprimat sintetic astfel: „Ceea ce este biologic corect este economic avantajos”.

Un punct de vedere interesant şi oarecum „îndrăzneţ” îl aduce Jim Chen (1995), profesor la Universitatea Minnesota din SUA, care constată că agricultura durabilă este transformată în „fundamentalism agricol” şi începe să fie înglobată în concepte politice şi ideologii agroecologice ale unor grupuri de interese. La ora actuală în SUA există politicieni care apără subvenţiile pentru micii fermieri, deoarece, susţin ei, un dolar din venitul agricol generează şapte dolari de venit naţional. De aceea, programele agriculturii durabile trebuie să favorizeze în primul rând fermele mici individuale şi mai puţin marile asociaţii de ferme.

Unele cercuri interesate în votul alegătorilor din statele agricole ale SUA pun prea mult accentul pe caracterul ecologic al agriculturii, de fapt ei introduc „opiumul agroecologic” în mase, fără să aibă în vedere agricultura propriu-zisă sau consumatorul, cu interesele lor proprii, care nu întotdeauna converg spre acelaşi ţel.

39

De asemenea, există convingerea că agricultura este foarte diversă şi „rămâne singura ramură importantă a economiei pentru care politicile de organizare constau într-o respingere automată a evoluţiei tehnologice”. Agricultura poluează mediul într-o măsură mai mare sau mai redusă şi dezvoltarea ei durabilă trebuie să includă acest postulat. Agricultura trebuie să vină în întâmpinarea consumatorilor cu produse curate şi sănătoase, la preţuri scăzute.

6.2. Acţiunile de promovare a agriculturii durabile

În sensul celor descrise mai sus, o importanţă deosebită au aspectele privind agricultura durabilă, conţinute în raportul FAO analizat la cea de-a 107-a sesiune din 10 octombrie 1994 şi devenit Programul de Dezvoltare al ONU. Problematica ridicată de FAO este largă, dar la obiect, şi prevede promovarea agriculturii durabile având în vedere următoarele acţiuni:

tehnologice: combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea sistemelor integrate de nutriţie a plantelor, conservarea şi ameliorarea terenurilor cultivate, adoptarea măsurilor agrotehnice durabile;

biologice: conservarea şi folosirea resurselor genetice vegetale, crearea de soiuri şi hibrizi cu valoarea productivă şi nutritivă ridicată;

ecologice: protecţia şi ameliorarea mediului agricol înconjurător; social-economice: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scara

naţională sau sectorială, cu obiectivele agriculturii durabile, gestionarea eficientă a solului şi apei, elaborarea la nivel naţional şi local de programe viabile de dezvoltare agricolă;

participarea comunităţilor, administraţiilor şi organizaţiilor rurale la elaborarea şi implementarea acestor programe; încurajarea sistemelor de management şi informaţionale;

cercetare-tehnică: dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr- o reţea naţională şi regională, precum şi promovarea rezultatelor obţinute în aceste două domenii în rândul agricultorilor; monitorizarea tuturor acţiunilor enunţate mai sus ca ele să ajungă cât mai repede la producător şi cu costuri cât mai convenabile.

6.3. Agricultura durabilă în România

În anii 1970 - 1975 Clubul de la Roma susţinea că „agricultura modernă poate deveni sustenabilă, că „modelele agriculturii occidentale pot fi înlocuite cu metode autosustenabile care îmbogăţesc solul în loc să-l sărăcească, produc mai multă energie alimentară faţă de cât consumă şi obţin recolte abundente şi de înaltă calitate”. În ţările în curs de dezvoltare producţia agricolă se poate orienta direct spre un model sustenabil, care are foarte multe forme potrivite pentru diverse culturi, soluri, calificări şi infrastructuri”.

Şi în acest caz se impune „definirea zonelor productive în concordanţă cu resursele ecologice, sociale, infrastructurale şi financiare”. În agricultura ecologică şi organică se intensifică rolul varietăţilor de înalt randament, ceea ce conduce la reducerea costurilor şi creşterea recoltelor.

40

În condiţiile României, cu o agricultură de subzistenţă, cu terenuri fărâmiţate şi eficienţă economică foarte scăzută, cu greu se poate impune imediat dezvoltarea ei durabilă, plecând tocmai de la principiile şi criteriile organizaţiilor internaţionale şi de la practica multor ţări. În România doar 3,7 milioane ha de soluri întrunesc condiţiile pentru o agricultură durabilă. Pe 12 milioane ha din cele 16 milioane ha solurile sunt supuse factorilor antropici.

Astfel, aproape 7 milioane ha de teren agricol sunt vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime şi la alunecările de teren. Pe circa 3,5 milioane ha din această suprafaţă, eroziunea este puternică, ajungând ca în judeţele Vrancea şi Buzău la 20-25 tone/ha pe an, faţă de capacitatea de regenerare a solului de 2-3 tone/ha pe an.

Unii specialişti, cum ar fi H. Eswaran (1991), consideră ca foarte aplicabil conceptul de agricultură durabilă şi pentru micul producător, chiar pentru o parcelă de pământ, ceea ce este mai puţin credibil. Experienţa ţărilor cu o agricultură intensivă demonstrează că folosirea maşinilor şi utilajelor, deci promovarea mecanizării, este un criteriu fundamental al durabilităţii agriculturii şi el este aplicabil numai pe suprafeţe mari, în ferme economic viabile.

Dar mecanizarea înseamnă o productivitate ridicată a muncii, deci un alt criteriu de bază al agriculturii durabile.

De aceea, Cornel Răuţă (1997) arată că „implementarea conceptului de agricultură durabilă trebuie făcută potrivit circumstanţelor specifice ale României. Implementarea agriculturii durabile în România, cu perspectiva realizării fermelor familiale bazate pe propietatea privată, încă necesită vaste cercetări, restructurări şi investiţii, precum şi politici speciale de intercorelare a sectorului agricol cu celelalte sectoare economice”. Autorul are deci o anumită rezervă şi propune pentru ţara noastră unele principii generale, care ne dau o rezolvare tranşantă a problemei. Iată unele din aceste principii care ni se par demne de luat în seamă:

reglementarea juridică a bazei de resurse a agriculturii, îndeosebi a terenurilor de calitate superioară; nu se menţionează dacă acestea rămân fărâmiţate în mici gospodării sau vor fi integrate în sisteme asociative pentru a beneficia din partea statului, sistematic, de fonduri financiare în vederea asigurării unei fertilităţi ridicate;

promovarea integrării producţiei vegetale cu producţia animală şi alte activităţi conexe, exploataţiile mixte fiind capabile să-şi asigure din propria activitate furajele necesare creşterii animalelor; această acţiune nu poate fi valabilă în gospodăria de 1-3 ha, ci numai în ferma cu suprafeţe mai mari de 10- 20 ha;

protecţia şi ameliorarea bazei de resurse naturale (sol, apă, vegetaţie, animale) prin acţiuni de reconstrucţie a peisajelor, care să cuprindă amenajarea şi organizarea teritoriului agricol, precum şi lucrările de îmbunătăţiri funciare;

dezvoltarea unei agriculturi în armonie cu natura, menţionând şi favorizând ecotipurile legate de flora şi fauna naturală, restaurând biodiversitatea şi protejând moştenirea culturală şi nou creată.

41

În această „nouă gândire” promovată în politica agrară pe plan mondial, cum menţionează autorul mai sus citat, se evidenţiază două principii fundamentale: „realizarea şi sporirea producţiei agricole, formarea de producători de înaltă performanţă, competitivi pe plan internaţional şi crearea condiţiilor pentru ca veniturile agricultorilor să fie comparabile cu veniturile din celelalte sectoare economice”.

Aceste deziderate concrete, se subînţelege, nu se pot realiza decât în cazul unei agriculturi de „performanţă”, intensive, moderne, în ferme viabile din punct de vedere tehnico-economic.

Întrebări :

1. Prezentați sistemul de agricultură durabilă din România;2. Care sunt acţiunile de promovare a agriculturii durabile?3. Conceptul de agricultură durabilă;4. Prezentați agricultura durabilă de pe mapamond.

42


AGRICULTURA CONVENȚIONALĂ - INTENSIVĂ

Cuvinte cheie: agricultură convențională, intensivă, fertilizare, mecanizare, tehnologii performante

Rezumat:

Agricultura convenţională intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie.

Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta

mediul înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimică, biologică, fizică a mediului.

7. Sisteme de agricultură convenţională

Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură (Codul bunelor practici agricole-2002).

Adesea, sectorul zootehnic nu este componentă a activităţii fermei agricole şi de aceea ierburile perene nu sunt incluse în sistemul de rotaţie a culturilor, deşi au o mare importanţă pentru îmbunătăţirea şi conservarea fertilităţii solului.

Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci, etc.,) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate ,de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

43

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător Astfel de unităţi agricole, au ca şi scop major obţinerea unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate. Agricultura în aceste condiţii, reprezintă doar o afacere economică în mediu rural fără a acorda atenţia necesară omului şi protecţiei mediului.

Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în acest tip de sistem agricol, nu au influenţă puternică asupra protecţiei şi conservării resurselor şi de aceea nu corespund unei dezvoltări durabile.

7.1. Agricultura intensiv – industrială

Ansamblul de transformări din economia omenirii, definite ca revoluţia industrială, marcată în primul rând de utilizarea masivă a energiei combustibililor fosili a declanşat profunde transformări în agricultura tradiţională. Omul a învăţat pe măsura dezvoltării chimiei, că nu toate elementele sunt absorbite din agrobiotop în aceeaşi măsură şi că efectul îngrăşămintelor organice poate fi completat prin adăugarea unui număr relativ redus de compuşi minerali, sintetizabili artificial. Cu timpul, producerea acestor compuşi, ce devin îngrăşămintele chimice, a crescut până la înlocuirea totală a îngrăşămintelor organice.

Treptat s-au descoperit substanţe cu efect biocid asupra unor specii concurente (erbicide) sau consumatoare (pesticide) ale plantelor de cultură, prin intermediul cărora omul exercită un control mai sever asupra populaţiilor acestor specii, consumând însă o cantitate mai redusă de energie animală şi umană.

Prin mecanizarea agriculturii, este înlocuită energia animală investită în lucrări agrotehnice prin energia fosilă a combustibililor. În condiţiile acestor transformări, agricultura îşi pierde, în numeroase ţări, atributele sale tradiţionale devenind o agricultură intensiv - industrială. Cultura plantelor este posibilă în afara creşterii animalelor, aşa cum se practică astăzi pe întinse suprafeţe, iar zootehnia se concentrează tot mai mult în complexe industriale de creştere a animalelor instituindu-se o evidentă disjuncţie între cele două laturi ale agriculturii tradiţionale.

Agroecosistemele îşi pierd complexitatea tradiţională ce le-a asigurat perpetuarea; conexiunea păşune-ogor dispare, sau se diminuează la valori nesemnificative. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme sunt total dependente de om, singura legătură cu ecosistemele naturale învecinate sau precedente agroecosistemului, se realizează prin populaţiile de fitofagi sau alţi dăunători ce nu pot fi distruşi sub o anumită limită.

Omul duce la extrem simplificarea reţelei trofice a agroecosistemelor dirijând întreaga activitate productivă în direcţia necesităţilor proprii.

Simplificarea agroecosistemelor este dublată de o uniformizare pronunţată a întregului sistem agricol mondial, determinată pe de o parte de împuţinarea speciilor cultivate şi animalelor domestice şi pe de altă parte

44

chiar în cadrul acestora, printr-o eliminare a soiurilor şi raselor cu productivitate nesatisfăcătoare.

Soiurile şi rasele cele mai productive îşi datorează productivitatea, capacităţii mari cu care reuşesc să convertească în alimente (respectiv în energia chimică a compuşilor lor) într-un timp cât mai scurt şi pe o arie cât mai restrânsă, o cantitate mare de resurse minerale şi energetice. Intensivizarea producţiei agricole nu a însemnat însă nici pe departe optimizarea acestui proces de conversie; dimpotrivă cu cât agroecosistemul are un caracter mai intensiv cu atât valoarea acestui randament este mai scăzută.

Caracterul puternic nesaturat al fitocenozelor din agroecosistemele intensive face ca acestea să ocupe solul în proporţie relativ redusă, şi obişnuit, numai cu intermitenţe astfel că funcţia lor protectoare antierozională este foarte redusă. Ca urmare solul este mai puternic expus eroziunii decât în agroecosistemele tradiţionale, ceea ce face să scadă gradul de stabilitate naturală a agroecosistemului intensiv, concomitent cu necesitatea unei investiţii suplimentare de energie destinată protecţiei solului.

Agricultura intensiv-industrială asigură producţii apreciabile de alimente, cu preţul unor investiţii masive de substanţă, energie şi informaţie, în condiţiile îndepărtării semnificative a agroecosistemelor de statutul lor natural.

Intensivizarea agriculturii, având la bază creşterea volumului de cunoştinţe tehnice şi aplicarea acestora, a constat în modificări profunde, atât în sectorul culturii plantelor, cât şi în cel al zootehniei. Efectele directe şi indirecte ale intensivizării se manifestă atât în amonte, cât şi în aval de domeniul producţiei agricole propriu-zise. În planul tehnologiilor agricole, intensivizarea a însemnat (J. Barloy, 1997):

creşterea input-urilor de factori de producţie, adesea din afara exploataţiei (îngrăşăminte, combustibili, furaje, ...). În zootehnie, cumpărarea furajelor are semnificaţia creşterii suprafeţei exploataţiei, mai exact, a lărgirii bazei piramidei trofice, dacă considerăm ferma un ecosistem;

creşterea producţiilor, care a urmat firesc, creşterii intrărilor. Recoltele mai mari din sectorul vegetal au fost însoţite şi de creşterea conţinuturilor în materii utile (proteină, zaharoză, ulei, ...). Progresele din zootehnie au însemnat creşteri ale productivităţii (peste 8.000 – 10.000l/vacă x an) şi prolificităţii animalelor (de exemplu, peste 20 de purcei / scroafă la o fătare). Rolul cunoştinţelor de genetică este evident în aceste evoluţii. Plantele

şi animalele mai productive au, însă, cerinţe mai mari faţă de condiţiile de vegetaţie / creştere. Pentru a satisface aceste cerinţe, s-au făcut lucrări de drenaj, irigaţii, s-au construit adăposturi cu facilităţi, în termeni economici, a crescut investiţia de capital circulant;

organizarea mai judicioasă a producţiei agricole, fără de care nu ar fi posibilă exploatarea mai intensivă a spaţiului exploataţiei şi a timpului (mai multe cicluri de producţie într-un an, culturi succesive, ...). S-a trecut astfel de la sisteme de policultură la specializare: o singură specie de animale şi câteva culturi într-o fermă.

45

Aceste schimbări tehnologice au antrenat modificări socio-economice precum: creşterea productivităţii muncii, a investiţiilor, a capitalului circulant, reducerea mâinii de lucru salariate, inserţia exploataţiei în sistemul economiei de piaţă şi intrarea sub incidenţa legilor acesteia.

Efectele intensivizării sunt multiple, directe şi indirecte, iar unele sunt greu de clasificat la efecte pozitive sau negative. Principalele efecte indirecte s-au manifestat asupra industriilor conectate cu agricultura:în amonte, industriile producătoare de îngrăşăminte, pesticide, maşini şi alte materiale agricole au cunoscut o dezvoltare de amploare;în aval, industria alimentară, de prelucrare a produselor agricole, a înregistrat o progresie spectaculară.

Din perspectivă informaţională, restructurarea fermelor prin intensivizare a necesitat şi o organizare mai bună şi o transmitere mai eficientă a cunoştinţelor agronomice. S-au dezvoltat în amonte cercetarea şi învăţământul agricol, ca şi serviciile de consultanţă.

Paleta efectelor pozitive decurgând din intensivizare merge de la asigurarea autosuficienţei alimentare şi securităţii alimentare a unor regiuni şi state, la creşterea productivităţii muncii, a calificării profesionale a agricultorilor, a standardului de viaţă al acestora. Aceste efecte s-au resimţit mult mai puţin în agricultura socialistă intensivă (mai ales în România), decât în agricultura intensivă din ţările cu economie de piaţă.

Dintre efectele negative ale intensivizării menţionăm: afectarea de manieră mai mult sau mai puţin gravă, ireversibilă sau

reversibilă a mediului (degradarea resurselor de sol, apă, a peisajelor, reducerea biodiversităţii, riscuri sanitare, ...);

fragilizarea exploataţiilor din punct de vedere economic, prin intrarea acestora în jocurile pieţei (situaţii de criză, fluctuaţii ale preţurilor resurselor şi produselor agricole, ...);

atingerea unor praguri ale productivităţii biologice care se menţin cu investiţii (de toate felurile) mari şi dincolo de care este greu de avansat şi numai cu anumite riscuri (restrângerea bazei genetice, scăderea rezistenţelor la factori de mediu ş.a.).Revoluția industriala, tehnică si științifică a produs, mai ales în a doua

jumătate a secolului XX, profunde schimbări în agricultura (folosirea combustibililor fosili pe scara larga, mecanizarea, chimizarea) care au determinat creșteri substanțiale ale producțiilor agricole, dar si efecte negative asupra mediului.

Aceste noi sisteme de cultura a plantelor aparțin agriculturii moderne, industrializate, în care suprafața arabila de alimentație se reduce la 0,2-0,6 ha/individ/an. Menționăm ca, în momentul de fata suprafața medie de teren arabil per locuitor al planetei este de 0,325 ha.

În cadrul acestor sisteme de agricultura omul a reușit sa controleze într-o mare măsura productivitatea ecosistemelor agricole si sa elimine controlul carnivorelor mari asupra populațiilor de erbivore domestice.

Agricultura ultimelor trei-patru decenii a înregistrat schimbări radicale.

46

În afara de energia solara, a cărei curgere constanta întreținea întregul sistem, omul a introdus în agricultura energia concentrata (culturala), în ultima analiza tot de proveniența solara, a combustibililor fosili folosiți direct (tracțiunea mecanica) sau indirect (îngrășăminte chimice, pesticide etc.).

În aceasta agricultura industrializata s-a separat cultivarea plantelor de creșterea animalelor domestice. Aceasta despărțire arbitrara s-a soldat cu perturbarea ciclurilor biogeochimice seculare urmata de o scădere a fertilității solului. Astfel, lipsa îngrășămintelor naturale a trebuit sa fie suplinita de industrie prin introducerea într-o proporție crescânda a îngrășămintelor chimice. Aceasta a condus la o artificializare tot mai pronunțată a unor tipuri de agroecosisteme.

Posibilitatea atragerii în agroecosisteme, prin mecanizare-chimizare si alte îmbunătățiri tehnice, a unei energii suplimentare a condus în final la inventarea unor agroecosisteme, reduse ca întindere (culturile din sere, complexele industriale zootehnice) dar cu o eficienta foarte mare în producție. Agroecosistemele industriale, cum se mai numesc, depind de energia suplimentara investita de om si măresc posibilitatea controlului aproape a tuturor factorilor care contribuie la realizarea recoltelor.Agricultura industrializata (convențională) a oferit omului posibilitatea îndepărtării sau reducerii diverșilor dăunători prin utilizarea pesticidelor.

Acest sistem de agricultura industrializata se înregistrează o serie de efecte adverse asupra naturii si sănătății oamenilor. Dintre acestea amintim:

favorizarea eroziunii solului prin aplicarea îngrășămintelor minerale,irigații;

toxicitatea cauzata de pesticide si îngrășăminte. Printre consecințele directe se înscriu incidenta sporita a methemoglobinei (datorata prezentei în exces a nitraților în furaje, în alimente si în apa potabila) si eutrofizarii (îmbogățirea apelor continentale cu nutrienți). Se mai adaugă: volatilizarea amoniacului din îngrășămintele organice si minerale; oxizii de azot degajați în atmosfera ce contribuie la manifestarea efectului de sera;

scăderea calității produselor alimentare datorita tehnologiilor moderne de prelucrare. Printre altele, cauzează îngrijorare aditivii alimentari (coloranți sintetici, conservanți, condimente etc.) si substanțe care contaminează alimentele (reziduurile de îngrășăminte, pesticide, hormoni, antibiotice, metale grele etc.).

multiplicarea numărului de boli si dăunători prin practicarea monoculturii si scăderea rezistentei fiziologice naturale a plantelor si animalelor prin folosirea abundenta a substanțelor chimice;

etologia animalelor (ramura a zoologiei care studiază modul de viață a animalelor sub aspectul obiceiurilor legate de hrănire, reproducere, depunerea ouălor). Marile complexe industriale de creștere a animalelor reprezintă de fapt izolarea si hipertrofierea unor verigi ale lanțurilor trofice naturale în care animalele sunt scoase din sistemul constituit prin evoluția biologica si ecologica sol-planta-animal, care constituie nucleul agroecosistemului. Creșterea sterilității în fermele zootehnice ca urmare a stresului;

47

restrângerea biodiversității ca urmare a procesului de extincție (dispariție) a unor specii cauzat de concentrarea producției agricole si extinderea arealului unor specii cultivate. În strânsa corelație cu restrângerea biodiversității este creșterea vulnerabilității genetice si ecologice a cultivarurilor;

despăduriri si desțeleniri abuzive pentru extinderea suprafețelor cultivate care, corelata cu eroziunea eoliana si hidrica conduc la extinderea deserturilor si la extincția unor specii si pe aceasta cale;

coborârea nivelului apelor freatice (în cazul desecărilor) sau ridicarea lui în cazul irigațiilor sau constituirii acumulărilor de apa.

7.2. Chimizare-fertilizare

Anual sunt folosite în agricultura lumii aproximativ 100 milioane tone de îngrășăminte, care aduc un spor de producție echivalent cu 40% din producția mondiala de cereale si alte multe milioane tone de substanțe chimice destinate protecției plantelor care salvează cea.30% din recoltele obținute.

Prin intermediul acestor mijloace jumătate din populația lumii are asigurata hrana cotidiana necesara pentru subzistenta. Cifrele acestea sumare si aproximative ilustrează cu elocventa importanta capitala pe care procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga planeta, pentru dezvoltarea societății.

Dezavantajele utilizării substanțelor chimice în agricultura constau in epuizarea fertilității naturale a solului, determinând un grav dezechilibru în compoziția acestuia, în influenta negativa asupra calității alimentelor si în modificări nefavorabile în biocenoze si în mediul înconjurător.

Cu toate acestea, disproporția dintre avantajele pe care chimizarea-fertilizarea le-a adus omenirii fac suficient de neînsemnate deficientele reale ale agriculturii contemporane.

În acest domeniu, agricultura integrata pleacă de la convingerea ca fertilizarea si chimizarea sunt absolut necesare pentru o agricultura moderna de mare randament dar ca aceste mijloace sunt numai o componenta a fertilității solului si a protecției plantelor împotriva bolilor si dăunătorilor.

Alături de îngrășăminte chimice, pe care le consideram indispensabile într-o agricultura durabila de mare randament, este necesara utilizarea din plin si a altor mijloace care asigura fertilitatea solului.

În primul rând trebuie intensificata fertilizarea organica a solului care sa se realizeze cu materii organice compostate, în special cu acele materii organice rezultate de la marile crescătorii de animale.

Folosirea composturilor provenite din nămolurile de la stațiile de epurare si din resturile menajere a început de altfel sa fie larg răspândita în acest sistem de reciclare a tuturor reziduurilor rezultate în procesele tehnologice. Nămolurile si resturilor provenite din stațiile de epurare reprezintă o cale extrem de larg deschisa poluării, infecțiilor si infestărilor, de aceea, pentru obținerea lor se aplica tehnologii adecvate de compostare si poluare.

Gunoiul de grajd si îngrășămintele verzi trebuie folosite intens în agricultura ecologica.

48

Utilizarea leguminoaselor este, de asemenea, un mijloc important de fertilizare si de menținere a echilibrului biologic în natura.

O cultura de leguminoase poate fixa în cursul unui an până la 200 kg de azot, ceea ce constituie o baza mai mult decât satisfăcătoare pentru orice cultura care ar urma.

În ceea ce privește folosirea pesticidelor, se recomanda o mai mare prudenta. Distrugerea bolilor si dăunătorilor prin produse chimice trebuie înlocuita cu așa numita "lupta integrata", mijloc care înglobează pesticidele dar care recomanda utilizarea lor numai în cazuri absolut necesare .

7.3. Lucrările solului si energia cheltuita în mecanizare

Pentru obținerea unor mari cantități de produse alimentare agricultura contemporana a sporit conștient consumul de energie realizând tehnologii mecanizate care au cuprins toate operațiunile: lucrările solului, întreținerea culturilor, aplicarea de pesticide, recoltarea si transportul produselor.

Acest consum este determinat de consumul de combustibil implicat în lucrările cu tractorul si de energie umana (energie activa directa); de consumul de materie si materiale, cum ar fi sămânța, îngrășămintele, erbicidele, insecto-fungicidele (energia activa indirecta) si de uzura mașinilor agricole, amortismente, reparații etc. o (energia pasiva.).

Agricultura integrata preconizează: reducere importanta a consumului de carburanți si implicit o

mecanizare mai eficienta; îmbunătățtirea tehnologiei de cultura a plantelor irigate, în sensul

economiei de apa; alegerea celei mai bune plante premergătoare; introducerea de plante ameliorate în rotația culturii; executarea fără întârziere si de calitate a arăturilor în vederea

acumulării nitraților; administrarea raționala, faziala, a îngrășămintelor, pe măsura

asimilării lor de către plante. Lupta integrata Lupta integrata este ansamblul de mijloace si metode (fizice, chimice

si biologice) folosite pentru distrugerea paraziților agricoli atunci când valoarea atacului depășește pragul economic de dăunare (PED).

Necesitatea folosirii pesticidelor În agroecosisteme produc pagube: 500 de specii de ciuperci; 200

specii de buruieni, 10.000 specii de insecte si acarieni. Pentru asigurarea alimentelor necesare omenirii, societatea internaționala a acceptat folosirea pesticidelor cu un rău necesar.

Poluarea cu pesticide se produce pe doua direcții. direcția impusa de necesitatea contracarării poluării biologice care

poate fi: verde: produsa de buruieni bruna: produsa de boli si dăunători direcția impusa de folosirea neraționala a pesticidelor Principii ecologice în utilizarea pesticidelor: la același efect biologic sa se utilizeze produsele cele mai puțin toxice;

49

sa se evite introducerea în ecosistem a pesticidelor greu degradabile biologic (ex. atrazin la grâu), a celor cu rezidualitate ridicata, ușor levigabile (ajung mai rapid în apa freatica), a celor care au efecte secundare nedorite, bioacumulări, distrugerea entomofaunei utile (în sol distrug microorganismele care au rol important în procesul de mineralizare), în general a celor care afectează echilibrele ecologice;

nu se mai accepta produse care prin persistenta lor pătrund ușor în lanțul trofic plante-animale-om;

protecția chimica nu trebuie sa fie singura măsura de protecție a plantelor.

7.4. Locul pesticidelor in agricultura convențională

Pentru a diminua numărul intervențiilor chimice, pentru a evita tratamentele avertizate si aplicate după fenologia plantelor trebuie utilizate cunoștințele privind biologia si ecologia organismelor dăunătoare si unele criterii economice. Dintre metodele curente utilizate amintim:

prognoza si avertizarea; raportul interspecific dintre zoofagi si dăunători pragul economic de dăunare

Prin PED se înțelege nivelul de atac al paraziților care duce la pierderi de recolta egale cu costul tratamentelor.PED permite renunțarea la o lucrare de combatere atunci când densitatea bolii sau dăunătorului nu atinge valoarea PED

Utilizarea PED are doua avantaje: folosirea unei cantități reduse de pesticide si implicit reducerea

poluării; păstrarea mai buna a diversității pentru ca pragurile accepta un număr

de buruieni, boli si dăunători.

Întrebări :

1. Care este rolul pesticidelor în agricultura convențională ?2. Care este consumul de energie in agricultura convențională?3. Care este rolul îngrășămintelor?4. Care este influența agriculturii convenționale asupra biosferei ?

50

UNITATATEA DE ÎNVĂȚARE 8

SISTEME DE AGRICULTURĂ COMPLEXE

Cuvinte cheie: agricultură, complexitate, funcții, tipologie, organizare

Rezumat: Întreprinderea agricolă este o unitate social-economică de sine

stătătoare, în cadrul căreia au loc, în mod nemijlocit, procese de producţie din care se obţin bunuri materiale indispensabile existenţei societăţii. În stadiul actual de dezvoltare a agriculturii, conducerea proceselor de producţie care se desfăşoară în mod continuu în întreprinderea agricolă necesită cunoaşterea aspectelor evolutive, stabilirea tendinţelor, corelaţiilor, într-un cuvânt, realizarea unui management raţional şi eficient.

Întreaga activitate din întreprinderile agricole este dirijată pe baza deciziilor, care trebuie să asigure realizarea unor acţiuni ce vizează buna funcţionare a întreprinderii. În cadrul legilor şi regulilor economiei de piaţă, în general şi în agricultură caracteristica de bază trebuie să fie situarea întreprinderii agricole în prim-planul activităţilor pornind de la premisa că dacă aceasta este rentabilă, toţi cei implicaţi sunt afectaţi, în sens pozitiv, inclusiv economia naţională.

Nivelul de dezvoltare al agriculturii ţărilor occidentale este cel mai bun argument în acest sens.


8. Întreprinderile agricole

Ca şi întreprinderile din orice domeniu de activitate, întreprinderea agricolă trebuie să aibă drept obiectiv major obţinerea de profit. În acest sens managementul joacă un rol primordial ce nu trebuie să se rezume doar la aspectul economic, ci trebuie să ţină cont de toate caracteristicile întreprinderii ca sistem. Aceste caracteristici sunt sintetizate în tabelul 1.1.

Întreprinderea agricolă, cu întreg ansamblul de relaţii poate fi concepută ca un sistem complex, fiind o componentă a macrosistemului ramurii de producţie agricolă şi a economiei naţionale. Fiecare dintre procesele care au loc într-o întreprindere agricolă este constituit dintr-un ansamblu de procese legate între ele printr-un lanţ de acţiuni cauză-efect, care şi ele pot fi considerate sisteme.

Faţă de întreprindere, aceste sisteme se prezintă de fapt ca subsisteme, întreprinderea fiind un sistem general care le cuprinde. Un astfel de sistem va funcţiona în bune condiţii atunci când managementul va realiza un echilibru eficient între toate componentele sale.

51

Tabel 1.1. Caracteristicile definitorii ale întreprinderii agricole ca sistem

Componentelesistemului

Concretizări Trăsături specifice

1 2 3Obiectiv esenţial Obţinerea de profit. Dinamic, normal crescătorObiective subsidiare

Realizarea unui anumit volum de producţie.Satisfacerea nevoilor de consum, ale cerinţelor pieţei.

Stabile pentru anumite perioade de timp.Dinamice, progresive.

Elemente De mediu, pedoclimatice, materiale, umane, financiare, informaţionale, biologice.

Diversitate mare.

Relaţii Om - maşină - mediu.

Interpersonale.Intercolective.Structura de producţie.

Determinante pentru procesele şi fenomenele din agricultură.Formalizate sau neformalizate.Condiţionează dinamica sistemului.Determinată de tipul întreprinderii, de natura proceselor de producţie, de tehnologiile utilizate.

Transformări Restructurare. Profilare, specializare. Integrare. Informatizare.

Transformări impuse de procesul tranziţiei la economia de piaţă şi de accelerarea progresului tehnico-ştiinţific.

Intrări Materii prime, materiale, utilaje, energie, forţă de muncă, informaţii.

Nivelul determinat de volumul activităţii corelat cu cerinţele pieţei.

Parametrii Tehnologii, material biologic, utilaje etc.

Reglementează funcţionarea sistemului.

Ieşiri Produse, servicii,informaţii. Volumul planificat în funcţie de cerinţele pieţei şi de satisfacere a acestora în perioada respectivă.

8.1. Întreprinderea agricolă - sistem complex

Prin însăşi natura şi funcţiunile ei, întreprinderea agricolă are rolul de a produce produse agricole destinate atât autoconsumului, cât şi satisfacerii cerinţelor societăţii. Întreaga activitate trebuie orientată spre o eficienţă şi rentabilitate maxime.

În acest context intervine necesitatea adaptării permanente a întreprinderii, în concordanţă cu nevoile de produse agroalimentare ale societăţii, cu ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale, chiar devansându-le, prin utilizarea pe scară largă a progresului tehnico-ştiinţific specific agriculturii şi chiar altor domenii.

În general, activitatea desfăşurată de întreprinderea agricolă trebuie în aşa fel organizată, încât să determine obţinerea de profit, care reprezintă baza autodezvoltării în viitor.

Este necesară această specificare, deoarece orice întreprindere agricolă este un sistem economico-social complex şi ca orice sistem depinde de toate activităţile desfăşurate, începând de la prospectarea pieţei,

52

continuând cu cele de aprovizionare şi producţie şi terminând cu cele de valorificare.

Toate aceste activităţi sunt coordonate de sistemul managerial, care trebuie să fie în permanent preocupat de reducerea cheltuielilor, de înlăturarea activităţilor inutile, de eliminarea formelor de risipă, de suprimarea a tot ce nu este profitabil şi de adoptarea unor soluţii care să ducă la creşterea rentabilităţii întreprinderii agricole.

Întreprinderea agricolă, prin forţa de muncă ce acţionează asupra mijloacelor de producţie trebuie să asigure mijloacele de subzistenţă ale salariaţilor, să se constituie în cadrul organizatoric şi funcţional capabil să asigure aceste nevoi în concordanţă cu cerinţele generale privind creşterea calităţii vieţii. Pe lângă relaţiile economice şi tehnice se stabilesc o serie de relaţii juridice, culturale, spirituale care subliniază, în plus, caracterul social al întreprinderii agricole pentru că aceasta fiinţează prin oameni.

Odată cu înfiinţarea ei, întreprinderea agricolă primeşte personalitate juridică, concretizată în autonomie prin organizarea ei şi relaţiile economice cu partenerii, patrimoniu, cont la bancă etc. Principiul autonomiei constă în autoritatea deplină a întreprinderii în planificarea şi organizarea procesului de producţie, în organizarea şi desfăşurarea relaţiilor economice, precum şi în stabilirea fondului de salarizare a celor care participă la procesele de producţie.

Autonomia şi aplicarea riguroasă a principiului autogestiunii economico-financiare constituie condiţiile de bază privind organizarea şi desfăşurarea proceselor de producţie şi economice din întreprinderea agricolă. Aceste două condiţii solicită din partea “aparatului managerial” asumarea responsabilităţilor în realizarea obiectivelor propuse.

8.2. Caracteristicile producţiei agricole

Spre deosebire de alte ramuri ale economiei naţionale, producţia agricolă prezintă o serie de caracteristici proprii, care influenţează modul de organizare şi desfăşurare a proceselor de producţie.

Principalul mijloc de producţie în agricultură îl constituie pământul, cu o suprafaţă limitată ca întindere. Ca urmare, procesele de producţie, la un moment dat, nu pot urma o dezvoltare extensivă, ci doar intensivă prin creşterea randamentelor obţinute la unitatea de suprafaţă.

Pe lângă pământ sunt folosite ca mijloace de producţie plantele şi animalele de care trebuie să se ţină cont în organizarea proceselor de producţie, prin prisma legilor biologice de creştere şi dezvoltare ale acestora.

Procesul de producţie în agricultură este dispersat la nivelul gradului de întindere a terenului agricol, întrucât pământul nu este concentrat pe spaţii restrânse, ci el prezintă o extindere spaţială mai mare sau mai mică în raport de dimensiunile întreprinderii.

De asemenea, datorită dispunerii spaţiale a pământului, cea mai mare parte a proceselor de producţie au un caracter mobil, necesitând deplasarea în spaţiu a mijloacelor de muncă.

În acelaşi timp, procesele de producţie au loc într-un anumit cadru natural pedoclimatic, astfel diferiţii parametrii specifici devin factori de

53

producţie cu o influenţă mai mult sau mai puţin pronunţată, în raport cu cerinţele biologice ale plantelor şi animalelor.

Prin rolul şi diversitatea factorilor angrenaţi în desfăşurarea proceselor de producţie, sistemul agricol de producţie reprezintă un sistem bioeconomic, care sub raportul caracteristicilor prezentate se regăseşte la nivelul tuturor întreprinderilor agricole.

Obiectivele acestor întreprinderi şi posibilităţile de realizare, în etapa actuală, determină specificul proceselor de producţie - procese unitare, caracterizate prin desfăşurarea unei succesiuni finite de procese de muncă, diferenţiate în spaţiu şi timp, strâns îmbinate cu procesul natural de creştere şi dezvoltare a plantelor şi animalelor.

În cadrul multitudinii de operaţii, procese de muncă interdependente - ordonate într-un mod bine determinat în raport cu structura culturilor şi speciile de animale, cu cerinţele agrobiologice şi cerinţele de mediu - rezultatele unui anumit proces de muncă sunt preluate şi amplificate sau diminuate de procese conexe.

Rezultatul final, asigurat prin alternanţa proceselor biologice cu o succesiune finită de procese de muncă, reprezintă o sinteză a interacţiunii tuturor factorilor. Acest rezultat reprezintă un element nou, diferit, în primul rând calitativ, de factorii ce concură la formarea lui.

8.3. Tipologia întreprinderilor agricole

Organizarea este definită ca fiind una din etapele procesului managerial, ce are ca scop de a grupa oamenii, de a aranja sarcinile şi activităţile şi de a stabili legăturile organizatorice necesare în vederea realizării obiectivelor propuse.

Folosirea eficientă a tuturor resurselor necesită armonizarea lor, scop în care managementul este chemat să asigure raporturi şi proporţii juste între toate categoriile de resurse, să utilizeze structuri judicioase de organizare şi un sistem informaţional raţional şi eficient. Prin organizare, managementul conturează structura producţiei, abordează înzestrarea tehnică şi procesele tehnologice, selecţionează personalul şi organizează munca acestuia.

Abordarea şi soluţionarea acestor probleme diferenţiat, în funcţie de specificul fiecărei întreprinderi agricole necesită, în primul rând, clasificarea întreprinderilor agricole cel puţin după două criterii: forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi forma de exploatare.

După forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi în special asupra pământului, întreprinderile agricole se împart în:

a) societăţi agricole cu capital de stat sau majoritar de stat, categorie în care se includ societăţile agricole cu capital majoritar de stat, regiile autonome şi alte întreprinderi în cadrul cărora mijloacele de producţie sunt în proprietatea statului.

b) societăţi agricole cu capital privat, înglobează fermele privat-familiale, asociaţiile agricole cu şi fără statut juridic.

După forma de exploatare, întreprinderile pot fi clasificate astfel:a) societăţi comerciale agricole. Acestea s-au constituit prin

reorganizarea fostelor I.A.S.-uri, S.M.A.-uri, întreprinderile judeţene de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor etc., în cadrul cărora capitalul deţinut

54

aparţinea în totalitate statului. În actuala formă de organizare societăţile comerciale agricole dispun de capital de stat în proporţie de 70% şi de capital privat în proporţie de 30%.

b) societăţi agricole private, cu număr nelimitat de asociaţi. Acestea au ca scop exploatarea agricolă a pământului, a animalelor şi a altor mijloace de producţie aduse de asociaţi în societate, precum şi realizarea investiţiilor de interes agricol. Aceste societăţi nu au caracter comercial. Membrii asociaţi îşi păstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor cu care au intrat în asociaţie.

c) ferme privat-familiale. În cadrul acestui tip de exploataţie pământul este în proprietatea fermierului. Mijloacele materiale tehnice şi cele financiare parte sunt proprii, parte sunt împrumutate. Aceste ferme s-au format prin aplicarea Legii fondului funciar (nr. 18/1991).

8.4. Structuri organizatorice ale întreprinderii agricole

Organizarea, ca funcţie managerială reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse în vederea utilizării cu maximum de eficienţă a resurselor materiale, umane şi financiare pe care le are la dispoziţie întreprinderea. Ea nu constituie un scop în sine, ci are întotdeauna un obiect, în funcţie de care dobândeşte un anumit conţinut.

Concepţia care stă la baza structurii organizatorice a întreprinderii agricole se sprijină pe cerinţa ca aceasta să fie modelată în raport cu tehnologia, cu progresul tehnico-ştiinţific şi cu principiile moderne de organizare a producţiei şi a muncii.

Structura organizatorică, în acest context, poate fi considerată drept scheletul întreprinderii agricole, funcţionarea acesteia fiind dependentă de modul în care sunt plasate şi utilizate resursele umane de care se dispune la un moment dat.

Structura organizatorică este definită ca fiind ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea, astfel constituit încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor.În ansamblul său structura organizatorică se divide în două mari părţi: structura de conducere sau funcţională şi structura de producţie sau operaţională.

Structura de conducere sau funcţională reuneşte ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor astfel constituite încât să asigure condiţiile economice, tehnice şi de personal necesare desfăşurării proceselor de producţie.

Structura de producţie sau operaţională este alcătuită din ansamblul persoanelor, compartimentelor şi relaţiilor constituite în vederea realizării obiectului de activitate.

Activităţile desfăşurate în cadrul diferitelor funcţii ale întreprinderii agricole necesită structurarea întreprinderii în subdiviziuni organizatorice. Fiecare subdiviziune se circumscrie celor două tipuri de structuri prezentate şi se caracterizează prin activităţi cu un anumit grad de omogenitate şi subordonate unei singure autorităţi ierarhice. Gradul de omogenitate depinde de nivelul de specializare al întreprinderii agricole.

55

Astfel, în întreprinderile cu un nivel ridicat al specializării, activităţile desfăşurate în cadrul unei subdiviziuni organizatorice prezintă un grad de omogenitate mai mare, iar în întreprinderile cu un profil de producţie mai larg gradul de omogenitate este mai redus.

În funcţie de poziţia pe care o au în raport de produsul finit al întreprinderii, subdiviziunile organizatorice se împart în compartimente de producţie sau operaţionale, în care se desfăşoară activităţile legate de procesul de producţie propriu-zis.

În societăţile comerciale producătoare de produse agricole compartimentul de bază este ferma de producţie. Fermele dispun de teritoriu delimitat, de mijloace de producţie, de resurse financiare şi de forţă de muncă. Conducerea fermei poartă răspunderea integrală de modul de utilizare a resurselor şi de nivelul realizării sarcinilor de producţie.

Tot compartimente operaţionale sunt considerate staţiile de vinificaţie, de sortat ouă, centrele pentru preparatele din carne şi lapte, secţiile pentru industrializarea legumelor şi fructelor etc.

În cadrul asociaţiilor agricole, pe lângă ferme mai pot exista brigăzi, în situaţia în care nu se justifică înfiinţarea unei ferme.

Sectoarele de service se organizează în întreprinderi prestatoare de servicii în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Activităţile de aprovizionare -desfacere şi economico-financiare se desfăşoară în compartimente funcţionale separate reunite în sectoare economice.

Raţionalitatea structurii organizatorice condiţionează nu numai eficienţa activităţilor desfăşurate pentru realizarea obiectivelor, ci şi calitatea sistemului informaţional-decizional. Exprimând rolul structurii organizatorice în procesul managerial, specialistul american P. Drucker afirmă că “dacă o structură bună nu garantează obţinerea rezultatelor dorite, o structură rea face să moară şi eforturile cele mai bine dirijate”.

Funcţionalitatea structurii organizatorice este dependentă de o serie de factori, în care influenţa factorilor birocratici este greu de disociat şi anihilat. “Birocraţia, ca fenomen inerţial nu este în afara conducerii, ci înăuntrul ei, ea nu se impune frontal ordinii şi organizării, ci le denaturează, nu se opune principiilor, ci intervine în modul cum e interpretat principiul.

Factorii birocratici nu favorizează funcţionarea sistemului, ci numai funcţionalitatea lui, nu împiedică realizarea obiectivelor ci numai le schimbă conţinutul”.

Întrebări:

1. Care este rolul complexelor industriale ?2. Care este structura organizatorică ?3. Care sunt caracteristicile producţiei agricole ?4. Întreprinderea agricolă - sistem complex (descriere).

56


UNITATEA AGRICOLĂ, SISTEM TEHNIC, ECONOMIC ŞI SOCIAL COMPLEX

Cuvinte cheie: unitate agricolă, sistem tehnic, economie, societate, complexitate

Rezumat:Procesul agricol are loc în unităţi a căror integrare în mediile ecologic,

tehnic, economic şi social se realizează în mod specific. Acest proces asigură transformarea diferitelor forme de substanţă şi energie sub acţiunea muncii şi a factorilor naturali, precum şi prin intermediul organismelor vii, în produse şi servicii menite să satisfacă cerinţele agroalimentare şi de altă natură ale societăţii.

Îmbinarea proceselor de muncă cu procesele naturale de creştere şi dezvoltare a materialului biologic se realizează în unităţi economice care reunesc pământul, celelalte mijloace de producţie şi forţa de muncă în structuri şi combinaţii diferite. Aceste structuri diferă de la unitate la unitate, iar îmbinarea proceselor de muncă cu procesele naturale şi biologice are influenţe contradictorii asupra eficienţei cu care sunt utilizate resursele.

Ciclurile lungi de producţie, influenţa condiţiilor naturale, sezonalitatea utilizării resurselor naturale şi umane determinată de neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, impun numeroase restricţii în managementul proceselor de muncă şi în organizarea de ansamblu a unităţii.

Utilizarea, în cadrul procesului agricol, a unor mijloace de muncă şi obiecte ale muncii diferite faţă de industrie, sub raportul naturii şi conţinutului material, deosebeşte fundamental producţia agricolă de cea industrială. în unităţile agricole au loc procese primare şi secundare. în cadrul proceselor primare se obţin produse vegetale, folosindu-se ca principal mijloc de producţie pământul; în cadrul proceselor secundare se obţin produse animale, prin intermediul organismului animal.

Faptul că pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură, iar plantele şi animalele sunt mijloace de producţie care transformă energia solară şi substanţele nutritive din sol în energie potenţială, sub forma produselor vegetale şi animale, arc implicaţii majore în conducerea şi organizarea unităţii agricole. Complexitatea acestor factori şi multitudinea interacţiunii lor, poziţia specifică a factorului natural generează o mare varietate de forme de organizare a producţiei agricole.


9. Unitatea agricolă

Amplasarea unităţilor agricole pe teritorii întinse, caracterul mobil al majorităţii proceselor de producţie, ea şi cerinţele ce se impun cu privire la

57

utilizarea raţională a pământului, valorificarea superioară a unor produse şi reciclarea subproduselor diversifică tipurile de unităţi agricole.

Organizarea pe mai multe ramuri a unităţilor agricole este o cerinţă a utilizării raţionale a tuturor resurselor, dar în special a pământului, forţei de muncă şi mijloacelor tehnice.

Folosirea raţională a pământului impune rotaţia culturilor şi diver-sificarea produselor în vederea menţinerii şi creşterii capacităţii sale productive; neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, mai ales în sectorul vegetal, face necesare măsuri de organizare a unor activităţi care să elimine sezonalitatea utilizării resurselor umane şi materiale, cu impact pozitiv asupra stabilizării forţei de muncă şi creşterii veniturilor.

Integrarea unităţilor agricole în mediul economic şi social, în perspectivă, necesită gestionarea activităţii acestora de către managementul de grup sau producătorii individuali, astfel încât potenţarea efectelor favorabile produse de factorii naturali şi biologici să stimuleze creşterea producţiilor vegetale şi animale. Totodată, prin folosirea cu abilitate a pârghiilor economice trebuie să se urmărească reducerea costurilor de producţie, în vederea ieftinirii alimentelor, dar şi a realizării unor venituri echitabile pentru producătorii agricoli.

Deşi particularităţile procesului agricol au o mare importanţă pentru organizarea şi gestiunea unităţilor agricole, totuşi piaţa este cea care-1 orientează şi-l obligă pe agricultor să sc adapteze şi să prevadă ce, cât şi cum să producă faţă de piaţa celorlalte bunuri şi servicii. Atât oferta de produse agricole, cât şi cererea de alimente au particularităţi, raporturile cerere-ofertă sunt influenţate de factori limitativi naturali şi biologici.

Diversitatea formelor de proprietate şi ponderea covârşitoare a proprietăţii private asupra pământului, dispariţia poziţiei de monopol a întreprinderilor cu capital de stat generează numeroase forme de exploatare a elementului esenţial al activităţii agricole - pământul. Producătorii agricoli pot utiliza pământul ca proprietari, administratori sau arendaşi.

Unitatea agricolă poate fi întreprindere sau exploataţie. Agricultorul exploatează pământul, îl pune în valoare prin muncă, putând fi şi proprietar şi antreprenor. În funcţie de complexitatea activităţii şi de finalitatea acesteia, o unitate agricolă poate fi familială sau poate fi o întreprindere comercială care produce pentru schimb.

Exploataţia agricolă de tip familial este o unitate de producţie şi de consum a cărei finalitate este realizarea unor venituri menite să asigure, total sau parţial, satisfacerea nevoilor familiei. Exploataţiile agricole de subzistenţă, de dimensiuni reduse, produc pentru autoconsum sau îmbină caracterul autarhic al producţiei cu comercializarea unor cantităţi variabile de produse.

Impactul economic al agriculturii de subzistenta este mic,. Recoltele sunt produse pentru familia agricultorului sau pentru oamenii din acea comunitate si cei mai mulți dintre acești agricultori sunt săraci. Cea mai mare parte a muncii este executata de femei, « capul » gospodăriilor, soții fiind plecați in căutare de munca plătita in orașe. In perioadele de munca intensa, toți membrii familiei participa la muncile agricole. In Africa, intre 60 si 80 de procente din muncile agricole sunt efectuate de femei. Aceste procente

58

includ femeile care practica agricultura de subzistenta dar si pe cele angajate pe plantații.

Pentru mulți agricultori de subzistenta este mare lucru daca își pot hrăni familiile si își pot plăti impozitele. Multora le lipsesc banii pentru însămânțarea loturilor cu semințe selecționate științific, deoarece aceste semințe necesita , adesea, tratarea cu fertilizatori si cu pesticide scumpe.

Trecerea la agricultura pentru comercializare este un risc fata de obiectivul principal, acela de hrănire a propriei familii.

In unele foste colonii, terenul deținut odinioară de europeni a fost realocat agricultorilor locali. Cei mai mulți dintre ei utilizează o parte a terenurilor pentru recoltele de subzistenta dar o parte pentru recolte destinate vânzării, cum ar fi cafeaua sau ceaiul. Adesea, agricultorii își vând produsele unei cooperative locale care se ocupa cu comercializarea acestor bunuri.

Aceasta combinație intre agricultura de subzistenta si cea comerciala, devenita obișnuită in Africa, este o speranță pentru dezvoltarea si ridicarea nivelului de trai.

Prin efectele Legii fondului funciar în ţara noastră s-au constituit 3,5 milioane gospodării familiale, în cea mai mare parte de subzistenţă. Prin politici agricole favorabile formării unor exploataţii de dimensiuni economice, prin liberalizarea pieţei funciare, cât şi prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare şi asociere, se creează condiţiile ca acestea să-şi desfăşoare activitatea ca adevărate întreprinderi.

Conceptul de întreprindere agricolă s-a dezvoltat sub impactul schimbărilor în structurile agrare, în tehnologiile de producţie, în organizarea economică şi în management. O întreprindere agricolă se organizează în scop de afaceri şi profil. Mediul extern în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, în continuă schimbare, influenţează structurile interne ale acesteia. în cadrul întreprinderii agricole, aceste relaţii trebuie abordate în strânsă dependenţă cu mediul intern. Mediul extern, în special piaţa de aprovizionare şi piaţa de desfacere, are un mare rol în organizarea şi funcţionarea acesteia. Mediul extern are impact asupra mediului intern, pe măsură ce întreprinderea agricolă îşi amplifică şi diversifică relaţiile comerciale şi devine mare consumatoare de factori de producţie, achiziţionaţi de întreprinderi producătoare de factori de producţie de natură industrială (tractoare şi maşini, utilaje, îngrăşăminte chimice.) sau întreprinderi agricole specializate în producerea de seminţe, animale de rasă, material săditor şi biologic etc. Interacţiunea între mediul intern şi extern constituie axul strategic major pentru integrarea întreprinderii agricole în exigenţele economiei de piaţă.

Întreprinderea agricolă este o unitate de producţie şi economică; dis-pune de resurse şi administrează un patrimoniu; are autonomie juridică şi organizare internă specifică; este un centru de decizie, cu contabilitate proprie şi cont la bancă; are reiaţii cu piaţa, producând mărfuri agricole şi achiziţionând factori de producţie pe care-i combină, în proporţii diferite, cu resursele proprii; desfăşoară o activitate economică diversificată, gestionându-şi resursele şi producţia, astfel încât să obţină venituri ridicate şi profit maxim cu respectarea cerinţelor de protecţie a mediului.

Gospodăria familială de subzistenţă nu întruneşte condiţiile necesare pentru a putea fi considerată o întreprindere economică, întrucât produce,

59

prioritar, pentru autoconsum. Restrângerea numărului acestor gospodării, pe măsura modernizării tehnice şi economice, în condiţiile funcţionării mecanismelor de piaţă, creează posibilităţi de organizare a unor unităţi agricole viabile, carc produc pentru comercializare. în acest caz se pot utiliza, cu acelaşi sens, conceptele şi noţiunile de întreprindere, fermă, exploataţie.

Întreprinderile agricole viabile au ca trăsături caracteristice principale următoarele:

asigurarea unei oferte competitive, exprimată de cantităţi de produse omogene şi în partizi mari, de sortimente de produse agricole şi agroalimentare de calitate obţinute cu costuri reduse;

realizează rezultate economice şi financiare pozitive, în condiţii specifice de gestionare şi de sprijin din partea statului;

asigură condiţiile necesare pentru paritatea veniturilor cu cele ale altor categorii de salariaţi şi protecţie socială;

au capacitate de plată şi solvabilitate ridicate, fac investiţii etc. într-o întreprindere puterea de decizie aparţine deţinătorului de capital, antreprenorului, respectiv fermierului. Exploataţia sau ferma este o unitate primară în agricultură; are ca

sursă principală de forţă de muncă familia care reprezintă o formă de organizare care asigură stabilitate politică şi socială, precum şi justiţie economică pentru agricultori, dacă este competitivă pe piaţă. Fermele mici, dar şi cele mijlocii îşi asigură o parte din veniturile necesare familiei din afara fermei, activitatea agricolă neputându-le oferi venituri acceptabile pentru a trăi decent.

Fermele familiale mari, de regulă folosind munca salariată, tind să devină întreprinderi capitaliste moderne. În ţările dezvoltate aceste ferme sunt integrate, pe bază de comenzi şi contracte, cu mari întreprinderi agroalimentare sau îşi organizează activităţi proprii de prelucrare şi comercializare.

Asociaţiile agricole şi societăţile agricole sunt întreprinderi private, membrii acestora menţinându-şi proprietatea asupra pământului şi chiar a unor mijloace tehnice de producţie; se organizează în scopuri economice în vederea mai bunei gestionări a capitalului şi forţei de muncă, pentru apărarea intereselor producătorilor agricoli pe piaţă şi în relaţiile cu statul. Se pot organiza şi cooperative agricole şi asociaţii de cooperative agricole, pe baza cooperării exploataţiilor familiale în toate verigile lanţului agroalimentar, dar în specia! în domeniile comercializării (aprovizionare, desfacere), prelucrării şi depozitării produselor, creditului, mutualităţii etc.

Formele şi tipurile asociative de unităţi agricole sunt competitive sub raportul modernizării tehnice şi a dimensiunilor economice, sunt organizate şi funcţionează ca întreprinderi economice autonome, private, au caracter comercial şi ca finalitate economică - profitul.

În ţara noastră, un loc important în structurile agrare îl ocupă întreprinderile agricole cu capital de stat şi mixt, care sunt unităţi comerciale moderne, au ca obiective realizarea unor cantităţi mari de produse agroalimentare destinate pieţei interne şi externe, urmăresc obţinerea unui profit ridicat.

Unităţile agricole asociative pot îndeplini toate funcţiile sau numai unele dintre acestea. Funcţia comercială a unor asociaţii sau societăţi

60

agricole, ca şi unele activităţi de servicii pot fi preluate de unităţi specializate (cooperative de comercializare şi servicii, societăţi comerciale, de servicii).

Exploataţiile, respectiv fermele familiale îşi perfecţionează, în special, funcţia de producţie, fiind determinate de concurenţă să lase funcţia de piaţă unor unităţi specializate (întreprinderi comerciale, centre de marketing etc.).Gruparea funcţiilor pe subdiviziuni organizatorice şi pe compartimente funcţionale este condiţionată de profilul şi specializarea întreprinderii, de sistemul de cooperare şi integrare, de cerinţele modernizării tehnice şi tehnologice.

În unităţile agricole mari activitatea de marketing poate fi organizată astfel încât să asigure informaţiile necesare asupra politicilor de promovare şi vânzare, publicitate, minimizarea riscurilor şi strategiilor de marketing. Pe aceste căi se poate îmbunătăţi activitatea de comercializare, în special în ceea ce priveşte cunoaşterea segmentelor de piaţă pentru care produce întreprinderea, sau a pieţelor de aprovizionare cu factori de producţie.

Sfera de cuprindere a marketingului agricol se extinde asupra tuturor funcţiilor unităţii, întrucât performanţele acesteia depind fundamental de piaţa de aprovizionare cu factori de producţie, dar şi de piaţa de desfacere.

Numai pornind de la analiza poziţiei pe piaţă a unităţii şi a canalelor de distribuţie a produselor agricole, de la diagnosticarea competitivităţii acesteia, de la evoluţiile previzibile în raporturile cerere-ofertă şi de la evaluarea corectă a capacităţii financiare, managementul poate stabili opţiunile strategice.

Creşterea şi dezvoltarea unui sistem de credit agricol şi de finanţare în agricultură ridică rolul economistului în exercitarea controlului rezultatelor muncii şi a gestiunii, în conceperea şi modificarea sistemului de producţie, dacă raţiunea economică o cere. De exercitarea funcţiei financiar - contabile depinde în mare măsură profitabilitatea unităţii agricole.Creşterea contribuţiei agriculturii la protecţia mediului este o coordonată a politicii agricole, pe care trebuie s-o înfăptuiască toate unităţile agricole.

Absorbţia deşeurilor produse de animale şi a deşeurilor activităţii umane, prevenirea şi reducerea poluării chimice a solului, apelor şi alimentelor, prevenirea şi înlăturarea efectelor eroziunii solurilor, respectarea normelor de utilizare a diferitelor produse fitofarmaceutice etc. intră în atribuţiile managementului unităţii agricole, a tuturor agricultorilor.

Prevenirea şi combaterea poluării mediului necesită informarea producătorilor agricoli şi promovarea conceptului de responsabilitate, datorită factorilor poluanţi dependenţi de procesul agricol (factori legaţi de dezvoltarea intensivă a zootehniei, contaminarea apelor, salinizarea solurilor, tasarea solului etc.). Aceşti factori pot fi limitaţi prin măsuri de raţionalizare şi control al aplicării lor în cadrul unităţii.

Factorii poluanţi externi (încălzirea atmosferei, creşterea concentraţiei de ozon la suprafaţa pământului care duce la reducerea randamentelor la hectar, accidente industriale şi nucleare etc.) necesită politici naţionale şi pe plan internaţional deosebite, a căror cunoaştere este obligatorie pentru producătorii agricoli. Programele şi planurile de producţie ale unităţilor agricole trebuie elaborate în strânsă legătură cu politicile privind protecţia mediului, în vederea armonizării obiectivelor economice cu cele ecologice.

61

Astfel, în aplicarea tehnologiilor de producţie trebuie să se ţină cont de impactul lor asupra mediului,dar şi a costului ridicat al protecției acestuia.

Practicarea unor sisteme de producție intensive ridică costul protecţiei mediului şi deci al producţiei. Dar unităţile agricole pot beneficia, în anumite situaţii, de subvenţii din partea statului (combaterea eroziunii, irigaţii etc.), facilităţi fiscale şi de preţuri stimulative.

Măsurile de protecţie a mediului, prin costurile care le generează şi prin abilitatea cu care sunt înfăptuite, dar şi prin impactul lor asupra calităţii produselor, sunt un important element al concurenţei. Exigenţele de calitate, în special gradul de poluare a produselor agroalimentare, devin tot mai evidente pe măsura creşterii ofertei pe piaţa internă şi sunt extrem de ridicate pe piaţa agricolă externă.

Rezultatele financiare şi economice se bazează pe resursele cuantificabile şi purtătoare de costuri. în producţia agricolă participă multe resurse necuantificabile sau greu cuantificabile, a căror măsurare este extrem de dificilă. Măsurarea rezultatelor este legată de activitatea curentă â unităţii agricole, de activitatea tehnico-productivă de ansamblu şi necesită cunoaşterea: patrimoniului total, capitalului social, obligaţiilor unităţii (credite, împrumuturi), cifrei de afaceri, valorii adăugate, producţiei marfa vândute şi încasate, profitului brut, profitului net etc.

Cunoaşterea rezultatelor economice şi raportarea lor la eforturi permite aprecierea bonităţii agenţilor economici şi a performanţei economice, din planuri multiple. Astfel se pot determina:

eficienţa economică a utilizării resurselor, cu ajutorul indicatorilor: producţie marfa la 100 hectare şi la 1000 lei capital social, productivitatea muncii vii, producţia marfa la 1000 lei cheltuieli, profit impozabil la 100 hectare, viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, costuri de produse şi rata profitului pe produse;

capacitatea de autofinanţare a întreprinderii sau solvabilitatea patrimonială;

capacitatea de plată curentă sau lichiditatea patrimonială; rentabilitatea unităţii agricole exprimată de rata profitului (brut sau net)

calculată la capitalul social şi la resursele avansate (cheltuieli de producţie).Obţinerea unui profit ridicat, ca urmare a realizării producţiei de

calitate superioară şi la costuri competitive, poate exprima o activitate financiară bună sau performantă. O asemenea situaţie economică asigură resursele necesare capitalizării, dar şi credibilitate ridicată la bănci şi investitori.

Întrebări:

1. Ce este unitatea agricolă ?2. Ce este exploatația familială?3. Ce sunt unitățile agricole asociative?4. Ce reprezintă gospodăria familială ?

62


SISTEMUL DE AGRICULTURĂ DE ITINERANT ȘI SEDENTAR TRADIȚIONAL

Cuvinte cheie: agricultură, subzistență, itinerant, tropice, sedentar, tradițional

Rezumat: Societatea umană din paleolitic era alcătuită din triburi care îşi

procurau hrana prin cules şi vânătoare, în mod asemănător cu unele triburi primitive ce s-au menţinut până azi în diferite regiuni ale globului (aborigenii din Australia, boşimanii în sudul Africii, pigmeii în Africa Centrală, indienii americani din Bazinul Amazonului, eschimoşii din Alaska, Groelanda). Pentru procurarea hranei, populaţiile de culegători şi vânători explorau arii întinse pe care ajungeau să le cunoască bine, identificând şi utilizând selectiv un număr apreciabil de plante şi animale comestibile.

Astfel, populaţiile actuale vedda (Sri Lanka) de culegători şi vânători socotesc comestibile peste 40 specii de plante şi 20 specii de animale iar aborigenii australieni cunosc în jur de 300 plante alimentare (J. Lips, 1953).

În funcţie de rodnicia ţinuturilor, populaţiile primitive actuale sunt dispersate în grupuri reduse de 6 - 50 indivizi în căutare de hrană şi este probabil ca şi populaţiile paleo şi mezolitice să fi avut o situaţie asemănătoare. Activităţile variate de căutare a hranei nu permiteau o diviziune reală a muncii.

Productivitatea ecosistemelor naturale determină amplitudinea nomadismului şi implicit densitatea populaţiei dintr-un teritoriu. În lungile peregrinări pentru căutarea hranei, bătrânii şi copii constituiau un balast pentru grup, ceea ce limita numărul lor şi creşterea populaţiilor. Se apreciază că omul putea să obţină în situaţia de culegător şi vânător în jur de 10 kcal/m2an , ceea ce înseamnă că pentru întreţinerea anuală a unei fiinţe umane era necesară o suprafaţă de minimum 10 ha în ecosistemele cu productivitate redusă.

În acest context, cercetările recente arată că la sfârşitul paleoliticului, teritoriul ţării noastre, beneficiind de o productivitate mijlocie ar fi putut întreţine viaţa unei populaţii de numai cca.. 800.000 locuitori. (I. Puia, V. Soran, 1981).


10.Agricultura itinerantă

Agricultura itinerantă este forma cea mai primitivă de exploatare a solului de către om. Ea este astăzi limitată la tropice, în regiunile de savană sau păduri tropicale, dar a constituit cel puţin în neolitic un sistem larg practicat şi în Europa, fapt atestat de prezenţa în nordul Alpilor a unor aşezări

63

neolitice succesive construite şi abandonate probabil în legătură cu fertilitatea pământurilor cultivate din jur.

Agricultura itinerantă rămâne caracteristică pentru Africa Centrală, dar ea este prezentă şi în Indonezia şi Indochina (unde există în regiunea montană cu orezăriile intensive), în Bazinul Amazonului din America de Sud şi în America Centrală.

În sistemul itinerant terenurile cultivate înlocuiesc, ecosistemele naturale pentru o perioadă scurtă de 2-5 ani, după încheierea exploatării se refac aceste ecosisteme naturale. În formele sale primitive, ariile cultivate sunt deplasate pe distanţe mari şi odată cu ele aşezările umane, ceea ce apropie această agricultură de formele de viaţă bazate pe cules şi vânătoare sau nomadism pastoral. În formele mai evoluate ale acestui sistem, există aşezări umane sedentare care organizează câmpuri itinerante în limitele unui teritoriu pe care îl administrează.

Câmpurile cultivate sunt create prin defrişarea vegetaţiei lemnoase de pe suprafeţe limitate şi o uşoară scormonire a solului. În aceste câmpuri mai pot rămâne arbori sacri, arbori care prin umbră şi frunzele lor favorizează culturile sau care produc fructe comestibile. După defrişare terenul este de regulă incendiat, rămânând însă un amestec de suprafeţe nude, trunchiuri de copaci semicalcinaţi, arbori în vegetaţie, într-un ansamblu heterogen cu denumire specifică "lugan" în vestul Africii, "ray" în Indochina sau "milpa" în America Centrală.

Arderea materiei vegetale asigură pentru primul an de cultură un aport masiv de elemente fertilizante. Defrişarea şi incendierea se practică în regiunile tropicale pe parcursul sezonului secetos, pregătind solul pentru culturile care sunt înfiinţate la începutul sezonului ploios şi durează în general 8 luni. Pe terenul superficial pregătit se seamănă sau plantează intercalat mai multe specii cu dezvoltare eşalonată, numărul lor ajungând în Filipine la peste 150 (batate, tarro, soia, porumb, orez, legume arbustive, trestie de zahăr, bananieri etc.).

Amestecul de culturi asigură pe de o parte acoperirea solului şi o relativă protecţie împotriva eroziunii pluviale, iar pe de altă parte asigurarea resurselor de hrană tot timpul anului (în regiuni în care păstrarea rezervelor de hrană este extrem de dificilă) într-o dietă complexă. Amestecul de culturi nu este generalizat, în numeroase regiuni agroecosistemul itinerant fiind dominat de o singură specie.

Cultivarea propriu-zisă durează 1 - 2 ani, după care câmpurile sunt abandonate şi savana sau pădurea tropicală încep să se reinstaleze, se revine însă în următorii anii pentru a recolta rădăcinile de manioc şi alte specii sau fructele de bananieri. Ca urmare, ecosistemele agricole au limite vagi, cu trecere treptată spre ecosistemele naturale din jurul lor.

În variantele mai avansate, agricultura itinerantă se practică în jurul unor aşezări umane stabile întotdeauna grupate, constând de regulă din membrii unuia sau mai multor clanuri tribale.

În acest caz se remarcă dispoziţia concentrică a suprafeţelor exploatate. În jurul satului există întotdeauna un cerc de grădini cultivate permanent şi care beneficiază de fertilizarea cu deşeuri menajere şi dejecţii ale micilor animale. Ele sunt ocupate de un amestec de legume, condimente,

64

arbori fructiferi şi reprezintă adevărate câmpuri permanente ale agriculturii itinerante.

Deseori aceste grădini sunt înconjurate de savană (brusă) sau pădure, care le separă de câmpurile temporare. Câmpurile temporare se dispun în cercuri în jurul localităţii cel mai bine cultivate sunt cele mai apropiate de sat, mai departe câmpurile sunt mai. Ciclul de exploatare şi abandonare se desfăşoară pe aceste suprafeţe după schema menţionată prezentând însă evidente caracteristici locale.

Cu toată relativa complexitate a multor dintre agroecosistemele itinerante, rolul lor protector este mult prea redus pentru a stăvili eroziunea rapidă a solului, mai ales că acestea sunt localizate astăzi în regiuni cu averse violente, foarte dese la ecuator şi în perioade ploioase la tropice.

Eroziunea pluvială şi adesea eoliană a solului, levigarea substanţelor nutritive de către precipitaţiile abundente duc la scăderea rapidă a productivităţii şi impune abandonarea terenurilor cultivate. Pe aceste terenuri abandonate începe evoluţia naturală a ecosistemelor ce tind spre reinstalarea stării anterioare a agroecosistemului. Fenomenul este posibil dacă eroziunea solului nu înregistrează valori prea ridicate şi are drept consecinţă refacerea, după o perioadă de 10-50 ani a fertilităţii iniţiale. În condiţiile în care eroziunea a dus la laterizarea solului ce depăşeşte anumite limite, ecosistemele naturale evoluează spre forme degradate incapabile de a reface fertilitatea necesară reintroducerii în cultura a terenurilor.

Refacerea fertilităţii poate fi împiedicată de reluarea culturii după o perioadă prea scurtă de timp sub presiunea populaţiei în creştere şi a sedentarizării acesteia sau de intervenţia unor fenomene climatice nefavorabile (secetă, inundaţie). Situaţia dramatică a populaţiilor din Sahel datorită secetei prelungite din anii 1971-1975 şi exploatării tot mai intensive sub presiunea populaţiei în creştere a determinat prăbuşirea pe arii intense a ecosistemelor fragile proprii regiunilor secetoase. Premisa indispensabilă a perenităţii ecosistemului agricol itinerant presupune menţinerea echilibrului între mărimea populaţiei şi producţia de resurse alimentare.

Agricultura itinerantă apare, ecologic adaptată la ţinuturile păduroase şi de savană din zonele tropicale unde vegetaţia şi respectiv fertilitatea se reface uşor, fapt ce explică perpetuarea sa până în zilele noastre. În zona temperată timpul de reinstalare a vegetaţiei şi refacere a fertilităţii la niveluri apropiate de cel iniţial este mult mai lung şi necesarul de teren pentru rotaţia culturii agricole - pădure (sau pajişte) mult prea mare, drept pentru care, până la luarea în cultură, terenurile agricole nu ajungeau să parcurgă decât stadii cu ecosisteme ierboase.

În regiunile continentale stepice aceste stadii ierboase erau impuse chiar şi pe durate mai mari de climatul arid, necorespunzător pădurilor. În consecinţă, în zona temperată s-a renunţat de timpuriu la agricultura itinerantă.

Creşterea rapidă a populaţiei sau fenomene climatice nefavorabile (secetă, inundaţii) pot provoca grave fenomene de dezechilibrare a balanţei alimentare, declanşând declinul ecologic pe întinse regiuni, sau acolo unde este posibil trecerea la agricultura sedentară. Cazul regiunii Sahel din Africa tropicală este ilustrativ.

65

Un număr impresionant de oameni a început să migreze în urma secetei din 1971 - 1975 în căutarea de hrană spre regiuni mai puţin afectate de secetă, care promiteau satisfacerea nevoilor de hrană.

Urmările politicii ecologice necorespunzătoare s-au făcut cu brutalitate simţite, atrăgând atenţia asupra necesităţii unei abordări mai serioase.

Stăvilirea eroziunii solurilor şi conservarea capacităţii de regenerare a ecosistemelor naturale, ca premisă indispensabilă a perenităţii sistemului agricol itinerant, presupune menţinerea unui echilibru între producţia de resurse alimentare şi dimensiunile populaţiei din teritoriu.

Acest obiectiv nu este singurul care ar putea ameliora declinul agriculturii itinerante, însă atingerea lui nu poate fi decât rezultatul dezvoltării acestor regiuni cu tot ansamblul de schimbări materiale şi spirituale, pe care dezvoltarea le determină.

Este posibil ca dezvoltarea regiunilor în care agricultura itinerantă se mai practică să nu o excludă nici în viitor, dar să o îmbogăţească, adăugând tradiţiei cunoştinţele furnizate astăzi de ecologie.

10.1. Agricultura sedentară tradiţională

Agricultura sedentară reprezintă direcţia ascendentă a agriculturii primitive, care prin evoluţia de milenii a ajuns la studiul actual de dezvoltare şi diversificare. Acest tip de agricultură este caracterizat prin substituirea definitivă a biocenozelor naturale prin agrobiocenoze create de om. Importanţa solului devine în această situaţie deosebit de mare, el trebuie să se menţină tot timpul ca rezervor de substanţe nutritive, cu toate că în mod constant este sărăcit, prin recoltare şi eroziune.

Agricultura sedentară a fost adoptată în perioada când terenurile fertile desţelenite în vederea cultivării au devenit insuficiente pentru satisfacerea necesităţilor unei populaţii tot mai dense.

Ea este precedată de acumularea unui imens volum de observaţii asupra efectului fertilizator pe care îl exercită păşunatul cu animale a miriştii provenite după recoltare, observaţii ce au dus mai târziu la utilizarea dejecţiilor ca îngrăşământ organic, chiar dacă acestea nu erau produse pe teritoriile cultivate.

Prin fertilizare cu dejecţii, omul intervine în desfăşurarea ciclurilor biogeochimice asigurând fie revenirea parţială a elementelor extrase din agroecosistem, fie transferul de elemente din ecosisteme limitrofe, reprezentate de obicei prin pajişti.

Transferul de elemente din pajişti către ogoare, instituit de om prin intermediul animalelor domestice care consumă o bună parte din an biomasă în afara terenurilor cultivate, compensează pierderile datorate recoltei şi eroziunii, echilibrând ciclurile biogeochimice şi asigurând menţinerea fertilităţii solului.

Aplicarea îngrăşămintelor organice pe ogoarele cultivate constituie măsura cea mai importantă întreprinsă de omul primitiv pentru permanentizarea agroecosistemelor, ea se proiectează în prezent ca fiind una dintre primele atestări ale cunoştinţelor umane privind principiile de funcţionare ale ecosistemelor.

66

Cu timpul omul a învăţat să folosească energia animalelor pentru efectuarea lucrărilor agricole şi să-şi confecţioneze unelte din metal; calitatea lucrărilor devine mai bună şi productivitatea ecosistemelor înregistrează o creştere corespunzătoare.

Animalele domestice sunt implicate tot mai profund în obţinerea resurselor de hrană de pe urma culturii plantelor, recolta nu se mai obţine numai prin conversia energiei solare incidente, ci şi prin investiţie de energie umană şi animală, cea din urmă în proporţie din ce în ce mai mare.

Utilizarea animalelor în desfăşurarea lucrărilor agricole reprezintă intervenţia, pe cel puţin două planuri în fluxul energetic ce străbate agroecosistemul şi prin consum de recoltă, stocată sub formă de legături chimice, în energie proprie.

Din această energie se investeşte conştient în agroecosistem o fracţiune care deşi nu este absorbită direct, ca şi energia luminoasă de către plantele de cultură, determină creşterea productivităţii primare a agroecosistemului. Fenomenul este absent în ecosistemele naturale unde energia biomasei se consumă în procese biologice ce nu implică obligatoriu creşterea productivităţii primare.

În al doilea rând, creşterea producţiei de biomasă din agroecosistem pe seama utilizării energiei animalelor cu care se realizează principalele lucrări agricole, corespunde cu un transfer energetic din păşune spre ogor, paralel cu transferul geochimic. O parte din energia solară incidentă la suprafaţa păşunilor este transferată tot prin intermediul animalelor domestice în agroecosistemele culturi şi convertită în energie mecanică. Cu timpul, legătura dintre cultura plantelor şi creşterea animalelor a devenit atât de strânsă, încât agricultura tradiţională nu poate fi concepută decât în limitele acestei legături simbiotice.

Agricultura, bazată pe aplicarea îngrăşămintelor organice şi utilizarea de energie animală, s-a răspândit pe întinse suprafeţe, încă în lumea antică, diversificându-se într-un număr impresionant de variante adaptate la condiţiile ecologice şi culturale ale diferitelor civilizaţii.

Sistemele de agricultură din câmpuri deschise (în Europa Centrală şi de Est), din câmpuri împrejmuite de vegetaţie lemnoasă (bocage în Europa de Nord-Vest), din câmpurile irigate de orez (în Asia de Sud-Est), din oaze (Africa de Nord) conferă agriculturii sedentare o varietate impresionantă ce exprimă rezultatul unei îndelungi practici şi adaptarea la condiţiile ecologice regionale.

Toate aceste variante aparţin sistemului de agricultură tradiţională (I. Puia, V. Soran, 1977) clădit pe cele două caracteristici comune, perpetuat de peste 6000 de ani şi ocupând încă şi astăzi cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate pe glob. În această lungă perioadă de timp, creşterea productivităţii agroecosistemelor tradiţionale s-a realizat lent, pe seama unor soiuri din ce în ce mai productive, adaptate condiţiilor locale, a unor asolamente mai eficiente, a unor amenajări de irigaţii, a creşterii calităţii agrotehnicii, fără însă a se modifica esenţial structura şi funcţionarea agroecosistemelor.

Cele patru mari forme ale agriculturii de subzistenta sunt vânătoarea si culesul plantelor, păstoritul nomad, cultivarea diferitelor loturi si agricultura stabila. Fiecare din aceste forme reflecta un anumit stadiu din istoria

67

societății umane. În urma cu aproximativ 12000 de ani, cea mai mare parte a oamenilor trăia din vânătoare, pescuit si cules. Aceasta implica uciderea animalelor sălbatice pentru carne si culesul plantelor si rădăcinilor comestibile, printre care fragi, fructe si semințe sălbatice.

Ca mod de viață, vânătoarea si culesul au avut un declin rapid după dezvoltarea agriculturii, in urma cu 12000-10000 de ani. O data cu descoperirea modului in care pot fi cultivate plantele si domesticite animalele, majoritatea au devenit agricultori. In regiunile cu ploi abundente si regulate, ei cultivau diverse recolte. In regiunile mai uscate, ei creșteau animale. Grupurile tot mai mici de vânători si culegători au fost împinse către zone care nu erau propice nici unei forme de agricultura.Vânătoarea si culesul necesita o buna cunoaștere a modului de supraviețuire in armonie cu natura. Aceste cunoștințe le permit vânătorilor si culegătorilor să supraviețuiască chiar si in zonele extrem de inospitaliere. Unii oameni de știință considera ca n-ar trebui pierdute cunoștințele despre natura a vânătorilor si culegătorilor.

Păstoritul nomad reprezintă un stadiu mai evoluat al vânătorii si unele forme de păstorit sunt chiar foarte asemănătoare cu aceasta. De exemplu, hoardele de caribu urmărite de eschimoșii din nordul Canadei, sau cele de reni vânate de laponii din nordul Scandinaviei, sunt doar parțial domesticite. În realitate, aceste animale sunt sălbatice si migrează an de an, fiind sau nu însoțite de oameni.

Cele mai multe triburi nomade reușesc însă sa domesticească animalele, printre care vite, capre si oi, alături de cămile, in Africa de Nord si sud-vestul Asiei, lame in Munții Anzi din America de Sud si iaci in munții si podișurile înalte din centru Asiei.

Pastorii nomazi își duc de obicei animalele la pășunat pe terenuri improprii cultivării plantelor. Ei au însă nevoie de hrana si de alte bunuri produse de agricultorii stabili, pe care le obțin prin troc. Drept urmare, în mod normal, comerțul joaca un rol important in modul de viața nomad.

Pastori nomazi binecunoscuți sunt si tuaregii din Sahara si fulanii din regiunea Sahel, la sud de Sahara, beduinii vorbitori de araba din sud-vestul Asiei si bakhtiarii din Iran. Acești nomazi nu se deplasează niciodată fără vreun motiv precis si își ridica tabăra, de obicei, din cauza ca vechiul loc nu mai corespundea pășunatului sau nu mai avea suficiente rezerve de apă. Deplasările lor se fac in funcție de anotimp.

De exemplu, in timpul sezonului secetos din Sahel, din noiembrie pana in mai, tuaregii din nordul Africii își instalează taberele lângă fântâni, permițând pășunatul animalelor pe o raza de treizeci de kilometri. În iunie, o data cu apariția primelor ploi, tuaregii se deplasează din zona fântânilor, permițând vegetației sa-si revină. Animalele lor pot pășuna pe arii mult mai întinse, până la reinstalarea sezonului secetos care ii obliga sa se reîntoarcă in preajma fântânilor.

Multe grupuri minoritare, de pe întreg mapamondul, duc o lupta dificila pentru supraviețuire. Printre grupurile amenințate sunt si pastorii nomazi. Parțial, acest lucru se datorează faptului că majoritatea guvernelor contemporane ar prefera ca nomazii sa se stabilească în orașe și să renunțe le vechiul lor mod de viață. Persoanele cu un domiciliu stabil sunt mai ușor de controlat si își plătesc la timp taxele si impozitele. Unele guverne, cum ar

68

fi cele din China, Mongolia si fosta Uniune Sovietica, au utilizat pana si forța pentru a obliga grupurile nomade sa se stabilească. Aceste guverne susțin ca, astfel, copii foștilor nomazi vor avea acces mai ușor la educație, sănătate si alte servicii.

O alta amenințare se datorează schimbărilor climatice adesea legate de alți factori ecologici, ca supra-pășunatul sau defrișarea pădurilor. De exemplu, secetele prelungite din Sahel, din anii ’70 si ’80, împreuna cu distrugerea vegetației, au transformat terenul de pășunat in desert. Milioane de animale domestice au murit. Ca urmare, mulți tuaregi au fost obligați sa se stabilească in zonele periferice ale orașelor, unde sunt asistați de agenții de ajutorare..

Întrebări:

1. Agricultura sedentară tradiţională ce reprezintă ?2. Ce reprezintă agricultura itinerantă?3. Unde se practică agricultura itinerantă?4. Unde se practică păstoritul nomad?

69


SISTEME ZOOTEHNICE

Cuvinte cheie: zootehnie, domesticire, animale, creșterea animalelor, ferme zootehnice

Rezumat:

Creşterea animalelor reprezintă o ramură importantă în economia fiecărei ţări, oamenii fiind dependenţi de acestea pentru asigurarea resurselor de hrană şi îmbrăcăminte. Eficienţa economică în creşterea animalelor este asigurată de efectuarea lucrărilor de selecţie, a unei alimentaţii raţionale, creştere şi îngrijire corespunzătoare dar şi valorificarea pe piaţă a produselor obţinute.

Crescătorii trebuie să aibă cunoştinţe despre creşterea animalelor, multă îndemânare dar şi răbdare şi să pună în practică cunoştinţele specialiştilor în domeniu.

Domesticirea animalelor a reprezentat primul pas spre civilizaţie a triburilor de oameni primitivi, transformând viaţa sălbatică într-una civilizată. Înainte ca omul primitiv să îmblânzească şi să crească animalele pentru propriile necesităţi, acesta era dependent de vânat şi plante sălbatice pentru a se hrăni şi a se îmbrăca.


11. Domesticirea animalelor

Încă din timpurile când omul se hrănea cu seminţe, rădăcini, insecte şi peşti, a început domesticirea câinelui. Acesta îi era de ajutor la vânătoare şi –i păzea locuinţa noaptea. Se pare însă că pentru om, la fel ca şi astăzi, mai importantă era compania câinelui, între cei doi stabilindu-se legături mai profunde chiar decât între oameni.

Treptat omul a adoptat un stil de viaţă tot mai sedentar având nevoie de provizii de alimente, pentru situaţia în care nu mai putea vâna. Pe lângă faptul că animalele au constituit o sursă de hrană pentru om, acesta a început să le folosească în comerţul empiric, făcând schimburi între triburi. Totodată a început să le selecţioneze pe cele mai frumoase, pentru a le ţine pe lângă locuinţa sa.

O cantitate mai mare de provizii, a dus la creşterea populaţiei şi implicit la diviziunea muncii în cadrul triburilor. Unii istorici sunt de părere că specia umană nu ar fi devenit una civilizată fără domesticirea animalelor.

Pentru om, animalele au devenit importante nu numai din punct de vedere alimentar. Omul le venera, le acorda un loc foarte important în artă (stau mărturie numeroasele picturi rupestre), le transforma în obiecte ale

70

adoraţiei sale oferindu-le drept sacrificii în ceremoniile religioase. După domesticire, numărul animalelor deţinute, constituia un indiciu clar al supremaţiei unui trib asupra altuia, tradiţie care nu a dispărut nici astăzi la unele populaţii indigene din Africa.

De-a lungul timpului, animalele au fost pentru om companion însă au contribuit în acelaşi timp şi la asigurarea hranei, îmbrăcămintei, muncii, destinderii sau au constituit sursă de inspiraţie artistică.

Înainte de a domestici animalele, omul se deplasa dintr-o regiune în alta pentru a-şi asigura resursele de hrană. După ce a început să domesticească unele specii de animale, în peregrinările sale omul a luat cu sine şi animalele domesticite, realizându-se în acest fel şi o răspândire a lor.

Aşa au ajuns multe dintre animale în Lumea Nouă. La prima debarcare a lui Columb în America în 1492, aici se găseau doar lama, alpaca, cobaiul şi curca. Cu toate acestea, astăzi Statele Unite au astăzi cea mai variată lume animală. Se consideră că ovinele, bovinele, suinele şi caprinele au fost duse pentru prima dată din Vestul Indiei de către Cristofor Columb, în cea de-a doua sa călătorie în “Lumea nouă” în 1493.

Pe măsură ce aşezările omeneşti s-au dezvoltat, numărul de animale a crescut, s-au format pieţe de desfacere a produselor dar şi reţele de transport a acestora. Prin lucrările empirice de ameliorare s-a căutat obţinerea unor animale tot mai precoce, crescând astfel şi producţia. Omul a fost din totdeauna un consumator de carne şi va fi pentru că elementele nutritive - în special proteine - pe care le conţine nu pot fi echivalate de către produsele vegetale. Carnea, ouăle şi laptele sunt considerate, elemente de echilibru în hrană.

Valorificarea pajiştilor şi a păşunilor naturale, a subproduselor din agricultură şi unele industrii, nu se poate face eficient decât prin intermediul animalelor, acestea contribuind în acelaşi timp la menţinerea şi sporirea fertilităţii solului. Pe de altă parte, creşterea animalelor este un sector care oferă numeroase locuri de muncă tot timpul anului, incluzând pe lângă creşterea propriu-zisă, transportul, comerţul, companiile de prelucrare a produselor de origine animală, publicaţii de specialitate, asociaţii ale crescătorilor de rase pure, organizaţii de control, prospectări ale pieţei, legislaţie şi publicitate.

11.1. Foloase obţinute de la animale

De la animale se obţin în primul rând produse specifice (lapte, carne,ouă), materie primă pentru îmbrăcăminte, muncă şi divertisment.

Perfecţionarea instalaţiilor de refrigerare artificială şi extinderea pieţelor, au dus la creşterea calităţii aprovizionării cu produse de origine animală în cantităţi mari şi de calitate superioară. Carnea pentru consumul uman se poate obţine de la animalele domestice , dar şi de la cele sălbatice (ex. vânat), de la păsările domestice şi sălbatice şi de diverse specii de peşti.

Laptele este folosit de la vacă, oaie, capră, iapă, iak, ş.a. Aceste produse sunt foarte bogate în substanţe nutritive, esenţiale pentru alimentaţia şi sănătatea omului. În general, consumul de alimente de origine animală este limitat datorită costului ridicat.

71

Pentru îmbrăcăminte, de la animale se folosesc: lâna, pielea, părul şi penele. De exemplu, din piele se confecţionează nu numai încălţăminte, genţi, pălării, mănuşi, curele, dar şi harnaşamente, huse, coperte, ş.a.

Odată cu dezvoltarea mijloacelor mecanice, începând cu sec. XIX şi XX, acestea au luat locul muncii animalelor, cu toate că în unele zone ale lumii se mai folosesc şi astăzi pentru tracţiune sau alte utilităţi: calul, bivolul, renii, elefanţii, cămilele sau câinii.

De foarte multă vreme, animalele au constituit un mijloc de agrement pentru om. Este de presupus că pentru omul primitiv, vânatul însemna şi divertisment nu numai preocupare pentru procurarea hranei. Astăzi multe dintre animalele sălbatice şi cele acvatice ocupă un loc important în viaţa omului, ca mijloace de destindere. Unele specii domesticite cum sunt calul şi câinele sunt folosite în cadrul manifestărilor sportive şi pentru relaxare.

În acelaşi mod, animalele de la grădinile zoologice şi cele de la circ, sunt un mijloc de divertisment pentru persoane de toate vârstele. În concluzie, se poate spune că încă nu s-a descoperit un mijloc la fel de atractiv cum sunt animalele, care poate fi la dispoziţia omului, indiferent de condiţia socială.

Animalele nu sunt concurente ale omului pentru hrană. În categoria furajelor folosite numai de către animale intră: fânurile, pajiştile, păşunile, paiele, cocenii şi grăunţele, reziduurile industriale, ş.a., care prin intermediul animalelor se transformă în carne, lapte, lână, ouă şi alte produse. Mare parte din furaje se obţine de pe terenuri care sunt improprii pentru cultivarea cerealelor sau pentru legumicultură.

Cereale cum sunt porumbul, orzul şi ovăzul, au o valoare alimentară foarte limitată în consumul uman, dar sunt transformate în produse diverse prin intermediul animalelor. Mare parte din furajele consumate este eliminată de către animale sub formă de gunoi de grajd şi urină, care se pot reîntoarce în sol sub această formă, însă numai practicând un bun management, pentru a se preveni poluarea mediului.

11.2. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor

Acestea reprezintă agroecosisteme create de zootehnia modernă pentru obţinerea de producţii mari, constante. La baza lor stă concentrarea într-un spaţiu restrâns a unui număr mare de consumatori primari, reprezentaţi de animale domestice. Fiecare dintre complexele zootehnice poate fi considerat ca segment al unui agroecosistem mai larg, în care el reprezintă nivelul consumatorilor primari introduşi şi menţinuţi de către om.

În acelaşi timp, un complex zootehnic se poate aborda şi prin prisma unui agroecosistem cu parametri structurali şi funcţionali proprii, a cărui existenţă este condiţionată de importul permanent de biomasă din exterior.

Printre ecosistemele naturale acesta are drept corespondenţi ecosistemele heterotrofe (sau minore) din peşteri şi abisurile oceanelor, lipsite de producători primari. Cel de al doilea mod de abordare prezintă avantajul unei analize mai detaliate a proceselor din interiorul complexelor zootehnice cu condiţia de a nu le disocia complet de baza trofică şi mediul în care sunt amplasate.

72

Condiţiile de biotop vizează îndeosebi întreţinerea în adăposturi a unui microclimat (temperatură, umiditate, luminozitate etc.) care să asigure pentru fiecare specie o productivitate maximă, indiferent dacă aceste condiţii corespund sau nu optimului biologic al speciei, fixat genetic de-a lungul filogeniei acesteia. Exemplu în acest sens stă iluminatul adăposturilor şi spaţiul de deplasare asigurat indivizilor, care nu corespund decât optimului productiv.

Biocenoza. Complexele zootehnice concentrează animale domestice aparţinând unei specii şi deseori unei singure rase cu performanţe productive ridicate. Indivizii sunt repartizaţi în adăposturi şi boxe pe categorii de vârstă şi sexe constituindu-se populaţii omogene genetic şi fenotipic, ceea ce influenţează profund starea biologică şi productivă a acestora. Astfel la animalele crescute în adăposturi, se observă modificări de comportament datorate omogenităţii populaţionale şi aglomerării în biotopul uniform manifestate prin pierderea instinctului de teritorialitate şi a instinctului matern, creşterea agresivităţii, instalarea unei stări de stress mai mult sau mai puţin generalizat, reducerea imunităţii.

Omul are interesul să menţină în ecosistem o stare maximă de nesaturare a nişelor ecologice prin înlăturarea oricăror specii în afara celei care asigură producţia. Cu toate acestea, animalele domestice sunt însoţite în adăposturi şi de alte specii de consumatori care pătrund din ecosistemele învecinate şi exercită, fie activitatea de concurenţă pentru hrană ca în cazul rozătoarelor, fie mai cu seamă activitate parazitară, instituind lanţuri trofice cu manifestare patogenă caracteristică fiecărui tip de complex. Nesaturarea nişelor ecologice din ecosistem, la nivel macroscopic favorizează dezvoltarea explozivă a unor populaţii de microorganisme şi saturarea nişelor la nivel microscopic până la 2,96 miliarde bacterii/cm2 în boxele pentru scroafe (după Poleakov şi Dudniţki, 1976).

În complexele de animale predomină microorganismele condiţionat patogene, în cele mai multe cazuri constatându-se o dezvoltare intensă a speciilor producătoare de pneumonii, gastroenterite, salmoneloze, pasteureloze. Se constată de asemenea diferenţierea, după aplicarea de antibiotice în furaje, apariţia în tulpini de microorganisme rezistente la antibiotice şi dezvoltarea atipică a populaţiilor cu manifestări patologice lente (N. Dinu, 1977).

În mod firesc sunt favorizate populaţiile de microorganisme la care germenii se transmit direct sau prin intermediul speciilor spontane din adăposturi (viermi, insecte, rozătoare). Manifestarea caracterului patogen al speciilor de microorganisme din complexele zootehnice este favorizată de omogenitatea genetică a populaţiilor de animale domestice.

Baza trofică a animalelor din complexele zootehnice este reprezentată prin culturi furajere (şi mai puţin prin fâneţe) învecinate sau situate deseori la distanţe mari. Ca urmare, aprovizionarea cu furaje se realizează printr-o concentrare a acestora de pe arii întinse cu investiţii apreciabile de energie şi mijloace tehnice. Se înregistrează în felul acesta o disjuncţie extremă între nivelul producătorilor ce realizează baza trofică şi nivelul consumatorilor, ceea ce are consecinţe evidente asupra circulaţiei generale a materiei şi energiei.

73

Performanţele productive ale animalelor utilizate în complexele zootehnice se manifestă prin randamente ridicate de conversie a energiei şi proteinei din furaje în energie şi proteină de natură animală, ce poate să ajungă până la 1:4 în cazul speciilor monogastrice (porcine, păsări).

La creşterea acestui randament contribuie pe lângă valoarea biologică a raselor şi procesul de reducere la minimum al funcţiilor fiziologice de căutare a hranei şi optimizare a compoziţiei raţiei alimentare. Considerând doar procesul de transformare a furajelor în biomasă animală, randamentul energetic apare foarte ridicat dar acesta nu reprezintă decât o verigă dintr-un şir de activităţi consumatoare de energie destinate producerii şi prelucrării, transportului şi administrării hranei animalelor.

Luând în mod firesc în calcul şi aceşti parametri, randamentul de conversie energetică devine mult mai mic.

Principalele furaje utilizate în raţia alimentară a animalelor din complexele zootehnice sunt de tipul concentratelor provenite din cereale şi leguminoase completate uneori cu produse de origine animală (făină de peşte, făină de carne). Completarea raţiilor animalelor crescute în complexe, cu proteină de origine animală, le plasează în mod paradoxal în aceeaşi nişă ecologică cu omul, transformându-le în unele cazuri din erbivore în omnivore.

În acest sens menţionăm că în 1981 mai mult de 14 milioane tone de peşte au fost transformate în făină pentru hrana animalelor (Marie Compte şi colab., 1984). Aceste furaje conţin cantităţi apreciabile de compuşi utilizabili direct în dieta umană, fapt ce evidenţiază relaţii de concurenţă între animale crescute în complexe intensive şi specia umană, acut manifestate în ţări cu resurse alimentare modeste.

Controlul omului asupra populaţiilor din complexele de creştere intensivă, manifestat prin crearea unor biotopuri artificializate şi prin stabilirea efectivelor de animale, se face cu consumuri mari de energie. Aceste consumuri trebuie global evaluate de la proiectarea complexelor.

11.3. Poluarea mediului

Astăzi, problemele de poluare a mediului sunt o preocupare majoră a tot mai multor persoane şi organizaţii internaţionale. Această preocupare îi priveşte şi pe crescătorii de animale în mod direct, ei trebuind să rezolve problema dejecţiilor, a mirosurilor neplăcute şi a animalelor moarte astfel încât mediul şi populaţia să nu aibă de suferit. Cei care trăiesc în oraşe, găsesc mirosurile care se regăsesc într-o fermă de animale ca fiind neplăcute, nerealizând că acestea sunt parte integrantă a sectorului de creştere a animalelor.

Depozitarea şi evacuarea dejecţiilor de animale, constituie probleme diferite faţă de reziduurile din oraş, costul acestor operaţiuni revenind unui număr restrâns de persoane şi nu întregii comunităţi, iar cantităţile ce trebuiesc manipulate sunt mai mari.

De exemplu, o fermă de păsări de 200 mii capete, sau o fermă de taurine de 1 200 capete, pot produce la fel de mult gunoi, ca şi un oraş cu 20 mii de locuitori.

Fiecare crescător este obligat să-şi construiască sisteme de colectare şi evacuare a dejecţiilor, care să nu afecteze mediul, acestea fiind o parte

74

integrantă a sistemului de management. Legislaţiile în vigoare impun menţinerea calităţii apelor în limitele standardelor, la fel ca şi a calităţii aerului de altfel (praf, materii organice, etc.) de altfel.

Gunoiul de grajd nu trebuie deversat în râuri, lacuri sau alte surse de apă, trebuind depozitat sub forme şi în locuri de unde să nu afecteze mediul, sănătatea oamenilor sau a animalelor. O atenţie deosebită trebuie acordată nitraţilor şi nitriţilor, care impurifică foarte uşor apa.

Complexele de creştere intensivă a animalelor generează serioase probleme ecologice datorate producerii, într-un spaţiu restrâns, a unor concentraţii mari de reziduuri digestiv-metabolice. Deoarece reziduurile sunt evacuate prin spălarea cu apă, înseamnă că aceste ecosisteme sunt producători majori de ape uzate cu un puternic potenţial de poluare a ecosistemelor din jur. Caracterul poluant este determinat prin încărcătura mare de substanţe organice, populaţii de microorganisme, agenţi de spălare etc. ce produc o serie de perturbări menţionate la capitolul privind poluarea şi activitatea agricolă.

În afara problemelor de poluare pe care le comportă reziduurile de la complexele zootehnice, se pune şi problema utilizării biomasei pe care aceste reziduuri o mai conţin prin antrenarea ei în circuite trofice închise care să asigure recuperarea elementelor nutritive şi a energiei.

Stabilizarea reziduurilor de la complexele zootehnice şi utilizarea lor în condiţii de protecţie a ecosistemelor înconjurătoare vizează două direcţii principale: 1). includerea lor în circuite naturale astfel ca ele să nu polueze mediul ambiant ci să devină pe cât posibil utile în producţia de hrană şi 2). reciclarea acestor reziduuri ca surse de hrană pentru animale chiar în complexele zootehnice. Prima direcţie de utilizare a deşeurilor zootehnice poate manifesta variante numeroase, deseori complementare cum sunt: utilizarea ca îngrăşământ organic pe terenurile agricole, administrat direct prin irigare cu ape uzate sau compostat prin fermentaţie, utilizarea ca sursă de energie cu producere de biogaz în staţii speciale de piroliză, utilizarea reziduurilor ca sursă de hrană pentru microorganisme furajere cum sunt: alge (Chlorella, Scenedesmus, Spirulina), drojdii şi mucegaiuri (Torula, Trichoderma), sau pentru insecte şi viermi producători de proteină furajeră.

Cea de a doua direcţie propune utilizarea unei părţi a reziduurilor de la complexele zootehnice în furajarea directă a animalelor domestice prin intermediul unor procese de coprofagie dirijată. Ideea porneşte de la conţinutul ridicat de substanţe nutritive pe care îl mai au dejecţiile animalelor domestice cum sunt iepurii şi de la observarea unor fenomene de auto- sau hetero-coprofagie naturală la unele specii.

Se apreciază că păsările pot deveni donatori universali de dejecţii destinate, după autoclavizare, completării raţiilor furajere ale rumegătoarelor din complexele zootehnice, întrucât ele conţin în cazul găinilor ouătoare şi puilor mai mulţi compuşi de azot decât seminţele de leguminoase, 1/3 din energia seminţelor de cereale şi de 10 - 15 ori mai multe săruri decât aceste seminţe.

Întrebări:

1. Descrieți poluarea produsă de animale.

75

2. Complexe zootehnice de creştere intensivă a animalelor3. Foloase obţinute de la animale4. Domesticirea animalelor


SISTEME AGRICOLE PUBLICE ȘI PRIVATE

Cuvinte cheie: societăți agricole, public, privat, productivitate

Rezumat:

Pământul în agricultură serveşte nu numai ca bază teritorială de desfăşurare a procesului de producţie ci, în acelaşi timp funcţionează ca obiect al muncii şi ca principal mijloc de producţie. Pământul, indiferent de caracterul proprietăţii - de stat, sau particulară, reprezintă un bun naţional, din care cauză trebuie folosit în conformitate cu prevederile legilor, corespunzător intereselor dezvoltării economiei naţionale, a întregii societăţi, în fiecare etapă de dezvoltare social-istorică.

Organizarea raţională şi în acelaşi timp pe baza unui concept unitar a teritoriului agricol, în vederea folosirii maxime a capacităţii productive a tuturor categoriilor de terenuri, reprezintă una din cele mai importante şi mai accesibile resurse de sporire a volumului de produse agricole.


12.Unitatea agricolă - sistem complex şi dinamic

Unitatea agricolă are caracter complex, determinat de particularităţile activităţii agricole, de mijloacele angajate, de priorităţile specifice, de complementaritatea şi modul de combinare a resurselor şi ramurilor, de strategia şi tactica adoptată.

Componentele structurale de bază ale unităţii agricole, abordată ca sistem de producţie complex, sunt: resursele (intrările), procesul, produsele sau serviciile (ieşirile). în structura complexă a sistemului agricol sc pot identifica numeroase subsisteme, în funcţie de criteriile folosite, astfel:

după criterii ce ţin de structura de producţie şi tehnologică, sistemul întreprinderii agricole este constituit din: subsistemul ramurilor şi activităţilor de asigurare a desfăşurării proceselor de producţie (mecanizare, chimizare etc.) şi a activităţilor de prelucrare-depozitare; subsistemul diverselor culturi şi (sau) specii de animale; subsistemul proceselor de muncă;

după criterii economico-organizatorice, sistemul întreprinderii agricole poate fi abordat la niveluri diferite: formaţii de lucru, ferme, sectoare de activitate şi pe ansamblul întreprinderii. Legăturile dintre aceste subsisteme se realizează prin intermediul fluxurilor informaţionale;

din punct de vedere al procesului de management, se deosebesc subsistemele organelor şi posturilor de conducere şi conexiunile dintre ele;

76

Obiectivul principal al organizării îl constituie funcţionalitatea optimă şi conexată a celor trei subsisteme.

Unitatea agricolă, abordată ca sistem integrat, este un ansamblu unitar, dar deschis, ce reuneşte subdiviziunile de producţie şi funcţionale, organele şi posturile de conducere, care funcţionează pe baza unui sistem informaţional organizat. Complexul unitar al activităţilor desfăşurate se grupează în raport cu omogenitatea lor, definind funcţiile întreprinderilor agricole.

Sistemul unităţii agricole libere se bazează pe lărgirea relaţiilor de piaţă, în condiţiile protecţiei concurenţei loiale prin intervenţia specială a statului, care vine în sprijinul producătorilor agricoli. Fluiditatea relaţiilor comerciale şi financiare ale unităţilor agricole este complexă, întrucât specializarea impune asocierea producătorilor şi organizarea filierelor agroalimentare, cuprinzând şi componenta aprovizionarea cu factori de producţie. Revoluţia în tehnică şi tehnologie produce mutaţii majore în organizare, iar concurenţa modifică treptat condiţiile de producţie şi deci capacitatea unităţii de a obţine profit.

Succesul unităţii agricole se reflectă în profit, venituri ridicate, mulţumirea cumpărătorilor şi satisfacţia salariaţilor.

Unitatea agricolă se află sub incidenţa unui câmp factorial, care acţionează fie în sensul asigurării unei stări optime, fie a deplasării procesului spre o stare suboptimă. Perturbaţiile ce pot avea loc în sistem pot abate unitatea de la realizarea scopurilor stabilite, pot diminua eficienţa economică. Sistemul regulator are rolul să preîntâmpine aceste stări multiple, fiind generate de modul defectuos în care se gestionează resursele. în agricultură, mediul extern are o mare influenţă asupra procesului de producţie.

Acesta este format din sistemul de reiaţii economice, financiare şi sociale ale unităţii cu alte unităţi economice şi de cercetare, furnizori, clienţi etc. Intensificarea şi modernizarea producţiei agricole determină o influenţă negativă tot mai redusă a factorilor naturali şi biologici. Factorii de conducere şi organizare şi, în mod deosebit, cerinţele pieţei, capătă un rol preponderent în asigurarea funcţionalităţii optime a unităţii agricole.

Corectarea abaterilor prin decizii fundamentate tehnic şi economic, precum şi adaptarea continuă a sistemului la condiţiile de mediu îi dezvoltă capacitatea de autoreglare şi diminuează influenţele nefavorabile asupra creşterii producţiei agricole şi a performanţei economice.

12.1. Clasificarea unităţilor agricole

Procesul transformărilor structurale din agricultură are ca element fundamental renaşterea proprietăţii private şi a simţului de proprietate şi îmbinarea acestora cu imperativele modernizării tehnice şi economice.

Organizarea economico - socială a producţiei agricole are loc în condiţiile unei mari diversităţi de forme şi tipuri de unităţi, ce pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:

După forma de proprietate, se deosebesc:

77

unităţi agricole aparţinând sectorului privat (gospodării ţărăneşti, asociaţii agricole, societăţi agricole etc.);

unităţi agricole cu capital de stat şi mixt (societăţi comerciale agricole, regii autonome etc.).După orientarea producţiei, se vor dezvolta:

unităţi în care producţia este destinată autoconsumului; unităţi în care producţia este destinată atât pentru autoconsum cât şi

pentru comercializare; unităţi agricole comerciale.

După natura activităţii, se vor dezvolta: unităţi de producţie agricolă şi agroalimentară; unităţi de servicii pentru producţia agricolă.

După criteriul integrării, se vor dezvolta: unităţi de producţie agricolă integrate orizontal (asociaţii sau societăţi

agricole producătoare de produse vegetale şi animale ); unităţi integrate pe vertical, pe bază de contracte cu industriile

alimentare unităţi agroindustriale complexe, integrate orizontal şi vertical

(producţie agricolă - prelucrare - comercializare) etc.Societăţile comerciale agricole se pot organiza ca unităţi cu capital

privat, de stat şi mixt (de stat şi privat, de stat şi cooperatist), cu capital autohton şi străin; reprezintă o formă modernă de organizare.

Principalele tipuri de societăţi comerciale agricole sunt:Societăţi în comandită simplă, ale căror obligaţii sociale sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi , comanditarii răspund numai până la concurența aportului lor.

Societăţi în comandită pe acţiuni, al căror capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai la partea acţiunilor lor.

Societăţi cu răspundere limitată, ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.Societăţi pe acţiuni, ale căror obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.

Regia autonomă agricolă este o formă de administrare şi exploatare a unor bunuri proprietate de stat. Unităţile de stat astfel constituite sunt de interes naţional sau local şi se supun privatizării conform legii, bunurile lor pot fi exploatate şi în asociere cu capitalul particular sau cooperatist.în agricultura noastră este dominantă proprietatea privată, organizată sub forma gospodăriilor ţărăneşti şi asociaţiilor producătorilor agricoli. Asemenea forme de organizare economică vor coexista alături de unităţi agricole moderne (societăţi agricole private, societăţi comerciale etc.). Necesităţile modernizării tehnice şi deschiderea pieţei funciare vor accelera organizarea exploataţiilor (fermelor) familiale, a altor forme de tip asociativ.

12.2. Unităţi agricole cu capital total sau parţial de stat

78

Aceste unităţi au luat fiinţă prin organizarea întreprinderilor agricole de stat, a altor unităţi agricole de stat (staţiuni de mecanizare a agriculturii, institute de cercetare ştiinţifică etc.). Sectorul de stat al agriculturii deţine circa 17 % din totalul suprafeţei agricole a ţării, 25% din efectivele de animale, 37% din producţia agricolă.

Reorganizarea unităţilor agricole de stat şi constituirea noilor întreprinderi agricole se înfăptuieşte pe baza Legilor 15/ 1990 privind societăţile comerciale, 31/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a Legii fondului funciar, a Legii privatizării şi a altor legi adoptate de Parlamentul României.

Societăţile comerciale agricole sunt societăţi de capital organizate în scop lucrativ. Prin actul de înfiinţare s-a aprobat contractul de societate şi statutul de funcţionare, stabilindu-se:forma juridică, denumirea unităţii şi sediul, obiectul de activitate, capitalul iniţial, structura şi constituirea acestuia, modalităţile de preluare a activului şi pasivului unităţii de stat care se constituie în societate comercială sau regie autonomă. Unitatea constituită este înscrisă în registrul comerţului.

Societatea comercială agricolă are personalitate juridică şi întruneşte următoarele condiţii de validitate:

existenţa unui aport social (valoarea patrimonială), din care se formează capitalul societăţii. Aportul social adus de acţionari (persoane fizice şi/sau juridice) poate fi mobil sau imobil. Bunurile pot fi aduse cu aport fie în plină proprietate sau numai în folosinţă;

la constituirea societăţii comerciale, activul patrimonial constă din bunurile aduse ca aport, devenind proprietatea societăţii, dacă nu există alte prevederi în contractul de societate. Ulterior, patrimoniul se constituie din totalul drepturilor şi obligaţiilor societăţii, ce rezultă din funcţionarea acesteia;

participarea la profit şi pierderi, conform prevederilor statutare; ca orice persoană fizică sau juridică, şi societatea comercială agricolă

are un patrimoniu, format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică. Totalitatea drepturilor constituie activul societăţii, iar totalitatea obligaţiilor formează pasivul patrimonial.Conducerea societăţilor comerciale agricole cu capital total sau parţial

de stat este exercitată de următoarele organisme: adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie, comitetul de direcţie, comisia de cenzori. Adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere al societăţii care decide asupra activităţii acesteia şi stabileşte politica economică şi comercială; poate fi ordinară şi extraordinară; are următoarele atribuţii:

aprobă structura organizatorică şi numărul de posturi, normativul de constituire a compartimentelor funcţionale şi de producţie;

alege membrii Consiliului de administraţie şi ai Comisiei de cenzori, stabilindu-le atribuţiile;

numeşte şi revocă directorii; aprobă şi modifică programele de activitate şi bugetul; analizează rapoartele Consiliului de administraţie privind stadiul şi

perspectivele societăţii, profilul, poziţia pe piaţa internă şi externă,

79

nivelul tehnic, calitatea forţei de muncă, protecţia mediului, relaţiile cu clienţii;

hotărăşte contractarea de împrumuturi pe termen lung; examinează, aprobă sau modifică bilanţul şi contul de beneficii şi

pierderi; hotărăşte cu privire la înfiinţarea şi desfiinţarea de sucursale şi filiale,

mărirea sau reducerea capitalului social, modificarea statutului şi transformarea formei juridice a societăţii, comasarea, divizarea sau dizolvarea societăţii, executarea de reparaţii capitale şi investiţii noi, salarizarea membrilor consiliului de administraţie şi a directorilor etc.Adunarea generală se convoacă de preşedintele consiliului de

administraţie sau de unul dintre administratori, hotărârile sunt luate prin vot deschis. Consiliul de administraţie este format dintr-un număr variabil de persoane, ales de adunarea generală pe o perioadă de patru ani; este condus de un preşedinte, ce îndeplineşte şi funcţia de director, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie, asigură îndeplinirea hotărârilor adunării generale şi ale consiliului de administraţie. în relaţiile cu terţii, societatea este reprezentată de către preşedintele Consiliului de administraţie pe baza şi în limitele împuternicirilor date de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Principalele atribuţii ale Consiliului de administraţie vizează: angajarea şi concedierea personalului, stabilirea îndatoririlor şi împuternicirilor personalului, pe compartimente; aprobă încheierea de contracte pc baza hotărârii adunării generale; stabileşte strategia şi tactica de marketing, cercetare-dezvoltare, protecţia mediului; supune adunării generale a acţionarilor, în termen de 60 de zile de la încheierea exerciţiului financiar, a raportului de activitate, bilanţul şi bugetul societății pe anul următor etc.

Gestiunea societăţii comerciale este controlată de acţionari şi de comisia de cenzori, aleasă în condiţiile legii.

Societăţile comerciale întocmesc, anual, bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi pierderi; funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita acţiunilor ce Ic deţin. Acţionarii, ce deţin acţiuni în baza dreptului de reconstituire a proprietăţii, vor primi dividende conform legii şi regulamentelor în vigoare.

Pe măsura consolidării unităţilor, a stabilizării profitului celorlalţi agenţi economici din agricultură, a încheierii procesului de adaptare a celorlalte legi specifice mecanismelor de piaţă, se va extinde şi diversifica procesul de privatizare.

Structura organizatorică şi funcţională a societăţilor comerciale şi regiilor autonome agricole se stabileşte de organele de conducere.

Subunităţile de bază ale acestora sunt fermele (vegetale, zootehnice), secţiile, sectoarele de industrializare, abator, depozit, magazii etc.

Dimensiunea fiecărei subunităţi organizatorice se proiectează în funcţie de condiţiile locale şi de necesităţile impuse de relaţiile de piaţă.

Gestiunea subunităţilor organizatorice se stabileşte în limitele prevăzute de lege şi pe baza hotărârilor organelor de conducere. Autonomia

80

economică şi funcţională le permite o largă cooperare în cadrul unităţii. Principalul instrument de conducere este bugetul de venituri şi cheltuieli.

Societăţile comerciale pentru servicii în agricultură s-au organizat pe structurile staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii sau ca unităţi noi. în unele cazuri, secţii de mecanizare ale vechilor SMA au fost cumpărate de societăţile agricole nou înfiinţate sau uncie utilaje şi tractoare au fost vândute producătorilor individuali sau asociaţi.

Asocierea societăţilor comerciale pentru mecanizarea agriculturii cu societăţi sau asociaţii ale producătorilor are drept scop realizarea unor activităţi de interes comun, în condiţiile Legii 15/1990, cum ar fi: cultivarea suprafeţelor agricole, organizarea unor secţii de producţie industrială (servicii auto, construcţii metalice etc.); prelucrarea unor produse agricole (industrializare) etc. Rezultatele se repartizează conform prevederilor contractului de asociere.

Vânzarea de active din structura societăţilor comerciale se face pe baza prevederilor legale.

Societăţile comerciale pentru mecanizarea agriculturii pot executa lucrări de reparaţii sau pot desfăşură activităţi complexe de mecanizare, chimizare, transport, îmbunătăţiri funciare, construcţii agricole, industrializarea şi preindustrializarea produselor agricole. Ele funcţionează la nivelul unei comune şi prin preluarea unor spaţii administrative, magazii, şoproane şi alte capacităţi de producţie aparţinând fostelor cooperative de producţie în vederea dezvoltării unor activităţi complexe şi a creării de noi locuri de muncă în mediul rural. Societăţile comerciale pentru mecanizarea agriculturii sunt organizate pe secţii de mecanizare, sectoare, ateliere etc. în perspectivă, activitatea lor principală va fi cea de reparaţii, efectuarea lucrărilor grele în perioada de campanii agricole etc., pentru producătorii particulari şi asociaţi.

Organele de conducere ale societăţilor comerciale pentru servicii în agricultură sunt similare cu a celorlalte societăţi comerciale agricole, conform Legilor 15 şi 31/1990.

12.3. Unităţile private

În agricultură acestea cuprind circa 80% din suprafaţa agricolă a ţării, un număr însemnat de animale şi o parte din tractoare, maşini şi utilaje. în urma aplicării Legii fondului funciar rezultă o parcelare accentuată a terenurilor. Formele de organizare economică a producătorilor agricoli sunt diversificate, principale fiind: gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă, exploataţiile agricole familiale, asociaţiile, societăţile agricole etc.

Gospodăriile agricole de subzistenţă (1 -5 ha) sunt, în general, lipsite de mijloace de producţie şi resurse băneşti, ceea ce le face vulnerabile la presiunile pieţei mijloacelor de producţie şi au şanse reduse de supravieţuire fară sprijin din partea statului. Pe de altă parte, statul nu poate susţine decât acele unităţi agricole care produc pentru piaţă şi numai excepţional unele situate în zone agricole de interes special. O parte din aceste gospodării vor rezista în condiţiile practicării agriculturii cu timp parţial şi a diversificării economice în mediul rural. îmbinarea activităţii agricole cu activităţi din

81

industriile de prelucrare, cu activităţi de service, turism etc. constituie o cale de ameliorare a veniturilor producătorilor agricoli.

Exploataţiile agricole familiale, cu cel puţin 10 ha teren sau care cresc un număr relevant de animale şi dispun de capital moderat, pot deveni viabile în timp.

Dezvoltarea relaţiilor cu piaţa, concentrarea capitalului funciar şi de exploatare le va permite modernizarea tehnică şi tehnologică şi treptat se pot constitui ca ferme familiale viabile, a căror legături cu mediul extern sunt complexe. În baza Legii 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, a Legii fondului funciar, a Legii societăţilor comerciale, prin voinţa liberă a proprietarilor de terenuri şi alte mijloace de producţie în sectorul privat din agricultură, s-au organizat forme asociative de producţie, la care gospodăriile ţărăneşti şi exploataţiile familiale pot adera.

Asociaţiile se constituie pe bază de liberă înţelegere între două sau mai multe familii, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, condiţionarea, preluarea şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii etc.

Aceste unităţi nu au personalitate juridică, îşi stabilesc singure obiectul şi condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea.Societăţile agricole cu personalitate juridică sunt societăţi de tip privat, cu capital constituit prin participarea liberă a membrilor asociaţi în număr variabil; au ca obiect al activităţii exploatarea pământului, uneltelor, animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de interes agricol. Societatea agricolă nu are caracter comercial.

Exploatarea agricolă poate consta din organizarea şi efectuarea de lucrări agricole, îmbunătăţiri funciare, utilizarea maşinilor şi instalaţiilor în comun, preluarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole etc.într-o comună se pot organiza una sau mai multe societăţi agricole. Uneltele agricole şi alte utilaje, mijloace materiale şi băneşti pot fi aduse în societate sau, după caz, numai în folosinţa acesteia. Terenurile agricole se aduc numai în folosinţă, asociaţii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra acestora.

Societatea agricolă se organizează conform legii şi a statutului propriu de funcţionare; îşi poate înfiinţa, pe baza hotărârii Adunării Generale, una sau mai multe sucursale sau filiale în orice localitate.

Structura organizatorică şi funcţională se stabileşte pe baza hotărârilor organelor de conducere şi a statutului de funcţionare.Societăţile comerciale agricole cu capital privat (pe acţiuni) sunt constituite în condiţiile Legii 31/1990. Asemenea societăţi se organizează pentru producţia agricolă, prelucrarea şi desfacerea produselor. Ele pot deveni unităţi moderne, capabile să introducă tehnologii noi. Terenurile acestor societăţi sunt proprietate privată individuală aduse în folosinţă comună, circulaţia lor fiind reglementată numai prin lege.

În perspectivă, nevoile adaptării structurilor agrare la exigenţele economiei de piaţă vor naşte noi forme de organizare economică. Ca unitate de bază, specifică agriculturii dc tip familial, poate deveni ferma familială. Selecţia fermelor de dimensiuni economice de către piaţă, prin restrângerea numărului gospodăriilor ţărăneşti neviabile şi creşterea eficienţei activităţii în femele comerciale va produce mutaţii profunde în mediul rural.

82

Crearea şi consolidarea structurii familiale în agricultură şi moderniza-rea fermelor necesită o strategie coerentă şi susţinută, care să asigure organizarea sistemului de credit, să promoveze progresul tehnico-ştiinţific, să sprijine reglarea şi organizarea pieţelor agricole, să fundamenteze programe de protecţie socială şi dezvoltare rurală, menite să asigure creşterea şi garantarea veniturilor producătorilor agricoli şi constituirea unor structuri agrare competitive.

Acest tip de agricultură necesită extinderea relaţiilor de cooperare. Organizarea şi dezvoltarea cooperaţiei agricole, într-o mare diversitate

dc domenii sau cu caracter complex, rămâne o cale importantă de adâncire a diviziunii sociale a muncii şi de adaptare a structurilor economice la exigenţele progresului tehnico - ştiinţific şi ale pieţei libere.

Cooperativele de aprovizionare, desfacere (comercializare), de prelu-crare a produselor agricole în mediul rural, dc servicii în domenii diferite, cooperativele de credit şi de apărare împotriva riscului etc., au perspective de a se dezvolta în viitor, pe măsura constituirii fermelor familiale viabile.

Creşterea producţiei şi diversificarea economiei rurale vor spori necesitatea unirii eforturilor producătorilor agricoli în organizarea unor activităţi de cooperare, în vederea apărării intereselor lor economice pe piaţa şi în raporturile cu instituţii guvernamentale.

Întrebări:

1. Unităţile private 2. Unităţi agricole cu capital total sau parţial de stat; 3. Clasificarea unităţilor agricole4. Sisteme agricole publice și private

83


BAZELE AGRICULTURII ECOLOGICE

Cuvinte cheie: agricultură ecologică, baze, istorie, diversitate

Rezumat:

Trebuie precizat că în agricultură, fie că este vorba de producţie vegetală sau de producţie animală, se fac în permanenţă „acte ecologice”, cum sublinia marele ecopedolog Prof. C. Chiriţă, adică recolta se obţine în urma relaţiilor dintre planta cultivată şi mediul înconjurător cu toţi factorii săi de influenţă, în cadrul unui sistem numit ecologic. De aceea procesul agricol a fost întotdeauna ecologic, s-a desfăşurat respectând legile generale ale naturii, în urma lui obţinându-se produse curate şi sănătoase, nepoluate, adică ecologice.

Dar, când în ecosistemul agricol şi în tehnologiile sale s-au introdus resurse materiale (îngrăşăminte, pesticide, maşini) în cantităţi tot mai mari, acestea au devenit cu timpul poluante şi chiar nocive pentru sol, culturi şi produse. În epoca contemporană, ca urmare a cerinţelor foarte mari şi variate în produse alimentare, agricultura a fost abătută de la traiectoria ei ecologică.

13.Filozofia agriculturii ecologice

În agricultura modernă, intensivă, de mare randament, producătorul agricol, preluând metodele performante de cultivare a pământului, artificializează agrosistemul şi se îndepărtează de criteriile ecologice agricole, creând perturbaţii în relaţiile cu natura. De aceea, când se anticipează sintagma agricultură ecologică/ tehnologie ecologică, aceasta trebuie înţeleasă în sensul reluării contactului cu natura, cu respectarea legilor de bază ale acesteia, fără a renunţa însă la performanţele în materie de soiuri, hibrizi, chimizare şi mecanizare.

Tot ceea ce contribuie la obţinerea unor recolte ridicate şi constante, nepoluate, an de an, trebuie promovat, în echilibru deplin, fără acţiuni agresive asupra culturilor, mediului şi produselor alimentare.

Una din soluţiile de dezvoltare ecologică a agriculturii este ecotehnia, pe care J. Y. Cousteau o defineşte în cel mai larg sens ca o "filosofie", în concepţia căreia activităţile productive (tehnice, tehnologice, economice) nu pot fi rupte de acţiunile constante de salvare a valorilor naturale, ambientale şi peisagistice. Într-un spaţiu rural, organizarea unei agriculturi ecocompatibile ar fi de asemenea benefică pentru modernizarea serviciilor sociale şi culturale ale populaţiei rurale.

84

O activitate de producţie agricolă se realizează prin numeroase procese şi verigi tehnice interdependente, care se desfăşoară în cadrul unui ecosistem, fiind ordonate într-un mod bine determinat în raport cu structura produselor finite şi condiţiile mediului înconjurător.

Agricultura ca sistem ecologic integrează toate procesele biologice, geochimice, geomorfologice într-un tot unitar, care susţine activitatea vitală a unei comunităţi de organisme, relatează G. M. Lisovski, I. I. Ghitelzon şi I. A. Terkov (1967). Sistemul agricol este deschis, deoarece schimbă materia cu mediul sub formă de energie şi substanţă. C. Chiriţă şi D. Teaci (1977), doi mari ecopedologi români, afirmă:

„Aşadar, chiar agricultura cea mai rudimentară a fost şi nu putea fi decât ecologică... Cu timpul... prin contribuţiile cercetării ştiinţifice, ... agricultura a devenit tot mai larg şi mai aprofundat ecologică ”.

Pornind de la acest concept trebuie să se treacă, treptat, la o agricultură care să fie o simbioză între principiile tehnice şi biologice, unde relaţia sistem ecologic - sistem agricol este înţeleasă într-o tratare unitară a producţiei. Agricultura, componenta principală a economiei naţionale şi a biosferei, exprimă în modul cel mai raţional convergenţa acţiunilor tehnologice cu cele biologice şi economice.

Dacă se acceptă acest punct de vedere, se poate realiza un cadru propice de exploatare judicioasă a biosferei agricole, mai curată şi mai puţin poluată ca până acum. Revine agricultorului misiunea de a cercetarea şi de a supraveghea aceste relaţii şi de a nu admite abateri de la traiectoria proiectată.

Artificializarea ecosistemelor naturale a constituit o legitate a mersului istoriei umane şi un important factor de progres, dar în acelaşi timp s-au schimbat vechile relaţii dintre om şi natură. Influenţa acţiunilor entropice ale cultivatorului s-au exercitat din ce în ce mai puternic şi frecvent, conducând în final la fenomenul de poluare.

Adevărata dezvoltare a agriculturii implică o gestiune ecologică prudentă a resurselor şi a mediului, de o manieră care să le menajeze pe termen lung, păstrând în acelaşi timp, pe termen scurt, calitatea mediului înconjurător. Dezvoltarea iraţională este un joc contra cadrului natural agricol, ceea ce poate conduce la dezechilibre periculoase în sistemul de producţie (Sachs I. 1984).

Agricultura ecologică finalizează conceptul general al unei alternative posibile pentru viitor în ecosistemele sale, dar ea conţine şi elemente proprii, originale. În primul rând ea asigură integritatea lanţurilor trofice şi păstrează intactă stabilitatea ciclurilor biogeochimice pentru principalele elemente ale fertilităţii solului.

De asemenea ea trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte, după opinia exprimată de I. Puia şi Viorel Sorin (1988) şi Miguel Altieri (1995):

regenerarea intensă a resurselor necesare producţiei agricole şi reintegrarea lor în sol şi plante;

respectarea legităţilor ecologice; edificarea unor ecosisteme complexe bazate pe o diversitate a

culturilor;

85

integrarea completă a omului, animalului, solului şi plantei în circuitul alimentar comun şi asigurarea unei fertilităţi ridicate a pământului, ca principal factor de producţie în agricultură;

coexistenţa în acelaşi ecosistem a plantelor şi animalelor, ceea ce permite reciclarea substanţelor cu rol hotărâtor în producţia agricolă;

reducerea, reglarea şi optimizarea consumului de resurse şi energie; limitarea pierderilor în elemente nutritive prin reducerea levigării în sol

şi prin eroziune; ameliorarea reciclării substanţelor nutritive prin cultivarea de plante

leguminoase, îngrăşăminte organice.În agricultura ecologică se operează cu elemente de fineţe la

aplicarea tehnologiilor, pe baza cunoaşterii profunde a biologiei plantelor cultivate şi a relaţiilor cu mediul ambiant. De asemenea se pune accentul pe alegerea unor soiuri mai adaptabile la climă şi sol, pe crearea de soiuri rezistente genetic la boli, pe selecţia severă a materialului semincer şi săditor şi a sistemului de cultură mai puţin poluant şi energofag. O atenţie deosebită se acordă protecţiei antiparazitare integrate, activându-se antagoniştii naturali ai dăunătorilor, reducând drastic folosinţa pesticidelor.

În sistemele agricole moderne se statorniceşte cu timpul o agricultură fundamentată ecologic, adică o cunoaştere profundă, conştientă a relaţiilor dintre plante şi condiţiile mediului ambiant, la nivelul tuturor factorilor de decizie. Tocmai, în condiţiile unei agriculturi durabile, când cultivatorul intervine în mod dinamic, permanent şi frecvent cu factor modificator negativ sau pozitiv al mediului ambiant de creştere şi dezvoltare al plantelor, este important să se cunoască condiţiile ecologice, factorii care concură la formarea recoltei şi determină productivitatea ecosistemelor în general. De exemplu, într-o livadă întreţinută ecologic cu înierbarea intervalelor dintre pomi are loc o altă distribuire a fluxului de substanţă, faţă de o livadă chimizată.

Stratul vegetal dintre rânduri se introduce în sol, se descompune şi măreşte stocul de humus şi procesul de mineralizare. În acest caz, folosind bioconversia mesei vegetative se realizează cantităţi mărite de NPK natural, asigurându-se echilibrul din sol şi mediul curat (C. Budan, 1986).

În agricultura ecologică se înregistrează tehnologiile cu potenţial poluant aplicate în ferme şi se aplică controlul produselor în stare proaspătă, în câmp, în depozite şi în magazine, prin analize de laborator.

În sensul celor expuse mai sus, pentru agricultură, singura alternativă ar fi dezvoltare ecologică echilibrată, treptată, de maximă eficienţă economică.

După P. Papacostea (1981), se poate concepe „o agricultură proiectată ca o armonizare a legilor biochimice şi agroeconomice, care să se bazeze pe ferma agrobiologică, organizată în complex, în circuite biologice închise sau semiînchise care determină o potenţare a tuturor factorilor prin creşterea funcţionalităţilor la toate nivelurile”.

Obiectivele unei asemenea agriculturi ar fi următoarele: formarea recoltei pe bază ameliorării permanente a fertilităţii solului şi mai ales a stimulării mecanismelor naturale de nutriţie raţională a culturilor; înregistrarea lucrărilor de combatere chimică; conservarea şi ameliorarea solului; combaterea proceselor de poluare fizică, biologică şi chimică; folosirea cât

86

mai largă a îngrăşămintelor naturale organice şi a plantelor amelioratoare fixatoare de azot; controlul biologic fitosanitar al plantelor în câmp şi al produselor în depozite; modernizarea serviciilor de avertizare şi combatere, folosind modelele expert; excluderea fermelor ce nu respectă programele ecologice din circuitul de valorificare; protecţia mediului înconjurător, incluzând în mod deosebit protecţia muncii, a cultivatorului; dezvoltarea eticii şi conştiinţei ecologice.

Sistemul de agricultură ecologică se integrează în biosferă şi exclude în mare măsură mijloacele de control exterioare ecosistemului (pesticide) şi asigură o mai mare rezistenţă a comunităţii biologice la agresiunile din afară (boli şi dăunători). La acestea se adaugă, bineînţeles, tot complexul de măsuri agrotehnice clasice: asolamentul, culturile mixte, îngrăşămintele verzi, combaterea biologică şi agrotehnică, irigaţiile, mecanizarea, care se aplică după criterii stricte agrobiologice, pentru a proteja solul cât mai mult.

Tot mai insistent se pune problema regândirii agriculturii în termenii sistemelor de producţie viabile din punct de vedere ecologic, a valorificării maxime a resurselor specifice existente în fiecare ecosistem şi a utilizării corecte şi simple a cuceririlor ştiinţei. În agricultură se impun, plecând de la consideraţiile de mai sus, perfecţionarea şi chiar înnoirea treptată a bazei tehnico-materiale, precum şi stabilirea unei structuri optime de tehnologii care să reducă sau să elimine din ecosistem orice substanţe toxice şi reziduuri, apărute în procesul de producţie.

Pentru a scoate în evidenţă mai bine scopurile şi principiile agriculturii ne folosim de analiza făcută de H. Bossel (1983) pentru Clubul de la Roma. Se foloseşte termenul de agricultură regenerativă, care se poate defini prin „obiectivele sustenabilităţii, productivităţii înalte şi calităţii superioare a alimentelor”, ce sunt abordate sistematic, cu închiderea ciclurilor nutriţionale cu grija pentru sol şi organismele solului, în scopul atingerii unei înalte fertilităţi a acestuia. Ca practici se pot menţiona următoarele: fertilizarea exclusiv organică, fără îngrăşăminte chimice; controlul biologic şi mecanic al pesticidelor; asolament; excluderea pesticidelor şi a altor substanţe chimice; intrări mari de energie alimentară faţă de ieşiri; tehnologie sofisticată, gestiune perfecţionată, valorificarea produselor pe pieţe locale.

Respectarea criteriilor ecologice în agricultură se înscrie în problematica generală a protecţiei mediului înconjurător şi de combatere a poluării. În acest sens, după cum relatează M. Berca (2000), agroecodezvoltarea face parte din „administrarea biosferei, problemă cheie a secolului XXI”, ceea ce impune strategii şi acţiuni de conservare şi ameliorare a peisajului agricol.

13.1. Diversitatea sistemelor de agricultură

Este acceptată de către specialişti teza că sistemele din agricultură reprezintă unităţi funcţionale ale biosferei, ale cadrului natural şi social-economic, create pentru obţinerea producţiei vegetale şi animale, dirijate, controlate şi conduse de cultivator. Sistemul zonal agricol nu înseamnă o simplă amplasare a culturilor pe teritoriu, ci o îmbinare a tuturor elementelor specifice de ordin climatic, biologic, tehnologic, orografic şi economic, ce în final conduce la o bioproductivitate ridicată.

87

După Petre Papacostea (1981), „realizarea unui agrosistem integrat în biosferă implică mai întâi reprezentarea clară a legilor biologice, care pot fi pe deplin înţelese nu numai din stadiul actual al agriculturii, ci şi din perspectiva istorică a evoluţiei acesteia”. În acest sens, trebuie acordată atenţie tuturor sistemelor (formelor) de agricultură bioecologică, care nu trebuie respinse a priori, cum fac unii autori.

Sistemele agricole trebuie echilibrate din punct de vedere economic, dar având la bază solide fundamente ecologice, legătura strânsă dintre om şi natură, adoptarea judicioasă a procedeelor industriale de cultivare a pământului şi plantelor în diferite condiţii de climă şi sol, cu menţinerea unor recolte bogate şi a unei productivităţi sporite a muncii.

În cadrul agriculturii durabile funcţionează o diversitate de sisteme de cultură condiţionate de zonalitatea factorilor pedo-climatici, de folosirea tehnicilor de cultivare a pământului, de intensificarea fluxurilor tehnologice şi de modul în care acestea sunt poluate.

În sistemele agricole sunt cuprinse cele tradiţionale, de pe suprafeţele mici şi medii de teren, incluzând componente artificializate de chimizare şi mecanizare, dar şi cele intensive, bazate pe o chimizare şi mecanizare frecventă, cu consumuri mari de energie convenţională şi unde se aplică metode industriale de cultivare pe suprafeţe mari.

Agricultura tradiţională sau familială o găsim răspândită în mult părţi ale globului, iar în România este din nou practicată. Acest sistem de agricultură foloseşte larg munca manuală şi energia animală pe suprafeţe mici de teren, alături de fertilizarea naturală sau chimică şi de rotaţia simplistă a culturilor. Cu timpul ea a introdus mica mecanizare, pesticidele şi chiar şi-a mărit suprafaţa de teren, dar şi intrările de energie. Sistemul funcţionează foarte diferit pe glob în funcţie de condiţiile pedo-climatice, pregătirea tehnologică, structurile social - economice, resursele financiare.

Deşi este capabil de producţii ridicate, sistemul este puţin viabil economic şi vulnerabil la presiunile din exterior. Este de fapt agricultura ţărilor subdezvoltate şi sărace şi am putea să o încadrăm în categoria fermelor ţărăneşti (agricultura ţărănească), eco-biologice (Mircea Vlăduţ şi Adelina Popescu, 2001).

Agricultura intensivă sau industrială a suprafeţelor mari de teren agricol, cu intrări mari de energie comercială, dotată cu o mecanizare diversificată de înalt nivel tehnic. Este prezentă în special în statele dezvoltate, fiind de mare randament. Se asigură materia primă şi produsele în stare proaspătă în cantităţi îndestulătoare în tot timpul anului. Este un sistem intensiv şi superintensiv care se practică în câmp deschis, în livezi, vii şi în sere pentru legume şi flori. De asemenea, este un mare consumator de pesticide, îngrăşăminte şi combustibil.

Mediul ambiant agricol, în aer şi pe plante, este poluat în diferite moduri şi cu diferite intensităţi. Constatăm o structură a culturilor foarte variată, asolamente moderne, specialişti de înaltă calificare care conduc procesul tehnologic, complex şi diversificat. I Puia şi Viorel Soran (1988) apreciază că „acest nou sistem de agricultură (chimizat şi mecanizat) este situat, fără multe discriminări, la polul opus aşa-numitei agriculturi ecologice”. Într-adevăr, agroecosistemele agriculturii industrializate apar faţă de biosferă

88

artificiale şi mai ales ca un corp străin, cu impacte nefavorabile sau dezastruoase pe termen lung asupra echilibrelor naturale şi ecologice.

De asemenea, autorii citaţi mai sus subliniază că „mecanizarea şi chimizarea au condus la o disociere a unităţii agroecosistemelor sub raport structural şi funcţional”.

Astfel, mecanizarea şi chimizarea provoacă dezagregarea ecosistemelor agricole şi „eroziunea genetică” mai ales în ţările dezvoltate industrial şi economic. Agricultura industrializată, deşi nu este preponderent entropică, dacă se acţionează cu prudenţă, ea totuşi duce la o dezarticularizare a lanţurilor trofice ale agroecosistemelor şi la o hipertrofiere a fiecărei verigi.

Paradoxal, agricultura ca cea mai străveche ocupaţie ecologică, s-a transformat într-una într-o oarecare măsură non-ecologică, mai ales prin pătrunderea masivă a chimizării şi ca urmare a impactului cu industriile poluante. Agricultura naturală s-a transformat într-una industrială, mai puţin dependentă de factorii ecologici, cu o formidabilă capacitate de a produce alimente de natură vegetală şi animală. Dar agricultura industrializată, cu ecosistemul său super-mecanizat, a devenit vulnerabilă la alţi factori naturali, dar nu direct, ci prin intermediul industriei şi altor activităţi economice. De aceea, este foarte importantă găsirea unor căi de limitare a artificializării exagerate a producţiei agricole, o administrare corectă şi o monitorizare permanentă. În asemenea condiţii se pot reproiecta ferme ecologice.

Agricultura modernă, intensivă, are nevoie de îngrăşăminte chimice şi pesticide în continuare pentru a susţine randamentele ridicate şi a combate bolile şi dăunătorii, dar în doze moderate în funcţie de sistemul de cultură adoptat. Pentru a reduce efectul negativ al îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor este de dorit folosirea tuturor resurselor de materie organică şi a mijloacelor biologice, precum şi elaborarea unor metode eficiente de lucrare a solului, care să reducă din extinderea pesticidelor.

Agricultura chimizată, de înalt randament, permite alegerea unei game largi de alimente în raport cu necesităţile nutritive şi gusturile consumatorilor, posibilitate ce nu există în cazul agriculturii tradiţionale de randament scăzut. În fundamentarea agriculturii moderne un loc deosebit se atribuie pedologiei ecologice, diversificării lumii vegetale în sistemul agricol, mecanismelor de echilibrare a biocenozelor din soluri, care toate pot concura la menţinerea echilibrului ecologic şi la crearea unui mediu mai puţin poluant.

Agricultura biologică sau organică. În prezent balanţa se înclină spre agricultura organică şi biologică ca un sistem global şi ca o întoarcere la societatea tradiţională agricolă. Susţinătorii acestei idei critică vehement agricultura industrială modernă şi industria agro-alimentară, care realizează randamente şi venituri mari pe seama epuizării solului şi a reducerii speciilor vegetale cultivate. Ei consideră că dependenţa excesivă faţă de soiuri şi hibrizi, precum şi de modificările genetice ale plantelor de cultură vor face ca acestea să nu reziste la intervenţiile chimice repetate în ciclul de creştere.

Agricultura biologică este promovată de unii specialişti din multe considerente tehnologice şi economice. În linii mari, sistemul de agricultură biologică renunţă complet la folosirea îngrăşămintelor chimice, necesarul de elemente nutritive fiind acoperit prin mijloace neconvenţionale. Astfel, azotul este preluat de către plante din sol prin activitatea bacteriană şi prin

89

extinderea asolamentului cu plante leguminoase. Potasiul este acoperit din arderea resturilor vegetale, numai fosforul rămânând să fie preluat din materia organică. De fapt agricultura biologică se bazează pe folosirea îngrăşămintelor organice provenite din zootehnie, nămoluri, ape uzate şi composturi.

Cercetările efectuate în diferite ţări arată că stimularea activităţii bacteriilor fixatoare de azot pe rădăcinile plantelor leguminoase, mai ales de soia, poate să aducă un aport de azot biologic între 50-150 kg/ha. În Statele Unite extinderea culturii de soia pe mari suprafeţe asigură anual 10 milioane tone azot fixat pe an de către bacterii.

De un real folos sunt îngrăşămintele verzi din plante ca: lupin, sparcetă, măzăriche, care la hectar pot înlocui 20 tone gunoi de grajd sau 250 kg NPK/ha, dacă sunt introduse în sol, prin descompunere.Potrivit principiilor agriculturii biologice, nici un sol nu trebuie să fie fertilizat cu îngrăşăminte chimice uşor solubile sau să ajungă în contact cu produse poluante. Un sol intoxicat prin exces de chimizare trebuie să fie tratat pentru însănătoşire numai prin metode biologice.

Adepţii agriculturii biologice se opun întru-totul folosirii pesticidelor în lupta contra bolilor şi dăunătorilor. Se preferă metodele de prevenire, recoltare, utilizarea în ultimă instanţă a pesticidelor de natură vegetală, domeniu în care se efectuează în prezent cercetări. În schimb, se promovează mijloacele combaterii biologice şi agrotehnice, care, desigur, îşi au rostul lor în lupta contra paraziţilor vegetali.

În ceea ce priveşte agrotehnica, sistemul biologic practică lucrările superficiale ale solului, este împotriva mecanizării, care tasează solul şi înrăutăţeşte însuşirile fizico-chimice şi biologice ale acestuia.

O poziţie raţională a agriculturii biologice este promovarea creşterii animalelor alături de cultivarea plantelor, pentru a se realiza cantităţile necesare de materie organică pentru sol. De asemenea trebuie reţinut accentul care se pune pe asolament şi pe rotaţia culturilor amelioratoare şi furajere (leguminoase şi graminee).

Cu toate părţile pozitive, sistemul de agricultură biologică nu este viabil în prezent, nu pentru că ne poate întoarce la agricultura tradiţională pe parcele mici, ci prin faptul că nu este capabil să conducă la o bioproductivitate mare pe suprafeţe întinse. Pe parcele mici randamentul este ridicat, cu intrări minore de energie, dar el nu poate satisface cerinţele în produse alimentare ale unei populaţii, pentru simplul motiv că este foarte vulnerabil la presiunile din exterior, mai ales ale bolilor şi dăunătorilor, care reduc constant recolta. De reţinut că în SUA, Elveţia şi Germania, de exemplu, fermele biologice au rămas ca mici enclave în marele teritoriu al agriculturii industrializate, dotată cu cele mai moderne mijloace de conducere a tehnologiei.

Istoria agriculturii organice sau biologice începe din anul 1920 şi sub denumirea de agricultură biologică dinamică sau biologic organică. În cei 85 de ani de teorie şi practică rezultatele sunt modeste, dar mai semnificative în ultimul timp, din punctul de vedere al publicului larg şi al unor producători din sectorul horticol. Sunt iniţiative de semnalat în cultura plantelor agricole de câmp şi în creşterea animalelor de uz zootehnic. Dar a afirma, cum fac unii

90

specialişti, că agricultura organică poate hrăni 6 miliarde de oameni ni se pare hazardant.

Agricultura biologică este reglementată în Comunitatea Europeană prin Directiva 2092/91 şi alte recomandări mai noi. Reconversia la agricultura biologică este susţinută financiar de organismele europene şi unele state ca Danemarca, Germania, Anglia, Olanda, Spania.

În România sunt create mici ferme biologice, cea mai importantă fiind la Staţiunea de Cercetări Legumicole Bacău (Lucian Stoian, 1988).S-ar putea totuşi ca agricultura biologică să poată fi aplicată cândva, numai trecând prin stadiul agriculturii ecologice, al cărei edificiu se reconstruieşte astăzi.

13.2. Permacultura

Alături de agricultura organică şi biologică a apărut din anul 1978 un nou concept, cel al „permaculturii”, o agricultură cu faţă umană, care are drept obiectiv ameliorarea producţiei pe timp îndelungat, cu un consum energetic redus. Permacultura se bazează pe tradiţia agricolă din zonă, pe îngrăşăminte naturale, pe diversitatea biologică a plantelor cu rol alimentar şi pe respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor.

Această concepţie este susţinută de Masanobu Fukuoka în Japonia, J.J. Rodale în SUA, Bil Mollisen şi David Holmgren în Australia etc., fondatori ai unor instituite de cercetare şi producţie, ai unor edituri şi reviste de specialitate în domeniu. Ei au creat sute de ferme în SUA, India, Australia, Zimbabwe, Kenia. Permacultura încurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii cu zootehnia, amenajarea pădurilor şi ingineria peisajelor. Se poate practica cu prioritate în zonele cu soluri acide sau semiaride, pe terenurile pietroase sau umede. Permacultura are un caracter extensiv şi caută soluţii inedite de restucturare a agriculturii şi de remediere a crizei ecologice.

Fondatorii doresc un sistem agricol integrat pe bază de materie organică, dar în cadrul unui habitat bine organizat, care să asigure condiţii social-economice superioare agricultorilor. „Scopul ultim al agriculturii, spune Fukuoka, nu este de a cultiva terenul, ci acela de a cultiva şi perfecţiona fiinţa umană”.

Agricultura organică-biologică şi permacultura deşi au adepţi, nu sunt aplicate pe scară largă, nefiind agreate de specialişti. Ele sunt încă privite cu multă prudenţă, deşi unele idei sunt interesante şi demne de luat în seamă. Opozanţii acestor sisteme de agricultură consideră că este imposibil la ora actuală şi în viitor să se producă alimente suficiente fără utilizarea îngrăşămintelor. Ei susţin o agricultură durabilă şi cu dezvoltare echilibrată, care să favorizeze o producţie integrată, în care intrările de resurse să fie utilizate mai economic şi mai eficient (Helen Gilman, Helen Grimaux, 1992).

După Carmen Rădulescu (2003), „agricultura bioecologică nu exclude, ci presupune utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate, cu o singură condiţie, aceea de a proteja mediul şi a produce recolte sănătoase, nepoluate sau mai puţin poluate. Iar armonizarea dezvoltării agriculturii şi mediului înconjurător se poate realiza numai printr-o abordare sistemică din punct de vedere politic, social, economic şi ecologic.

91

13.3. Agro-ecosistemul durabil.

Miguel Altieri (1995), într-un studiu publicat în revista Ceres FAO, face referiri interesante la agroecosistemul durabil, care ar trebui să cuprindă următoarele componente: un strat vegetal ce asigură conservarea eficientă a solului şi a apei; aport periodic de materie organică şi stimularea activităţii biologice din sol; reciclarea substanţelor nutritive prin rotaţia culturilor, folosirea leguminoaselor, controlul dăunătorilor prin protejarea duşmanilor naturali (entomofagii) şi prin promovare luptei biologice.

Acest sistem de agricultură trebuie să integreze toate componentele sale pentru a mări eficacitatea sa biologică, a asigura biodiversitatea şi a conserva productivitatea şi propriile sale capacităţi de reglare.

Sistemul va permite trecerea treptată la un nivel superior biologic prin eliminarea progresivă a produselor chimice, raţionalizarea şi gestionare corectă a îngrăşămintelor minerale, introducerea de tehnologii cu intrări reduse de energie.

13.4. Agricultura sau producţia integrată

Agricultura integrată sau producţia integrată apare tot mai des ca noţiune în literatura de specialitate, mai ales de limbă franceză, şi este considerată un demers al agriculturii durabile în care se disting aspecte de ordin biologic, tehnologic, de zonare, finanţare şi gestionare a resurselor.

Pentru o mai bună edificare redăm principalele aspecte ale acestei probleme:

aplicarea raţională a fertilizării şi irigării; protecţia humusului pentru menţinerea unei activităţi microbiene

ridicate în sol; combaterea integrată a paraziţilor, care să cuprindă protecţia

entofaunei utile; efectuarea lucrărilor solului de calitate şi la momentul oportun; înregistrarea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul terenului

cultivat; optimizarea raportului calitate/cantitate prin cultivarea de soiuri

adaptate la condiţiile locale şi de mare randament; microzonarea ecologică a culturilor şi elaborarea unui asolament

eficient; gestionarea judicioasă a resurselor financiare şi materiale pentru a se

obţine o rentabilitate ridicată.Din cele expuse mai sus rezultă că în agricultura integrată se pune

mult accentul pe relaţiile din cadrul producţiei generatoare de recoltă ridicată, constantă şi de calitate.

Producţia integrată realizată poate conduce la o diminuare a costurilor cu combaterea bolilor şi dăunătorilor, la respectarea bazelor ecologice ale tehnologiei aplicate, la diminuarea reziduurilor în sol şi produse, la protecţia sănătăţii cultivatorilor şi în final la obţinerea unei producţii stabile, de calitate.

Integrarea simultană a diferitelor componente tehnologice şi biologice permite valorificarea potenţialului factorilor biotici şi menţinerea într-o stare

92

fiziologică şi sanitară echilibrată a culturilor, pentru a face faţă exigenţelor economice, ecologice şi toxicologice. Este de înţeles că agricultura integrată constituie un ansamblu de componente, în care lupta contra bolilor şi dăunătorilor devine esenţială.

În principalele state industriale şi cu agricultură avansată guvernele susţin producţia agroalimentară nepoluantă, sănătoasă şi cu principii nutritive superioare.

În SUA, de exemplu, s-a elaborat Programul Naţional Organic şi funcţionează în prezent Legea Federală a Produselor Alimentare Organice, în care ferma certificată organic ocupă un loc aparte. În Europa există la ora actuală o gamă largă de reglementări şi directive, îndeosebi ale Consiliului Europei şi ale Comisiei Europene, privind agricultura şi producţia ecologică:

Reglementarea Consiliului Europei nr. 2092/1991 din 24 iunie 1991 şi amendamentele de la aceasta; Reglementarea Consiliului Europei (CE) nr. 1804/1999 din 19 iulie 1999. Se mai au în vedere şi reglementările Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM). Plecând de la legislaţia europeană în vigoare, în România producţia agricolă ecologică este oficializată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 24 din 2000.

Reglementările şi normele privind agricultura biodinamică, biologică sau organică nu contravin principiilor agriculturii ecologice clasice, ci din contră, le completează, le lărgeşte conţinutul, desigur ţinând seama de starea mediului natural, biogeografic şi de starea sistemului agricol, dar şi de asigurarea securităţii alimentare a populaţiei dintr-o ţară sau alta.

Pentru o mai bună edificare redăm mai jos principalele obiective şi acţiuni privind „agricultura ecologică” (producţia ecologică):

Producţia ecologică înseamnă obţinerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză.

Producţia agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.

Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice se referă la:

realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;

susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului; integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor

agricole şi produselor din plante; utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi

înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;

aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor, raselor.Conversia producţiei convenţionale şi a celei ecologice va avea în

vedere realizarea unui agroecosistem viabil şi durabil. Durata perioadei de conversie va fi de: 2 ani pentru culturile de câmp anuale; 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii pomiviticole; 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere; 12 luni pentru vite de carne; 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci; 12

93

săptămâni pentru animalele de lapte; 10 săptămâni pentru păsări destinate producţiei de ouă şi carne;1an pentru albine.

În unele ţări, cu probleme grave privind poluarea şi degradarea mediului agricol şi, în consecinţă, a produselor agroalimentare, s-a trecut la practicarea agriculturii biologice, ce exclude tehnicile culturale agresive asupra solului şi plantelor şi propune folosirea la maximum a resurselor locale, ambientale şi naturale, dar şi a energiilor recuperabile.

Agricultura biologică permite prevenirea şi combaterea dezechilibrelor ecologice, recuperarea ecosistemelor compromise, a fertilizării solului şi a valorii nutritive a alimentelor. Acest tip de agricultură foloseşte practicile agricole tradiţionale, reactualizate însă prin prisma cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice moderne.

Poate omul modern să trăiască fără o nutriţie îndestulătoare, echilibrată şi dată la timp? Poate să facă acest sacrificiu? Să se renunţe la producţia agricolă convenţională, să se renunţe chiar la profit? Răspunsul îl găsim în legea a patra a ecologiei „Nimic nu se capătă degeaba”. În legătură cu aceste întrebări şi dileme, B. Commoner încearcă un răspuns:

„Deoarece ecosistemul global (şi agricol, n.n.) este un tot închegat în care nimic nu se poate câştiga sau pierde şi care nu poate fi îmbunătăţit simultan sub toate aspectele, tot ce se poate extrage din el prin străduinţă umană trebuie înlocuit”.

Repunerea la temelia producţiei agricole convenţionale a criteriilor ecologice de management şi introducerea treptată, cu sacrificii alimentare, sanogene şi economice a agriculturii ecologico-biologice constituie paşi înainte în încetinirea sau stoparea crizei mediului agricol şi rural, iar pe mai departe în dezvoltarea unei producţii agricole ecologice reale, îndestulătoare pentru omenire.

Întrebări:

1. Filozofia agriculturii ecologice2. Agricultura sau producţia integrată3. Agro-ecosistemul durabil. 4. Permacultura

94


SISTEME DE AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ

Cuvinte cheie: agricultură ecologică, baze, istorie, diversitate, produse bio

Rezumat:

Pierderile cauzate agriculturii mondiale de către dăunătorii animali, boli şi buruieni, prin atacul asupra culturilor şi produselor agricole depozitate, se ridică în fiecare an la sute de milioane de tone, ceea reprezintă aproximativ 35% din recoltele potenţiale. Aceste pagube sunt estimate de către organismele mondiale la aproape 100 miliarde de dolari anual. Pierderile ridicate de recoltă înregistrate la culturile agricole au dus la folosirea iraţională a pesticidelor.

În momentul când au început să se folosească pesticidele pentru a combate diferite specii de insecte, ciuperci şi buruieni, nimeni nu şi-a imaginat, în vâltoarea succeselor obţinute, că acestea vor pricinui daune inestimabile omenirii, prin puterea lor de toxicitate şi capacitatea de rămânere în organismele unde au ajuns. Daunele provocate de acestea, ajungând până la efecte genetice, adesea nescuzând utilizarea lor.

În momentul de faţă pe suprafaţa Terrei sunt folosite zeci de mii de produse de sinteză, care ajung, direct sau indirect, în mediul înconjurător, poluându-l.

- Oare n-avem obligaţia să fim mai lucizi în ceea ce facem înainte de deznodământul tragic pe care-l prevedem? Combaterea biologică serveşte la diminuarea sau distrugerea totală a dăunătorilor, agenţilor patogeni sau buruienilor, de organisme vii sau de produsele acestora. Aceste produse contribuie la diminuarea populaţiei agentului patogen şi/sau reducerea virulenţei acestuia, precum şi la creşterea rezistenţei plantei de cultură prin producere de fitoalexine.

Avantajele utilizării metodelor de combatere biologică sunt multiple, mai ales datorită faptului că produsele folosite nu sunt poluante pentru mediul ambiant şi nu sunt toxice pentru om şi animale superioare.

Numai după ce au fost epuizate posibilităţile de combatere biologică se trece la combatere chimică în cadrul sistemului de combatere integrată. Când pragul economic de dăunare a fost atins, se folosesc produse chimice cu toxicitate redusă, fără efecte negative asupra entomofaunei utile, puţin persistente şi foarte selective.


95

14.Agricultura biologică – o perspectivă viabilă

Teoria agriculturii biologice îşi are începuturile în Germania prin lucrările lui Rudo1f Steiner, publicate în 1924, privitoare la obţinerea de recolte sănătoase, fără agresarea solului (prin lucrări şi măsuri neadecvate), dar cu îngrăşare organică corespunzătoare, pentru înviorarea activităţii biologice şi îmbunătăţirea însuşirilor fizico - chimice ale solului.Această concepţie a fost ulterior dezvoltată şi pusă în practică de Ehrenfried Pfeiffer, care, în perioada 1924-1961 a întreprins cercetări în diferite ţări. (Elveţia, Germania, Japonia, India, Olanda, S.U.A.), în special prin prelucrarea gunoaielor menajere şi orăşeneşti.

Între timp, au apărut diferite variante ale tehnologiei practicate de sistemul agriculturii biologice: Mu1ler (Elveţia), Boucher - Lemaire, Jean Pain (Franţa), biodinamică (Franţa), Indore (India), Italcampo (Italia), Howard (Marea Britanie).

Toate au la bază îngrăşarea organică, prin compostarea gunoiului de grajd şi a altor resturi vegetale şi organice, cu diferite adaosuri de alte componente (plante medicinale, stomac de rumegătoare).

Agricultura biologică este o alternativă la practica, obişnuită a agriculturii moderne, intensive, care caută însă să respecte "legile naturii", "legile vieţii" pornind de la conceptul că:

solul este un organism viu; iar un organism viu oricât de simplu ar fi, este totuşi mai complicat

decât un calculator electronic; există încă multe procese biologice pe care încă nu le cunoaştem, dar

o serie de observaţii practice, socotite uneori empirice, pot fi folosite cu rezultate bune;

intervenţiile într-un proces biologic au repercusiuni asupra întregului organism;

unele intervenţii ale omului în procesele biologice din sol au efecte uneori pe o perioadă lungă de timp;

introducerea în ciclul biolog a unor substanţe chimice obţinute industrial, din care unele nici nu existau în natură (pesticide, erbicide) pot să aibă efecte periculoase asupra vieţuitoarelor, întrucât în natură nu exista la data folosirii lor sistemele enzimatice specifice pentru degradarea lor;

unele tehnici agricole tradiţionale cu caracter empiric, nu sunt dăunătoare pentru mediul înconjurător;

tehnicile agricolo moderne (chimizarea, mecanizarea, irigarea) constituie uneori intervenţii agresive;

în procesele biologice din natură nu trebuie să se intervină decât cu mare prudenţă.

96

Scopul principal al agriculturii biologice constă în realizarea de produse agroalimentare cu un conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic activ, astfel ca să nu prejudicieze sănătatea omului şi mediul înconjurător.

Obţinerea de produse agroalimentare calitativ superioare se realizează prin stimularea „forţelor, naturii", pentru restabilirea energetică între natură şi plantele cultivate şi acestea se realizează cu intervenţii cât mai puţine din partea omului şi mai ales a nefolosirii produselor chimice realizate industrial.

Agricultura biologică se bazează în principiu pe ridicarea conţinutului solului în materie organică prin folosirea îngrăşămintelor organice naturale (gunoi de grajd, compost, îngrăşăminte verzi, tulbureală, urină, must de gunoi de grajd). De aceea ea se poate practica cu succes în exploataţiile agricole care au sector zootehnic taurin.

Agricultura biologică nu se limitează numai la pregătirea şi folosirea composturilor, ci ea se integrează şi cu alte măsuri tehnice şi anume:

asolamentul multianual cu leguminoase; lucrarea solului cât mai la suprafaţă, fără întoarcerea brazdei şi

practicarea periodică a subsolajului; renunţarea la îngrăşămintele chimice obţinute pe cale industrială şi

utilizarea de forme minerale naturale greu solubile; reducerea sau renunţarea la combaterea chimică a buruienilor,

dăunătorilor şi a bolilor plantelor.În unele variante ale agriculturii biologice pe lângă măsurile tehnice se

pune accent în acţiunea de întărire a creşterii şi dezvoltării plantelor şi pe unele „forţe ale naturii” şi a unor „factori cosmici”. Fără îndoială că în mediul înconjurător este cuprinsă şi influenţa unor factori permanenţi care nu pot fi controlaţi de om, dar care, în decursul timpului, au fost asimilate în codul genetic al plantelor, astfel că acestea reacţionează chiar şi la intensitatea, variabilitatea şi ritmicitatea prezenţei lor.

În ţările vest-europene există un curent favorabil pentru practicarea agriculturii biologice, ca şi pentru existenţa unei pieţe paralele mai scumpă pentru fructele şi legumele realizate prin aceste variante. În aceste ţări au luat fiinţă „asociaţii profesionale” ale acestor producători, care, periodic, organizează cursuri de pregătire şi reciclare profesională, care publică reviste cu teme specifice agriculturii biologice. În afară de asociaţiile particulare, există organe oficiale de stat care dau sfaturi competente celor care doresc să practice această variantă a agriculturii.

În ţările vest-europene se remarcă un mare interes al consumatorilor pentru aceste produse biologice.

Metodele agriculturii biologice nu sunt ceva nou şi nici nu au debutat în perioada anilor ’60. Prima definiţie clară a principiilor acesteia a apărut pe la jumătatea anilor ’20, când Rudolf Steiner a creat cursul său despre agricultura biodinamică. Conceptul de agricultură biologică cuprinde curente de gândire foarte diverse: ecologice, refuzul excesului economiei de piaţă şi salvgardarea formelor de agricultură artizanală. Este cunoscut că mediul are capacitatea de a asimila deşeurile nereciclate ale economiei şi de a le transforma în produse mai puţin periculoase sau ecologice utile, adică are “o capacitate de asimilare”.

97

Dacă deversarea cantităţii deşeurilor în natură se efectuează până la limita capacităţii sale de asimilare, funcţia mediului de receptor al deşeurilor nu este afectată. Deversarea peste această limită duce la degradarea mediului. Pentru a realiza o dezvoltare economică şi agricolă durabilă este necesară acceptarea următoarelor reguli:

utilizarea resurselor naturale regenerabile cu rate mai mici sau egale cu rata naturală de regenerare a acestora;

optimizarea eficienţei utilizării resurselor neregenerabile sub restricţia substituibilităţii între resurse şi progresul tehnic.Bazele agriculturii biologice se referă la atitudinea faţă de sol şi plantă. Ambele sunt considerate mediu viu – sol, organism viu – planta, în

permanentă activitate. Agricultura nu este doar o victimă a poluării industriale şi urbane, ci şi una din marile surse de poluare. Utilizare excesivă a forţelor naturale ale solului, practicarea unor sisteme iraţionale de lucrări ale solului, folosirea în cantităţi considerabile a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor şi nu în ultimul rând a sistemelor de creştere industrială a animalelor se produce o mare poluare a mediului.

De multe decenii această diferenţă dintre agricultura tradiţională, industrială şi cea biologică nu a fost doar extrem de marginală, dar şi greu de cunoscut şi recunoscut.

Acest lucru s-a schimbat semnificativ odată cu extinderea catastrofelor ecologice şi cu agravarea stării ecologice, care au condus la creşterea cererii pentru hrană sănătoasă. Pe de altă parte din ce în ce mai mulţi agricultori au observat că ei, familiile şi animalele lor au devenit primele victime ale acestei chemo-intensive metode agricole.

Cu toate acestea schimbările tehnologice ale agricultorilor sunt încă foarte lente. Cererea consumatorilor pentru alimente biologice, în schimb, a crescut foarte rapid. Este evident că mult mai uşor pot consumatorii să-şi schimbe obiceiurile privind hrana decât pot fermieri să îşi schimbe complet metodele şi să-şi reorganizeze fermele lor.

Aceste schimbări necesită foarte mult sacrificiu din partea fermierului şi a familiei sale. Dificultăţile apărute nu au împiedicat creşterea constantă a fermelor biologice şi ultimele cercetări arată enormul potenţial al creşterii dinamice a acestui sistem de ferme. Vestul Germaniei este un interesant exemplu. În ultimii 25 ani aproape 2000 de ferme agricole au adoptat metodele agriculturii biologice. Stimulate de programul guvernamental de extindere a agriculturii biologice ce includea posibilitatea de suportarea conversiei la agricultura biologică, în ultimii ani aproape 1500 de ferme au fost înregistrate că au făcut această conversie. Există însă şi ferme care au deja 60 de ani de experienţă privind agricultura biologică.

Agricultura biologică este structurată la nivel de organizaţii naţionale dar şi la nivel internaţional (IFOAM - International Federation of Organic Agriculture Movements). Pentru a aprecia mai uşor recenta dezvoltare a agriculturii biologice, o privire asupra creşterii numărului de membri ai IFOAM ar putea fi sugestivă, convingătoare. În ultimii 15 ani ai existenţei IFOAM aproape 100 de asociaţii de fermieriau aderat la federaţia internaţională. În următorii 3 ani acest număr va creşte la aproape 300. Aceasta este fără îndoială o creştere spectaculoasă. Privind însă problemele actuale ne putem întreba:

98

- “De ce mişcarea biologică nu se dezvoltă cu aceeaşi amploare ca şi industria calculatoarelor?”

O privire asupra obstacolelor ce împiedică dezvoltarea rapidă a agriculturii biologice. Este necesar să observăm că o comparaţie între ritmurile de creştere ale agriculturii biologice şi industria calculatoarelor nu este relevantă. Aceasta pentru că agricultura biologică nu este doar un alt produs pe piaţă. Este un nou mod de a gândi şi acţiona. Aceasta este un fenomen şi nu un obiect de schimb. El nu poate fi vândut ci înţeles şi dezvoltat.

Literatura de specialitate evidenţiază o serie de obstacole care stau în calea unei dezvoltări rapide a agriculturii biologice. Ele au fost identificate în ordinea importanţei lor (B. Geier – International Federation of Organic Agriculture Movements – Conference Internationale a Suisse, 1999):

lipsa de recomandări (consultanţă) şi serviciile legate de acestea; lipsa activităţii de cercetare; lipsa predării, comunicării, lipsa sfaturilor; puternica opoziţie a forţelor: industria chimică, parţial uniunile

fermierilor; creşterea rapidă a “pieţei cenuşii” cu etichete dubioase şi chiar

produse pirat; lipsa unei legislaţii favorabile dezvoltării agriculturii biologice.

Dintre obstacolele menţionate poate că ultimul este, la acest moment, unul din cele mai sperate, mai aşteptate schimbări. Dacă în viitor, se va minimiza impactul obstacolelor în agricultura biologică, ne vom apropia mult mai rapid de scopul principal al agricultorilor: bazându-se pe sănătatea solului şi a animalelor se doreşte producerea de hrană sănătoasă şi ca urmarea o existenţă umană durabilă şi prosperă.

Regulamentul european propus va contribui la clarificarea situaţiei pieţei şi va prevedea garanţii pentru consumator şi producător.

14.1. Principiile agriculturii biologice

Dacă ar fi să dăm o scurtă definiţie a agriculturii biologice aceasta ar putea fi sintetizată prin următoarele principii:

producerea plantelor şi animalelor şi utilizarea materialelor brute în armonie cu mecanismele naturale de control;

obţinerea optimului – nu maximului – producţiei, care este mai cu seamă dobândi printr-o acoperire diversă;

fertilitatea solului nu este numai menţinută, dar şi îmbunătăţită prin dobândirea producţiei optime, în primul rând utilizând resursele regenerabile;

noua şi adecvata tehnologie – rezultatul unei mai bune înţelegeri a sistemelor biologice naturale – este o parte integrantă;

producerea de alimente cu optimum de valoare nutriţională şi cu un minimum de contaminare reziduală;

adăpostirea şi hrănirea animalelor integrate în sistemul de producţie trebuie realizate într-o manieră potrivită speciei lor;

99

oamenii care trăiesc din agricultură sunt de asemenea un factor important care ocupă locul central, reflectând nevoile lor în cadrul sistemului agricol.Agricultura biologică are importante dimensiuni economice, sociale şi

cele privind mediul: Oamenii, Planeta şi Profitul. Aceste dimensiuni acoperă un mare număr de probleme care sunt cuprinse în următorul triunghi (figura 1.).

Figura. 1. – Probleme legate de principiile agriculturii biologice(Sursa: Conferinţa pan-europeană la nivel înalt despre agricultură şi

biodiversitate, 5-7 Iunie 2002, Paris, Franţa)

Agricultura poate avea externalităţi negative dar şi pozitive cu efecte asupra mediului, vieţii sociale şi economice şi asupra dezvoltării şi îmbunătăţirii acestora. Problema generală pe care trebuie să o rezolvăm este cum să optimizăm diferitele aspecte ale agriculturii biologice la scară mondială privind recolta de cereale, plantaţiile, şeptelul, fermele?

Referindu-ne la “Oameni şi societate”, calitatea şi siguranţa hranei precum şi condiţiile sociale şi economice existente în mediul rural sunt pe primul plan. Agricultura procură materia primă care intră în produsul alimentar. Se pune întrebarea: cum să fie îmbunătăţite calitatea, siguranţa şi valoarea nutriţională a produselor agricole? Prin atingerea următoarelor obiective s-ar putea răspunde la această întrebare:

producerea de produse agricole cu balanţă nutriţională mulţumitoare; minimizarea reziduurilor (pesticide, hormoni) în produsul finit; asigurarea producerii materiei prime în fermă.

Dibăcia fermierilor şi comunităţile rurale sunt factorii cheie în sistemul gospodăresc. Fermele biologice pot fi dezvoltate prin utilizarea capacităţii de cunoaştere a fermierilor privind adaptarea sistemului de creştere la nivel local; descoperirea abilităţilor fermierilor pentru diferite proceduri şi

100

tehnologii; înţelegerea modului în care activitatea lor poate afecta resursele naturale şi mediul; beneficiul fermierilor din siguranţa condiţiilor de muncă; luarea iniţiativei de dezvoltare şi implementare a activităţilor biologice în ferme.

Condiţiile economice şi sociale rurale sunt şi ele un factor important în realizarea unei agriculturi biologice performante şi profitabile.

Pentru aceasta sunt necesare şi unele adaptări, având în vedere condiţiile de sărăcie în care majoritatea populaţiei rurale trăieşte: îmbunătăţirea relaţiilor sociale între fermieri şi comunităţile rurale; sporirea puterii prin înzestrarea cu facilităţi de a construi o puternică infrastructură rurală socială; ameliorarea sărăciei comunităţilor rurale; asigurarea creării de locuri de muncă.

14.2. Protejarea mediului

Agricultura biologică îşi propune o conservare a resurselor mediului sol, apă, aer şi utilizarea inputurilor regenerabile. Ca urmare a utilizării improprii a pământului prin fertilizări şi pesticide, s-a produs o salinizare şi o poluare a pământului arabil, pierzându-se astfel importante suprafeţe de teren. În decurs de două secole transformarea agriculturii tradiţionale în agricultură industrială a determinat creşterea consumului energetic de 2000 de ori.

De asemenea poluarea solului şi a apelor de suprafaţă prin spălarea substanţelor chimice aplicate (5%-40% din cantitatea aplicată) reprezenta un fenomen în creştere, cu consecinţe nefaste asupra florei şi faunei, dar şi asupra omului.

De aceea se urmăreşte pe viitor: păstrarea şi îmbunătăţirea fertilităţii şi sănătăţii solului în vederea garantării performanţelor privind producţia de cereale şi şepteluri, minimizând degradarea fizică, chimică şi biologică a solului; minimizarea eroziunii solului; asigurarea balanţei alimentare şi aplicarea corectă de nutrienţi pe sol; minimizarea salinităţii apei; reducerea emisiilor poluante în aer; explorarea surselor de energie alternativă; păstrarea habitatelor naturale pentru animalele sălbatice.

Se apreciază că practicarea agriculturii biologice şi-a însuşit mai multe metode elaborate de agronomi şi biologi:1. metoda engleză, care se bazează pe fertilizarea composturilor şi asolamente cu păşune cultivabilă;2. metoda elveţiană “Muler”, care se bazează pe fertilizarea organică şi arătură de mică adâncime;3. metoda biodinamică;4. metoda franceză Lemaire – Baucha, care este o derivată a metodei engleze.

Practicile de cultură agricolă biologică presupun asolamente de 6-9 ani şi rotaţii, precum şi asocieri vegetal-animale.PROFIT (Economie)

Agricultura are de rezolvat o problemă esenţială a dezvoltării societăţii ce se referă la aprovizionarea cu alimente în concordanţă cu ritmul creşterii populaţiei la preţuri acceptabile. Pe termen lung, sistemul diversificat al

101

exploataţiilor agricole poate fi viabil dacă este productiv, competitiv şi eficient, conducând la creşterea producţiei alimentare.

Venitul agricultorilor este necesar să fie menţinut la un nivel convenabil pentru a le asigura un anumit standard de viaţă şi pentru a putea investi în modalităţi de creştere progresivă a productivităţii pământului, şi în alte resurse.

Există importante obiective de atins în urma cărora agricultorii pot beneficia de însemnate avantaje: realizarea de costuri minime, creşterea randamentului producţiei; ameliorarea mecanismelor pieţei pentru a favoriza producţia materialelor brute de calitate; realizarea unei infrastructuri accesibile; inputuri regenerabile; acces la piaţa mondială şi altele.

Susţinătorii agriculturii biologice nu propun o întoarcere la agricultura tradiţională a secolului XIX, ci agrotehnici care să substituie agresiunea permanentă a agroindustriei şi să respecte fenomenele naturale.

Modelul agriculturii biologice are, mai concis, ca obiective: realizarea unei productivităţi ridicate, calitatea superioară a produselor (din punct de vedere ecologic) şi costuri sociale reduse.

Deosebirile între agricultura biologică şi cea industrială sunt prezentate în figura .2.

Este puţin probabil ca agricultura biologică să se poată impune pe scară largă, cel puţin în viitorul previzibil. Agricultura industrială continuă să se dezvolte pe baza exploataţiilor viabile, cu suprafeţe medii şi mari mecanizate şi cu activităţi zootehnice intensive.

Dar un alt tip de agricultură se poate dezvolta în exploataţiile agricole mici şi în zonele marginale, inapte pentru modelul industrial de agricultură.

Figura .2. – Deosebiri între agricultura industrială – agricultura biologică(Sursa: Ileana Stănescu, “Reconcilierea în agricultură – mediu natural”,

Tribuna Economică, nr.45, 1993)

14.3. Procesul investiţional în agricultură

Dacă ne referim la procesul investiţional în agricultură, putem spune că se poate investi în muncă, în capital şi în cunoştinţe.

102

În sistemul agricol tradiţional caracterizat de predominarea gospodăriei tradiţionale, este posibil ca arhetipul de proces investiţional să fie cel intensiv în muncă. Aceasta nu exclude procesul investiţional intensiv în capital, propice exploataţiilor agricole mijlocii şi mari. Tendinţa gospodăriilor tradiţionale care încep să comercializeze produsele este aceea de a deveni exploataţii agricole generatoare de profit.

Prin urmare ele vor investi capital în manieră intensivă. Oricum, sistemul agricol tradiţional exclude procesul investiţional intensiv în cunoştinţe.

În agricultura modernă sau comercială, tipul predominant de proces investiţional este cel ce priveşte capitalul. Mecanizarea lucrărilor agricole, creşterea industrială a animalelor, construcţiile moderne, lucrările de amenajări şi ameliorări funciare, infrastructurile speciale generalizate implică utilizarea preponderentă a capitalului.

În sistemul agricol biologic, tipul predominant de proces investiţional este cel intensiv în cunoştinţe. Agricultura biologică este o realitate a ţărilor dezvoltate în care forţa de muncă agricolă nu depăşeşte 10-12% şi nu exclude utilizarea intensivă a capitalului.

Situaţia procesului investiţional în diferite sisteme de agricultură este prezentată în figura 3.

Curba (1) – reprezintă utilizarea intensivă a muncii, ceea ce duce la un proces de investiţii în muncă;

Curba (2) – reprezintă utilizarea intensivă a capitalului ceea ce duce la un proces de investiţii în capital;

Curba (3) – reprezintă utilizarea intensivă a cunoştinţelor care duce la un proces de investiţii în cunoştinţe.

14.4. Ce se înţelege prin calitatea biologică a unui produs alimentar

Noţiunea de calitate include de fapt trei tipuri de caracteristici:

103

din punct de vedere organoleptic, al aspectului, culorii, aromei, gustului;

din punct de vedere igienic, adică al absenţei microorganismelor patogene sau a unor reziduuri toxice (pesticide, metale grele);

din punct de vedere al valorii biologic, adică al valorii nutritive, al conţinutului în vitamine, enzime, proteine, zaharuri, săruri minerale, microelemente etc.În agricultura biologică se pune accent deosebit pe calitatea biologică

şi igienică a produsului ce se comercializează. Astăzi, în mod obişnuit, puţine sunt produsele agricole a căror valoare comercială se apreciază după calitatea biologică.

Agricultura modernă, intensivă, foloseşte pentru sporirea producţiei numeroase substanţe chimice obţinute pe cale industrială. Chiar şi atunci când se respectă regulile de folosire rămân pe plante, pe fructe anumite reziduuri din substanţele cu care s-au făcut tratamentele.Specialiştii şi cercetătorii admit că din anumite substanţe folosite ca pesticide, pot fi ingerate cu alimentele anumite cantităţi, fără ca acestea să aibă vreo acţiune toxică: imediată sau în tot timpul vieţii celui care le ingerează, care în mod convenţional se denumeşte ca "doza zilnică admisibilă", şi se notează cu DZA.

Sunt şi substanţe pesticide pentru care nu se admite nici o unitate DZA. Aceste limite admise sunt de circa 1 000 de ori mai mici decât pragul real de intoxicare; ceea ce constituie un, coeficient de siguranţă destul de asigurător.

14.5. Preţul produselor „bio”

Dacă consumatorii au convingerea că folosirea în hrana zilnică a produselor agroalimentare obţinute în varianta de agricultură biologică corespund intenţiilor lor, atunci nivelul preţului nu interesează.

De regulă preţul acestor produse este mai ridicat. Dacă aceste produse sunt calitativ mai bune, atunci preţul lor este justificat.Exploataţiile agricole ce realizează bio-produse au costuri mai ridicate la unitatea de produs şi unitatea de suprafaţă, uneori de 3-4 ori mai mari.

Gospodăriile ce practică agricultura biologică trebuie să folosească mai multă mână de lucru, în primul rând pentru pregătirea "composturilor biodinamice", care constituie unul din factorii de bază ai producţiei.

Nefolosind îngrăşăminte chimice cu azot şi produse chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, producţiile sunt mai mici şi uneori fără aspect comercial deosebit.

Aşa cum s-a mai amintit, în desfacerea produselor realizate prin tehnologia agriculturii biologice, există o piaţă de desfacere separată, care poartă diferite denumiri "Produse bio", "Piaţa Eco", "Produse prin agricultura biologică".Fertilitatea solului şi starea de sănătate

Este bine de ştiut că un organism vegetal sau animal bine dezvoltat este mai rezistent la atacul bolilor şi la acţiunile de stres.

Între fertilitatea solului şi rezistenţa plantelor la boli există o strânsă interdependenţă.

104

Agricultura biodinamică prin practicarea îngrăşării organice duce la ridicarea fertilităţii solului. Totodată este constatat faptul că folosirea composturilor exercită o acţiune antibiotică împotriva unor bacterii şi ciuperci microscopice care dăunează plantelor, ca de exemplu: putrezirea rădăcinilor plantelor de grâu (Ophiobolus graminis şi Phymatotrichum omnivorum), fuzarioza, rizoctonioza (grâu, cartof, varză), sfâşierea frunzelor la orz, porumb, mei, mac (Helminthosporium).

14.6. Îngrăşăminte folosite în agricultura biologică

Compoziţia chimică a plantelor arată că acestea conţin peste 60 de elemente, dintre care unele sunt predominante şi se găsesc în toate organismele vegetale: azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, siliciu, sulf, fier, bor, cupru, molibden, mangan; carbon, hidrogen, oxigen.

Nu întotdeauna aceste elemente nutritive se găsesc în sol în cantitate satisfăcătoare, corespunzător cu cerinţele fiecărei specii şi cu potenţialul genetic de producţie al soiului (hibridului) şi atunci trebuie completate prin introducerea în sol a unor substanţe ce conţin aceste elemente şi care poartă numele generic de îngrăşăminte.

După provenienţa şi natura lor îngrăşămintele sunt de mai multe feluri: îngrăşăminte minerale naturale, obţinute din roci, prin, simpla

măcinare (făina de fosforite, silicaţi, kieserit); îngrăşăminte minerale obţinute pe cale industrială; îngrăşăminte organice locale.

În agricultura biologică-biodinamică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale, pregătite după o tehnică specială, şi îngrăşămintele minerale naturale (făină de fosforite, săruri potasice naturale).

Pentru economicitatea, ca şi pentru reuşita agriculturii biodinamice, materiile organice necesare pregătirii composturilor biodinamice este preferabil să fie produse în exploataţia agricolă ce practică agricultura biologică. Procurarea lor prin achiziţie nu este de dorit, decât doar pentru completarea anumitor cantităţi, mai ales pentru exploataţii legumicole şi livezi. Gospodăriile fără sector zootehnic nu pot practica cu eficienţă economică agricultura biodinamică, decât ca un caz particular.

Materialul organic (gunoi de grajd, paie, frunze, vreji introdus în sol, în cantităţi mari în stare proaspătă; poate avea efecte nefavorabile asupra creşterii plantelor, prin blocarea azotului solubil folosit de microorganisme în procesul de descompunere.

Pentru menţinerea fertilităţii solului la un nivel ridicat trebuie respectate două reguli de bază:

este preferabil să se folosească doze moderate şi repetate la un interval de timp mai scurt, decât doze mai ridicate, excesive, care favorizează parazitismul şi au o acţiune de inhibare a germinării şi creşterii plantelor;

nu este recomandabil să se introducă materiile organice proaspete în sol la adâncime, fiindcă descompunerea anaerobă dă naştere la produşi toxici pentru plante.Îngrăşămintele pot să întărească efectele bune ale altor măsuri

tehnologice (asolament, lucrările solului, sămânţă de soi, irigare).

105

În agricultura biologică nutriţia plantelor este văzută în strânsă legătură cu desfăşurarea naturală a proceselor vieţii şi cu factorii de mediu.

Substanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor treptat şi în raporturi armonioase, corelat cu biologia acestora. Aceasta se realizează cel mai bine prin folosirea îngrăşămintelor organice, din care substanţele nutritive prin acţiunea a numeroase grupe de microorganisme se mineralizează, trec în compuşi care se găsesc în mod normal în mediu natural.

Prin descompunerea materiei organice numai unele substanţe trec direct în sol, de unde pot fi luate de plante, în timp ce altele, ca fosforul, magneziul în majoritate, mai întâi sunt folosite de microorganisme şi apoi prin descompunerea masei microorganismelor moarte, revin în soluţia solului. În timpul descompunerii materiei organice în sol se produce şi o mare cantitate de dioxid de carbon şi o creştere a dehidrogenazei, cu efecte pozitive asupra stării de fertilitate a solului şi a creşterii sistemului radicular.

Dându-se importanţă mai mare îngrăşămintelor organice, nu înseamnă că se renunţă la îngrăşămintele minerale greu solubile provenite din diferite roci naturale, din care unele se utilizează şi ca materie primă pentru obţinerea de îngrăşăminte chimice uşor solubile, prin procedee industriale (fosforite, săruri potasice naturale).

Îngrăşăminte organice naturale - cercetări făcute pe perioade lungi de timp, arată că folosirea sistematică şi permanentă a îngrăşămintelor organice contribuie substanţial la creşterea conţinutului solului în humus şi la ridicarea fertilităţii solului, ca urmare a sporirii conţinutului în elemente nutritive, a intensificării activităţii microbiologice, a îmbunătăţirii structurii solului, a capacităţii de apă a acestuia şi a circulaţiei aerului.

În agricultura biologică se utilizează gunoiul de grajd fermentat, tulbureala, îngrăşămintele verzi.

Problema utilizării cu predilecţie a fertilizării organice şi micşorarea cantităţilor de îngrăşăminte chimice, este una a agriculturilor alternative. În agricultura intensivă practicată cu predilecţie înainte de 1989 şi continuată în fostele IAS-uri se urmărea obţinerea de rezultate imediate: termen scurt, nu odată mediul sau fertilitatea solului fiind în scădere. De fapt se confunda fertilitatea unui sol cu productivitatea sa. Deşi erau voci care au avertizat oportunitatea revenirii în normalitate (Răuţă, 1985; Ionescu, Jinga, Ştefanic, 1985).

În agricultura intensiv chimizată, productivitatea solului poate creşte, dar se constată concomitent degradarea fertilităţii. La aceasta au contribuit nu numai dozele mari de îngrăşăminte chimice, sporirea practicării combaterii prin erbicide, cu deosebire cu aplicare la sol şi a pesticidelor remanente, dar în general şi o intensivizare a lucrărilor solului: arături adânci, executate cu utilaje grele, conţinuturi necorespunzătoare de umiditate în sol.

Dacă mai adăugăm şi faptul că în decursul agriculturii cooperatiste sau iasiste, practicate peste 30 de ani au existat sole are nu au fost fertilizate cu materie organică niciodată, putem să rezumăm şi să privim la tabloul consecinţelor: acidifierea unor suprafeţe mari de soluri obişnuit neutre, (cernoziomuri cambice cu pH = 5-5,5) urmare a aplicării unilaterale a azotatului de amoniu, creşterea suprafeţelor de soluri tasate, unde prin scăderea capacităţii pentru apă, se constată băltiri la precipitaţii relativ mici.

106

În afara deprecierii unor indicatori de natură fizică ai solului, a avut loc o deteriorare a conţinuturilor în elemente nutritive din sol, întrucât nu se puteau compensa ridicările din soluri, odată cu recoltele a elementelor nutritive. Este ceea ce Răuţă a apreciat a fi fost "o metodă de practicare a agriculturii în sistem mineresc". Deşi analizele OSPA şi ICPA avertizau după 3-4 cicluri de studii pedologice stările de lucruri, agricultura intensivă era stimulată în continuare.

La degradarea accentuată a fondului pedologic şi a mediului a contribuit şi conceptul după care se practica o agricultură lipsită de zootehnie - "ferma de câmp" nu beneficia de fertilizarea organică, doar în măsura în care, în grabă mare pe ascuns, fermierul incorpora paiele sau cocenii tocaţi.

Scăderea numărului de animale din gospodăriile individuale şi în general într-o localitate şi creşterea densităţilor acestora până la anormal (Beregsău, Periş, Căzăneşti) a dus la apariţia unui fenomen la fel de nedorit: producerea unor cantităţi uriaşe de ape uzate şi nămol porcin care, nedecantate, neepurate inundau sistemele de desecare existente, văile naturale ale râurilor sau sutele de hectare ale iazurilor de decantare.

Eforturile făcute prin construcţia staţiilor de epurare s-au dovedit inutile: în multe judeţe ele funcţionează sub parametri proiectaţi.

Cu tot arsenalul chimic, se înmulţesc buruienile greu de combătut precum şi agenţii patogeni şi dăunători, dată fiind specializarea lor în condiţii de monocultură sau culturilor care revin prea des pe acelaşi loc.

În anii 1980-1985 a apărut noţiunea de tehnologie intensiv-integrată. Se caută salvarea de la dezastru prin practicarea unei agriculturi hibride, zise şi biodinamice care reabilita fertilizarea organică, prezenta rolul major al gunoiului de grajd şi în general al îngrăşămintelor organice cu rol humifer. Se urmărea o intervenţie mai puţin agresivă (intensivă), nelipsind substanţele chimice, accentuându-se combaterea biologică într-un echilibru cu natura mai stabil.

Urmărind realizările ţărilor civilizate şi democrate din vestul Europei, care, îngrijorate de deteriorarea solului şi a mediului, de prezenţa poluanţilor în alimente, au făcut primii paşi în dezvoltarea unei agriculturi alternative.

Apare astfel noţiunea de agricultură sustenabilă, capabilă să susţină calităţile solului, ale mediului, în final ale omului ca agricultor şi consumator.Există desigur variante, de la o agricultură integrată, care să micşoreze , factorul poluativ considerat cu predilecţie de natură chimică şi până a-l elimina complet în agricultura biologică (ecologică). Aceasta este un deziderat îndepărtat. Ţările comunitare nu au decât 2% din suprafeţe declarate că practică o agricultură biologică, în care nu sunt admise doar produse chimice naturale (fosforite, săruri potasice brute, amendamente naturale) şi în care fertilizarea se face aproape exclusiv folosind îngrăşămintele organice naturale după o compostare controlată.

Agricultura noastră în momentul de faţă se găseşte la o răspântie, de unde se întrevede încadrarea în circuitul sol - plantă - om şi a animalului. Vor apare fermele familiale cu profil mixt, capabile să asigure un echilibru prin producerea fertilizanţilor organici şi prin aplicarea lor corespunzătoare, paralel cu practicarea unei agriculturi mai protective, mai puţin agresive.

Prin îngrăşăminte organice naturale se înţeleg fertilizanţi rezultaţi în subsidiar, o producţie secundară, de natură agricolă sau neagricolă, cu un

107

conţinut de materie organică ridicat care poate contribui prin aportul de elemente nutritive, după o prealabilă fermentare, la nutriţia minerală a plantelor şi la îmbunătăţirea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului, în vederea menţinerii sau sporirii fertilităţii şi a protejării mediului înconjurător.

Îngrăşămintele verzi reprezintă masa unor culturi anume care este încorporată în vederea realizării aceloraşi scopuri.

O clasificare cuprinzătoare a tipurilor de îngrăşăminte organice după provenienţă este prezentată în tabelul 1.Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor organice se pot sintetiza astfel:

Se utilizează local, în apropierea locului de producere (excepţie face turba), întrucât au volum mare şi conţinut scăzut în substanţă activă.Calitatea lor se apreciază în funcţie de conţinutul în substanţe minerale, de conţinutul în materie organică, de prezenţa germenilor patogeni (ape uzate orăşeneşti, reziduuri municipale, dar şi gunoiul, nămolurile şi apele uzate care provin din ferme de focare) şi a metalelor grele (Cr, Ni, Cd, Hg, etc. ).

Contribuie la, creşterea fertilităţii solului şi constituie o sursă energetică pentru microorganismele din sol pe care le "reorganizează". Din descompunere, rezultă CO2, acizi organici, aminoacizi, glucide ş.a. care măresc mobilitatea elementelor.

Reprezintă o cale de aducere în sol a substanţelor îndepărtate odată cu recoltele, de elemente nutritive şi o sursă de CO2.

Se apreciază că în agricultura României doar ¼ din necesarul de elemente nutritive este asigurat de fertilizarea organică faţă de Germania, unde se acoperă jumătate din necesar, existând ferme unde fertilizarea chimică se foloseşte, doar pentru a completa pe cea organică (Flaig şi colab., 1978 din Lixandru şi colab., 1990).

Tabelul 1.Clasificarea îngrăşămintelor organice (după Lixandru şi colab., 1990)

Provenienţa Denumirea

Agricultură – creşterea animalelor

gunoiul de grajd obţinut de la animale crescute în sistemul clasic de întreţinere cu aşternut. nămoluri (tulbureala - gűlle) obţinute de la creşterea bovinelor în sistem de evacuare hidraulic a dejecţiilornămoluri (tulbureala) obţinute de la creşterea porcilor în sistem de evacuarea hidraulic a dejecţiilor, dejecţii de la păsăriurina şi mustul de gunoi de grajd

Reziduuri orăşeneşti nămoluri provenite de la epurarea apelor uzate orăşeneşticompost din reziduuri organice municipale

Resturi vegetale, compost gospodăresc, culturi speciale

compost de curte, paiele ca îngrăşământ, frunzele de sfeclă ca îngrăşământîngrăşămintele verzi

Produse cu materie organică pentru horticultură

turba compostul din coajă de răşinoasecomposturi horticole, (coarde tocate etc.)

Reziduuri de la industria - făină de resturi de la abatoare

108

Îngrăşămintele verzi - în agricultura biologică o componentă a sistemului o reprezintă şi îngrăşămintele verzi, a căror caracteristici de bază sunt prezentate în tabelul 2.

Tabelul 1.2.Îngrăşămintele verzi

Scopul culturii Efect - îmbogăţirea solului cu materie organică Menţinerea conţinutului de humus în sol- sporirea aprovizionării solului cu azot Îmbunătăţirea nutriţiei plantelor cu azot- acoperirea solului Protejează solul împotriva eroziunii- afânarea solului

Creşterea capacităţii de apă - îmbunătăţirea structurii solului

- împiedicarea spălării elementelor nutritiveCreşterea capacităţii de reţinere a elementelor nutritive

- intensificarea activităţii microbiologiceCreşterea conţinutului solului în CO2 şi a eliberării elementelor nutritive

- combaterea buruienilorSporirea producţiei vegetale

- combaterea dăunătorilor

Un îngrăşământ verde reprezintă o cultură cu vegetaţie rapidă (timp scurt) pentru încorporare în sol, în scopul ameliorării fertilităţii lui. Rolul acestor plante vivante depăşeşte cu mult pe cel al unei mase organice încorporate. Îngrăşămintele verzi protejează şi ameliorează structura; prin acoperirea rapidă a solului cu vegetale, asigură absorbţia nitraţilor evitând levigarea acestora precum şi protecţia solului, eroziune prin şiroire. Rădăcinile lor, ca şi ale ierburilor, divizează (granulează) solul, formează humusul acolo unde ele mor.

Ţesuturile lor, prin descompunere, după încorporare în sol, reprezintă o sursă de materie organică tânără care va aduce în sol dând însă puţin humus stabil. Acţiunea lor asupra stabilităţii structurii solului este de scurtă durată, însă intensă.

Îngrăşământul verde, este posibil să fie cultivat în fiecare an în plantaţii viticole şi pomicole, în sole nelucrate (ogor) sau între două culturi anuale. Îngrăşămintele verzi favorizează nutriţia plantelor: ele " reorganizează " în toamnă elementele nutritive mineralizate în timpul verii.

Fără această fixare în celulele îngrăşământului verde, nitraţii vor fi parţial levigaţi de către ploile din timpul toamnei.

Compoziţia lor eliberează prin descompunere rapid elementele minerale care sunt absorbite în special sub forme asimilabile. Activitatea de extragere a unor compuşi mai greu solubili, ca aceia ai fosforului, este în mare măsură începută de către rădăcinile îngrăşământului verde iar prin descompunerea ţesuturilor lor eliberează şi pun la dispoziţie imediat culturii postmergătoare aceşti compuşi. Îngrăşămintele verzi pot ameliora tehnica de încorporare a paielor, favorizând umezirea lor (frunzele provoacă formarea de rouă) şi furnizând microorganismelor substanţele zaharoase solubile şi azotul care este deficitar în paie. În sfârşit, îngrăşămintele verzi asigură adesea o producţie furajeră complimentară (Soltner, 1986).

109

Îngrăşămintele verzi sunt, în general, culturi ascunse, sau instalate rapid în vară sau în toamnă, între două culturi anuale. Durata lor de vegetaţie şi eventual producţia lor de furaje depinde de cultura care urmează: când îngrăşământul verde urmează să fie încorporat toamna, el se seamănă imediat după recoltatul cerealelor păioase sau după o cultură precoce (mazăre boabe, cartofi timpurii). În acest caz el se va obţine în 2 luni şi nu va fi folosit ca furaj.

Se folosesc în acest caz muştarul alb 10-15 kg sămânţă/ha, ridichioara - 15-20 kg/ha. Aceste două crucifere au o creştere foarte rapidă. Se mai pot folosi încă: amestecul de mazăre, măzăriche, bobuşor etc.

Cantitatea de materie uscată va fi mică, datorită perioadei scurte de vegetaţie, recomandându-se aplicarea imediată, în toamnă şi semănarea miriştii. La o producţie de 10-20 t masă verde /ha, se introduce în sol 2-3 tone de substanţă uscată (Oguslawski, 1980).

Când încorporarea este prevăzută să se facă primăvara următoare, înaintea orzoaicei, porumbului, sfeclei, verzei, producţia de materie organică este mare, caz în care, dacă culturile lăstăresc, putem lăsa prima coasă pentru furaj şi otava pentru încorporare în sol. În acest caz speciile din componenţa îngrăşământului verde vor fi rezistente la ger: raigrasul italian (25 kg /ha) sau mai bine în amestec cu trifoi încarnat (15 + 25 kg Iha), amestecul de secară + măzăriche de toamnă (60-70 kg + 40-50 kg/ha), amestecul de mazăre de toamnă + ovăz de toamnă (100-120 + 60-70 kg /ha), bob de toamnă (160-200 kg/ha), amestec de orz (orzoaică) + ovăz de toamnă + măzăriche de toamnă (40-50 + 40-50 + 40-50 kg/ha), amestec de secară +măzăriche + rapiţă (Colza) - 60+40 +2 kg /ha, lupinul galben pe solurile nisipoase şi sărace, trifoiul de Alexandria în regiuni calde.

Încorporarea îngrăşămintelor verzi va ţine seama de faptul că materia este foarte fermentescibilă şi umedă (verde) de aceea, aşezată pe fundul brazdei printr-o lucrare "închisă" (anaerobă) riscă să provoace reducerea fierului odată cu apariţia gleizării şi formarea de sulfuri toxice. Se recomandă mărunţirea cu un girotocător, lăsarea câteva zile pe sol după care să fie încorporat în sol cu un disc greu sau un cultivator rotativ. Dacă îngrăşământul verde este tocat târziu (amestec de cereale), descompunerea masei păioase va fi uşurată de răspândirea prealabilă de gunoi, tulbureală, nămol, urină, must. Frunzele de sfeclă de zahăr, dacă nu sunt folosite în furajare, la recoltare, pot avea rol de îngrăşământ verde: ele conţin 0,5% N, 0,05% P şi 0,5% K şi reprezintă 50 t/ha masă verde.

Îngrăşăminte minerale naturale - în agricultura biologică se utilizează ca îngrăşăminte minerale numai produsele naturale nu şi cele realizate industrial. Aceste materiale (roci naturale, minereuri) de regulă pe lângă un element nutritiv dominant (fosfor, potasiu) conţin şi alte elemente necesare nutriţiei plantelor. Acestea pot fi:

produse minerale ce conţin azot; produse minerale ce conţin siliciu; produse minerale ce conţin fosfor; produse minerale ce conţin magneziu; produse minerale ce conţin calciu; produse minerale ce conţin potasiu.

110

Întrebări:

1. Îngrăşăminte folosite în agricultura biologică 2. Preţul produselor „bio”3. Ce se înţelege prin calitatea biologică a unui produs alimentar4. Principiile agriculturii biologice

BIBLIOGRAFIE

1. BĂLĂŞCUŢA N., Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace naturale, Ed. Tipocart Braşovia Braşov, 1996.

2. BÂLTEANU GH., Mică enciclopedie agricolă, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1998.

3. BÎLTEANU, Gh., Salontai, AI., Vasilică, C., Bîrnaure, V., Borcean, I. - -1991, Fitotehnie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

4. BORZA I., Ameliorarea şi protecţia solurilor, Ed. Mirton, Timişoara, 1997,

5. DAVIDESCU D., DAVIDESCU VELICICA, Agrochimie horticolă, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992.

6. DOBREI A., Iova Gh.- 2001, Viticultura practică, Ed. Solness Timişoara

7. DRAGANESCU E., Lucrari practice de Pomicultura, Lito Institutul Agronomic Timisoara

8. DRÎMBA O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1985.

9. ELIADE Gh., GHINEA L., ŞTEFANIC Gh., Bazele biologice ale fertilităţii solului, Ed. Ceres, Bucureşti, 1983

10.GUŞ P., LĂZUREANU A., SĂNDOIU D., JITĂREANU G., STANCU I., Agrotehnica, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998.

11.Goian M., - Agrochimie, Ed. Marineasa 200012. IANOŞ I., IACOB. GH., Câmpiile Terrei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989.13. IONESCU AL., Ecologia - ştiinţa ecosistemelor, Bucureşti, 1988.14. IOVA Gh., Dobrei A.-1996, Lucrări practice de viticultură, Ed. Mirton ,

Timişoara15.Lazureanu A., Manea D., Carciu Gh., Alda S.,. – AGROTEHNICA

DIFERENTIATA, Ed. Eurobit, 200616.LĂZUREANU A., VĂCARU LIA, RUSU I., GHERAN I., CÂRCIU GH.,

Agrotehnică lucrări practice, Lito USAMVB Timişoara, 1991.17.MUNTEAN L.S., BORCEAN I., AXINTE M., ROMAN GH.V.,

Fitotehnie, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1995.18.MUNTEAN L.S., ŞTIRBAN M.S., Ecologie agroecosisteme şi protecţia

mediului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995.19.NISTOR STAN, VICTOR POPESCU, PELAGHIA CHILOM, SILVIU

APAHIDEAN, ARSENIE HORGOS, VIOREL BERAR, KARL FRITZ LAUER, NICOLAE ATANASIU, - Tratat de leegumicultura Ed. Ceres Bucuresti 2003

20.NIŢĂ LUCIAN DUMITRU – Pedologie, Editura Eurobit, Timişoara, 2007

111

21.NIŢĂ SIMONA – Tehnologia culturilor de câmp, Editura Eurobit Timişoara, 2006.

22.OANCEA, I., - Tehnologii agricole performante23.Otiman P.I. – Optimizarea producţiei agricole, Editura Facla,

Timişoara, 1987 24.Otiman P.I., SÂMBOTIN L. – Dicţionarul managerului agricol, Editura

Mirton, Timişoara, 1994.25.P.GUS, T.RUSU, I.BOGDAN – Agrotehnica- Indrumator de lucrari

practice Ed. Risoprint Cluj Napoca 200326.PETRU Guş, Aurel Lăzureanu, Dumitru Săndoiu, Gerard Jităreanu,

Iancu Stancu,-Agrotehnica, Ed.Risoprint, Cluj Napoca-199827.PUIA I., SORAN V., Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Ed.

Ceres, Bucureşti, 1981.28.RUSU I., ŞTEFAN V., NIŢĂ L., MAZĂRE V., CHIŞ S., DUMA

COPCEA ANIŞOARA, MIHUŢ CASIANA, STROIA M., LAŢO K., APETREI D., Cercetări cu privire la capacitatea de producţie a solurilor din judeţul Timiş, Editura Eurobit Timişoara, 2004,

29.SÂNEA N., Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură, Vol. I, p. 14-15, 50-51, Lito USAMVB Timişoara, 1996.

30.SÂMBOTIN, L., Curs de management în agricultură, Editura Euroart, Timişoara, 1993.

31.SÂMBOTIN, L., Managementul exploataţiilor agricole, Editura Mirton, Timişoara, 1999.

32.SÂMBOTIN L. – Managementul agricol, Editura Mirton, Timişoara, 1996.

33.ŢĂRĂU D., Cartarea şi bonitarea solurilor, Ed. Solness Timişoara, 2003,

34.ŢĂRĂU D., Luca M. – Panoptic al comunelor bănăţene din perspectivă pedologică, Ed. Marineasa, 2003

35.TEACI D., Bonitarea terenurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, 1980.36.TONCEA I., ALECU I.N., Ingineria sistemelor agricole, Ed. Ceres,

Bucureşti, 1999.37.VINCZE MÁRIA, Politici agricole în lume, Teorii şi realităţi, Ed. Presa

Universitară Clujeană Cluj, 1999.38.ZAHIU LETIŢIA, Agricultura mondială şi mecanismele pieţei, Ed. Arta

Grafică, Bucureşti, 199239.x x x Anuarul statistic al României, 2006

112

Sisteme de agricultura

Documents

Transcript of Sisteme de agricultura