MANAGEMENTUL SISTEMULUI LOGISTIC

Procesul globalizării se manifestă printr-o serie de fenomene economice, care influenţează, în mod hotărâtor, competiţia existentă pe piaţa mondială, cum ar fi :

• creşterea numărului potenţial de consumatori pentru produsele agroalimentare din ţara noastră (odată cu aderarea României la Uniunea Europeană produsele româneşti se adresează la circa 450 de milioane de consumatori);

• dispariţia barierelor fizice şi a graniţelor geografice între statele membre ale organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Uniunea Europeană;

• mărfurile pot fi trimise de la un cap la altul al Pământului în doar câteva ore;• noile tehnologii sunt disponibile peste tot, dar necesită oameni capabili să le

folosească eficient şi pentru a produce bunuri competitive, de înaltă calitate;• înăsprirea concurenţei pe piaţa mondială şi chiar locală, din punct de vedere al calităţii

produselor şi al costurilor de obţinere a acestora (care determină formarea preţurilor pe piaţă);

• rapiditatea şi amploarea fluxurilor informaţionale;• creşterea rolului garanţiilor pentru serviciile prestate, etc.În ceea ce priveşte concurenţa locală, demni de luat în seamă sunt anumiţi factori care

prezintă o importanţă deosebită în contextul globalizării economice, dintre care cei mai importanţi sunt : raportul cerere – ofertă care, alături de costurile de producţie determină preţul pieţei pentru un produs; localizarea resurselor, inclusiv utilizarea raţională a acestora şi managementul sistemului logistic care vizează necesitatea prevederii evoluţiei concurenţei şi necesitatea promtitudinii reacţiei faţă de fenomenele apărute pe piaţă, inclusiv flexibilitatea decizională.

Se poate spune că, în noile condiţii ale pieţei europene şi mondiale, centrul de greutate al sistemelor economice se mută progresiv de la producţia de bunuri fizice la produse bazate pe cunoaştere şi produse cu înalt conţinut de ştiinţă (software informatic). Cu alte cuvinte, centrul de greutate al sistemelor economice se mută către energia inteligenţei.

Până nu demult, în organizaţiile cu profil de producţie, cu ajutorul inovaţiei tehnologice, al eficienţei organizatorice, prin comprimarea costurilor se construia competitivitatea intreprinderii şi al întregului sistem economic. Astăzi competitivitatea se construieşte prin cunoaştere, iar investiţiile prioritare pentru o companie sunt orientate către sistemele informatice şi de comunicare şi către asigurarea pregătirii profesionale a personalului angajat (crearea unui management performant).

În perioada precedentă, intreprinderile producătoare de bunuri economice, prin intermediul marketingului şi al comunicării, creau cererea care era satisfăcută de către propria ofertă. Astăzi consumatorul, datorită globalizării posibilităţilor de alegere (inclusiv prin internet) condiţionează volumul şi oferta producătorului; în acest fel, consumatorii sunt peste tot în timp ce producătorii pot fi şi ei peste tot dacă produselor lor sunt competitive din punct de vedere calitativ şi al preţurilor de vânzare. De asemenea, se cere o mai mare implicare a firmelor producătoare sau distribuitoare care trebuie să transporte bunuri şi să efectueze livrări (adică să se ocupe mai mult de activităţile logistice).

Altfel spus, ieri oferta domina cererea, întreprinderile îşi fabricau produsele iar marketingul convingea consumatorul să cumpere şi să conserve relaţiile comerciale cu ofertantul. Astăzi consumatorul este un subiect matur ce se găseşte la cârma pieţei. Acesta are la dispoziţie, prin intermediul internetului şi a tehnicii comunicării o cantitate enormă de posibile alegeri. Se trece, astfel, de la economia alegerilor limitate ale ofertei sărace la economia abundenţei alegerilor nelimitate.

Comerţul fără frontiere şi complexitatea sistemului de producţie şi distribuţie deschid un capitol de importanţă fundamentală: mărfurile trebuiesc transportate pentru a ajunge la nodurile de producţie intermediare ale filierei sau la consumatorii finali.

Pornind de la aspectele prezentate mai sus, putem concluziona că şi la nivel de administraţie publică, o societate, o ţară, care doreşte să se dezvolte, are nevoie de o logistică eficientă. Investiţiile – mai mult decât a fi orientate către sistemul productiv şi distributiv –

trebuie să fie direcţionate astfel încât să dezvolte infrastructurile şi telecomunicaţiile. Responsabilitatea dezvoltării se cere intreprinzătorilor şi administraţiei publice, dar rezultatul

eficacităţii este pus pe seama unei logistici evoluate ce trebuie să suporte tehnic alegerile acestor doi actori importanţi ai economiei unei ţări (intreprinderilor şi administraţia publică).

Au existat şi mai există multe preocupări pentru definirea sistemului logistic, cele mai vechi aparţin Asociaţiei Americane de Marketing (1948), care pune semnul egalităţii între logistică şi distribuţia fizică şi consideră că aceasta constă în „mişcarea şi manipularea bunurilor de la locul unde acestea sunt produse la cel în care sunt consumate sau utilizate”1. Este de remarcat faptul că aceasta este preluată în aproape toate celelalte definiţii date de specialiştii în domeniu.

Pentru prima dată, termenul de logistică (termen pur, fără a fi asemănat cu alte concepte sinonime) apare, în anul 1991, în definiţia dată de Consiliul Managementului Logistic (organizaţie profesională americană, care din anul 1986 înlocuieşte Consiliul Naţional de Management al Distribuţiei Fizice din SUA), conform căreia : „logistica este un proces care constă în planificarea, realizarea şi controlul fluxului şi stocării eficiente şi eficace a materiilor prime, produselor în curs de prelucrare, produselor finite şi informaţiilor conexe, de la punctul de origine la cel de consum, în scopul adaptării la cerinţele clientului”2.

Fără a avea impresia că este cea mai completă şi complexă definiţie a logisticii, dintre atuurile acesteia fac parte următoarele3:

trecerea de la conceptul de distribuţie fizică la cel de logistică, pentru a descrie fluxurile de bunuri dintre participanţii la mişcarea bunurilor de la producători la consumatori;

reflectarea necesităţii de a considera fluxul fizic total al produselor finite, de la punctul de procurare a materialelor la punctul final de distribuţie (consumatorul final);

considerarea informaţiilor ca o componentă a fluxurilor logistice; perspectiva managerială, care se referă la întregul proces decizional, de la etapa de

planificare, până la cea de control, în condiţii de eficienţă şi eficacitate ; importanţa acordată adaptării procesului logistic la cerinţele clienţilor.

Cu toate că această definiţie a reprezentat un adevărat succes la momentul apariţiei sale, există, totuşi specialişti care consideră că definiţia dată de Consiliul Managementului Logistic are o serie de neajunsuri (lipsuri), dintre care cele mai importante sunt următoarele4 :

Excluderea aparentă din obiectul de activitate al logisticii a serviciilor, deoarece definiţia dată lasă impresia că se referă doar la fluxul de bunuri, chiar dacă serviciile pot beneficia de avantajele unui bun management logistic sau se pot confrunta cu probleme logistice demne de luat în seamă.

Accentuarea responsabilităţii logisticianului în domeniul producţiei, prin extinderea implicării acestuia în fluxul produselor în cadrul proceselor de producţie. În practică, specialistul în activităţi logistice nu este implicat în procesele de producţie, controlul produselor în curs de fabricaţie, programarea utilajelor sau verificarea calităţii operaţiunilor de producţie.

Responsabilitatea privind activităţile de „întreţinere” nu trebuie atribuită specialistului în activităţile logistice, fiind considerată o caracteristică a sistemului militar. Logisticianul se va ocupa de fluxurile de mărfuri dinspre furnizori spre firma sa şi de la organizaţia sa către clienţi.

1 Definition Committee of the American Marketing Association, 1948 Report, în „Journal of Marketing”, pag. 202. 2 Bălan C. – Logistica- parte integrantă a lanţului de aprovizionare-livrare, Editura URANUS, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2006, pag. 183 Bălan C., opere citate, pag. 184 Ronald H.Ballou – Business Logistics Management, Ediţia a III-a, Prentice-Hall International, Inc. Englewood Cliff, 1992, pag. 4-5

În concluzie, se poate spune că logistica reprezintă ansamblul activităţilor de coordonare spaţial-temporală ale operaţiunilor care vizează mişcarea mărfurilor din sfera producţiei în cea a consumului productiv sau a celui final, în condiţiile satisfacerii cerinţelor consumatorilor sau utilizatorilor. În cadrul acestui proces, misiunea logisticianului este aceea de a aduce bunurile şi serviciile la locul şi timpul potrivit, în condiţii de calitate solicitate de clienţi, cu realizarea unei eficienţe economice maxime.

De asemenea, logistica modernă poate fi considerată o formă de gestiune a Supply Chain-ului (lanţului de aprovizionare), o catena de aprovizionare şi priveşte mişcarea produselor şi a materialelor în procesul de intrare de la sursele de aprovizionare şi în cel de ieşire către punctele de consum. Aceasta cuprinde activităţi cum ar fi : consolidarea, de-consolidarea, transportul, înmagazinarea, distribuţia, gestiunea comenzilor şi gestiunea rezervelor (a stocurilor). Obiectivul principal al sistemului logistic este : produsul potrivit la locul potrivit, în momentul potrivit sau optimizarea legăturilor dintre producţie şi vânzări având ca funcţie scop minimizarea costurilor logistice.

Adaptând definiţiile date de specialiştii în domeniu la specificul activităţilor desfăşurate de organizaţiile agroalimentare, sistemul logistic agroalimentar poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor întreprinse de firmele de profil (asigurare, transport, manipulare, depozitare-stocare, distribuţie etc) menite să realizeze mişcarea produselor agroalimentare (materii prime, materiale, semifabricate şi produse finite) de la locul de obţinere a acestora (de producţie) la cel de consum productiv sau final, în condiţiile satisfacerii intereselor, atât ale producătorilor (maximizarea profitului), cât şi ale utilizatorilor (maximizarea utilităţii).

Aşa cum se poate observa şi din definiţiile propuse de specialiştii în domeniu, logistica reprezintă o activitate riguroasă, care nu lasă loc de interpretări şi încercări nelimitate. Această rigurozitate provine din domeniul militar unde logistica a fost utilizată prima dată ca activitate practică, fiind considerată la începutul secolului XX „aceea ramură a artei războiului care se ocupa cu mişcarea şi aprovizionarea armatelor5”.

Pentru a identifica „rădăcinile” termenului de logistică, ca activitate practică şi teoretică, este demn de luat în seamă istoricul acestui domeniu deosebit de important în zilele noastre. Etapele evoluţiei istorice ale avtivităţii logistice sunt următoarele:

a) Etapa I : Apariţia primelor activităţi logistice, care după unii specialişti începe cu mulţi ani î.e.n, cu două activităţi principale : gestiunea stocurilor şi gestiunea transporturilor. Apoi, odată cu intensificarea aplicaţiilor logistice în domeniul militar, apare o nouă activitate mişcarea şi aprovizionarea armatelor (în anul 160 î.e.n. odată cu crearea primei armate profesioniste), în cadrul căreia transporturile de provizii şi bagaje erau efectuate cu “măgari mariani”. Odată cu aplicarea teoriei lui A. Smith (în anul 1779), firmele producătoare încep să plaseze produsele pe pieţe tot mai extinse, în aceste condiţii rolul transportului devine fundamental pentru dezvoltarea economică a statelor lumii.

b) Etapa a II-a, cunoscută şi sub denumirea de etapa anilor ’60 sau cea a Logisticii de distribuţie, în care logistica se concentrează pe distribuţia fizică pentru a transfera la costuri reduse bunurile de la producători la consumatori. În această etapă se urmăreşte cu precădere optimizarea procesului de gestiune a transporturilor de bunuri. Această etapă este cunoscută în SUA ca fiind cea a dezvoltării logisticii industriale şi are ca principale caracteristici următoarele :• introducerea calculatoarelor electronice;• scenariu economic instabil;• dezvoltarea conceptului de analiză a costurilor totale;• aplicarea conceptelor in cadrul sistemelor logistice;

5 Chauncey B. Baker – Transportation of Troops and Material, Hudson Publishing Co. Kansas City, Mo., 1905, pag. 125.

• o mai mare atenţie acordată clienţilor;• dezvoltarea noilor canale de distribuţie.

c) Etapa a III-a, cunoscută şi sub denumirea de etapa anilor ‘70 sau cea în care accentul se pune pe gestiunea materialelor. În această etapă, embargo-ul petrolier din 1973 şi creşterea în consecinţă a costurilor energetice şi a materiilor prime, schimbă atenţia firmelor către reducerea costurilor materialelor. Această etapă este cunoscută în lume ca fiind cea a gestionării eficiente a materialelor şi are ca principale caracteristici următoarele :• consolidarea economică a firmelor şi a economiilor naţionale; • criza petrolului conduce la creşterea costurilor carburantului şi ale transportului de

bunuri de la producători la consumatori;• dereglementarea transportului de bunuri în SUA;• introducerea microprocesoarelor şi al PC-ului;• introducerea noilor tehnologii de comunicare (lectori optici, RDBMS….);• apariţia primelor proiecte importante de succes de outsourcing logistic în SUA şi

Europa.d) Etapa a IV-a, cunoscută şi sub denumirea de etapa anilor ‘80 sau cea în care accentul se pune pe logistica integrată ca un concept modern menit să contribuie la creşterea gradului de satisfacere a clienţilor. Abordarea fragmentară a activităţilor logistice a influenţat negativ îndeplinirea misiunii logistice, concretizate în conflicte între compartimentele firmelor care desfăşurau diferitele activităţi logistice, în costuri logistice şi totale tot mai mari şi decalaje între serviciul logistic oferit de producător sau distribuitor şi cel dorit de clienţi. Avantajul competitiv se obţine printr-o optică sistemică ce implică în mod transversal funcţiile întreprinderii cu activităţile logistice, cum ar fi : aprovizionarea; programarea producţiei; gestiunea stocurilor; gestiunea fluxului comandă-livrare; distribuţia fizică etc.Optimizarea fluxurilor interne de bunuri şi servicii ale firmei îmbunătăţeşte rezultatul

economic (eficienţa economică), în condiţiile în care se practică un sistem modern de Supply Chain Management (Management al lanţului de aprovizionare), şi sunt concretizate în Figura nr.1.

Figura nr. 1. Sistemul modern de Supply Chain ManagementGestiunea integrată a componentelor supply chain-ului permite reducerea ulterioară a

costurilor totale ale produselor agroalimentare şi ameliorarea serviciilor prestate către clienţi, contribuind la satisfacerea nevoilor de consum ale tuturor firmelor participante la circuitul economic al bunurilor economice (vezi Figura nr. 2).

Distribuţia fizică

Procesul de producţie

Materii prime Piaţa de desfacere

Consumatorul

Logistica firmei

“A”

Logistica firmei

“B”

Logistica firmei

“C”

Logistica firmei

“A”

Logistica firmei

“A”

Logistica firmei

“B”

Logistica firmei

“B”

Logistica firmei

“C”

Logistica firmei

“C”

Figura nr. 2. Gestiunea integrată a sistemului modern de Supply Chain Management

e) Etapa a V-a, cunoscută şi sub denumirea de etapa anilor 2000 sau cea în care accentul se pune pe creşterea comerţului mondial. În această etapă barierele comerciale au fost eliminate progresiv, astfel încât, în prezent, în cadrul Uniunii Europene, acestea sunt eliminate complet. Efectul imediat al acestor măsuri se regăseşte în creşterea comerţului mondial, un exemplu concludent fiind comparaţiile ponderii comerţului mondial în PIB-ul mondial în anii 2000 faţă de anii 1970 :• Anii 1970 à Comerţul Mondial = 10% PIB mondial;• Anii 2000 à Comerţul Mondial = 25% PIB mondial.Evoluţia crescătoare a comerţului mondial are impact şi asupra sistemului logistic

(care trebuie să fie unul integrat pentru a face faţă solicitărilor pieţei), acesta fiind nevoit să se adapteze noilor tendinţe de pe piaţa mondială, trebuind să contribuie la mişcarea (deplasarea) produselor pe distanţe mari, în condiţii de eficienţă economică pentru ofertanţi şi de utilitate maximă pentru beneficiari. În această etapă activitatea logistică cea mai importantă este cea de transport şi asigurarea serviciilor pe perioada deplasării produselor de la furnizor la beneficiar.

Prin complexitatea activităţilor pe care le desfăşoară logistica îndeplineşte o serie de funcţii care sunt subordonate însăşi menirii sale economice de a crea avantaje comparative organizaţiilor care îşi crează un sistem logistic performant capabil să asigure satisfacerea clienţilor la cele mai mici costuri. Cele mai importante funcţii logistice sunt următoarele:

• diminuarea distanţelor de spaţiu şi timp dintre oferta şi cererea de produse, dintre producătorul de bunuri economice şi beneficiarul acestora;

• reducerea costurilor de stocare şi de distribuţie a produselor care să contribuie la realizarea unui cost total competitiv al bunurilor comercializate, în condiţiile de concurenţă acerbă existente pe piaţa mondială;

• asigurarea unor servicii de calitate menite să contribuie la satisfacerea aşteptărilor clienţilor.

Prin funcţiile pe care le exercită, sistemul logistic agroalimentar este responsabil cu realizarea unor operaţiuni specifice, cum ar fi :

• gestiunea şi controlul ciclului economic comandă – livrare de produse;• gestiunea sistemelor informaţionale;• gestiunea materiilor prime şi materialelor (care presupune achiziţionarea şi prelucrarea

externă a acestora);• programarea producţiei;• gestiunea depozitelor şi a stocurilor supuse păstrării;• programarea transporturilor şi gestiunea reţelelor de distribuţie;• gestiunea distribuţiei fizice a produselor şi a serviciilor către clienţi.

În concluzie, se poate spune că asigurarea unui management performant al sistemului logistic la nivelul firmelor agroalimentare (şi nu numai) trebuie să reprezinte o preocupare principală a tuturor agenţilor economici deoarece logistica a dobândit, în ultimul timp, statutul de funcţie majoră a organizaţiei. Aceasta deoarece o bună organizare a activităţilor logistice poate asigura un avantaj comparativ pe piaţă în actualele condiţii în care concurenţa pe piaţa mondială (mai ales cea a Uniunii Europene) este foarte mare, iar acele organizaţii economice care reuşesc să atragă clienţii prin satisfacerea aşteptărilor acestora, vor rezista ca principali actori pe segmentele de piaţă vizate.

1.2. Sistemul logistic al intreprinderii agroalimentare

Intreprinderile agroalimentare reprezintă organizaţii economice a căror activitate se caracterizează printr-o serie de particularităţi, dintre care cele mai importante sunt : gama variată de produse realizate; perisabilitatea produselor (în marea lor parte) sau realizarea de produse cu termene reduse de garanţie; sezonalitatea producţiei (ofertei) de produse agricole corelată cu cererea continuă pentru astfel de produse etc. Aceste particularităţii ale producţiei agroalimentare influenţează, în mod hotărâtor, sistemul logistic care devine unul complex, caracterizat prin includerea în el a unor activităţi logistice specifice.

Literatura de specialitate grupează activităţile logistice, pornind de la diversitatea de factori care influenţează această clasificare (obiectul de activitate al firmei, gradul de implicare în activităţi logistice, tipul şi gama de produse oferite, aria teritorială vizată, mediul online sau offline etc),în două mari categorii6:

activităţi logistice de bază, ca de exemplu : asigurarea standardelor de servicii pentru clienţi, cumpărarea, transportul, gestiunea stocurilor, prelucrarea comenzilor;

activităţi logistice de susţinere, ca de exemplu : depozitarea, manipularea produselor, ambalarea, activităţi legate de fluxurile informaţionale logistice.Este de menţionat că fiecare din aceste categorii de activităţi logistice sunt însoţite de

o serie de subactivităţi specifice adaptate la particularităţile producţiei şi distribuţiei produselor realizate de organizaţiile economice luate în calcul, respectiv sunt adaptate la cerinţele existente pe piaţa căreia se adresează respectiva firmă..

Totodată trebuie menţionat faptul că apartenenţa activităţilor de mai sus la una sau alta din categoriile de acţiuni (de bază sau de susţinere) nu trebuie interpretată ca fiind obligatorie, deoarece, în funcţie de profilul societăţii comerciale, o activitate de bază ale unui agent economic poate deveni activitate de susţinere pentru altă firmă. De exemplu, pentru o

6 Bălan C. – Logistica- parte integrantă a lanţului de aprovizionare-livrare, Editura URANUS, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2006, pag. 28

societate comercială care produce bunuri alimentare activitatea de depozitare poate fi considerată activitate de susţinere, în timp ce pentru o firmă de distribuţie cu ridicata a produselor alimentare, depozitarea intră în categoria activităţilor de bază.

Având în vedere complexitatea sistemului agroalimentar determinat, pe de o parte de particularităţile procesului de producţie, iar, pe de altă parte, de serviciile care însoţesc produsele agroalimentare până la ajungerea acestora la consumator, pentru intreprinderile agroalimentare trebuie să se practice un sistem logistic integrat. Acesta are rolul de a analiza componentele sistemului logistic nu numai pe criteriul contribuţiei la output-urile logistice, ci şi pe criteriul input-urilor.

Din cadrul sistemului logistic integrat fac parte toţi actorii care participă la realizarea produselor agroalimentare de la stadiul de materie primă la cel de produs finit ajuns pe masa consumatorilor şi anume: furnizorii de materii prime, producătorii de bunuri agroalimentare, distribuitorii, agenţii economici specializaţi în transportul produselor, lanţurile comerciale şi consumatorii. Relaţiile dintre aceştia, constituite în fluxuri de bunuri şi de informaţii sunt prezentate sintetic în Figura nr. 3.

Figura nr. 3. Sistemului logistic integrat al unei organizaţii cu profil agroalimentar

Pentru realizarea obiectivului principal – cel de satisfacere a nevoilor clienţilor în condiţii de maximă eficienţă - organizaţiile cu profil agroalimentar desfăşoară un complex activităţi economice care formează aşa numitul mix al activităţilor logistice. Mix-ul logistic este compus din următoarele două categorii de activităţi:

de bază, considerate activităţi cheie, fără de care organizaţiile agroalimentare nu pot să-şi realizeze obiectivul principal de satisfacere a nevoilor clienţilor în condiţii de maximă eficienţă, cum ar fi : achiziţionarea materiilor prime, transportul materiilor prime şi a produselor finite, programarea producţiei, gestiunea stocurilor de materii prime şi produse finite şi gestionarea fluxurilor informaţionale logistice;

de susţinere, considerate activităţi care contribuie la realizarea misiunii logistice, cum ar fi : gestiunea comenzilor transmise către furnizori şi primite de la clienţi, gestiunea depozitelor, manipularea materiilor prime şi a produselor finite, ambalarea produselor.

Achiziţionarea materiilor prime de la furnizori reprezintă activitatea de bază menită să garanteze realizarea produselor agroalimentare de calitate, care să devină competitive pe piaţa comunitară. Încadrarea procesului de achiziţionare a materiilor prime în rândul activităţilor de bază se datorează, pe de o parte de faptul că de calitatea materiilor prime depinde calitatea produselor agroalimentare destinate consumului final (care contribuie la satisfacerea nevoilor consumatorilor), iar, pe de altă parte prin costurile pe care le generează (achiziţia de materii prime este activitate care crează valoare adăugată) influenţează întregul rezultat economic al sistemului logistic integrat. Operaţiunile reprezentative pentru activitatea de achiziţie sunt următoarele :

determinarea necesarului de aprovizionat corelat cu volumul producţiei prognozate pentru o anumită perioadă de timp (de obicei un an) şi cu normele de consum de aprovizionare stabilite la nivel de firmă agroalimentară;

studierea pieţei producătorilor şi distribuitorilor de materii prime pentru depistarea furnizorilor care dispun de produse de calitate la preţuri de achiziţie cele mai bune;

încheierea contractelor de aprovizionare cu furnizorii de materii prime şi stabilirea graficului de aprovizionare, care să cuprindă termenele de livrarea a produselor şi cantităţile optime de produse la o livrare;

analiza periodică a performanţelor furnizorilor şi a gradului de realizare a programului de aprovizionare.

Transportul materiilor prime şi al produselor finite este considerat ca activitate logistică de bază deoarece acesta joacă un rol important în reducerea duratei de aprovizionare cu materii prime şi de distribuţie a produselor finite (asigură utilitate de timp, atât pentru producătorii beneficiarii, cât şi pentru beneficiarii de produse agroalimentare).

Totodată, de modul de organizare a activităţii de transport depinde asigurarea calităţii materiilor prime şi a produselor finite pe drumul acestora dintre furnizori şi beneficiari. De asemenea, transportul este generator de costuri logistice semnificative care contribuie la fundamentarea costului total al produselor agroalimentare, având de câştigat acei agenţi economici care reuşesc să raţionalizeze aceste costuri (mai ales în actualele condiţii ale concurenţei acerbe existente pe piaţa europeană, şi nu numai).

Transportul, ca activitate logistică de bază, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

alegerea variantei optime de transport pentru produsele agroalimentare (rutier, feroviar, maritim sau aerian) ţinând cont că o mare parte din acestea sunt perisabile sau au termene de garanţie reduse;

studierea pieţei firmelor de transport şi alegerea acelor organizaţii care să presteze servicii de transport de calitate la preţuri avantajoase;

organizarea parcului propriu de transport, în condiţiile în care organizaţiile agroalimentare realizează o parte din transporturi cu mijloace de transport proprii;

programarea transporturilor şi stabilirea rutelor optime de transport care să realizeze cele mai mici costuri de transport pe unitatea de produs.

Programarea producţiei de către intreprinderile agroalimentare astfel încât să se realizeze cel mai înalt nivel de servire a clienţilor. Această activitate este corelată cu cerinţele pieţei (a consumatorilor) şi are rolul de a fundamenta un program de producţie realist, pornind de la tendinţele manifestate pe piaţă din punct de vedere al consumului de produse agroalimentare şi de la capacităţile de producţie (investirea în tehnică şi tehnologii performante). Rezultatele setului de operaţiuni cuprinse în această activitate trebuie să se regăsească în realizarea de produse agroalimentare de calitate la preţuri suportabile de către consumatori.

Programarea producţiei de către organizaţiile agroalimentare, ca activitate logistică de bază, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

cercetarea pieţei consumatorilor finali, a nevoilor şi cerinţelor actuale şi potenţiale ale clienţilor referitoare la produsele supuse comercializării de către organizaţiile agroalimentare;

realizarea unei game de produse agroalimentare şi a unei structuri a producţiei adaptate cerinţelor consumatorilor finali;

aducerea pe piaţa consumatorilor finali de produse agroalimentare de calitate la preţuri suportabile de către beneficiari;

adaptarea producţiei de bunuri agroalimentare şi a serviciilor logistice ce însoţesc aceste produse la tendinţele manifestate pe piaţă în ceea ce priveşte evoluţia cerinţelor consumatorilor finali.

Gestiunea stocurilor de materii prime şi produse finite reprezintă o activitate principală a sistemului logistic deoarece oferă utilitatea de loc şi timp aşteptată de consumatorii intermediari şi cei finali. Costurile de stocare deţin o pondere însemnată în costul total al unui produs agroalimentar, şi nu numai; şi constituie o variabilă ce poate asigura avantajul comparativ pentru organizaţiile agroalimentare care practică un management al sistemului logistic performant.

Gestionarea stocurilor de materii prime şi produse finite, ca activitate logistică de bază, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

fundamentarea strategiilor şi politicilor de gestionare a stocurilor de materii prime şi produse finite, care să ţină seama de particularităţile consumatorilor intermediari şi a celor finali din domeniul agroalimentar;

stabilirea structurii stocurilor de materii prime şi produse finite care să genereze cele mai mici costuri de stocare pe unitatea de produs;

determinarea stocurilor de rezervă (de siguranţă) şi a cantităţilor optime de reaprovizionare, adică a partizilor de materii prime şi produse finite ce trebuie aprovizionate la o singură comandă;

corelarea nivelului stocurilor de materii prime şi produse finite cu capacităţile de depozitare, astfel încât să se obţină cel mai mic cost de stocare pe unitatea de produs;

aplicarea startegiei „just- in – time” în formarea stocurilor(JTI), care are origini în Japonia, și al cărei scop este menținerea cantității necesare de material în locul potrivit, la momentul potrivit, pentru a realiza cantitatea potrivită de produse7.

Gestionarea fluxurilor informaţionale logistice reprezintă cea mai importantă componentă a sistemului logistic agroalimentar, şi nu numai, deoarece de modul în care sunt cunoscute o serie de fenomene economice ce acţionează pe o anumită piaţă depinde întreaga activitate a organizaţiilor care acţionează pe respectiva piaţă (influenţând în mod hotărâtor rezultatele economice). În condiţiile concurenţei acerbe ce se înregistrează pe piaţa produselor agroalimentare, dictonul „cine deţine informaţia, deţine putere”, devine tot mai actual, ceea ce face necesar ca un sistem logistic modern, performant să aibă în componenţa sa cele mai importante informaţii de pe piaţă, cum ar fi: tendinţa cererii de produse agroalimentare, oferta şi concurenţa pe pieţele bunurilor agroalimentare şi preţurile de vânzare.

Totodată, trebuie menţionat că, deşi unii autori consideră gestionarea fluxurilor informaţionale logistice ca activitate de susţinere în cadru mix-ului logistic (se porneşte de la premisa că această componentă facilitează desfăşurarea celorlalte activităţi de bază şi de susţinere), organizarea şi funcţionarea unui flux informaţional pe sectoare de activitate participă, în mod direct, la realizarea obiectivului de bază al sistemului logistic (de satisfacere

7 Lee White, JTI- What is it and how does it affect DP, în ”Computer World”, June 1985, pag. 41-42

a aşteptărilor consumatorilor), deoarece în actuala eră a calculatoarelor şi a internetului, potenţialii beneficiari de produse agroalimentare doresc să fie informaţi prompt şi corect despre evoluţia fenomenelor economice ce se desfăşoară pe piaţa produselor agroalimentare.

Este de menţionat faptul că înfiinţarea, coordonarea şi funcţionarea unui sistem informaţional performant este foarte costisitor, de aceea la crearea acestuia participă autorităţile publice centrale şi locale (exemplul cel mai concludent este crearea, în anul 2004, de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a sistemului informaţional pentru sectorul de legume şi fructe). Trebuie menţionat faptul că investiţiile mari în sistemul informaţional la nivel naţional pentru principalele produse agroalimentare se recuperează prin fluidizarea comerţului cu astfel de produse, se reduc pierderile datorate perisabilităţilor şi se crează valoare adăugată pentru economia naţională.

Gestionarea fluxurilor informaţionale logistice, ca activitate logistică de bază, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

alegerea pieţelor agroalimentare supuse cercetării şi stabilirea categoriilor de informaţii ce trebuie culese pentru crearea unei baze de date necesare, atât producătorilor, cât şi consumatorilor de produse agroalimentare;

colectarea, sintetizarea şi prelucrarea datelor culese de pe pieţele de interes pentru organizaţiile care gestionează sistemul informaţional;

analiza şi interpretarea informaţiilor culese, însoţite de elaborarea referatelor necesare luării deciziilor, în cunoştinţă de cauză, de către gestionarii sistemului informaţional;

gestionarea procesului de stocare a datelor prin stabilirea de proceduri privind protecţia informaţiilor;

controlul fluxului de informaţii şi actualizarea periodică a sistemului logistic informaţional cu noile informaţii care apar pe piaţă.

Gestiunea comenzilor transmise către furnizori şi primite de la clienţi reprezintă activitate de susţinere în cadrul mix-ului logistic care are rolul de a sprijini procesul de achiziţie de materii prime şi pe cel de vânzare a produselor finite. Aportul său la gestionarea eficientă a sistemului logistic se materializează prin operativitate în fundamentarea partizii de aprovizionare, de transmitere a comenzi şi de urmărire a soluţionării acestei (în cazul achiziţionării de materii prime de la furnizori), respectiv în primirea, analiza şi soluţionarea comenzilor de la clienţi (în cazul procesului de vânzare a produselor finite şi oferirea de servicii).

Deşi unii specialişti în domeniu consideră activitatea de gestiune a comenzilor ca fiind una de bază în cadrul mix-ului logistic, prin operaţiunile pe care le desfăşoară şi prin eforturile financiare pe care le angrenează (destul de modeste), considerăm că această activitate intră în categoria activităţilor de susţinere.

Gestiunea comenzilor transmise către furnizori şi primite de la clienţi, ca activitate logistică de susţinere, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

stabilirea cantităţii optime cerute la o sigură comandă de materii prime şi materiale necesare procesului de producţie;

stabilirea procedurii de transmitere a comenzilor către furnizorii de materii prime şi de primire a acestora de la clienţi;

stabilirea metodelor de transmiterea a informaţiilor referitoare la comenzi în interiorul firmei agroalimentare;

stabilirea procedurilor de analiză şi prelucrarea a comenzilor în interiorul organizaţiei economice agroalimentare şi alegerea priorităţilor de satisfacere a acestora;

alegerea variantei de onorare a comenzilor , din următoarele posibilităţi: cu produse luate direct din producţie, din stocul de produse existent la nivelul

agentului economic sau din reaprovizionări (pentru a respecta contractele încheiate între părţi).

Gestiunea depozitelor este considerată o activitate de susţinere deoarece numai o parte din organizaţiile agroalimentare îşi organizează procesul de păstrare a resurselor materiale sau a produselor finite în spaţii special amenajate. Pentru produsele agroalimentare caracterizate, în marea lor parte, printr-un grad mare de perisabilitate, activitatea de depozitare devine, poate cea mai importantă activitate logistică de susţinere deoarece trebuie să asigure menţinerea cantităţilor de produse (reducerea până la eliminare a pierderilor cantitative pe timpul păstrării produselor) şi a calităţii acestora.

Trebuie menţionat că, datorită costurilor mari investiţionale determinate, mai ales, de construirea unor depozite speciale (în care atmosfera să fie controlată prin refrigerare, congelare sau, chiar, aerisire sau încălzire), activitatea de depozitare este de cele mai multe ori externalizată de către organizaţiile agroalimentare către agenţi economici specializaţi în astfel de activităţi.

Gestiunea depozitelor de materii prime şi produse finite, ca activitate logistică de susţinere, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

corelarea necesarului de spaţii de depozitare cu nivelul stocurilor curente şi de rezervă, astfel încât să se înregistreze cel mai mic cost de păstrare pe unitatea de produs;

alegerea variantelor optime de depozitare, corelate cu particularităţile materiilor prime şi a produselor finite, de natură agricolă sau alimentară, supuse procesului de păstrare (inclusiv specializarea suprafeţelor de depozitare dacă procesele tehnologice solicită această separare);

alegerea amplasamentelor depozitelor şi stabilirea configuraţiei acestora; stabilirea principiilor de amplasare a produselor agroalimentare în spaţiile de

depozitare, ţinând cont de particularităţile acestor bunuri şi de necesitatea asigurării condiţiilor de igienă.

Manipularea materiilor prime şi a produselor finite reprezintă o activitate logistică de susţinere aflată în strânsă legătură cu transportul şi depozitarea produselor agroalimentare care are rolul de a asigura clienţilor servicii logistice menite să contribuie la menţinerea calităţii bunurilor economice supuse acestui proces. Progresul tehnic a adus pe piaţă, în ultimul timp, echipamente de manipularea a produselor care, prin utilizarea lor, duc la obţinerea unor avantaje comparative în ceea ce priveşte costurile totale de aprovizionare şi distribuţie (principalul efect al utilizării acestor echipamente este creşterea productivităţii muncii).

Manipularea materiilor prime şi a produselor finite, ca activitate logistică de susţinere, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

selectarea echipamentelor de manipulare a materiilor prime şi produselor finite (manuale, mecanizate, automatizate, robotizate) în strânsă corelaţie cu caracteristice tehnice ale bunurilor manipulate, menite să contribuie la creşterea productivităţii muncii în acest sector de activitate ;

corelarea echipamentelor de manipulare cu dimensiunile produselor supuse acestui proces şi cu posibilităţile de ambalare în cantităţi de dimensiuni mai mici sau mai mari (exemplu paletelor şi containerelor);

alegerea echipamentelor de manipulare a produselor în interiorul depozitelor în corelaţie cu lungimea şi lăţimea culoarelor principale şi secundare ale spaţiilor de păstrare;

Ambalarea produselor reprezintă activitatea logistică care se regăseşte în trei din cele patru politici de marketing al produselor agroalimentare. Astfel, ambalajul este componentă a politicii de produs prin faptul că, pe de o parte, pe etichetă sunt înscrise,

conform normelor europene, componenţa elementelor nutritive ale produselor, iar, pe de altă parte, ambalajul are rolul de asigura menţinerea calităţii produselor pe traseul lor de la producător la consumator.

De asemenea, ambalajul este componentă a politicii de distribuţie fiind element component al logisticii de distribuţie prin faptul că ajută la manipularea lejeră a produselor agroalimentare şi protejează mărfurile pe traseul lor către consumatori, contribuind la satisfacerea dorinţelor clienţilor.

Totodată, prin intermediul datele care sunt prezentate pe ambalajul produselor agroalimentare (referitoare la termene de garanţie, preţul de vânzare, conţinutul în elemente nutritive etc) , producătorii îşi asigură promovarea acestor bunuri economice, iar consumatorii sunt informaţi cu privire la principalele caracteristici ale produselor, putând alege acele produse care le satisface cel mai bine interesele (maximizarea utilităţii).

Ambalarea materiilor prime şi a produselor finite (cu precădere ambalarea de protecţie), ca activitate logistică de susţinere, presupune desfăşurarea următoarelor operaţiuni mai importante:

programarea producţiei de ambalaje în strânsă corelaţie cu echipamentele de manipulare a produselor agroalimentare şi cu capacităţile mijloacelor de transport (inclusiv cu caracteristicile tehnice ale acestora);

realizarea de ambalaje care să asigure integritatea produselor agroalimentare pe perioada transportului şi al depozitării;

asigurarea de ambalaje care să ţină cont de respectarea condiţiilor de mediu (să fie uşor degradabile);

Aşa cum s-a mai arătat în prezentul capitol, activităţile componente ale sistemului logistic modern nu trebuie privite individual, prin intermediul costurilor care le generează, deoarece eficienţa obţinută în desfăşurarea unei operaţiuni logistice poate determina pierderi mult mai mari pentru alte activităţi. De aceea, tot mai des specialiştii analizează costurile sistemului logistic din perspectiva integrării activităţilor componente, motiv care a dus la apariţia conceptului de sistem logistic integrat.

1.3. Managementul marketingului organizaţiilor economiceagroalimentare

Literatura de specialitate şi practica de marketing supune atenţiei un nou concept (dar şi activitate practică) în ceea ce priveşte relaţiile comerciale dintre organizaţiile economice ce se desfăşoară în economiile moderne (bazate pe competitivitate şi concurenţă), cunoscut sub denumirea de managementul marketingului. Este de menţionat faptul că, deşi unii specialişti pun semnul de egalitate între managementul marketingului şi logistica, aceste concepte sunt diferite, atât prin obiectivele pe care şi le propun, cât şi prin activităţile pe care le desfăşoară.

Apariţia şi dezvoltarea managementului marketingului este dată de necesitatea analizării posibilităţilor şi metodelor de obţinere a informaţiilor, de către organizaţiile economice, referitoare la comportamentele partenerilor de afaceri cu privire la tranzacţiile ce fac obiectul relaţiilor comerciale dintre agenţii economici ce acţionează pe o anumită piaţă supusă cercetării.

A existat şi există, în continuare, preocupări din parte specialiştilor în domeniu privind definirea termenului de managementul marketingului, o definiţie considerată general acceptată de către toată lumea este cea dată de Asociaţia Americană de Marketing, în anul 1985, conform căreia „ Managementul marketingului reprezintă procesul de planificare şi de punere în practică a concepţiei, stabilirii preţului, promovării şi distribuirii unor bunuri,

servicii şi idei destinate schimburilor cu anumite grupuri, care să satisfacă clientela şi obiectivele organizaţiei”8.

Această definiţie confirmă faptul că managementul activităţilor de marketing cuprinde analize, activităţi de planificare, implementare şi control care se referă la bunuri, servicii şi ideii, precum şi faptul că se bazează pe acţiunea de schimb al cărui scop este satisfacerea intereselor participanţilor la tranzacţiile comerciale ( de maximizare a profiturilor pentru producători şi a utilităţii pentru consumatori).

Managementul marketingului are ca scop influenţarea nivelului, a perioadei de manifestare şi a structurii cererii într-un mod care să permită organizaţiei economice să-şi atingă obiectivele propuse, motiv pentru care unii autori consideră managementul marketingului ca fiind managementul cererii de piaţă (Philip Kotler în „Managementul marketingului”, Editura TEORA, 1997, pag. 45).

În practică, o organizaţie economică agroalimentară, şi nu numai, îşi propune un anumit nivel al tranzacţiilor comerciale pe care urmează să le încheie pe o piaţă-ţintă, însă nivelul real al cererii pe acea piaţă poate să fie inferior, egal sau superior celui dorit de către firma agroalimentară, ceea ce înseamnă lipsa totală a cererii, cerere scăzută, cerere adecvată sau cerere excesivă. Managementul marketingului trebuie să ţină cont de toate aceste evoluţii ale cererii şi, în corelaţie cu aceasta să adopte decizii de marketing în cunoştinţă de cauză (prin adaptarea ofertei la cerere).

Unii autori definesc managementul marketingului ca fiind managementul aprovizionării şi desfacerii. Conform acestora, managementul aprovizionării reprezintă „activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare”9.

Managementul desfacerii produselor reprezintă activitatea prin care se asigură vânzarea rezultatelor producţiei. Acţiunea implică stabilirea căilor, formelor şi modalităţilor prin care urmează a fi vândute produsele fabricate şi a pieţelor care pot constitui sfera de desfacere (prin desfacerea produselor se încheie practic circuitul economic al întreprinderii)10.

Managementul marketingului este considerat procesul planificării şi execuţiei activităţilor de concepţie a produselor, de determinare a preţului, de promovare şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor, pentru a crea şi menţine schimburile care să asigure satisfacerea nevoilor individuale, organizaţionale şi sociale, în contextul sistemic al mediului economic global.

O altă viziune asupra managementului marketingului este cea conform căreia organizaţiile economice agroalimentare sunt nevoite să fie pregătite pentru o orientare de marketing a companiei; cele mai importante măsuri ce se impun în acest sens fiind următoarele:

a) estimarea cu precizie a resurselor de care dispune firma;b) dezvoltarea unui sistem de colectare a informaţiilor de marketing.;c) cunoaşterea detaliată a cerinţelor consumatorilor;d) analiza tuturor activităţilor desfăşurate până în prezent;e) utilizarea raţională a resurselor în vederea atingerii obiectivelor de marketing.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, activităţile logistice pot fi grupate, în cadrul managementului marketingului organizaţiilor agroalimentare, pe principalele politici care compun mixul de marketing, astfel :

a) pentru politica de produs, cele mai importante acţiuni sunt următoarele : stabilirea liniei de produs, elaborarea conceptului estetic al produsului (inclusiv stilul

8 Philip Kotler – Managementul marketingului, Editura TEORA, 1997, pag. 439 Băşanu Gh., Pricop M. – Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, bucureşti 2001, pag. 1710 Băşanu Gh., Pricop M. – Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucureşti 2001, pag. 18

coloristic şi desingul acestuia); ambalarea produselor; numele de marcă; asigurarea serviciilor post-vânzare (inclusiv asigurarea termenelor de garanţie pentru produse agroalimentare, mai ales a celor perisabile);

b) pentru politica de preţ, cele mai importante acţiuni sunt următoarele : fundamentarea structurii preţului, stabilirea termenelor de plată; fundamentarea şi analiza costurilor de producţie şi de marketing;

c) pentru politica de distribuţie, cele mai importante acţiuni sunt următoarele : distribuţia fizică a produselor; stabilirea relaţiilor cu furnizorii de resurse materiale şi produse finite; inventarierea şi stocarea produselor; transportul produselor; depozitarea produselor; proiectarea canalelor de distribuţie; stabilirea relaţiilor cu detailiştii, distribuitorii şi angrosiştii; programarea activităţilor de export/import;

d) pentru politica de promoţională, cele mai importante acţiuni sunt următoarele : publicitatea; editarea cataloagelor pentru vânzări; angajarea de agenţi de vânzare, efectuarea de vânzări prin telefon; relaţii publice; promovarea vânzărilor; acordarea de bonusuri şi discounturi; merchandising; interacţiunea electronică.

Toate acţiunile desfăşurate în cadrul managementului marketingului trebuie să aibă ca scop orientarea către piaţă. În acest context, organizaţiile economice, indiferent de profilul de activitate, trebuie să valorifice acumulările erfectuate de generaţii în privinţa organizării activităţii şi abordării pieţei, să folosească inteligent informaţiile despre consumatori şi nevoile acestora, să contribuie la instaurarea unui climat de colaborare între departamentele sale şi să crească capacitatea de reacţie a companiei la schimbările înregistrate pe piaţă (aceasta deoarece consumatorii nu caută pe piaţă produsul în sine, ci caută să obţină utilitate maximă cu veniturile de care dispun).

În cadrul proceselor de management marketing o importantă activitate o reprezintă programarea de marketing. Avantajele pe care le oferă organizaţiei economice agroalimentare această activitate sunt următoarele : consistenţa acţiunilor desfăşurate de organizația economică agroalimentară; responsabilitatea angajaţilor care se ocupă de activitatea de piaţă; angajarea fizică şi, mai ales, intelectuală a responsabililor cu activităţile de marketing din organizația economică; promovarea unei comunicări eficiente cu actorii care acţionează pe o anumită piaţă.

Pentru a desfăşura o activitate eficientă de programare de marketing, este nevoie de stabilirea unor obiective bine definite, ale căror caracteristici principale sunt următoarele: să poată fi măsurabile; să fie acceptabile şi acceptate; să fie consistente şi realiste. Este de menţionat că obiectivele organizaţiilor economice diferă în funcţie de interesele şi particularităţile fiecărei organizației economice. Astfel, pentru o organizaţie economică care desfăşoară activităţi lucrative, obiectivul principal este maximizarea profiturilor, în timp ce pentru o organizaţie non-profit, obiectivele pot fi următoarele : maximizarea veniturilor; atingerea target-ului; recuperarea integrală a costurilor; acoperirea parţială a costurilor; maximizarea bugetului; maximizarea gradului de satisfacţie.

Din analizele efectuate de către specialiştii în domeniu rezultă că o planificare de succes în marketing impune, pe de parte, angajament de forţă de muncă şi de resurse financiare, iar, pe de altă parte, necesită timp şi înţelegere pentru cei care coordonează această activitate. Elementele principale ale unui program de markerting sunt următoarele : definirea misiunii programului de marketing; analiza performanţelor din perioadele precedente ale firmei; listarea previziunilor financiare; cercetarea pieţei ţintă ale organizaţiei economice (piaţa de aprovizionare, cererea, oferta , concurenţa şi preţurile); analiza SWOT; stabilirea ipotezelor şi stabilirea obiectivelor. Eficienţa activităţii de marketing se poate evidenţia printr-o serie de analize efectuate de către agenţii economici, dintre care cele mai importante sunt : analiza vânzărilor firmei; a cotei de piaţă; analiza costurilor; analiza financiară şi relaţională a organizaţiei economice.

În cadrul activităţilor de marketing (inclusiv în cea de programare de marketing) deosebit de importante sunt acţiunile de culegere, centralizare şi analiză a informaţiilor existente pe o anumită piaţă ţintă. Nevoia de informaţii pentru organizaţiile economice, indiferent de profilul lor de activitate, derivă din caracteristicile actuale şi tendinţele evoluţie pieţei bunurilor de consum. Foarte importante pentru decidenţii de marketing sunt informaţiile referitoare la aspecte cum ar fi :

a) cunoaşterea nevoilor solvabile ale clienţilor în raport cu dorinţele acestora;b) identificarea concurenţei în sfera preţurilor existente pe piaţă şi a concurenţei în afara preţului (mai ales influenţa calităţii produselor asupra competitivităţii acestora pe anumite pieţe).;c) informaţii cu privire la acţiunile de marketing local, naţional şi, mai departe, la cele la nivel global (cum ar fi piaţa europeană sau mondială).În contextul globalizării economiilor şi a pieţelor preocupările, specialişti în domeniul

marketingului simt tot mai mult nevoia de informaţii despre caracteristicile şi factorii care acţionează pe noile pieţe, motiv pentru care este nevoie de organizarea unui sistem informaţional de marketing (vezi Figura nr. 4).

Manageri de marketing

Analiză

Planificare

Implementare

Organizare

Control

Mediul de marketing

Pieţe -- ţintă

Canale dedistribuţie

ConcurenţiPublicForţe la nivelul macromediului

Determinarea nevoilor deînformare

Distribuirea informaţiilor

Înregistrãri interne

Informaţii depe piatã

Analiza informaţiilor

Cercetãri de marketing

Manageri de marketing

Analiză

Planificare

Implementare

Organizare

Control

Mediul de marketing

Pieţe -- ţintă

Canale dedistribuţie

ConcurenţiPublicForţe la nivelul macromediului

Determinarea nevoilor deînformare

Distribuirea informaţiilor

Înregistrãri interne

Informaţii depe piatã

Analiza informaţiilor

Cercetãri de marketing

Figura nr.4: Sistemul informaţional de marketing

Sistemul informaţional de marketing poaste fi gândit la nivel de organizaţie economică în funcţie de particularităţile activităţilor desfăşurate de aceasta, iar pentru a aduce în sfera conducerii firmei rapoarte pertinente, un loc important îl ocupă cerectările de marketing în ansamblul activităţilor companiei (vezi Figura nr. 5).

Mediuextern

Directori de marketing

Cercetare de marketing

Sistemulinformaţional de

marketing

Date externe

Date interne

Decizii Informaţii dirijateSolicităriInformaţii curente

Informaţii monitorizate

Informaţii ocazional solicitate

Feed-back -ul

Mediuextern

Directori de marketing

Cercetare de marketing

Sistemulinformaţional de

marketing

Date externe

Date interne

Decizii Informaţii dirijateSolicităriInformaţii curente

Informaţii monitorizate

Informaţii ocazional solicitate

Feed-back -ul

Figura nr.5: Locul cercetărilor de marketing în ansamblul activităţilor companiei

Aşa cum rezultă din Figura nr. 5, un sistemul informaţional de marketing cuprinde trei categorrii de informaţii : periodice (sau curente), din surse monitorizate şi la cerere sau solicitate de beneficiarii sistemului.

Informaţiile care intră în sistemul informaţional de marketing sunt grupate în două categorii, şi anume : interne (endogene) şi externe (exogene). Din rândul informaţiilor interne (endogene) cele mai importante se referă la aspecte cum ar fi : evoluţia vânzărilor; evoluţia şi structura costurilor de producţie şi cele logistice; evoluţia şi stuctura stocurilor; activitatea forţelor de vânzare etc. Dintre informaţiile externe (exogene) cele mai importante sunt următoarele : date cu privire la furnizorii de produse; informaţii privind activitatea firmelor intermediare; situaţia clienţilor; evoluţia preţurilor şi a concurenţei pe piaţa ţintă; evidenţierea principalilor factori care acţionează pe piaţa ţintă etc.

Toate informaţiile care intră în componenţa sistemului informaţional de marketing sunt supuse analizei şi interpretării de către specialiştii de marketing din organizaţia economică şi stau la baza elaborării de rapoarte pertinenete care să ofere conducerii societăţii comerciale posibilitatea luării unor decizii în cunoştinţă de cauză.

Informaţiile interne sunt cele pentru culegerea cărora organizaţiile economice cheltuiesc cei mai puţini bani, deoarece acestea se găsesc, chiar dacă nu în formă finală, în interiorul firmei, şi provin din surse interne de date, dintre care cele mei importante sunt : înregistrările contabile; rapoartele agenţilor de vânzări; rapoartele privind evoluţia stocurilor de materii prime şi produse finite; diverse alte înregistrări analitice existente la nivel de societate comercială.

Referitor la informaţiile externe, acestea sunt obţinute cu un efort mult mai mare decât cele interne, ceea ce înseamnă şi costuri consistente, dependente de complexitatea datelor solicitate de factorii de decizie ai organizaţiei economice. După provenienţa lor deosebim următoarele două categorii:

a) informaţii primare rezultate, în principal, din cercetări de marketing, anchete selective, simulări, teste de piaţă, experimente de marketing, de fapt informaţii colectate direct de la sursă ( de la consumatorii finali);

b) informaţii secundare obţinute ca urmare a colectării lor din publicaţii de specialitate, precum şi din rapoarte elaborate anterior de anumite instituţii credibile din domeniu, pentru alte scopuri decât cel pentru care pot fi folosite în prezent.Pentru obţinerea unor informaţii externe care să justifice eforturile financiare ale

agenţilor economici este necesar ca sursele de date să fie credibile şi să provină, în marea lor parte, de la instituţiile care au expertiză în domeniul colectării, centralizării şi interpretării informaţiilor de pe piaţă. Cele mai importante surse externe de informaţii sunt considerate următoarele: rezultatele cercetărilor de marketing efectuate de firmele beneficiare de date sau de cele specializate în domeniu; recensămintele statistice, documentele şi publicaţiile oficiale ale Institutului Naţional de Statistică; revistele şi publicaţiile de specialitate; presa de specialitate; diferite firme, instituţii şi asociaţii de profil, precum şi Camerele de Comerţ, Industrie și Agricultură (de la nivel central şi cele judeţene); rapoarte ale centrelor şi institutelor de cercetări; literatură de specialitate etc.

Specialiştii în domeniu consideră că, pentru organizarea şi funcţionarea sistemului informaţional de marketing, este necesar să se fundamenteze un buget echilibrat, care să reflecte fidel importanţa fiecărei componente a acestuia. Alocarea bugetară pentru funcţionarea sistemului informaţional de marketing, pe cele patru activităţi componente (marketing, producţie, finanţe şi administrativ) este prezentată sintetic în Figura nr. 6.

Finante33%

Productie32%

Marketing21%

Adminitratie

14%

Figura nr.6: Alocarea bugetară de perspectivă pentru SIM

Aşa cum se constată din Figura nr. 6 structura bugetului pentru organizarea şi funcţionarea sistemului informaţional de marketing resursele financiare alocate activităţii de finanţare alături de cea pentru producţie deţin poderile cele mai mari (cu 33%, respectv 32% din totalul cheltuielilor), urmate de cheltuielile pentru marketing, cu o pondere de 21% din total, iar pe ultimul loc se situează costurile administrative (cu circa 14% din total buget). Este de menţionat că aceată structură a cheltuielilor este una specifică unui buget echilibrat pentru organizaţiile agroalimantere.

CAPITOLUL II

POLITICI DE APROVIZIONARE A PRODUCĂTORILOR AGROALIMENTARI

2.1. Analiza proceselor de achiziţie cu produse a producătorilor agroalimentari

Angenţii economici cu profil agroalimentari din România acţionează, în prezent, pe o piaţă concurenţială compusă din circa 450 de milioane de consumatori (cât înregistrează piaţa Uniunii Europene), principala problemă a sectorului agroalimentar din ţara noastră fiind aceea a asigurării competitivităţii produselor pe piaţa europeană, care trebuie privită, pe de o parte, din punct de vedere al calităţii , iar, pe de altă parte, din punct de vedere al preţului de vânzare al acestor bunuri economice.

Organizaţiile economice, indiferent de profilul de activitate, se concurează pe piaţă din punct de vedere al costurilor, deoarece preţurile de vânzare sunt variabile independente de ofertanţii de produse, fiind rezultatul raportului dintre cerere şi oferta de bunuri economice manifestate pe o piaţă ţintă. În condiţiile în care se manifestă o tendinţă de limitare a posibilităţilor de creştere a eficienţei economice în domeniul producţiei, obţinerea unui avantaj comparativ se poate obţine în sfera activităţilor logistice, din care face parte şi activitatea de achiziţie a resurselor materiale şi produselor finite.

De asemenea, trebuie menţionat faptul că activitatea de achiziţie a produselor intermediare are o contribuţie importantă în ceea ce priveşte asigurarea competitivităţii produselor agroalimnetare pe piaţa Uniunii Europene. Aceasta este dată, pe de o parte, de rolul determinant pe care îl joacă asigurarea resurselor materiale de calitate în realizarea unor produse agroalimentare acceptate pe piaţa europeană, iar, pe de altă parte, de ponderea importantă pe care o deţine costul materiei prime (la care participă în mod consistent activitatea de achiziţie de resurse materiale) în total cost al produsului final, cost cu care producătorii agroalimentari din România intră în competiţie pe piaţa comunitară.

În condiţiile unei concurenţe acerbe înregistrate pe piaţa Uniunii Europene, unde oferta de bunuri agroalimenatre este mai mare decât cererea manifestată de consumatori, apare necesitatea prevederii evoluţiei concurenţei de către ofertanţii de astfel de produse, precum şi asigurarea flexibilităţii decizionale, însoţită de promptitudinea reacţiei la modificările apărute pe piaţă şi de efectuarea unei analize corecte a costurilor produselor comercializate pe piaţă.

La cunoaşterea costurilor produselor agroalimentare participă o serie întreagă de activităţi, dintre care cele mai importante sunt următoarele : elaborarea strategiilor de piaţă; elaborarea planurilor de cercetare şi dezvoltare; stabilirea structurii activităţilor logistice; planificarea resurselor productive şi financiare etc. În cadrul stabilirii structurii activităţilor logistice un rol important îl are analiza proceselor de achiziţie cu produse a producătorilor agroalimentari.

Procesul de achiziţie a bunurilor economice reprezintă totalitatea activităţilor care au ca scop identificarea în exteriorul firmei (dacă ne raportăm la o anumită organizaţie economică cu profil agroalimentar) a unor produse şi servicii care sunt destinate pentru garantarea continuităţii producţiei şi prezenţa constantă pe piaţă, îmbunătăţind în acelaşi timp competitivitatea produselor realizate sau agenţilor economici.

Activităţile principale care fac parte integrantă din procesul de achiziţie a produselor şi le justifică existenţa sunt următoarele : identificarea necesarului de achiziţionat; analiza şi selecţia furnizorilor de produse; negocierea şi încheierea de contracte cu furnizorii; gestiunea comenzilor; recepţia, controlul şi acceptarea produselor achiziţionate (vezi Figura nr. 7).

I dentificarea necesarului

de aprovizionare

Analiza şiselecţia

Furnizorilor /RDO-RDA

Negocieri şi încheiere decontracte

Gestiunnea

comenzilor

RecepţieControl şiacceptare

Marketingul achiziţiilor

dezvoltarea parcului f urnizorilor şi evaluarea performanţelor lor,dezvoltarea sistemelor integrate de planifi care şi comezi

Figura nr.7 : Activităţile principale ale procesului de achiziţie a produselor agroalimentare

Aprovizionarea, ca parte componentă a strategiei unei întreprinderi agroalimentare, trebuie să facă faţă concret următoarelor sarcini mai importante : asigurarea organizaţiei economice cu materiale şi servicii; practicarea unor proceduri achiziţie de tip competitiv; identificarea de surse alternative de achiziţie cu produse; dezvoltarea de relaţii cu furnizorii; dezvoltarea tehnicilor de achiziţie; integrarea proceselor de achiziţie cu celelalte sectoare din întreprinderea agroalimentară etc.

Costurile de achiziţionare a bunurilor economice, ca parte componentă a costurilor totale ale produselor finite, reprezintă un indicator care reflectă eforturile organizaţiilor economice pentru asigurarea unor condiţii propice pentru desfăşurarea procesului de producţie. Ponderea achiziţiilor de produse în totalul valorii facturilor primite de către un agent economic diferă de o organizaţie economică la alta, în funcţie de profilul de activitate. Astfel, în practică întâlnim următoarele valori pentru principalele categorii de procese de producție: pentru produse alimentare - 71%; pentru textile - 61%; pentru hârtie - 58%; pentru produse chimice - 48%; pentru produse petroliere - 86%; pentru cauciuc - 50%; pentru industria de mecanică grea - 55%; pentru produsele de electrotehnică şi electronică - 44%.

Pe de altă parte, este demn de relevat că, în ultimii ani, tendinţa evoluţiei valorii adăugate şi a diferitelor costuri ale organizaţiiloe agroalimentare este sintetizată astfel : valoarea adăugată totală împreună cu manopera directă scad, în timp ce valoarea achiziţiilor de produse a crescut foarte mult, ccea ce a contribuit la creşterea ponderii economice a aprovizionării în totalul încasărilor agenţilor economici.

În strategia unei întreprinderii agroalimentare, aprovizionarea cu produse nu trebuie să aibă ca misiune preţul cel mai mic, ci şi o serie de alte obiective, cum ar fi : echilibrarea resurselor interne cu cele externe; optimizarea costului total al materiilor prime; optimizarea serviciilor prestate etc. În mod tradiţional, misiunea procesului de aprovizionare cu produse necesare producţiei este cea de a se obţine cel mai mic preţ de achiziţie (fiind specifică, în prezent organizaţiilor economice unde statul este acţionar majoritar) şi cuprinde ca activităţi principale următoarele : determinarea necesarului de aprovizionat; cercetarea surselor de aprovizionare; compararea ofertelor, analiza preţurilor, negocierea şi încheierea de contracte; emiterea comenzilor de aprovizionare.

O viziune mai evoluată a misiunii aprovizionării, întâlnită mai ales în marile companii naţionale şi internaţionale, este cea care îşi propune ca obiectiv achiziţionarea produselor prin analiza raportului calitate – preţ. Această viziune are ca activităţi principale următoarele : efectuarea unor previziuni tehnologice; realizarea analizelor economice; evaluarea capacităţii pieţei de consum pentru produsele firmei; stabilirea necesarului de aprovizionat al întreprinderii în funcţie de capacitatea de producţie a acesteia; analiza şi selectarea furnizorilor; analiza raportului calitate – preţ de achiziţie a produselor; analiza „valorii totale a achiziţiei”; negocierea şi încheierea contractelor cu furnizorii de bunuri; emiterea comenzilor de aprovizionare.

Se poate spune, deci, că misiunea aprovizionării în timp a fost aceea de atingere a obiectivelor de eficienţă prin reducerea preţurilor materiilor prime şi a serviciilor achiziţionate. Această misiune, chiar dacă se baza pe dezvoltarea tehnică şi instrumente pentru controlul şi monitorizarea preţurilor (inclusiv pe standardizarea procedurilor), nu dispunea de o strategie coerentă de achiziţie aproduselor sau, dacă aceasta există, ea este una rudimentară.

În timp s-a realizat schimbarea rolului aprovizionării, misiunea acesteia fiind de creştere a eficienţei globale a procesului de achiziţie prin urmărirea alternativelor de aprovizionare ce poate asigura un avantaj competitiv pentru firmă. Pentru realizarea acestui obiectiv organizaţiile agroalimentare trebuie să se preocupe pentru o serie de activităţi, cum ar fi : definirea previziunilor privind necesarul de aprovizionat şi a criteriilor de gestiune; monitorizarea evoluţiei pieţelor furnizorilor de produse; implicarea furnizorilor în realizarea tranzacţiilor de produse; individualizarea şi dezvoltarea relaţiilor interfuncţionale.

În cadrul analizei proceselor de achiziţie, activitatea de gestionare a comenzilor deţine un loc important, deoarece în baza comenzilor primite de la clienţi şi a disponibilităţilor existente în depozitele de materiale, sistemul logistic generează “liste cu necesarul” de resurse materiale care dau naştere “cererilor de achiziţii”. Fiecărui cod de materiale care lipseste sau la care nivelul stocului este insuficient ca să acopere necesarul întreprinderii pentru acele categorii de bunuri, îi corespunde o “cerere de achiziţie” care dă naştere unei serii de contacte cu furnizorii actuali şi potenţiali.

Cererea de ofertă este documentul de cerere de informaţii asupra condiţiilor economico - comerciale practicate de furnizorii actuali şi potenţiali pentru cumpărarea unui anume bun şi/sau serviciu. Ordinul de achiziţie (comanda) este documentul oficial de cerere de “furnizare” de bunuri si /sau servicii adresat unui furnizor ales. In acesta trebuie să fie clar explicitate toate elementele din contract, relevante din punct de vedere juridic.

Contractul de achiziţii de bunuri materiale reprezintă documentul în care se stipulează relaţiile comerciale ce urmează a se desfăşura între un furnizor şi un client având ca scop subadministrarea de servicii /sau furnizarea continuă de bunuri în mod detaliat specificate. Acesta trebuie să conţină fiecare detaliu al condiţiilor de furnizare şi să le reglementeze.

Gestiunea cererii de achiziţii reprezintă faza din activitatea de gestiune a comenzii care prevede elaborarea şi controlul corectitudinii redactării cererilor de achiziţie cu privire la integralitatea lor cât şi a documentelor care însoţesc aceste cereri. Această faza este compusă din următoarele activităţi :

completarea şi emiterea cererii de achiziţie în baza strategiilor definite de către organizaţia economică cu profil agroalimentar, a datelor conţinute în ea şi a recepţiei documentelor ataşate necesare pentru activarea procesului de cumpărare de către Biroul de Aprovizonare;

verificarea integralităţii cererii de achiziţie şi a documentelor care le însoţesc (corectitudinea codurilor, integralitatea documentaţiei necesare pentru efectuarea comenzii, corectitudinea / convenienţa timpilor de aprovizionare estimaţi); stabilirea termenele contractului, întocmirea listei furnizorilor ce vor fi contactaţi

(toate acestea se fac de către compartimentele de achiziţie de bunuri împreună cu specialiştii care au redactat cererea de achiziţie);

acordarea suportului utilizatorului în redactarea cererii de achiziţie ( pentru elaborarea procedurilor, modalităţi de redactare etc) din partea Biroului de Aprovizionare;

atribuirea de coduri la fiecare cerere de achiziţie de bunuri şi servicii; trimiterea cererii de achiziţie la compartimentele selectate pentru gestionarea

comenzilor; urmărirea procesului de primire şi analiză a cererilor de cumpărare de către factorii

responsabili.Următoarele etape în procesul de achiziţie a produselor de către organizaţiile

economice sunt lansarea comenzilor şi efectuarea furnizării de produse. Activităţile specifice referitoare la faza de lansare a comenzilor, în cadrul procesului de aprovizionare ce resurse materiale, sunt următoarele:

primirea, de către furnizorii selectaţi, a cererii de achiziţie validată de emitent; eventuală aprofundare, de către furnizori, împreună cu emitentul, a conţinutului

specificaţiilor tehnice anexate la cererea de achiziţie în cazul necesităţii unor clarificări suplimentare ;

identificarea furnizorilor potenţiali pentru produsele solicitate.Identificarea furnizorului din registru se face pe baza specificaţiilor tehnice definite de

clienţi, ţinând cont de parametri economici, pe baza cunoaşterii caracteristicilor furnizorului şi a capacităţii de fabricaţie demonstrată. În multe organizaţii economice se obişnuieşte să se solicite trei oferte sau, în alternativă, să se motiveze necesitatea alegerii unui singur furnizor, în situaţiile când cantităţile achiziţionate sunt mici, pentru lucrări curente sau desfăşurarea de acţiuni urgenţe. În aceste cazuri nu se recurge la aplicarea procedurii de licitaţie, procedându-se la negocierea directă cu furnizorii de produse sau lucrări.

O operaţiune care la prima vedere pare lipsită de importanţă este cea de formulare a comenzilor, care presupune efectuarea unor acţiuni , dintre care cele mai importante sunt:

pregătirea, respectiv redactarea comenzilor, cu sau fără TVA inclus (precizate foarte explicit), precum şi evaluarea aspectelor tehnico - contractuale cu scopul de a evita litigiile în contencios;

pregătirea comenzilor de către persoanele competente, sub semnătură pentru a se cunoaşte responsabilii acestor comenzi;

recepţia comenzilor, care trebuie să fie contrasemnată de către furnizor pentru acceptare.

Aşa cum se poate constata din aspectele prezentate mai sus, gestiunea procesului de achiziţie a bunurilor economice este o operaţiune destul de complexă, care necesită o anumită structură organizatorică menită să coordoneze ansamblul de activităţi economice în cadrul unei organizaţii agroalimentare. În practică sunt întâlnite două categorii de structuri organizatorice : descentralizată şi centralizată.

Descentralizarea structurilor de achiziţie a bunurilor economice este modalitatea de organizare a acestei activităţi în care subunităţile economice (ferme, fabrici sau secţii de producţie alimentară, sectoare de activitate etc) nu depind, în mod direct, de o direcţie superioară, deoarece acestea au propriile birouri de achiziţie. Fiecare subunitate comercială, în mod normal, este autonomă şi responsabilă în ceea ce priveşte operativitatea desfăşurării activităţii de aprovizionare. În acest caz este privilegiată activitatea de gestiune operativă de achiziţii, în timp ce, un eventual Birou de Achiziţii central are rolul de sediu de administrare generală şi de exercitarea controlului asupra corectitudinii desfăşurării întregului proces de aprovizionare.

Sistemul descentralizat de efectuare a achiziţiilor de bunuri şi servicii are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Dintre principalele avantaje fac parte următoarele :

contactul direct al responsabililor cu aprovizionarea cu activitatea de achiziţie, inclusiv cu proiectarea producţiei si cu procesele concrete care au loc în fabrică (locul de producţie);

respectarea specificităţii activităţilor fiecărei subunităţi comerciale (de business); creşterea vitezei de reacţie a organizaţiei economice la schimbările intervenite pe

piaţă; asigurarea flexibilităţii în luarea deciziilor de achiziţionare a bunurilor, de către

factorii responsabili; supravegherea costurilor locale.Dintre principalele dezavantaje ale sistemului descentralizat al achiziţiilor de bunuri

fac parte următoarele: subordonarea achiziţiilor de bunuri procesului de proiectare a producţiei în

alegerea furnizorilor; pierderea posibilităţii de a colabora între subunităţi comerciale pentru achiziţii

similare de bunuri şi servicii, în cantităţi mai mari şi la preţuri competitive; lipsa viziunii globale asupra procesului de achiziţie de bunuri economice şi

servicii; punerea unui accent deosebit pe optica locală în desfăşurarea procesului de

achiziţie de bunuri şi servicii.Sistemul centralizat de efectuare a achiziţiilor de bunuri şi servicii este o formă de

organizare care constă în dependenţa directă a acestei activităţi de o direcţie de achiziţii centrală, în condiţiile în care nu există funcţiunea de achiziţie la nivel de fabrică şi subunitate comercială sau, dacă există, joacă doar rolul de “solicitare de materiale” (de emitere de documente din care să rezulte necesarul de produse). Direcţia de Achiziţii, în acest caz defineşte şi stipulează contractele, după ce a ales furnizorii şi este complet responsabilă de costurile de achiziţie şi de bugetul la nivel global şi local.

Sistemul centralizat de efectuare a achiziţiilor de bunuri şi servicii are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Dintre principalele avantaje fac parte următoarele : obţinerea de economii la costurile de achiziţie; desfăşurarea de acţiuni de achiziţie combinate la nivel global şi întărirea rolului şi a poziţiei specialiştilor de la Direcţia de Achiziţii.

Dintre principalele dezavantaje ale sistemului centralizat al achiziţiilor de bunuri fac parte următoarele:

dificultăţi în realizarea de contact/relaţii directe între beneficiarul final şi furnizorul de produse sau servicii ;

îndepărtarea de fabrică şi de problemele din fabrică (de locul de producţie); fragmentarea procesului de comunicare şi a celui decizional al organizaţiei economice

agroalimentare.Achiziţia de produse de către organizaţiile agroalimentare contribuie la creşterea

valorii adăugate la nivel de societate comercială sau la creşterea gradului de satisfacţiei a clienţilor interni şi externi. Clientii interni au nevoie de o functie de aprovizionare care sa le garanteze realizarea unor obiective importante, cum ar fi : transparenţa în relaţiile comerciale; colaborarea cu partenerii de afaceri ; coerenţa în luarea deciziilor de marketing; măsurarea rezultatelor etc.

Clienţii externi se cuceresc şi se mentin doar cu produse excelente din punct de vedere calitativ, la preturi scazute (accesibile de către consumatori) şi în permanenţă disponibile pe piaţă. Acestea implicând, pentru funcţia de achiziţie dintr-o organizaţie economică, următoarele cerinţe de bază:

reducerea timpilor de planificarea procesului de achiziţie şi a celui de reaprovizionare cu produse şi servici;

reducerea timpilor morti în procesul de aprovizionare; reducerea lead time-ilor pentru achiziţii; sincronizarea fluxurilor de achiziţie a bunurilor economice pentru reducerea costurilor

şi a complexităţii proceselor economice; elaborarea standardelor de calitate pentru categeriile principale de produse; rapiditate si precizie în aprovizionarea şi livrarea de produse.

Este de menţionat faptul că, nu există criterii generale de organizare a funcţiunii de achiziţie care să poată fi valabile pentru toate categoriile de întreprinderi, chiar dacă analiza se referă la aceeaşi dimensiune, tehnologie sau bugete ale unităţii economice. Singurele reguli care trebuie respectate şi care se pot deduce din experienţa anilor precedenţi şi din cunoşterea realităţilor privind achiziţia de bunuri economice şi servicii de către organizaţiile agroalimentare sunt următoarele:

identificarea, pe cât posibil, a două comportamente distincte, şi anume cel al solicitantului şi cel al cumpărătorului;

responsabilizarea ambilor participanţi la procesul de achiziţie de bunuri şi servicii, prin delegarea de competenţe clar definite şi cunoscute de factorii responsabili din cadrul unei întreprinderi agroalimentare;

crearea de posibilităţi noi de creştere a importanţei activităţilor desfăşurate de participanţii la achiziţia de produse şi servicii;

gruparea (clasificarea) materialelor/serviciilor ce trebuie achiziţionate pe diverşi cumpărători, cu repartizarea solicitanţilor cu probleme celor mai experţi specialişti în domeniu;

dezvoltarea unui spirit al competitivităţii cât mai sănătoase, în sensul de colaborare între membrii sectorului de achiziţie prin crearea unui spirit de echipă în domeniu;

însărcinarea cu obiective clare, concordate şi, dacă este posibil, renumerate corespunzător, a tuturor poziţiilor din statul de funcţii al sectorului de achiziţie de bunuri şi servicii etc.

În concluzie, se poate spune că analiza pertinentă a proceselor de achiziţie cu produse a producătorilor agroalimentari este o activitate deosebit de importantă pentru organizaţiile agroalimentare, şi nu numai, deoarece aceasta contribuie la cunoaşterea aspectelor esenţiale (caracterizate în mod realist) privind aducerea în unitate a bunurilor economice de calitate care să contribuie la realizarea de produse agroalimentare competitive pe piaţa europeană, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi al preţurilor de vânzare.

2.2. Politici de aprovizionare cu resurse materiale a organizaţiilor agroalimentare

Asigurarea desfăşurării unor activităţi eficiente de către organizaţiile agroalimentare presupune fundamentarea unei strategii de dezvoltare pe termene relativ mari de timp, care să fie însoţite de politici sectoriale menite să contribuie la realizarea obiectivelor stabilite prin această strategie. Din cadrul acestor politici face parte şi politica de aprovizionare cu resurse materiale necesare pentru realizarea obiectivelor prevăzute în programele de producţie ale întreprinderilor agroalimentare.

Politicile de aprovizionare ale organizaţiilor agroalimentare pot fi segmentate în funcţie de punctele critice, determinate de caracteristicile şi particularităţile materiilor prime

ce urmează a fi achiziţionate de unităţile economice şi de specificitatea furnizorilor de astfel de produse. Materiile prime, respectiv furnizorii, se pot stratifica (clasifica) în grupuri decrescrescătoare din punctul de vedere al importanţei, cu ajutorul tehnicilor de analiză ABC, ceea ce contribuie la practicarea unor politici de aprovizionare diferenţiate.

Aşa cum am mai arătat, politicile de aprovizionare cu resurse materiale trebuie să fie diferite funcţie de particularităţile materialelor ce urmează a fi achiziţionate de către organizaţiile agroalimentare, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

caracterul strategic la materialelor pentru realizarea obiectivelor de producţie; ponderea economică relativ ridicată a costurilor materiale în totalul costurilor de

producţie ale produselor agroalimentare (în cadrul costurilor materiale, cheltuielile cu meteriile prime reprezintă ponderea majoritară);

caracterul profund obiectiv al achiziţiei de resurse materiale, determinat de necesităţile procesului tehnologic de obţinere a produselor agroalimentare;

achiziţia de materii prime reprezintă un proces cu mare impact asupra profitului întreprinderii agroalimentare, contribuind la realizarea avantajelor competitiv din punct de vedere al costurilor etc.

De asemenea, politicile de aprovizionare ale organizaţiilor agroalimentare se pot diferenţia, în funcţie de particularităţile pieţei furnizorilor de materii prime, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

piaţa furnizorilor de resurse materiale pentru oragnizaţiile agroalimentare este foarte complexă, determinată de particularităţile unor categorii de materii prime ( de genul produselor agricole) cu un grad mare de perisabilitate, precum şi de necesitatea omogenizării materiilor prime provenite de la producători numeroşi de dimensiuni relativ mici;

piaţa furnizorilor de resurse materiale este una critică, fiind mai restrânsă decât cea pentru produsele de conum final (din punct de vedere al ofertanţilor şi al beneficiarilor de astfel de produse);

piaţa furnizorilor este foarte riscantă, determinată, în primul rând de faptul că obţinerea materiilor prime agricole sunt influenţate, în mod hotărâtor, de condiţiile naturale;

piaţa furnizorilor de resurse materiale reprezintă o piaţă bazată pe relaţii contractuale, prin care se tranzacţionează cantităţi foarte mari de produse etc.

În vederea fundamentării unor politici de aprovizionare care să corespundă specificului activităţilor desfăşurate de organizaţiile agroalimentare, este necesar să se ţină cont, pe de o parte, de particularităţile pieţei resurselor materiale şi ale furnizorilor de astfel de produse, iar, pe de altă parte, de posibilităţile de autoproducere, totală sau parţială, a necesarului de materii prime de către unităţile agroalimentare.

În practică putem întâlni două categorii de politici de aprovizionare cu resurse materiale de către organizaţiile agroalimentare, şi anume : autoproducerea resurselor materiale necesare relizării producţiei (aprovizionarea din interiorul societăţii comerciale) şi aprovizionarea din exteriorul întreprinderii, de preferat de la furnizorii specializaţi (producătorii de resurse materiale sau distribuitori). În situaţia în care organizaţiile agroalimentare practică politici de autoproducere şi autoaprovizionare cu resurse materiale, acestea trebuie să ţină cont de faptul că aceste produse se pot obţine în totalitate sau parţial din interiorul organizaţiei agroalimentare.

Astfel, în condiţiile în care organizaţiile agroalimentare desfăşoară, în interiorul său, activităţi integrate, pornind de la obţinerea de produse agricole (materii prime de natură vegetală sau/şi animală), continuând cu procesarea acstora şi distribuţia produselor alimentare (exemplul societăţilor cu grad mare de integrare , cum ar fi : SC Agricola Internaţional SA Bacău, SC Kosarom SA Iaşi, Grupul de firme Interagro etc), politica de aprovizionare este

una internă, fără a se apela la achiziţionarea de astfel de produse de la furnizori externi, sau dacă apelează la achiziţii externe acestea sunt doar de completare.

Autoproducerea resurselor materiale de către organizaţiile agroalimentare nu trebuie să reprezinte un scop în sine. Pentru a alege dacă este eficient, sau nu, să se producă materiile prime în interiorul unităţilor agroalimentare sau să se cumpere din afara acestora este necesar să se facă o serie de calcule economice şi tehnice care să fundamenteze această decizie. Calculele economice se referă la costurile comparative de aprovizionare cu resurse materiale, iar cele tehnice vizează asigurarea calităţii materiilor prime; decizia finală fiind luată în urma analizării raportului cost de aprovizionare – calitatea produselor intermediare.

Un exemplu concludent, în acest sens, este reprezentat de luarea deciziei de autoproducere a materialului biologic pentru organizaţiile cu profil agricol. Resursele de natură biologică sunt, în principal, acele resurse care participă la procesele de producţie din agricultură, produsele agricole cu destinaţie industrială (destinate prelucrării), produse pentru protejarea mediului şi pentru asigurarea unor condiţii ambientale mai bune etc.

În România (şi nu numai) există reţele specializate pentru comerţul cu astfel de produse, pentru diferite categorii de resurse materiale de natură agricolă, mai ales pentru cele de natură biologică care constituie factori de producţie pentru agricultură. Există, însă, pe lângă reţelele specializate, reţele nespecializate pentru produse de natură biologică, cum ar fi: piaţa ţărănească (mai ales, pentru produsele agricole destinate micii procesări); unităţile ce asigură service-ul în agricultură, bursele de mărfuri etc.

Agricultura spre deosebire de alte ramuri din cadrul economiei naţionale nu este posibilă (nu îşi poate desfăşura activitatea) fără participarea resurselor de natură biologică la procesul de producţie, procese ce au drept particularitate (aşa cum se ştie) îmbinarea proceselor biologice cu cele economice, fiind foarte greu de identificat care dintre aceste două componente primează în cadrul procesului economic complex din domeniul agroalimentar.

Pentru producţia vegetală, precum şi pentru cea a animalelor există două categorii de resurse de natură biologică, criteriul de clasificare fiind destinaţia acestora şi anume:

- resurse biologice destinate reproducţiei în vederea realizării de noi factori de producţie de calitate superioară (exemplul seminţelor obţinute de pe loturi seminicere şi destinate pentru însămânţarea în loturi seminicere )- resurse biologice destinate exploatării în procesul de producţie propriu-zis, în vederea realizării unor randamente superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ (exemplul seminţelor obţinute de pe loturile seminicere şi destinate însămânţării în unităţile de producţie profil vegetal).Între cele două categorii de resurse cu greu se poate stabili o separare precisă a celor

două destinaţii, deoarece, aşa cum am mai notat, specific agriculturii este îmbinarea proceselor biologice cu cele economice. Aceeaşi situaţie se poate întâlni şi în ceea ce priveşte destinaţia produselor agricole rezultate în urma unor procese de producţie; acestea putând fi destinate pentru vânzare pe piaţa consumatorilor sau pentru prelucrare (către unităţile din industria alimentară).

Resursele biologice, atât cele utilizate în procesul de producţie vegetal cât şi în cel zootehnic, pot fi aprovizionate de către organizaţiile de profil agricolde la următoarele unităţi economice:

a) Unităţi specializate în obţinerea de resurse biologice, pe sectoare vegetale, pe specii de animale, grupe de culturi, pe o cultură sau specie de animale, pe o categorie de animale etc. Acest sistem de obţinere a resurselor biologice, deşi este mai costisitor pentru beneficiarii de astfel de resurse, totuşi contribuie la asigurarea cu resurse biologice superioare calitativ, iar costurile suplimentare suportate de beneficiari vor fi recuperate prin randamentele mari rezultate în procesul de producţie prin utilizarea acestora.

b) Întreprinderi agricole de dimensiuni mari cum ar fi holding-urile, grupurile de firme, complexele agroindustriale, care îşi autoproduc resursele biologice, la costuri mai avantajoase. Totuşi în luarea deciziei de autoproducere a resurselor biologice de către aceste unităţi economice trebuie să se ţină cont de costul de oportunitate, adică dacă înlocuirea resurselor biologice de calitate, obţinute în unităţile specializate, cu cele autoproduse, contribuie la reducerea cheltuielilor de producţie fără a se afecta cantitatea şi calitatea producţiei finale.c) Unităţi agricole de dimensiuni mici şi mijlocii care pot să-şi propună autoproducerea de resurse materiale de natură biologică însă ţinând cont de aspectele prezentate la punctul b). De cele mai multe ori, acest gen de unităţi economice nu produc resurse biologice de calitate, dar datorită lipsei de fonduri financiare practică acest sistem de obţinere a produselor biologice necesare, cu riscul obţinerii de produse agroalimentare necompetitive pe piaţă.În cadrul relaţiilor comerciale ce se stabilesc între producători şi beneficiarii de resurse

de natură biologică pentru producţia vegetală (şi nu numai) se întâlnesc două categorii de canale:

a) Canale directe (producător-consumator sau beneficiar) care se practică, mai ales, de către marile exploataţii agricole care au capacitatea de a negocia cu producătorii de resurse de natură biologică şi încheie contracte comerciale direct cu aceştia, achiziţionând cantităţi mari de resurse materiale. Acest gen de canal de distribuţie, se caracterizează prin faptul că nu se plătesc comisioane intermediarilor şi pentru că produsele sunt transportate în cantităţi mari, determină preţurile cele mai avantajoase de pe piaţa resurselor materiale. Dezavantajul acestui canal este că producătorii agricoli mici (mai ales), şi mijlocii nu pot practică acest canal deoarece cantităţile de produse achiziţionate sunt mici determinând costuri de aprovizionare mari (aceste categorii de beneficiari trebuie să se orienteze către crearea de asociaţii de marketing).

b) Canale cu intermediari (cu unul sau mai mulţi intermediari), caracteristice reţelelor comerciale specializate pentru aprovizionarea unităţilor de producţie vegetală cu produse de natură biologică ( seminţe şi material de plantat); canal care este practicat de majoritatea agenţilor economici producători din sectorul agricol.

Reţeaua comercială specializată pentru asigurarea cu resurse de natură biologică pentru producţia vegetală este formată din societăţi comerciale cu capital privat, care, în ultimul timp, au pătruns pe piaţa românească (şi nu numai) prin produsele calitative pe care le oferă, cum ar fi : S.C. Pioner S.A., S.C. Roman Vernoille S.R.L. , SC AECTRA SA (care aprovizionează producătorii agricoli cu pachete tehnologive, reprezentate de sămânţă, ierbicide, pesticide, îngrăşăminte chimice şi chiar ecologice etc).

Societăţile comerciale specializate, cu capital privat autohton, cele mai cunoscute pe piaţa ţării noastre pentru aprovizionarea organizaţiilor agricole cu seminţe selecţionate sunt următoarele :

-S.C. SEMROM S.A. Bucureşti care este principalul intermediar în ceea ce priveşte asigurarea producătorilor agricoli cu seminţe selecţionate de cereale, plante tehnice şi plante furajere;-S.C. UNISEM S.A. Bucureşti care realizează asigurarea producătorilor agricoli cu seminţe de legume, de flori, de cartofi, precum şi a materialului săditor viti-pomicol.Aceste două societăţi au sediul central în Bucureşti şi filiale în toate judeţele ţării, au

personalitate juridică şi contabilitate proprie, fiind în momentul de faţă societăţile comerciale care au cele mai mari cote de piaţă pe acest segment de activitate.

Este de menţionat faptul că, alegerea politicilor de aprovizionare cu resurse materiale de către organizaţiile agroalimentare se face ţinând cont de o serie de factori interni şi externi care acţionează asupra proceselor de achiziţie, dintre care cei mai importante sunt următorii :

Punctele forte şi cele slabe rezultate în urma analizelor efectuate de producătorii agroalimentari, determinate de următoarele aspecte : raportul cerere/ofertă de produse pe piaţă; resursele financiare disponibile la nivelul organizaţiior agroalimentare; particularităţile tehnologice ale unităţilor economice agroalimentare; structura de producţie sau gama de produse; resursele umane necesare etc.

Relaţiile şi oportunităţile ambientale determinate de mediul extern, determinate de următoarele aspecte: cunoaşterea pieţelor de desfacere pentru resursele materiale necesare realizării producţiei; particularităţile piaţei produsului solicitat; nivelul de dezvoltare a tehnologiilor de producţie; relaţiile cu organizaţiile profesionale ale producătorilor de resurse materiale; cunoaşterea implicaţiilor ecologice ale utilizării acestor produse etc.Cunoscând toate aceste aspecte şi luând în calcul particularităţile şi condiţiile în care

se desfăşoară procesele de producţie de către organizaţiile agroalimentare, se recomandă să se opteze pentru producerea resurselor materile în interiorul unităţii economice, în următoarele situaţii :

existenţa unor mari probleme de calitate pentru resursele materiale existente pe piaţă;

menţinerea secretului procesului de obţinerea a resurselor materiale de către unităţilr specializate;

existenţa problemelor legate proprietatea asupra know-how -ului şi ale brevetelor; apariţia unor probleme în practicarea unei tehnologii moderne pentru realizarea

produselor destinate pieţei; caracterul strategic al produselor ; necesitatea asigurării resurselor materiale în cantitate, calitate, structură, la

momentul şi locul dorite de beneficiarii de astfel de produse; utilizarea, în condiţii de eficienţă economică, a utilajelor şi personalului etc.

De asemenea, există situaţii în care se recomandă cumpărarea resurselor materiale de la unităţile specializate, determinate de următoarele aspecte :

gama produselor lansate pe piaţă este diversificată, ceea ce determină pe organizaţiile agroalimentare să cumpere resurse materiale pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie;

existenţa pe piaţă a produselor de sezon; obţinerea unei mai mari flexibilităţi în aprovizionarea cu resurse materiale; obţinerea unor avantaje comparative în ceea ce priveşte costurile de

aprovizionare cu resurse materiale; menţinerea unor relaţii contractuale bazate pe încredere cu furnizorii serioşi care

respectă clauzele contractuale etc.În concluzie, se poate spune că, în vederea fundamentării unor politici de

aprovizionare care să corespundă specificului activităţilor desfăşurate de organizaţiile agroalimentare, este necesar să se ţină cont, pe de o parte, de particularităţile pieţei resurselor materiale şi ale furnizorilor de astfel de produse, iar, pe de altă parte, de posibilităţile de autoproducere, totală sau parţială, a necesarului de materii prime de către unităţile agroalimentare.

Totodată, producerea resurselor materiale necesare de către organizaţiile agroalimentare nu trebuie să reprezinte un scop în sine. Pentru a alege dacă este eficient, sau nu, să se producă materiile prime în interiorul unităţilor agroalimentare sau să se cumpere din afara acestora este necesar să se facă o serie de calcule economice şi tehnice care să fundamenteze această decizie. Calculele economice se referă la costurile comparative de aprovizionare cu resurse materiale, iar cele tehnice vizează asigurarea calităţii materiilor

prime; decizia finală fiind luată în urma analizării raportului cost de aprovizionare – calitatea produselor intermediare.

2.3. Evaluarea ofertelor si alegerea furnizorilor de produse pentru organizaţiile agroalimentare

Evaluarea ofertelor si alegerea furnizorilor de produse pentru organizaţiile agroalimentare reprezintă una dintre cele mai importante etape ale procesului complex de aprovizionare cu produse, deoarece, de rezultatele acesteia, depind, pe de o parte, costurile de achiziţie a produselor, iar, pe de altă parte, desfăşurarea, în condiţii normale, a proceselor tehnologice (prevenirea apariţiei golurilor în activitatea de asigurare cu resurse materiale şi realizarea continuităţii procesului de producţie).

Importanţa acestei etape este dată şi de faptul că, prin selectarea celor mai serioşi şi performanţi furnizori, se asigură un raport corect între calitatea materiei prime cumpărate şi costul de aprovizionare (care determină preţul produsului final), raport care este menit să contribuie la realizarea produselor finite agroalimentare de calitate, competitive pe piaţa de referinţă a organizaţiilor agroalimentare (reprezentată de piaţă comunitară).

Practica ne demonstrează că o politică optimă de achiziţionare a resurse materiale este cea care de menţinere a surselor de aprovizionare (a furnizorilor), chiar dacă pe piaţă au apărut oferte mai avantajoase. Această politică este întâlnită, mai ales, la firmele agroalimentare multinaţionale care se aprovizionează cu resurse materiale de la aceiaşi furnizori, indiferent de locul (ţara) în care îşi desfăşoară procesul de producţie. Motivaţia alegerii acestei strategii este aceea că doresc să asigure acelaşi nivel calitativ al produselor finite (indiferent de locul de obţinere a lor), iar ofertele mai avantajoase sunt considerate temporare (uneori promoţionale pentru ca unii furnizorii de produse să intre pe o anumită piaţă).

Sunt situaţii în care cumpărătorul îsi creaza un comportament loial faţă de ofertanţi, adică apelează mereu la furnizorii tradiţionali de care este legat de ani de zile. În aceste cazuri, chiar şi atunci când se cer oferte altor furnizori, acestea sunt, de obicei, mai mari ca preţ sau raportul calitatea resurselor materiale cumpărate şi preţul produselor finite agroalimentare este nesatisfăcător pentru beneficiar sau condiţiile oferite sunt, de cele mai multe ori , nefavorabile în raport cu cele ale ofertanţilor tradiţionali. Prin urmare, cumpărătorul devine “obligat” să selecteze pe vechii colaboratori (furnizori) şi să lanseze comanda de produse către aceştia.

În aceste cazuri, este mai bine să se efectueze o serie de cercetări de marketing pe piaţa resurselor materiale pentru a cunoaşte motivele pentru care potenţialii noi furnizori nu par avantajaţi în raport cu cei tradiţionali. De obicei, argumentele achiziţionării produselor de la ofertanţii tradiţionali sunt următoarele:

furnizorii tradiţionali utilizează criterii diferite în calculul costurilor produselor supuse proceselor de achiziţionare;

chiar dacă câteva din procesele si/sau produsele lor costă, în anumite momente, mai mult decât ale concurenţilor, aceştia nu consideră că este necesar să modifice condiţiile ofertei de astfel de produse;

furnizorii tradiţionali nu calculează în preţul produselor oferite costurile pe care deja le-a amortizat;

furnizorii tradiţionali, prin intermediul cunoaşterii aprofundate a proceselor tehnologice din organizaţia agroalimentară parteneră, este în masură să facă oferte care să corespundă nevoilor tehnice reale ale beneficiarului;

deoarece pe piaţă se ştie că o anumită întreprindere agroalimentară a cumpărat resurse materiale de la acelaşi furnizor pe perioade relativ mari de timp, ceilalţi

potenţiali ofertanţi fac oferte de formă sau din amabilitate pentru beneficiar, dar fără un angajament ferm sau avantajos pentru beneficiar;

în condiţiile în care un furnizor nou doreşte să întrerupă, cu orice preţ, relaţiile tradiţionale între cele două părţi contractuale, ofertele acestuia nu sunt realiste (fiind uşor de refuzat de către benefiari deoarece preţurile sunt considerate de dumping).

În procesul de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor de produse pentru organizaţiile agroalimentare apar trei variante posibile, determinate de forma de proprietate a întreprinderii care organizează achiziţionarea de produse, şi anume :

pentru organizaţiile agroalimentare bazate pe proprietatea privată, sistemul de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor se desfăşoară după proceduri stabilite de către organismele de conducere, cum ar fi : Consiliile de Administraţie, Adunarea Generală a Acţionarilor sau alte forme de conducere, fără impunerea acestora de către un act normativ;

pentru organizaţiile agroalimentare bazate pe proprietatea publică , sistemul de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor se desfăşoară după proceduri stabilite prin acte normative imperative care trebuie respectate în mod obligatoriu de către cumpărător şi ofertant;

pentru organizaţiile agroalimentare bazate pe proprietatea mixtă (majoritar privată sau majoritar publică), sistemul de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor se desfăşoară după proceduri stabilite, de cele mai multe ori de către Adunarea Generală a Acţionarilor, unde ministerul de profil ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus pentru a asigura corectitudinea cheltuirii banului public.

a) Desfăşurarea activităţii de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor, ca parte componentă a procesului de achiziţionare a produselor, de către organizaţiile agroalimentare cu capital integral privat (acestea deţin ponderea covârşitoare în sectorul agroalimentar din ţara noastră), se bazează pe un proces de selectare a ofertelor mult mai libertin în comparaţie cu cel al unităţilor cu capital de stat sau mixt (în dese cazuri acţionarii societăţilor acordă libertate totală factorilor de decizie executivă pentru această activitate).

În majoritatea cazurilor, responsabili cu activitatea de marketing din cadrul organizaţiilor agroalimentare realizează activitatea de achiziţie a produselor necesare de la furnizorii tradiţionali, pe baza unor contracte multianuale sau prin simpla solicitare a bunurilor necesare pe bază de comandă scrisă sau verbală, fără a fi nevoie de o procedură aprobată de forurile de conducere.

Există, însă, situaţii când unităţile beneficiare sunt nevoite să recurgă la aplicarea procedurii de evaluare a ofertelor şi selectare a furnizorilor aprobată de organismele de conducere (achiziţia de produse noi, furnizorii nu-şi respectă clauzele contractuale, se doreşte schimbarea furnizorilor din motive obiective etc). În această situaţie responsabilii cu achiziţionarea produselor din organizaţiile agroalimentare trebuie să parcurgă următoarele etape :

Aprobarea decizie de către conducătorul unităţii pentru componenţa comisiei de elaborare a caietului de sarcini sau a cererii de ofertă, respectiv a comisiei de evaluare a ofertelor şi a celei de soluţionare a contestaţiilor. De cele mai multe ori se utilizează ca procedură de achiziţie cererea de ofertă, deoarece necesită timp mai redus de finalizare a procesului, iar managerii unităţilor economice au încredere în responsabilii din acest sector de activitate.

Elaborarea caietului de sarcini sau a cererii de ofertă de către comisiile desemnate de managerul unităţii şi transmiterea acestora la ofertanţii de

produse consideraţi cei mai performanţi pe piaţă, în funcţie de raportul calitatea resurselor materiale cumpărate şi preţul produselor finite agroalimentare. Indiferent de variante aleasă de responsabilii cu asigurarea produselor (caiet de sarcini sau cerere de ofertă), acestea trebuie să cuprindă, obligatoriu, o serie de cerinţe, cum ar fi : caracteristicile tehnice ale produselor solicitate (calitate, criterii tehnice, structură), cantităţile de produse solicitate, condiţiile economice şi financiare, perioada de depunere a ofertelor şi cea de livrare a produselor (garficul de livrare/aprovizionare), criteriile de evaluare, termene de plată etc.

Primirea răspunsurilor la ofertanţi (oferta fermă) şi evaluarea acestora de către comisia desemnată de managerul unităţii, prin utilizarea criteriilor stabilite prin caietul de sarcini sau prin cererea de ofertă.

Alegerea ofertantului care corespunde cel mai bine cerinţelor impuse de către beneficiar şi înştiinţarea participanţilor la această procedură cu privire la rezultatele desfăşurării procesului de evaluare a ofertelor şi selecţiei de ofertanţi. Înştiinţarea este transmisă tuturor participanţilor şi trebuie să cuprindă, obligatoriu, o serie de elemente, cum ar fi : câştigătorul selecţiei de ofertanţi şi punctajul obţinut, punctajele obţinute de ceilalţi ofertanţi, perioada de depunere a contestaţiilor, data emiterii deciziei de stabilire a câştigătorului etc.

Dacă există contestaţii, acestea sunt analizate şi soluţionate de către comisia desemnată în acest sens şi sunt comunicate răspunsurile către participanţii la selecţia de oferte. Dacă comisia abilitată pentru soluţionarea contestaţiilor constată că una din firmele contestatare are dreptate şi, prin reevaluarea ofertelor, se schimbă ierarhia ofertanţilor se comunică tuturor ofertanţilor noul clasament al acestora. În cazul în care se menţine ierarhia iniţială a ofertanţilor (înainte de depunerea contestaţiilor) se procedează la invitarea câştigătorului pentru încheierea contractului de achiziţie de bunuri.

b) Organizaţiile agroalimentare bazate pe proprietatea publică au o pondere destul de redusă, în prezent, în ţara noastră. Există însă intituţii publice care coordonează activitatea din domeniu la nivel central şi local, precum şi agenţii care gestionează fonduri naţionale sau europene în sectorul agroalimentar sau al dezvoltării rurale. Toate aceste organizaţii sunt obligate, prin legea achiziţiilor publice, să respecte anumite proceduri în desfăşurarea activităţii de evaluare a ofertelor şi selectarea furnizorilor.

Conform prevederilor legale în vigoare (OUG nr. 34/2006, completată, modificată şi aprobată prin Legea nr. 337/2006 şi OUG 19/2009 privind achiziţiile publice), achiziţiile de bunuri, servicii şi lucrări se pot efectua, în funcţie de bunurile sau lucrările care fac obiectul aprovizionării şi de valoarea totală estimată a contractului de asigurare, prin următoarele proceduri:

Licitaţie publică deschisă, pentru situaţiile în care valoarea estimată a contractului este mai mare de 100.000 de Euro, exlusiv TVA, pentru achiziţia de produse şi servicii, sau mai mare de 750.000 de Euro, exclusiv TVA, pentru achiziţia de lucrări de construcţii. Această procedură este cea mai complicată, din punct de vedere al etapelor pe care trebuie să le parcurgă organizatorul licitaţiei, şi durează o perioadă mare de timp.

Cerere de ofertă, cu fază finală electronică, pentru situaţiile în care valoarea estimată a contractului este mai mică de 100.000 de Euro, exlusiv TVA, pentru achiziţia de produse şi servicii, sau mai mică de 750.000 de Euro, exclusiv TVA, pentru achiziţia de lucrări de construcţii. Aceasta este cea

mai des utilizată procedură de către organizaţiile agroalimentare, deoarece valoarea de referinţă se determină pentru fiecare cod CPV.

Achiziţie directă de bunuri, servicii şi lucrări, pentru situaţiile în care valoarea estimată a contractului este mai mică de 15.000 de Euro, exlusiv TVA, pentru achiziţia de produse, servicii şi lucrări de construcţii.

Ca excepţie de la legea achiziţiilor publice apare procedura de aprovizionare prin negociere sursă unică de produse, servicii şi lucrări. Aceasta este utilizată în situaţiile în care, pe piaţă există un singur furnizor de bunurii (ceea ce înseamnă monopol, foarte rar întâlnit în domeniul agroalimentar) sau de lucrării ( de genul tablourilor solicitate de instituţiile statului şi efectuate de un singur pictor specializat în astfel de lucrări).

Este de menţionat faptul că, deşi autoritatea contractantă nu are altă variantă de aprovizionare cu bunuri, servicii sau lucrări, aceasta este nevoită să necocieze cu unicul furnizor (cel puţin în ceea ce priveşte preţul de achiziţie) şi să consemneze rezultatul acestei negocieri într-un proces verbal semnat de ambele părţi.

Etapele pe care trebuie să le parcurgă responsabilii cu achiziţionarea produselor, serviciilor şi lucrărilor din organizaţiile agroalimentare, în cadrul procedurii de aprovizionare de astfel de mărfuri, prin licitaţie publică deschisă sunt următoarele :

Publicarea, în Monitorul Oficial al României, a anunţului de intenţie privind achiziţionarea de bunuri, servicii şi lucrări. Acesta se realizează imediat ce oragnizaţiile agroalimentare au aprobate Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru anul viitor.

Aprobarea, de către conducătorul unităţii, a deciziei pentru componenţa comisiei de elaborare a caietului de sarcini, respectiv a comisiei de evaluare a ofertelor şi a celei de soluţionare a contestaţiilor. Este de preferat, ca din celor trei comisii să facă parte specialişti în domeniu, iar o persoană să fie nominalizată într-o singură comisie, pentru a nu fi interpretată ca şi conflict de interese.

Elaborarea caietului de sarcini de către comisiile desemnate de managerul unităţii şi transmiterea anunţului de începere a procedurii de licitaţie pe site-ul Sistemului Electronic de Achiziţii Publice (SEAP), cu precizarea expresă referitoare la locul, perioada şi preţul de achiziţionare, de către ofertanţi, a caietelor de sarcini.

Depunerea documentaţiei tehnice şi economice de către ofertanţii de bunuri, servicii sau lucrări de construcţii.

Organizarea, de către beneficiarul de contract, a şedinţei publice de deschidere a ofertelor (care are loc, de obicei, la sediul unităţii beneficiare) şi evaluarea acestora de către comisia desemnată de managerul unităţii, prin utilizarea criteriilor stabilite în caietul de sarcini.

Alegerea ofertantului care corespunde cel mai bine cerinţelor impuse de către beneficiar (preţul cel mai mic sau oferta tehnico-economică cea mai avantajoasă, în funcţie de criteriile de selecţie stabilite prin caietul de sarcini).

Înştiinţarea participanţilor la această procedură cu privire la rezultatele desfăşurării procesului de evaluare a ofertelor şi selecţiei de ofertanţi. Aceasta este transmisă tuturor participanţilor şi trebuie să cuprindă, obligatoriu, o serie de elemente, cum ar fi : câştigătorul selecţiei de ofertanţi şi punctajul obţinut, punctajele obţinute de ceilalţi ofertanţi, perioada de depunere a contestaţiilor, data emiterii deciziei de stabilire a câştigătorului etc.

Analiza şi soluţionarea eventualelor contestaţii depuse de către ofertanţi şi comunicarea răspunsurilor către aceştia. În cazul în care ofertanţii nu sunt mulţumiţi cu răspunsul dat de către comisia de soluţionare a contestaţiilor,

aceştia se pot adresa Comisie Naţionale de Soluţionare a Contestaţiilor (CNCS), care în termen de 30 de zile sunt obligaţi să răspundă, atât firmei contestatare, cât şi unităţii benefiare de contract.

În cazul în care se menţine ierarhia iniţială a ofertanţilor (înainte de depunerea contestaţiilor), se procedează la invitarea câştigătorului pentru încheierea contractului de achiziţie de bunuri, servicii sau lucrări. În cazul în care, prin decizia CNCS, se aprobă contestaţia unei, sau mai multor firme participante la licitaţie, autoritatea contractantă poate opta pentru reluarea licitaţiei sau modificarea ordinii firmelor ofertante (firma câştigătoare fiind invitată pentru încheierea contractului).

Referitor la procedura de evaluare a ofertelor şi selectarea furnizorilor prin cerere de ofertă, cu fază finală electronică, aceasta nu diferă prea mult de cea a licitaţiei publice deschise, fiind o variantă mai uşor de aplicat de către autoritatea contractantă, deoarece sunt eliminate unele etape iar termenele de executare a altor etape sunt mult mai mici (exemplul anunţului de depunere de oferte de către furnizori, care se reduce la jumătate) .

Dintre etapele care pot fi eliminate în cazul desfăşurării procedurii de evaluare a ofertelor şi selectarea furnizorilor prin cerere de ofertă, cu fază finală electronică, fac parte următoarele :

Publicarea, în Monitorul Oficial al României, a anunţului de intenţie privind achiziţionarea de bunuri, servicii şi lucrări.

Organizarea, de către beneficiarul de contract, a şedinţei publice de deschidere a ofertelor primite de la furnizori.

În cazul în care ofertanţii nu sunt mulţumiţi cu răspunsul dat de către comisia de soluţionare a contestaţiilor constituită la nivel de autoritate contractantă, aceştia nu se mai pot adresa Comisie Naţionale de Soluţionare a Contestaţiilor, ci la conducătorul instituţiei beneficiare sau direct în instanţă.

Considerăm că cea mai importantă etapă în procesul de realizare a procedurii de evaluare a ofertelor şi selectare a furnizorilor (indiferent că este vorba de licitaţie publică deschisă sau cerere de ofertă, cu fază finală electronică) este cea de elaborare a caietului de sarcini, deoarece, de cerinţele tehnico-economice impuse de către autoritatea contractantă, depinde selectarea ofertanţilor de produse, servicii sau lucrări de construcţii consideraţi cei mai performanţi pe piaţă, în funcţie de raportul calitatea resurselor materiale cumpărate şi preţul produselor finite agroalimentare.

Există însă cazuri, şi nu puţine ca număr, în care prin cerinţele tehnico-economice solicitate de către autoritatea contractantă (uneori excesiv de dure, alteori uşor de îndeplinit în marea lor parte, dar numai de anumiţi ofertanţi), contractele de produse, servicii sau lucrări de construcţii sunt direcţionate către anumite firme ofertante care îndeplinesc “exact” acele cerinţe.

Pentru a elimina orice suspiciune în desfăşurarea unor proceduri corecte de evaluare şi selectare a ofertanţilor caietul de sarcini trebuie să fie bine fundamentat şi să cuprindă, pe de o parte, documentaţia tehnică, iar, pe de altă parte, criteriile economico-financiare pe care să le îndeplinească viitorii parteneri de contract. În acest sens, autoritatea contractantă poate solicita de la furnizori (ofertanţii de produse, servici şi lucrări) o serie de cerinţe obligatorii, care devin eliminatorii în condiţiile în care nu sunt respectate, dintre care cele mai des folosite sunt următoarele:

să nu înregistreze debite la bugetele statului (indifereant de categoria de buget) în ultima lună, înainte de 25 ale lunii precedente depunerii documentaţiei;

să aibă experinţă în domeniul executării contractului (să fi executat cel puţin un contract în ultimii ani, de valoare cel puţin egală cu cel pentru care concurează);

să deţină o cifră de afaceri care să dovedească că are capacitatea de a duce la bun sfârşit contractul;

să aibă în obiectul de activitate al firmei executarea de acţiuni specifice domeniului contractului;

să nu fie sub incidenţa legii falimentului; să deţină certificate de calitate pentru produsele, serviciile sau lucrările supuse

procedurii de achiziţie publică, mergând, chir, până a se solicita existenţa certificatului ISO;

să nu depună mai multe oferte concurente sau să nu îndeplinească calitatea de acţionar la o altă firmă concurentă, participantă la procedure de achiziţie publică;

să respecte, întocmai, criteriile impuse de autoritatea contractantă prin intermediul caietului de sarcini (mai ales când este vorba cantităţi de materiale solicitate pentru lucrările de construcţii);

să nu intre sub incidenţa prevederilor legale impuse de conflictul de interese etc.

De asemenea, în caietul de sarcini trebuie specificate, foarte clar, caracteristicile tehnice ale bunurilor, serviciilor şi lucrărilor de construcţii, precum şi criteriile de selecţie a ofertanţilor. Din punct de vedere al criteriilor de selecţie, autoritatea contractantă poate opta pentru alegerea preţului cel mai mic sau pentru oferta tehnico-economică cea mai avantajoasă. În situaţia în care se optează pentru preţul cel mai mic, atunci, după verificarea condiţiilor eliminatorii sunt selectate firmele care îndeplinesc aceste criterii şi se selectează societatea comercială care oferă cea mai mică valoare a ofertei.

În situaţia în care se optează pentru alegerea ofertei tehnico-economice cea mai avantajoasă după verificarea condiţiilor eliminatorii sunt selectate firmele care îndeplinesc aceste criterii şi se calculează punctajul general pentru fiecare societate comercială, în funcţie de modul în care a fost structurat în caietul de sarcini. Este de menţionat că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, cea mai mare pondere în punctajul total o deţine preţul (cu minim 50%), diferenţa de punctaj putând fi împărţit, în funcţie de categoria de bunuri supuse procesului de achiziţie şi de interesele autorităţii contractante, pe următoarele criterii : avizarea manualului calităţii de către instituţiile abilitate sau certificatele de calitate; certificatele ISO pentru firmele ofertante; termenul de executare a lucrării sau graficul de livrare a produselor sau executării lucrărilor; termenul de garanţie acordat lucrărilor şi bunurilor etc.

Referitor la procedura de selectare a furnizorilor prin achiziţie directă este de menţionat că aceasta este pretabilă, mai ales, bunurilor (produselor) care sunt achiziţionate în cantităţi mici şi pentru care nu se justifică organizarea unei proceduri sofisticate. În cadrul acestei proceduri, înainte de a se trece la încheierea contractului cu furnizorul de bunuri sau executantul de lucrării, beneficiarul contractului este obligat să efectueze un studiu de piaţă, în urma căruia să rezulte că firma aleasă drept partener de contract are cel mai bun raport între calitatea bunurilor ce urmează a fi achiziţionate şi preţul acestora.

După selectarea ofertanţilor, indiferent de procedura utilizată, se recurge la încheierea contractelor de achiziţie de bunuri, servicii şi lucrări de construcţii, autoritatea contractantă având obligaţia de urmării executarea acestora pentru a nu fi puse în situaţii de nerealizare a clauzelor stabilite (de obicei unităţile şi instituţiile publice au în structura organizatorică un compartiment de urmărire contracte).

c) Pentru organizaţiile agroalimentare bazate pe proprietatea mixtă (majoritar privată sau majoritar publică), sistemul de evaluare a ofertelor şi alegerea furnizorilor se desfăşoară după proceduri stabilite, de cele mai multe ori de către organismele de conducere. Acestea se inspiră, în cele mai dese cazuri, din procedura de achiziţie de produse, servicii şi

lucrări de construcţii prin cerere de ofertă cu menţiunea că invitarea ofertanţilor se face, fie prin anunţ în presă, fie prin invitaţii nominale transmise la sediul furnizorilor de către unităţile beneficiare. Criteriile de selecţie impuse prin documentaţia tehnico-economică sunt mai lejere, însă activitatea de urmărire a executării contractului este una foarte exigentă.

2.4. Analiza şi controlul costurilor de achiziţie a produselor pentru organizaţiile agroalimentare

În cadrul procesului complex al achiziţiilor de produse, analiza şi controlul reprezintă acvtivităţi tehnico - economice absolut necesare menite să contribuie la obţinerea unui raport optim între caliatea şi preţul de achiziţie a materiilor prime necesare organizaţiilor agroalimentare. Având în vedere complexitatea acestor activităţi, la desfăşurarea lor trebuie să participe cei mai buni specialişti în domeniu; aceştia fiind cei mai căutaţi de către organizaţiile agroalimentare şi, în acelaşi timp, bine retribuiţi pentru munca prestată (din păcate aceşti specialişti sunt din ce în ce mai greu de găsit pentru a fi angajaţi, deoarece sfera de selecţie este foarte limitată).

De-a lungul anilor, organizaţiile agroalimentare care îşi desfăşoară activitate pe baza unor principii ale managementului modern şi-au dat seama că rolul determinant în raţionalizarea costurilor de achiziţi îl are realizarea unui raport optim de aprovizionare a produselor (referitor la caliatea şi preţul de achiziţie a produselor). De aceea, în prezent interesul unităţilor agroalimentare se îndreaptă, din ce in ce mai mult, spre o relaţie bazată pe parteneriate pe termene lungi cu furnizorii de produse şi nu pe “competiţia” dintre ofertant şi cumpărător.

Achiziţionarea produselor necesare organizaţiilor agroalimentare înseamnă, din punct de vedere al competitivităţii, asigurarea acestor produse, pe baza unor caracteristici şi cerinţe tehnico – economice, care definesc în detaliu, cât mai precis posibil, bunul economic ce urmează a fi adus în unitate. De aceea, se poate spune că cerinţele tehnico – economice ale produselor sunt instrumente de baza al activităţii de achiziţie dupa logica competitivă a acestui proces economic.

Fără a elimina necesitatea solicitării de către cumpărător a unor cerinţe tehnice, aflate în concordanţă cu particularităţile procesului de producţie, a investi în relaţia de parteneriat cu furnizorii înseamnă , înainte de toate, a accepta ca beneficiarii de produse sa se limiteze la desfăşurarea de activităţi pe care ştie să le facă bine şi implică elaborarea unei mentalităţi, a unei logici şi a unor instrumente particulare în acest sens.

Instrumentele reale utilizabile în aprovizionarea organizaţiilor agroalimentare după logica partneriatului beneficiar – furnizor pot fi multiple, însă pivotul acestei “revoluţii copernicană” în lumea achizitiilor de produse este reprezentat de transparenţa costurilor (punerea de acord a cumpărătorilor cu furnizorii de produse asupra costurilor acestora prin prezentarea structurii acestora).

Pentru realizarea acestei transparenţe este necesar să înţelegem modul de formare a costurilor, cunoscând structura lor încă de la origine (de la faza de producţie a bunurilor). Această abordare presupune ca, pentru detrminarea unor costuri corecte (atât pentru beneficiarii, cât şi pentru furnizorii de produse), să se defalce acele costuri care se regăsesc în activitatea de producţie a bunuruilor materiale şi să se cuntifice contribuţia cheltuielilor administrative şi a altor cheltuieli de management al organizaţiei asupra formării costurilor produselor necesare unităţilor agroalimentare.

Aprovizionarea organizaţiilor agroalimentare cu produse prin sistemul perteneriatului dintre beneficiari şi furnizori presupune ca relaţia comercială dintre cele două părţi să fie corectă şi obiectivă, eforturile fiind cantonate pentru realizarea de produse calitative (care să respecte caracteristicile şi criteriile tehnico-economice solicitate de cumpărători) şi pentru

crearea sistemelor de prevenire a unor fenomene care să genereze costuri ineficiente (nejustificate). Pentru aceasta este nevoie ca, atât organizaţiile agroalimentare, cât şi furnizorii de produse, să desfăşoare, în comun, o serie de activităţi specifice procesului de aprovizionare, dintre care cele mai imporatnte sunt următoarele:

cunoaşterea şi modernizarea procesului de obţinere a produselor supuse aprovizionării;

participarea celor două părţi la optimizarea productiei bunurilor supuse procesului de aprovizionare;

integrarea eficientă a tuturor activităţilor care gravitează în jurul procesului de obţinere a produsului, cum ar fi : asigurarea calităţii produselor, respectarea timpilor de producţie şi de distribuţie a produselor, realizarea continuităţii în producţia şi distribuţia produselor, garantarea serviciilor care însoţesc produsele etc. Analiza costurilor de achiziţie a produselor de către organizaţiile agroalimentare este o

tehnică de reconstituire raţională şi detaliată a tuturor elementelor de cost ale unui anumit produs sau serviciu. Costul realizat de furnizor pentru un anumit produs, reconstituit de către consumatori (beneficiari), este subiectul unei evaluări critice din partea celor din urma, deoarece acest cost este utilizat pentru consolidarea unor obiective, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

definirea unui preţ standard “de piaţă” pentru bunul sau serviciul care face obiectul cercetării pe o anumită piaţă;

definirea unei strategii de negociere cu furnizorul de produse; cunoaşterea punctelor critice (generatoare de pierderi) în activităţile de gestiunare

a produselor şi cele operative ale furnizorului; punerea în practică a politicilor şi a modalităţilor de îmbunătăţire a proceselor de

producţie şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor etc.Este evident, însă, că pentru luarea deciziei de cumpărare a produselor nu este

suficientă doar stabilirea costurilor de achiziţie a produselor, deoarece numai prin cunoaşterea acestora nu se poate evalua întreaga conjuctură a pieţei de aprovizionare de către beneficiarul de produse sau servicii, riscând ca o serie de factori care influenţează această piaţă să fie interpretaţi într-o maniera superficială.

Informaţia referitoare la costurile produselor şi serviciilor poate fi considerată ca fiind insuficientă pentru luarea deciziei de cumpărare a acestor bunuri de către beneficiari datorită faptului că aceasta nu permite intelegerea “de ce” un bun sau serviciu are un anumit preţ de vânzare pe piaţă, precum şi pentru că nu permite cea mai buna exploatare a tuturor posibilităţilor de economisire de care dispun părţile semnatare ale parteneriatului, făcând imposibilă crearea unei structuri optime ale costurilor care au generat preţurile produselor supuse comercializării.

Pornind de la aspectele prezentate mai sus, se poate spune că, chiar dacă tehnicile de aprovizionare bazate pe achiziţia produselor funcţie de analiza numai a costurilor de achiziţie sunt înca des utilizate, deoarece sunt rapide şi simple, nu ne conduc la o negociere optimă între cele două părţi. De aceea, pentru a realiza o analiză a oportunităţilor de aprovizionare a produselor sau serviciilor necesare organizaţiilor agroalimentare este necesară cunoasterea diferenţei dintre preţurile si costurile acestora.

Preţul bunurilor destinate pieţei de aprovizionare reprezintă, din punctul de vedere al ofertantului, suma tuturor costurilor care s-au înregistrat în proiectarea, producţia şi comercializarea unui produs sau serviciu, la care se adaugă un cuantum al profitului furnizorului de astfel de produse.

Este de menţionat că, ceea ce îi interesează pe cei doi parteneri, în egală măsură, este mărimea profitului, determinată ca diferenţă între preţul astfel determinat şi costul produsului sau serviciului (care este reprezentat de suma tuturor costurilor care au apărut

în crearea acestor bunuri economice). Nivelul optim al profitului este considerat acela la care furnizorul poate să-şi continue activitatea de producţie (inclusiv să-şi asigure dezvoltarea rezonabilă a afacerii), iar organizaţia agroalimentară poate să-şi asigure cel mai bun raport calitate/cost de aprovizionare, putând asigura acel cost competitiv pe piaţa produselor agroalimentare.

De fapt, părţile participante la activitatea de aprovizionare cu produse sunt interesate în cazul unei analize pertinente a costurilor de achiziţie, nu numai de diferenţa dintre preţul bunurilor şi costul acestora, ci şi de structura costului final al produselor supuse tranzacţiei. Pentru majoritatea produselor supuse procesului de achiziţie, costul este format dintr-o serie de elemente de cheltuieli, care pot fi grupate în costuri directe (costurile materiale şi cele cu manopera personalului direct productiv) şi costuri indirecte sau fixe (costurile cu amortizarea activelor fixe, cu dobânzile, cele generale şi administrative etc). În realizarea unei analize pertinente a costurilor de achiziţie a produselor trebuie să plecăm de la identificarea şi analiza acestor structuri ale costurilor.

Dezvoltarea unei analize pertinente a costurilor de achiziţie a produselor de către organizaţiile agroalimentare impune din partea acestor agenţi economici, ca beneficiari de astfel de bunuri economice, o serie de cerinţe, dintre care cele mai importante sunt următoarele :

a) deţinerea unor instrumente de analiza a pieţei produsului supus cercetării;b) deţinerea de cunostiinţe aprofundate despre produs;c) competenţe de analiză economică;d) creativitate în redactarea evaluărilor efectuate asupra produsului analizat;e) monitorizarea continuă a abaterilor de la obiectivele stabilite;f) capacitatea de a gestiona un volum important de date etc.Costurile materiale angrenate în ciclurile de producţie pentru produsele necesare

organizaţiilor agroalimentare pot fi grupate în două categorii, din punct de vedere al modului în care se regăseşte în noul produs, şi anume :

a) costuri materiale directe, sunt acelea determinate de utilizarea materiilor prime de bază pentru producerea produsului alimentar (exemplu de materiale directe în produsul alimentar este carnea din preparatele de carne, laptele pentru produsele din lapte etc);

b) costuri materialele indirecte sunt acelea determinate de materiile prime auxiliare utilizate în procesul de producţie şi nu se regăsesc, ca atare, în produs (exemplu de materiale indirecte în produsul alimentar este eticheta care însoţeşte produsul).

Evaluarea costurilor materialelor directe se face pe baza devizulului de cheltuieli a produselor destinate pieţei, prin comparaţie cu preţul unui produs analog sau a unei familii de produse similare cu cele supuse analizei. Aceste categorii de costuri trebuie să fie actualizate pentru a ţine cont de reflectarea evoluţiei costurilor materialelor directe pe pieţele de referintă ale produselor agroalimentzare.

Evaluarea costurilor produselor agricole, mai ales, contribuie la estimarea costului direct a materialelor pe care se bazează politica de marketing a unei organizaţii agroalimentare, dar şi cea de gestionare eficietă a stocurilor de către ofertanţi de astfel de produse.

Un model de structură a costului unui bun agricol (pe exemplul porumbului boabe pentru consum), care reprezintă potenţial materie primă pentru unităţile de procesare sau de creştere a animalelor, este prezentat în Tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1.Structura costului total, pe hectar şi pe kilogram, pentru porumbul boabe

de consumCalculaţii pe hectar

Zona geografică: Colinară Sistem: NeirigatProducţia principală: 3600 kg/ha Producţia secundară: 1700kg/ha

-mii lei-INDICATORI VALOARE

A. VALOAREA PRODUCŢIEI 1779,0A1.Din care producţia principală 1728,0B (+) SUBVENŢII 232,9C (=) PRODUS BRUT 2011,9D (-) CHELTUIELI TOTALE 1746,1D1. Din care pentru producţia principală 1695,1I. CHELTUIELI VARIABILE 1330,51. Cheltuieli cu materii prime şi materiale

682,6

- Sămânţă şi material săditor 276- Îngrăşăminte chimice 239,6- Pesticide 167,0- Alte materiale X2. Cheltuieli cu lucrări mecanizate 582,43. Cheltuieli cu irigaţii X4. Cheltuieli de aprovizionare 34,15. Cheltuieli cu forţa de muncă temporară *

X

6. Asigurări 31,4II. CHELTUIELI FIXE 415,6- Cheltuieli cu forţa de muncă permanentă

272,0

- Dobânzi la credite 61,5- Amortisment pentru clădiri şi utilităţi 35,0E. (=) VENIT IMPOZABIL 32,9(-) Impozite şi taxe XF. (=) VENIT NET + subvenţii 265,8G. Rata rentabilităţii venitului impozabil (%)

1,6

H. rata rentabilităţii venitului net + subvenţii (%)

13,2

COST DE PRODUCŢIE Lei/kg 0,47PREŢ PIAŢA INTERNĂ PREVIZIBIL Lei/kg 0,48

Notă: Aceste cheltuieli se regăsesc la exploataţiile de dimensiuni mijlocii, mari şi foarte mari

Costurile salariale necesare pentru producerea bunurilor alimentare, deşi nu deţin ponderi însemnate în totalul costului produsului alimentar, ele sunt analizate prin prisma contribuţiei la crearea de valoare adăugată într-o organizaţie agroalimentară. Întrebările fundamentale care se pun în evaluarea costurilor salariale de către organizaţiile agroalimentare sunt următoarele:

a) Cum se realizeaza lucrarea (cu personal angajat sau cu firme din afara organizaţiei)?

b) Execuţia lucrării este necesară pentru un flux corect al procesului de producţie?c) Care este costul mediu pe oră în zona, pentru sectorul de producere a bunului

alimentar analizat?d) Câte persoane desfăşoară o anumită lucrarea şi de ce?e) Câte schimburi de lucru se practică, câte ore suplimentare / ore în plus şi ce

retribuţie se acordă celor care le efectuează? etc.De asemenea, este de menţionat că atunci când se estimează un cost al materialelor nu

se poate face abstracţie de politica de stocare a furnizorilor, pentru ca efectele acestei politicii asupra costurilor de aprovizionare sunt foarte importante pentru organizaţiile agroalimentare. Opţiunile producătorilor de produse agroalimentare pentru achiziţia de materii prime sunt următoarele:

a) First in first out (FIFO), ceea ce presupune că se comercializează sau consumnă, după caz, materialele la costul celui mai vechi ca data de intrare.

b) Last in first out (LIFO), ceea ce presupune să se comercializează sau consumnă, după caz, materialele la ultimul cost de intrare, cel mai recent.

Aceasta conduce, în contextul unei pieţe concurenţiale (aşa cum este cea a materiilor prime) să preferăm furnizori de astfel de bunuri care utilizează metoda FIFO de gestionare a stocurilor, iar, în condiţiile în care piaţa resurselor materiale şi produselor finite este în scădere (cererea este mai mare decât oferta), se poate opta şi pentru metoda LIFO.

În categoria materialelor indirecte intră acele produse care nu se regăsesc direct în produs (aşa numitele materii prime şi materiale care ajută buna desfăşurare a procesului de producţie), dar contribuie la realizarea acestuia într-o masură variabilă. Ele ar trebui să reprezinte cote relativ reduse în structura costului produsului finit.

În practică întâlnim diverse tipuri de costuri indirecte, dintre care cele mai importante, ca nivel de participare la formarea costurilor totale, sunt următoarele:

costurile cu privire la materiale gen deşeuri, materii prime auxiliare procesului de productie, etc;

costurile generate de utilizarea personalului pentru întreţinere, menţinerea calităţii produselor pe timpul stocării şi depozitării etc;

costuri absolut necesare pentru buna desfăşurare a procesului productiv, cum ar fi cele cu amortizarea utilajelor, cu energie electrică pentru iluminat, cu chiriile, cu leasing - ul etc;

cheltuielile generate de administrarea afacerii (determinate prin repartizarea unor cote din cheltuielile administrative);

costurile care vizează transferul produselor în interiorul sau exteriorul unităţii (transport intern/extern, costurile cu mişcarea paleţilor şi containerelor etc).

Pentru a depăşi dificultăţile de repartizare a costurilor indirecte asupra costului produselor finite, organizaţiile agroalimentare practică anumite metode de gestionare a influenţei costurilor indirecte asupra costurilor totale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

aplicarea unei cote fixe aferente costurilor directe, ceea ce presupune ca dacă costul direct este mare, această proporţie se păstrează şi în ce priveşte costurile indirecte;

repartizarea costurilor indirecte într-un mod neliniar sau atribuindu-le costuri indirecte mai mici, în situaţii favorabile, unor produse de valori mari, contribuind la limitarea, pe cât posibil, a costurilor totale;

cheltuielile cu amortizare sunt reglementate prin lege, determinate de durata de funcţionare, în timp ce pentru celelalte costuri indirecte se ofera mai mult spaţiu de manevră (repartizărilor acestor costuri se face în funcţie de politica comerciala a furnizorului de produse) etc.

Obiectivul oricărei organizaţii agroalimentare este de a aduce pe piaţă produse la costuri competitive, ceea ce înseamnă că se urmăreşte crearea unui “cost model”, care trebuie să raspundă la două întrebări fundamentale, şi anume :

De ce s-a ajuns la acest cost ( determinat de întelegerea părţilor în ceea ce priveşte elementele care compun preţul produselor supuse comercializării, rezultate din analiza costului)?

Cum se poate reduce acest cost, adică care sunt pârghiile ce pot fi utilizate pentru raţionalizarea costului de baza, care poate influenţa în mod hotărâtor preţul produsului final?

Pentru a se reuşi raţionalizarea costurilor trebuie să cunoaştem foarte bine costurile de baza, pentru că pe celelalte componente le putem ajusta în funcţie de interesele celor două părţi (furnizorul şi beneficiarul de produse). În construirea unui “cost model” este necesară cunoaşterea aprofundată a procesului de producţie al furnizorului şi schematizarea acestuia pe fluxuri şi procese (analiza procesului de producţie). Aceasta deoarece, în funcţie de tehnologiile existente în procesul de producţie, trebuie identificaţi factorii determinanţi în funadamentare costurilor (doar în aceste condiţii se pot identifica costurile de baza care caracterizează produsul analizat).

Ceea ce interesează pe participanţii la procesul de achiziţie nu este numai costul produsului, în sine, ci mai ales analiza valorii produsului. Fiecărei functiuni îi corespunde un cost; fiecarui cost trebuie să-i corespundă o funcţiune necesara. Rezultatele maxime de rationalizare se obtin de la un echilibru corespunzator intre continutul functiunii si costul corespondent. De la acest concept derivă conceptul de analiză tehnică a valorii care, prin intermediul unei comparaţii economice, stabileşte cel mai bun proiect, materialele cele mai potrivite, procesul cel mai raţional, în funcţie de scopul destinat.

O premiză fundamentală pentru a realiza o analiză a valorii este crearea unui grup de muncă format din activităţi, cum ar fi : proiectarea produselor (inclusiv din punct de vedere calitativ), achiziţia de materii prime, cercetări de marketing, procesul de producţi propriu-zis, asigurarea logisticii produselor. De asemenea, grupul de lucru trebuie să aibă câteva caracteristici fundamentale pentru a putea funcţiona, dintre care cele mai importante sunt: dorinţa de a colabora; creativitate; cunoaşterea costurilor; deschidere spre nou; organizare; receptivitate la idei noi etc.

Pentru obţinerea de rezultate deosebite de către grupul de lucru amintit mai sus, este necesar să se urmărească derularea logică a următoarelor faze ale procesului de analiză a valorii : utilizarea metodei ABC de grupare a produselor supuse analizei, în funcţie de

importanţa lor în procesul de producţie; verificarea costurilor istorice şi a celor actuale ale produsului analizat, structurate pe

elementele sale componente; identificarea costurilor de baza în funcţie de legătura acestora cu performanţele tehnice

în procesul de producţie;

depistarea de resurse materiale alternative celor clasice, care să genereze un cost de producţie inferior, cu menţinerea performanţelor tehnice ale produselor finale (sau chiar mai bune);

evaluarea economiei potenţiale de cheltuieli pe unitatea de produs prin efectuarea de calcule ale convenienţei economice şi al identificării alternativelor de realizare a producţiei prognozate;

eşantionarea şi efectuarea de verificări tehnice ale componentelor alternative; efectuarea de probe de industrializare ale materiilor prime considerate alternative; analiza efectelor economice (calcule de eficienţă economică) pentru lotul de probă etc.

În concluzie, se poate spune că organizaţiilor agroalimentare, împreună cu ofertanţii de produse, le revine sarcina de a inteprinde toate acţiunile necesare pentru asigurarea unui partenerit avantajos pentru ambele părţi, care să contribuie la aducerea pe piaţă a produselor agroalimentare de calitate la preţuir accesibile de către consumatori.

CAPITOLUL III MANAGEMENTUL DISTRIBUŢIEI PRODUSELOR

AGROALIMENTARE

3.1. Particularităţile pieţei produselor agroalimentare

Economiile ţărilor lumii dezvoltate constituie un mozaic de realităţi extrem de diferite, ele au însă în comun faptul că sunt organizate şi funcţionează ca economii de schimb. După o evoluţie complexă, îndelungată în timp, s-a ajuns ca, în prezent, economiile ţărilor dezvoltate să se bazeze pe proprietatea privată, devenind economii de piaţă concurenţiale sau capitaliste.

Trăsăturile principale ale unei economii de piaţă, aşa cum sunt ele prezentate în literatura de specialitate sunt următoarele:

proprietatea privată asupra resurselor şi capitalurilor este dominantă în cadrul pluralismului formelor de proprietate;

piaţa stabileşte ceea ce se produce, cât şi pentru cine, în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici;

concurenţa sau competiţia este forma generală pe care o îmbracă relaţiile dintre agenţii economici care acţionează pe piaţă;

preţurile bunurilor economice se formează în mod liber, pe baza raportului cerere – ofertă;

motivaţia participării la activitatea economică este, pentru toţi agenţii economici, realizarea propriilor interese, ceea ce înseamnă maximizarea profitului pentru producători şi maximizarea utilităţii pentru consumatori;

funcţionarea statului democratic capabil să asigure cadrul instituţional necesar unei bune dezvoltării a economiei de piaţă.

Definirea pieţei a fost făcută, în decursul timpului, de un număr mare de specialişti, fiecare aducând o contribuţie proprie (sau nu) asupra conceptului. Teoria economică defineşte piaţa ca fiind locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în economia de piaţă, iar cea de-a doua reprezintă nevoile umane solvabile însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite de vânzători, care se dovedesc a fi convenabile cumpărătorilor.

Specialiştii din marketing definesc piaţa ca fiind categoria economică a producţiei de mărfuri în care îşi găseşte expresia totalitatea actelor de vânzare – cumpărare privită în unitatea organică cu relaţiile pe care acestea le implică. Această definiţie pune pe primul plan modul de finalizare al activităţii economice neluând în calcul (discuţie) cele două elemente componente de baza ale pieţei (cererea şi oferta).

O definiţie mai complexă şi acceptată de majoritatea specialiştilor este aceea conform căreia piaţa reprezintă sfera economică în care producţia de bunuri materiale şi servicii apare sub formă de ofertă de mărfuri, iar nevoile solvabile de consum sub formă de cerere de mărfuri, piaţa reprezentând sfera manifestării şi confruntării cererii cu oferta, iar realizarea acestora se face prin intermediul actelor de vânzare – cumpărare.

O altă definiţie care atrage atenţia specialiştilor este aceea conform căreia piaţa apare ca un ansamblul de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei deţin, despre ceea ce ei au nevoie, despre preţurile pe care doresc să le obţină şi pe care le propun pentru ca tranzacţia economică să se încheie (realizeze).

Din definiţiile de mai sus, se pot desprinde două funcţii generale ale oricărei pieţe (agroalimentare sau alimentare):

piaţa verifică, în ultimă instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea ofertei (producţiei) cu nivelul, structura şi calitatea cererii (nevoile de consum);

piaţa oferă informaţiile obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici participanţi la tranzacţiile ce au loc pe piaţă.

În concluzie, adaptând definiţia pieţei în general la condiţiile concrete în care se desfăşoară comerţul cu produse agroalimentare, piaţa produselor agroalimentare poate fi definită ca locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre oferta vânzărilor (reprezentată de producătorii sau comercianţii de produse agroalimentare) şi cererea cumpărătorilor (reprezentată de unităţile de industrializare a produselor agricole şi de consumatorii finali), loc unde se formează preţul la care se vinde şi se cumpără aceste produse, preţ în funcţie de care agenţii economici se orientează ce şi cât să ofere sau să cumpere, după caz, fiecare dintre agenţii economici participanţi la aceste tranzacţii urmărind să-şi realizeze activităţile şi scopurile sale.

În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a pieţelor, reţinând atenţia clasificările întâlnite în teoria economică şi cea de marketing. Astfel, teoria economică clasifică pieţele după următoarele criterii mai importante :

a) după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor comerciale pieţele pot fi:

piaţa satisfactorilor constituită din produse destinate consumatorului final – produse alimentare;

piaţa prodfactorilor constituită din produsele agricole care mai intră într-un proces de fabricaţie (prelucrare).

b) după forma bunurilor schimbate / comercializate, întâlnim: pieţe omogene ; pieţe uniforme pieţe diversificate.c) după starea bunurilor supuse vânzării-cumpărării, se pot întâlni următoarele

categorii: piaţa reală (bunuri existente pe piaţă); piaţa fictivă (exemplu bursa).d) după locul (cadrul) desfăşurării operaţiilor comerciale: pieţe locale; pieţe regionale; pieţe naţionale; pieţe internaţionale; piaţa mondială (unică şi inseparabilă).e) după tipul în care se transferă bunul către consumator: pieţe la termen; pieţe disponibile să livreze; pieţe la vedere (care vând în orice moment).f) după numărul şi importanţa participanţilor: piaţa cu concurenţă perfectă (pură); piaţa cu concurenţă imperfectă.g) în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun: piaţa vânzătorului; piaţa cumpărătorului.

Spre deosebire de teoria economică, teoria de marketing clasifică pieţele după următoarele criterii mai importante :a) în funcţie de profilul lor şi de gradul de specializare:

pieţe de mărfuri; pieţe de servicii.

b) după aria teritorială: pieţe locale; pieţe naţionale; pieţe internaţionale (regională); piaţa mondială.

c) după structura economico-socială a ţărilor pieţele pot fi: pieţele ţărilor socialiste ( pieţe centralizate); pieţe mixte în cadrul cărora sunt manifestate caracteristici ale economiei mixte

(socialistă şi capitalistă)); pieţele ţărilor cu economie de piaţă.

d) după modul de desfăşurare a tranzacţiilor: pieţe furnizoare (ofertante); pieţe solicitante (cumpărătoare); pieţe importatoare sau exportatoare.

e) în funcţie de plasarea lor geografică şi nivelul de dezvoltare a căilor de comunicaţie se disting: pieţe accesibile; pieţe greu accesibile; pieţe inaccesibile.

f) din punct de vedere al accesibilităţii agenţilor economici pe piaţă (din punct de vedere juridic): pieţe libere (liberalizate); pieţe reglementate (protejate); pieţe închise.

g) după gradul de concentrare al tranzacţiilor: pieţe concentrate; pieţe dispersate.

h) în funcţie de gradul de acoperire a cererii de către ofertă: piaţa cumpărătorilor şi piaţa vânzătorilor; pieţele saturate şi cele nesaturate; pieţele formate şi cele în curs de formare etc.

În cadrul pieţei de mărfuri se disting pieţele agricole care au o serie de particularităţi ce influenţează întreg circuitul al produslor agricole de la producător la beneficiar.În literatura de specialitate, pieţele agricole se grupează în următoarele categorii:

a) pieţe de producţie în cadrul cărora vânzătorii sunt producătorii agricoli, iar cumpărătorii sunt distribuitori engros sau detailiştii care au integrată şi funcţia de vânzare cu ridicata. Exemple de astfel de pieţe sunt cele pentru : animale vii; produse de legume şi fructe; de licitaţii etc. Producătorii agricoli pot alege în cadrul acestor pieţele între următoarele variante principale:

vânzare individuală care poate fi însoţită de prezentare fizică a produsului pe piaţă. Atunci când produsul nu este prezent fizic pe piaţă, producătorii anunţă prin telefon produsele, cantităţile, calitatea şi orele de vânzare a acestora în spaţiile de depozitare / condiţionare, către potenţialii cumpărători;

vânzare colectivă, caz în care producătorii livrează produsele în spaţiile de condiţionare ale unităţilor de tip asociativ (asociaţie dee marketing, cooperativă de marketing, grupuri de producători).

b) pieţele de gros – prin intermediul cărora producătorii agricoli trec din starea distributivă de gros (cu ridicata) în starea distribuţiei de detail, vânzătorii fiind reprezentanţii pieţei de gros special organizate , iar cumpărătorii sunt angrosistii (care la rândul lor se adresează detailiştilor) sau colectivităţile, după caz, cum ar fi cantinele, unităţile de procesare, spitale, etc. Pieţele de gros se mai numesc şi pieţe de consum dat faptul că ele sunt situate, de regulă, în marile oraşe ( în marile centre de consum). Ele pot fi polivalente ( legume, fructe, carne, peşte, flori) sau specializate (legume şi fructe).

c) pieţe de vânzare cu amănuntul / detail prin care produsele trec din starea de distribuţie de detail în consumul populaţiei vânzătorii fiind detailiştii (vânzători cu amănuntul) sau chiar agricultorii ( în cadrul pieţelor ţărăneşti), iar consumatorii sunt reprezentaţi de populaţia din zona de acţiune a unei astfel de piaţe.

Piaţa produselor alimentare reprezintă o piaţă care a fost liberalizată în totalitate începând cu anul 1997, atunci când de fapt a avut loc renunţarea la susţinerea de către stat a preţurilor principalelor produse alimentare (pâine, lapte, carne, ulei, zahăr). Excepţie face piaţa legumelor şi fructelor care a fost prima piaţă a produselor agroalimentare liberalizată (încă din 1990). Piaţa produselor agroalimentare reprezintă o institutţie specifică, care se caracterizează prin următoarele particularităţi mai importante:

Caracterul sezonier al ofertei cumulat cu caracterul continuu al cererii de produse agroalimentare ridică o serie de probleme cu privire la asigurarea continuităţii ofertei în cantităţi şi calităţi omogene.

Piaţa produselor agroalimentare s-a caracterizat şi se caracterizează, în continuare, prin susţinerea financiară realizată în mod diferit în funcţie de etapa istorică parcursă de ţara noastră. Astfel, până la aderarea României la UE, sprijinul financiar se realiza prin intervenţia statului, pe de-o parte, pentru susţinerea achiziţiilor de input-uri, iar, pe de altă parte, pentru susţinerea preţurilor de vânzare. În prezent, sprijinul financiar comunitar şi naţional se manifestă, pe de o parte, prin susţinerea măsurilor de piaţă (inclusiv plata unică pe hectar), iar, pe de altă parte prin finanţarea măsurilor de dezvoltare rurală.

Piaţa produselor agroalimentare este o piaţă imperfectă sau parţial perfectă, deoarece, dintre cele cinci trăsături ale economiei de piaţă perfecte, aceasta îndeplineşte numai trei, şi anume: atomicitatea cererii şi ofertei; intrarea şi ieşirea liberă pe / de pe piaţă; perfecta mobilitate a factorilor de producţie.

Piaţa produselor agroalimentare se caracterizează printr-o gamă foarte variată de produse, ceea ce dă posibilitatea consumatorilor de a alege dintr-o gamă difersificată de produse şi chiar produse similare. Totodată, producătorii de produse agrolaimentare care realizează şi comercializează pe piaţă produse în cantităţi mari se confruntă cu o serie de probleme legate de aducerea produselor cât mai aproape de consumatori (legate de procesul de distribuţie a produselor agroalimentare).

Produsele agroalimentare se caracterizează, chiar în cadrul aceleiaşi grupe de produse, prin sezonalitate producerii şi vânzării produselor ( mai ales ale celor perisabile). De exemplu, în cazul legumelor şi fructelor, întâlnim gruparea produselor în următoarele categorii : produse cu sezonalitate respectiv perisabilitate foarte mare (căpşuni, cireşe, zmeură, vişine, caise, piersici); produse cu grade de sezonalitate medie ce sunt dependente de asigurarea unei producţii

eşalonate (exemplu: tomate timpuri şi târzii- de seră sau solar, struguri – recoltare iulie – octombrie); produse cu sezonalitate de producţie şi consum scăzută (mere, cartofi, ceapă, nuci) etc.

Gradul ridicat de perisabilitate determină păstrarea aspectului comercial pe o perioadă limitată de timp, de aceea este necesar ca produsele agroalimenatre, care se încadrează în această categorie, să fie orientat către piaţa consumatorilor finali într-o perioadă de timp relativ scurtă (2 – 3 zile).

Produsele agroalimentare pot avea destinaţii diferite şi anume: consum proaspăt; depozitare; industrializare; export. Această particularitate face necesar să se aplice (să se practice) canale de distribuţie diferite, care implică costuri de distribuţie diferite şi posibilitatea de a controla produsele pe perioada distribuţiei. De asemenea, veniturile realizate de producătorul agricol sunt dependente de aceste destinaţii şi de canalele de distribuţie utilizate.

7. O particularitate a comercializării producţiei agricole, în România este faptul că în paralel există o piaţă ţărănească (care este considerată o piaţă neloială) cu piaţa societăţilor comerciale, agenţilor economici, care prin tratamentul discriminatoriu creat datorită plăţilor efectuate la Bugetul de Stat (TVA, impozitul pe salarii), determină existenţa concurenţei neloiale .

Toate aceste particularităţi sunt luate în calcul de către producătorii şi distribuitorii de produse agricole pentru stabilirea unei politici de marketing realiste menite să contribuie la revigorarea sectorului agroalimentar. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea particularităţilor pieţei produselor agroalimentare influenţează activitatea agenţilor economici pe întreaga filieră şi anume: asigurarea cu resursele materiale; producţia de produse agroalimentare şi distribuţia produselor agroalimentare, iar cunoaşterea şi anticiparea mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea reprezintă un obiectiv de bază al tuturor producătorilor agricoli care acţionează în economia de piaţă.

3.2. Distribuţia – componentă de bază a comercializării produselor agroalimentare

Valorificarea oportunităţilor pieţei şi finalizarea activităţii economice ale unităţilor agroalimentare sunt condiţionate de ajungerea produselor la consumatorii finali, capabile să contribuie la satisfacerea nevoilor populaţiei. În cadrul transferului de produse, între producătorul de produse agroalimentare şi consumator se desfăşoară un ansamblu de operaţiuni tehnico-economice care, în marea lor parte, formează obiectul distribuţiei produselor agroalimentare.

Principala problemă a sectorului agroalimentar din ţara noastră, în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană, o constituie asigurarea competitivităţii produselor agroalimentare româneşti, capabile să facă faţă concurenţei foarte puternice care există în cadrul pieţei unice. În cadrul măsurilor ce trebuie luate pentru asigurarea competitivităţii produselor agroalimentare pe piaţa Uninunii Europena, cele mai importante sunt :

a) organizarea producţiei agroalimentare, care presupune constituirea unor exploataţii agricole de dimensiuni optime (viabile), care să realizeze produse omogene din punct de vedere calitativ şi competitive din punct de vedere cantitativ;b) modernizarea respectiv perfecţionarea distribuţiei produselor agroalimentare prin fundamentarea şi implementarea unei strategii de distribuţie eficiente.

Distribuţia produselor agroalimentare reprezintă cea mai dificilă misiune de marketing, datorită particularităţilor pieţei produselor supuse comercializării (identificate în prezentul capitol), şi poate fi privită din două puncte de vedere:

a) în sens general, adică privită la nivel macroeconomic distribuţia se bazează pe un sistem de relaţii existente între o serie de agenţi economici pe piaţă în legătură cu producţia, transmiterea mărfii şi consum. În această optică noţiunea de distribuţie cuprinde toate activităţile care permit trecerea bunurilor de la agentul economic producător la unităţile intermediare sau către consumatorul final;

b) la nivelul unei întreprinderi sau a unui agent economic, procesul de distribuţie cuprinde activităţile specifice de marketing legate de transferul bunurilor, atât de la locul de producţie efectiv până la magaziile proprii de depozitare, cât şi de la poarta producătorului până la locul de consum intermediar sau final (după caz).

Distribuţia produselor agroalimentară mai poate fi interpretată ca fiind un ansamblu de măsuri tehnico - economice menite să asigure legătura dinte producţie si consum, motiv pentru care distribuţia poate fi definită şi după următoarele accepţiuni :

O primă accepţiune în cadrul definiţie complexe a distribuţiei este aceea conform căreia distribuţia se referă, în primul rând, la traseul pe care îl parcurg mărfurile de la producător până la consumator (acesta poartă denumirea de canal de distribuţie).

În al doilea rând, distribuţia se referă la ansamblul operaţiunilor care marchează trecerea succesivă a mărfurilor de la un agent economic la altul, până la intrarea lor definitivă în sfera consumului.

În al treilea rând, distribuţia cuprinde distribuţia fizică sau logistică care reprezintă ansamblul proceselor la care sunt supuse mărfurile pe întreg traseul lor până la consumator (transport, manipulare, depozitare, stocare, flux informaţional).

În al patrulea rând, distribuţia se referă la aparatul tehnic care realizează procesele şi operaţiunile complexe de transfer a produselor de la producător la consumator (exemplu: reţeaua de unităţi, dotări, personal etc.).

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, distribuţia produselor agroalimentare este analizată pe întreaga filiera a produselor, care este urmărită de la poarta fermierului până la ajungerea produsului agricol pe masa consumatorului. Aceasta deoarece, produsele agroalimentare sunt supuse , pe întreaga filieră, unor operaţiuni specifice, cum ar fi: transportul, transferul, prelucrarea, condiţionarea, păstrarea etc. Toate aceste operaţiuni intră în sfera distribuţiei produselor agroalimentare, care se confruntă cu o serie întreagă de dificultăţi şi reprezintă cea mai complexă distribuţie dintre toate produsele supuse vânzării pe o anumită piaţă.

Distribuţia produselor agroalimentare are un rol important în cadrul comercializării produselor agroalimentare, rol care este într-o continuă creştere pe măsura dezvoltării societăţii în ansamblul ei. În actuala etapă, prin poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte, distribuţia a dobândit o importanţă vitală în economie, ei revinindu-i şi rolul de factor accelerator al proceselor economice dintr-o tară, regiune sau organizaţie de state independente.

Distribuţia joacă un rol important în cadrul filierei agroalimentare şi prin faptul că acţionează în principal în sfera serviciilor care sunt creatoare de noi locuri de muncă şi de valoare adăugată. Astfel, distribuţia are, pe de o parte, un rol social important prin faptul că participă la crearea de locuri de muncă bine plătite (ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei), iar pe de altă parte, are un rol economic important prin faptul că ansamblul costurilor de distribuţie reprezintă jumătate din preţul final al produselor agroalimentare (mai ales în cazul produselor perisabile)

Legând producţia de bunuri de consumul de astfel de produse, în spaţiu şi timp, distribuţia produselor agroalimentare îndeplineşte următoarele roluri principale în cadrul unei economii de piaţă:

de a regulariza fluxurile de mărfuri agroalimentare de la producător către consumatori, în scopul de a atenua, atunci când este cazul, efectele negative ale conjuncturii nefavorabile ale pieţei;

de a oferi producătorilor agroalimentari informaţii privind nevoile, dorinţele şi preferinţele clienţilor în scopul adaptării ofertei de produse la dinamica cererii de astfel de produse;

de a pune la dispoziţia clienţilor servicii logistice cât mai complexe, diversificate şi ieftine etc.

În literatura de specialitate, distribuţiei produselor agroalimentare (şi nu numai) îi sunt atribuite anumite funcţii importante. Punctul de plecare în descrierea funcţiilor distribuţiei este premisa apariţiei unor tensiuni (disfuncţionalităţi) atunci când producţia de bunuri agroalimentare şi consumul acestora nu se desfăşoară în aceeaşi unitate economică. Funcţiile specifice ale distribuţiei, în caest caz, sunt rezumate la următoarele trei:

funcţia de disponibilizare, respectiv crearea utilităţilor de timp, spaţiu şi posesie, adică aducerea produselor agroalimentare în faţa consumatorilor în momentul în care acesta are nevoie de ele şi în locurile accesibile, într-o modalitate care să le permită beneficiarilor intrarea în posesia lor;

funcţia de informare, realizată prin fluxul de informaţii, în dublu sens, de la consumator la producător şi invers, de la producător la consumator ;

funcţia de creare de cerere concretizată printr-o servire cât mai bună a clienţilor, prin apropierea de clienţi şi prin diversificarea serviciilor prestate.

În cadrul proceselor complexe de producţie şi de comercializare a bunurilor realizate, pentru organizaţiile economice agroalimentare sunt considerate activităţi componente ale distribuţiei următoarele:

transportul produselor, care permite ca acestea să ajungă în locurile din care consumatorii să le poată cumpăra;

alcătuirea de loturi omogene, prin selectarea produselor în funcţie de dimensiuni şi de culoare şi includerea în cadrul aceleiaşi partizi de produse (cantităţile transportate către magaziile vânzătorilor sau consumatori);

stocarea produselor, care permite prelungirea duratei de ofertare a acestora pe piaţă de referinţă;

condiţionarea şi asamblarea produselor, care uşurează transportul şi manipularea lor şi care permite informarea cumpărătorilor (mai ales prin ambalaje);

fracţionarea (porţionarea) produselor, prin care se pune la dispoziţia clienţilor cantităţile pe care aceştia le doresc, comercializate într-un singur ambalaj. De exemlu, un studiu efectuat pe piaţa produselor agroalimentare a scos în evidenţă faptul că politica din România ar trebui să se orienteze spre a oferi pe piaţă cantităţi (produse) cât mai reduse, care să se adreseze consumului unei singure persoane;

informarea cumpărătorilor cu privire la caracteristicile produselor sau promovarea acestora pe anumite pieţe;

informarea cumpărătorilor prin punerea la dispoziţia acestora a unor informaţii concrete despre piaţă cum ar fi: cerere, ofertă, preţ, concurenţă etc.

Pentru produsele agroalimentare, distribuţia este cu atât mai importantă cu cât majoritatea produselor sunt perisabile ceea ce face ca, prin intermediul activităţii de distribuţie, să se asigure integritatea cantitativă şi calitativă pe întreg circuitul produsului de la producător până la consumatorul final.

3.3. Sisteme şi forme de comercializare pretabile produselor realizate de organizaţiile agroalimentare

Trecerea la economia de piaţă a prins nepregătiţi pe agenţii economici ce acţionează pe piaţa produselor agroalimentare din România, aceştia, adaptându-se cu greu la noile cerinţe ale pieţei liberalizate parţial în 1990 şi total în 1997. Acest aspect a avut influenţe asupra satisfacerii cererii interne prin aceea că România nu a putut să-şi satisfacă nevoile din producţia proprie, fiind nevoită să apeleze la importuri masive de produse agroalimetare (la unele produse importurile ajungând la mai mult de 50% din necesarul de consum intern – cazul cărnii de porc şi de vită, al legumelor şi fructelor etc).

În momentul de faţă, în lume comerţul cu produse agroalimentare se află într-o etapă de modernizare, de aceea România ar trebui să se orienteze către acele forme de comercializare practicate în ţările dezvoltate. În acest sens, demne de luat în seamă sunt următoarele sisteme de comercializare a produselor agroalimentare:

comercializarea (vânzarea) prin intermediul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul;

comercializarea produselor prin intermediul cooperativelor de marketing; comercializarea produselor prin intermediul pieţelor de gros; comercializarea produselor prin intermediul burselor de mărfuri.

3.3.1. Distribuţia produselor agroalimentare prin intermediul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul

Pentru comercializarea produselor agricole, fiind vorba despre cantităţi mari care, în marea lor parte, intră într-un proces de procesare (cum este cazul cerealelor, legumelor şi fructelor etc), este de preferat sistemul de vânzare prin intermediul comerţului cu ridicata.(beneficiari de produse agricole fiind unităţile de procesare sau cele specializate în depozitarea şi distribuţia acestor bunuri). Acest sistem de comerţ determină canale de distribuţie lungi, cu minim doi intermediari, în care primul intermediar este reprezentat de unitatea de procesare sau de distribuţie en gros (depozitele en gros), iar următorii intermediari sunt reprezentaţi, fie de alte unităţi de comerţ cu ridicata, fie de magazine de vânzare cu amănuntul.

Comerţul cu amănuntul reprezintă forma de comercializare pretabilă pentru produsele alimentare (cele care intră pe piaţă şi se adresează consumatorilor finali). Vânzarea produselor alimentare se poate efectua fie prin magazine proprii de desfacere, determinând un canal direct, fie prin magazine de vânzare ale altor unităţi economice ( generând un canal scurt sau lung, în funcţie de numărul de intermediari care apar pe lanţul de distribuţie a produselor) sau vânzarea produselor agroalimentare prin comerţul la „tarabă”, practicat mai ales pentru legume şi fructe.

Distribuţia directă constituie forma de distribuţie clasică practicată în cea mai mare parte de producătorii agroalimentari care au magazine proprii de vânzare a produselor. Aceasta reprezintă o variantă de distribuţie care presupune transportul produselor către magazinele proprii de desfacere sau către piaţele de desfacere (aşa numite pieţe de sector sau comerţul „la tarabă”, practicat de micii producători de produse agroalimentare, gen legume şi fructe). Prima variantă determină cele mai mici preţuri pe piaţă, iar cea de-a doua duce, în cele mai dese cazuri la ineficienţă economică, deoarece cantităţile transportate sunt mici, protecţia contra perisabilităţii inexistentă, iar comerţul este neigienic şi generator de evaziune fiscală.

Avantajul acestei forme de comerţ constă în aceea că produsele agroalimentare pot fi urmărite pe întreaga filieră a bunurilor economice (cunoscându-se comportamentul lor pe piaţă), la care se adaugă faptul că, datorită preţurilor mici practicate, produsele agroalimentare

se vând într-o perioadă scurtă de timp, diminuându-se pericolul perisabilităţii şi menţinându-se prospeţimea şi calitatea produselor.

Principalul dezavantaj este că aria de acoperire a pieţei, de către organizaţiile agroalimentare de dimensiuni economice mari, este destul de restrânsă, iar în acest fel unităţile economice de profil se adresează unui număr restrâns de consumatori. De asemenea, unităţile agroalimentare sunt restricţionate de lipsa fondurilor financiare necesare înfiinţării de magazine de desfacere pe o rază care să acopere o zonă cât mai mare de ocnsumatori finali. În acest fel, riscul nerealizării întregii producţii agroalimentare creşte, motiv pentru care se apelează la comerţul prin magazine de vânzare ale altor unităţi economice specializate în comerţul cu astfel de produse.

Comercializarea produselor agroalimentare prin intermediari este justificată mai ales pentru unităţile de dimensiuni mijlocii şi mari, pentru ca aceştia să-şi vândă întreaga producţie de bunuri. Avantajul acestei forme de comercializare este că produsele sunt aduse în zonele de mare consum ( cum ar fi marile oraşe) şi se asigură un ritm de vânzare mult mai mare decât în cazul distribuţiei directe.

Ca principal dezavantaj al acestei forme este faptul că producătorii agroalimentari înregistrează profituri mai mici şi nu are controlul asupra vânzărilor relizate de intermediari, iar, datorită preţurilor mai mari practicate de către aceştia, apare şi riscul necomercializării produselor în totalitate şi în perioadele de garanţie ( ceea ce înseamnă întârzieri în recuperarea banilor de pe piaţă sau chiar perisabilităţi generatoare de pierderi suplimentare).

3.3.2. Comercializarea produselor agroalimentare prin cooperativele de marketing (cooperative de valorificare şi desfacere)

Marketingul produselor, în general, reprezintă nu numai vânzarea acestora, ci înseamnă atât marketingul input-urilor şi studierea pieţelor consumatorului final, cât şi transferul mărfurilor de la producător către magazinul de desfacere şi apoi către consumatorul final.

Cooperativa de marketing reprezintă acea organizaţie economică în cadrul căruia fermierii colaborează pentru a-şi rezolva împreună o anumită parte din activitatea economică (achiziţionarea resurselor materiale şi vânzarea producţiei), participă la realizarea de profit şi riscă în comun pentru ca această activitate să fie cât mai profitabilă (activitatea de producţie cade în sarcina producătorilor de produse agroalimentare).

Pornind de la problemele pe care le înregistrează pe piaţă producătorii de produse agroalimentare, necesitatea înfiinţării unor cooperative de marketing este dată de următoarele aspecte mai importante:

Structura pieţei. În condiţiile în care piaţa se abate de la concurenţa loială, apare necesitatea alcătuirii (creării) unei forme de contracarare a caracteristicilor pieţei neloiale. Astfel, când oferta de produse alimentare este mai mare decât cererea, apAre ca necesar înfiinţarea cooperativelor de marketing (valorificare) prin intermediul cărora producătorii agroalimentari să-şi comercializeze în comun produsele.

Caracterul perisabil al majorităţii produselor agroalimentare determină unirea eforturilor producătorilor agricoli pentru valorificarea, în condiţii de maximă eficienţă, a produselor obţinute. În acest fel producţia propriu-zisă este lăsată în grija producătorilor), mai ales în cazul celor de dimensiuni mici şi mijlocii.

Scopul înfiinţării acestor structuri moderne de marketing este acela de a obţine o valoare maximă (venituri maxime) pentru membrii cooperativelor de valorificare. În acest sens, cooperativa de marketing apare ca o prelungire a procesului de producţie (a fermierului), iar ceea ce se plăteşte membrilor acestei cooperative (asociaţii) pentru produsele realizate de ei, este de fapt ceea ce se încasează din vânzarea produselor din care se scad cheltuielile de

distribuţie (inclusiv cele de funcţionare a cooperativei de marketing). Trebuie menţionat faptul că o cooperativă de marketing nu funcţionează ca un intermediar.

Nevoia de venituri ridicate capabile să contribuie la creşterea puterii de cumpărare a producătorilor individuali, venituri care sunt obţinute aproape în exclusivitate din producţia agroalimentară.

Înfiinţarea cooperativelor de marketing este determinată de necesitatea orientării producţiei agroalimentare de la autoconsumul practicat de gospodăriile faminliale către piaţă.

Concurenţa puternică existentă pe piaţa produselor agroalimentare, atât între producătorii individuali autohtoni (exploataţiile mici şi mari), cât şi între producătorii autohtoni şi cei străini. Aceasta particularitate a pieţei impune organizarea producătorilor agricoli în toate formele de cooperative, nu numai în cea de marketing.

În marea lor parte pieţele nu sunt transparente pentru producătorii agricoli, iar pentru a cunoaşte şi anticipa fenomenele ce au loc pe piaţă este nevoie de unirea eforturilor producătorilor individuali, eforturi ce vor fi răsplătite (recuperate) prin preţurile ce vor fi obţinute de pe pieţele mai avantajoase.

Rolul şi importanţa cooperativelor de marketing în cadrul procesului de ajustare structurală a producţiei agroalimentară şi de comercializare a produselor din acest sector constă în următoarele aspecte mai importante:

menţinerea unor producţii agricole viabile şi sănătoase; reglarea pieţelor agroalimentare; stabilizarea zonelor rurale; dezvoltarea agriculturii şi a sectorului de prelucrare a produselşor agricole, etc,

toate acestea contribuind la creşterea competitivităţii produselor agroalimentare pe piaţa internă şi externă.

Dintre factorii care impun cooperarea producătorilor agricoli în domeniul producţiei şi comercializării produselor agroalimentare fac parte următorii:

posibilităţile individuale scăzute de capitalizare a fermelor familiale, mai ales, şi dificultăţile de a-şi asigura propria finanţare;

dificultăţi ce apar în colaborarea cu unităţile prestatoare de servicii; slaba dezvoltare a structurilor de marketing în mediul rural; accesul limitat al producătorilor agroalimentari la tehnologiile performante care

necesită fonduri financiare foarte mari; susţinerea financiară comunitară şi din partea statului român este mai uşor de

realizat în cazul formelor asociative; exploatarea eficientă (raţională) a pământului se poate face prin crearea unor ferme

viabile şi prin cooperare în sfera comerţului etc.Pentru România există, însă bariere psihologice în ceea ce priveşte procesul de

cooperare, bariere dintre care cele mai importante sunt următoarele: experienţa celor ce au trăit momentul cooperativizării agriculturii; în cadrul mişcării cooperatiste sunt cuprinşi proprietarii care au trăsături proprii de

comportament cu un anumit nivel de pregătire şcolară, ceea ce îngreunează procesul de unire al eforturilor producătorilor agricoli;

existenţa unor stări conflictuale şi a unor ambiţii exagerate fac ca, foarte greu, să fie acceptată persoana care să fie desemnată „managerul” cooperativei .

Cu toate aceste neajunsuri cooperarea în domenii, cum ar fi : aprovizionărea cu resurse materiale; depozitarea produselor agroalimentare; colectarea, preluarea şi prelucrarea produselor agricole; comercializarea produselor agricole; creditarea şi asigurarea contra

riscurilor etc reprezintă modalităţi de organizare care permit integrarea agriculturii româneşti în Uniunea Europeană.

3.3.3. Comercializarea produselor agroalimentare prin intermediul pieţelor de gros

O problemă de mare actualitate care trebuie să constituie o preocupare majoră din perspectiva necesităţii implementării unor structuri diverse şi flexibile, specifice economiei de piaţă o reprezintă raportul între comerţul de gros şi colaboratorii săi din amontele (producătorii agricoli) şi din avalul acestuia (detailiştii).

În cadrul procesului de distribuţie a produselor intermediarii au fost consideraţi, până nu demult, o simplă verigă între producători şi detailişti, deşi aceştia trebuiau să joace rolul de armonizatori ai intereselor ofertanţilor şi consumatorilor de produse agroalimentare. Totodată, intermediarii trebuie să asigure o gamă largă de servicii, mai ales în condiţiile dezvoltării informaticii şi a mutaţiilor care au intervenit în economia modernă.

Pieţele de gros sunt pretabile pentru legume – fructe şi alte produse alimentare perisabile. Acestea sunt structurile de distribuţie pretabile pentru aprovizionarea cu produse agroalimentare a marilor oraşe şi au ca funcţie principală asigurarea cu astfel de produse a populaţiei urbane în condiţiile liberalizării pieţei.

În ţările dezvoltate responsabilităţile administrative referitoare la aprovizionarea populaţiei urbane cu produse agroalimentare prin pieţele de gros revin municipalităţilor, chiar dacă în unele cazuri, datorită volumului mare de fonduri necesare, guvernele sunt obligate să participe la acest proces.

Trebuie menţionat faptul că, investiţiile pentru înfiinţarea şi costurile de întreţinere ale unei pieţe de gros sunt foarte mari, motiv pentru care ţara noastră a contactac, în anul 1994, un împrumut de 25 de milioane de Euro, garantat de Ministerul de Finanţe, de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (credit care nu a fost plătit nici până în zilele noastre).

Crearea sistemului naţional al pieţelor de gros în România este justificat de potenţialul agricol al ţării, precum şi de tradiţia poporului român pentru consumul de produse proaspete. Acest demers a fost oportun, pe de o parte, datorită măsurilor de descentralizare şi de creşterea gradului de autonomie a agenţilor economici, iar, pe de altă parte de necesitatea aducerii pe piaţa marilor aoraşe de produse agroalimentare proaspete de calitate şi omogene din punct de vedere cantitativ .

Piaţa de gros, ca organizaţie economică de comerţ pentru produsele agroalimentare, se bazează pe o serie de componente structurale, care au menirea de a aduce produsele agraolimentare din zonele de producţie către cele de consum, în cel mai scurt timp posibil. Astfel, chiar dacă este vorba despre unul dintre cele mai lungi canale de distribuţie (care cuprinde minim cinci intermediari), produselr agroalimentare pot ajunge pe masa consumatorilor în timpi record (se poate ajunge la mai puţin de 12 ore din momentul recoltării).

Participanţii la acest tip de canal de distribuţie sunt reprezentaţi de structuri de marketing, cum ar fi : piaţa centrală, unde acţionează numai engrosiştii; centrele de colectare situate în marile bazine producătoare de produse agricole; producătorii de legume şi fructe şi alte produse perisabile; alţi intermediari care se aprovizionează de la engrosişti (societăţi de distribuţie sau unităţi de vânzare cu amănuntul); consumatorul final.

Relaţiile dintre aceste verigi participante la sistemul de distribuţie prin piaţa de gros sunt diferite în raport cu alte forme de comerţ, iar modul de funcţionare al unei astfel de pieţe, organizate ca o societate comercială pe acţiuni, este următorul:

produsele sunt colectate la centrele de gros, iar transportul acestora fiind efectuat de către producători de produse agroalimentare (este un dezavantaj, deoarece există

riscul, ca odată încărcate în mijloacele de transport, produsele să fie transportate către pieţele de sector);

centrele de gros efectuează recepţia cantitativă şi calitativă şi eliberează producătorului o adeverinţă în care se specifică cantitatea pe care acesta a livrat-o şi că se va achita un preţ obţinut în urma vânzării produsului către beneficiar (al doilea dezavantaj, pentru că producătorul agricol nu ştie care este perioada de plată şi preţul pe care trebuie să-l înacaseze);

produsele agricole sortate pe calităţi sunt transportate la depozitele situate în incinta pieţei centrale de gros;

engrosiştii şi alţi potenţiali beneficiari de produse valorificate pe piaţa de gros (unităţile de procesare, cantinele studenţeşti, azilele de bătrâni etc) intră în relaţii comerciale cu piaţa de gros, achiziţionând produsele pe care mai departe le valorifică în consum sau le vinde către alţi comercianţi (engrosişti sau magazine de desfacere cu amănuntul);

după încasarea contravalorii produselor se plăteşte producătorului agricol contravaloarea produselor preluate de la acesta.

3.3.4. Comercializarea produselor agroalimentare prin intermediul burselor de mărfuri

Elementele specifice bursei au existat în structura economiilor ţărilor lumii cu mult timp în urmă, ele manifestându-se în cadrul tranzacţiilor comerciale din interiorul popoarelor antice sau dintre acestea. Acest proces istoric este analizat într-o serie de lucrări de referinţă care reliefează, sintetic, anumite momente şi evenimente economice specifice de la o ţară la alta.

Germenii activităţii bursiere s-au manifestat în comerţul din Arabia, Grecia, Mesopotamia, China, Imperiul Roman, etc. Aceşti germeni au fost întâlniţi, în mod particular, pe regiuni geografice sau chiar în cadrul aceleiaşi ţări.

Procesul dezvoltării şi perfecţionării bursei este legat de cel al formării întreprinderilor şi al utilizării de către acestea a noilor modalităţi de finanţare. Negustorii au valorificat oportunităţile comerciale oferite de resursele interne ale unei ţări, distanţa şi timpul fiind transformate în profit, în condiţiile dezvoltării comerţului la distanţă.

Istoria economică demonstrează că piaţa în general şi diferite tipuri ale acesteia sunt rezultatul evoluţiei activităţii economice, a schimbului în principal, care, de fapt, a determinat şi apariţia bursei comerciale (inclusiv a celei de valori).

În mod particular, bursele de mărfuri agroalimentare au cunoscut diverse etape în evoluţia lor pe plan mondial, activitatea lor fiind determinată de particularităţile produselor tranzacţionate. În perioada economiei moderne putem discuta despre începuturile funcţionării burselor de mărfuri agroalimentare, numai în condiţiile în care economiile concurente funcţionează liber (economii funcţionale de piaţă).

Influenţa majoră asupra evoluţiei comerţului cu produse agroalimentare în general este dată de greutatea cu care s-a putut oferi pe piaţă produse omogene din punct de vedere al calităţii şi cantităţii. De asemenea, un alt impediment al bursei de mărfuri agroalimentare în România este lipsa de încredere între participanţii la buna funcţionare a acestei instituţii.

Literatura de specialitate defineşte în foarte multe moduri bursa ca instituţie de piaţă. Relevante, însă, sunt următoarele două definiţii:

cea din literatura internaţională, conform căreia bursa, sub aspect juridic, este „un fel de piaţă care nu se deosebeşte în mod esenţial de alte pieţe, decât prin aceea că bunurile puse în vânzare sunt în cantitate mare, iar natura acestor bunuri este prevăzută de uzanţele şi condiţiile contractuale (nu sunt livrate de vânzători în faţa cumpărătorilor)”;

iar din literatura de specialitate internă, demnă de luat în seamă este definiţia dată în dicţionarul de economie, conform căreia „bursa este o piaţă publică organizată şi specializată unde se efectuează operaţiuni de vânzare şi cumpărare, în cantităţi relativ mari de bunuri, mai mult sau mai puţin omogene”.

Bursa reprezintă o entitate modernă, formată prin asocierea unor persoane fizice şi / sau persoane juridice, private, publice sau mixte, care îşi desfăşoară activitatea în mod independent sau pe lângă anumite instituţii, cum ar fi: Banca Naţională, Camera de Comerţ, Asociaţia Oamenilor de Afaceri, etc.

Sintetizând, ansamblul definiţiilor din literatura străină şi naţională putem defini bursa ca fiind „o formă specifică de piaţă concurenţială liberă, rezultat al unui proces evolutiv îndelungat în cadrul şi prin intermediul căreia se negociază mărfuri omogene, fungibile (cereale, minereuri, etc.) au loc tranzacţii cu titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) şi se efectuează operaţiuni cu valute şi instrumente derivate, la care participă, în calitate de vânzător sau cumpărător numeroşi agenţi economici prin medierea unor specialişti desemnaţi de instituţia bursieră (brokeri)”. Aceştia prin intermediul mecanismului cotaţiei stabilesc preţul / cursul tranzacţiilor realizate.

Conţinutul şi semnificaţia practică a bursei sunt reliefate de funcţiile acestei instituţii, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

concentrarea cererii şi ofertei bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor, această funcţie presupune respectarea următoarelor cerinţe: oferta să se caracterizeze printr-o dimensiune mare şi să provină de la un număr cât mai mare de producători, solvabilitatea cererii şi stabilitatea ei (relativă), preţurile să aibă un caracter liber, transparenţa deplină a informaţiilor oferite pe piaţă etc;

bursa reprezintă „motorul vieţii comerciale” prin aceea că stimulează interesul pentru eficientizarea tranzacţiilor în rândul celor care participă;

formarea preţurilor / cursurilor bunurilor supuse tranzacţionării în urma negocierii prin intermediul operaţiunilor de cotare (este cea mai importantă funcţie);

protejarea participanţilor la tranzacţii de riscurile comerciale prin mecanisme specifice de tranzacţionare, cum ar fi operaţiunile de acoperire a riscului;

sporirea eficienţei economice prin stimularea activităţilor privind diminuarea cheltuielilor de transport şi a altor costuri fixe sau variabile.

Bursele de mărfuri reprezintă o piaţă concurenţială specifică al cărui obiect îl constituie tranzacţiile cu bunuri marfare fungibile, participanţii fiind purtătorii de ofertă şi cerere, băncile, intermediarii, firmele de asigurare, etc. Preţul / costul acestei tranzacţii este rezultatul cotaţiilor bursiere formând condiţiile de natura contractuală.

Bursa de mărfuri este o piaţă organizată şi specializată, unde se cumpără şi se vând cantităţi relativ mari de produse omogene, fiind totodată şi locul unde se desfăşoară operaţiuni comerciale derivate.

Bursele de mărfuri sunt considerate de către unii autori locuri de concentrare a cererii şi ofertei de bunuri corporale precum şi de hârtii de valoare. Aceste produse tranzacţionate au şi trebuie să aibă următoarele caracteristici:

sunt individualizate prin măsurare, numărare, cântărire; sunt produse fungibile adică sunt cantităţi mari şi pot fi chiar substituibile; sunt produse standardizate adică pot fi împărţite în loturi omogene; sunt depozitate, ceece înseamnă că permit executarea obligaţiilor contractuale la

o anumită perioadă de timp de la încheierea contractului. Ca şi în cazul burselor în general şi bursele de mărfuri au mai multe definiţii. Fiecare

dintre aceste definiţii prezintă anumite coordonate care relevă specificul bursei şi a căror sinteză permite formularea unei definiţii complexe / complete conform căreia bursele de

mărfuri reprezintă o piaţă specifică pe care se tranzacţionează mărfuri omogene, fungibile, produse financiare derivate şi sintetice, piaţă pe care se formează preţul (cursul) prin intermediul brokerilor pe baza confruntării libere a cererii cu oferta sub supravegherea autorităţilor care gestionează bursa precum şi conform statutului şi regulamentului care precizează mecanismul de desfăşurare a activităţi unei burse.

Tranzacţiile bursiere cu produse agroalimnetare au început să se practice în diferitele ţări ale lumii de peste două sute de ani. Acest proces s-a intensificat, astăzi pe mapamond funcţionând un număr impresionant de burse, printre care se detaşează, la mare distanţă, Chicago Board of Trade (CBOT), fondată în 1848.

Cerealele au reprezentat primele active în evoluţia contractelor futures. Însă pe măsura evoluţiei tehnice şi tehnologice, a progresului general al economiei, au fost create bazele pentru standardizarea şi a altor produse agricole şi, în consecinţă, pentru tranzacţionarea acestora la termen. În prezent, alături de principalele cereale (grâu, porumb, secară, orz şi ovăz), la bursele de mărfuri se tranzacţioneză şi animale vii, produse tropicale etc., dar şi instrumente financiare derivate şi sintetice.

Piaţa bursieră agricolă tranzacţionează, în principal, bunuri marfare fungibile, în categoria acestora înscriindu-se şi produsele agricole vegetale, animalele în viu, precum şi unele produse agricole prelucrate – carne de porc şi carne de pasăre etc.

Din ansamblul produselor agricole vegetale, cele mai tranzacţionate în ringurile bursiere ale lumii sunt cerealele, fie că este vorba de utilizarea acestora în consumul alimentar uman, fie că sunt destinate furajării animalelor. În lume, porumbul şi ovăzul sunt utilizate în principal ca furaje; orezul are ca destinaţie cvasiexclusivă consumul uman; grâul este utilizat în obţinerea de produse alimentare necesare consumului uman, dar, în acelaşi timp, şi ca furaj etc. aproape în întreaga lume porumbul este utilizat ca furaj, dar în America Centrală, Mexic sau în alte ţări ale lumii porumbul reprezintă un element important în consumul populaţiei.

Marile pieţe agricole existente în lumea contemporană se caracterizează printr-un grad mare de organizare şi fiabilitate, datorită reglementărilor mai stricte ale tranzacţiilor efectuate, garanţiilor mari din partea investitorilor şi brokerilor, precum şi permanent asupra operaţiunilor speculative. În prezent funcţionează circa 40 de burse de mărfuri agricole internaţionale puternice la nivel internaţional, prin care se negociază contractele ce cuprind 80-100 de produse, manifestându-se tendinţa de sporire semnificativă a numărului de contracte futures, options negociate.

Potrivit datelor statistice, cele mai importante burse de produse agricole din lume sunt următoarele :

pentru cereale: bursele din Chicago (CBOT) pentru grâu, porumb, ovăz; Asociaţia de Comerţ pentru Cereale şi Furaje din Londra (CAFTA); bursa din Bankok, din Thailanda (orz, orez);

pentru seminţe oleaginoase şi uleiuri vegetale: CBOT şi piaţa la termen de la Rotterdam;

pentru zahăr : bursa la termen din Londra; bursa de zahăr şi cafea din New York; zahăr rafinat (Paris);

pentru cauciuc natural : bursa din Kuala Lampur, Malaezia; bursa din Londra şi Singapore;

pentru bumbac : bursa de bumbac de la New York şi bursa din Liverpool; pentru piei brute – bursa din Chicago.

Bursele de mărfuri agroalimentare reprezintă pieţe comerciale organizate, caracteristice economiilor de piaţă concurenţiale, constituite prin asocierea comercianţilor interesaţi în a încheia afaceri, după reguli precise şi cunoscute. Apariţia fenomenului bursier în România îşi are originile în comerţul pacticat începând cu secolul al XII –lea prin târgurile situate (înfiinţate) la intersecţia dintre rutele de transport sau comerciale.

Primele burse au apărut în România la Brăila şi Bucureşti, iar prima reglementare a unei burse de comerţ apare în anul 1840. Un moment foarte important este acela al apariţiei primului proiect de lege pentru instituirea burselor de comerţ la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brăila, proiect care cuprindea şi regulamentul de organizare şi funcţionare al acestor burse.

În anul 1881 apare legea asupra mijloacelor de schimb a mărfurilor şi a burselor. Această lege este inspirată din legislaţia franceză. La funcţionarea primelor burse au avut loc o serie de particularităţi în special pornind de la specializarea anumitor „burse” pe una sau mai multe categorii de produse (exemplul „bursei” de la Brăila, care este specializată pe cereale).

Până la primul război mondial „bursa” de la Bucureşti a reprezentat cea mai importantă „bursă” din România şi din Sud – Estul Europei. Pe perioada primului război ea a încetat să funcţioneze, reluându-şi activitatea după anul 1921 (cu tot ce înseamnă activitatea bursieră). „Bursele” de comerţ sunt considerate burse generale care cuprind: pieţele de mărfuri; pieţele de capital; pieţele de servicii.

După anul 1989, s-a ridicat din nou problema înfiinţării „bursei” impusă de rolul pe care acestea îl au în crearea unei economii de piaţă funcţionale, rol ce poate fi sintetizat în următoarele atribute:

capacitatea sa de autoreglare a economiei naţionale prin modul în care se formează preţul şi prin cotaţiile titlurilor înscrise la bursă;

mecanismul specific de alocare şi realocare a resurselor respective, atribut ce derivă din modul de formare al cursului bursier;

vânzări sau achiziţionări la termen la titluri de valoare.Având în vedere obiectivele României de a se integra în UE, în ultimii ani au fost

înregistrate o serie de îmbunătăţiri a legislaţiei menite să compatibilizeze „bursele de mărfuri” cu cele existente în ţările dezvoltate.

Potrivit normelor prevăzute în actele normative „bursa de mărfuri” se administrează de către o societate de burse, care poate să administreze mai multe burse. Această societate de bursă este o societate pe acţiuni (în cele mai dese cazuri) cu autonomie faţă de participanţii la piaţă care prestează servicii pentru societăţile de brokeri, respectiv pentru clienţii acestora.

În ţara noastră este evidentă încă lipsa de interes din partea agenţilor economici faţă de facilităţile oferite, de cadrul organizat de desfăşurare a operaţiunilor comerciale la „bursă”, aceasta datorită necunoaşterii avantajelor pe care agricultorii / fermierii le pot avea prin vânzarea produselor agricole prin „burse”.

Bursele de mărfuri reprezintă o piaţă specială unde se negociază acte de vânzare-cumpărare de bunuri fungibile, omogene pe bază de mostre, cum ar fi:

produse de origine vegetală: grâu, porumb, ovăz, orz, orez, soia, cartofi, făină, ulei, cafea, citrice, suc de portocale, zahăr brut şi rafinat, seminţe de floarea-soarelui;

mărfuri de origine animală (animale vii): porci, vite, carcasă congelată de porc, carne de porc, carne de vită, pui, unt, ouă, lână, piei etc.;

mărfuri de origine minerală: aur, argint, platină, cupru, zinc, aluminiu, etc.În cadrul „burselor de mărfuri sunt cuprinse bursele de mărfuri agricole, care sunt strict

localizate şi sunt pieţe organizate conform unor reguli şi proceduri precise şi care, prin intermediul cotaţiilor (cele la care se fac tranzacţiile curente), trebuie să contribuie la reglarea tuturor celorlalte pieţe (publice sau private).

Tranzacţiile în cazul burselor de mărfuri agricole se fac prin intermediul contractelor la termen (în principal) care reprezintă înţelegeri prin care se specifică drepturile şi obligaţiile cu privire la opţiunea de livrare sau cumpărare a unui produs.

Datorită volumului mare al tranzacţiilor care se desfăşoară prin astfel de contracte, se poate spune că bursele de mărfuri agricole reprezintă cele mai importante burse de mărfuri. Importanţa derivă din funcţiile burselor de mărfuri agricole şi anume:

facilitarea tranzacţionării, adică a transferului produselor agroalimentare de la producător la beneficiar;

exercitarea unor influenţe determinate asupra evoluţiei comerţului cu produse agroalimentare, fiind considerate adevărate barometre ale comerţului cu produse agricole (indiferent de piaţa internă sau mondială);

stabilirea sau formarea preţurilor reprezentative la principalele produse în funcţie de raportul cerere şi ofertă, de evoluţia din ultimul timp a preţurilor, în funcţie de evenimentele sociale sau politice apărute la un moment dat;

stabilirea preţurilor şi reducerea amplitudinii fluctuaţiilor de curs. Este cunoscut faptul că mărfurile care sunt tranzacţionate prin „burse” au preţuri mai puţin fluctuante decât preţurile aceloraşi categorii de mărfuri care sunt vândute pe alte pieţe;

asigurarea rapidă şi eficientă contra riscurilor, acestea se realizează prin intermediul contractelor prin care producţia agricolă este vândută în avans la un preţ stabil în momentul încheierii contractului;

asigurarea contra riscului, care priveşte atât asigurarea pentru vânzarea întregii cantităţi, cât şi asigurarea riscului contra modificării preţului;

furnizează informaţiilor asupra nivelului preţurilor unor mărfuri la un anumit termen, etc.

Foarte important pentru buna funcţionare a unei „burse” sunt: Statutul şi regulamentul de funcţionare. Prin Statut se atestă înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiei bursiere.

Prin Regulament sunt precizate condiţiile pentru admitere la bursă, reguli privind cotarea bursieră, informaţiile necesare furnizate de către firmele cotate la bursă, tipurile de operaţiuni realizate la bursă, etc.

Funcţiile oricărei burse de mărfuri sunt influenţate de următorii actori: preşedintele ringului bursei care efectuează la intervale scurte de timp evaluări

ale pieţei, tranzacţii efective ale preţului, etc.; operatori la bursă care afişează ofertele, preţul şi cantitatea contractată; brokerii care primesc, execută şi repartizează executarea ordinelor.

Bursele de mărfuri, în general, şi bursele de mărfuri agricole, în particular sunt considerate ca „burse publice” adică oricine poate utiliza bursa de mărfuri. Mecanismul de funcţionare a bursei de mărfuri este compatibil cu cel al bursei de valori cu următoarele particularităţi / trăsături specifice:

preţurile mărfurilor sunt caracterizate printr-o sensibilitate accentuată, înregistrându-se oscilaţii semnificative comparativ cu cele de la bursele de valori;

profitul din capitalul investit în mărfuri este mai mare şi se obţine mai rapid decât cel de la bursele de valori;

ansamblul de elemente care contribuie la evoluţia preţurilor mărfurilor sunt accesibile tuturor participanţilor şi valabile (aceleaşi pentru toţi).

Participanţii la operaţiunile bursiere pentru mărfuri agricole sunt următorii: comercianţii, producătorii, consumatorii care vând sau cumpără mărfuri cu

livrare imediată sau cu plata cash; producătorii, consumatorii, comercianţii şi băncile care investesc în mărfuri (cu

plata) la termen; producătorii, consumatorii, comercianţii şi băncile care folosesc bursa pentru

asigurarea riscului;

speculatorii care îşi riscă banii în obţinerea de profit.Indiferent de natura contractelor operaţiunile bursiere presupun următoarele trei etape:

demararea tranzacţiei prin stabilirea unei legături între client şi bursă respectiv transmiterea de către client a ordinului de vânzare-cumpărare;

definirea şi definitivarea tranzacţiei adică negocierea şi încheierea contractului de către agenţii de bursă;

executarea contractului care constă în îndeplinirea obligaţiilor şi obţinerea drepturilor rezultate din contract.

Conform Legii nr. 357/2005 privind înfiinţarea burselor de mărfuri, autoritatea de reglementare, supraveghere şi control a burselor de mărfuri este Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar Colegiul de conducere al C.C.I.R. este autoritatea abilitată să avizeze, să supravegheze, să controleze şi să sancţioneze bursele de mărfuri.

Bursa de mărfuri agroalimentare este societatea comercială pe acţiuni având ca obiect principal de activitate administrarea pieţelor organizate. Bursele de mărfuri administrează pieţe la disponibil, pieţe mixte, pieţe ale licitaţiilor şi pieţe ale creanţelor, precum şi orice alte tipuri de pieţe, dacă bursa de mărfuri îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia specifică acestora.     Bursa de mărfuri agroalimentare poate să desfăşoare şi activităţi secundare, fără a se limita la acestea, cum ar fi: realizarea, administrarea şi comercializarea sistemelor informatice specifice burselor de mărfuri, organizarea de seminarii şi cursuri în scopul pregătirii participanţilor în domeniul burselor de mărfuri. Pentru a se înfiinţa o bursă de mărfuri agroalimentare trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

să se constituie ca societate comercială pe acţiuni, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

obiectul principal de activitate să fie administrarea pieţelor dezvoltate de bursa de mărfuri;

să emită numai acţiuni nominative; acţionarii să fie numai persoane juridice; capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a cel puţin 1.000.000 euro,

stabilit pe baza cursului de referinţă al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din data subscrierii;

capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în numerar la momentul înfiinţării; actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină direct sau prin persoane juridice

interpuse mai mult de 5% din drepturile de vot; actul constitutiv să nu permită nici unui membru al consiliului de administraţie al

bursei de mărfuri să deţină participări, de orice fel ar fi acestea, într-o altă bursă de mărfuri;

actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării regulamentelor şi procedurilor specifice activităţii bursei de mărfuri;

actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării regulamentelor de către Colegiul de conducere al C.C.I.R.

Bursele de mărfuri agroalimentare prin modul lor de funcţionare şi prin managementul practicat exercită o puternică influenţă asupra domeniului agroalimentar. De asemenea, interacţiunea bursă-conjunctură economică constă în faptul că, pe de-o parte, conjunctura economică este unul dintre factorii determinanţi ai formării preţurilor la bursă, iar, pe de altă parte, indicii bursieri reprezintă un important barometru al conjuncturii economice favorizând procesele de finanţare.

Bursele reprezintă un element important al creşterii economice, totodată impune firmelor cotate (la bursă) un comportament corespunzător, cotarea la bursă reprezentând un „test” ce reflectă fidelitatea respectivei firme.

Există o serie de probleme în cadrul actualelor burse de mărfuri, probleme care au contribuit la stoparea unor iniţiative sau tentative de înfiinţare a bursei de mărfuri agroalimentare (mai ales a burselor de cereale). În aceste condiţii o parte din iniţiatori au început să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unor S.R.L.-uri fiind autointitulate „burse” (bursa din Slobozia, cea de la Constanţa, de exemplu).

Printre neajunsurile de natură organică, economică şi legislativă care afectează funcţionalitatea bursei de mărfuri agroalimentare se înscriu (putem enumera):

inexistenţa unei pieţe funcţionale capabile să contribuie la crearea unor exploataţii de dimensiuni optime;

atomicitatea exagerată a ofertanţilor care nu asigură omogenitatea produselor (ofertei), care este o condiţie obligatorie pentru produsele tranzacţionate la bursă;

instabilitatea pieţelor produselor agroalimentare determinată de influenţa pe care o exercită beneficiarii de produse agricole asupra preţurilor practicate pe piaţă;

neîncrederea producătorilor agricoli în crearea unor cooperative de colectare şi valorificare a produselor agricole;

slaba preocupare, mai ales din partea producătorilor de dimensiuni mici, pentru activitatea de marketing;

avizul de funcţionare a bursei de mărfuri se acordă, conform legii, numai dacă se constituie la nivelul membrilor bursei, societăţi de brokeraj autorizate să tranzacţioneze la bursă (această condiţie impune eforturi suplimentare din partea acţionarilor referitor la sursele financiare, spaţii, dotare, personal calificat, etc);

obligativitatea achitării unor taxe greu de suportat de către potenţialii membrii ai unei burse;

capitalul minim subscris şi integral vărsat pentru Bursa Mărfurilor Agroalimentare se cifrează la minimum 1 milion de Euro, la acesta se adaugă şi o dotare minimă, cum ar fi: calculatoare; sistem de operare adecvat; evidenţa contabilă pe calculator; conectarea la internet; linii telefonice.

lipsa unui sistem informaţional bine pus la punct atât la nivelul ofertelor de produse, cât şi la nivelul beneficiarilor şi al intermediarilor.

Bursele de mărfuri agroalimentare reprezintă una din formele reprezentative ale comerţului modern de produse agroalimentare, formă care în România, în prezent este practic nefuncţională. De aceea pentru funcţionarea sistemului bursei de mărfuri agroalimentare sunt necesare luarea anumitor măsuri:

promovarea de către CCIR a unui program de publicitate privind conştientizarea ofertanţilor şi beneficiarilor de produse agroalimentare referitor la avantajele valorificării comerţului prin burse (este vorba de formarea comportamentului economic al participanţilor la burse);

asigurarea suportului logistic de către autorităţile publice pentru crearea de asociaţii de producători agroalimentari, mai ales în domeniul marketingului;

iniţierea unor programe de pregătire a specialiştilor din domeniul agroalimentar pentru funcţia de broker;

crearea unui sistem de asigurări în domeniul riscurilor comerciale care să protejeze clienţii de riscurile ce pot rezulta din executarea contractelor;

operaţionalizarea fondului de garantare prin care să se stimuleze accesul la credite pentru producătorii agroalimentari;

găsirea unui sistem mai stimulativ în ceea ce priveşte impunerea de taxe şi impozite asupra burselor de mărfuri agroalimentare etc.

CAPITOLUL IV

COLECTAREA, TRANSPORTUL ȘI DEPOZITAREA PRODUSELOR AGROALIMENTARE

Principalii operatori ai filierei produselor agroalimentare, identificaţi în această fază sunt: producătorii, centrele de colectare, agenţii care prestează servicii pe piaţa de gros, comercianţii angrosişti şi detailişti care dispun de infrastructură adecvată pentru depozitarea produselor agroalimentare.

În această fază a filierei, principalele activităţi desfăşurate sunt: colectarea şi omogenizarea, transportul, stocarea şi depozitarea produselor agroalimentare. În plus, în depozite se realizează operaţii logistice specifice, cum ar fi: sortarea şi calibrarea, alcătuirea de loturi omogene, condiţionarea şi ambalarea produselor agroalimentare.

4.1. Colectarea produselor agroalimentare

Colectarea produselor agricole de la producători reprezintă principala problemă a filierei acestor produse şi punctul în care se frânge fluxul tranzacţiilor şi al informaţiilor. În demersul documentării asupra colectării, transportului şi depozitării produselor agroalimentare, atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, informaţiile lipsesc. La nivel central nu există o situaţie centralizată a datelor privind colectarea şi depozitarea produselor agroalimentare, iar la nivelul micilor producători s-au realizat documentări din care rezultă că aceştia nu realizează depozitarea acestor produse, deoarece nu dispun de spaţii adecvate, ci recoltează producţia eşalonat pe care o livrează în timp scurt de la recoltare. În multe din cazuri producătorii de legume, mai ales, sunt nevoiţi să-si vândă produsele direct din zonele de producţie la preţuri cu mult sub preţul pieţei, dând naştere la comerţul de speculă, în timp ce fructele cu grad de perisabilitate mai redus (merele, mai ales) se depozitează la producător, în spaţii special amenajate.

Dezorganizarea comercializării produselor agricole creează dificultăţi producătorilor individuali şi consumatorilor care cumpără produse agricole româneşti la preţuri ridicate de la diferiţi intermediari sau din import. Implicaţiile economice şi sociale ale inexistenţei sistemului stabil de colectare a produselor agroalimentare fac necesară organizarea producătorilor în asociaţii de marketing, gen grupuri de producători. Astfel se creează condiţiile pentru cultivarea soiurilor de mare productivitate, pentru obţinerea unor producţii cu aceleaşi calităţi (omogene din punct de vedere al mărimii şi culorii), pentru folosirea unor tehnologii moderne, performante etc.

Din punct de vedere legislativ, statul a încercat ameliorarea cadrului juridic privind dezvoltarea funcţiei comerciale a exploataţiilor agricole, cu precădere a celor aferente gospodăriilor individuale 11. Prin Legea 277/2004 privind constituirea, recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători, pentru comerciaalizarea produselor agricole, silvice şi piscicole, se oferă posibilitatea asocierii producătorilor agricoli silvici şi piscicoli, din liberă iniţiativă, în structuri cu personalitatea juridică, pentru comercializarea producţiei lor.

Din păcate legea este o formă juridică ciudată, care nu ţine cont de formele de bază promovate de Alianţa Cooperatistă Internaţională, dar care menţionează expres:

art. 2. Grupurile de producători ........ au dimensiunile şi criteriile stabilite prin norme metodologice.

11 Legea 277/2004 privind constituirea, recunoaşterea şi funcţionarea grupurilor de producători pentru comercializarea produselor agricole şi silvice. M. O. 580/30.06.2004

art. 3, art. 2. Statutul – cadru al grupului de producători se stabileşte prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltărilor rurale.

art. 6. Produsele agricole, silvice şi piscicole, pentru care se pot constitui grupuri de producători ……. se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltărilor rurale.

art. 9, art. 1. Pentru recunoaştere, grupul de producători solicită un aviz, din partea serviciilor tehnice de care aparţin ca profil şi teritorial.

art. 9, art. 2. Avizele de recunoaştere …. Se înregistrtează într-un regim special.art. 10. Grupurile ....... care valorifică două sau mai multe produse pot fi recunoscute

dacă realizează cumulativ dimensiunile şi criteriile stabilite.art. 15, art. 1. Responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor de recunoaştere a

grupului ..... revine persoanelor autorităţilor emitente desemnate pentru eliberarea avizelor de recunoaştere.

art. 15, art. 2. Activitatea personalului menţionat la art. 1 este periodic controlat de Direcţia de inspecţii din cadrul MAPDR.

Sunt doar câteva elemente restrictive privind îngrădirea dreptului de iniţiativă proprie, promovate chiar de Constituţia României în art. 40, al. 1: Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate, şi în alte forme de asociere12.

În prezent, există şi un act normativ OUG 108/20001 care stabileşte dimensiunile minime pentru exploataţii agricole comerciale .13

Pentru sectorul vegetal, acestea sunt următoarele: Cereale, plante tehnice şi medicinale: - zona de câmpie - 110 ha - zona de deal - 50 haPajişti naturale cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte - 25 haLegume - 2 haPlantaţii de pomi şi pepiniere - 5 haCăpşunerii, arbuşti fructiferi - 1 haPlantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei - 5 haSere şi solarii - 0,5 haPentru sectorul animalier, acestea sunt următoarele: Vaci de lapte - 15 capeteTaurine la îngrăşat - 50 capeteOi sau capre - 300 capetePorci - 100 capeteAlte specii de animale - 100 capeteGăini ouătoare - 2000 capetePăsări pentru carne - 5000 capeteAlte specii de păsări - 1000 capeteApicultură - 50 familiiPentru sectorul piscicol: Bazine amenjate pentru producerea puietului de peşte - 10 haBazine amenjate pentru producerea peştelui de consum - 20 haPăstrăvării - 1 haConform prevederilor legale, exploataţiile agricole înfiinţate cu respectarea

dimensiunilor minime prevăzute în actul normativ au putut0 beneficia de facilităţi financiare

12 Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2004. M. O. 340/31.10.200313 O.U.G. 9/1992 privind organizarea statisticii publice. M. O. 207/25.08.1992 cu modificări, republicat M. O. 7/23.03.1994 şi M. O. 763/18.10.2002

de la stat (subvenţii pe produs, pentru investiţii, ajutoare de depozitare pentru produsele agricole), ajutoare de producţie de la procesatori sub formă de avans din valoarea contractată (cel puţin 30%), credite ipotecare. Aceste facilităţi sunt similare celor practicate în ţările din Uniunea Europeană.

Potrivit aceleiaşi ordonanţe, exploataţiile agricole cu dimensiuni sub cele minime prevăzute sunt considerate exploataţii agricole familiale, ele urmând a fi stimulate prin facilităţi financiare pentru practicarea agriculturii ecologice.

Colectarea produselor agroalimentare, în general, din producţia internă este condiţionată de structura de proprietate existentă, mai precis de gradul foarte mare de fărămiţare a terenurilor şi de dimensiunile foarte reduse ale exploataţiilor agricole. De asemenea, un factor important în ceea ce priveşte colectarea acestor produse este cel al numărului mic de agenţi economici care îşi propun să desfăşoare o astfel de activitate, fiind considerată mai eficientă comercializarea produselor omogene din punct de vedere calitativ și cantitativ sau a celor din import.

Totodată, trebuie să recunoaştem că slaba preocupare pentru organizarea de structuri de marketing care să aibă ca obiect de activitate colectarea produselor agroalimentare este dată şi de orientarea cu precădere a producătorilor agricoli individuali către producţia pentru autoconsum şi într-o proporţie foarte mică către consumatorii finali sau intermediari (produsele obţinute din peste 76% din numărul de exploataţii agricole individuale şi din peste 75% din suprafaţa agicolă cultivată de acestea sunt destinate consumului propriu, vezi Tabelul nr.4.1.).

Tabelul nr. 4.1.Structura tipurilor de exploataţii agricole şi a suprafeţei agricole utilizate, după destinaţia produselor agricole obţinute(%)

Statutul juridic al exploataţiilor agricole

Destinaţia produselor agricoleTotal

Numai pentru consumul propriu

Surplusul este destinat vânzării

În principal pentru vânzare

EXPLOATAŢII AGRICOLEExploataţii agricole individuale

76,7 21,2 2,1 100,0

Unităţicu personalitate juridică

32,5 19,7 44,8 100,0

Societăţi/asociaţii agricole

9,4 49,2 41,4 100,0

Societăţi comerciale

17,0 18,9 64,1 100,0

Unităţi ale administraţiei publice

43,6 9,5 46,9 100,0

Unităţi cooperatiste

54,0 10,3 35,7 100,0

Alte tipuri 42,2 19,3 38,5 100,0TOTAL 76,5 21,2 2,3 100,0

SUPRAFAŢA AGRICOLĂ UTILIZATĂExploataţii agricole individuale

75,3 52,0 73,4 40,6 13,2 7,4 55,3 100,0

Unităţi cu personalitate juridică

24,7 21,2 26,6 18,2 86,8 60,6 44,7 100,0

Societăţi/asociaţii agricole

0,6 3,3 12,2 53,4 9,7 43,3 7,0 100,0

Societăţi comerciale

1,9 4,7 7,5 14,5 40,3 80,8 15,6 100,0

Unităţi ale administraţiei publice

20,6 38,4 5,9 8,8 34,9 52,8 20,6 100,0

Unităţi cooperatiste

0,0 74,0 0,0 13,5 0,0 12,5 0,0 100,0

Alte tipuri 1,6 39,7 1,0 20,9 1,9 39,4 1,5 100,0TOTAL 100,0 38,2 100,0 30,6 100,0 31,2 100,0 100,0

Sursa: Recensământul General Agricol 2002. Vol. I: Caracteristicile structurale ale exploataţiilor agricole. I.N.S., Bucureşti, 2004, prelucrare

În ţara noastră, cea mai intensa activitate de asociere sub forma grupurilor de producători, s-a desfășurat în sectorul legumelor şi fructelor, începând cu anul 2004. Ultimele date centralizate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale scot în evidenţă că, în România, există un număr de 48 de grupuri de producători, la care se adaugă o organizaţie profesională (SC Hortifruct SRL Organizaţie cu sediul în Bucureşti), care au 811 membrii, cu o suprafaţă totală de 6311,62 ha, din care 3945,23 ha în câmp, 32,89 ha în sere şi solarii şi 1333,5 ha deţinute de organizaţia menţionată mai sus. Valoarea producţiei comercializate de aceste grupuri de producători, în anul 2007, se cifrează la aproximativ 6,3 milioane de Euro.

Creşterea numărului grupurilor de producători care a avut loc în ultimii doi ani scoate în evidenţă faptul că producărtorii de legume şi fructe au început să conştientizeze că fără unirea eforturilor în domeniul colectării şi comercializării produselor nu pot rezista pe o piaţă concurenţială, cum este cea a Uniunii Europene care cuprinde circa 350 milioane de consumatori.

O altă structură de marketing care poate veni în sprijinul producătorilor de legume şi fructe din ţare noastră, în ceea ce priveşte colectarea şi comercializarea acestor produse, este sistemul pieţelor de gros, care se pretează la actuala structură de producţie horticolă din România.

În ţara noastră a fost înfiinţată, încă din anul 1994, SC Piaţa de Gros de Legume şi Fructe SA din Bucureşti, prin contractarea de către România a unui credit, cu garanţia statului, în valoare de 25 de milioane de Euro de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Această societate comercială are centre de colectare în jurul capitalei, dar nu funcţionează decât la 25% din capacitate, şi aceasta în mare parte cu legume şi fructe din import, ceea ce înseamnă că statul român plăteşte credirul şi dobânzile aferente pentru a vinde produse străine.

Considerăm că modul în care a fost proiectată această piaţă de gros (fără a fi informaţi despre proiect şi fără a fi consultaţi producătorii de legume şi fructe dacă vor să intre într-un astfel de canal de distribuţie), precum şi principiile de funcţionare au contribuit la îndepărtarea producătorilor de acest sistem de distribuţie.

Singura variantă de atragere a producătorilor de legume şi fructe în acest sistem de distribuţie este ca centrele de colectare să fie atribuite cu titlu gratuit (în comodat sau altă formă juridică ) de către Autoritatea de Valorificare Activelor Statului (instuituţie care administrează în prezent SC Piaţa de Gros de Legume şi Fructe SA din Bucureşti) către asociaţiile de producători, indiferent de modul de costituire şi funcţionarea acestora (grupuri de producători, cooperative de producţie sau de marketing, asocialţii de producători etc).

Transportul produselor agroalimentare

Rolul transporturilor este de a realiza deplasarea bunurilor materiale, şi / sau a oamenilor cu un consum minim de cheltuieli şi de. timp. Sectorul transporturilor, în majoritatea economiilor industrializate, are un impact deosebit asupra tuturor activităţilor economice. Cheltuielile de transport, reprezintă astăzi 9 - 14% din costurile totale ale bunurilor şi serviciilor comercializate pe piață. Transporturile au o importanta deosebită în economie, fără ele activităţile umane sunt imposibil de organizat şi realizat. Stoparea serviciilor de transport ale societăţii ar provoca rapid paralizarea completa a activităţilor economice, sociale şi politice.

Transportul consta în deplasarea produselor firmei între pieţele care, de regula, geografic sunt separate în spaţiu, prin distante mari. Transportul reprezintă o componenta importanta a conceputului "nivelul serviciului către clienţi", respectiv a conceptului de marketing. Întrucât transportul creează utilitate de spaţiu şi contribuie la utilitatea de timp, factori esenţiali pentru succesul de marketing, accesibilitatea, siguranţa şi costul transportului afectează deciziile de business respectiv realizarea funcţiei de transport.

După unii autori, deciziile majore de business, afectate de activităţile de transport, se pot clasifica astfel: decizii de produs, decizii privind acoperirea pieţei (localizarea); decizii de cumpărare; decizii de amplasare; decizii de preţ.

Deciziile de produs, se refera la lansarea unor produse în fabricaţie, ele vor tine seama şi de costul, accesibilitatea şi acceptabilitatea acestora la transport.

Decizii privind acoperirea (localizarea) pieţei. După luarea deciziei de. fabricare a unui produs, managementul firmei va trebui sa ia decizia referitoare la locul unde produsul va fi vândut, decizie afectata de asemenea, de accesibilitatea, acceptabilitatea şi costul transportului, precum şi de caracteristicile fizice ale produsului.

Decizii de cumpărare (achiziţionare). Orice firma, indiferent de producător, angrosist, detailist, sau firma de servicii, trebuie sa ia decizii referitoare la: "ce, unde şi când", sa cumpere, decizii care vor fi influenţate de accesibilitatea, acceptabilitatea şi costul trans-portului, pentru bunurile materiale: materii prime, piese de schimb, produse finite pentru revânzare.

Decizii de amplasare a întreprinderilor, depozitelor, magazinelor şi altor unităţi. Acestea vor fi influenţate de un complex de factori economici, societăţi şi politici, dintre care realizarea activităţilor de transport ocupa un rol important.

Decizii de preţ. Transportul influenţează direct costul produselor, în operaţiile de business, el poate influenta deciziile de preţ adoptate de firmele de afaceri, in, special de firmele care au a politica orientata pe preţ. Modificarea tarifelor de transport, influenţează în

mod direct preţurile produselor dintr-o serie de ramuri ale economiei, în special la produsele unde costul transportului are o pondere semnificativa în costul 'total al produsului.

O problema importanta a managementului firmei, o reprezintă identificarea factorilor care influenţează costurile, respectiv tariful de transport. Se considera ca, în general, factorii care influenţează costurile pot fi grupaţi în doua categorii: factori legaţi de produs și factori legaţi de piaţa.

Factorii legaţi de produs. Mulţi factori legaţi de caracteristicile produselor influenţează costul, respectiv tariful de transport. Dintre aceştia cei mai importanţi sunt următorii:

a) Densitatea, se refera la tara (greutatea) şi volumul produselor. Astfel, produsele cu greutate mica şi volum mare (electronice, îmbrăcăminte, jucării etc.) au costuri şi tarife mari de transport, fata de produsele cu densitate mare (otel, materiale de construiţi etc.).

b) Depozitarea, ambalarea determina gradul în care un produs poate ocupa (umple) spaţiul accesibil al unui vehicul de transport. O serie de produse transportate în vrac: cereale, produse petroliere, pot fi depozitate şi stivuite uşor, ele ocupând complet spaţiul afectat încărcăturile (container, vagon de cale ferata, autovehicul, nava, conducte, etc.). Alte produse, cum ar fi: autovehicule, maşini unelte, instalaţii etc., sunt depozitate mai puţin eficient (ocupa suprafeţe mari de depozitare), realizând un grad redus de ocupare a capacităţii de încărcare din mijloacele de transport.

Folosirea un or ambalaje corespunzătoare, cu dimensiuni modulate, asigura o eficienta ridicata în utilizarea mijloacelor de. grupaj (containere), a spatiilor de încărcare din mijloacele de transport a suprafeţelor de depozitare şi determina o accesibilitate mărita în utilizarea unor mijloace de manipulare de mare randament, ceea ce reduce costul transportului. Referitor la spatiile de manipulare, trebuie sa arătam ca, în general, caracteristicile fizice ale produselor influenţează tehnologiile de manipulare şi costul acestor operaţii la încărcarea, descărcarea şi transbordarea lor în cadrul procesului de transport.

c) Responsabilitatea (garanţia). Produsele cu greutate şi volum mare, care pot fl uşor deteriorate sau cele la care riscul de furt este mai mare (produse de lux, computere etc.), au un cost de transport mai ridicat în cazul în care transportatorul ia asupra sa riscul sau responsabilitatea.

Alţi factori legaţi de produs sunt caracteristicile de risc (deteriorare) ale produselor, ceea ce determina necesitatea folosirii unor ambalaje mai rezistente, mărind astfel costul (tariful) transportului. Aceşti factori sunt importanţi în industria' chimica, industria materialelor plastice etc.

Factori legaţi de piaţa. Alături de caracteristicile produsului, factorii legaţi de piaţa afectează, de asemenea, costul de transport. Cei mai importanţi sunt: gradul de competiţie inter şi intramodal; localizarea pieţelor; reglementările guvernamentale de transport; balanţa de trafic în teritoriu; sezonalitatea în deplasarea produselor.

Transportul este un factor important, chiar determinant, al logisticii de distribuţie mai ales pentru produsele agroalimentare proaspete (având în vedere caracterul accentuat perisabil al unor produse). Pentru a ajunge în condiţii optime la beneficiari (consumatori finali sau intermediari), este necesar ca produsele să fie transportate de la producător la unităţile de comerţ cu amănuntul sau la cele de procesare în cea mai bună stare posibilă şi în timpul cel mai scurt. Pentru aceasta, trebuie ca produsele agricole trebuie să fie ambalate corespunzător şi optim încărcate în vehicule dotate cu instalaţii speciale pentru a putea fi prevenite pierderile mecanice şi cele datorate încingerii produselor. Dacă transportul nu este efectuat în condiţii corespunzătoare, pierderile datorate transportului pot fi foarte mari.

De exemplu, transportul legumelor şi fructelor din câmp se realizează cu camioane sau tractoare cu remorci, iar în complexele de sere cu electrostivuitoare şi remorci pe care se aşează paletele cu lădiţe. Legumele sunt produse foarte perisabile care nu rezistă la

lovituri, de aceea drumurile agricole trebuie să fie bine întreţinute, deoarece transportul pe drumuri proaste, în vehicule neadaptate, poate determina importante pierderi de recoltă.

Transportul legumelor şi fructelor se face în mod diferit în funcţie de tipul de producător şi de destinaţia produselor. Transportul are loc între următoarele puncte ale filierei (vezi Tabelul nr. 4.2):

- de la producători la fabricile de conserve sau la SC Piaţa de Gros de Legume şi Fructe din Bucureşti, în cazul societăţilor comerciale. Transportul se face cu remorci la tractoare, camioane, legumele şi fructele fiind ambalate în: lădiţe din lemn, plastic sau carton, ambalaje din plastic (tomate, castraveţi, verdeţuri), coşuleţe acoperite cu plastic (ciuperci) sau sunt transportate în vrac (pentru produsele mai puţin perisabile);

- de la locul de producţie direct la consumator (piaţa ţărănească), în cazul gospodăriilor individuale. Legumele sunt transportate cu mijloace de transport improprii (de cele mai multe ori cu auto personal, în cantităţi mici, ineficiente), dar care sunt la îndemâna producătorilor: autoturisme personale şi mijloace de transport în comun. Legumele şi fructele sunt aşezate în lădiţe (lemn sau plastic) şi în saci (din rafie).

Tabelul 4.2. Sursele, modalităţile şi destinaţiile de transport ale legumelor şi fructelor

Sursa Modalitatea de tansport şi ambalarea produselor

Destinaţia

Producătorii agricoli

(Societăţile comerciale)

- transport cu remorci la tractoare, camioane;

- legumele şi fructele sunt transportate în vrac sau ambalate;

- ambalaje: lădiţe din lemn, plastic sau carton, ambalaje din plastic, coşuleţe acoperite cu plastic

Fabricile de conserve

Piaţa de Gros

Producătorii agricoli

(Gospodăriile ţărăneşti)

- transport cu autoturisme sau cu mijloacele de transport în comun;

- ambalaje: lădiţe de lemn sau plastic, saci.

Piaţa ţărănească

a) Transportul rutier alături de cel feroviar, reprezintă formele dominante de transport în majoritatea ţărilor industrializate. Transportatorii rutieri asigura deplasarea a peste 75% din volumul total de transport, exprimat în tone, pentru o gama larga de produse, cum ar fi: produse agricole, carne, produse lactate, produse de panificaţie, confecţii, băuturi, ţigări etc.

Transportul rutier se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi mobilitate datorita reţelei de drumuri foarte dezvoltate, permiţând executarea transporturilor directe din "poarta în poarta" pentru o diversitate mare de produse. El reprezintă forma dominanta din punct de vedere al volumului de transport, exprimat în tone, pentru traficul de mărfuri şi pentru traficul de calatori, exprimat în număr de calatori.

Transportul rutier ofera clienţilor viteza mare de servire, siguranţa, pierderi şi pagube

reduse în timpul deplasării. Mulţi cărăuşi în special cei implicaţi în programele "just-in-time", operează pe baza unor programe bine fundamentate, cu durate de transport mici şi sigure. De asemenea, au avantajul de a acoperi piaţa în cele mai bune condiţii.

Transport rutier este specific produselor agroalimentare periasabile (cazul legumelor şi fructelor, în marea lor parte) destinate pieţei interne. Având in vedere gradul mare de perisabilitate a acestor produselor agroalimentare, acestea se pretează la transportul rutier, motiv pentru care peste 90% din produse sunt transportate şi comercializate prin acestă formă.

b) Transportul feroviar. Căile ferate sunt eficiente pe distante medii şi lungi (în traficul internaţional, căile ferate au o distanta medie de 1000-1100 km), serviciul feroviar este accesibil în toate centrele economice si urbane din lume. Transportul feroviar necesita costuri mai mici decât transportul rutier şi aerian, dar înregistrează ponderi relativ mari ale pierderilor şi degradărilor de mărfuri fata de celelalte modalităţi de transport.

Comparativ cu transportul rutier, timpul de tranzit (transport) este mai mare la calea ferata, de asemenea frecventa serviciului este redusa, iar întârzierile mai frecvente. La un expeditor cu restricţii de timp (plecări şi sosiri exacte), transporturile feroviare au un dezavantaj competitiv. Acest dezavantaj poate fi redus prin cooperarea cu transportul rutier: transporturi combinate auto-cale ferata, bazate pe utilizarea mijloacelor de grupaj sub forma containerelor de mare capacitate (containerizarea); transportul combinat cale ferata - auto, pentru expediţiile de coletărie, bazate pe utilizarea containerelor de mica capacitate; transporturi combinate cale ferata - auto, pentru transportul remorcilor auto pe vagoane cu platforme joase .

Un alt domeniu în care căile ferate sunt dezavantajate fata de transportul rutier, este accesibilitatea echipamentului, respectiv gradul de utilizare a capacităţii mijloacelor de transport.

Aceste dezavantaje în ultimii ani s-au redus ca urmare a perfecţionărilor în industria feroviara, optimizarea rutelor de transport folosind tehnologia computerizata, perfecţionarea sistemelor de identificare şi urmărire a parcului de tracţiune (locomotive), folosirea serviciilor "non stop" pentru unul sau câţiva expeditori situaţi pe magistralele importante. Cooperarea cu transportul rutier oferă posibilităţi bune de dezvoltare a transporturilor feroviare, de menţinere a competitivităţii pe piaţa transporturilor.

Transportul feroviar este mai puţin pretabil produselor agroalimentare, dar poate fi utilizat pentru acele produse care sunt distribuite în cantităţi vagonabile (mere, cartofi, ceapă etc). Practicarea acestei forme este condiţionată de gradul de apropiere de calea ferată, atât a producătorilor, cât şi a comercianților de astfel de produse.

c) Transportul pe apă se împarte în doua categorii distincte: transport fluvial (râuri, canale, lacuri) și transport maritim (mari şi oceane). Transportul pe apa concura, în primul rând, cu transportul feroviar şi prin conducte, chiar daca majoritatea mărfurilor transportate pe ape sunt semifabricate sau materii prime transportate în vrac.

Transportul pe apa este avantajos deplasării mărfurilor în vrac, cu valoare unitara mica, care pot fi încărcate şi descărcate eficient, cu ajutorul utilajelor de manipulare mecanizate, în situaţiile în care viteza de deplasare şi timpul de parcurs nu sunt importante, când mărfurile transportate nu sunt susceptibile de furturi şi deteriorări şi unde nu sunt necesare deplasările terestre (pământ). La nivel naţional, transportul pe ape este folosit şi pentru materii prime şi pentru produse finite. În traficul internaţional predomina mărfurile transportate în vrac: minereuri, cereale, produse lemnoase, petrol, cărbuni etc.

Transportul pe apă a produselor agroalimentare este practicabil cu succes în cazul României pe fluviul Dunăre, pentru piaţa internă, şi pe Marea Neagră pentru produsele destinate exportului (în mod special pentru cereale). Având în vedere costurile mari de transport, este de preferat practicarea transportului mixt (de persoane şi produse).

d) Transportul aerian. Pe plan naţional, în multe ţări transportul aerian deţine mai puţin de 1 % din traficul de transport exprimat în tone km sau tone mile. La ora actuala, un număr tot mai mare de expeditori folosesc transportul aerian pentru servicii regulate, considerând ca acesta oferă un serviciu sigur într-un timp foarte scurt, dar la costuri ridicate. Transportul aerian of era cel mai scurt timp de transport, comparativ cu orice alta modalitate de transport. Cu toate acestea, expediţiile de transport în timp scurt, sunt relativ puţine ca număr şi frecventa. Aeronavele moderne zboară cu viteze de 800 - 1000 km/ora, ele fiind utilizate atât în traficul naţional cat şi internaţional, la distante mari. Transportul aerian naţional, concura pe scara larga cu transportul rutier şi mai puţin cu transportul feroviar.

Transportul aerian deţine ponderi nesemnificative în total legume şi fructe destinate pieţei, se practică cu succes pentru transportul florilor, iar având ăn vedere costurile mari de transport este de preferat transportul mixt (de persoane şi produse).

În concluzie, se poate spune că, în România o pondere covârşitoare o deţine, pentru sectorul agroalimentar, transportul rutier, deoarece este cel mai ieftin şi cel mai rapid pe distanţe relativ mici. Se practică şi transportul fluvial, în special în zonele limitrofe Dunării, datorită nepretabilităţii mijloacelor de transport rutiere. Celelalte două modalităţi de transport (aerian şi maritim) sunt utilizate pentru importurile de produse exotice şi alte produse specifice (gen florile provenite din Olanda), cu mentiunea ca se justifică, din punct de vedere economic, să se practice transportul mixt, de persoane şi de produse agroalimentare.

Ţinând seama de cerinţele activităţii de transport, de tendinţele de organizare generala a transporturilor ca şi de concluziile studiilor şi cercetărilor efectuate în domeniu, putem defini principiile care stau la baza alegerii tehnologiei de transport. Acestea sunt următoarele:

- tratarea unitara a întregului proces de ambalare - transport manipulare şi depozitare; - strânsă cooperare tehnico - organizatorica a diferitelor sisteme (moduri de transport) în funcţie de sfera economica de utilizare a lor;- mecanizarea şi automatizarea proceselor de manipulare şi a sistemelor de depozitare; - concentrarea operaţiilor de încărcare - descărcare într-un număr redus de puncte cu volume mari de încărcări şi descărcări; - continuitate şi sincronizare a diferitelor operaţii pe toata durata procesului de transport; - reducerea consumului de munca fizica la operaţiile de ambalare, transport, manipulare şi depozitare; - consolidarea încărcăturilor; - utilizarea unităţilor de ambalare cu dimensiuni modulate cu cele a mijloacelor de transport şi a mijloacelor de grupaj (palete, containere); - asigurarea unor standarde de calitate înalte în realizarea procesului de transport; - costuri reduse; - eliminarea pierderilor şi degradărilor etc.

Respectarea acestor principii ca premisa a proiectării unor tehnologii de transport competitive nu este deloc simplu întrucât în afara operaţiilor fizice de manipulare, transport şi depozitare din interiorul şi exteriorul firmelor în procesul de transport mai operează şi alte elemente independente cu care sa intercondiţionează cum ar fi: contractele de livrare şi transport, documentele de evidenţa şi transport, tarife, protecţia muncii, norme de circulaţie pentru mijloacele de transport, concepţia depozitelor, modul de ambalare, organizarea distribuţiei, sistemul informaţional, parteneriatele transportator - firme de producţie sau intermediari, standardizarea şi tipizarea etc.

Complexitatea acestui proces determina schimbarea concepţiei obişnuite a firmelor producătoare cu aşa numita "concepţie logistica", care înseamnă realizarea tuturor

activizaţilor de distribuţie fizica, deci şi a procesului de transport, la nivelul de calitate aşteptat de clienţi şi cu costuri cat mai reduse.

Alegerea tehnologiei de transport cele mai adecvate reprezintă o problema complexa, având în vedere multitudinea de soluţii posibile considerate din punct de vedere tehnic, organizatoric şi economic (durata de transport, integritatea produselor, costuri etc.).

In teorie, metoda cea mai buna de alegere a tehnologiei de transport este de a examina fiecare alternativa în parte de a calcula costurile totale a operaţiilor fizice pe care le presupune, a compara rezultatele şi a alege soluţia cea mai buna, care sa corespunda concepţiei logistice de creare a unor sisteme şi tehnologii integrate de transport, manipulare şi depozitare care presupun:

- mecanizarea şi automatizarea proceselor de manipulare' şi depozitare; - folosirea unităţilor de încărcătura şi a mijloacelor de grupaj standardizate; - un cadru normativ şi organizatoric corespunzător etc.

Pentru a alege tehnologia de transport cea mai eficienta va trebui să ţinem seama de o serie de aspecte economice cuantificabile ale procesului de transport. Acestea sunt următoarele:

- eliminarea totală sau parţiala a ambalajelor obişnuite de transport, care sunt grele, scumpe şi consumatoare de material lemnos; - reducerea numărului de manipulări, mecanizarea şi automatizarea celor care rămân; - reducerea costurilor totale de transport; - reducerea duratei de transport între expeditorul de mărfuri şi destinatar cu efecte asupra reducerii costurilor de imobilizare a mărfurilor în timpul procesului de transport; - reducerea numărului de depozitari şi a costurilor de depozitare; - reducerea volumului pierderilor şi degradărilor de produse. Pornind de la aceste constatări, se poate construi un indicator global, care să evalueze

corect toate costurile pe întregul "lanţ de transport" de la expeditor la destinatar. Indicatorul "Costurile globale de transport (Cr) include costul tuturor operaţiilor fizice care au loc pe toata durata procesului de transport: ambalare, manipulare, transport depozitare. Se determina astfel:

Crl = Cai + Cmi + Cti + Cdi + Cii + Cpi (lei/tona), în care :Cai - costurile cu ambalajele de transport (lei/tona); Cmi - costurile de manipulare (lei/tona); Cti - costurile de transport propriu-zise (deplasare I, (lei/tona); Cdi - costurile de depozitare (lei/tona); Cii - costurile datorate imobilizării produselor în timpul procesului de transport (lei/tona); Cpi - costuri datorate pierderilor, degradărilor, furturilor (lei/tona).

Desigur acest indicator se calculează pe tipuri de tehnologii de transport, pe grupe şi subgrupe de mărfuri şi pe relaţii de transport. Cunoaşterea lui de către toţi participanţii la procesul de transport permite evidenţierea tuturor avantajelor datorate folosirii diferitelor tehnologii de transport şi care se regăsesc în proporţii diferite la aceştia.

O componentă importantă a distribuţiei legumelor şi fructelor care influenţează toate celelalte activităţi logistice (inclusiv transportul) este fluxul informaţional. Acesta reprezintă poate cel mai important element al logisticii de distribuţie deoarece este util tuturor participanţilor la filiera de produse agroalimentare astfel:

a) Producătorul agroalimentar - printr-o informare corectă şi la timp reperează foarte uşor pieţele profitabile şi îşi orientează producţia către acele pieţe profitabile.

b) Cosumatorii - printr-o informare corectă pot să-şi asigure maximum de utilitate cu veniturile de care dispun.

c) Producătorii de ambalaje - ştiu care este cerinţa de astfel de produse şi îşi adaptează producţia la cerere.

d) Transportatorii / unităţile de transport – îşi programează structura “parcului auto” şi aleg rutele optime de transport.

e) Ministerul Transporturilor – îşi fundamentează politica privind infrastructura rurală şi regională.

f) Guvernul – îşi programează politica de piaţă ( marketing ) a produselor agroalimentare etc.Este cunoscut faptul că înfiinţarea şi întreţinerea unui sistem informatizat pentru

pieţele agroalimentare implică investiţii enorm de mari, care nu pot fi susţinute de către sectorul privat. De aceea constituirea şi întreţinerea sistemului informatic cade în sarcina sectorului public.

Depozitarea produselor agroalimentare

Depozitarea, ca funcţie a producţiei şi distribuţiei, este parte integranta a oricărui sistem logistic, ea este o veriga importanta a lanţului de distribuţie între producător şi consumator. Depozitarea are un rol cheie în strategia logistica, ea influenţează în mod direct nivelul serviciului către clienţi şi costurile, respectiv profitabilitatea firmei.

Acest rol strategic al depozitarii în realizarea performantelor de piaţa şi a celor financiare determina din partea managementului firmei găsirea celui mai eficient sistem de depozitare, care trebuie:

- sa asigure reduceri la costurile de transport; - sa realizeze economii în procesul de distribuţie; - sa menţină sursele de aprovizionare şi sa eficientizeze fluxurile de aprovizionare; - sa se adapteze condiţiilor schimbătoare ale pieţei: sezonalitatea, fluctuaţia cererii, competiţia;

- sa atenueze diferenţele de timp şi spaţiu care exista între producători şi consumatori; - sa asigure sincronizarea mijloacelor de transport în cadrul tehnologiilor intermodale ca urmare a diferenţei de capacitate a diferitelor moduri de transport. De exemplu: auto, cale ferata, auto-cale ferata - naval etc.

- sa realizeze economii în procesul de producţie; - sa susţină programul JIT al firmelor producătoare, a distribuitorilor şi consumatorilor.

Astăzi funcţiile depozitului sunt mult mai complexe, fata de obiectivul primar, care este acela de a depozita bunurile materiale. Sistemele de depozitare actuale trebuie sa se încadreze în sistemele moderne de producţie de tipul: MPR, DRP, JIT Kanban, contribuind la eficienta acestora prin maximizarea utilităţii de timp, respectiv a costurilor de depozitare şi stocare. Costurile depozitarii reprezintă elemente semnificative ale costului total de distribuţie.

De-a lungul anilor depozitarea a evoluat, de la o funcţie minima în sistemul logistic al firmei, până la a fi considerata una dintre cele mai importante funcţii ale acestuia.

Ca parte a sistemului logistic, depozitarea poate fi definita "activitatea de păstrare a produselor la şi între punctele de producţie şi cele de consum şi oferirea de informaţii managementului firmei despre situaţia, condiţiile şi starea bunurilor păstrate".

In literatura de specialitate s-a introdus termenul de "centru de distribuţie". Depozitarea este un termen mai general, mai cuprinzător, pe când "centrul de

distribuţie" este definit în sens mai restrâns; "ca un depozit de produse finite şi locul unde pot fi făcute comenzi en-gros sau en-detail".

Având în vedere caracterul sezonier şi perisabil al producţiilor agricole, mai ales, gen legume şi fructe, pentru a putea să se comercializeze produse de calitate superioară pe întreaga perioadă a anului, în vederea acoperirii necesarului de consum, este necesară, pe de o parte, existenţa unor specii şi soiuri cu coacere eşalonată, iar pe de altă parte existenţa unei baze tehnico-materiale, pentru stocare şi depozitare, care să asigure condiţiile de menţinere a calităţii lor timp cât mai îndelungat, fără pierderi în greutate şi cu deprecieri minime.

Termenul de depozitare se aplică produselor proaspete (foarte perisabile) şi înseamnă conservarea fructelor şi legumelor proaspete într-o atmosferă controlată. Scopul este acela de a răspunde unei cereri continue a consumatorilor cu o ofertă la fel de continuă, dar care se produce sezonier. În absenţa depozitării şi condiţionării legumelor şi fructelor, oferta acestor produse ar fi concentrată într-un interval scurt din timpul anului (două-trei luni). Produsele sezoniere sunt păstrate în depozite şi sunt comercializate progresiv pe piaţă.

Depozitele sunt spaţii, respectiv, puncte de stocare, care sunt implantate în drumul fizic al unui produs de la producător la beneficiar. În funcţie de forma de proprietate, depozitele pot fi: ale producătorului agricol, ale procesatorului de legume şi fructe, ale comerciantului de gros sau ale comercianţilor cu amănuntul.

Rolul important al depozitelor rezultă din următoarele considerente14:- întreprinderile dotate cu depozite au o mai mare capacitate de disponibilitate a

produselor la locul şi în timpul solicitat de către beneficiari;- depozitele de distribuţie, amplasate în mod corespunzător, diminuează timpul de

livrare;- transporturile în cantităţi mari, de masă, sunt mai ieftine decât transporturile în

cantităţi reduse; expedierea în cantităţi mari se face pe distanţe mari (producător – depozit de distribuţie), pe când expedierea în cantităţi mici poate să se limiteze pe distanţe mici.

În cazul legumelor şi fructelor proaspete, conţinutul de apă este ridicat (70-90%), procesele de respiraţie sunt intense şi ca atare deprecierea lor se produce în scurt timp. De aceea, acestea reclamă condiţii speciale de păstrare care se pot realiza numai în depozite dotate cu instalaţii ce permit dirijarea temperaturii, umidităţii relative şi aerisirea, potrivit cerinţelor produselor.

Instalaţiile de depozitare folosite sunt: depozite ventilate, silozuri, depozite frigorifice (depozite în atmosfere controlate) etc.

Depozitele ventilate cu instalaţii naturale de ventilaţie pot servi pentru păstrarea produselor pe perioade lungi de viaţă, cum sunt: rădăcinoasele, tuberculi, dovleac, varză albă, ceapă, mere. Esenţial nu este tipul construcţiei, ci condiţiile care permit libera circulaţie a aerului în întreaga clădire. Aceste depozite ventilate natural asigură costuri reduse, chiar dacă sunt mai puţin perfecţionate. Condiţiile esenţiale care trebuie respectate în aceste depozite sunt :

- clădirea trebuie să fie situată într-o zonă unde schimbările de temperatură să nu afecteze depozitarea legumelor şi fructelor;

- clădirea trebuie să fie orientată astfel încât să existe posibilitatea eliminării mirosurilor neplăcute prin ventilaţie;

- materialele de acoperire şi zidurile trebuie să asigure protecţie contra căldurilor solare; zidurile duble asigură o bună izolare în condiţiile în care acestea nu devin prea costisitoare;

14 A.L. Ristea, T. Purcărea, C. Tudose – Distribuţia mărfurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996

- suprafaţa materialelor plastice ce constituie acoperişul clădirii să fie vopsită în alb, ceea ce contribuie la reflectarea căldurii solare;

- existenţa spaţiilor de ventilaţie sub podea şi între pereţi şi acoperiş pentru a asigura o mai bună aerisire;

- instalarea jaluzelelor mobile, în zonele unde nopţile sunt răcoroase, care să regleze temperatura prin împiedicarea intrării aerului cald în depozit pe timpul zilei şi a celui rece pe timp de noapte.

Silozurile reprezintă amenajări simple şi puţin costisitoare care servesc la stocarea produselor agricole, în special a tuberculilor.

Depozitele în atmosfere controlate sunt specifice marilor unităţi comerciale, unde se recurge la depozite frigorifice de tip camere frigorifice, care asigură alimentarea regulată a pieţei cu legume şi fructe. Deoarece, sunt necesare operaţii destul de complexe, gestionarea şi organizarea acestor depozite este efectuată de experţi în domeniu. Aceste depozite pot fi utlizate pentru stocarea pe perioade lungi a legumelor şi fructelor cum ar fi: merele, strugurii, ceapa etc. Durata de conservare a produselor în astfel de depozite poate fi prelungită în condiţii de refrigerare, cu temperaturi controlate, constante. Aceste depozite necesită operaţiuni costisitoare pentru menţinerea şi funcţionarea instalaţiilor frigorifice, de aceea nu sunt accesibile micilor centre producătoare şi de distribuţie.

O problemă deosebit de importantă în activitatea de depozitare o reprezintă alegerea amplasamentului unui depozit, din acest punct de vedere existând următoarele alternative:

- dacă în depozitul de distribuţie produsele vor fi supuse unor tratamente;- dacă produsele sezoniere sunt depozitate pe o perioadă mai îndelungată de timp;- dacă produsele sunt obţinute în mai multe locuri de producţie;- dacă reducerea costurilor de livrare, concomitent cu asigurarea corespunzătoare a

service-ului de livrare, este obiectivul principal urmărit.Dacă producătorul sau comerciantul de legume şi fructe se află în primele trei situaţii,

este mai avantajoasă organizarea unui depozit de distribuţie orientat către piaţă. În cea ce-a patra alternativă, producătorii sau comercianţii de legume şi fructe vor avea drept criterii în alegerea amplasamentului depozitului atât orientarea spre producţie, cât şi spre piaţă.

Locul şi rolul depozitelor de mărfuri în procesul distribuţiei sunt generate de funcţiile complexe şi variate pe care acestea le au de realizat în activitatea economică, astfel15:

- concentrează şi acumulează stocuri de produse, de la unităţile horticole şi industriale prelucrătoare, caracterizate prin caracter sezonier al producţiei, produse ce vor fi distribuite spre consum în tot timpul anului;

- păstrează şi menţine integritatea legumelor şi fructelor;- contribuie la asigurarea sortimentului comercial, specific cerinţelor tot mai diverse

ale pieţei;- asigură controlul calitativ al produselor intrate în sfera circulaţiei, depozitele de

legume şi fructe fiind necesar a fi dotate cu laboratoare de recepţie şi control calitativ, ceea ce contribuie la împiedicarea pătrunderii pe piaţă a legumelor şi fructelor necorespunzătoare din punct de vedere calitaitv.

Activitatea de stocare şi/sau depozitare este mai puţin pretabilă pentru legume (în special) şi fructe, deoarece acestea, în cele mai multe cazuri sunt perisabile, ceea ce face ca imediat după recoltare ele să fie destinate consumului intermediar sau final.

În ţara noastră, depozitarea legumelor şi fructelor în regim controlat se realizează pentru o mică parte a producţiei, principalele cauze fiind lipsa infrastructurii şi a personalului calificat, costurile ridicate cu întreţinerea acestora în depozite la anumiţi parametrii de temperatură, umiditate etc. Condiţiile optime de depozitare diferă de la specie la specie, astfel:

15 V. Manole şi colab. – Managemntul distribuţiei mărfurilor, Editura Macarie, Colecţia didactică, Târgovişte, 1995

- ceapa şi morcovii nu necesită condiţii deosebite de depozitare;- anumite fructe, mazărea şi fasolea au o durată de depozitare redusă pe care nici

refrigerarea nu o poate prelungi. Acestea pot fi supuse unui proces de uscare, obţinând aşa numitele fructe şi legume uscate care au o perioadă mai lungă de depozitare dacă sunt ţinute într-un loc fără umiditate;

- legumele verzi cu foi şi fructele au o durată foarte redusă de depozitare la temperatura ambiantă, se deteriorează rapid datorită activităţii respiratorii (proces prin care se pierd rezerve importante de apă).

Cea mai mare parte a legumelor şi fructelor nu se conservă decât pentru câteva zile, chiar dacă se asigură un regim controlat al factorilor de mediu.

Principalii factori de influenţă asupra duratei depozitării sunt următorii16:- temperatura a cărei creştere antrenează mărirea procentului de descompunere

naturală a produselor, prin epuizarea rezervelor nutritive de apă. Refrigerarea produselor poate duce la prelungirea duratei de păstrare şi contribuie la întrzierea descompunerii;

- pierderea apei ca urmare a leziunilor provocate produselor, contribuie la alterarea legumelor şi fructelor, este posibilă prelungirea la maximum, a duratei de stocare în afara depozitelor a acestor produse prin păstrarea temperaturii scăzute, dar suportabile;

- pagube mecanice suferite în cursul recoltării şi în timpul manipulării produselor măresc gradul de deteriorare a produselor şi constituie cauza atacurilor organismelor de descompunere. Pagubele conferite de legumele rădăcinoase antrenează pierderi semnificative prin descompunerea bacteriană şi pot fi reduse prin uscarea acestora în timpul depozitării;

- descompunerea produselor proaspete, în timpul depozitării, este datorată de atacul microorganismelor de descompunere, care atacă pielea intactă a legumelor şi fructelor. Aceste infecţii se pot instala în timpul creşterii plantelor în câmp şi rămân latente până după recoltare pentru a se manifesta în timpul coacerii sau depozitării.

În România, activitatea de depozitare se efectuează cu dificultate, principala problemă fiind lipsa unei infrastructuri, în principal a spaţiilor de depozitare. Schimbarea destinaţiei vechilor depozite de legume necesare pentru perioada de iarnă, amplasate în marile oraşe, a perturbat puternic aprovizionarea ritmică a populaţiei şi a permis pătrunderea legumelor şi fructelor de import, care concurează produsele româneşti.

Depozitele amplasate în oraşele mari joacă un rol important pentru aprovizionarea ritmică cu legume din producţia internă. Concomitent trebuie organizat sistemul de contracte care să asigure preluarea la timp a producţiei de legume de la producători şi să stabilizeze piaţa. Organizarea depozitelor prin asocierea producătorilor agricoli, precum şi dezvoltarea pieţelor de gros, sunt compatibile cu structurile de marketing din ţările membre ale Uniunii Europene, care asigură funcţionarea pieţei legumelor.

În cadrul depozitelor se pot efectua o serie de operaţiuni logistice cum ar fi : recepţia mărfurilor, controlul şi sortarea lor, calibrarea acestora, ambalarea mărfurilor, pregătirea comenzilor şi livrarea acestora către beneficiari.

Recepţia legumelor şi fructelor înainte de sortare se face, în primul rând cantitativă pentru a se constata dacă au existat pierderi pe timpul transportului, iar în al doilea rând se examinează vizual calitatea legumelor şi fructelor. O recepţie totală calitativă este posibilă abia după sortare şi ambalare când legumele şi fructele sunt separate pe calităţi după mărime şi culoare.16 ONU pentru alimentaţie şi agricultură: Prevention de perves après recolte: fruits, legumes et tubercules, Roma, 1992

Sortarea – calibrarea are rolul de a separa legumele şi fructele pe mărime şi culoare, grad de sănătate, formă, integritate conform normelor în vigoare pentru fiecare categorie de legume şi fructe. În acest scop, există maşini de sortat şi calibrat care contribuie la creşterea productivităţii muncii din această activitate a logisticii de distribuţie. Aceste maşini sunt specifice pentru fiecare grupă de produse, efectuând operaţii diferite în funcţie de produsul supus sortării şi calibrării.

Ambalarea legumelor şi fructelor este o activitate indispensabilă unui comerţ modern, scopul ambalării este acela de a menţine integritatea cantitativă şi calitativă a produselor ambalate, precum şi de a prezenta superior (din punct de vedere estetic şi comercial) produsul potenţialului consumator din cadrul procesului de valorificare.

În alegerea tipului de ambalaj trebuie luaţi în considerare toţi factorii fizici, chimici şi de mediu care pot afecta produsele, chiar dacă acestea sunt ambalate. De exemplu, factorul lumină poate dezintegra sacii din plastic dacă aceştia sunt expuşi direct radiaţiei solare, insectele pot provoca daune, fie că este vorba despre insectele parazitare ale lemnului, fie că este vorba despre insectele prezente în produsele ambalate. Alegerea tipului de ambalaj este determinată de următorii factori mai importanţi:

- natura produsului;- nivelul pierderilor suportate în timpul comercializării;- costul ambalajului;- venitul suplimentar scontat a se obţine ca urmare a reducerii pierderilor;- acceptarea pe piaţă a noilor ambalaje.

Depozitarea legumelor şi fructelor se realizează la producătorii agricoli în spaţii special amenajate de către aceştia, în centrele de colectare, în depozitele procesatorilor şi lae comercianţilor angrosişti şi detailişti şi în depozitele construite pentru Piaţa de Gros din Bucureşti.

Conform datelor centalizate la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, România dispunea, la 31 decembrie 2007, de o capacitate de depozitare a produselor agroalimentare de circa 13,3 milioane de tone pe an. Din această capacitate, aproximativ 6 milioane de tone/an reprezintă silozuri (45,1%) şi 7,3 milioane tone/an de produse sunt depozitate în magazii (ceea ce reprezintă 54,9%).

Din totalul capacităţilor de depozitare pentru produsele agroalimentare 507,6 mii tone/an sunt destinate legumelor şi fructelor, ceea ce înseamnă numai 3,8%. Ponderea este considerată foarte mică dacă luăm în calcul faptul că legumele şi fructele sunt perisabile. Ponderea covârşitoare în totalul capacităţilor de depozitare pentru legume şi fructe este deţinută de conservele şi de sucurile de legume şi fructe care însumează 491,5 mii tone pe an (circa 96,8%), faţă de numai 16070 tone pe an cât reprezintă capacităţi de depozitare pentru legume şi fructe deshidratate şi congelate (3,2% din totalul capacităţii de depozitare pentru legume şi fructe).

Chiar dacă costurile înfiinţării unor depozite pentru stocarea legumelor şi fructelor sunt foarte mari (în cea mai mare parte aceste depozite sunt refrigerate), totuşi nu putem să nu sesizăm că investitorii în domeniu nu au fost tentaţi în a investi în astfel de depozite care să contribuie la asigurarea continuităţii în satisfacerea cererii consumatorilor cu legume şi fructe din ţară .

Un aspect pozitiv îl putem observa din analiza situaţiei depozitelor refrigerate pentru produsele agroalimentare la 31 decembrie 2007, depozite realizate sau aflate în curs de construcţie pe bază de proiecte finaţate de Uniunea Europeană (prin Programul SAPARD). În urma analizei acestor date rezultă următoarele concluzii generale :

a) numărul total de proiecte depuse se cifrează la 796, din care 310 proiecte finalizate (ceea ce reprezintă 38,9% ), 441 de proiecte au fost acceptate şi se

află în derulare (55,4%), iar diferenţa de 45 de proiecte au fost respinse (5,7%);

b) cele mai multe depozite noi sau modernizate sunt costruite în sectorul cărni şi produselor din carne, care însumează un total de 331 de depozite, cu o capacitate nouă de 395,8 mii tone/an şi 791,1 mii tone/an depozite modernizate; acesta este urmat de sectorul de lactate şi produse lactate, cu un număr de 165 de depozite, cu o capacitate nouă de circa 2,8 milioane hectolitrii/an, respectiv o capacitate modernizată de circa 6,9 milioane hectolitrii/an; iar pe locul trei se află sectorul cerealelor cu un număr de 108 depozite, cu o capacitate de circa 2,7 miliane de tone/an;

c) în ceea ce priveşte sectorul de legume, fructe şi cartofi au fost aprobate şi finalizate proiecte pentru 29 de depozite, care vor contribui la creşterea capacităţii de depozitare cu 138,3 mii tone/an (depozite noi, ceea ce înseamnă o creştere a capacităţii de depozitare de circa 9 ori), respectiv 152,1 mii tone/an (capacităţi modernizate). Costul total al investiţiei se ridică la circa 404,5 milioane lei, din care 50% contribuţia investitorilor şi 50% contribuţie bugetară (bugetul Uniunii Europene şi al Guvernului României).

Totodată este demn de reţinut faptul că se mai află în derulare încă patru proiecte de investiţii în depozite frigorifice pentru legume, fructe şi cartofi cu o valoare totală a investiţiei de circa 16,7 milioane lei, finanţate prin aşa numitul Program SAPARD ROMÂNESC.

Toate aceste investiţii, atât cele finalizate, cât şi cele în curs de realizare au rolul de a creşte capacitatea de depozitare pentru stocarea legumelor şi fructelor, pentru a asigura piaţa internă cu produse de calitate şi a diminua importurile de produse agroalimentare care necesită eforturi financiare deosebite.

De asemenea, este de aşteptat ca numărul solicitărilor pentru finanţarea proiectelor de investiţii în depozite frigorifice să crească odată cu derularea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală, care continuă măsura de „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole”, sumele alocate prin acest program fiind cu mult mai mari decât cele alocate României de către UE.

În acest sens este de aşteptat ca, treptat, producătorii şi comercianţii de legume şi fructe să-şi rezolve una dintre cele mai mari probleme cu care s-au confruntat în ultimii ani, aceea de a-şi putea depozita produsele pe perioade relativ mari de timp şi să le ofere consumatorilor finali pe piaţă pe o perioadă cât mai mare de timp dintr-un an, în acest fel obţinând preţuri stimulative (mai mici decât cele ale produselor provenite din import) care să le acopere costurile şi să le genereze profituri pentru dezvoltare.

Referitor la Piaţa de Gros, aceasta dispune de 4 hale destinate desfăşurării tranzacţiilor comerciale, în interiorul cărora sunt amenajate 40 de standuri de vânzare a câte 60 mp şi care în prezent nu mai funcţionează la întreaga lor capacitate17:

- hala nr. 1 este închiriată la capacitatea sa şi dispune de 8 celule cu un total de 2200 mp destinată desfacerii de legume, cartofi, fructe şi struguri, cinci celule de maturare a bananelor, cu o capacitate de 20 t pe ciclu;

- hala nr. 2 este închiriată de o firmă de profil Cash&Carry şi comercializează produse de băcănie;

- hala nr. 3, este închiriată în totalitate unei firme de distribuţie şi de logistică;- iar hala nr. 4 păstrează produse refrigerate şi congelate. Hala RBS este utilizată ca

depozit de păstrare.

17 Date furnizate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2008

Aceste patru depozite nu funcţionează în prezent în scopul pentru care au fost înfiinţate, cauzele nereuşitei proiectului fiind diverse: gradul redus de organizare a producătorilor agricoli, Piaţa de Gros din Bucureşti nu a beneficiat de o campanie de informare intensă a potenţialilor factori interesaţi (producători, consumatori, intermediari), astfel încât să contribuie la o creştere semnificativă a volumului de vânzări al pieţei, iar managementul entităţii nu a identificat toate modalităţile de cointeresare atât a factorilor de decizie cât şi a producătorilor agricoli.

În urma studiilor realizate, specialiştii consideră că, în prezent, centrele de colectare nu numai că nu contribuie la realizarea de venituri în vederea rambursării împrumutului extern contractat la înfiinţarea pieţei de gros şi a dobânzilor aferente, dar înregistrează constant pierderi, care trebuie acoperite din veniturile pieţei centrale. Aplicarea unei strategii de concesionare neatractive (2 euro/mp/lună) face ca cea mai mare parte din suprafaţa disponibilă colectării şi condiţionării fructelor şi legumelor să nu fie utilizată de către producătorii agricoli din zonele limitrofe centrelor de colectare18.

CONCLUZII

Colectarea, transportul şi depozitarea legumelor şi fructelor este etapa care trebuie să asigure continuarea fluxului pe filiera de produs a cantităţilor de produse şi a informaţiilor dintre operatorii filierei. În România, sectorul legume-fructe nu a avut niciodată o organizare optimă. Totuşi, filiera de comercializare a funcţionat până în 1990. în perioada de tranziţie s-au produs fracturi între producţia agricolă şi industria de procesare, între producţia agricolă şi comercializarea legumelor şi fructelor proaspete. Aceste fracturi produse în procesul de restructurare şi privatizare se elimină treptat prin organizarea economică a agenţilor economici pe filiera de produs. În etapa „colectare, transport, depozitare” se manifestă o serie de deficienţe, dar există soluţii posibile pentru eliminarea lor în procesul de organizare a filierelor.

Cauze Efecte Soluţii posibileInexsitenţa unui sistem stabil de colectare a legumelor şi fructelor, care să permită aprovizionarea ritmică a pieţei, să elimine intermediarii speculanţi.

Instabilitatea ofertei de legume şi fructe, care determină creşterea preţurilor şi orientarea consumatorilor către cumpărarea de legume şi fructe din marile supermarketuri şi eliminarea producătorilor autohtoni de pe piaţă.

Organizarea producătorilor de legume şi fructe în organizaţii de producători care să creeze unităţi de tip asociativ şi să se ocupe de comercializarea produselor.

Livrarea unor cantităţi reduse şi neomogene de legume şi fructe, obţinute pe suprafeţe cu randamente reduse.

Cantităţile reduse şi de calitate slabă nu pot asigura funcţionarea filierei, care necesită existenţa unor partizi mari pentru a pătrunde pe canalele de comercializare.

Existenţa unui sistem de contractare a producţiei de legume şi fructe, pentru a asigura stabilizearea ofertei, şi, implicit a preţurilor.

18 Materiale documentare preluate de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Inexistenţa infrastructurii necesare colectării legumelor şi fructelor.

Nu există logistica necesară colectării legumelor şi fructelor.

Proiectarea canalelor de colectare a legumelor şi fructelor: agenţii economici implicaţi, mijloace de transport, depozite etc.

Transportul legumelor şi fructelor la piaţa ţărănească se realizează cu mijloace improprii: autoturisme şi mijloace de transport în comun, în cazul gospodăriilor ţărăneşti.

Se reduce calitatea legumelor şi fructelor pe timpul transportului, acestea fiind produse perisabile.

Existenţa unui sistem de colectare a legumelor şi fructelor care să includă şi transportul acestora în condiţii de igienă şi de conservare a caracteristicilor calitative ale acestor produse.

Lipsa depozitelor de legume şi fructe, datorită puterii financiare reduse a producătorilor agricoli.

Nu se poate atenua caracterul sezonier al producţiei de legume şi fructe şi, astfel, nu se poate realiza o aprovizionare ritmică şi continuă a pieţei. În consecinţă, în extrasezon, consumatorii cumpără legume şi fructe din import.

Construirea de depozite pentru stocarea legumelor şi fructelor, pentru a asigura continuitatea ofertei pe piaţă.