UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” – BUCUREŞTI

Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative - Craiova

Programul de studiu: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Anul de studiu: I

Titular disciplină: lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina

SINTEZE LA

DISCIPLINA

ECONOMIE

CURSUL NR.1

NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE

11..11..RRaarriittaatteeaa şşii aalleeggeerreeaa

11..11..11.. TTrreebbuuiinnţţeellee eeccoonnoommiiccee

Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o asociaţie de fiinţe umane este

supravieţuirea prin convieţuire. Aceasta presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor

de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte şi căldură.

În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale

existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea

în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii obiective în

universul social. În universul economic, trebuinţele reprezintă formele de manifestare ale

necesităţilor economice. În fapt, fiecare manifestare a individului, fiecare însuşire a lui,

fiecare instinct vital al său, devine necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp cât trebuinţele

omului nu sunt satisfăcute, el este şi rămâne în dezacord cu trebuinţele lui, adică în dezacord

cu sine însuşi. Dintr-o asemenea înţelegere rezultă că trebuinţele umane reprezintă şi exprimă

o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţii umane.

În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de

bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor

înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor

acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei.

În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei (alimente,

îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); nevoi de

producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective

necesare oamenilor.

Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi

independenţă. Concomitent, ele ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc

un anumit rol în cadrul sistemului economic.

În clasificarea nevoilor umane pot fi luate în considerare diferite criterii.

Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume: fiinţă biologică,

produs al societăţii şi fiinţă raţională, nevoile pot fi grupate în:

a) nevoi naturale sau fiziologice;

b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în societate, din relaţiile

dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca

membri ai diferitelor socio-grupuri;

c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi

gândire, menit să asigure un comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul

oricărei activităţi umane.

Din punctul de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor,

nevoile se clasifică astfel:

a) nevoi primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte,

încălţăminte, locuinţă, odihnă, sănătate etc.;

b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice, educaţie,

cultură, artă, informaţie etc., a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea

profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară, cu efecte pozitive asupra

nivelului de dezvoltare a societăţii.

Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. Spre exemplu, din punct de vedere al

subiecţilor purtători, se disting:

a) nevoi individuale;

b) nevoi de grup;

c) nevoi generale ale societăţii.

Din punct de vedere al factorului timp, există:

a) nevoi zilnice sau curente;

b) nevoi periodice;

c) nevoi temporare;

d) nevoi permanente;

e) nevoi tradiţionale.

Nevoile umane au o multitudine de caracteristici. Printre acestea, mai importante

sunt:

Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta a progresului

societăţii, apar noi nevoi sau trebuinţe, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al

cerinţelor de consum; se dezvoltă, totodată, mijloacele materiale de satisfacere a

trebuinţelor. Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi1, ale oamenilor se includ, pe lângă

alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate şi numeroase alte nevoi privind

transportul, comunicaţiile, comerţul, turismul, instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia

mediului, informaţia, organizarea socială, protecţia socială, sau nevoi de turism, de

televizor, de calculator electronic etc.

Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu mai înalt; calitatea

hranei, modul de hrănire, calitatea îmbrăcămintei, gradul de confort personal, calitatea

serviciilor etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare

ţară.

De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte mijloace, cu alte

instrumente. Nevoile sau trebuinţele umane trebuie privite ca sistem2, adică în

interrelaţie, ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia, de legăturile şi influenţele

reciproce; satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisfacerea unora se reflectă, direct sau

indirect, în calitatea şi comportamentul factorului uman, în randamentul muncii, în

desfăşurarea activităţii economice. În ansamblul acestora, pe primul loc se află

1 Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii serviciilor sau a bunurilor “superioare”, cum sunt acestea

denumite, uneori. 2 Dobrotă, Niţă (coordonator) - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 324-325;

Dobrotă, Niţă - Tratat de economie contemporană, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.

trebuinţele de bază sau fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt legate

de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură menţinerea

individului în condiţii normale de forţă fizică şi intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a

se ocupa de ştiinţă, cultură, artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se

îmbrace şi să se încalţe, să aibă o locuinţă.

Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ

la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de

profesie, de nivelul de instruire şi educaţie etc.

a) Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la

categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire; educaţie şi cultură, structura nevoilor

este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de

specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile sociale cu

grad scăzut de instruire şi cultură predomină masiv trebuinţele primare. “În general, cu

cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai

diferenţiate gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde intelectuale şi morale mai

scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină.., găsim un grad mai

ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni”3.

b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că starea în care o

nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un anumit timp, după care se manifestă din

nou, adică se reproduce; corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii

trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de producţie, a activităţii

economice.

c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea uneia generează o

alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină,

de ulei, de loc de parcare sau de garaj etc.;

d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng,

având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă, nevoia de transport cu autobuzul se

poate restrânge prin apelarea la metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi

restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.

Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară,

adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile

lor de consum. Există, însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror

satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare (de exemplu, dorinţa

de a călători în Cosmos).

11..11..22.. RReessuurrsseellee eeccoonnoommiiccee:: ddeeffiinniirree,, ccllaassiiffiiccaarree

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru

producerea de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind

două mari componente, şi anume:

a) resursele umane - potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent:

populaţia aptă de muncă, structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională,

cultură şi educaţie;

b) resursele materiale - resursele naturale: aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului,

fondul forestier şi cinegetic şi resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor)

cum sunt: mijloacele de producţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje,

3 Hayek, Friedrich - Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 158.

instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul producţiei şi

consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează

activitatea economică.

În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar

informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au

loc.

La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri.

Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele

naturale se împart în:

a) neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile

metalifere şi minereurile nemetalifere);

b) regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer - ca factori de mediu

pentru viaţa şi activitatea oamenilor).

Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în

procesele de producţie şi de consum, resursele naturale pot fi grupate în:

a) recuperabile;

b) parţial recuperabile;

c) nerecuperabile.

Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens:

ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat;

ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).

Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura şi calitatea, ci

şi prin eficienţa utilizării lor.

Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul

ştiinţifico-tehnic duce la:

a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale

(de exemplu, atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte de ţiţei în platforme

continentale ale mărilor şi oceanelor, folosirea energiei solare, eoliene, geotermale şi a

valurilor etc.);

b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând

rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/şi cu un conţinut

mai redus în substanţă utilă;

c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.

Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse naturale şi a suportului

material al producţiei.

11..11..33.. RRaarriittaatteeaa şşii aalleeggeerreeaa

Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care

acţionează restrictiv asupra activităţii economice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al

nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate

deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare

unitate de cheltuială; cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii,

corespunzător trebuinţelor, trebuie să apeleze preponderent nu la sporirea volumului de

resurse, ci la creşterea randamentului folosirii lor.

Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice, care se compun

din bunuri materiale, ce au o existenţă fizică, şi servicii, al căror consum are loc

concomitent cu producerea lor.

Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu

nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate,

resursele sunt rare, în comparaţie cu nevoile.

Astfel, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a

resurselor.

Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau

sacrificarea acestora.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a

resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate antrenează un sacrificiu, adică

renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un

“cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune

alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe

variante posibile, în alocarea resurselor.

1.1.4. Interesele economice

Nevoile oamenilor, devenite mobiluri ale acestora, reprezintă interese economice,

care pot fi:

a) personale sau individuale;

b) de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de activitate);

c) generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc.

Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor

economice de punere în mişcare, de stimulare a comportamentului raţional în activitate,

de cointeresare materială.

Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice.

Ele se manifestă prin interesele economice.

Potrivit unor opinii, interesul - în general - este o categorie morală aplicabilă la

tot ceea ce poate produce omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În

această viziune, interesul constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fericirea

lor.

Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai forme de

manifestare a trebuinţelor obiective. Potrivit acestei înţelegeri interesele sunt obiective

atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei. Cu alte cuvinte, conţinutul

intereselor se compune din trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale existentei

umane.

Interesele economice pot fi definite în modul cel mai general, drept forma de

manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii

intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor micro-grupuri, macro-grupurile şi

structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.

Interesele economice sunt influenţate de:

a) factorii materiali ai producţiei;

b) starea trebuinţelor economice;

c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese

d) relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca interese şi prin

interese.

Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene, ci eterogene.

Ştiinţa economică a descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a

intereselor economice. În cadrul acestora se cuprind: purtătorii intereselor; rolul pe care

ele îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor în timp şi alte

criterii.

Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting:

a) interese economice individuale denumite personale, particulare, private;

b) interese economice ale micro-grupurilor sociale-familiale, ale întreprinderilor

(firmelor) sau ale subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter local;

c) interesele economice naţionale, statale care se mai numesc şi interese generale;

d) interese economice internaţionale şi

e) interese economice mondiale sau planetare.

Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a

societăţii se disting:

a) interese economice fundamentale şi

b) interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători, se

deosebesc:

a) interese economice directe (nemijlocite) şi

b) interese economice indirecte (mijlocite).

Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în:

a) interese permanente;

b) interese periodice;

c) interese rare.

Din acelaşi punct de vedere ele mai pot fi grupate în:

a) interese permanente şi

b) interese nepermanente,

precum şi în interese:

a) interese trecute;

b) interese prezente şi

c) interese viitoare.

Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru

realizarea propriilor sale interese.

Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de concurenţă. Furnizorii

de mărfuri vor să vândă cât mai repede şi cât mai eficient mărfurile lor. Pentru aceasta, ei

manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii, cumpărătorii doresc în schimb să

obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici. Deosebirile dintre interese pot îmbrăca şi

îmbracă forma contradicţiilor, a opoziţiei dintre purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a

agravării lor, contradicţiile dintre interese se transformă în conflicte între diferiţii lor

purtători.

11..22.. AAccttiivviittaatteeaa eeccoonnoommiiccăă şşii ssttrruuccttuurriillee eeii

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul

căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de

circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii

trebuinţelor.

Structura activităţii economiei cuprinde următoarele componente sau acte

fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie şi consum.

Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi de

sine stătătoare, poate fi segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia

veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe

piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate

de scop final al activităţii economice.

Alături de conceptul de “activitate economică” în vorbirea obişnuită, ca şi în

literatura de specialitate, au o largă circulaţie conceptele “muncă” şi “producţie”.

Potrivit unor opinii, activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, deci lumii organice

în general, în timp ce munca, chiar dacă unele forme primitive, instinctive ale ei se

observă şi la unele animale, constituie un efort esenţialmente omenesc.

Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi activitatea, sau mai exact

munca propriu-zisă reprezintă activitatea îndreptată spre un anumit scop şi deci, ele

exprimă acelaşi lucru. Nu este mai puţin adevărat însă, că partizanii acestui punct de

vedere fac o deosebire între procesul de muncă şi munca propriu-zisă. După opinia lor

primul, adică procesul de muncă are o sferă de cuprindere mult mai largă. El include în

structura sa în calitate de elemente simple şi abstracte:

a) activitatea îndreptată spre un anumit scop sau munca propriu-zisă;

b) obiectele asupra cărora omul acţionează;

c) mijloacele şi instrumentele cu care acţionează asupra obiectelor muncii.

Nu este lipsit de importanţă să se ştie că munca a reprezentat unul din conceptele

fundamentale ale gândirii economice clasice.

Atenţia şi importanţa acordate muncii nu sunt întâmplătoare. Prin esenţa sa, munca

este un fenomen omenesc, un proces între om şi natură, proces prin intermediul căruia

omul transformă obiectele şi substanţa naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a crea

bunuri necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde două genuri

de relaţii:

a) relaţii dintre om şi natură şi

b) relaţiile care se statornicesc între oameni.

Multiplele aptitudini fizice, educaţionale şi de comportament, profesionale şi de

experienţă de viaţă ce există în organismul viu al omului apt să muncească, reprezintă

forţa de muncă. Munca în calitate de factor producţie primar, îşi are premisa naturală în

populaţie - în care se află atât scopul acţiunii, cât şi mijlocul prin care se realizează

acţiunea.

Aşa cum s-a mai arătat, primul izvor de satisfacere a trebuinţelor umane îl

constituie natura. Ea oferă atât obiecte care pot consuma direct, cât şi obiecte care

înainte de a intra în consumul propriu-zis sunt supuse unor procese de transformare şi

adaptare. Pentru obţinerea primelor obiecte, omul efectuează munci de culegere, iar în

cazul că nu le consumă imediat, el efectuează muncă de depozitare şi de păstrare.

Obiectele furnizate însă de natură direct pentru consum sunt limitate. Ele nu sunt

suficiente pentru a asigura subzistenţa, supravieţuirea societăţii. Omul găseşte în natură

obiecte şi substanţe care prin transformare şi adaptare dobândesc calitatea de a satisface

diferite trebuinţe ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie să muncească, să producă

bunurile de care are trebuinţă.

1.2.1. Repartiţia, schimbul şi consumul Între producător şi produs se interpune repartiţia (distribuţia) care, prin

intermediul unor norme sociale determină partea care revine fiecăruia din volumul

bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi

redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât

bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.

Omul nu poate - mai ales pe o treaptă mai înaltă de evoluţie - să producă singur toate

bunurile economice de care are nevoie. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii el a

descoperit şi a înţeles că este mai eficient atât pentru el cât şi pentru ceilalţi indivizi să se

specializeze în confecţionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze la schimb pentru a

obţine bunurile necesare care nu le produce oferind în loc bunurile produse de el. Orice

individ este în acelaşi timp producător de bunuri şi servicii şi consumator de bunuri şi

servicii. Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au amplificat, s-au diversificat şi

complicat pe măsura adâncirii şi diviziunii sociale a muncii şi a autonomiei şi independenţei

producătorilor. Pentru a le asigura desfăşurarea lor normală omenirea a inventat banii care au

înlocuit schimbul direct de bunuri economice - mărfuri, contra bunuri economice - mărfuri cu

schimbul indirect, efectuat prin mijlocirea banilor - echivalentul general al lumii mărfurilor,

al bogăţiei naţionale.

Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul. În cadrul acestui

proces, şi prin intermediul lui, au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt:

a) satisfacerea propriu-zisă a trebuinţelor umane;

b) atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice

reale, ca factori de satisfacţie reali;

c) dispariţia, indiferent dacă aceasta are loc într-un singur act de consum sau în mai

multe acte, a majorităţii covârşitoare a bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci

distrugerea, acestora.

Aici este locul să notăm că unele bunuri economice se consumă şi transformă într-

un singur act de consum de pildă alimentele; altele au caracter durabil şi sunt folosite

într-un număr mai mare sau mai mic de acte de consum, de pildă un aparat de radio, un

televizor, un costum, încălţămintea etc. Pe lângă actele menţionate, consumul înţeles ca

proces de satisfacere a trebuinţelor creează necesitatea unei producţii noi, a bunurilor

economice consumate şi prin aceasta acţionează ca un mobil ideal, lăuntric al producţiei.

Consumul fixează în mod ideal obiectul producţiei ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca

impuls, ca scop. De aceea, procesul de consum încheie drumul, circuitul pe care bunurile

economice îl parcurg, creează impulsul pentru un nou drum pe care îl deschide.

1.2.2. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică

Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin

volumul, structura şi nivelul lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin

care ar trebui să se producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc în

sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii

economice.

La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi create şi

oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele, preferinţele consumatorilor, făcându-şi noi

elemente de noutate şi performanţă.

1.2.3. Alte structuri ale activităţii economice

Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:

A. Structuri verticale:

a) microeconomia - activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau

întreprinderii;

b) mezoeconomia - activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;

c) macroeconomia - activitatea economică la nivelul economiei naţionale;

ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă,

dintre întreprinderi, ramuri, zone teritoriale;

d) mondoeconomia sau economia mondială - ansamblul economiilor naţionale în

interdependenţa lor.

B. Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al

activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie.

C. Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii,

transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate etc.). În funcţie de aceasta,

diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.

D. Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura,

industria extractivă); secundar (industria prelucrătoare, construcţiile); terţiar (restul

activităţilor - sfera serviciilor). Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin

informatică.

E. Structura teritorială a economiei naţionale pe zone teritorial - administrative,

în interdependenţa lor.

În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul de risc economic.4

În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor rezultate nedorite, care se concretizează în

pierdere sau pagubă într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara

situaţiilor de risc legate de calamităţi naturale - secetă, inundaţii, fenomene seismice etc. -

ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a unor consecinţe economice

nedorite este dependentă de calitatea activităţii economice.

4 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.

408-409.

CURSUL NR.2

ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o

perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică

constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică

generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se

îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol

deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu

cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în

acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul uman, în general, şi al

agenţilor economici, în mod special.

Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a

fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate,

care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice.

2.1. Obiectul de studiu al economiei politice

Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie

(oikonomie), expresie de provenienţă grecească, de la cuvintele oikos - casă, gospodărie

şi nomos - lege, regulă etc. La acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia -

organizare socială (de la polis - oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de

Montchrestien foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie Politică. Termenul

de Economie politică a fost acceptat şi folosit cu înţelesul modem mai târziu, din 1755

prin punerea în circulaţie de către J. J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi de către

clasici inclusiv de Marx.

Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca ştiinţă, în cadrul

confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima, într-o formă concisă,

obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe.

Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii

economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc, în domeniul

producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a

legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un

mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate,

ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Rezultă de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci,

dimpotrivă, are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta

cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică

trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul

uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.

Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a investiţiilor, a

preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc., este condiţionată de luarea în

considerare a ştiinţei economice; formularea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor,

mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe

cunoştinţe ştiinţifice.

Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a

fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate,

care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice.

De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie atrage după sine

creşterea randamentului sau eficienţei utilizării lor, în sensul că, în mod obiectiv, un nivel

calitativ superior al factorilor de producţie atrage după sine creşterea randamentului sau

eficienţei folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci când

cererea este mai mare decât oferta are loc creşterea preţurilor, care la rându-i, duce la

scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile

familiale de consum şi veniturile băneşti ale familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate

este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale

producţiei, care, la rândul lor, duc la noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere

unor noi structuri ale pieţei etc.

Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de

categorii economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi

interpretare care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De

exemplu, folosirea categoriilor, conceptelor economice - marfă, bani, piaţă, concurenţă,

cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă, avuţie naţională, muncă, resurse

naturale, capital, productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit,

consum, economii, investiţii, produsul naţional brut, creşterea economică, echilibrul

economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii

ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În prezent, sistemul de concepte economice

se îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte şi

noţiuni noi, cum sunt: protecţia mediului natural, costul ecologic, costul informaţiei,

costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.

În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor

economice (private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice şi accidentale,

regionale şi naţionale etc.), care, odată cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia

stimulării dezvoltării economice, cu ajutorul pârghiilor economice - salariu, profit,

dobândă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale, de regulă a ratei de

impunere, atrage după sine mărirea veniturilor agenţilor economici încurajarea lor în

realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare etc.

În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele

alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:

a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);

b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci,

contabilitate, statistică, prognoză economică etc.;

c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură,

construcţii comerţ, transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice;

d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;

e) economia mondială, care include relaţii economice internaţionale, relaţii

valutar-financiare internaţionale etc.;

f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică,

informatica economică, psihologia economică, sociologia economică etc.

De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi cum sunt: economia

mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în

străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.

Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o

perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică

constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică

generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se

îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.

Celelalte discipline economice presupun în abordarea lor probleme teoretice

generale deja cunoscute, care fac obiectul de studiu al economiei politice. Este, deci, o

situaţie similară cu cea a ştiinţei fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi

fiziologia omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic - industrial, teoria

arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în domeniul artei sunetelor etc.

22..22.. MMeettooddaa îînn şşttiiiinnţţaa eeccoonnoommiiccăă

Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti methodos (drum, cale

de urmat în cunoaştere, expunere şi acţiune) şi logos (studiu, ştiinţă, cuvânt).

În accepţiunea restrânsă a noţiunii, metoda este înţeleasă în prezent ca

reprezentând calea urmată în vederea cunoaşterii unui obiect, ca mod de a proceda, ca

procedeu sau ca ansamblu de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect

(metoda de cunoaştere).

În sens larg, termenul este înţeles ca fiind calea (mod, procedeu, ansamblu sau

succesiune de procedee) urmată sau folosită pentru obţinerea unui rezultat. În acest sens,

se vorbeşte de metoda de cercetare, metoda de cunoaştere, metoda de învăţare, metoda de

expunere, metoda de transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei realităţi obiective

etc.

Noi vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică, calea de urmat şi

ansamblul de operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor,

raporturilor şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi

demonstrarea adevărurilor economice împreună cu mijloacele de investigare a

fenomenelor şi proceselor economice.

Ea mai este definită şi ca totalitatea metodelor de cercetare sau ca teorie a metodelor.

Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi

cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia

cunoaşterii economice ştiinţifice.

Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate, Economia Politică

foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda

comparativă; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia; analogia, ipoteza, ridicarea de la

abstract la concret, metoda logică şi istorică etc.

2.2.1. Metoda comparării

Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a

conceptelor (categoriilor) ştiinţifice este compararea. După cum se cunoaşte, nimic nu

se poate aprecia numai prin sine însuşi: orice fenomen, raport sau proces general, orice

obiect se cunoaşte în şi prin comparare. Pentru a cunoaşte necunoscutul este întotdeauna

necesar un criteriu. În această calitate apare cunoscutul. Deci, aprecierea necunoscutului

prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.

Fără a compara mărimile economice unele cu altele nu se poate realiza nici cea mai

elementară analiză, şi nu se pot face nici cele mai simple generalizări.

Pe comparaţie se bazează de altfel cel mai important şi cel mai răspândit procedeu

utilizat de economişti - procesul măsurării. Practic, comparaţiile străbat toate metodele şi

procedeele de cercetare şi cunoaştere a realităţii economice.

În sfârşit, comparaţia în calitate de cel mai general procedeu logic şi primul pas de

cunoaştere, creează condiţii pentru aprofundarea studierii vieţii economice.

2.2.2. Analiza şi sinteza

Fenomenele şi procesele realităţii economice sunt percepute de către om ca un

ansamblu, ca un tot, distingerea deosebirilor dintre părţile constitutive având loc fără

distingerea semnelor lor specifice. Acest tablou general însă nu este nici pe departe

suficient pentru cunoaşterea fenomenului respectiv.

Pentru a studia şi cunoaşte procesele şi fenomenele economice acestea trebuie

descompuse, divizate mental uneori şi fizic în părţile din care se constituie.

Divizarea, descompunerea mentală (logică, imaginară) şi/sau fizică a obiectului de

studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea

(identificarea) trăsăturilor caracteristice se numeşte analiză.

Părţile obţinute în procesul analizei nu se examinează numai prin ele însele, în mod

izolat, ci şi ca elemente ale unui întreg unitar. Pentru a înţelege însă mai bine acest întreg,

analiza îl priveşte, îl examinează în forma sa pură, în forma sa ideală făcând abstracţie de

împrejurările întâmplătoare şi de influenţele exterioare. Economistul trebuie să refacă, să

reconstituie logic obiectul în unitatea sa. Prin urmare, procesul analizei logice trebuie

continuat şi întregit cu un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică pe

care îl numim sinteză.

Privit astfel, procesul cunoaşterii prezintă o unitate a două subprocese opuse - analiza

şi sinteza. Analiza începe cunoaşterea şi o duce până la un anumit punct; sinteza continuă

acest proces şi într-un anumit sens îl include şi îl desăvârşeşte. În acest fel, analiza

pregăteşte declanşarea ştiinţei iar sinteza mută analiza în faza sa finală.

2.2.3. Inducţia şi deducţia

În cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor vieţii economice un rol important revine

inducţiei şi deducţiei.

Prima metodă - inducţia - constă în desprinderea concluziilor generale, a principi-

ilor din analiza cazurilor particulare. Altfel spus, mişcarea gândirii înaintează de la parti-

cular spre general de la cunoaşterea într-o măsură mai mică a generalului spre cunoaşte-

rea într-un grad din ce în ce mai mare a acestuia.

Cea de a doua metodă - deducţia - prezintă tocmai inversul inducţiei. Ea constă în

aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza diferitelor fapte, fenomene, procese,

particulare. Deducţia constă în mişcarea gândirii de la cunoaşterea într-un grad mai mare

a generalului spre cunoaşterea unui grad mai mic a generalului, spre particular.

2.2.4. Metoda analogiei

Istoria ştiinţei arată că analogia constituie o altă metodă de cunoaştere şi

aprofundare a cunoaşterii, în general.

Analogia înseamnă asemănare între obiecte, relaţii, procese, noţiuni. Metoda

analogiei constă în “mutarea”, “transferul” unei însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor

însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus cercetării. Concluziile

obţinute prin analogie nu sunt certe; ele sunt într-o măsură sau alta probabile. Ele se

sprijină pe legăturile şi relaţiile necesare existente în realitate între trăsăturile

fenomenelor.

2.2.5. Ipoteza

Ştiinţa economică apelează într-o măsură însemnată la ipoteză ca instrument în metoda

de cunoaştere ştiinţifică şi de aprofundare a cunoaşterii.

Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific despre legăturile, relaţiile,

cauzele posibile ale fenomenelor. Desigur, concluzia bazată pe ipoteză nu are caracter

cert, ci probabilist. De aceea, este absolut necesar ca ea să fie verificată cu ajutorul altor

metode folosite în domeniul economic, mai ales pentru confruntarea cu realitatea faptelor

şi proceselor economice. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca

punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final.

Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie

verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.

2.2.6. Metoda ridicării de la abstract la concret

Una dintre metodele care are un rol deosebit în generalizarea teoretică a faptelor

concrete este ridicarea de la abstract la concret.

Punctul de plecare al cunoaşterii economice, ca şi al oricărei cunoaşteri ştiinţifice, îl

constituie concretul, mai exact concretul senzorial, iar punctul final al ei îl constituie

concretul - gândit, adică acel concret care apare după cunoaşterea sa profundă, în

totalitatea legăturilor sale reciproce şi în unanimitatea diversităţii (multilateralităţii) sale.

Prin urmare, cunoaşterea economică parcurge drumul de la concretul senzorial la

abstract şi de la acesta la concretul logic, deci de la concretul real la concretul gândit.

Metoda ridicării de la abstract la concret nu cuprinde întregul drum menţionat ci, aşa cum

arată denumirea, numai partea a doua a acestui drum. Ţelul final al acestei metode în

Economia Politică este refacerea (reconstituirea) într-o formă teoretic consecventă a

tabloului de ansamblu al realităţii economice.

2.2.7. Logic şi istoric în cunoaşterea economică

Obiectul Economiei politice are un caracter istoric. Fenomenele, relaţiile şi

procesele economice se află într-o permanentă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Pentru a

reflecta veridic obiectul său, Metoda istorică îşi găseşte expresia, în urmărirea

fenomenelor economice de la elementele cele mai simple la cele mai complexe în modul

în care acesta are loc pretutindeni, cu toate zig-zagurile şi ocolişurile sale.

Metoda logică îşi găseşte expresia în cercetarea proceselor economice în evoluţia

lor de la simplu la complex, fără a lua în considerare multitudinea faptelor întâmplătoare

cu semnificaţii minore, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă. Prin

urmare, metoda logică nu ignoră şi nu subapreciază istoricul, ci dimpotrivă, îl presupune

ca pe un moment al său.

2.2.8. Folosirea metodelor matematice

În arsenalul metodelor utilizate de Economia Politică, metodele şi procedeele

matematice reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic care acţionează cu o

intensitate deosebită.

Accentuarea complexităţii vieţii economice, amplificarea interrelaţiilor dintre

fenomenele economice măresc necesitatea de a apela la calculul matematic. În economie,

ca şi în ale domenii pe lângă relaţiile substanţiale şi cauzale există şi relaţii sau raporturi

funcţionale. Funcţiile au venit în câmpul ştiinţei economice din arsenalul matematicii.

Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a fost şi este privită cu

ochi diferiţi de către diferiţi cercetători. Potrivit unor opinii, matematica ar avea doar un

rol ilustrativ şi de calcul în gândirea şi ştiinţa economică. Adepţii acestei viziuni

consideră că matematica este pentru economie un fel de “aritmeticometrie perfecţionată”.

Potrivit altor viziuni, matematica nu îndeplineşte numai rolul de a examina şi descrie

parametrii cantitativi ai fenomenelor economice, ci un rol mai important deoarece

permite să se pătrundă în substraturile mai adânci ale conţinutului şi esenţei proceselor şi

fenomenelor economice, să se dezvăluie interdependenţele şi dependenţele funcţionale

existente între diferitele componente ale structurii şi mecanismului de desfăşurare a

proceselor economice.

Pentru ilustrare, menţionăm rolul deosebit ce revine cercetărilor operaţionale care sunt

utilizate cu prioritate în conducerea producţiei, în domeniul investiţiilor, în domeniul bancar-

financiar şi al asigurărilor, teoria firelor de aşteptare, programarea matematică - lineară,

dinamică şi stohastică - care oferă numeroase posibilităţi atât pentru aprofundarea cunoaşterii,

cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor dezvoltării economico-sociale.

Dacă se face abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare

pură, se poate spune că utilizarea matematicii în economie se înfăptuieşte prin construirea

de modele economico-matematice. În sensul cel mai general al termenului, modelul re-

prezintă o construcţie ideală (imaginară) sau materială reală a procesului, fenomenului

sau obiectului studiat care reflectă trăsăturile cele mai importante ale acestuia. Modelul

este un obiect specific care înlocuieşte obiectul corectat şi care prin aceasta îi uşurează

cunoaşterea. Modelele materiale apar sub forma machetelor. Cele ideale (imaginare) se

prezintă sub formă de hărţi, scheme, formule chimice şi matematice. În teoria practico--

economică se folosesc cel mai frecvent modelele logico-matematice, deci cele ideale. Ele

se numesc în mod obişnuit modele economico-matematice.

Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi grupate, clasificate

în funcţie de diferite criterii. Astfel, din punctul de vedere al relaţiilor pe care le reflectă,

se disting modele deterministe şi modele probabilistice; sub aspectul luării în considerare

a dezvoltării obiectului se disting modele statice şi modele dinamice; din punctul de

vedere al sferei de cuprindere se disting modele microeconomice şi modele macro-

economice; din punctul de vedere al construcţiei lor ele pot fi modele numerice, modele

grafice, modele analitice.

2.2.9. Folosirea metodelor statistice

Ştiinţa economică, deci şi Economia politică, se sprijină pe demersurile sale pentru

aprofundarea cunoaşterii obiectului său de studiu, pe metodele statisticii economice.

Faptele economice sunt adunate şi prelucrate de către statistică. Principalele ei metode,

sau procedee sunt observarea fenomenelor economice şi înregistrarea datelor şi

informaţiilor necesare, compararea, gruparea (clasificarea), indicatorii economici,

tabelele statistice şi graficele statistice.

Procesul cunoaşterii economice apelează în continuare la indicatorii statistico-eco-

nomici. Ei reprezintă numere care caracterizează particularităţile (trăsăturile specifice) ale

totalităţii fenomenelor economice.

Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub forma tabelelor şi a

graficelor statistice. Unul din modurile cele mai izbutite de prezentare a tabelelor statis-

tice şi graficelor statistice se găsesc în anuarele statistice şi în alte publicaţii statistice.

CURSUL NR.3

CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ

3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul

bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi

serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea

căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de desfăşurare a activităţii

economice. În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de

organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a

resurselor pentru satisfacerea nevoilor.

Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a

amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei

naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în

care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.

Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a

dovedit a fi în practică un sistem performant, prezent în toate societăţile moderne; el

reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea

contemporană.

Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele

pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi

utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,

activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu

care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale

societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să

aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste

inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor

de distribuţie.

Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piaţă liberă (“mâna invizibilă a

pieţei”, aşa cum o denumea sugestiv Adam Smith), fără obstacole, în epoca contemporană,

viziunile despre piaţă s-au schimbat şi diversificat. Pentru funcţionarea economiei de piaţă

contemporane se impune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii: specializarea

producătorilor; schimbul de bunuri şi servicii; moneda; libertatea economică; proprietatea

privată şi pluralismul formelor de proprietate; concurenţa; profitul, ca mobil al agenţilor

economici; formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor pieţei; statul democrat

care veghează la respectarea regulilor pieţei;

Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte

trăsături specifice, deoarece condiţiile concrete în care funcţionează acest tip de

economie îşi pun amprenta asupra modalităţilor ei de manifestare, caracteristicile ei

generale, le mai putem sintetiza şi astfel: specializarea producătorilor, a agenţilor

economici în general, autonomia, independenţa agenţilor economici, producţia de mărfuri

generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani, concurenţa.

Specializarea.

Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de

diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca

domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi

specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai important factor de

progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie,

creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi

tehnologiei moderne5.

Diviziunea socială a muncii, specializarea, reprezintă un factor de progres când are

o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ.

Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o

cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.

Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă

realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi.

Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de

oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere6.

Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avantajului relativ,

respectiv comparativ, permit creşterea producţiei şi resurselor existente, determinând

necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, deoarece activitatea şi satisfacerea

nevoilor lor sunt interdependente.

Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se

modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile

schimbătoare ale mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o

condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progresului economic.

Autonomia, independenţa producătorilor presupune ca agenţii

economici să dispună de libertatea de acţiune, dreptul de decizie, iar înstrăinarea

bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul

izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază

principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum

ar fi: proprietatea particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), proprietatea

publică (de stat) şi proprietatea mixtă.

Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private prin

exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi

manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor,

de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa

bunurilor deţinute.

Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă,

implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate agentul economic nemijlocit, cel care

exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că

deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local

(microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de

reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.

Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile

se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează

bunuri prioritar pentru vânzare. În această economie, devine marfă, ca fenomen de masă,

5 Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18. 6 Heyne, Paul – Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-

45 şi 111-116.

şi forţa de muncă. Producţia este astfel separată de consum, impunându-se deplasarea

bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire al lor, printr-o reţea tot mai

ramificată de mijloace de transport.

Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte

largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este deservit în mod necesar de bani. Fără

prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca şi economia nu ar putea funcţiona normal.

Economia de piaţă este prin excelenţă a economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin

schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde

de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce

este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte

metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi

maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa

factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte

nivelul salariului, rentei şi dobânzii.

3.2. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia

Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile în

economia contemporană, întâlnim două sisteme economice7 de organizare şi funcţionare

ale economiei de schimb:

a) sistemul economiei de piaţă;

b) sistemul economiei de comandă (centralizate).

Departajarea între aceste două mari sisteme, se realizează luându-se în considerare

următoarele criterii: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile

mecanismului de reglare.

În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au

agenţii economici individuali.

Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice

şi social-politice care statuează proprietatea ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi

primordialitatea intereselor personale.

Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piaţă8 sunt:

economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;

proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi

adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat

al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate; toţi agenţii

economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială; preţurile

se formează liber; sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre

de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.

Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care-şi asumă

reglarea operativă a masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură

tehnico-economică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe

economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.

Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale

lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate

7 Vezi Lipsey, R. G.; Chrystal, K. A – Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 37-41 8 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.

de modele ale acesteia. În esenţă, este vorba de următoarele:

a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată

deţine ponderea dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod

independent, autonom, asumându-şi riscul în afaceri;

b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa

îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor

economici, în alocarea şi utilizarea resurselor;

c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului,

consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de

care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri sau servicii;

d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în

creşterea eficienţei şi a posibilităţilor de alegere din partea cumpărătorilor;

e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe piaţa forţei de muncă,

monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de

raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;

f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă

economică înaltă;

g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia

corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor

economico-financiare etc.

În economia centralizată, de comandă alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea

raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse

agenţilor economici de către aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor

principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.

Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri

ideale. Diversitatea şi complexitatea economică determină existenţa unei extrem de

variate complementarităţi în sensul manifestării – cu diferite grade de extindere şi

intensitate – a unor elemente ale acestora în cadrul unui tip predominant.

În realitate, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite

proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul

stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea

deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită

controlul economic.

Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva

modele de economii, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război

mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o

eficienţă ridicată. Cea mai mare parte a acestor economii sunt membre ale OECD; ele

includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.

Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume: economiile sociale

de piaţă (din Europa de Vest), economiile de piaţă direcţionate de consum (SUA) şi

economiile de piaţă ghidate administrativ (Japonia)9.

În continuare vom enunţa principalele caracteristici ale acestor tipuri de economii

de piaţă.

a) Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale

Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se

9 Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.

implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale

corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei

infrastructuri eficiente. O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului, dezvoltării

adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuiri unor

programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor în

general.

În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice atât

dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care “nu au”

este puţin numeroasă. După aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă

reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil reflectând pragmatic

condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.

b) Economia de piaţă direcţionată de consum, care poate fi considerată modelul

Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim

statului. La baza creşterii economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare

mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul acestui model se

promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după

schemele “îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor

sociale. Aceasta a condus în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii

sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în

continuare, tendinţa de creştere.

c) Economia de piaţă ghidată administrativ (modelul economiei japoneze)

reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul

acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă administrativ),

întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, ci pe o

competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin

măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a

productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.

În lume există mai multe tipuri concrete ale economiei de piaţă cum ar fi:

a) economia socială de piaţă;

b) tipul nordic al economiei de piaţă;

c) economia paternalistă de piaţă;

d) tipul anglo-saxon;

e) tipul vest-european;

f) economia orientată puternic spre exterior (dependentă de exterior).10

Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul economic de

comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia

de piaţă presupune transformări radicale în structurile economice şi de proprietate, ce se

produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării proprietăţii private

şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici.

Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări

profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale:

privatizarea;

retehnologizarea;

10 Dobrotă, Niţă (coord.) - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.60.

restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică;

liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi

mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor

economici.Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări

de natură instituţională, financiară, juridică etc. Dată fiind complexitatea acestui proces,

generată de dificultatea problemelor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe

istorice asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii

general-valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate bine

coordonată a statului.

Economia de piaţă nu se confundă cu piaţa însăşi (ansamblul operaţiunilor de

vânzare/cumpărare a unui bun sau serviciu într-o anumită perioadă de timp). Orice

economie reprezintă un spaţiu geografic, politic şi economic, în care funcţionează piaţa

imperfectă, cu oligopoluri care tind să fixeze preţurile şi salariile, cu mari discrepanţe în

accesul indivizilor la informaţii şi pieţe.

Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de organizare şi funcţionare

a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în

mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii

unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate. Începuturile economiei de piaţă au fost marcate de apariţia capitalismului în Europa

Occidentală. În prezent, doar un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie

modernă de piaţă.

Economia de piaţă, de-a lungul evoluţiei societăţii, a dobândit anumite

caracteristici, care în ansamblul lor relevă dimensiunile şi virtuţile acestui fenomen

complex al lumii contemporane. Astfel, cele mai importante dintre acestea sunt

considerate a fi:

instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;

se întemeiază pe tehnologiile moderne de fabricaţie;

obţinerea de către agenţii economici a unor profituri tot mai ridicate;

apariţia şi creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări în

calitatea lor de agenţi economici autonomi.

a) Instituţionalizarea juridică se referă la consacrarea prin lege a dreptului de

proprietate particulară şi a inviolabilităţii acestuia, în condiţiile respectării egalităţii între

indivizi. Comparativ cu epocile anterioare, dreptul de proprietate particulară nu mai

reprezintă un privilegiu pentru unele clase şi categorii sociale.

b) Instituţiile economice au în vedere existenţa întreprinderii private (individuală

sau colectivă) ca celulă a activităţii economice, iar a pieţei, ca instituţie de optimizare a

cererii şi ofertei de bunuri economice. În cadrul acestor instituţii funcţionează şi statul ca

agent economic autonom.

c) Promovarea tehnologiilor de fabricaţie asigură o producţie de serie mare şi de

mare productivitate, ca urmare a noilor cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Datorită

asimilării progresului tehnic, oferta de mărfuri şi servicii a sporit continuu, menţinându-

se înaintea cererii, ca o condiţie de bază a funcţionării optime şi raţionale a economiei de

piaţă.

d) Obţinerea de către agenţii economici a unui profit cât mai mare reprezintă

scopul major al activităţii în economia de piaţă şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei

acestuia.

e) Creşterea rolului băncilor şi a altor instituţii financiare, vizează funcţia

economică a acestora, care constă în atragerea resurselor monetare disponibile ale

agenţilor economici şi plasarea lor întreprinzătorilor care au nevoie la un anumit moment

de astfel de resurse băneşti.

Elementele funcţionale ale mecanismului economiei de piaţă: libera iniţiativă,

concurenţa, competiţia pentru raţionalitate economică, impun agenţilor economici un

anumit risc, dar şi producţie managerială în efortul lor investiţional şi de utilizare

eficientă a factorilor de producţie.

În concluzie, economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de

piaţă, întemeiate, în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile

de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul

este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri

de persoane la bunurile economice.

Fiind ca o componentă a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, statul

asigură cadrul prielnic concurenţei loiale şi funcţionării pieţei şi intervine fie pe piaţa

cererii, fie pe piaţa ofertei, completând piaţa, evitând sau corectându-i disfuncţiile. De

asemenea, el intervine în crearea şi dezvoltarea infrastructurii, în transformarea

informaţiei într-un important factor economic, în mecanismele de formare şi redistribuire

a veniturilor, în organizarea tehnică şi tehnologiei şi promovarea cercetării fundamentale,

în asigurarea formării profesionale etc.

Economia de piaţă este:

a) o economie multipolară pentru că reprezintă o multitudine de centre de

activitate economică (agenţi economici, factori de producţie) legaţi între ei prin

numeroase reţele de schimb;

b) o economie subordonată prioritar consumatorului, producătorul,

dimensionându-şi activitatea ca nivel, structură şi calitate potrivit cerinţelor

consumatorului;

c) o economie descentralizată, întrucât deciziile agenţilor economici sunt luate

independent, acţiunile acestora fiind coordonate spontan şi automat prin intermediul

pieţei;

a) o economie de întreprindere deoarece întreprinderea este unitatea economică

de bază care asigură legătura între diferitele categorii de pieţe, între cererea şi oferta

finală;

b) o economie de calcul în expresie monetară, deoarece moneda serveşte ca

numitor comun al activităţii agenţilor economici, venind în întâmpinarea cerinţei de

estimare şi cuantificare a costurilor şi rezultatelor;

c) o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi motivaţia

întregii activităţi la nivel microeconomic;

d) o economie în care rolul statului se manifestă indirect, şi global intervenţia

este indirectă întrucât statul respectă libertatea de decizie a agenţilor economici şi cea de

formare a preţurilor, dar influenţează economia prin politica financiară, monetară sau

socială. Deopotrivă, este globală pentru că nu pătrunde în mecanismul economic la nivel

micro ci acţionează asupra direcţiilor majore ale activităţii economice, ca repartiţia

veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de muncă, regulile concurenţei, etc.

3.3. Proprietatea şi libertatea economică Una dintre problemele majore ale ştiinţei economice o reprezintă definirea

proprietăţii ca relaţie socială completă, multifuncţională, fundamentală, determinată

istoric. În acest context, explicarea economiei de piaţă presupune o analiză aprofundată a

conţinutului diferitelor forme de proprietate în unitatea şi compatibilitatea lor, a

avantajelor şi limitelor social-economice ale acestora în raport de funcţionarea optimă a

mecanismului economic. Dar, premisa teoretică a abordării unei asemenea problematici o

constituie definirea în sens general a conceptului de proprietate, în multidimensionalitea

sa, şi nu a de a explica acest concept într-o manieră reducţionistă, economicistă.

Conţinutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat numai din perspectiva

următoarelor aspecte: juridic, social-filosofic şi economic.

a) Dimensiunea juridică are în vedere tratarea proprietăţii ca expresie a unor

raporturi juridice privind posesiunea unui anumit bun economic de către o persoană fizică

sau juridică ca unitate a dreptului titlurilor de proprietate de a dispune şi de a folosi

obiectul proprietăţii.

b) Dimensiunea social-filosofică a proprietăţii se bazează pe explicaţia că

realizarea personalităţii umane şi manifestarea conştientă a responsabilităţii sociale a

individului are loc în cadrul relaţiilor de proprietate statornicite în societatea respectivă.

Dar, în acelaşi timp, şi societatea prin statul de drept trebuie să-şi manifeste

responsabilitatea faţă de individ şi producţia social-juridică a acestuia.

c) Dimensiunea economică, reflectă relaţiile material-obiective dintre indivizi,

socio-grupuri şi organizaţii în legătură cu modul de însuşire a bunurilor economice.

În concluzie, categoria de proprietate reflectă ansamblul relaţiilor sociale

statornicite istoric şi reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de

către oameni a bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a

personalităţii umane.

Aceste relaţii socio-economice exprimă în mod concret şi efectiv exercitarea unuia,

mai multora sau tuturor atributelor proprietăţii de către titularul acesteia (indivizi,

socio-grupuri şi organizaţii), după cum urmează:

dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile economice. În

virtutea acestui drept, obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin acte de

vânzare/cumpărare, donaţie sau moştenire;

dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor. Proprietarul poate să-şi exercite

acest drept în mod autonom sau poate să-l transfere pe bază de contract unei alte persoane

fizice sau juridice;

dreptul de dispoziţie sau de apropiere al bunurilor se concretizează şi în

dreptul de gestionare şi administrare al acestora;

dreptul de însuşire a rezultatelor funcţionării economice a proprietăţii, adică

dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei

moşteniri, de dobânda unui împrumut, etc.).

În funcţionarea ei socio-economică, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi

intercondiţionării a două componente: obiectul şi subiectul proprietăţii.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare

şi anume, latura utilitară concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită

trebuinţă de consum şi latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul

preţurilor. În sfera obiectului de proprietate intră şi forţa de muncă a producătorului direct

ca persoană fizică, liberă din punct de vedere economic (nu dispune de mijloace de

producţie) şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe o anumită perioadă de timp).

Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice (sau agenţii vieţii

economico-sociale) care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (de exemplu:

indivizi, socio-grupuri, organizaţii, statul). Calitatea de subiecţi ai proprietăţii, o exercită

şi diferite organizaţii. În toate formele de proprietate, indivizii ca subiecţi ai acesteia

acţionează într-un cadru istoriceşte constituit pe baza normelor juridice adoptate de statul

de drept.

În cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de

proprietate:

a) proprietatea particulară, se caracterizează, în primul rând, prin

autonomizarea deplină a unităţilor economice de bază, ceea ce permite o funcţionare

eficientă a acestora, dezvoltarea ei, precum şi manifestarea neîngrădită a liberei iniţiative

a agenţilor economici.

În al doilea rând, în unităţile economice din sectorul particular, se realizează o

cointeresare materială sporită şi o motivaţie superioară de muncă, ceea ce stimulează

manifestarea spiritului de gospodărire şi economicitate în rândul salariaţilor.

În al treilea rând, proprietatea particulară are capacitatea unei mai bune

adaptabilităţi economice la cerinţele fluctuante ale pieţei, cu efecte pozitive pentru

diminuarea riscului întreprinzătorului.

În al patrulea rând, această formă de proprietate este condiţia economică a

libertăţii individului şi a democraţiei economice, sociale şi politice proprii statului de

drept.

Pe lângă aceste virtuţi economico-sociale ale proprietăţii particulare, în condiţiile

concentrării şi centralizării capitalului, această formă de proprietate poate să conducă la

apariţia monopolurilor private. Ele impun preţuri ridicate de monopol care contravin

cerinţelor legii cererii şi ofertei, afectând totodată, interesele cetăţenilor în calitate de

consumatori. De asemenea, prin creşterea proporţiilor proprietăţii particulare se măreşte

decalajul dintre cei bogaţi deţinători ai unei părţi însemnate a obiectului proprietăţii şi cei

săraci. Drept consecinţă, pe plan social, se manifestă o stare de nesiguranţă materială în

rândul producătorilor salariaţi, a proprietarilor mici şi mijlocii, ameninţaţi de falimente în

procesul concurenţei.

Sub aspectul însuşirii factorilor de producţie, proprietatea particulară, ca formă

fundamentală a proprietăţii, se manifestă în următoarele forme: proprietatea individuală,

proprietatea privată-individuală, proprietatea privat-asociativă.

Proprietatea individuală se manifestă în cazul în care proprietarul utilizează

nemijlocit factorii de producţie (ateliere meşteşugăreşti, mici unităţi comerciale şi

familiale de servicii, gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii etc.)

Proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietarii nu sunt

producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi.

Proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de

producţie ce sunt utilizaţi într-o unitate de producţie aparţin mai multor proprietari

individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate.

Formele de manifestare ale proprietăţii private asociative sunt: cooperative,

asociaţii, societăţi de persoane, societăţi de capitaluri etc.

b) proprietatea publică, de stat, se regăseşte în structura proprietăţii în proporţii

diferite, în economia tuturor statelor lumii, fiind predominantă în anumite ramuri

economice (transporturi, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, industria de armament,

siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).

Sectorul public se manifestă printr-un grad mai ridicat de socializare a producţiei,

ceea ce permite realizarea unor economii mult mai mari şi a unei eficienţe economice

sporite. Proprietatea publică este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru

întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi

spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, canale, metrou

etc.). De asemenea, sectorul de stat, permite o mai bună satisfacere a nevoilor sociale de

învăţământ, sport, asistenţă şi protecţie socială etc. Dar, proprietatea publică, sub aspect

economico-social, prezintă o serie de limite, care îşi găsesc concretizarea în faptul că

poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile

consumatorilor. Totodată, poate să menţină unităţi economice cu un grad redus de

rentabilitate, care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat.

c) proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor private cu cele ale

unităţilor de stat. Ea poate funcţiona şi prin participarea capitalului privat sau de stat din

mai multe ţări, constituindu-se în acest fel, proprietatea mixtă, multinaţională.

Funcţionarea acestei forme presupune luarea de măsuri de protecţie a resurselor, de

asigurare a independenţei economice a ţărilor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea

societăţile multinaţionale.

Prezentarea formelor de proprietate demonstrează că pluralismul acestora este nu

numai posibil, dar şi necesar, deoarece între ele există o relaţie de interdependenţă, de

influenţare reciprocă completându-se în planul valorificării eficiente a resurselor

economice limitate.

Ele coexistă în funcţionalitatea lor ca sistem al proprietăţii economice moderne. O

formă de proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar, adică într-un

sistem complex al proprietăţii ce susţine mecanismul economiei de piaţă.

Compatibilitatea formelor de proprietate, mutaţiile care au loc în structura

sistemului de proprietate sunt expresia unei necesităţi istorice, a posibilităţii încadrării

formelor de proprietate în regulile funcţionării economiei de piaţă. Astfel, unităţile

economice private trebuie să fie susţinute de către stat prin pârghii economice şi un cadru

legislativ adecvat manifestării liberei iniţiative şi creativităţii întreprinzătorilor, iar la

rândul său, sectorul public trebuie să se bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele

plătite îi asigură o importantă sursă bugetară, ce poate fi redistribuită în interesul public

sau pentru satisfacerea unor nevoi sociale crescânde în domeniul instrucţiei şi culturii,

ocrotirii sociale şi a sănătăţii, apărării ţării şi a ordinii de drept.

Exercitarea efectivă a atributelor proprietăţii de către titularul acesteia reprezintă

temelia manifestării reale a libertăţii economice.

Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice

creatoare bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect de

proprietate îşi realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele mereu

sporite.

Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor

economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi

servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi

comerciale.

Libera iniţiativă, ca fundament al libertăţii economice, cunoaşte adevărata ei

împlinire şi manifestare numai în condiţiile proprietăţii particulare, care dă şanse egale

tuturor indivizilor pentru a deveni agenţi economici competitivi, dar, care în acelaşi timp,

poate genera, datorită concurenţei, un acces inegal în procesul însuşirii rezultatelor

economice. Şansele egale ale indivizilor în cadrul raporturilor de proprietate creează

premisele exercitării democraţiei economice protejată şi reglementată prin legislaţia

statului de drept. Această iniţiativă asigură cadrul instituţionalizat al participării agenţilor

economici în sistemul democraţiei economice la toate nivelele de organizare economico-

socială.

În condiţiile economiei de piaţă, datorită concurenţei şi raportului dinamic al cererii

şi ofertei, eficienţa fiecărui întreprinzător este condiţionată de o serie de parametrii care

definesc personalitatea agentului economic.

În primul rând, este vorba de capacitatea de valorizare a noilor date şi achiziţii ale

ştiinţelor economice în practica curentă a acţiunii sale, prin promovarea permanentă a

elementelor raţionale şi înlăturarea celor iraţionale care influenţează negativ eficienţa

activităţii economice.

În al doilea rând, această capacitate trebuie însoţită şi de disponibilitatea asimilării

în producţie sau în activitatea ce o desfăşoară a noilor tehnologii, metode şi procedee ce-i

asigură o competitivitate sporită faţă de ceilalţi agenţi economici similari.

În al treilea rând, intrarea în competiţie cu agenţi economici ce au acelaşi subiect,

presupune cunoaşterea profundă a standardului de exigenţe calitative existente în

domeniul său de activitate. Situarea sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea

economică a agentului economic în cauză şi la irosirea de resurse economice.

În concluzie, prin competiţia economică, în condiţii de concurenţă, se stimulează

afirmarea competitivităţii şi a progresului economic, dar, în acelaşi timp, poate să

conducă, în unele cazuri, şi la marginalizarea sau ieşirea din competiţie a acelor agenţi

economici necompetitivi sau ineficienţi din punct de vedere economic şi managerial.

Relaţia de interdependenţă dintre libertatea şi democraţia economică, trebuie

înţeleasă într-un sens larg, acţional, al posibilităţii reale a fiecărui agent economic de a

participa la actul de decizie economică, de a beneficia echitabil de rezultatele activităţii

corespunzător efortului său de investitor. Sub aspectul manifestării neîngrădite de

personalităţi umane, a satisfacţiilor ce le oferă individului desfăşurarea unei activităţi

eficiente, această relaţie are implicaţii profunde de ordin psihosocial.

În practica socială pot apărea şi fenomene care aduc atingere libertăţii şi

democraţiei economice, în sensul existenţei monopolurilor private sau etatiste, care prin

politica lor dictatorială îngrădesc sau exclud libera iniţiativă a agenţilor economici pe

piaţă.

Asemenea elemente şi disfuncţii ce pot apare, în anumite perioade, în viaţa

economică (criză, şomaj, inflaţie), determină, în planul condiţiei umane, pentru unii

indivizi, deteriorarea statutului lor socio-economic, pierderea încrederii în valorile

societăţii respective, lipsa unui ideal în viaţă, ceea ce pentru unii indivizi echivalează cu

deznădejdea şi resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism social, înstrăinarea

etc.

3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme

3.4.1. Agenţii economici

Sunt entităţi sociale, cu o existenţă recunoscută, eventual oficializată, prin care

anumiţi subiecţi (indivizi sau grupuri) concep şi promovează acţiuni ce decurg din

interesele lor. Din procesul de exercitare a funcţiilor lor specifice de către agenţii

economici, într-un context spaţio-temporal dat, rezultă activitatea economică sau

economia unei ţări.

Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane

fizice şi/sau juridice îndeplinind funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică

şi având comportamente economice similare.

Clasificarea agenţilor economici, cât şi delimitarea lor se poate face din mai multe

puncte de vedere, însă cel mai utilizat criteriu este criteriul instituţional, care prezintă

importanţă pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare.

Acest criteriu determină o tipologie a agenţilor economici care cunoaşte cea mai

largă utilizare pe plan mondial şi care stă la baza sistemului de evidenţă statistică a

conturilor naţionale. În cadrul acestei tipologii se disting:

a) firmele ca agenţi producători de bunuri şi servicii;

b) menajele (sau gospodăriile) ca agenţi consumatori;

c) instituţiile financiare şi de credit ca agenţi financiari;

d) administraţiile publice şi private;

e) străinătatea (sau “restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor

economii naţionale.

Agenţii producători împreună cu agenţii consumatori constituie categoria

agenţilor non-financiari. Ei se identifică ca purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzacţiile

pe care le efectuează.

Complementara categoriei agenţilor non-financiari o constituie categoria agenţilor

financiari a căror existenţă reflectă separarea şi autonomizarea relativă a proceselor din

sfera financiar-monetară faţă de cele din economia reală. Băncile, instituţiile financiare şi

de credit desfăşoară o activitate strict specializată, funcţiile lor fiind, în economia

contemporană, de extremă importanţă în formarea şi utilizarea resurselor monetare,

valutare şi financiare.

În afară de primele trei categorii de agenţi economici prezentate, care funcţionează

pe baze strict comerciale, în economiile contemporane se manifestă necesitatea existenţei

unui agent de sine-stătător, respectiv administraţiile care se ocupă cu furnizarea unor

bunuri şi servicii de utilitate publică: învăţământ, sănătate, apărare, etc. prin colectare şi

redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenţi şi alocarea lor conform

interesului public.

“Restul lumii” sau străinătatea reprezintă corespondentul extern al agenţilor

economici naţionali cu care aceştia din urmă intră în relaţii economice.

Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi respectiv ca agenţi

agregaţi.

Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu al

microeconomiei. Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi

diversificării tipologice a agenţilor elementari, precum şi prin multiplicarea

interacţiunilor dintre aceştia.

Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de trăsături

distinctive: a) este subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de persoană sau grup de

persoane fizice, fie în calitate de persoană juridică;

b) este purtătorul unor interese proprii, ireductibile care devin scopurile acţiunilor

sale;

c) dispune de capacităţi proprii care îi permit să-şi promoveze comportamentul

adoptat;

d) are capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi

exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele

acestuia.

În acţiunile pe care le întreprind şi în deciziile pe care le adoptă, agenţii economici

elementari se supun principiului raţionalităţii. Acest principiu se referă la faptul că

orice agent economic îşi desfăşoară acţiunile pentru promovarea scopurilor sale într-un

cadru de restricţii (în primul rând, limitarea resurselor disponibile). Raţionalitatea constă

tocmai în capacitatea agentului de a-şi realiza scopurile urmărite în condiţiile încadrării în

restricţiile date.

Agentul economic agregat reprezintă clase de agenţi economici elementari care

îndeplinesc funcţii similare. De subliniat este faptul că agenţii agregaţi, care formează

obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor

elementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea

comportamentelor agenţilor elementari, fără a echivala cu o pierdere a identităţii sau cu

limitarea autonomiei acestora. În cadrul acestora distingem firmele, menajele, instituţiile

financiare, administraţiile publice, administraţiile private, străinătatea sau “restul lumii”.

Agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie

principală constă în producerea de bunuri şi servicii (non- financiare) destinate pieţei.

Scopul activităţii acestor unităţi îl constituie obţinerea de profit. Ele formează sectorul

afacerilor (business) care există în cadrul fiecărei economii naţionale. Firmele sunt de

tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică,

întreprinderilor publice sau individuale. Aceste firme îşi obţin veniturile din realizarea pe

piaţă a bunurilor şi serviciilor pe care le produc şi le prestează.

În cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa în funcţie de mai multe

criterii: forma de proprietate, forma juridică de organizare, criteriul de ramură,

dimensiunea întreprinderii etc.

Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură (respectiv pe tipuri de

activităţi) prezintă o deosebită importanţă pentru caracterizarea fluxurilor care intervin în

procesele de producţie şi de utilizare a factorilor de producţie. Ansamblul activităţilor

agenţilor economici în cadrul unei ramuri se bazează pe realizarea unei producţii

omogene.

Clasificarea firmelor în funcţie de dimensiune are la bază utilizarea a trei criterii:

numărul angajaţilor unei firme, valoarea cifrei de afaceri realizate, mărimea capitalului.

După dimensiune, firmele din sectorul productiv se clasifică în întreprinderi: mari,

mijlocii şi mici.

Încadrarea firmelor conform celor trei criterii într-unul dintre cele trei sectoare

diferă în funcţie de perioada istorică şi nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări. De exemplu,

la noi în ţară, actualmente o întreprindere este clasificată ca mică dacă are sub 250 de

angajaţi. În acelaşi timp, în SUA o firmă cu 250 de angajaţi este deja o întreprindere

mare.

Întreprinderile mici şi mijlocii constituie sectorul cel mai dinamic al oricărei

economii naţionale. Ele dispun de adaptabilitate, care este o trăsătură a inteligenţei, ceea

ce le face să deţină o pondere importantă în cadrul economiilor naţionale. Întreprinderile

mici şi mijlocii comportă o serie de avantaje şi dezavantaje în comparaţie cu marile

companii.

Agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic care exprimă

calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori). Acest agent înglobează toate

entităţile care obţin venituri pe care le utilizează pentru a achiziţiona şi consuma bunurile

de care au nevoie, pentru a economisi etc. şi anume: familii, celibatari, diferite comunităţi

consumatoare precum şi întreprinderile individuale care nu se delimitează de gospodăriile

din cadrul cărora s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor,

din titluri de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Pentru clasificarea menajelor, cel mai adesea se utilizează criteriul ocupaţiei

capului de familie care pot fi: salariaţi, liber profesionişti, fermieri, mici întreprinzători,

proprietari de valori mobiliare şi imobiliare, pensionari etc.

Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări reuneşte

unităţile instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie principală este aceea de

intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.

Instituţiile financiare şi de credit colectează, transformă şi redistribuie

disponibilităţile financiare, iar societăţile de asigurări transformă riscurile individuale în

riscuri colective. Din această categorie de agenţi economici fac parte toate băncile,

inclusiv banca centrală sau de emisiune, societăţile de asigurări, fondurile mutuale, etc.

Resursele acestor agenţi economici se constituie din fondurile provenite din

angajamente contractate (depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.),

dobânzi primite, prime de asigurare etc.

Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent economic care, în

principal, exercită funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor

non-marfare prestate, în cazul în care firmele (adică sectorul business) nu oferă pe piaţă

astfel de servicii sau le oferă în cantităţi insuficiente în comparaţie cu cererea manifestată.

Această categorie de agenţi economici grupează administraţiile centrale şi locale de stat şi

toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivitate cum

sunt cele din cadrul învăţământului public, sănătăţii, justiţiei, poliţiei, apărării,

infrastructurii rutiere, portuare etc. Veniturile principale pe care le realizează acest sector se

constituie din vărsămintele obligatorii pe care le efectuează celelalte categorii ale agenţilor

economici.

Administraţiile private ca agent agregat grupează organismele private cu scop

nelucrativ: organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.). Funcţia principală a acestui tip de agenţi

economici este prestarea de servicii non-marfare pentru anumite categorii de persoane

sau colectivităţi. Veniturile lor se constituie în principal din contribuţii voluntare,

cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.

Străinătatea sau “restul lumii” ca agent agregat desemnează generic celelalte

economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente cu care agenţii economici

naţionali intră în tranzacţii economice. Deci, străinătatea reprezintă un agent economic

specific, fiind unicul agent economic care nu îndeplineşte o funcţie anume. El grupează

unităţile nerezidente în măsura în care ele intră în relaţii economice cu unităţile rezidente.

Tot în această categorie se includ şi reprezentanţele unor organizaţii străine sau

internaţionale aflate pe teritoriul ţării de reşedinţă.

Evidenţierea operaţiilor efectuate de străinătate cu unităţile (agenţii) rezidenţi

presupune detalierea lor pe feluri distincte: operaţii de export şi de import, operaţii

referitoare la creanţe asupra străinătăţii, angajamente ale ţării respective etc. Toate

acestea oferă o imagine de ansamblu asupra tuturor tranzacţiilor economice ce se

dezvoltă între economia naţională şi străinătate.

3.4.2. Organizarea afacerilor

Firma reprezintă o entitate care angajează factori de producţie (resurse) şi produce

bunuri şi servicii pentru a le vinde consumatorilor, altor firme sau instituţiilor

guvernamentale. În lume există sute de milioane de firme.

Piaţa ghidează şi coordonează impersonal activitatea firmelor individuale, de

exemplu să renunţe la producţia unui bun care nu se vinde şi să înceapă producţia altuia.

Economistul Adam Smith observă că pe piaţă firmele sunt conduse de o “mână

invizibilă“ spre un scop care nu a făcut parte din intenţiile lor. În contrast cu “mâna

invizibilă” a pieţei este mâna vizibilă, a managerului de firmă, care, de asemenea, îi

coordonează activitatea.

Atât “mâna invizibilă a pieţei”, cât şi “mâna vizibilă a managerului” ghidează şi

coordonează acţiunile individuale. Cu alte cuvinte, există coordonare de piaţă şi

managerială.

Obiectivul firmelor, după opinia celor mai mulţi economişti, este să obţină un

profit cât mai mare. Alţi economişti consideră, însă, că firmele au alte obiective

principale, cum ar fi dezvoltarea firmei, creşterea numărului de angajaţi, trecând pe plan

secundar maximizarea profitului. Realitatea este că dezvoltarea activităţii şi creşterea

numărului de angajaţi depinde de nivelul profitului, astfel că acesta continuă să rămână

obiectivul fundamental al firmei.

Firmele diferă între ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, câţi angajaţi

au, ce venit au, cu ce costuri realizează produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce

relaţii au cu guvernul, câte impozite plătesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de

vedere. Alte patru diferenţe între firme sunt, însă, majore:

a) statutul juridic al firmei;

b) modul de integrare al firmelor;

c) organizare internă şi

d) modul de luare a deciziilor.

a) Din punct de vedere al statutului (legal) de organizare, firmele pot fi

categorisite în: firme patronale (familiale), firme parteneriale (asociaţii) şi corporaţii

(societăţi comerciale).

Firma patronală (familială) este deţinută de un individ care îşi investeşte

capitalul, ia toate deciziile, încasează întregul profit şi este legal responsabil pentru toate

datoriile firmei. Fiind unic responsabil pentru toate obligaţiile faţă de terţi, firma

patronală are răspundere nelimitată. Pentru a-şi achita datoriile, firma îşi pune în joc

proprietatea personală (casă, automobil, pământ etc.) Această formă de organizare a

afacerilor este cea mai răspândită ca număr de firme în toate ţările lumii (circa 50% în

totalul firmelor), mai puţin în ţara noastră, unde sunt cunoscute sub denumirea de

societăţi familiale.

Parteneriatul sau asocierea este o formă de realizare a afacerii care este deţinută

fie de doi sau mai mulţi coproprietari, denumiţi parteneri, care împart între ei profitul,

fiecare din parteneri fiind legal responsabil pentru toate obligaţiile şi datoriile firmei.

Partenerii pun împreună capitalul necesar, iau decizii împreună, împart profitul între ei şi

răspund împreună faţă de datoriile asocierii.

Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat având mai mult decât un

proprietar. Partenerii pot contribui în mod neproporţional la constituirea capitalului de

înfiinţare a firmei, pot cădea de acord să aibă responsabilităţi diferite în luarea deciziilor

şi pot conveni cote diferite de participare la împărţirea profitului.

Asocierile sunt de asemenea larg răspândite în viaţa economică a lumii (circa 10%

din totalul firmelor), dar nu sunt atât de numeroase ca patronatele (deţinătorii unici de

capital). În România, parteneriatele, cunoscute ca societăţi în nume colectiv (şi cele în

comandită simplă) reprezintă aproximativ 5% din totalul firmelor înregistrate.

O formă hibridă de organizare a parteneriatului este societatea în comandită

simplă (parteneriat limitat). În cadrul acestei forme, asociaţii sunt diferenţiaţi în ceea ce

priveşte drepturile şi responsabilitatea lor, în funcţie de cota de capital investit. În timp ce

participanţii majoritari au răspunderea nelimitată, partenerii minoritari o au limitată, nu

participă la managementul firmei şi nu intră în raporturi contractuale cu terţii în numele

firmei. Asemenea parteneriate în ţările lumii sunt destul de răspândite, în ţara noastră se

numesc societăţi în comandită simplă. Ele reprezintă aproximativ 2% din firmele

înregistrate în România.

Corporaţia (societatea comercială pe acţiuni) este o entitate care poate să facă în

numele său afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau sub forma unui parteneriat.

Capitalul corporaţiei este deţinut de mai multe persoane, care au faţă de creditori

răspundere limitată la suma investită. Acţionarii participă la luarea deciziilor şi împărţirea

profitului în firmă în funcţie de cota de participare la capitalul social, respectiv de

numărul de acţiuni deţinute.

Corporaţiile reprezintă ca număr circa 20% din totalul firmelor existente în lume,

dar au o putere economică determinantă. În România, societăţile pe acţiuni (SA),

împreună cu societăţile cu răspundere limitată (SRL) şi societăţile în comandită pe

acţiuni (SCA) reprezintă peste 80% din totalul firmelor, dintre care peste 30% sunt

societăţi pe acţiuni (cu peste 5 acţionari), cele mai multe cu capital majoritar de stat şi cu

mulţi acţionari.

Societăţile cu răspundere limitată (SRL), foarte răspândite în România şi în alte ţări

europene, precum şi cele în comandită pe acţiuni sunt forme specifice ale parteneriatului.

Deosebirea esenţială între un SRL şi o societate pe acţiuni este aceea că ultima poate fi

înfiinţată cu un număr de acţionari minim precizat de reglementările naţionale.

O particularitate a economiei româneşti este existenţa unui mare număr aproape

1200 - de regii autonome (existente în număr restrâns şi în alte state), care au, de regulă,

poziţie de monopol, sunt proprietate de stat şi pot fi privatizate. Autorităţile au în vedere

reducerea la strictul necesar a numărului acestor regii, prin transformarea acestora în

companii naţionale şi societăţi comerciale privatizabile.

În multe cazuri, firmele se unesc prin fuziuni sau prin absorbţie (preluare).

Fuziunea societăţilor este procedeul de concentrare prin care două sau mai multe

societăţi, de regulă de importanţă echivalentă, dispar din punct de vedere juridic pentru a

se uni într-o singură şi nouă întreprindere. Absorbţia are loc în momentul în care o

singură întreprindere de mai mari dimensiuni încorporează o alta mai mică. Fuziunea

internaţională a societăţilor comerciale este modul de concentrare a societăţilor

comerciale din ţări diferite de natură să dea naştere la conflicte de legi foarte complexe.

b) Structurile organizaţionale şi dimensionale, sunt determinate de modalităţile

integrării diferitelor firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte:

integrarea pe orizontală, care constă în asocierea unor firme în aceleaşi domenii de

activitate, în stadii de producţie sau de comercializare identice ori similare, în scopul

limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterii eficienţei economice, rezultatul

fiind de regulă apariţia unui cartel; integrarea pe verticală constă în combinarea ori

fuzionarea unor firme care operează în diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de

ofertant, fie ea cea de client, inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul în

acest caz fiind un holding.

Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai mare parte (sau totalitatea)

acţiunilor a două sau mai multe companii subsidiare (filiale), ceea ce îi conferă

posibilitatea de a controla activitatea acestora, fiecare filială îşi păstrează identitatea şi

forma de organizare precum şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre

compania principală şi cele subsidiare derulându-se numai în domeniul financiar şi

investiţional. Prin dreptul de control poate influenţa în conformitate cu interesele sale

speciale, strategia şi tactica celorlalte societăţi. Constituirea unei societăţi de tip holding îi

dă posibilitatea acesteia să controleze mai multe societăţi cu capital total mult mai mare

decât cel propriu.

Prin intermediul constituirii de societăţi holding este facilitată în final

achiziţionarea de firme mici şi mijlocii controlate. Pentru limitarea abuzurilor, în unele

ţări au fost adoptate reglementări speciale (antitrust).

Din punct de vedere al asumării responsabilităţilor, întâlnim holding industrial şi

holding financiar. Holdingul industrial răspunde nevoilor marilor grupuri industriale de

a încredinţa unui stat major redus ca dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare

(ex. Peugeot S.A., Michelin etc.). Holdingul financiar (se mai numeşte şi grup financiar)

grupează, în general, un mare număr de firme din sectoare învecinate sau diferite, al căror

punct comun principal îl constituie apartenenţa la aceeaşi direcţie financiară.

Societăţile transnaţionale se constituie din unirea a două sau mai multe societăţi

pe acţiuni, cu sediile în ţări diferite şi de naţionalităţi diferite. Ele sunt entităţi economice

formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care

operează în două sau mai multe ţări, după un sistem coerent de luare a deciziilor (într-

unul sau mai multe centre), permiţând elaborarea unor politici şi a unor strategii comune,

în cadrul cărora una sau mai multe din respectivele unităţi exercită o influenţă importantă

asupra activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizării resurselor, asumării responsabi-

lităţilor, folosirii informaţiilor.

Prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de portofoliu, prin zonele de

comerţ liber, care sunt, totodată, zone investiţionale, societăţile transnaţionale îşi

desfăşoară activitatea pe mari spaţii, intensificând procesul de internaţionalizare a

capitalurilor.

Acţionând în cele mai diverse domenii, societăţile transnaţionale îşi concentrează în

ultimul timp tot mai mult atenţia asupra sferei financiar-valutare (îndeosebi în domeniul

creditelor private, mai ales al acelora cu dobânzi variabile), asupra programelor spaţiale,

a cercetării ştiinţifice şi tehnice, în general, asupra sectoarelor de vârf. O consecinţă

directă a acestei orientări o constituie intensificarea fluxurilor economice internaţionale în

interiorul societăţilor transnaţionale.

c) Din punctul de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au

componente structurale şi operaţionale, fiecare având un rost specific. Modul în care

toate componentele arată şi sunt asamblate diferă de la o firmă la alta.

Structura organizatorică a unei firme reprezintă specificarea activităţilor care

trebuie realizate şi modul în care aceste activităţi se corelează între ele.

Fiecare firmă îşi elaborează structura ei organizatorică în funcţie de situaţia ei

particulară. O structură funcţională pentru Texas Instruments din SUA nu ar putea fi

valabilă pentru Romcim din România. Diferenţele rezultă din obiectul de activitate,

dimensiunea, tehnologia, strategia, climatul de afaceri şi multe alte elemente proprii

fiecărei firme.

Indiferent de domeniu, mărime etc., procesul de elaborare a organizării firmei

începe (pasul unu) cu determinarea „cine ce face şi cum“, persoanele având anumite

însărcinări, pot fi grupate împreună. Specializarea pe funcţii şi sectorizarea

reprezintă fundamentul de bază al construcţiei oricărei afaceri. Specializarea pe o

anumită sarcină de muncă are o serie de avantaje: munca individuală poate fi realizată

mai eficient; este mai uşor de pregătit personal pe o descompunere foarte detaliată a

muncii; este mai uşor de înlocuit personalul care părăseşte firma. Pe de altă parte, dacă

descompunerea este dusă la extrem oamenii se rutinează, au o mai mică satisfacţie din

munca lor şi deseori nu îşi mai dau seama cum se corelează munca lor cu alte segmente şi

organizarea firmei în ansamblu.

După ce sarcinile au fost în mod corespunzător determinate urmează pasul doi în

organizare şi anume departamentarea sau sectorizarea. Aceasta se poate face pe

criteriul produs, proces de producţie, clienţi, zone geografice.

Multe firme stabilesc şi dezvoltă structuri bazate pe departamentarea funcţională,

grupând funcţiile sau activităţile. Tipic, astfel de firme au departamente pentru: producţie,

marketing şi vânzări, financiar-contabilitate şi resurse umane. La rândul lor, astfel de

departamente pot fi subdivizate.

Departamentarea facilitează coordonarea activităţilor şi controlul lor. Managerii pot

să vadă mai simplu performanţele diferitelor componente ale organizării. De exemplu,

departamentarea permite firmei să trateze fiecare sector ca pe un centru de profit, adică o

unitate responsabilă pentru cheltuielile ei proprii.

Multe firme utilizează criterii multiple de departamentare. Unele utilizează, de

exemplu, sectorizarea funcţională, pe produs şi geografică.

d) Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea ierarhiei de luare a

deciziilor.

Procesul de stabilire a acestei structuri presupune înţelegerea responsabilităţii şi

autorităţii, delegare şi raportare, centralizare şi descentralizare.

În toate firmele cu mai mult de o persoană, indivizii implicaţi trebuie să ajungă la

un acord referitor la responsabilitate şi autoritate. Responsabilitatea este obligaţia de a

îndeplini sarcina stabilită. Autoritatea este puterea de a lua decizii necesare îndeplinirii

sarcinii. Achizitorul de grâu pentru moara M este responsabil cu cumpărarea grâului care

va fi utilizat la moară şi fabrica de pâine şi are autoritatea de a efectua cumpărarea

grâului. Dacă responsabilitatea şi autoritatea nu sunt definite riguros pot să apară multe

probleme în firmă.

Exceptând situaţia în care toate persoanele implicate într-o firmă sunt parteneri

egali din punct de vedere al proprietăţii, în cealaltă situaţie, de inegalitate, se pune

inevitabil problema delegării de responsabilitate şi raportării. Delegarea începe cu

desemnarea unui manager (director), sau a unui consiliu de administrare a firmei care la

rândul său are un preşedinte ce poate fi şi director general. Delegarea continuă atunci

când directorul stabileşte o anumită sarcină pentru subordonat, care la rându-i, pe lângă

responsabilitatea de a o îndeplini are şi obligaţia de a raporta executarea. Se înţelege că,

odată cu responsabilitatea, se delegă şi autoritatea necesară. Neîndeplinirea

responsabilităţii dotată cu autoritate corespunzătoare reprezintă un motiv rezonabil pentru

eventuala penalizare.

Firmele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al delegării

responsabilităţii şi autorităţii. Din acest punct de vedere există structuri centralizate şi

descentralizate.

În cadrul organizării centralizate a afacerilor, cea mai mare parte a autorităţii de

decizie este concentrată la nivelul managementului superior. Cele mai multe decizii

luate la nivel inferior trebuie să fie aprobate, înainte de a fi puse în aplicare, de

managementul superior. Pe măsură ce firma devine mai mare, trebuie luate tot mai multe

decizii. Astfel, apare tendinţa firmelor de a descentraliza luarea deciziilor pe măsură ce

ele se dezvoltă. Drept rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea responsabilităţii

spre nivelele inferioare de management. Se înţelege că delegarea responsabilităţii este

cuplată cu delegarea autorităţii şi obligaţia de raportare.

O evoluţie recentă în structurarea organizării afacerilor o reprezintă

intraprenoriatul. Aceasta înseamnă crearea şi menţinerea climatului inovativ şi

flexibilităţii specifice întreprinderilor mici şi mijlocii în cadrul unei structuri

organizatorice mari, birocratice. Cele mai multe inovaţii provin de la indivizi din firme

mici şi mijlocii. Pe măsură ce firma se dezvoltă, inovaţia şi creativitatea se pot pierde în

preocupările pentru mai multe vânzări şi pentru un profit mai mare. Pentru a menţine

inovarea, unele companii adoptă o structură organizatorică descentralizată, cu puţine

nivele de luare a deciziilor, alocă un procent adecvat din buget pentru cheltuielile de

cercetare-dezvoltare, recompensează profesional şi financiar personalul care dezvoltă

produse noi.

3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic

În vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii, în cadrul unei economii

naţionale, cât şi în relaţiile pe care aceasta le stabileşte cu străinătatea, se derulează un

sistem complex, integrat de activităţi, operaţii şi tranzacţii care formează circuitul

economic.

Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:

a) activităţile economice prin care se urmăreşte satisfacerea directă sau indirectă a

trebuinţelor de bunuri şi servicii;

b) subiecţii economici care sunt agenţii economici; tranzacţiile economice care

pot fi diferenţiate de activităţile şi operaţiile la care se referă, de obiectul acestora, de

modalităţile de realizare;

c) obiectul tranzacţiilor economice reprezentat de bunurile produse (corporale şi

necorporale, serviciile factorilor de producţie), moneda.

Activităţile economice reprezintă premisa tranzacţiilor şi se referă la totalitatea

operaţiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice.

Într-o economie de piaţă majoritatea tranzacţiilor se realizează prin intermediul

pieţei, fiind tranzacţii de piaţă. Dar unele activităţi nu dau naştere la tranzacţii de piaţă,

şi anume: bunurile produse şi nevândute de firme în perioada respectivă, serviciile

gratuite prestate de sectorul public, bunurile produse şi consumate în gospodării etc.

Tranzacţiile pe piaţă sunt tranzacţii bilaterale în care oricărui transfer al unui bun îi

corespunde o contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalentul în

monedă. Într-o economie, însă, au loc şi tranzacţii care nu generează o contraprestaţie.

Aceste tranzacţii pot fi de două feluri: transferuri curente, care sunt efectuate sistematic

(plăţi de impozite, subvenţii, contribuţii pentru asiguri sociale etc.); transferuri de

patrimoniu, care intervin mai rar şi care determină, la unul dintre agenţii economici

implicaţi, o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor firmelor de către

administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).

Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:

fluxurile de bunuri (de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie) şi fluxurile

monetare (de venituri şi cheltuieli).

Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic, este

necesară studierea locului fiecărui tip de agent economic (prezentat anterior) în circuitul

economic şi a fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează.

Activitatea firmelor presupune cumpărări de factori de producţie (intrările) şi vânzări

de bunuri şi prestări de servicii (ieşirile). Intrările şi ieşirile pe care le antrenează firmele în

activitatea lor generează două categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circulă

elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii (munca, capitalul, natura, abilitatea

întreprinzătorului etc.) Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata

serviciilor pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi. De asemenea, în cheltuielile

firmelor se cuprind şi impozitele şi taxele plătite de acestea la bugetul statului. De la firme

spre menaje şi administraţiile publice circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate să

satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme aceste ieşiri antrenează venituri care sunt

expresia monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern

(administraţiile publice) la care se mai adaugă şi subvenţiile de exploatare care vin de la

guvern sub forma transferurilor.

În raport de finalizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele îşi

autoreglează intrările şi activitatea conform principiului conexiunii inverse. Conexiunea

inversă exprimă acţiunea output-urilor (ieşirilor) asupra input-urilor (intrărilor).

În calitatea lor de subiect economic, menajele furnizează elementele de bază pentru

activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele, acest flux antrenează obţinerea de

venituri care pentru firme devin cheltuieli. Totodată, menajele sunt principalul

cumpărător de produse oferite de firme efectuând pentru acestea cheltuieli, care, pentru

firme, constituie venituri. În acelaşi timp, menajele primesc de la guvern transferuri sub

formă de pensii, ajutoare de şomaj, şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe

patrimoniu etc.

Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de

bază al tuturor factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi sunt,

totodată, grupul majoritar de cumpărători din cadrul unei economii.

Guvernul (administraţiile publice) produce bunuri publice colective, care sunt

puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici fără o contraprestaţie şi îndeplinesc funcţia

de redistribuire a venitului naţional cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind însoţite de o

contraprestaţie, pentru a fi realizate, statul are nevoie de resurse care se constituie mai

ales din impozite, contribuţii sociale etc. Pentru a putea pune a dispoziţia societăţii

bunurile publice necesare, guvernul cumpără de la menaje şi firme factori de producţie şi

bunuri economice, ceea ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o

serie de transferuri pe care guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza

aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de

impozite directe şi indirecte de la firme şi impozite personale de la menaje.

În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de

producţie, de bunuri şi servicii pentru activitatea internă a fiecărei economii naţionale în

virtutea interdependenţelor tot mai accentuate manifestate în economia mondială.

Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri

financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o

desfăşoară agenţii naţionali în străinătate şi agenţii străini pe teritoriul ţării, de

operaţiunile de exporturi şi de import, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi, etc.

Instituţiile financiare şi de asigurări, ca actor economic, generează fluxuri aparte

dar care se constituie şi ele ca fluxuri de intrări şi de ieşiri.

Fluxurile de intrări sunt reprezentate de factorii de producţie achiziţionaţi de la

menaje şi bunurile şi serviciile cumpărate de la firmele non-financiare, precum şi de

venituri din “vânzarea” serviciilor pe care acest gen de agenţi economici le prestează

pentru menaje şi alţi agenţi economici (dobânzi la împrumuturile acordate de aceste

instituţii, comisioane încasate, prime de asigurare încasate etc.) şi venituri de la guvern

sub forma investiţiilor.

Fluxurile de ieşiri se constituie pe de o parte din serviciile pe care acest tip de

instituţii le realizează pentru ceilalţi agenţi economici contra cost şi din cheltuielile pe

care instituţiile financiare şi de credit şi societăţile de asigurări le efectuează pentru

serviciile factorilor de producţie către menaje şi pentru produsele furnizate de firme

precum şi din cheltuielile privind impozitele şi taxele plătite la bugetul statului.

În concluzie, în cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se

creează între agenţii economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul

economic.

CURSUL NR.4

PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA

44..11.. PPiiaaţţaa:: ttiippoollooggiiee şşii rrooll.. SSiisstteemmuull ddee ppiieeţţee

Noţiunea de piaţă este deosebit de cuprinzătoare, încât o singură definiţie dată

acesteia riscă să nu-i redea integral conţinutul.

În sens ştiinţific, piaţa exprimă un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan de

relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un

anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează

preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Relaţiile de piaţă se manifestă între persoane autonome, juridiceşte egale, fiecare

dintre ele urmărind interese proprii.

Privită în diferitele sale ipostaze, piaţa poate fi definită ca:

a) piaţa fiecărui bun şi serviciu;

b) piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor (piaţa, în general);

c) ca mecanism care reglează economia.

a) Piaţa fiecărui bun (serviciu) desemnează locul şi momentul de întâlnire al

cumpărătorilor şi vânzătorilor unui bun (serviciu), de un anumit fel, ale căror dorinţe sunt

exprimate prin cererea şi oferta pentru acel bun (serviciu), determinate cantitativ, calitativ

şi structural.

Noţiunea de “loc de întâlnire” a solicitanţilor şi ofertanţilor nu este rigidă. Aceştia

pot sau nu să se întâlnească personal într-un spaţiu delimitat; întâlnirea cererilor şi

ofertelor se poate materializa direct sau prin ordine scrise, telex, telefon.

De asemenea, pieţele pot fi dispersate într-un număr foarte mare de locuri unde se

desfăşoară actele de vânzare-cumpărare ale unui bun (pieţele cu amănuntul) sau se pot

manifesta ca pieţe concentrate (antrepozite, burse de mărfuri, burse de valori ş.a.).

Momentul întâlnirii vânzătorilor şi cumpărătorilor desemnează fie transmiterea

obiectului vânzării-cumpărării în momentul tranzacţiei, fie la un termen stabilit de

ofertant şi solicitant.

b) Piaţa tuturor bunurilor (piaţa în general) desemnează spaţiul şi cadrul social-

economic în care au loc producerea şi schimbul bunurilor care îmbracă forma de marfă,

respectiv: diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici, autonomia şi

independenţa operatorilor economici în luarea deciziilor, libertatea de acţiune a acestora,

concurenţa permanentă dintre agenţii economici, ansamblul tranzacţiilor bilaterale cu titlu

oneros, determinate de confruntarea cererii cu oferta ş.a.

Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare,

se disting:

a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de

obiecte şi servicii de consum personal;

b) piaţa factorilor de producţie, formată; la rândul ei, din: piaţa resurselor

naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului;

c) piaţa monetară;

d) piaţa financiară, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există:

a) piaţa locală;

b) piaţa regională;

c) piaţa naţională;

d) piaţa mondială.

Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există:

a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;

b) piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă

monopolistică; piaţa cu concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip

monopson sau oligopson etc.

Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de pieţe, în sensul că ele se

influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în

evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în

dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea

ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor,

din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Sau, piaţa

bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al

celor care fac economii, pe pieţele respective.

Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul

economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai “de echilibrul

parţial ai unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”.11

Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes,

satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal,

obţinerea de câştiguri; totodată, însă, participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de

interdependenţă, de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei.

Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei

fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa; dimensiunile şi dinamica

acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia

sistemului relaţiilor de piaţă.

Piaţa se constituie ca un mecanism prin care se reglează schimbul de mărfuri,

constând din oscilaţiile permanente ale cererii şi ofertei, ale preţului şi volumului

tranzacţiilor pentru fiecare bun.

Odată cu reglarea schimbului de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem economic

şi orientează evoluţia tuturor activităţilor şi operatorilor economici. Mecanismul reglator

al pieţei este permanent, respectiv reproductibil, universal, adică inerent tuturor

bunurilor şi serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării, şi esenţial sau principal în

raport cu alte mecanisme care pot interveni în reglarea sistemului economiei de piaţă.

Atât în concepţiile clasice cât şi în cele neoclasice, piaţa este considerată ca

reprezentând “mâna invizibilă” sau forţa impersonală care reglează activităţile economice

dincolo de capacitatea de intervenţie a agenţilor economici individuali. Din acest unghi

de vedere, piaţa are o natură duală; ea reprezintă o forţă benefică pentru toţi agenţii

economici, dar şi o ameninţare, un “arbitru suprem” care determină preţurile şi cantităţile

vândute inclusiv veniturile operatorilor economici. În acest mod, situaţia economică,

succesul sau eşecul fiecărui agent economic depind nu numai de propria-i activitate, ci şi

de conjunctura pieţei.

Rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă, în mod deosebit, din

funcţiile pe care le îndeplineşte.

Două funcţii ale pieţei sunt esenţiale pentru reproductibilitatea sistemului

11 Samuelson, Paul - L'economique, vol. I, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.

economic.

a) Piaţa asigură legătura, contactul permanent dintre producătorii şi

consumatorii de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, producţie şi consum, atât la nivel

micro cât şi macro-economic. Această funcţie are semnificaţii multiple.

În primul rând, dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul

trebuinţelor economice ale societăţii şi orientează în mod corespunzător activităţile de

producere a bunurilor şi serviciilor, atât ca bunuri de producţie, cât şi ca bunuri de

consum.

În al doilea rând, prin jocul liber al cererii, ofertei şi preţurilor, determină modul

în care agenţii economici îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare

şi umane de care au nevoie.

În al treilea rând, piaţa creează un sistem propriu de pârghii economice cu ajutorul

cărora se reglează pe sine şi economia naţională în ansamblu (cererea, oferta, concurenţa,

oscilaţiile de preţuri etc.).

Piaţa asigură echilibrele parţiale şi echilibrul general al economiei atât pe

termen scurt, cât şi pe termen lung, mai ales prin oscilaţiile permanente şi spontane

ale cererii, ofertei şi preţurilor.

b) Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare

agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori. Aceste informaţii se

referă la cantităţile vândute şi cumpărate, la nivelul preţurilor şi tarifelor, la evoluţia

cursurilor bursiere, a salariilor şi puterii lor de cumpărare, a profiturilor, dobânzii şi inflaţiei, a

capacităţii de absorbţie pe diferite pieţe. Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în

mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.

Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ceea ce se

oferă şi ceea ce se cere, la un moment dat, punând în relief concordanţa sau

nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri materiale

şi servicii.

Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care le dă

privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină orientarea

agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital,

cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează

alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.

În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă “mâna invizibilă” prin care activitatea

economică se adaptează la dinamica nevoilor. Prin intermediul pârghiilor economice,

cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor

economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă; tendinţa de creştere a preţurilor şi a

ratei profilului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează

mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu cererea. Piaţa îndeplineşte un

mare rol în realizarea, în dinamică, a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere

(consum), având loc, ceea ce preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor

proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind folosirea resurselor

existente la un moment dat. De altfel, termenul “economie de piaţă” indică sistemul

economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.

O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului său o

constituie autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică. Este

vorba de faptul că adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii,

ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mare

mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri

birocratice din partea statului. Numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele

pieţei.

Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de

intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze

imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, prin

politica bugetară şi fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc. În prezent,

piaţa nu mai este în întregime liberă; există o economie mixtă, în care funcţionarea

acesteia are la bază piaţa, cu rol determinant, precum şi intervenţia statului în forme şi

proporţii diferite. Din tripla definire a pieţei - ca piaţă concretă a fiecărui bun (serviciu),

ca piaţă a tuturor bunurilor economice şi ca mecanism prin care se reglează economia -

rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente. Piaţa fiecărui

bun economic devine o structură (componentă) a pieţei în general, iar ansamblul pieţelor

concrete ale tuturor bunurilor economice formează sistemul de pieţe.

Orice componentă a sistemului de pieţe se caracterizează prin câteva elemente:

a) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării, distingându-se

bunuri omogene (uniforme) şi bunuri eterogene (diferenţiate), acestea din urmă

permiţând substituibilitatea bunurilor ce pot fi cumpărate;

b) numărul subiecţilor participanţi, adică al ofertanţilor şi solicitanţilor;

c) puterea economică (concurenţială) a participanţilor. Pentru a desemna acest

element al pieţei se utilizează termenii de atomicitate (când subiecţii pieţei au o putere şi

importanţă economică apropiate) şi molecularitate (când participanţii sunt mezo-agenţi

economici sau agenţi cu puteri economice foarte diferite);

d) caracteristicile comportamentului de piaţă al subiecţilor acesteia reflectate în

atributele de libertate, mobilitate, fluiditate (uneori rigiditate) în iniţiativele şi relaţiile

subiecţilor participanţi la piaţă;

e) gradul de cunoaştere a mediului de către subiecţii participanţi la piaţă,

utilizându-se termenii de transparenţă, dacă agenţii economici participanţi, cunosc

perfect toţi factorii care influenţează piaţa, şi opacitate, situaţie în care agenţii

participanţi ca vânzători şi (sau) cumpărători nu cunosc toate realităţile pieţei pe care

acţionează, sunt prost informaţi, uneori dezinformaţi, în legătură cu fenomenele acesteia.

Sistemul contemporan de pieţe este deosebit de complex şi eterogen; în cadrul său

se constituie, se dimensionează şi interacţionează numeroase tipuri şi forme de piaţă,

care pot fi clasificate după mai multe criterii:

După natura bunurilor economice, care fac obiectul tranzacţiilor şi rolul lor în

reproducţia sistemului economic se disting:

a) piaţa bunurilor şi serviciilor;

b) piaţa factorilor de producţie cuprinzând: piaţa resurselor naturale (mine,

sonde, pământ, ape ş. a.); piaţa capitalului fizic (investiţii, cumpărări de active fizice,

cumpărări de întreprinderi, companii, etc.); piaţa monetară; piaţa capitalului (financiară);

piaţa muncii, piaţa informaţiei ş.a.

În funcţie de gradul de diversificare al bunurilor tranzacţionate se cunosc:

a) piaţa bunurilor omogene (uniforme) şi

b) piaţa bunurilor eterogene (diversificate).

După starea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor, sistemul de pieţe este

alcătuit din:

a) piaţa reală, prin care se tranzacţionează bunuri reale, adică bunuri care există

materialmente pe piaţă în momentul tranzacţiei;

b) piaţa activă - ca piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează titlurile de

proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).

În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe

cuprinde:

a) pieţele locale;

b) pieţele zonale (regionale); c) pieţele naţionale;

d) pieţele internaţionale;

e) piaţa mondială (ca piaţă unică, indivizibilă).

După momentul în care se transferă către cumpărător obiectul tranzacţiei, se

cunosc trei tipuri de pieţe:

a) piaţa la vedere;

b) piaţa disponibilă să livreze la dorinţa cumpărătorului;

c) piaţa la termen.

În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzacţionabil,

componentele pieţei sunt:

a) piaţa vânzătorului;

b) piaţa cumpărătorului.

În raport cu numărul, importanţa şi puterea economică a participanţilor,

formele contemporane ale pieţei sunt:

Tabelul nr. 3.1. Formele contemporane ale pieţei

CCeerreerree//ooffeerrttăă NNuummăărr mmaarree NNuummăărr mmiicc UUnniicciittaattee

Număr mare Concurenţă perfectă Oligopol Monopol

Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat

Unicitate Monopson Monopson contrat Monopol bilateral

Formele pieţei contemporane:

a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură) presupune că pe piaţa bunului există un

mare număr de vânzători (ofertanţi) şi de cumpărători (solicitanţi), prin a căror ofertă,

respectiv cerere individuală nu se pot modifica condiţiile şi preţul pieţei;

b) oligopolul (oligos - câţiva; poleti - a vinde) este situaţia de piaţă în care se

întâlnesc un număr mic de vânzători, care dispun de o producţie concentrată, cu un număr

mare de cumpărători, deci oferta este concentrată, iar cererea atomicizată;

c) monopolul (monos - unul; poleti - a vinde) reprezintă acea structură de piaţă în

care oferta este concentrată de către un singur agent economic, iar cererea este

atomicizată (există un mare număr de solicitanţi);

d) oligopsonul (oligos - câţiva; opsonia - a cumpăra) este acea situaţie de piaţă a unui

bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpărători) ce se confruntă cu un număr

mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;

e) oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piaţă în care există o simetrie între

numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători;

f) monopolul contrat (limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se

întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători); ofertantul este un gigant eco-

nomic, dar nici solicitanţii nu sunt slabi; ei sunt agenţi economici care pot cumpăra,

individual şi împreună, cantităţi mari din bunul oferit pieţei;

g) monopsonul (monos - unul; opsonia - a cumpăra) este situaţia de piaţă în care

cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată (număr

mare de ofertanţi mici şi mijlocii);

h) monopsonul contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur (şi foarte

puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi,

care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;

i) monopolul bilateral este structura de piaţă caracterizată prin unicitate, atât din

partea cererii, cât şi a ofertei; lupta se dă între giganţi economici, cu o activitate extrem

de concentrată.

Componentele pieţei formează un tot organic; ele se influenţează şi se determină

reciproc, între fiecare componentă a pieţei şi celelalte componente existând fluxuri

economice permanente. Aceasta înseamnă că evoluţiile şi mutaţiile din orice componentă

a pieţei se propagă asupra celorlalte componente, precum şi asupra economiei naţionale

în ansamblu.

Caracteristica pregnantă a oricărei pieţe şi a sistemului de pieţe este concurenţa, iar

forţele principale ale pieţei prin care ea se materializează sunt cererea, oferta şi preţul.

44..22.. CCeerreerreeaa.. FFuunnccţţiiaa cceerreerriiii.. EEllaassttiicciittaatteeaa cceerreerriiii

Mobilitatea continuă a raportului dintre cerere şi ofertă reprezintă o caracteristică

esenţială a pieţei bunurilor şi serviciilor. Cererea şi oferta sunt componente fundamentale

ale pieţei, iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a

relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.

Cererea, ca expresie a comportamentului cumpărătorului, reflectă preferinţele şi

disponibilitatea acestuia pentru procurarea anumitor bunuri şi servicii, în cantităţi deter-

minate şi la un anumit preţ.

Cum în societate există un mare număr de consumatori, cererea înseamnă o

mulţime de acte de cumpărare, efective sau intenţionate.

Aparent, aceste acte sunt haotice şi întâmplătoare; în realitate ele sunt determinate

de legităţile consumului, care imprimă comportamentul de piaţă al consumatorului.

Consumul constituie totdeauna cauza iniţială a cererii, iar cererea pregăteşte consumul, îl

particularizează.

Cererea de bunuri şi servicii nu se confundă cu nevoia de consum, prima având o

arie mai restrânsă decât cea de a doua. Prin cerere se satisface partea principală a nevoii

de consum; bunurile şi serviciile se procură prin intermediul pieţei, cererea fiind

condiţionată, pe de o parte, de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei, iar

pe de altă parte, de evoluţia preţurilor (puterea de cumpărare a monedei). Cererea de

bunuri nu cuprinde acea parte a nevoii totale de consum care se acoperă prin autoconsum

şi nici partea din nevoia totală de consum care rămâne nesatisfăcută, la un moment dat,

din lipsa veniturilor disponibile.

Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă (bun

material sau serviciu) pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit

preţ unitar (considerat ca maxim) şi într-un anumit interval de timp, considerând

calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători. În funcţie de cine exprimă

cererea, aceasta se poate diferenţia astfel: dacă cererea pentru un anumit produs sau

serviciu se manifestă din partea unui individ (familie), a unei întreprinderi sau instituţii,

ea se numeşte cerere individuală. Prin însumarea tuturor cererilor individuale de pe

piaţa unui produs sau serviciu, într-o perioadă de timp determinată, se formează cererea

agregată sau totală, adică cererea la nivelul ramurii.

Cererea poate fi, în concluzie:

a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la

altul;

b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;

c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor

cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă

bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.

În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting:

a) cerere de bunuri materiale (corporale) de consum;

b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum incorporale);

c) cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie;

d) cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie incorporale).

Dacă avem în vedere capacitatea bunurilor şi serviciilor de a se substitui,

componentele cererii sunt:

a) cerere pentru bunuri substituibile;

b) cerere pentru bunuri complementare, adică pentru bunuri care nu pot fi

consumate unul fără celălalt;

c) cerere derivată, în care cererea pentru un produs este determinată în raport cu

cererea pentru alte produse (exemple: cererea pentru făină este determinată de cererea

pentru pâine; cererea pentru furnituri este condiţionată de cererea pentru confecţii ş.a.).

Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o

perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde

dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi preţul.

Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă, de la o

perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora, sub

influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general,

determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Apariţia televizorului,

informaticii, calculatorului electronic, roboţilor industriali, sistemului de telecomunicaţii

moderne etc. a însemnat, totodată, schimbări în domeniul cererii. Există bunuri cerute de

către toţi oamenii - alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca,

de exemplu, tutunul şi alcoolul, devin necesităţi numai la unii indivizi, atunci când se

formează obiceiul respectiv. Nevoile şi cererea globală depind şi de mărimea şi structura

populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc.

Veniturile exercită, de asemenea, o mare influenţă asupra cererii; mărimea

veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de

cumpărare şi, deci, a cererii.

Funcţia cererii descrie comportamentul consumatorului în calitate de agent eco-

nomic solicitant, precum şi influenţele pe care le au diferiţi factori asupra cererii.

Legea generală a cererii este aplicabilă tuturor bunurilor normale (bunurile a

căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor) şi majorităţii bunurilor inferioare

(bunurile a căror cerere se reduce o dată cu sporirea veniturilor).

Raţiunea economică a acestei situaţii de pe piaţă este următoarea: atunci când creşte

preţul unui bun, sporeşte cantitatea cerută din celelalte bunuri ale căror preţuri nu au

crescut (efectul de substituire), altfel se reduce venitul real al cumpărătorului (efectul de

venit). Dacă pentru un bun inferior al cărui preţ a crescut, efectul de venit este mai mare

decât efectul de substituire, cantitatea cerută din acel bun creşte.

În mod firesc, există şi alte excepţii de la legea cererii. Astfel, când cresc preţurile

la unele bunuri importante, populaţia cumpără cantităţi mai mari din acele bunuri, de

teamă că şi în viitor se vor produce urcări de preţuri la bunurile respective. Contrazicerea

legii cererii în acest caz, nu este de durată, deoarece nu se pot crea stocuri mai mari de

consum din toate produsele, iar atunci când acestea ar putea fi conservate implică

cheltuieli suplimentare şi existenţa unor venituri suplimentare însemnate ale

consumatorilor. De asemenea, există posibilitatea ca anumiţi consumatori să perceapă

calitatea înaltă a produselor numai prin sporirea preţurilor la acele produse, ceea ce nu

totdeauna este adevărat.

Elasticitatea cererii

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă.

Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a

venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a

cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor care o determină

se utilizează conceptul de elasticitate a cererii.12

Instrumentul utilizat pentru a determina

intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii de elasticitate.

Coeficientul de elasticitate a cererii reprezintă procentul de modificare a cererii

(variabilă dependentă) în funcţie de modificarea unui factor al cererii (variabilă

independentă).

44..33.. OOffeerrttaa.. FFuunnccţţiiaa ooffeerrtteeii.. EEllaassttiicciittaatteeaa ooffeerrtteeii

Prin acţiunile şi comportamentul său, producătorul raţional determină dimensiunile,

structurile şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii.

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu care poate fi

vândută pe piaţă într-o anumită perioadă de-timp şi la un anumit preţ unitar,

acceptat de cumpărător şi considerat de vânzător ca preţ minim, care îi trezeşte

dorinţa de a vinde acel bun.

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă,

la un moment dat.

Deseori oferta se confundă cu producţia globală a întreprinderii; în realitate ea este

acea parte a producţiei globale care reprezintă producţia marfă destinată pieţei.13

În funcţie de ce exprimă oferta, aceasta se poate manifesta din partea unui

producător privat individual, a unei firme sau a unei ramuri de activitate pentru un anumit

produs.

Cantitatea oferită de un agent economic dintr-o anumită marfă (serviciu) reprezintă

oferta individuală.

12 Abraham, Frois Gilbert - Op.cit., p. 190-198; vezi şi: Iancu, Aurel - Op.cit., p. 84-98. 13 Iancu, Aurel - Tratat de economie, vo1.III, Piaţă. Concurenţă. Monopol, Editura Expert, Bucureşti,

1993, p. 99-100.

Oferta pentru un anumit produs sau serviciu, care se constituie din totalitatea

bunurilor de acelaşi fel, pe care agenţii economici specializaţi în domeniul respectiv le

pot vinde pe piaţă, la un anumit preţ şi într-un interval de timp dat, constituie oferta

totală(agregată).

În concluzie, oferta poate fi:

a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător

sau unei unităţi economice;

b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o

oferă spre vânzare;

c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă,

destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.

Dacă se ia în analiză interdependenţa dintre ofertă şi cerere, cantitatea vândută

dintr-o marfă depinde într-o anumită măsură de nivelul cererii; cantitatea oferită pieţei şi

cantitatea vândută devin mărimi diferite. În acest caz, oferta agregată însumează

cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii şi se numeşte ofertă de piaţă.

Aceasta exprimă:

a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care vânzătorii doresc să o vândă, la

un anumit preţ unitar;

b) preţul scontat de vânzători este considerat un preţ minim, pentru cantităţile pe

care doresc să le vândă din bunul respectiv.

În funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei se disting:

a) oferta de bunuri independente (oferta de calculatoare, de încălţăminte,

îmbrăcăminte etc.);

b) oferta complementară dacă pe lângă producţia bunului principal se obţin şi

bunuri secundare (producţia de cereale, de carne etc.);

c) oferta mixtă, dacă bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite

(unt, margarină, ceai, cafea etc.).

Dacă avem în vedere influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor

ofertei la un moment dat, se cunosc:

a) oferta fixă, în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, ceea ce face ca

volumul de bunuri oferite pieţei să fie relativ constant şi să nu poată fi majorat prin

decizii economice;

b) oferta flexibilă, ca rezultat al rarităţii relative a factorilor de producţie, un bun

putând să fie reprodus în cantităţi variabile cu ajutorul factorilor de producţie disponibili.

În condiţiile în care introducem în analiză factorul timp, oferta în totalitatea ei

devine flexibilă şi se manifestă în următoarele forme:

a) oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, când producătorul (vânzătorul)

nu poate modifica mărimea ofertei decât în funcţie de stocurile de care dispune în acel

moment;

b) oferta pe termen scurt, când dimensiunile ofertei se pot modifica în funcţie de

gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente şi prin angajarea de noi lucrători;

c) oferta pe termen lung se modifică prin crearea de noi capacităţi de producţie,

scoaterea din funcţiune a unor capacităţi, introducerea progresului tehnic ş.a. Oferta are

caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea producţiei, a economiei de piaţă, în

ansamblu, se realizează creşteri cantitative, diversificare şi înnoiri structurale, ca şi

performanţe calitative ale bunurilor care o compun.

Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie - structura

producţiei - structura cererii - structura pieţei. Aceasta în sensul că înnoirile

tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în structura cererii de bunuri şi servicii

şi la diversificare în structura pieţei, prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor

bunuri.

44..44.. EEcchhiilliibbrruull ppiieeţţeeii.. EEffeeccttuull vvaarriiaaţţiiiilloorr ooffeerrtteeii şşii cceerreerriiii

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele

cerute sunt egale, la preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când

cumpărătorii obţin cantităţile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că

piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu

cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, avem

de-a face cu un echilibru parţial.

Echilibrul general al pieţei presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor, ţinând

seama de interdependenţa lor. Legat de aceasta, problema formării preţurilor este

condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe

interdependente.

Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă

în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.

În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi

cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi

proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în

aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului

de echilibru.

Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea,

preţul de echilibru nu se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează.

Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se

realizează o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile.

În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie

luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi

relaţia inversă, sensul că raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul.

Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers

proporţional cu oferta Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea cererii duce la

creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea cererii, a

puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta

din urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.

CURSUL NR. 5

SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

5.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de

producţie

Activităţile care se desfăşoară în economie au ca premisă resursele productive, adică

totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri

materiale şi servicii.

Faptul că unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri începe a fi analizat

şi gândit teoretic odată cu economia modernă, cu apariţia Economiei Politice. William

Petty observă că în procesul creării avuţiei un rol important îl constituie populaţia şi

pământul. Metaforic el spune că munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce

pământul îi este mama.

Adam Smith şi David Ricardo aduc noi contribuţii privind rolul capitalului. Mai mult,

Adam Smith consideră că în ceea ce priveşte munca, importantă este şi îndemânarea

muncitorilor, ce creşte odată cu adâncirea diviziunii muncii . Pentru a produce bunuri

destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele economice

atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie.

J. B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia că la producerea bunurilor participă

trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. J. B. Say are meritul de a fundamenta o

teorie a factorilor de producţie, teorie cu largă circulaţie până în zilele noastre, dar

modificată, adaptată, reformulată ca teorie a neofactorilor de producţie. Contribuţia lui Say

este cunoscută îndeosebi prin teoria trinitară a factorilor de producţie şi legea debuşeelor, el

formulând pentru prima dată în gândirea economică şi teza despre rolul întreprinzătorului,

respectiv ca figură centrală, ca principal agent al producţiei.

Evoluţiile economice ulterioare au permis înţelegerea clară a faptului că deţinerea de

factori de producţie este premiza şi condiţia principală a desfăşurării producţiei materiale, a

deciziei ce, cât şi cum să se producă.

Resursele cunosc mai multe clasificări. În general ele sunt de natură materială,

financiară şi umană. La aceasta se adaugă, în mod obiectiv, aparatul tehnic de producţie,

(sub aspect cantitativ, fizic, dar mai ales calitativ, în concordanţă cu nivelul existent la un

moment dat pe plan internaţional), inclusiv resursele spirituale, nivelul şi structura

educaţiei, care diferă şi ele în raport de nivelul de dezvoltare economică, de gradul de

civilizaţie.

În timp, s-a trecut de la concepţia existenţei unor resurse nelimitate la cea de azi

marcată de recunoaşterea unor limite ale lor, mai ales în cadrul celor naturale.

Am mai sublinia şi o altă trăsătură, respectiv cea a perisabilităţii unora, fie legate de

informaţie, de cunoaştere sau ale unor tehnici, tehnologii depăşite din punct de vedere

moral. În ce condiţii resursele devin factori de producţie? Poate fi pusă această întrebare,

deoarece există şi păreri ce pun semnul egalităţii între resurse şi factori. Totuşi nu poate fi

împărtăşită această, ipostază, cel puţin pentru faptul că orice dimensiune şi structură a

resurselor regăsim la un moment dat, neutilizate, rămân simplu potenţial. Unele dintre ele,

cazul forţei de muncă, nu pot fi păstrate, conservate timp îndelungat. Într-o lucrare de

referinţă se arată că “forţa de muncă este cea mai perisabilă dintre toate resursele, dat fiind

faptul că aptitudinile nefolosite se pierd uşor sau se demodează din cauza noilor tehnici, iar

motivaţia mentală necesară muncii odată pierdută nu mai poate fi niciodată pe deplin

recuperată. În timp ce majoritatea resurselor... nu se deteriorează ... nu ne putem permite să

irosim oferta de muncă şi să privăm oamenii... de efectuarea unei munci cu rost pentru

perioade lungi de timp14

.

Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii, utilizării şi

consumării acestora.

Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit

scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl

definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi

determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi

servicii.

Înţelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociată de ansamblul factorului

demografic care este structurat după o serie de criterii. Din unghiul capacităţii de muncă se

impune a distinge următoarele categorii: populaţie totală, activă, aptă de muncă, ocupată,

aptă salariată. Cererea şi oferta de muncă vizează populaţia aptă de muncă în general.

Potenţialul uman este important atât din punct de vedere cantitativ dar mai ales

calitativ O muncă calitativ superioară ţine atât de factorul educaţional, de calificarea

obţinută, dar şi de modul de îndeplinire a conţinutului muncii. În acest timp, tot atât de

importantă este dimensiunea calitativă a celorlalţi factori de producţie utilizaţi. Întrunirea

tuturor acestor cerinţe, nu poate fi însoţită decât de rezultate pozitive, eficiente. Totodată

eficienţa muncii este direct proporţională cu nivelul dezvoltării economice.15

În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice.

Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au

intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura

pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediu urban şi rural.

Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală

de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei

internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră sunt cuprinse, în această categorie,

persoanele între 15 şi 65 de ani).

Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, elevii,

studenţii, tinerii care satisfac stagiul militar, precum şi persoanele în curs de schimbare a

locurilor de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de

structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia

activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a

crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cererea şi oferta

de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia.

Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia

factorului muncă:

a) Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone

geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat,

pe plan mondial, o uşoară scădere. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic

(întinerire demografică în ţările în curs de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările

14 Orio, Giarini; Stahel, R.,Walter - Limitele certitudinii, Editura Edimpress - Camro, Bucureşti, 1996,

p.159 15 King, Alexander; Schneider, Bertrand - Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.19.

dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a

calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială,

valorizarea diplomei).

b) Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc

o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul

primar se înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în

totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de

o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte,

creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea

populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive,

care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de

civilizaţie.

Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se

încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura

României este mai mare - ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra

pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a

tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin

capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.

c) Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare

economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii

profesionale - realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării,

prin procesul educaţiei permanente - se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.

Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei,

cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi

servicii.

Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate

decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană,

căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se

identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere,

luciul apelor interioare etc.).

Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii

de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are

capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea

însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea

unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi

totodată să conserve mediul natural.

Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea

suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat

suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale

silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi) ci sunt

profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a

suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă

agenţii economici în activitatea lor.

Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor,

apare ca fiind tot mai importantă valoarea economică a pământului, aceasta prezentându-se

ca “pământ capital”. Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere

cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul - materie

(determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea

rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.

Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie

de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi

resursele minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie

necesare desfăşurării întregii activităţi economice).

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi

anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca

mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.

Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri

investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini,

utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă

şi de reproducere, materii prime, materiale, semifabricate.

În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele

pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în

planul repartizării veniturilor.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau

net, este constituit din două mari componente:

a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de

producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp;

b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte

obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un

singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.

Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament,

clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El

constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în

diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin

fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme:

a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor,

instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor

naturali, şi

b) uzura morală, deprecierea morală sau “involuntară”- cum o numea J. M. Keynes,

determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu

performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat

un echipament echivalent.

Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire

judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.

Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic şi orice întreprinzător trebuie să ţină

cont de acest fapt. Pentru a se evita unele pierderi, legislaţia economică, în majoritatea

statelor, permite amortizarea accelerată. Se calculează şi se includ în costurile de producţie

cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale, curente, recuperându-se astfel

valoarea iniţială înainte ca deprecierea să aibă loc (atât fizică cât şi morală).

Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru înlocuirea

capitalului fix scos din uz, şi este în acelaşi timp şi sursă pentru procurarea unor mijloace

suplimentare, în anumite cantităţi date.

Stocul de capital, de această dată a celui fix, se cere permanent reevaluat, ţinând cont

de starea lui fizică cât şi valorică. Realizările pe plan tehnic (la nivel naţional şi

internaţional), concurenţa şi gradul de competitivitate al produselor, impun atât o utilizare

optimă a înzestrării la un moment dat, cât şi modernizarea şi reutilarea cu capital fix.

Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea - întreprinderea sau

antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de

către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt

necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri

din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl

are pregătirea managerială a întreprinzătorului.

În categoria factorilor de producţie “clasici” o serie de economişti includ şi

întreprinzătorul, antreprenorul. El întruneşte deopotrivă calitatea de proprietar (nu în toate

cazurile), iniţiator de activitate, conducător şi organizator.

Cerinţele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor,

impun în mod obiectiv creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi servicii.

Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari munca şi

natura -, ca şi în cadrul factorului derivat - capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de

producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite.

Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu

pot fi separaţi de factorii “clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi

împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii

de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a

omului.

Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în

volumul, amploarea şi structura trebuinţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de

producţie se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi

diversificare, de sporire a calităţii lor.

Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi diversificării

lor. Între cei mai importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul factorilor

de producţie reţinem, după cum am subliniat şi progresul tehnic, în contextul noilor sale

direcţii, tehnologiile moderne, informaţia, cunoaşterea. Progresul tehnic (tehnologiile) se

interferează cu realizările în domeniul ştiinţei. Acest lucru pentru faptul că cea mai mare

parte a preocupărilor ştiinţifice au avut caracter aplicativ, venind în sprijinul încercărilor de

a rezolva probleme la nivelul agenţilor economici sau altele de interes naţional (cum ar fi

cele legate de securitatea naţională).

De altfel evoluţiile statelor avansate din punct de vedere economic în ultimele decenii

sunt legate în cea mai mare parte de procesul realizărilor ştiinţifice şi tehnice, de rapiditatea

folosirii lor. Într-o legătură directă trebuie concepută şi informaţia, cunoaşterea, ce au

căpătat la rândul lor un loc esenţial în cadrul factorilor de producţie, al utilizării resurselor

în general. Este un proces foarte vizibil încă din deceniul opt. “Un aspect cheie, se spune

într-un articol - al acestei evoluţii tehnologice îl constituie apariţia informaţiei sau a

cunoştinţelor sistematizate ca principală resursă economică”. În acest context, informaţiile

sunt în ultimă instanţă factorul care determină modul de utilizare a tuturor celorlalte

resurse.

Azi, importanţa informaţiei şi cunoaşterii, conduce la susţinerea tezei privind

perspectiva societăţii umane sub forma societăţii informaţionale.

Creşterea rolului noilor factori, alături de diminuarea altora, trebuie asociată după

părerea noastră cu necesitatea creşterii calităţii tuturor factorilor de producţie şi în primul

rând a celui uman, care rămâne creator, utilizator de idei, tehnici şi tehnologii ş.a.

Reţinând deja faptul că sub aspect cantitativ factorii de producţie sunt limitaţi şi

reprezintă deci un obstacol în creşterea consumului lor, rămâne ca alternativă ameliorarea

lor din punct de vedere calitativ.

Nici latura cantitativă nu trebuie înţeleasă în mod simplist. Progresul tehnic, mai ales

în ultimele decenii, a permis descoperirea şi punerea în valoare a noi surse, chiar dacă

explorarea şi exploatarea este mult mai costisitoare.

Cauzele ce au concurat. şi concură în continuare la ameliorarea factorilor de producţie

sunt: limitele naturale ale unor resurse, caracterul neregenerabil al unora, costul ridicat şi

randamentul scăzut în unele cazuri, creşterea preţurilor de vânzare, efectele negative asupra

mediului, ş.a. La acestea poate fi adăugat şi utilizarea a unor tehnici de producţie mari

consumatoare de resurse, energie, şi poluante în acelaşi timp.

În ameliorarea factorilor de producţie mai ales în zilele noastre sunt chemaţi a

contribui: realizările tehnice pe fondul desfăşurării noii revoluţii tehnico-ştiinţifice

(robotizare, microprocesoare, inteligenţă artificială, biotehnologiile, industria materiilor

materialelor noi) care printre altele conduce şi la multiplicarea factorilor de producţie mai

ales ale capitalului fix; educaţia; schimbări structurale în producţia de mijloace de producţie

şi bunuri de consum; cunoştinţele umane; orientarea producţiei, a activităţii preponderent

către servicii “care devin indispensabile în procesul de disponibilizare a produselor de bază

şi a serviciilor care îndeplinesc nevoi de bază”. Ele devin unelte de producţie (O. Giarini,

W. R. Stahel), reducerea rolului factorilor tradiţionali şi creşterea ponderii altora cum este

cazul informaţiei, şi cunoaşterii. Importanţa crescândă a acestora conduce la un nou mod de

creare a avuţiei, şi rezolvă în mare măsură şi aspectul cantitativ al factorilor de producţie.

Toate aceste mijloace şi căi nu pot fi materializate în toate cazurile. Motivaţia

principală este nivelul diferit atins în dezvoltare de către o ţară sau alta. Şi chiar dacă avem

în vedere tendinţele din economia mondială - creşterea interdependenţelor, integrarea

economică, mondializarea vieţii economice, participarea statelor la aceste procese este

inegală.

5.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Utilizarea raţională, eficientă a factorilor de producţie este obiectivul şi rezultatul

competenţei şt abilităţii întreprizătorului preocupat în permanenţă să găsească acele

combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. În

funcţie de natura activităţii economice şi, implicit, de valenţele bunurilor noi faţă de

trebuinţele pe care urmează să le satisfacă, întreprinzătorul iniţiază procesul economic prin

combinarea factorilor de producţie disponibili şi transformarea lor în alte bunuri şi servicii.

Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate

modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei

eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie

prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie

utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării

factorilor de producţie.

Operaţiunea tehnico-economică inerentă oricărei activităţi de producţie, în funcţie de

natura sa, o constituie combinarea factorilor de producţie, care desemnează modul specific

de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de

producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din

punct de vedere tehnic, cât şi economic.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui

proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă

(de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii,

materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv.

Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă

concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al

maximizării profitului.

Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în

mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de

apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca

urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în

condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa

fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim.

În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele

premise:

a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să

realizeze volumul proiectat al producţiei;

b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul

activităţii;

c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.

Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a

manifestării simultane a lor.

Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi

simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De

exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de

salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă.16

Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte

dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în

măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor

tehnici şi tehnologii folosite.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de

producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de

exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un

muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.

Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative

ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o

producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o

16 Abraham - Frois, Gilbert - Economie politique, Edition Economica, Paris, 1988, p. 104-111.

anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complementaritatea se află

sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în

calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.

Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor

de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii

aceluiaşi nivel al producţiei.

Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe criterii

economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: productivitatea marginală a

factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor, coeficienţii de elasticitate

a producţiei în raport cu factorii.

CURSUL NR.6

RANDAMENTUL, PRODUCTIVITATEA UTILIZĂRII FACTORILOR DE

PRODUCŢIE

Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest scop

poartă denumirea de productivitate, randament sau eficienţă. Prin urmare, eficienţa

economică exprimă acea calitate a activităţii umane concretizată în efectele utile, atât din

punctul de vedere al producătorului cât şi din cel al consumatorului, în raport cu eforturile

depuse pentru obţinerea rezultatelor economice care satisfac trebuinţele oamenilor.

În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi comensurată relaţia

complexă dintre efecte, respectiv rezultatele activităţilor economice şi eforturile

(cheltuielile) depuse pentru obţinerea lor. Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi

cantitate de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai mare, sau când

o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum minim de factori de producţie.

Conţinutul complex al conceptului de eficienţă economică îşi găseşte expresia în

forme diferite.

O primă modalitate de exprimare a eficienţei economice o constituie randamentul

factorilor de producţie utilizaţi determinat baza raportului dintre valoarea producţiei

obţinute şi consumul de factori de producţie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul

firmei, valoarea producţiei se exprimă prin cifra de a afaceri, adică volumul total al

încasărilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de producţie se poate exprima în

unităţi naturale sau în formă bănească.

Randamentul factorilor de producţie măsoară valoarea producţiei obţinute la o unitate

de factori de producţie utilizaţi şi, în acest caz, sporirea eficienţei presupune maximizarea

volumului rezultatelor cu un consum dat de factori, ceea ce este posibil în economie atunci

când cererea este în expansiune sau capacitatea de absorbţie a pieţei este suficientă pentru

ca întreprinderea să poată mări oferta.

Ca alternativă, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma consumului spe-

cific de factori de producţie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP) şi

volumul rezultatelor obţinute (Q). Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori)

necesare pentru a obţine o unitate de producţie sau de venit. În cazul acestei variante de

determinare, sporirea eficienţei economice presupune minimizarea consumului de factori

pentru obţinerea unui volum dat de producţie şi se întâlneşte în economie atunci când

cererea pe piaţă nu mai creşte, sau în situaţia când oferta de factori de producţie este

limitată.

Deci, în esenţă, noţiunea de productivitate desemnează rodnicia sau eficienţa cu care

sunt folosiţi factorii de producţie într-un cadru dat (firmă, întreprindere, economie) şi într-

un orizont de timp determinat, dinamica sa fiind expresia creşterii acestei eficienţe în timp.

Astfel concepută, productivitatea, rezultatele producţiei pot fi raportate la fiecare

factor ca şi la toţi factorii de producţie utilizaţi.

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de

efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau

randamentul factorilor de producţie.

În sens larg, productivitatea se defineşte ca “raport între cantitatea de bogăţie produsă

şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”.17

17 Barre, Raymond – Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.

Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi

eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).

Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera de

măsurare a rezultatelor, evidenţiem:

a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor

de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural - convenţionale);

b) productivitatea (măsurată) valorică, care permite măsura-rea în termeni financiari-

monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.

O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:

c) productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul

(factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia este privită ca o “producţie finală”,

deci, ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie;

d) productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii

achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a

încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.

În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele

două tipuri consacrate, şi anume:

a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de

producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;

b) productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia

obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).

Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi

în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică

tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur

factor de producţie.

Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de

producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.

CURSUL NR.7

COSTUL DE PRODUCŢIE: DEFINIRE, TIPOLOGIE. RELAŢIA DINTRE

COST ŞI PRODUCTIVITATE

7.1. Costul de producţie: definire, tipologie.

În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul constituie un indicator

economic de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea,

aparent simplă, cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de

comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii

prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu

alimente, organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.

În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consumul de factori de

producţie - muncă, natură şi capital -, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de

producţie.

Definirea costului

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi

suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi

servicii.

Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii:

a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori -material şi

uman, atât în domeniul bunurilor materiale-industrie, agricultură, construcţii, silvicultură

etc., cât şi în sfera serviciilor-transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură,

gospodărie comunală etc.;

b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de

bunuri, precum şi pentru desfacerea (vânzarea lor);

c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi

specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de

producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere,

care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.

Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el

cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă

de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei

agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul

contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.

Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere

şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).

Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în

costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie

a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului

ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri;

dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit

normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept

forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.

Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul

sacrificiului sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a

resurselor. Concret, aceste sinonime exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce

renunţă acesta când face o alegere, adică valoarea ce corespunde celei mai bune alternative

care nu este aleasă. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece

întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte

alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în

procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în

utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi

efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.

Importanţa costului

În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util

în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura

producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci

când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei

optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de

calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu

numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul

educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul

vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi

condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.

De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează

interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un

loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor

de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect

propagat, în costuri.

7.2. Mărimea şi tipologia costului

Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru

producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este

vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale. corespunzătoare

consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a

cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul acestei lecţii de

teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor:

cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie,

amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere, de iluminat,

încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter

accidental - amenzi, penalizări plătite etc.

Mărimea costului poate fi calculată:

a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de

fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);

b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;

c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.

Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează:

a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe

care-l solicită;

b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de

înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei;

c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de

modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi

conducere etc.

Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică

importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza

deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.

Costul este un parametru hotărâtor pentru comportamentul producătorului care urmăreşte

ca obiectiv primordial obţinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De aceea, problemele

privind conţinutul, structura, tipologia costurilor şi posibilităţile de reducere a lor constituie

o tematică permanentă a cercetării economice.

În condiţiile economiei concurenţiale, obiectivul fiecărui agent economic

întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca încă înainte de declanşarea

activităţii să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât îl costă

obţinerea unui bun sau serviciu.

În procesul utilizării lor productive factorii de producţie - capitalul, munca, resursele

naturale - prezintă aspecte particulare ale consumării lor.

Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al

lucrătorilor direct sau indirect productivi, potrivit specializării şi nivelului de calificare al

fiecăruia. Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresia bănească prin salarii.

Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este utilizat.

Astfel, capitalul fix (maşini, utilaje, instalaţii, etc.) se consumă în timp, în mod treptat, în

decursul mai multor acte de producţie şi se regăseşte în bunurile care se obţin sau serviciile

prestate doar în expresie bănească sub forma amortizării. Capitalul circulant (materii prime,

materiale, combustibili, energie, etc.) se consumă integral în fiecare act de producţie şi se

regăseşte în bunurile ce se obţin în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale

şi sub aspect material natural.

Consumul resurselor naturale (pământul) ca factor de producţie primar, originar,

presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri sau prestarea de servicii.

Consumul resurselor naturale se reflectă în rezultatele obţinute în agricultură prin preţul

pământului iar pentru celelalte resurse naturale atrase în circuitul economic - minereuri,

petrol, gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât bănească precum şi

materială.

Consumul factorilor de producţie poate fi privit atât pe întreaga producţie de un

anumit fel fiind denumit şi consum global, cât şi pe unitatea de produs fiind denumit şi

consum unitar.

În condiţiile economiei de piaţă, gestionarea consumului factorilor de producţie

implică:

a) în primul rând, evaluarea în bani a tuturor factorilor de producţie consumaţi

pentru producerea bunurilor, ţinând seama de preţurile la care au fost procuraţi aceşti

factori de către întreprindere;

b) în al doilea rând, stabilirea cât mai corectă a preţului la care se vând produsele

create prin consumarea factorilor de producţie. Doar în condiţiile în care costurile de

producţie pe unitatea de produs sunt mai mici permit obţinerea unor profituri mai mari de

către fiecare agent economic.

Având în vedere elementele menţionate se poate da o definiţie a costului de producţie

ca fiind expresia bănească a consumului de factori de producţie utilizaţi pentru producerea

şi vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu.

Costul de producţie mai poate fi definit şi ca acea parte a preţului de vânzare a unui

bun economic care compensează cheltuielile suportate de unităţile economice pentru

producerea şi vânzarea acelui bun.

Caracterizarea costurilor are la bază doi parametrii: structura şi nivelul.

Structura costurilor evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe

care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în

evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

Cea mai generală structură a costului în funcţie de natura economică a cheltuielilor

cuprinde următoarele componente:

a) cheltuielile cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite şi costuri

materiale. Acestea reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant,

respectiv cheltuielile cu amortizarea, materiile prime, materialele, combustibilul, energia,

etc.;

b) cheltuielile cu forţa de muncă sau costul forţei de muncă care au în vedere

eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor, contribuţiilor pentru asigurările sociale,

contribuţii la fondul pentru ajutor de şomaj;

c) la cele două categorii mari de cheltuieli se mai adaugă cele cu iluminatul,

încălzitul, chiriile, transporturile, etc., denumite cheltuieli de regie.

Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie reprezintă costul factorilor

de producţie.

7.3. Tipuri de cost

În literatura şi practica economică din ţările cu economie de piaţă modernă sunt

utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe care le

cuprind. A fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost:

costul global, costul marginal şi costul mediu (unitar).

A) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de

producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit:

a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi

b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate

de către întreprindere.

B) Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de

produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare

ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total.

Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când

productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă

din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai

întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

C) Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total ( CT ) necesar pentru

obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului

total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse.

Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează

acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară

de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai

mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie

numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.

Costul marginal, în evoluţia sa, influenţează costul total mediu pe produs. Micşorarea

costului pe unitatea de produs constituie condiţia hotărâtoare a creşterii profitabilităţii; ea

nu trebuie să afecteze calitatea bunurilor, ci presupune realizarea unor produse şi servicii de

calitate, care să încorporeze ştiinţă şi tehnică avansate. Orice nerespectare a calităţii

echivalează cu o risipă de costuri.

7.4. Relaţia dintre cost şi productivitate

La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg)

se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu

se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se

reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când

productivitatea marginală scade.

Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul

de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală

este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la

un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de

productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de

productivitatea marginală a muncii.

c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii

medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al

productivităţii marginale.

CURSUL NR.8

CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

CCoonnccuurreennţţaa:: ccoonnţţiinnuuttuull,, ffoorrmmeellee şşii ffuunnccţţiiiillee aacceesstteeiiaa

Instrumentul dinamizator al economiei de piaţă îl reprezintă concurenţa.

Ca model de comportament al agenţilor economici, în cadrul fiecărei componente a

sistemului de pieţe, concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagoniştii pieţei,

opoziţia şi rivalitatea permanentă dintre aceştia, în privinţa producerii şi vânzării

bunurilor materiale şi a serviciilor, a plasării capitalurilor, în efectuarea operaţiunilor

bancare şi a altor activităţi cu caracter economic.

Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje private,

a profiturilor cât mai mari şi mai sigure. Realizarea intereselor private ale agenţilor economici

nu poate avea loc în afara confruntării acestora pentru atragerea factorilor de producţie cei

mai eficienţi, cucerirea unor segmente cât mai mari ale pieţei fiecărui bun, diversificarea

produselor şi îmbunătăţirea calităţii acestora, sporirea cifrei de afaceri, reducerea costurilor

unitare ş.a. Din această cauză, concurenţa se manifestă indirect ca o competiţie între agenţii

economici pentru eficienţă şi calitate.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru

realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor

proprii.

Obiectivele concurenţei devin realizabile cu ajutorul unor instrumente de natură

economică şi extraeconomică.

Instrumentele economice constau în:

a) puterea economică a fiecărui participant: mărimea capitalului firmei şi

structura tehnică a acestuia, volumul şi calitatea resurselor umane folosite, randamentul

factorilor de producţie utilizaţi, resursele informaţionale şi capacitatea de inovare a

fiecărui agent economic;

b) posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi

de a îmbunătăţi calitatea produselor;

c) posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului de piaţă al

produsului, în funcţie de conjunctura pieţei, respectiv reducerea temporară a acestuia atât

ca urmare a scăderii cererii, cât şi a tendinţei fiecărui producător (ofertant) de a atrage de

partea sa a unei clientele cât mai numeroase;

d) capacitatea agenţilor economici aflaţi în competiţie de a acorda clienţilor

avantaje suplimentare: credite de consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate,

servicii post-vânzare etc.

Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de concurenţă, se

disting:

a) crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri, care sunt folosite în

scopuri speculative;

b) realizarea de înţelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme;

c) violarea secretelor tehnologice comerciale şi bancare ale firmelor

concurente;

d) diversiunea şi sabotajul asupra întreprinderilor rivale;

e) presiuni morale (uneori şi politice) asupra firmelor concurente.

În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici,

de predominanţa acestora, concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială.

Concurenţa loială presupune folosirea nediscriminatorie, de către toţi agenţii

angrenaţi în competiţie, a instrumentelor economice, legale şi morale, pe când

concurenţa neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice, nelegale şi

imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii, în defavoarea celor create şi

comercializate de oponenţi.

Formele concurenţei se structurează în funcţie de anumite criterii:

După gradul de diferenţiere a bunurilor sau tipul de bunuri tranzacţionate, se

disting:

a) concurenţa omogenă sau cu produse nesubstituibile;

b) concurenţa eterogenă sau cu produse diversificate substituibile.

În funcţie de posibilităţile de intrare ale agenţilor economici într-o ramură de

activitate, deci în funcţie de gradul de libertate al acestora, se manifestă:

- concurenţa deschisă;

- concurenţa restricţionată (închisă).

Folosind criteriul instrumentele economice utilizate pentru a influenţa piaţa

bunului, se cunosc:

- concurenţa prin variaţia preţului;

- concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite pieţei;

- concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor;

Considerând piaţa ca fiind cadrul social-economic în care se produc şi se

tranzacţionează mărfurile, deci ca o interdependenţă între producţie şi schimb, tipurile

concurentei sunt:

a) concurenţa de piaţă (cea care se desfăşoară nemijlocit prin relaţiile de piaţă);

b) concurenţa din afara pieţei (în afara relaţiilor directe de vânzare-

cumpărare).Un exemplu tipic de concurenţă în afara pieţei îl constituie competiţia pentru

inovaţie tehnologică.

Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice se impun, între altele,

eforturi susţinute din partea statelor, care să elimine atât “surplusul” de concurenţă, cât şi

“insuficienţa” acesteia, să încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un

optim relativ.

În măsura în care este loială, deschisă, reglementată, supravegheată şi bazată pe

preţuri libere, concurenţa îndeplineşte mai multe roluri.

Concurenţa îndeplineşte rolul de mecanism-motor al economiei de piaţă.

Sub acţiunea concurenţei, întreprinzătorii din orice domeniu sunt

determinaţi să-şi sporească, prin acumulare, capitalul iniţial, să introducă progresul

tehnico-ştiinţific, să diversifice bunurile şi să le îmbunătăţească permanent calitatea, să

sporească productivitatea factorilor utilizaţi şi să reducă costurile unitare ale produselor.

În acest mod, concurenţa contribuie la realizarea progresului, în general, a

progresului tehnico-economic în special.

Concurenţa creează emulaţie între agenţii economici; deschide calea spre

profituri meritate, îi favorizează pe cei dinamici şi calculaţi, care se adaptează rapid

la schimbările pieţei şi îi elimină pe cei imobili care produc şi distribuie bunuri cu o

eficienţă scăzută.

Exercitarea concurenţei împiedică întreprinderile să deţină poziţii de

monopol şi să câştige profituri de monopol.

Altă funcţie a concurenţei o reprezintă menţinerea preţului fiecărui bun la

un nivel real, iar prin aceasta se raţionalizează costurile şi se asigură sporirea profitului.

Mecanismul concurenţei, fiind subordonat în principal obţinerii profitului,

îndeplineşte şi o funcţie psihologică, induce optimismul în rândul agenţilor economici,

le stimulează iniţiativa şi creativitatea, îi determină să se preocupe permanent de eficienţa

şi raţionalizarea activităţii desfăşurate.

Concurenţa nu trebuie mitizată; ea nu soluţionează de la sine problemele

economiei de piaţă şi se manifestă ca un proces contradictoriu.

CURSUL NR.9

FFOORRMMAARREEAA PPRREEŢŢUURRIILLOORR PPEE DDIIVVEERRSSEE PPIIEEŢŢEE

99..11.. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuulluuii ddee eecchhiilliibbrruu

Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial

existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere

şi ofertă. Mişcarea preţului poate fi ascendentă ori descendentă. Şi într-un caz şi în

celălalt, mersul preţului, pozitiv ori negativ, provoacă o dinamică contradictorie a cererii

şi a ofertei. Când preţul creşte, cererea scade, iar oferta creşte şi invers, în ipoteza opusă.

Apare ca efect o nouă relaţie între cerere şi ofertă, care, la rândul ei, reacţionează asupra

preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate, mişcarea cererii şi ofertei conduce

la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru. Grafic

reprezentată, curba cererii şi a ofertei se intersectează într-un punct marcând egalitatea lor

şi eliminarea preţului de dezechilibru.18

Mecanismul de formare a preţului de echilibru

Acesta se întemeiază, în lumina celor de mai sus, pe principiul cibernetic al feed-

back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect. El presupune mişcarea

deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în

decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura

bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.

Preţul de echilibru este un preţ teoretic. În realitate, el nu este prezent, sau se

iveşte cu totul întâmplător; fiind efemer. Sunt, însă, numeroase împrejurări în care preţul

de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Ultimul

este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât

durează condiţiile ce i-au dat naştere.

Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă

nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi

oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru

este constant.

În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt, însă, în

continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbări ale preţului de echilibru, pe care le

prezentăm în continuare:

a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân

constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade;

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului

rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte;

c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă

cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta;

d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă

cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.

Modificarea preţului de echilibru nu este numai un rezultat al mişcării

independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor

intervenite în costurile de producţie.

18 Lipsey, Richard; Steiner, Peter; Lafay, Jean Dominique - Analyse economique (economics), Editions

Cujas, Paris, 1988, p. 85.

Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă

Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale, strâns

corelate.

a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele

societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de

bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea resurselor, în

concordanţă, ori în discordanţă, cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii.

b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere

de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan.

Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea preţurilor la diferite mărfuri, îngăduită

de concurenţa perfectă.

99..22.. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuulluuii ddee mmoonnooppooll În cadrul monopolului, oferta individuală şi oferta agregată se confundă. Firma

monopolistă, prin definiţie, se confruntă cu totalitatea cererilor individuale. Cererea către

firmă se confundă cu cererea pieţei (cererea agregată) şi apare, în principiu, ca o funcţie

descrescătoare de preţ. Oferta depinde în mod exclusiv de deciziile de producţie ale

monopolistului. El va determina pe curba cererii un cuplu de cerinţe: cantitatea şi preţul

bunului, dar acestea au repercusiuni nu numai asupra cererii, ci şi asupra veniturilor şi

cifrei sale de afaceri.

Echilibrul de piaţă al producătorului în cadrul monopolului se manifestă atunci când

monopolistul nu are interesul să modifice nici preţul şi nici cantitatea bunului produs.

Condiţia obţinerii profitului maxim nu este singura soluţie decisă de monopol;

acesta va căuta şi alte moduri de gestiune, alte strategii cum ar fi: gestiunea în stare de

echilibru, stabilirea preţului la nivelul costului managerial, discriminarea prin preţ a

clientelei monopolului.

a) Prima strategie de piaţă luată în consideraţie este aceea în care monopolul

îşi maximizează profitul.

b) Profitul maxim nu este singura alternativă de gestiune pe care o iau în calcul

monopolurile.

c) Pentru a evita pierderile, monopolistul preferă o nouă alternativă: gestiunea

în stare de echilibru, astfel încât să nu depăşească pragul în care profitul total să fie nul.

d) O alternativă des întâlnită la monopolurile gestionate de puterea publică o

reprezintă stabilirea preţului la nivelul costului marginal.

e) Discriminarea prin preţ reprezintă o altă practică monopolistă în domeniul

preţurilor.

9.3. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuurriilloorr oolliiggooppoolliissttee

Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători;

dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol, iar dacă sunt mai

mulţi de doi mari producători avem de a face cu oligopolul propriu-zis. O ramură sau o

industrie se află în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat

au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi.

Caracteristicile fundamentale ale pieţelor de tip oligopolist sunt:

a) interdependenţa acţiunii diferiţilor vânzători.

b) gradul înalt de concentrare a capitalului şi a producţiei, care, poate fi analizat

la nivelul fiecărei ţări şi la nivel mondial.

c) comportamentul de diversificare a produselor şi activităţilor mărcilor şi

submărcilor de fabricaţie (la fel ca în situaţia de monopol).

Firma oligopolistă cu cea mai restrânsă concurenţă o constituie duopolul, în cadrul

căruia într-o ramură de producţie se confruntă doi mari producători. Comportamentul de

piaţă al celor doi protagonişti poate fi pacifist sau agresiv, de dominaţie sau de simplă

dependentă, de stăpân sau de satelit pe piaţa produsului.

99..44.. IInntteerrvveennţţiiaa ssttaattuulluuii îînn ddoommeenniiuull pprreeţţuurriilloorr

Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint

numai două: fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a

veniturilor pentru bunurile agricole.

Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează

trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.).

Aceste preţuri sunt inferioare preţului de echilibru, ce s-ar forma în piaţa cu concurenţă

liberă, şi au menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile, inclusiv păturilor

sociale cu venituri mici, ceea ce are efecte pozitive asupra procesului general de refacere

a potenţialului productiv uman. Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă, totodată,

conflictele sociale grave, generatoare de dezechilibre economice suplimentare.

Deşi îndreptăţită social şi economic, fixarea preţurilor maxime atrage după sine -

susţine literatura economică de factură liberală - consecinţe negative importante:

– producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar

oferta nu revine la o stare normală, apropiată de nevoia socială. Cauza o constituie lipsa

stimulentelor materiale şi a mijloacelor financiare necesare, însoţitoare inevitabile ale

preţului neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este exclus, dar -

consideră mulţi economişti - el poate fi prevenit dacă statul sprijină prin diferite pârghii

(alocaţii de la buget, credite preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile

care creează bunurile vitale pentru oameni;

– apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute la preţuri statal

reglementate, alături de piaţa oficială. Acest neajuns se poate limita însă, sensibil, la

proporţii nepăgubitoare, dacă instituţiile care veghează respectarea legilor îşi fac datoria

şi sancţionează pe cei vinovaţi;

– apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ

(acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. Dar acest

efect negativ este corectabil în timp prin creşterea ofertei la care ne-am referit, realizată

prin susţinerea producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în

perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul de cerere, generat de

preţ, echivalează - mai ales în ţările slab dezvoltate - cu condamnarea unor largi pături ale

populaţiei la subconsum şi subalimentaţie.

Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în calcul costul social

ridicat al preţurilor ieşite din matcă, pierderile economice provocate de greve,

demonstraţii (care dereglează şi reduc producţia chiar la nivelul ţării), de deteriorarea

climatului politic, de deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc.

Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.

Ambele categorii de măsuri, luate de stat, pornesc de la specificul producţiei agricole, de

la instabilitatea acesteia, determinată de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul.

Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul

ştiinţei şi tehnicii, este prezentă chiar în ţările în care agricultura a atins randamente

înalte. Această instabilitate modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de

finanţare a producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale

viitoare, precum şi consumul populaţiei.

Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au iniţiat, mai ales în

perioada postbelică, măsuri de garantare a preţurilor la un nivel superior celui de

echilibru, agricultorii beneficiind astfel de venituri mai ridicate. Asemenea preţuri sunt

necesare; mai ales când producţia agricolă este abundentă; caz în care piaţa concurenţială

atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată cu elasticitatea

redusă a cererii produselor alimentare. Anii cu recolte neobişnuit de mari reduc veniturile

totale ale agricultorilor, întrucât - aşa cum a susţinut îndreptăţit economistul Gregory

King - preţul unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta

depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu 10% acest necesar,

preţul unitar scade cu 20%.

Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri,

antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi

a veniturilor viitoare.

Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la

o fracţiune a ei.

Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze, în ani

diferiţi, cu venituri totale inegale. S-a încercat, de aceea, şi practica garantării veniturilor

anuale.

În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în piaţa produselor

agricole, ca şi alte măsuri de sprijinire directă a agriculturii au avut o influenţă evident

favorabilă asupra acestei ramuri şi a economiei întregi. În Uniunea Europeană, deosebit

de consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial deficitară la o serie

de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar atât cererea solvabilă, cât şi nevoia

reală.

În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi internaţional, al

formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de seamă au bursele de mărfuri.

CURSUL NR.10

POLITICI ECONOMICE

CADRUL MACROECONOMIC AL POLITICII ECONOMICE

10.1. Cadrul macroeconomic al politicii economice

Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului democratic în

direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice de atins pentru o anumită

perioadă, într-o ţară, precum şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare

transpunerii în practică a acestora.

Obiectivele politicii economice se ierarhizează la toate nivelurile de agregare

economică, având ca premisă şi, totodată, ca scop final interesul general al naţiunii,

într-un anumit orizont de timp.

Politicile sunt rezultatul activităţii instituţiilor comune, însă implementarea lor cade

în sarcina statelor membre.

După scopurile pe care le urmăresc, politicile comunitare sunt:

- de reglementare, prin care se crează şi se pun în aplicare legi şi alte tipuri de

reglementări juridice; un exemplu îl reprezintă politica privind concurenţa;

- redistributive, prin care se urmăreşte minimizarea pierderilor legate de alocarea

resurselor datorate barierelor de orice tip, cum ar fi Politica agricolă comună sau Politica

bugetară.

- de promovare a coeziunii şi convergenţei în spaţiul comunitar, categorie în care

intră Politica de dezvoltare regională sau Politica socială;

- de stabilizare macroeconomică, cum ar fi politica monetară şi cea fiscală;

- externe, care reglementează relaţiile Uniunii Europene cu restul lumii (de

exemplu, Politica externă şi de securitate comună);

- privind drepturile legislative ale cetăţeanului, categorie in care intră justiţia şi

afacerile interne;

- privind guvernarea UE;

- în sensul stabilirii şi dezvoltării valorilor, structurilor şi normelor Uniunii

Europene.

10.2. Clasificarea politicilor economice

Există mai multe categorii de politici economice fapt ce impune clasificarea

acestora după anumite criterii:

1. În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile

economice pot fi:

de creştere şi dezvoltare;

de ocupare a forţei de muncă (antişomaj);

de stabilizare a preţurilor;

antiinflaţioniste;

de subvenţionare a exporturilor;

de limitare a importurilor;

politici sociale,

politici agricole etc.

2. În raport de mijloacele (instrumentele) utilizate pentru promovarea

diferitelor politici există:

politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (politici monetare şi

bugetare);

politici în care se folosesc acţiuni directe asupra mecanismelor economice

(politici de preţuri, de venituri);

politici care se bazează pe legislaţia economică.

3. În funcţie de durata de extindere în timp a obiectivelor politicii

economice, acestea pot fi:

politici conjuncturale (anticiclice, deflaţioniste, de relansare a activitatilor

economice);

politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economiei.

4. În funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economiei de către

administraţiile publice, politicile economice pot fi:

politici de limitare (spre exemplu, de încadrare a creditului în anumite

limite),

politici de incintare a subiecţilor economiei (de formare a comportamentului

acestora în schimbul unor avantaje),

politici de concertare (vizează încheierea de acorduri şi convenţii între

partenerii la viaţa economică şi socială).

5. Având în vedere amploarea domeniului afectat, politica economică a unui

stat poate fi: globală, sectorială sau selectivă (spre exemplu, politica economică

externă, care se poate extinde la toate tranzacţiile cu alte ţări sau numai la unele din

ele).

6. În raport de orientarea doctrinară, se disting:

politici liberale şi

politici dirijiste.

Politicile liberale acordă toata încrederea mecanismelor libere de piaţă, fiind

cunoscute ca politici ale ofertei, pe când politicile dirijiste, keynesiene, preconizează

intervenţia activă a puterii publice şi pune accentul pe rolul cererii globale19

.

Pentru înţelegerea modului de concepere şi funcţionare a politicilor economice ce

prezintă o importanţă majoră în sistemul economic specific unei societăţi, vom trata în

continuare câteva din politicile economice de interes major.

19 Ghe. Pîrvu, Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.15-16

CURSUL NR.11

POLITICI ECONOMICE PRIVIND CREŞTEREA ECONOMICĂ. TEORII,

TIPURI ŞI MODELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

11.1. Politici economice privind creşterea economică

Teoriile, tipurile şi modelele de creştere economică evidenţiază diferitele

modalităţi cu ajutorul cărora prin activitatea prezentă o putem influenţa pe cea viitoare,

precum şi sursele pe care le putem aloca pentru a asigura o creştere continuă.

Evoluţia în timp a activităţii economice a făcut posibilă şi evoluţia teoriilor care

au susţinut creşterea şi dezvoltarea economică, de la teoriile clasice la cele keynesiste şi

postkeynesiste şi mai departe la teoriile neoclasice până în prezent la noua teorie a

creşterii economice.

În viziunea clasică dezvoltarea economică nu făcea necesară intervenţia directă a

statului, oferta (producţia) putea să regleze automat cererea prin mecanismul preţurilor

libere iar dacă era necesară intervenţia statului, aceasta avea loc indirect la nivel

microeconomic şi numai în sensul creşterii ofertei prin stimularea acumulării şi

investiţiilor.

La începutul secolului XX, pe fondul unor numeroase dezechilibre economice şi

sociale cu care s-au confruntat economiile multor state şi care au atins apogeul în

timpul crizei economice din 1929-1933, s-a făcut şimţită nevoia restructurării teoriei

economice şi elaborarea unor noi concepte care să fundamenteze noile sensuri ale

dezvoltării şi creşterii economice. Are loc afirmarea gândirii economice keynesiste care

susţine teoretic necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a dinamiza, prin

măsuri de politică economică cererea agregată.

După cel de-al doilea război mondial are loc cu adevărat conturarea teoriei

creşterii economice ca o componentă de seamă a ştiinţei economice şi au fost elaborate

modelele neoclasice de creştere care au în centrul lor creşterea economică prin ocuparea

deplină a forţei de muncă, acumularea de capital şi introducerea noilor tehnologii

In ultimele decenii ale secolului XX s-a conturat o nouă teorie a creşterii

economice a cărei premisă o constituie acumularea de capital asociată cu o acumulare

de cunoştinţe.

Această nouă teorie a creşterii economice se detaşează prin următoarele

modificări:

- consideră progresul tehnic ca fiind produs al activităţii economice validat de

piaţă pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;

- în noile condiţii cunoaşterea şi tehnologia se caracterizează prin

randamente superioare, prin aceasta fiind certificată trecerea de la economia bazată

pe resurse, la economia bazată pe cunoaştere;

- apariţia de noi cunoştinţe constituie o sursă pentru impulsionarea creşterii

economice, admiţându-se că şi descoperirile de mai mică amploare, dar la momentul

potrivit pot veni în sprijinul creşterii economice.

Evoluţia fenomenelor şi proceselor economice în cadrul fiecărei economii

naţionale, a economiei mondiale în general la începutul mileniului trei relevă, anumite

tendinţe în planul creşterii şi dezvoltării economice20

:

20 V.Pârvu, Creşterea economică şi dezvoltarea economică durabilă, Editura Universitaria, Craiova, 2002

1. au fost elaborate noi strategii, noi viziuni asupra evoluţiei vieţii economice, cu

sunt: creşterea durabilă, creşterea adecvată, curată şi înţeleaptă care situează pe

prim plan laturile calitative în defavoarea celor cantitative

2. în procesul dezvoltării economiei mondiale se intensifică competiţia,

concurenţa dintre state, motivaţiile fiind atât de natură economică, dar şi politică;

3. se produc mutaţii rapide şi profunde în planul progresului tehnic care aduc

pe prim plan în procesul creşterii economice neofactorii de producţie, în principal

informaţia şi cunoaşterea

4. creşterea şi adâncirea interdependenţelor economice internaţionale, a

generat o creştere a dependenţei în dezvoltare faţă de exterior, atât a statelor mai

puţin dezvoltate, dar şi a celor dezvoltate;

5. intensificarea procesului de integrare economică pe plan mondial

amplifică şi mai mult resursele dezvoltării şi creşterii economice necesare fiecărei ţări;

6. globalizarea şi mondializarea vieţii economice atrage după sine o serie de

consecinţe pozitive generate de adoptarea unor noi strategii de creştere economică;

7. astăzi, mai mult ca oricând, elaborarea startegiilor privind dezvoltarea şi

creşterea economică se face în funcţie de cerinţele de mediu, ecodezvoltarea

reprezentând o nouă prioritate;

8. dezvoltarea şi creşterea economică în fiecare ţară, dar şi la nivel mondial,

întâmpină noi obstacole cunoscute generic sub numele de economie subterană

9. în procesul creşterii economice se observă interferenţa tot mai puternică

dintre economie şi politică, deciziile economice au din ce în ce mai mult o încărcătură

politică, de multe ori cu consecinţe neprevăzute;

10. în noile condiţii se impune regândirea şi reevaluarea rolului statului în viaţa

economică, nu în direcţia intervenţiei directe ci a supravegherii respectării

principiilor generale ale vieţii economice, a funcţionării corecte a mecanismului

economic.

11.2. Tipuri şi modele de creştere economică

În cadrul fiecărei ţări, în funcţie de posibilităţile de combinare a diferitelor laturi

ale factorilor atraşi şi utilizaţi în procesele economice vom întâlni mai multe variante

ale creşterii economice definite drept tipuri de creştere economică, a căror clasificare şi

structurare se poate realiza în funcţie de anumite criterii:

a. În raport de ponderea laturilor cantitative sau calitative la rezultatele

obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv, intermediar, intensiv.

Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare ale

laturilor cantitative ale factorilor participanţi la producţie, aceasta însemnând utilizarea

unui volum însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest

consum de o eficientă ridicată.

Acest tip este specific ţărilor care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel

economic incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice

superior resursele naţionale. Se bazează prioritar pe acumulări susţinute, pe ample

eforturi investiţionale prin atragerea de capitaluri interne sau externe. Un asemenea

mod de dezvoltare, bazat pe o rată înaltă a acumulării, pe lângă unele efecte pozitive în

planul dezvoltării, au afectat consumul populaţiei, limitându-1.

Tipul intermediar presupune participarea la rezultatele economice în ponderi

egale a factorilor cantitativi şi calitativi. Este întâlnit în multe ţări aflate în tranziţie

către o economie modernă avansată. Tipul intermediar de creştere economică poate

predomina într-o economie mai mult sau mai puţin, în funcţie de bogăţia sau lipsa

factorilor interni, dar şi de conjunctura economiei mondiale.

Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, care

produc şi consumă noul, care sunt capabile să genereze şi, în acelaşi timp, să absoarbă

progres tehnologic, utilizând factorii în care laturile calitative sunt preponderente,

eficienţa economică ridicată fiind elementul definitoriu al oricărei activităţi.

Economiile caracterizate prin tipul intensiv de creştere economică sunt capabile să

se autoîntreţină şi să-şi accelereze dezvoltarea bazându-se pe progresul tehnic, inovare,

noile tehnologii şi cunoştinţele favorizate de societatea informaţională, dar şi pe

utilizarea unei forţe de muncă educată, înalt calificată şi un management receptiv la

nou, care îmbină eficient opţiunile şi priorităţile microeconomice cu cele

macroeconomice.

b. În funcţie de prioritatea factorilor interni sau externi ai dezvoltării, dar şi

de finalitatea acţiunilor întreprinse deosebim:

tipul de creştere economică orientat spre interior urmăreşte să limiteze

influenţa pieţei mondiale asupra dezvoltării interne, să creeze o economie internă

funcţională, cu mecanisme şi structuri proprii, care în final, preponderent, urmăreşte

satisfacerea nevoilor interne. Acest tip de creştere economică, prin structurile

industriale create, este un mare consumator de materii prime şi, în acelaşi timp,

exportator de materii prime pentru acoperirea necesarului de valută pentru dezvoltarea

internă. Prin politica economică promovată s-a accentuat dependenţa dezvoltării interne

de exportul materiilor prime, a crescut datoria externă şi a dezechilibrat balanţa de plăţi

externe. În acest context, finanţarea dezvoltării interne din resurse proprii a devenit tot

mai dificilă astfel încât, în multe ţări această cale de dezvoltare nu a dat rezultatele

scontate.

tipul de creştere economică orientat spre exterior concepe o structură

economică internă ce vizează pe lângă satisfacerea propriilor cerinţe, încadrarea

eficientă în circuitul economic mondial, realizarea unei mari părţi a producţiei naţionale

pe piaţa mondială. Un asemenea tip de creştere economică impune liberalizarea

preţurilor interne, apariţia de noi ramuri, întreprinderi şi activităţi, restrângerea rolului

statului în viaţa economică, extinderea sectorului privat în economie şi crearea

sistemului financiar capabil să mobilizeze resursele necesare finanţării dezvoltării

economice.

În raport de măsurile de politică utilizate deosebim tipul de dezvoltare

economică, inflaţionistă şi tipul de dezvoltare neinflaţionistă.

Adândirea diviziunii mondiale a muncii, progresul fără precedent al ştiinţei şi

tehnologiei, extinderea schimburilor internaţionale a făcut posibilă apariţia unui tip

naţional al dezvoltării economice şi tipului global al dezvoltării, ca rezultat al

accentuării interdependenţelor la scară planetară.

În strânsă legătură cu definirea tipurilor şi modelelor de creştere economică se află

şi problemele modelării proceselor de creştere şi dezvoltare economică.

Datorită complexităţii proceselor creşterii economice, pentru o mai bună

gestionare a factorilor şi finalizare a scopurilor urmărite s-a recurs la utilizarea

aparatului statistic şi matematic. Din îmbinarea teoriei economice cu statistica şi

matematica economică a apărut o nouă disciplină, econometria şi, odată cu aceasta s-a

trecut la elaborarea de modele matematice ale creşterii economice.

Modelarea creşterii economice presupune elaborarea şi utilizarea de modele

economico-matematice în dublu scop: teoretic, de descriere şi explicare, şi pragmatic,

de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.

Modelarea economică presupune utilizarea unor instrumente, a unor variabile

care corelate direcţionează o anumită evoluţie dorită, în timp, a vieţii economice.

Modelul economic reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii

variabile şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii creşterii economice şi

rezultatele procesului decreştere economică, punândîn evidenţă mecanismele,

intensitatea şi tendinţele acestuia.

Complexitatea desfăşurării vieţii economice a impus elaborarea mai multor

categorii de modele economice, în raport de scopul urmărit, ceea ce face necesară o

clasificare şi structurare a acestora în funcţie de anumite criterii.

În raport de sfera de cuprindere a fenomenelor şi proceselor economice există:

modele microeconomice, acoperind spaţiul economic restrâns al unui agent

economic, grupe de agenţi economici sau activitatea unei ramuri

modele macroeconomice, acoperind spaţiul economic naţional, operând cu

indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate;

modele de creştere mondoeconomică impuse de aparaţia unor probleme

globale, planetare ce influenţează procesul creşterii şi dezvoltării la scară naţională,

zonală şi globală.

În funcţie de caracterul informaţiilor pe care le poate cuprinde, modelele creşterii

economice pot fi:

modele statice, sunt o oglindă a stării economice a unei ţări la un moment dat al

evoluţiei sale şi,

modele dinamice care reflectă modificarea în timp a valorilor parametrilor

specifici creşterii economice, formulând traiectoria creşterii economice optime, din mai

multe posibile.

Din punctul de vedere al gradului de agregare a componentelor economiei

naţionale există:

modele monosectoriale care nu diferenţiază pe ramuri economice intrările de

factori şi ieşirile de rezultate având un înalt grad de abstractizare;

modele multisectoriale, diferenţiază pe ramuri factorii şi rezultatele, contribuţia

fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor sintetici.

În raport de scopul urmărit prin elaborarea modelelor întâlnim:

modele descriptive, fiind utilizate pentru simularea unui fenomen sau proces

eonomic şi,

modele normative utilizate în scop de optimizare a proceselor de creştere

economică.

Pentru ca modelele creşterii economice să fie viabile, să reflecte corect traiectoria

mişcării vieţii economice, este necesar ca acestea să îndeplinească cumulativ o serie de

condiţii: să aibă corespondent în realitate, su fie izomorfe cu sistemul real pe care îl

reprezintă, să fie operaţionale, adică să facă apel la indicatori utilizaţi în mod curent în

statistică şi previzionare; să fie calculabile, adică să poată fi transpus într-un algoritm

rezolvabil cu calculatorul electronic. Îndeplinând aceste cerinţe, modelele pot fi folosite

pentru a genera mai multe variante de creştere economică din care avem posibilitatea de

a le selecta pe cele optime scopului urmărit.

CURSUL NR.12

POLITICI ECONOMICE. POLITICA FISCALĂ ŞI MONETARĂ

12.1. Politica fiscală. Caracteristici ale politicii fiscale

Politica fiscală este concentrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi nediscriminatoriu al

impozitelor şi taxelor, în scopul promovarii unei creşteri economice sustenabile, al

consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc. În domeniul bugetar se

urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei alocărilor bugetare pe bază de priorităţi şi creşterea

transparenţei cheltuielilor publice.

În acelaşi timp, politica fiscal-bugetară are de înfruntat două mari provocări:

menţinerea caracterului prudent pentru a se asigura sustenabilitatea externă şi continuarea

procesului dezinflationist şi, totodată, asigurarea surselor de finanţare a angajamentelor ce

decurg din asumarea obligaţiilor rezultate din acordurile cu UE,.

Nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi mărimea deficitului bugetar sunt stabilite

la un nivel corelat cu obiectivele majore de politică economică pe care le avem de atins cu

scopul accelerării procesului de convergenţă reală, susţinerii procesului de scădere a inflaţiei

şi menţinerii deficitului de cont curent în limite sustenabile din punct de vedere al finanţării.

Ţinând cont de orientarea politicii monetare şi de curs de schimb, se are în vedere o

corelaţie îmbunătăţită în cadrul ansamblului de politici macroeconomice. Dacă în cadrul

mixului de politici macroeconomice, politica monetară şi de curs va da prioritate obiectivului

de reducere a inflaţiei, asigurarea competitivităţii externe va reveni într-o masură

preponderentă politicii fiscal bugetare, alături de politica de venituri şi a pieţei muncii.

O parte din caracteristicile politicii fiscal-bugetare sunt:

• stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele

macroeconomice precum şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susţinerii

eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă;

• continuarea reformei administraţiei fiscale în vederea îmbunătăţirii colectării

obligaţiilor bugetare;

• îmbunătăţirea managementului cheltuielilor bugetare prin:

- Prioritizarea mai bună a cheltuielilor, în special a proiectelor de investiţii;

- Îmbunătăţirea capacităţii de programare bugetară pe termen mediu

- Creşterea transparenţei cheltuielilor publice;

- Creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de dezvoltare şi a fondurilor

structurale şi integrarea deplină a acestora în cadrul bugetar general;

• accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a

comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice;

• continuarea diminuării contribuţiilor la asigurările sociale cu scopul încurajării

procesului de creare de noi locuri de muncă.

12.2. Politica monetară şi instrumentele acesteia. Echilibrul pieţei monetare

În cadrul politicii economice de ansamblu practicată de autoritatea publică dintr-

o ţară, un rol important îl deţine politica monetară, având ca obiectiv adapotarea

mijloacelor de plată la nevoile economiei.

Politica monetară, este o componentă a politicii economice, ea nu poate fi

elaborată şi urmărită independent de celelalte acţiuni ale puterii publice şi poate fi

definită, ca reprezentând ansamblul de acţiuni şi decizii exercitate de autorităţile

monetare dintr-o ţară (Banca Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi a

altor active financiare, având ca efect modificarea masei monetare şi a ratelor

dobânzii, în vederea orientării economiei pe termen scurt şi mediu21

.

În general, în toate ţările, politica monetară mai amplă şi profundă sau mai restrânsă

este promovată de Banca Centrală, care acţionează aproape în majoritatea cazurilor în

conclucrare şi coordonare cu autorităţile guvernamentale. Legătura şi conlucrarea

autorităţilor monetare cu puterea publică în elaborarea politicii economice (în general), a

politicii monetare (în special) depinde de gradul de autonomie de care beneficiază autoritatea

monetară (Banca Centrală).

Obiectivele politicii monetare pot fi grupate şi analizate în raport de anumite criterii:

1. în raport de sfera (spaţiul) de cuprindere a acţiunii autorităţii monetare deosebim:

a. obiective interne: reglarea cererii de monedă ca mijloc de schimb şi de plată în

vederea realizării stabilităţii preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă, expansiunea

economică etc;

b. obiective externe: încurajarea intrărilor şi ieşirilor de capitaluri pentru reechilibrarea

balanţei de plăţi, pe de o parte,, sau găsirea de modalităţi de a suporta presiunile valutare din

exterior atunci când mişcările de capitaluri se derulează în scopuri speculative, pe de

altă parte;

2. în raport de motivaţiile politicii monetare promovate de autoritatea monetară

deosebim:

a. politica monetară care urmăreşte organizarea profesiunii bancare de aşa manieră

încât să asigure protecţia deponenţilor şi să evite riscurile;

b. prin politica monetară se urmăreşte realizarea obiectivelor economice fundamentale

prin modificarea masei monetare şi a ratei dobânzii;

3. în raport de ţintele operaţionale ale politicii monetare deosebim:

a. obiective care urmăresc controlul dimensiunilor masei monetare;

b. obiective care urmăresc determinarea şi evoluţia nivelului ratei dobânzii;

Trebuie precizat, în acest context, ca Banca Centrală nu poate să îndeplinească simultan

aceste două obiective deoarece:

- dacă se urmăreste stabilirea unui anumit nivel al ratei dobânzii, atunci va trebui să se

modifice oferta de bani (a mărimii masei monetare), astfel ca rata dobanzii să coincidă cu

scopul propus;

- dacă se urmăreste un anumit nivel al masei monetare, atunci se va acţiona asupra

ratei dobanzii majorând sau micşorând nivelul acestuia.

4. în raport de durata în timp a obiectivelor urmărite prin politica monetară deosebim:

a. obiective pe termen scurt (controlul nivelului ratelor dobanzii practicate);

b. obiective pe termen lung (controlul ratelor de creştere a masei monetare).

5. în raport de caracterul intermediar (sectorial) al acestor obiective deosebim:

a. obiective cantitative: referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în circulaţie

într-o economie;

b. obiectivul ratei dobânzii: mărirea sau reducerea nivelului acesteia;

c. obiectivul ratei de schimb - prin care se urmăreşte atingerea unui anumit nivel al

cursului de schimb al monedei nationale pe piaţa valutară.

În Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României se precizează: obiectivul

21 Economie, Ediţia a V-a, ASE Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti,2000, p.327-330;Gh. Creţoiu,

Economie, Editura ALL-Beck,Bucureşti, 2003,p. 256-259

fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilităţii monetare, pentru a contribui la stabilitatea

preţurilor, iar pentru atingerea acestuia B.N.R. elaborează politica monetară, valutară şi de

credit, organizează şi supraveghează sistemul bancar şi profesiunea bancară.

Atingerea obiectivului fundamental impune:

- orientarea consistentă a politicii monetare către obiectul fundamental al stabilităţii

preţurilor;

- crearea şi dezvoltarea pieţelor financiare;

- realizarea convertibilităţii de cont a monedei naţionale;

- creşterea rezervelor internaţionale;

- consolidarea independenţei sale funcţionale.

Un prim obiectiv al politicii monetare îl reprezintă realizarea, în dinamică, a

echilibrului pe piaţa monetară.

Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită

mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă.

Punctul de echilibru pe piaţa monetară care determină cantitatea de echilibru şi

preţul de echilibru (rata dobânzii), este dat de punctul de intersecţie a curbei cererii de

monedă şi curbei ofertei de monedă.

Principalele instrumente ale politicii monetare prin care se urmăreşte realizarea

echilibrului pe piaţa monetară sunt:

1. Manevrarea taxei scontului şi rescontului

Scontarea este operaţiunea specifică prin care o bancă comercială achiziţionează de la

clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, efecte de comerţ, (cambii, bilete la ordin), plătind

deţinătorului suma înscrisă pe titlul respectiv, mai puţin comisionul (dobanda aferentă pentru

perioada de timp cuprinsă între momentul achiziţionării titlului şi scadenţa sa).

Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare, de către banca de emisiune, de la

băncile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urmă, înainte de

scadenţă, plătind băncilor comerciale suma înscrisă pe titlu, mai puţin comisionul. Prin

operaţiunea de rescontare Banca Natională creează rezerve monetare excedentare (numerar)

pentru băncile comerciale.

Evoluţia taxei scontului (rescontului) este condiţionată de conjunctura economică

internă şi internaţională. O majorare a taxei scontului şi rescontului de către banca centrală

conduce la creşterea costului creditelor şi, în consecinţă, la reducerea lichidităţilor pe piaţa

monetară şi la frânarea activităţii economice. Dimpotrivă, o reducere a taxei scontului

(rescontului) are ca efect creşterea lichidităţilor din economic, reducerea costurilor băncilor

cu acordarea de credite, o cerere crescândă de bani şi ca rezultat o relansare a activităţii

economice.

2. Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de catre banca centrală (de

emisiune) de pe piaţa deschisă (open market). Într-o economie naţională există un anumit

volum necesar al masei monetare, care evoluează odată cu ansamblul activităţilor economice.

De asemenea, pe piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă cererea agregată şi

oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie un excedent

global, fie un deficit global de lichidităţi. Banca Naţională intervine în acest mecanism pentru

a reechilibra piaţa monetară, "retezând" excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa

(deficitul) de lichidităţi. În primul caz, când trebuie redus excedentul de lichidităţi, Banca

Naţională vinde pe piaţa monetară liberă o parte din efectele publice sau private pe care le

deţine în portofoliul său (bonuri de tezaur, obligaţiuni s.a.), atrăgând şi anihilând excedentul

de lichidităţi de pe piaţa monetară. În cel de-al doilea caz, când trebuie completat deficitul de

lichidităţi, Banca Naţională cumpără (achiziţionează) o parte din efectele publice sau private

deţinute de băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, acoperind deficitul de

lichidităţi al acestora.

3.Politica cotelor obligatorii de rezervă.

În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor fonduri de rezervă ale

fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau rezerva păstrată de banca respectivă şi

disponibilul băncii în contul său curent la Banca Naţională. Sporirea cotelor obligatorii de

rezervă diminuează disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează masa

monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezervă sporeşte masa creditului bancar şi

masa monetară din economie.

4. Refinanţarea societaţilor bancare de catre Banca Naţională.

Baza procesului de refinanţare a societăţilor bancare este reprezentată de creditul pe

termen scurt acordat de Banca Naţională celorlalte bănci. În acest scop se utilizează ca

instrumente:

a. linia de credit, prin care Banca Naţională deschide un cont unei societăţi bancare, pe

care îl alimentează la un nivel convenit şi pentru un interval de timp stabilit (de regula 90 de

zile). Rata dobânzii pentru acest credit se stabileşte de către creditor. Reducerea ratei

dobânzii la linia de credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare

debitoare şi asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte refinanţarea

băncilor comerciale şi micşorează masa monetară de care acestea dispun;

b. creditul de licitaţie se utilizează atunci când Banca Naţională disponibilizează

anumite resurse financiare, care sunt licite între societăţile bancare potenţial debitoare.

Societatea bancară care oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea licitaţiei;

c. creditul pe termen fix constă într-un credit special cu o scadenţă de 30 de zile pe

care Banca Naţională îl acordă societăţilor bancare aflate în dificultăţi de plată. După această

perioadă, prin neredresarea financiară a societăţii bancare debitoare, începe procesul

de supraveghere din partea Băncii Naţionale, care poate culmina cu propunerea de

reorganizare sau lichidare financiară a băncii respective.

CURSUL NR.13

MĂSURI ŞI POLITICI DE DIMINUARE A ŞOMAJULUI

Ocuparea raţională a forţei de muncă reprezintă unul din obiectivele esenţiale ale

politicii economice desfăşurată la nivel naţional, fără a afecta deciziile microagenţilor

economici vânzători şi utilizatori de forţă de muncă.

Necesitatea implicării statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile

economice pe care le îndeplineşte. Implicarea se realizează prin acţiuni directe şi indirecte şi

are ca scop imediat stimularea creării de noi locuri de muncă. Limitarea intervenţiei statului

pe piaţa muncii rezultă din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietate

privată, conţinutul şi nivelul acestor activităţi fiind determinate de proprietari în mod liber,

guvernele având rolul de a elabora politici naţionale de ocupare a forţei de muncă.

Politicile de ocupare trebuie înţelese ca fiind un ansamblu de măsuri elaborate de

către stat în scopul:

- stimulării creării de noi locuri de muncă

- adaptării resurselor de muncă la nevoile reale ale economiei;

- asigurării fluidităţii şi flexibilităţii pe piaţa muncii etc

Politicile de ocupare pot fi pasive şi active, fiecare urmărind scopuri precise şi

dispunând de mijloace adecvate de realizare.

Politicile pasive de ocupare se caracterizează prin aceea că pornesc de la o situaţie

existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării la un moment dat şi urmăresc găsirea de căi şi

soluţii pentru ocuparea excedentului de resurse de muncă. Politicile pasive considerând

nivelul ocupării ca fiind determinat de nivelul dezvoltării economice, de acţiunea forţelor

pieţei, pun accentul pe protecţia şomerilor prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor

persoane active să se retrasă de pe piaţa muncii. Asemenea acţiuni au caracter defensiv,

provoacă pesimism, generează o nouă segmentare a pieţei muncii.

Printre cele mai cunoscute măsuri de politică pasivă de ocupare amintim: reducerea

duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare

obligatorie; sporirea numărului de locuri de muncă cu program zilnic redus şi atipic,

restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare se caracterizează prin aceea că pornind de la o situaţie

existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării existent, printr-un ansamblu de măsuri,

metode, procedee şi instrumente se urmăreşte sporirea nivelului ocupării Politicile active

consideră nivelul ocupării ca fiind redus şi prin crearea de noi locuri de muncă pe bază de

investiţii şi prin alte modalităţi cu caracter ofensiv se urmăreşte adaptarea locurilor de muncă

la populaţia activă disponibilă.

Printre cele mai cunoscute măsuri de politică activă de ocupare amintim: îmbunătăţirea

învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor;

reconversia forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noi locuri de

muncă; dezvoltarea cercetării ştiinţifice în sprijinul producţiei; extinderea activităţilor cu

caracter ecologic; amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental hotărâtor în crearea

de noi locuri de muncă.

Politicile de ocupare folosesc ca instrumente politica monetară, politica bugetară,

politica fiscală, politica de venituri etc, care au rolul de a stimula atât cererea cât şi oferta.

Politicile fiscale şi monetare, numite şi politici de stimulare a cererii, au scopul de a

creşte cererea agregată, deci şi venitul naţional de echilibru. Principalele instrumente ale

politicii sunt: cheltuielile publice, impozitarea şi masa monetară aflată în circulaţie. Dacă

şomajul este determinat, spre exemplu, de o diminuare generală a cererii agregate, este

posibil ca o creştere a cererii agregate (crescând cheltuielile publice, reducând impozitele sau

crescând oferta de monedă) să genereze o utilizare suplimentară a forţei de muncă.

Politicile de stimulare a ofertei au drept scop creşterea nivelului potenţial de producţie

al unei economii prin:

a. îmbunătăţirea circulaţiei informaţiei. Lipsa de informaţie este o cauză posibilă

de prelungire a şomajului din două motive: mai întâi, lucrătorii neangajaţi (şomerii) au nevoie

de o perioadă îndelungată de timp pentru a-şi găsi slijbe adecvate dacă nu cunosc toate

oportunităţile existente. În epoca tehnologiei informaţiei, perioadele de căutare a unui loc de

muncă ar putea fi reduse dacă toate birourile de informare ar fi capabile să identifice în orice

moment, toate locurile de muncă adecvate şomerilor; în al doilea rând, unii angajatori se pot

considera ei înşişi vinovaţi în multe cazuri pentru că nu oferă suficiente informaţii cu privire

la natura slujbelor oferite şi la condiţiile de muncă; pentru a nu se produce abandonuri ale

locurilor de muncă din motive de nepotrivire.

Guvernul ar putea îmbunătăţi calitatea informaţiei prin finanţarea serviciilor oferite de

oficiile de muncă şi prin convingerea angajatorilor de necesitatea punerii la dispoziţia

solicitanţilor de descrieri reale şi detaliate ale locurilor de muncă oferite.

b. Scheme de recalificare. Imobilitatea profesională a muncii este un factor important

care determină şomajul structural. Un mijloc de a aborda problema constă în finanţarea de

către guvern a programelor de recalificare a acelor lucrători fără un loc de muncă ce doresc să

dobândească deprinderi noi.

c. Asistenţa financiară pentru reinstalarea la noul loc de muncă. Imobilitatea

geografică determină, alături de imobilitatea profesională creşterea şomajului structural.

Pentru a rezolva problema, extrem de utilă este furnizarea de informaţii cu privire la

facilităţile privind educaţia, petrecerea timpului liber, calitatea vieţii în alte regiuni din ţară,

dar, probabil, mai importantă este oferirea unui ajutor financiar destinat procurării unei

locuinţe, sau pentru a acoperi costurile mutării.

d. Asistenţă specială acordată tinerilor care doresc să se angajeze. Procentul ridicat al

şomajului este legat de creşterea şomajului în rândul tineterului. Mulţi adolescenţi părăsec

şcoala fără să fi învăţat o meserie, fără a avea o experienţă în muncă. Aceste cauze le

îngreunează găsirea unui loc de muncă; cei care reuşesc să se angajeze descoperă foarte

repede că locul de muncă ales nu corespunde aşteptărilor şi îl părăsesc pentru a căuta un post

mai adecvat. Extinderea consilierii profesionale, acordarea de stimulente firmelor care

califică personal pe termen scurt la locul de muncă sunt măsuri care pot duce la reducerea

şomajului în rândul tineretului.

e. Stimulente pentru firmele are reduc programul de lucru şi nu numărul de lucrători

angajaţi. Introducerea noilor tehnologii nu trebuie să conducă la disponibilizarea unor

lucrători. Guvernul poate să încurajeze sindicatele şi firmele pentru a conlucra în scopul

reducerii numărului mediu de ore pe săptămână şi nu a forţei de muncă angajate. Acest ţel

poate fi atins prin plătirea unor subvenţii firmelor care adoptă echipament tehnologic nou şi,

simultan, negociază cu sindicatele reducerea orelor de lucru, şi nu concedierea lucrătorilor.

Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl constituie diminuarea

sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu,

pot fi grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care

privesc populaţia ocupată, alte măsuri

a. Din prima categorie, (masuri care privesc direct pe şomeri) fac parte măsurile şi

acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau

pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice

şi economice. De asemenea, un loc important îl ocupă, facilităţile acordate de stat pentru

crearea de noi, întreprinderi şi pentru trecerea la noi forme de angajare. În acest sens, se

remarcă angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie cu contract de

muncă pe durată determinată, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De

regulă, asemenea miăsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele normale;

b. Măsurile care privesc populaţia activă ocupată, au ca scop diminuarea şomajului prin

crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură, în principal, prin "împărţirea

muncii" între cei angajaţi şi crearea de noi posibilităţi de angajare. Aceasta presupune o

reîmpărţire a muncii la scara economiei şi formarea unor noi principii de organizare a muncii

şi a producţiei. Protejarea populaţiei ocupate este realizată, în ultimul timp, şi prin măsurile

întreprinse pentru îndepărtarea imigranţilor şi repatrierea lor în ţările de origine.

Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât procesul

creării de noi locuri de muncă. Aceasta pentru că, şomajul, rămâne, în principal, un rezultat al

modului în care se desfăşoară procesul reproducţiei sociale. El este strâns legat de creşterea

economică şi de aceea, cele mai multe măsuri trebuie să vizeze acest domeniu.

Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii economice şi crearea

condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic acestei creşteri.

De aceea, diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu

pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă, constituie căi sigure de limitare a şomajului.

Impulsionarea cererii efective, prin investiţii bazate pe cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne,

pot avea efecte benefice asupra ofertanţilor forţei de muncă.

Investiţia în producţie trebuie însă corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa

profesională. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu reorientarea unor sectoare şi

ramuri de activitate, trebuie găsite şi mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot mai

profunde în planul structurii forţei de muncă (învăţământ modern bine structurat pe cerinţe şi

profesii)22

.

Pentru epoca pe care o parcurgem, dezvoltarea sectorului terţiar, îmbinarea unor

strategii naţionale cu altele locale şi regionale, ca şi înlăturarea oricărei piedici în calea liberei

iniţiative, sunt condiţii în plus, fără de care, nu poate fi asigurat echilibrul pe piaţa forţei de

muncă.

22 Ghe. Pîrvu, Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.269-273

CURSUL NR.14

NATURA, CONŢINUTUL ŞI FORMELE INFLAŢIEI IN ROMÂNIA

14.1. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei in România

În România, procesul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de comandă,

când sporirea salariilor nominale s-a realizat fără corespondent real în planul producţiei şi

productivităţii.

Inflaţia a fost un element definitoriu al evoluţiei economiei româneşti la sfârţitul

secolului XX şi începutul secolului XXI, caracterizată printr-o puternică şi dureroasă criză

economică alimentată de folosirea incompletă a capacităţilor de producţie, deficitul cronic al

balanţei comerciale şi de plăţi şi de practicarea şomajului mascat care a generat plata

salariului "pentru simpla prezenţă la locul de muncă".

Mecanismul oficial al inflaţiei a fost declanşat de masivele creşteri de preţuri după

următorul mecanism: apariţia unor bunuri considerate noi, cărora li se fixau totdeauna preţuri

mai mari, deşi erau de calitate mai proastă. Apariţia şi funcţionarea pieţei paralele (subterane)

a reprezentat, de asemenea, un indiciu al desfăşurării unui proces inflaţionist necontrolat.

Fixarea administrativă a preţurilor bunurilor economice fără o corelare cu mecanismele

pieţei, în condiţiile unei oferte insuficiente a făcut ca potenţialul inflaţionist să se acumuleze

şi să nu se manifeste efectiv pe piaţă. Această situaţie din economie în care piaţa cunoaşte o

penurie de produse iar preţurile sunt dirijate centralizat a fost cunoscută în literatura

economică drept inflaţie reprimată caracterizată prin existenţa la populaţie şi agenţii

economici a unor importante economii băneşti, ceea ce înseamnă că există un excedent de

masă monetară peste nivelul dorit, echivalent cu reducerea vitezei de rotaţie a monedei.

Această acumulare de bani se datora faptului că bunurile şi serviciile de consum erau

raţionalizate, iar populaţia şi agenţii economici nu aveau pe ce să-şi cheltuiască veniturile

băneşti.

În ultima perioadă de timp creşterea continuă a inflaţiei a fost un efect al degradării

continue a economiei româneşti, indicele preţului de consum crescând foarte mult. De aici se

poate trage concluzia că nivelul de trai al populaţiei din ţara noastră a fost serios afectat de

evoluţiile negative ale economiei, precum şi de măsurile întreprinse privind privatizarea care

nu a fost bine gândită şi de cele mai multe ori nu a fost corelată cu cele mai potrivite măsuri

de protecţie socială.

Având o economie neperformantă, beneficiind de o monedă fără putere de cumpărare

pe piaţa internaţională, România a avut de ales între a rămâne în urmă din punct de vedere

economic şi a se înscrie în rândul ţărilor ce fac eforturi deosebire pe linia dezvoltării.

Susţinerea reformelor a necesitat eforturi pe linia realizării de exedente comerciale în

relaţiile cu ţările dezvoltate economic, condiţie a surplusurilor de valută necesară finanţării

dezvoltării şi stopării inflaţiei.

Actualmente, se impun măsuri urgente cum ar fi: creşterea impozitelor pentru

importatori şi bunurile importate (TVA, impozit pe profit); - scăderea impozitelor pentru

exportatori şi bunurile exportate (TVA impozit pe profit); - scăderea dobânzii la creditele

pentru exportatori; - creşterea dobânzii la creditele pentru importatorii de bunuri prelucrate şi

servicii; - stabilirea valorii unice în vamă a mărfurilor extracomunitare, folosind preţuri în

valută forte care nu se depreciază - executarea silită a datornicilor falimentari de stat, şi nu

scutirea lor de datorii sau acordarea de credite nerambursabile.

În concluzie, actualmente, orice guvern din România, trebuie să-şi propună ca obiectiv

central realizarea unei depresiuni fără inflaţie sau cu inflaţie lentă. Pentru aceasta trebuie

îndeplinite, cumulat, două condiţii şi anume:

1. obţinerea excedentului comercial şi surplusului de cerere globală prin creditarea

prioritară a exportatorilor şi scumpirea importurilor folosind bariere protecţioniste;

2. păstrarea stabilităţii preţurilor pe piaţa internă, inclusiv prin măsuri administrative,

pentru că decalajul inflaţie internă - inflaţie externă afectează balanţa comercială.

Totodată, clasa de afaceri din România, în perioada actuală, trebuie să-şi fixeze ca

obiectiv, conservarea avuţiei, iar guvernul ar putea sprijini această clasă, nu prin facilităţi

fiscale în general, ci prin reducerea inflaţiei, şi a deprecierii monetare, iar scutirile fiscale

acordate exportatorilor se vor contitui ca un mijloc în bătălia împotriva deficitului comercial

şi inflaţiei.

Diminuarea în continuare a inflaţiei în România, va întâmpina mai multe dificultăţi, din

cauza impactlui inflaţionist al continuării tranziţiei, al factorilor legaţi de alinierea la criteriile

de convergenţă, al terminării procesului de liberalizare a preţurilor şi de privatizare, precum şi

a iniţierii de noi reforme pentru consolidarea mecanismelor de piaţă. Cel mai mult, însă,

inflaţia în România este explicată, potrivit experţilor UE, prin politica fiscală expansionistă şi

politica salariată greşită. Politica fiscală reduce mult veniturile populaţiei şi agenţilor

economici ca rezultat al introducerii a numeroase impozite şi taxe, înjumătăţind veniturile şi

reducând posibilităţile de investiţii.

În ce priveşte politica salarială, nu majorările de salarii reprezintă problema României,

ci lipsa articulării lor cu celelalte componente ale politicii economice, dar mai ales, lipsa unei

politici corecte de venituri salariale.

Însă, politica economică după decembrie 1989 a căzut în capcana realizării expansiunii

economice indiferent de starea balanţei comerciale.

În România inflaţia trebuie abordată în contextul perioadei pe care o parcurgem şi a

obiectivelor care au fost formulate pentru viitor. Din acest punct de vedere, ceea ce

particularizează tranziţia de la economia hipercentralizată la economia de piaţă este

complexitatea şi amploarea problemelor şi dezechilibrelor care se împletesc cu inflaţia şi

criza. Ca urmare, inflaţia nu poate fi abordată după modelul economiilor dezvoltate, în care,

pe de o parte, structurile producţiei materiale, precum şi mecanismele economiei de piaţă s-

au creat şi stabilit în urma unei evoluţii îndelungate, iar pe de altă parte, comportamentul

agenţilor economici este adaptat şi răspunde la mecanismele economiei de piaţă.

În al doilea rând, dată fiind această trăsătură, lupta contra inflaţiei nu se poate rezuma la

pârghiile monetare, ci trebuie să aibă la bază redresarea producţiei de bunuri şi servicii şi

refacerea echilibrului material şi de piaţă, cererea şi oferta globală. În această abordare, lupta

contra inflaţiei se duce atât la nivel macrosocial, de către autorităţile guvernamentale, cât şi la

nivel microsocial, de către întreprinderi.

Menţinerea cererii-globale în sectorul de stat se face prin: neplata impozitelor şi taxelor

la stat, reducând veniturile bugetare şi, în final, salariile bugetarilor; nerambusarea creditelor

contractate la bănci, aruncând băncile în faliment, populaţia nemaiputând recupera banii

depuşi; neplata furnizorilor şi îndatorarea altor firme, creându-se, astfel, blocajul financiar;

mărimea cheltuielilor şi generarea pierderilor pentru a se primi ajutoare de la guvern

(exemplu, cazul unor coloşi industriali a RAH Petroşani, Sidex Galaţi, Tractorul Braşov); o

creştere a preţurilor prin fructificarea unui monopol sau rigidităţii pieţei, (practică la care

recurg Petrom, Romgaz, Poşta Română s.a.). Băncile îşi acoperă "găurile" provocate de

firmele de stat şi cele pseudoprivate prin dobânzi mari şi împrumuturi de la stat.

Guvernul va completa veniturile lipsă la buget prin: -creşteri de impozite şi taxe; -

introducerea de noi impozite şi taxe; -eliminarea unor facilităţi fiscale pentru firme şi

populaţie; - împrumuturi pe piaţa internă la populaţie, firme, bănci; - reducerea cheltuielilor

bugetare şi salarii mici la bugetari.

Toate aceste măsuri au efect inflaţionist pentru populaţie şi efect depresiv pentru firme.

Sectorul productiv de stat, punând în continuare bariere în calea depresiunii, nu va fi afectat

prea mult de măsurile guvernului. Guvernul este campionul monetarismului şi pieţei libere

doar când este vorba de populaţie şi sectorul privat. Pentru interesele sale şi ale

monopoliştilor de stat aplică, de fapt, reguli socialiste. În consecinţă, restrângerea normală a

sectorului productiv de stat, prin blocarea efectelor reglajului global cerere-ofertă, conduce la

menţinerea unei mari cereri de valută pe piaţă şi la împingerea efectelor negative spre alte

sectoare. Creşterea accizelor la combustibili este cel mai rău mod posibil de a mări veniturile

bugetare, având efecte inflaţioniste similare deprecierii cursului valutar. Şi creşterea dobânzii

(dacă se va realiza), pe fondul unui puternic deficit comercial, nu va face decât să

compenseze peirderea de cerere globală datorită inflaţiei, diminuând depresiunea. Dar, în

actualele condiţii, generarea expansiunii prin crearea surplusului de cerere globală nu poate

duce, în final, decât la accentuarea inflaţiei pe piaţa valutară, baza depresiunii inflaţioniste.

Pentru România, existenţa unor diferenţe artificiale, între salarii, create prin distorsiuni

administrative şi chiar legislative, între conducerile multor întreprinderi, chiar nerentabile, şi

ceilalţi angajaţi, chiar cu înaltă specializare, diferenţieri mari în favoarea unor sectoare cum ar

fi cel bancar-financiar, regii ale statului sau ale administraţiilor centrale sau locale, în

defavoarea unor industrii, direct productive, de mare tehnicitate şi altele reprezintă cauze care

alimentează procesul inflaţionist.

De aceea, în cazul României, politica de reducere a inflaţiei, deşi teoretic bine

concepută, nu a dat rezultate spectaculoase din cauza inconsistentelor din politica monetară şi

fiscală.

14.2. Politici antiinflaţioniste

Deşi inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic major, caracteristic economiei

mondiale contemporane, cu consecinţe preponderent negative, are dimensiuni diferite de la o

ţară la alta, ceea ce impune găsirea de modalităţi, mijloace şi căi de combatere specifice

fiecărei economii naţionale. Pe de altă parte, având în vedere gradul diferit de dezvoltare

economică a ţărilor lumii, se apreciază că strategiile de luptă împotriva inflaţiei trebuie să fie

diferite în ţările dezvoltate faţă de ţările slab dezvoltate deoarece şi obiectivele urmărite sunt

diferite.

Prin urmare, politicile antiinflaţioniste sunt variate şi în continuă diversificare putând fi

grupate după maimulte criterii:

a. după doctrina economică ce stă la baza fundamentării progreselor antiinflaţioniste;

b. după intensitatea şi sensul procesului inflaţionist

c. după metodele şi instrumentele folosite

d. după obiectivele imediate urmărite

e. după posibilităţile pe care factorii de decizie le au pentru a anticipa procesul

inflaţionist, ca şi calitatea acestei anticipări.

Indiferent de criteriul ce stă la baza uneia sau alteia dintre politicile antiinflaţioniste,

acestea trebuie astfel concepute încât să acţioneze în direcţia lichidării sau atenuării ecartului

inflaţionist fie dinspre cererea agregată (restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea

ei).

În ceea ce priveşte mijloacele şi instrumentele de luptă împotriva inflaţiei, acestea pot fi

directe, cu consecinţe imediate asupra nivelului şi dinamicii acesteia (blocajul preţurilor), sau

indirecte, de politică economică, cu impact asupra mărimii şi dinamicii cererii agregate sau

ofertei agregate.

Dacă se au în vedere obiectivele urmărite, imediate sau permanente, măsurile

antiinflaţioniste se împart în:

1. Măsuri privind protecţia agenţilor economici împotriva scăderii puterii de

cumpărare şi cuprind: indexarea salariilor şi a altor forme de venituri (pensii, burse, alocaţii)

prin care se urmăreşte acoperirea totală sau parţială a creşterii preţurilor prin sporuri de

venituri; creşterea dobânzilor plătite de instituţiile financiar-bancare pentru economiile

păstrate de populaţie; subvenţionarea preţurilor la unele produse şi servicii de strictă

necesitate şi de mare consum etc.

2. Măsuri ce trebuie să urmărească refacerea echilibrului economic, creşterea şi

diversificarea producţiei de bunuri şi servicii, creşterea productivităţii muncii şi întărirea

concurenţei.

Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă indexarea salariilor

sau a altor categorii de venituri. Indexarea reprezintă o componentă antiinilaţionistă, având ca

obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii, şi alte persoane cu

venituri fixe. Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj, într-un cuvânt a

veniturilor fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în sensul creşterii

preţurilor, pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor. Aceasta presupune fie

creşterea veniturilor indexate cu acelaşi procent de creştere a inflaţiei (indexarea totală) sau

cu un procent inferior (indexare parţială). Indexarea este, în fapt, mai mult o măsură de

protecţie socială şi nu de stopare a inflaţiei.

Din rândul celei de a doua categorii se detaşează măsurile care au ca obiectiv stoparea

inflaţiei, micşorarea acesteia cu costuri sociale cât mai reduse, fie prin reducerea cererii

agregate, fie prin stimularea ofertei agregate.

Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se derulează cu folosirea

unor instrumente fiscale şi monetare adecvate.

1. blocajul monetar, adică restricţionarea creşterii masei monetare prin încadrarea

creditului în anumite limite şi politica banilor scumpi (ridicarea ratei dobânzii). Această

austeritate monetară poate da rezultate dacă se aplică pe o perioadă suficient de mare şi dacă

se acceptă un şomaj ridicat.

2. blocajul cheltuielilor publice care conduce la reducerea masei monetare destinate

consumului şi investiţiilor, o reducere a cererii pe piaţă, dar şi la un şomaj ridicat.

3. blocajul veniturilor şi al costurilor salariate este o altă modalitate de a controla şi

restricţiona cererea agregată. Adesea, această măsură poate lua forma autoritară a blocajului

salariilor, ceea ce poate afecta acordurile dintre patronate şi sindicate.

Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul ofertei agregate se realizează pe două

direcţii princinale:

A. Metode de control asupra preţurilor şi veniturilor au ca obiective principale

următoarele: restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor

(vizează acţiunile patronatului); restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor (vizează

presiunile sindicale); îngreunarea fuziunilor de firme (formarea de oligopoluri), care pot lua

decizii în direcţia creşterii preţurilor;

B. Pentru stimularea ofertei (producţiei) se folosesc, în principal, următoarele măsuri:

scutiri de impozite şi taxe; încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare şi

dezvoltare; stimularea de investiţii în direcţia modernizării aparatului de producţie; efectuarea

de cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii profesionale etc.

Importante şi consistente sunt acele măsuri şi pârghii economico-financiare care

stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care

conduce la aspiraţia firească de sporire a cererii agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a

ofertei pe cale intensivă. De fapt, singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea

inflaţiei este obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să

devanseze potenţialul de creştere a costurilor.

Bibliografie:

1. Gheorghe Bică, Elena Bică, Ionel Sandu, Introducere în economie şi politici

economice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2014;

2. Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu

Constantinescu, Economie Politică, Manual universitar pentru jurişti, Editura Sitech,

Craiova, 2004;

3. Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie politică, Editura Fundaţiei

România de Mâine, vol. I şi vol. II, Bucureşti, 2009;

4. Mihail Gheorghe, Piaţa muncii în România, Editura Universitaria, Craiova,

2005;

5. Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur,

Constantin Popescu, Macroeconomie. Economie II. Manual universitar, Editura

Universitaria, Craiova, 2000.