Sinteză Due

dREPTUL UNIUNII EUROPENE SINTEZĂ 1

Dreptul Uniunii Europene

1. Originile ideii de unitate la nivel european

În doctrina domeniului există mai multe opinii cu privire la plasarea în timp a originilor unor astfel de idei. Istoricii, la rândul lor, se împart în 3 mari categorii:

- Charles Zophile – „Construcția europeană. Trecut, prezent și viitor” (1998) - un prim curent situează originile ideii în Antichitate. A doua opinie identifică unele elemente care au avut loc în Europa Occidentală cu originile acestei idei - campaniile lui Napoleon care, printre altele, au avut conotații integratoare. Un al treilea curent - prima jumătate a sec. 20 - marcată de cele două războaie.

În 1923, contele Kalegy a propus înființarea statelor unite ale Europei - 3 variante: variantă SUA, reichul german, contoanele elvețiene. În 1929, ministrul de externe al Franței, Braind, a lansat ideea de uniune europeană în cadrul Societății națiunilor unite. N. Titulescu - apelul esperado - 1934 - în 10 puncte fiind cu privire la Europa statelor unite: armată europeană comună, monedă unică comună, parlamentul european etc.

În 1942, tot o contribuție a românilor este lucrarea lui Petre Georgescu intitulată „Omul de mâine” - prin care acesta operează cu certitudini.

- "Statele își vor păstra identitatea cât timp vor vrea și vor putea."

- libera circulație a mărfurilor;

- o singură monedă europeană.

Contextul apariției comunităților europene/ a UE - este dat de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru prima dată, luând în calcul pierderile materiale și umane generate de războaie, șefii de stat și de guvern din Europa Occidentală ajung la concluzia potrivit căreia obiective în comun pot fi realizate și altfel decât pe calea armelor - prin înființarea organizațiilor internaționale - apariția ONU. Apar și alte organizații internaționale – Consiliul Europei, NATO, Uniunea vamală a statelor membre Benelux, care a fost luată drept model și variantă de urmat pentru comunitățile europene. Apariția și evoluția comunităților europene (subiecte de drept internațional public, ca organizații, alături de state; dar au o anumită particularitate care le diferențiază). Inițial au reprezentat o asociere de state care să urmărească îndeplinirea unor obiective comune. S-a ajuns la 28 de state membre ale UE, de la 6.

Apariţia comunităţilor europene şi a Uniunii Europene

Constituţia României, republicată (2003) - art. 11 (dreptul internaţional şi dreptul intern), art. 20, art. 148 (integrarea în Uniunea Europeană).

Act de aderare - L. 527/2005 privind aderarea României la U.E.

Art. 5 Cod civil- normele Uniunii se aplică în mod prioritar. Idem art. 4 din Codul de procedură civilă.

Uniunea se sprijină pe cei 3 piloni: comunităţile europene, PESC, JAI.


Ideea europeană - o idee care a traversat gândirea politică a continentului european încă din antichitate, fiind urmărită atât în Evul Mediu cât și în sec. XIX de către liderii europeni, însă, necesitatea punerii ei în aplicare a devenit mai accentuată după Primul Război Mondial, pentru că începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial eforturile statelor europene să devină mult mai puternice în sensul identificării mijloacelor necesare concretizării acestei idei. Punerea în aplicare a ideii europene, după cel de-al Doilea Război Mondial s-a realizat în mod gradual și în paralel cu evoluțiile la nivel internațional.

Pe plan internațional - ONU

La nivel european - au că scop menținerea păcii (în conformitate cu Carta ONU)

După cel de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul continentului european, au fost create o serie de organizații internaționale cu caracter regional, care urmăreau atingerea unor obiective generale, precum menținerea păcii, sau a unor obiective specifice, precum integrarea militară sau cooperarea economică.

Organizațiile cu caracter economic care au fost create pe teritoriul european după cel de-al Doilea Război Mondial sunt Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE) - 1948, cu scopul de a pune în aplicare ajutorul acordat de Statele Unite ale Americii, în vederea reconstrucției statelor europene prin intermediul planului Marshall. În 1960, această organizație s-a transformat în Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCED).

O altă organizație cu caracter economic este Uniunea Vamală din „BeNeLux” – 1948, între aceste state, în vederea facilitării schimburilor economice, între ele.

În domeniul militar, în 1948, a fost încheiat Tratatul Atlanticului de Nord, care a pus bazele NATO, organizație internațională cu caracter militar, care cuprinde state europene, dar și alte state, precum SUA sau Canada. Aceasta reprezintă o organizație politică, pe care s-a construit o integrare militară și care funcționează în conformitate cu dreptul internațional public și Carta ONU.

O altă organizație cu caracter militar o reprezintă Uniunea Europei Occidentale, care a fost creată în 1954, bazele ei fiind puse de Tratatul de la Bruxelles din 1948 și care a funcționat până în anul 2011. Ca și Tratatul Atlanticului de Nord și Tratatul de la Bruxelles prevedea o clauză de angajament militar automat în caz de agresiune împotrivă unuia dintre membrii săi. Evoluția acestei organizații regionale cu caracter militar s-a realizat în paralel cu dezvoltarea construcției comunitare, fără ca Uniunea Europei Occidentale să se bucure de un impact la fel de însemnat ca și Comunitățile Europene/Uniunea Europeană.

În aceeași perioadă, paralel cu crearea acestor organizații militare sau economice, a fost înființat Consiliul Europei - 1949 - organizație internațională cu caracter regional, care urmărea promovarea păcii și a drepturilor omului pe continentul european și în cadrul căreia, în 1950 a fost semnată Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care a prevăzut ulterior crearea Curții Europene a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. În paralel, în Estul Europei, a luat ființă în 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), precum și Pactul de la Varșovia - semnat în 1955 - în domeniul militar.


După cum se poate observa, continentul european a fost divizat după cel de-al Doilea Război Mondial în două mari blocuri, pentru ca Europa Vestică să cunoască la rândul ei o serie de modificări de natură conceptuală care au determinat aceste state să se asocieze în diferite structuri, urmărind asigurarea păcii și dezvoltarea economică pe continentul european. Însă, între toate organizațiile create până la începutul anilor '50, niciuna nu a corespuns ideii de Europă unită, așa cum o doreau liderii europeni de la acea vreme, care să presupună o integrare accentuată între statele care ar fi acceptat să pună în aplicare această idee. În acest context, la 9 mai 1950, a fost prezentată Declarația lui Robert Schuman, inspirată de un alt lider european, Jean Monnet. Prin intermediul acestei declarații, liderii europeni propuneau punerea în comun a producției de cărbune și oțel, materii prime în industria de armament, în baza unei integrări economice, urmând ca unificarea politică să se realizeze ulterior, în mod treptat.

Declarația lui Robert Schuman a stat la bază semnării, la 18 aprilie 1951, a tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului - CECO. A intrat în vigoare la 23 aprilie 1952 și a fost încheiat pe o perioadă de 50 de ani; a fost semnat de 6 state (Franța, Germania, Italia și Statele Benelux). Obiectivul central prevăzut de acest tratat era, în mod firesc, gestionarea în comun a producției de cărbune și de oțel din statele semnatare, sub coordonarea unei structuri special create în acest sens, Înalta Autoritate care a fost prezidată de Jean Monnet.

Ulterior creării acestei comunități, liderii europeni au continuat să caute soluția optimă pentru crearea acelei entități suprastatale care să pună în aplicare în mod deplin ideea europeană, printr-o integrare accentuată între statele membre. Astfel, în urma Conferinței liderilor europeni de la Messina din 1955, s-a ajuns în urma concluziilor acestei conferințe și a Raportului SPAAK la semnarea, în 1957 a două tratate care au înființat alte două comunități europene. Astfel, la 25 martie 1957, au fost semnate tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană - CEE și tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice - EURATOM. Ambele tratate au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958. Astfel, după cum se afirmă în doctrină, noile comunități se înscriau pe calea „unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene” prevăzută în chiar preambulul tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană.

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop punerea în comun a competențelor statelor membre în diferite sectoare de activitate economică, în vederea realizării unei piețe comune la nivelul tuturor statelor, prin punerea în aplicare, în primul rând, a 4 libertăți fundamentale și a 4 politici comune, prin intermediul unei structuri funcționale în care să fie reprezentate interesele atât ale comunității cât și ale statelor membre și ale popoarelor acestora.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice prevedea punerea în comun de către statele semnatare a resurselor în acest domeniu, în vederea formării și dezvoltării unei industrii nucleare europene. Pentru atingerea acestui obiectiv general tratatul prevedea la rândul lui o structură funcțională proprie.

După cum se poate observa, până la începutul anilor `60, pe continentul european funcționau organizații regionale cu caracter de cooperare în domeniul militar sau economic,


dar și 3 comunități europene, subiecte de drept internațional public, formate în baza unei asocieri de state cu caracter de integrare economică.

Din acest moment, comunitățile europene (CECO, CEE, CEEA) vor cunoaște o evoluție și o dezvoltare specifică care, de multe ori, a fost caracterizată de 2 tendințe doctrinare, respectiv extinderea permanentă a acestora spre noi state sau integrarea profundă a statelor membre.

Specificitatea dezvoltării construcției comunitare s-a realizat luând în considerare atât pozițiile statelor membre cât și contextul internațional, evoluând de la o construcție având un caracter integrator economic, la o construcție în care cooperarea politică și dimensiunea protecției drepturilor fundamentale să ocupe un loc important în vederea realizării intereselor statelor membre și ale cetățenilor acestora.

Comunitățile europene au dispus de o structură instituțională proprie cu ajutorul căreia s-au dus la îndeplinire obiectivele prevăzute de tratate și prin intermediul cărora statele membre dar și comunitățile și-au văzut reprezentate interesele. Evoluția construcției comunitare s-a realizat numai în baza unor documente juridice (tratate modificatoare) care au exprimat acordul de voință a statelor membre în acest sens.

Apariția comunităților europene

*Constituție - art. 11, art. 20, art. 148 - prioritatea tratatelor și a actelor cu caracter obligatoriu [...]

**Codul civil - art. 5 - normele UE se aplică în mod prioritar

În anul 1950, șefii de stat și de guvern au convenit că obiective pot fi realizate și pe altă cale decât cea a armelor. Președintele Organizației naționale a planificării din Franța a fundamentat teza realizării controlului internațional asupra producției de cărbune și oțel dintre Franța și Germania – acestea fiind de bază în materie de armament. Fiind mari puteri, influențau în mod implicit evoluțiile în materie. Prin realizarea controlului internațional se dorea transformarea producției de război într-o producție de pace. În mod corelativ se intenționa înlăturarea dezastrelor de după cele două războaie și realizarea bunăstării popoarelor statelor Europei Occidentale.

Ideea fundamentată de Jean Monnet a fost lansată public în 1950, la data de 9 mai, de către Robert Schuman, care era Ministrul afacerilor externe din Franța. Această lansare s-a făcut prin intermediul unei declarații care conținea planul privitor la înființarea primei comunități europene, și anume Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului. De atunci, ziua de 9 mai a dobândit triplă semnificație istorică: ziua Europei, 1945 - ziua victoriei, 1977 - ziua independenței de stat a României.

Declarația este cunoscută în doctrina ca Declarația Schuman, respectiv Planul Schuman. Acesta nu producea efecte juridice, ci era numai de natură să orienteze conduită subiectelor de drept cărora li se adresa. Din aceste considerente, la plan aderă, pe lângă cele 2 state, alte 4 - Italia și Benelux. Cele 6 state (state fondatoare) au semnat la Paris, în data de 18 aprilie 1951, Tratatul de instituire a comunității europene a cărbunelui și oțelului. Acesta a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani, motiv


pentru care, la data de 23 iulie 2002 și-a încetat efectele și, pe cale de consecință, și prima comunitate europeană și-a încetat existența.

În 1956, politicianul belgian Paul Henry Spaak a elaborat raportul cu privire la înființarea a încă 2 comunități europene: Comunitatea economică europeană și Comunitatea europeană a energiei atomice. În mod similar planului Schuman, nu producea efecte juridice, motiv pentru care, aceleași 6 state fondatoare CECO au semnat la Roma, în data de 25 martie 1957, două tratate: Tratatul de instituire a comunității economice europene și Tratatul de instituire a comunității europene a energiei atomice. Cele 2 tratate au intrat în vigoare în ianuarie 1958, pentru o perioadă nedeterminată. Ele produc efecte și în prezent, fiind succesiv modificate. Cele mai noi modificări fiind date de tratatul de la Lisabona din 2007.

Pentru a exista și pentru a funcționa, cele 3 comunități europene au înființat instituții în 4 mari domenii: domeniul decizional, domeniul executiv, cel al controlului politic și cel jurisdicțional. Instituțiile înființate prin tratatele de la Roma sunt diferite sub aspectul denumirii lor de instituțiile înființate prin tratatul de la Paris. Din motive de coerență și celeritate, instituțiile similare din cadrul celor 3 comunități europene au fuzionat, dând naștere unor instituții unice comune. Instituțiile nou rezultate în urma procesului de fuziune duc la îndeplinire atribuții/competențe înscrise în 3 tratate constitutive. Fuziunea s-a realizat gradual, începând din 1958 cu instituțiile jurisdicționale, a continuat în 1960 cu instituțiile controlului politic și s-a desăvârșit în 1965 cu instituțiile executive și decizionale, prin Tratatul de la Bruxelles, intrat în vigoare în 1967, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune/ Tratatul de instituire a unei Comisii unice și a unui Consiliu unic.

CECO

- domeniul decizional - Consiliul Special de Miniștri (CSM) Consiliul

- domeniul executiv - Înalta Autoritate (IA)

- domeniul jurisdicțional - Curtea de justiție

- domeniul controlului politic - Adunarea comună Comisia europeană

CEE

- domeniul decizional - Consiliu

- domeniul executiv - Comisia

- domeniul jurisdicțional - Curtea de justiție Parlamentul european

- domeniul controlului politic - Adunarea

CEEA

- domeniul decizional - Consiliu

- domeniul executiv - Comisia Curtea europeană de justiție


- domeniul jurisdicțional - Curtea de justiție

- domeniul controlului politic - Adunarea

După ce au fuzionat,

- domeniul decizional - Consiliul de Miniștri Tratatul de la Maastricht - Consiliul UE tratatul de Lisabona 2007 - Consiliu, diferit de Consiliul european (format din șefi de stat și de guvern), ambele diferite de Consiliul Europei. Indiferent de denumirea pe care a avut-o, s-a consacrat în drept o astfel de denumire.

- domeniul executiv - Comisia europeană

- control politic - Adunarea europeană parlamentară (2 ani ) Parlamentul european

- activitatea jurisdicționala - Curtea de justiție a comunității europene (CJCE) Curtea europeană de justiție Tratatul de la Lisabona (2007) – Tribunalul, Tribunalul funcției publice

CJUE - formată din: Curtea de justiție, Tribunalul UE, Tribunale specializate (un singur tribunal - Tribunalul funcției publice). Aceste instanțe sunt diferite de Curtea internațională de justiție (CIJ), și ambele sunt diferite de CEDO.

Instituţia decizională, potrivit tratatului de la Paris, poartă numele Consiliu Special de Miniştri.

Instituţia decizională, potrivit tratatului de la Roma, poartă numele de Consiliu.

Instituţia executivă, potrivit tratatului de la Paris, poartă numele de Înalta Autoritate.

Instituţia executivă, potrivit tratatului de la Roma, poartă numele de Comisia.

Controlul Politic, potrivit tratatului de la Paris, Adunarea Comună.

Control Politic, potrivit tratatului de la Roma, Adunarea.

Activitatea jurisdicţională e asigurată de Curtea de Justiţie în toate cele 3 cazuri.

Instituțiile decizionale au fuzionat între ele şi a rezultat una singură- Consiliu de Miniştri. Prin tratatul de la Maastricht 1992, această instituţie dobândeşte denumirea de Consiliul UE, pentru ca prin tratatul de la Lisabona din 2007 să dobândească denumirea de Consiliu. Acesta este diferit de Consiliul European (format din şefi de stat şi de guvern). Iar ambele sunt diferite de Consiliul Europei.

Instituțiile executive au fuzionat şi a rezultat una singură- Comisia Europeană (denumire păstrată şi în prezent).

Instituțiile controlului politic au fuzionat şi a rezultat una singură - Adunarea Parlamentară Europeană (denumire păstrată 2 ani, deoarece în 1962 e schimbată în cea pe care o are şi în prezent, cea de Parlament European).


Instituțiile jurisdicţionale au fuzionat şi a rezultat una singură - Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Şi aceasta prin tratatul de la Maastricht îşi schimbă numele în Curtea Europeană de Justiţie, ca prin tratatul de la Lisabona [….]

Curtea de Justiţie a UE- sediu la Luxemburg

Curtea Internaţională de Justiţie- este instanţa ONU şi are sediu la Haga

Curtea Europeană a Drepturilor Omului- instanţa Consiliului Europei- sediu la Strasbourg.

Dezvoltarea construcției comunitare

- dimensiunea calitativă - perfecționarea instituțiilor comunitare și a construcției comunitare în general;

- dimensiunea cantitativă - lărgirea, extinderea comunităților europene/UE prin aderarea unor noi state.

DIMENSIUNEA CALITATIVĂ, care cunoaște 3 etape:

1. Crize și eșecuri

În dezvoltarea construcției europene au fost înregistrate mai multe crize și eșecuri. Criza provocată de politică scaunului gol practicată de Franța, în perioadă iulie 1965 - ianuarie 1966, criză ce a fost soluționată prin compromisul de la Luxemburg.

Prin tratatele constitutive, statele membre ale comunităților au decis ca în prima perioadă a construcției comunitare (până în 1965), hotărârile să fie adoptate cu unanimitate de voturi - deplina egalitate în drepturi a statelor membre. O astfel de decizie se întemeia pe caracterul eterogen al nivelului de dezvoltare economică, socială existente în statele membre după cele 2 războaie mondiale.

Până în 1965, astfel de diferențe ar fi fost posibil să se diminueze și, pe cale de consecință, să se treacă la sistemul votului majoritar. Esența unei astfel de crize este dată de consecințe negative și pozitive. Un vot unanim oferă posibilitatea ca fiecare stat membru să invoce dreptul de veto - consecințe pozitive. Consecințele negative se referă la încetinirea procesului decizional, răsfrângându-se asupra comunității europene. Votul majoritar oferă consecințe pozitive pentru comunitatea europeană și consecințele negative se duc către stat, acesta nemaiputând invoca dreptul de veto.

2. Reflecții cu privire la posibilitatea depășirii crizelor și a eșecurilor Au existat mai multe astfel de reflecții pe măsura crizelor înregistrate de către comunitățile europene. Reflecțiile au caracter abstract și au numai rolul de a orienta conduita subiectelor de drept cărora li se adresează și dobândesc forma și conținutul rapoartelor, sintezelor, textelor premergătoare adoptării normelor cu forță juridică obligatorie. Este vorba despre un raport și un plan. Raportul Spaak și Raportul Schuman.

3. Textele de drept pozitiv = dreptul scris și în vigoare la un moment dat; 1. Prima normă de drept pozitiv este Tratatul de Bruxelles (1965) de instituire a unui Consiliu și a unei Comisii unice – Tratatul de fuziune. Cel mai nou act adoptat este Tratatul de aderare al Croației.


2. Modificările intervenite în materie financiară succesiv în anii 1970-1975 (Înființarea instituțiilor, delegațiilor pentru conturi și a Comisarilor pentru Conturi); 3. Actul unic european – 1986 4.Tratatul de la Maastricht – 1992 5.Tratatul de la Amsterdam – 1997-1999 6.Tratatul de la Nisa – 2001-2003 7.Tratatul de la Lisabona – 2007-2009 8.Tratatele de aderare a statelor la comunitățile europene la Uniunea Europeană

Dimensiunea cantitativă

Extinderea/Lărgirea Comunităților europene/a Uniunii Europene prin aderarea unor noi stateDe când a fost înființată UE au fost înregistrate doar cereri de aderare și nicio solicitare de

renunțare la statutul de stat membru al UE. Tratatele constitutive și cele modificatoare (până la cel de la Lisabona) nu au prevăzut astfel de situații. Extinderea s-a realizat gradual începând cu cele 6 state (9-10-12-15-25-28 – atâtea numără în prezent UE).

În 1965 s-a realizat un eșec prin refuzul consecutiv (de 2 ori) al aderării Norvegiei. Un refuz a avut loc și în 1994, chiar în condițiile în care în vara aceluiași an intervenise un compromis cunoscut sub denumirea de Compromisul de la Oslo sau ,,compromisul peștelui”. Temerea norvegienilor a fost justificată. Norvegia este membră la spațiul Schengen. Celor 28 de state membre li se alătură statele candidate – Turcia, Islanda (stat candidat = se găsește în perioadă de negociere) și statele potențial candidate - Bosnia Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo și Macedonia și Albania care are o situație specială (a stabilit raporturi serioase de natură comercială cu UE). Caracteristicile comunităților/ale Uniunii Europene

(Asociaţie economică integrată, Organizaţie internaţională, Structură instituţională proprie, originală, caracterul atipic)

I.Asociație economică integrată- Uniunea are caracter economic ce reiese din denumirile tratatelor de instituire a comunităților europene, care sugerează în mod clar această latură a comunităților - CECO, CEE, EURATOM. De asemenea, obiectivul urmărit la origini este cel al conversiei producției de război într-o producție de pace ce are ca scop înlăturarea dezastrelor produse de cele două războaie mondiale și realizarea bunăstării mondiale a populației statelor europene. Comunitățile europene reprezintă rezultatul punerii în comun de către statele membre a teritoriilor proprii și a economiilor existente pe aceste teritorii, ce reprezintă o arie geografică unică cunoscută sub numele de Piață economică comună. Realizarea acestei arii geografice unice, fiind comparabilă cu marile metropole ale lumii și numără peste jumătate de miliard de locuitori, a fost posibilă prin adoptarea unor măsuri printre care cele de natură administrativă care au dominat, dar li s-au adăugat și măsuri de natură preponderent juridică:

Înlăturarea barierelor vamale și a tarifelor adiacente acestora dintre statele membre și înlocuirea lor cu tariful vamal sau cu taxele vamale comune dintre statele membre și statele terțe;

Desființarea ajutoarelor de stat de orice fel acordate întreprinderilor neperformante, fapt care contribuie la sporirea spiritului concurențial la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene;

Înlăturarea discriminărilor de natură publică sau privată întemeiate pe cetățenie ori naționalitate, care ar conduce la limitarea concurenței în cadrul UE - persoanele fizice sau juridice, mișcarea persoanelor, capitalurilor, mărfurilor.Se adoptă norme de tipul regulamentelor care trebuie respectate de statele membre.

II.Organizație internațională – Comunitățile europene au luat ființă în temeiul acordului de voință liber exprimat de către statele membre prin intermediul reprezentanților special desemnați să participe


la negocierea și încheierea tratatelor de constituire. Aceste tratate de constituire sunt tratate internaționale multilaterale dpdv al dreptului internațional, iar din punct de vedere al dreptului intern sunt acte fundamentale de tipul Constituțiilor reprezentând ceea ce reprezintă Carta pentru ONU, Pactul pentru NATO sau Statutul pentru Consiliu Europei.

Încheierea acestor tratate este reglementată de convențiile privind tratatele (I. Tratatul sublim -1200 ÎHr. a fost denumit sublim întrucât reglementa o pace veșnică, ajutor în caz de invazie, precum și instituția extrădării). Sediul materiei dreptului tratelor este Convenţia de la Viena 1969. A doua convenţie e convenţia din 1986 privind încheierea tratatelor între state şi organizaţii internaţionale, precum şi între organizaţii internaţionale între ele.

Comunitățile europene sunt organizații internaționale regionale europene deschise posibilității aderării tuturor statelor europene având însă caracter închis și supranațional. *organizații regionale europene- sunt deschide posibilității aderării statelor europene. ,În ceea ce privește Turcia, a intrat în beneficiul statutului părții europene care s-a extins asupra întregului stat Turc. -sunt deschise posibilității aderării sub condiția îndeplinirii a 4 categorii de cerințe: de natură politică, militară, juridică și economică. 1.De natură politică: existența în statul candidat la aderare a unei democrații de tip pluripartidist, respectarea drepturilor omului (inclusiv respectarea drepturilor minorităților naționale, rezolvarea problemelor copiilor instituționalizați. Aderarea la Consiliul Europei ( din 1993) şi a statutului de stat parte la Convenţia Europeană confirmă îndeplinirea de către România a cerinţelor politice.

2.De natură militară: statul candidat trebuie să fie un stat furnizor de securitate nu numai consumator de securitate (aderarea României la NATO în anul 2004 contribuie la consolidarea statutului României de stat furnizor de securitate);

3.De natură juridică: angajamentul asumat de statele candidate de a aplică imediat, direct şi prioritar dreptul UE în ordinea juridică internă. Cerinţele au fost îndeplinite de România prin revizuirea constituţiei din 2003.

4.De natură economică: aceste cerințe au fost îndeplinite și confirmate în anul 2004 prin dobândirea de către țara noastră a statutului de stat cu economie de piață funcțională, capabil să facă față presiunilor determinate de concurența existentă la nivelul UE. Statele membre au fost obligate să respecte 4 criterii (de convergență pentru trecerea la moneda unică): 1. inflația 3% din PIB; 2. deficitul bugetar; 3. nivelul dobânzilor pentru creditele acordate 7-9% (dobânda anuală efectivă); 4. datoria statelor către populație care trebuie să fie de 60% din PIB.

III. Structura instituțională proprie originală Consiliul Europei are la origine structură clasică, structură tripartita:

- un organ deliberativ - Adunarea Parlamentară - un organ executiv - Comitetul de miniștri - Secretariat


La nivelul UE contează distincția dintre instituții, organe, oficii și agenții. Deosebirea se întemeiază pe criteriul participării la decizie. Astfel, instituțiile participă direct la procesul decizional, în timp ce organele, oficiile și agențiile au un caracter tehnic, participând la: - pregătirea procesului decizional; - asigurarea continuității activităților desfășurate de către instituțiile UE care nu au funcționare permanentă (între reuniuni, respectiv între sesiuni - cazul Parlamentului european); - urmărirea (monitorizarea) aplicării deciziilor adoptate de către instituțiile UE;

Instituții: Parlamentul european, Consiliul european, Consiliul..., Comisia europeană, Curtea de conturi, Banca europeană;

Organele: Comitete - Comitetul reprezentanților permanenți (CORP) - gândește întreaga legislație care se va adopta la nivelul UE, Comitetul regiunilor, Comitetul economic și social (ECOSOF-ul mic).

Unele dintre organele tehnice auxiliare dețin un astfel de statut numai tranzitoriu, în sensul că, în timp, acestea dobândesc statutul de instituții ale UE – Curtea de Conturi (ca și Banca centrală europeană, au apărut pentru a îndeplini un obiectiv UE stabilit prin Tratatul de la Maastricht - Uniunea economică și monetară). În acord cu realizarea unui astfel de obiectiv, Curtea de Conturi a trecut din categoria organelor tehnice în categoria instituțiilor europene. Prima etapă stabilită prin Tratatul de la Maastricht a impus înființarea Comitetului monetar. În cea de-a doua etapă (1996-1998), Comitetul monetar și-a schimbat denumirea în INSTITUTUL MONETAR EUROPEAN. Din 1999 - înființarea Băncii centrale europene (pentru trecerea la monedă unică).

Agenții: Agenția europeană a drepturilor omului

IV. Caracterul original atipic al sistemul juridic Ordinea juridică UE, ca și instituțiile UE, împrumută caracteristici pe care le întâlnim atât la

statele membre, cât și la organizațiile internaționale, nesuprapunându-se peste niciuna dintre ordinele juridice mai sus precizate. Caracterul atipic se concretizează în aplicarea imediată, directă și prioritară a dreptului UE în dreptul intern al statelor membre.

Ordinea juridică a UE (Dreptul Uniunii europene/Sistemul normativ al UE)

1. Noțiunea de ordine juridică

Ordinea juridică a UE reprezintă acel ansamblu de norme care guvernează raporturile stabilite între comunitățile europene/UE și:

- statele membre (România a dobândit statutul la 1 ianuarie 2007 prin intrarea în vigoare a tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005);

- statele în curs de aderare (România a deținut acest statut în perioada 25 aprilie 2005 - 31 decembrie 2006);

- statele candidate la aderare (România a avut un astfel de statut între 2000-2004; un astfel de statut este declanșat de începerea negocierilor de aderare);

- statutul de state asociate (Acordul european instituind o asociere între România și comunitățile europene, pe de o parte și statele membre ale acestora, pe de altă parte, acord care a fost semnat în 1993 și intrat în vigoare la 1995. România a deținut un astfel de statut din 1995 până în 1999);

- statele potențial candidate;

- state terțe;


- organizații internaționale;

- particularii, care se împart în persoane fizice și persoane juridice.

Date fiind diversitatea și complexitatea normelor care compun ordinea juridică a UE, în doctrina și practica domeniului au fost căutate și identificate o serie de criterii de clasificare, respectiv de principii care să guverneze ordinea juridică a UE.

2. Principii care guvernează ordinea juridică: - principiul asimilării/incorporării dreptului UE de către dreptul intern al statelor membre. Acest principiu își găsește concretizarea în aplicarea imediată și directă a DUE în dreptul intern al statelor membre; - principiul priorității (preeminenței/prevalenței) DUE în raport cu dreptul intern al statelor membre.

3. Clasificare. În doctrina domeniului există mai multe criterii de clasificare, ierarhizare, respectiv sistematizare a normelor ordinii juridice. Criteriul general acceptat este cel al forței juridice al normelor UE. Potrivit acestuia, există 5 categorii de izvoare:

1.Izvoare primare/principale/originare - sunt edictate și adoptate de către state ca subiecte de drept internațional, în temeiul suveranității de care dispun. Acestea au forță juridică fundamentală, constituțională de la care nu se poate deroga decât prin intermediul unor norme cu forță juridică similară. Ele se împart în:

- tratatele de instituire a comunităților europene: *Tratatul de instituire a Comunității europene a cărbunelui și oțelului semnat de către cele 6 state fondatoare (Franța, Germania, Italia, Benelux), la Paris, la 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 23 iulie 1952 pentru o perioadă de 50 de ani. La 23 iulie 2012 tratatul și-a încetat existența;

*Tratatele de instituire a comunității Economice europene și a Comunității europene a energiei atomice (EURATOM) semnate de aceleași 6 state fondatoare CECO, la Roma, la 35 martie 1957, intrate în vigoare în ianuarie 1958, pentru o perioadă nedeterminată. Aceste tratate nu și-au încetat efectele, dar au fost permanent modificate.

- tratatele modificatoare: *Tratatul de la Bruxelles din 1965; *Tratatele instituind modificări financiare (1970-1975);*Actul Unic european; *Tratatul de la Maastricht; *Tratatul de la Amsterdam (1997-1999); *Tratatul de la Nisa (2001-2003);*Tratatul de la Lisabona (2007-2009); *Tratatul de aderare a statelor la comunitățile europene, respectiv la UE. 2. Izvoare derivate/secundare - sunt edictate și adoptate de către instituțiile UE în existența și funcționarea lor. Mai sunt denumite și actele juridice ale UE. Caracterul derivat este dat de raportarea lor la izvoarele primare, cu care trebuie să fie în conformitate. În cazul în care o astfel de conformitate nu există, părțile interesate pot ataca la Curtea de justiție un astfel de caracter neconform, prin intermediul acțiunii în anulare. ** Art. 267 din Tratatul privind funcționarea UE

Obligativitatea izvoarelor derivate. Le analizăm din 3 puncte de vedere:


1. Subiectele de drept intern cărora li se adresează. În acest sens, sunt izvoare derivate care sunt obligatorii pentru subiectele de drept intern din toate statele membre, dar avem și unele care sunt obligatorii doar pentru subiecte din anumite state.

2. Cât de mult ne obligă: norme de rezultat - cu privire la finalitatea la care vrem să ajungem, dar și norme de mijloace. Cu privire la aceste norme se evidențiază obiectivul care urmează să fie atins, dar mijloacele folosite nu sunt impuse, sunt lăsate la dispoziția destinatarului.

3. În funcție de cât de mult obligă o astfel de normă, avem norme cu forţa juridică cea mai mare, deci nu se transpun şi sunt de directă aplicare. Există şi norme care nu sunt de directă aplicare (directiva).

Repartizarea competențelor: (în funcție de domeniu se alege o anumită competență) 1. Competențe exclusive ale UE - politicile comune - Politică comercială comună (PCC) 2. Competențe partajate între UE și statele membre - Directivele 3. Competențe de sprijin, de coordonare și cooperare.

Regulamentul este similar legii din dreptul intern, operează prin generalizare. Orice aplicare incompletă este interzisă. Regulamentul, din prima perspectivă, este obligatoriu pentru subiectele de drept intern din toate statele membre. Este norma derivată cea mai rigidă, este de directă aplicare, adică acesta, în mod corelativ, este și o normă de rezultat, și de mijloace. Pe cale de consecință, Regulamentul nu se transpune în ordinea juridică internă.

Directiva este total diferită de Regulament, în sensul că urmează tehnica legii-cadru, completată cu decretele de aplicare. Este o normă de aplicare în două trepte. Ca regulă generală, directiva este obligatorie pentru subiectele de drept intern din anumite state membre. Pe cale de excepție, directiva se poate adresa și subiectelor de drept intern din toate statele membre, dar, acest lucru este specificat în conținutul ei. Din cel de-a doilea punct de vedere, tot spre deosebire de Regulament, este obligatorie numai cu privire la rezultatul de atins - este o normă de rezultat, nu și de mijloace. Obligă numai la scopul de atins, nu și la mijloacele folosite în acest sens. Pe cale de consecință, directiva nu este de directă aplicare, ci se transpune în ordinea juridică internă a statelor membre. Există o excepție - efectul direct ascendent vertical - când sunt îndeplinite 3 condiții:

a expirat perioada de transpunere; unele reglementări pe care le conține directiva au rămas netranspuse; reglementările rămase netranspuse conțin drepturi, respectiv obligații pentru particulari.

*revizie

Decizia este obligatorie pentru destinatarii desemnați. Asemănător directivei (în general) și spre deosebire de Regulament, este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern din anumite state membre. Din cel de-al doilea punct de vedere, asemănător regulamentului și spre deosebire de directivă, decizia este obligatorie atât în ceea ce privește rezultatul de obținut cât și mijloacele. Corelativ, pe cale de consecință, decizia este de directă aplicare, adică nu se transpune în ordinea juridică internă.

Recomandarea și avizul nu sunt obligatorii, ca regulă generală, potrivit criteriului denumirii lor. În cazul în care, de exemplu recomandarea conține obligații în sarcina părților, aceasta, în mod firesc, obligă părțile și poate face obiectul acțiunii în anulare. *recomandarea de interpretarea a normelor UE care conține obligația instanțelor naționale de a formula aceste acțiuni în interpretare - să fie scurte, clare, precise, să fie numai în legătură cu normele UE.


Uneori, recomandarea sau avizul pot avea caracter prealabil adoptării normelor cu forță juridică obligatorie - AVIZE (facultative, consultative, conforme). Avizele facultative nu sunt obligatorii nici sub aspectul solicitării, nici sub aspectul respectării. Cele consultative sunt obligatorii cu privire la solicitare, dar nu sunt obligatorii cu privire la respectare. Avizele conforme sunt obligatorii.

Aviz consultativ: aviz în materie bugetară Avizul conform: avizul dat de Parlamentul european, referitor la aderarea României la UE -

13 aprilie 2005, premergător semnării din 25 aprilie 2005.

Sinteză Due

Documents

Transcript of Sinteză Due