SINTEZA CURSULUI

DREPT ADMINISTRATIV 2

ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

CURS NR. 1

Statul urmăreşte, prin întreaga lui activitate, să realizeze obiective de interes

general cu caracter politic, social, economic, cultural etc., exercitând în acest scop cele

trei funcţii ale sale: funcţia legislativă, funcţia administrativă şi funcţia jurisdicţională.

Funcţia legislativă este realizată de organele puterii legislative prin activitatea

legislativă, de elaborare a regulilor juridice de conduită socială – legile, care sunt general

– obligatorii.

Funcţia administrativă este realizată de organele puterii executiv-administrative

prin activitatea de organizare a executării legilor şi de executare în concret a acestora.

Funcţia jurisdicţională a statului este realizată de organele puterii judecătoreşti

prin soluţionarea litigiilor care apar între particulari sau între particulară şi administraţie.

Activitatea executiv-administrativă este una dintre cele trei forme fundamentale

de activitate a statului, care este realizată de organele puterii executiv-administrative prin

activităţi de conducere, activităţi de organizare a executării legilor şi activităţi de

executare în concret a acestora, prin acţiuni cu caracter dispozitiv sau prestator.

Caracteristicile esenţiale ale activităţii executiv-administrative – în raport cu

activitatea legislativă, activitatea executiv-administrativă are un caracter derivat, în sensul

că intervine secumdum legem şi se realizează pe baza şi pentru executarea legii, care este

forma principală a activităţii legislative. De asemenea, activitatea executiv administrativă

este limitată la realizarea strictă a valorilor stabilite prin lege, spre deosebire de

activitatea legislativă, care, în principiu, are un caracter nelimitat.

Profesorul Alexandru Negoiţă arată că în activitatea organelor administraţiei

publice se realizează acte administrative şi alte acte juridice, dar, în mod preponderent,

operaţiuni administrative şi operaţiuni materiale.

Actul administrativ este definit ca fiind o manifestare unilaterală de voinţă

juridică, pe baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se

formează o situaţie juridică nouă sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept

recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului juridic administrativ.

Prin operaţiuni administrative se înţeleg acele activităţi îndeplinite de către

personalul organelor administraţiei publice în cadrul procesului administrativ, care au

semnificaţia unor operaţiuni de birou, precum: întocmirea unui referat, efectuarea unei

anchete, elaborarea unor proiecte de acte juridice, înregistrarea lor, transmiterea lor,

publicarea lor etc.

Operaţiunile materiale sunt activităţi care nu au caracterul unor lucrări de birou,

ele situându-se în afara faptului administrativ, precum: activităţi materiale prin care se

realizează serviciul public de asistenţă medicală sau activităţile de instruire şi educare a

elevilor în cadrul serviciului public de învăţământ etc.

Actele politice ale administraţiei publice sunt acte ale activităţii administrativ-

executive care nu produc efecte juridice şi nu pot fi aduse la îndeplinire prin forţa de

constrângere a statului, dar ele produc totuşi efecte importante şi sunt aduse la îndeplinire

datorită autorităţii organului de la care emană aceste acte.

În mod uzual, prin decizie administrativă se înţelege multitudinea de acte

administrative adoptate sau emise de organele administraţiei publice. Dar, în acest sens,

decizia administrativă nu trebuie confundată cu actul administrativ care poartă denumirea

de decizie.

Obiectul deciziei administrative îl formează realizarea politicii statului prin

organizarea executării şi prin executarea în concret a legii, legea exprimând interesele

generale ale cetăţenilor din ţara noastră.

Deci, obiectul deciziei administrative îl formează scopurile pe care organele

administraţiei publice le găsesc formulate în lege, scopuri care reprezintă valori politice

formulate de puterea legislativă ca reprezentantă a poporului.

Decizia administrativă se realizează în cadrul unui complex decizional, deşi, în

final, materializarea acesteia într-un act administrativ, cum este un ordin ministerial, spre

exemplu, apare ca fiind opera unui singur om: ministrul care semnează ordinul respectiv.

Prima etapă a procesului decizional este aceea a iniţiativei deciziei administrative.

A doua etapă a procesului decizional, după ce decizia administrativă a fost

iniţiată, o reprezintă participarea, antrenarea tuturor factorilor care,într-o formă sau alta,

pot contribui la realizarea deciziei administrative.

O primă formă de participare o reprezintă participarea politică la decizia

administrativă. Participarea politică se realizează prin implicarea membrilor

Parlamentului, constituiţi în grupuri şi comisii parlamentare care participă la decizia

administrativă fie propunând-o, fie solicitând-o.

O a doua formă de participare la decizia administrativă este participarea socială,

organele administraţiei publice fiind obligate să determine participarea activă a

cetăţenilor şi ale organizaţiilor legale ale acestora la procesul de luare a deciziilor

administrative, aşa cum prevăd în mod expres dispoziţiile generale ale Legii nr.52/2003

privind transparenţa decizională în administraţia publică.

A treia etapă a procesului decizional o reprezintă deliberarea, termen care îşi are

originea în cuvântul latin deliberatio care înseamnă examinarea şi analizarea unei

probleme, precum şi luarea unei hotărâri care să vizeze rezolvarea problemei respective.

Prima componentă a procesului deliberării este formată din activităţile de

cercetare a problemelor aflate în sarcina administraţiei publice.

A doua componentă a procesului deliberării o formează discutarea variantelor,

proiectelor de soluţionare a problemelor cu care a fost sesizată sau s-a autosesizat

administraţia publică.

Ultima componentă a procesului deliberativ este formată din manifestarea de

voinţă, din hotărârea luată pentru soluţionarea problemei respective.

Efectele deciziei administrative se produc atât în privinţa colectivelor din cadrul

sistemului administraţiei publice, cât şi în privinţa celor care se situează în afara acestui

sistem.

Astfel, în primul rând, adoptarea unei decizii va pune în mişcare personalul

organelor administraţiei publice, căruia îi revine sarcina de a duce la îndeplinire decizia

respectivă, pentru realizarea scopului în vederea căruia a fost adoptată.

În al doile arând, decizia administrativă va produce efecte faţă de oamenii aflaţi în

afara sistemului administraţiei publice cărora le este destinată, cerându-le să facă sau să

nu facă ceva.

ACTELE ADMINISTRATIVE

CURS NR. 2

Definiţia actului administrativ Actul administrativ este forma juridică principală prin care autorităţile

administraţiei publice îşi realizează atribuţiile, având diferite denumiri în raport cu

organele care le emite şi în funcţie de competenţa materială şi teritorială a acestora.

Potrivit profesorului Alexandru Negoiţă, actul administrativ este o manifestare de

voinţă juridică, pe baza şi în executarea legii, a unei autorităţi administrative, prin care se

formează o situaţie juridică nouă sau se refuză o pretenţie juridică referitoare la un drept

recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului juridic de drept administrativ.

Art. 2 alin.1 lit.c din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 defineşte

actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de

către o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării

legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ sunt:

- actul administrativ este un act juridic care produce efecte juridice prin el însuşi,

făcând să ia naştere, să se modifice sau să se stingă drepturi şi obligaţii;

- actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridicădin partea

autorităţii administrative care îl adoptă sau îl emite;

- actul administrativ este adoptat /emis de către o autoritate publicăîn vederea

organizării executării legii şi executării în concret a acesteia;

- actul administrativ este adoptat /emis de către o autoritatea competentă în

regim de putere publică, ceea ce îl deosebeşte de alte acte ale organelor administraţiei

publice;

- actul administrativ este supus regimului de dret administrativ şi este adoptat sau

emis în cadrul unui raport de drept administrativ;

- actul administrativ este, în principiu, revocabil, în sensul că autoritatea publică

emitentă poate proceda la retragerea unui act administrativ pentru considerente de

nelegalitate sau inoportunitate, anterioare, concomitente sau posterioare emiterii actului

respectiv;

- actul administrativ este executoriu din oficiu, el bucurându-se de o puternică

prezumţie de legalitate, autenticitate şi veridicitate.

Clasificare actelor administrative În literatura de specialitate, actele administrative sunt clasificate în funcţie de mai

multe criterii, astfel:

1. În funcţie de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele

administrative sunt:

- acte administrative normative

- acte administrative individuale

Actele administrative normative – conţin reglementări cu caracter general

impersonal şi obligatoriu, producând efecte erga omnes. Ex.: normele metodologice,

normele de aplicare, instrucţiunile, regulamentele etc.

Actele administrative individuale – produc efecte faţă de o persoană sau faţă de

persoane dinainte stabilite, cum sunt hotărârile prin care Guvernul numeşte prefecţii,

decretele prin care Preşedintele României numeşte în funcţii publice, ori acordă graţieri

individuale etc.

2. În funcţie de valoarea lor juridică, actele administrative sunt:

- acte administrative de autoritate

- acte administrative de gestiune

Actele administrative de autoritate – sunt adoptate sau emise de o autoritate

administrativă ce acţionează în regim de putere publică, pe baza şi în vederea organizării

executării legii, sau pentru executarea în concret a legii, pentru naşterea, modificarea sau

ştergerea unor raporturi juridice.

Actele administrative de gestiune – sunt acte juridice încheiate de autorităţile

administrative, pentru exploatarea şi dezvoltarea proprietăţii publice a statului şi a

unităţilor administrativ-teritoriale, cu particularii, persoane fizice sau juridice, române sau

străine, cum sunt, spre exemplu, contractele administrative.

3. După competenţa materială a organului administraţiei publice care le

adoptă/emite, actele administrative sunt: - acte administrative cu caracter general

- acte administrative de specialitate

Actele administrative cu caracter general – vizează toate domeniile vieţii sociale

ale statului (precum hotărârile Guvernului) sau ale unei unităţi administrativ-teritoriale

(precum hotărârile Consiliului local).

Actele administrative de specialitate – vizează un domeniu determinant al vieţii

sociale, cum sunt, spre exemplu, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.

4. După competenţa teritorială a organului administraţiei publice care le

adoptă/emite, actele administrative sunt: - acte administrative cu efecte pe întregul teritoriu al statului, cum sunt hotărârile

Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor etc.;

- acte administrative cu efecte în unitatea administrativ-teritorială în care

funcţionează organul ce le-a adoptat sau emis, cum sunt, spre exemplu, hotărârile

consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor etc.

5. După forma organului care le adoptă/emite, actele administrative sunt:

- acte administrative adoptate de organe colegiale, precum hotărîrile Guvernului,

hotărârile consiliilor locale sau judeţene etc.;

- acte administrative emise de organe unipersonale, precum decretele emise de

Preşedintele României, decizile primului-ministru, ordinele miniştrilor, ordinele

prefecţilor, dispoziţiile emise de primari sau de preşedinţii consiliilor judeţene etc.

Actul administrativ jurisdicţional

Potrivit art.2 alin.1 lit.d din Legea nr.554/2004, actul administrativ

jurisdicţional este actul juridic emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege

organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.

Jurisdicţia administrativă specială este activitatea realizată de o autoritate

administrativă care are, potrivit legii organice în materie, atribuţii de soluţionare a unui

litigiu privind un act administrativ, utilizând o procedură bazată pe principiile

contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii

administrativ-jurisdicţionale.

Potrivit principiului constituţional al caracterului facultativ şi gratuit, la art.6 din

lege s-a prevăzut că jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite,

precum şi că actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de

contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicare.

Obiectul acestor acte îl constituie soluţionarea unor litigii, iar organul

jurisdicţional face parte din sistemul organelor administraţiei publice.

Forma acestor acte este scrisă, iar soluţia adoptată este motivată, ca şi în cazul

unei hotărâri judecătoreşti.

Actele administrative jurisdicţionale se bucură de stabilitate faţă de celelalte acte

administrative de autoritate, care sunt, în principiu, revocabile.

Ex. de organe jurisdicţionale au fost instanţele jurisdicţionale din cadrul

sistemului Curţii de Conturi, a căror activitate a fost preluată prin O.U.G. nr.117/2003 de

către instanţele de contencios administrativ.

Un exemplu actual de organ administrativ cu activitate jurisdicţională îl constituie

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care funcţionează pe lângă Autoritatea

Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, faţă de care este

independent în ceea ce priveşte deciziile pe care le adoptă pentru soluţionarea

contestaţiilor vizând actele emise de autoritatea contractantă în materia achiziţiilor

publice.

Legalitatea şi oportunitatea actelor administrative

Regimul juridic al actelor administrative îl reprezintă ansamblul regulilor regulilor

de fond şi de formă care determină existenţa actelor administrative. Elementul central al

regimului juridic îl constituie legalitatea actelor administrative.

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării

legii şi de executare în concret a acesteia, astfel că între actul administrativ şi lege se

stabileşte un raport de subordonare, fiind necesar ca actul administrativ să fie adoptat sau

emis în baza legii.

Pentru a organiza executarea legii, organele administraţiei publice vor adopta sau

emite acte administrative cu caracter normativ, prin care vor stabili condiţiile şi

modalităţile de aplicare a legii.

Pentru a realiza executarea în concret a legii, organele administraţiei publice vor

adopta sau emite acte administrative cu caracter individual prin care dispoziţiile legii vor

fi aplicate la un caz concret.

Organele administraţiei publice sunt obligate să acţioneze pentru realizarea

sarcinilor stabilite şi să emită actele administrative în condiţiile legii.

Noţiunea de oportunitate este considerată ca fiind acea caracteristică a actului

juridic care defineşte o trăsătură specifică a acestuia, numită şi actualitate, ce exprimă

concordanţa actului cu sarcinile care revin organelor administraţiei publice, în cadrul şi în

limitele legii.

Problema oportunităţii actelor administrative este strâns legată de dreptul de

apreciere al organelor administraţiei publice şi de alegere a soluţiilor celor mai adecvate

pentru organizarea executării legii şi executarea în concret a acesteia.

Condiţiile de valabilitate a actelor administrative 1. Competenţa – condiţie esenţială pentru emiterea actelor administrative

Competenţa organelor administraţiei publice reprezintă ansamblul atribuţiilor

publice conferite acestora de lege, pentru a acţiona pe baza şi în executarea legii,

efectuând acte administrative, operaţii aministrative şi /simple operaţii materiale.

Competenţa de a adopta sau emite acte administrative constituie totodată condiţia

esenţială de legalitate a actelor administrative.

Trăsăturile caracteristice ale competenţei sunt:

- caracterul legal

- caracterul obligatoriu

- caracterul permanent

- caracterul autonom

2. Forma şi procedura de adoptare a actelor administrative.

Prin forma actelor administrative se înţelege modaliatatea în care se exprimă

voinţa juridică a organului emitent.

Regula generală este că actele administrative se adoptă/emit în formă scrisă,

această modalitate fiind uneori prescrisă ca o procedură obligatorie, pe care titularul

competenţei trebuie să o urmeze.

În situaţii deosebite, un act administrativ poate fi adoptat/emis şi sub formă orală,

printr-un ordin verbal sau printr-o notă telefonică, fiind urmată de forma scrisă, ca

dovadă a ordinului verbal respectiv.

În sfârşit, actele administrative se pot manifesta şi într-o formă implicită, ca

urmare a tăcerii organului competent.(ex.: O.U.G. nr. 27/2003 a reglementat procedura

aprobării tacite ca modalitate alternativă de emitere sau reînnoire a autorizaţiilor de către

autorităţile administraţiei publice; ex.: art.2 alin.2 din Legea contenciosului administrativ

nr.554/2004 a asimilat actelor administrative unilaterale refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim şi faptul de a nu răspunde

solicitantului în termenul legal).

Formele procedurale de adoptare a actelor administrative se referă la faza

anterioară, la faza concomitentă şi la faza posterioarăadoptării/emiterii acestora.

Faza anterioară - include activităţi şi acte pregătitoare care pot consta în

expertize, referate, sesizări, propuneri, anchete, rapoarte, avize, acorduri etc.

Avizul – reprezintă o opinie de specialitate, cu caracter favorabil sau nefavorabil,

condiţionat sau necondiţionat, pe care organul emitent îl cere în faza prealibă

adoptării/emiterii actului administrativ.

Formele procedurale concomitente fazei de adoptare/emitere a actelor

administrative – includ condiţii legate de cvorumul şi majoritatea necesare adoptării,

precum şi, în anumite cazuri, de motivarea actelor administrative.

Cvorumul – reprezintă numărul necesar de membrii prezenţi din totalul membrilor

care compun un organ colegial al administraţiei publice, astfel încât şedinţa, ca formă de

lucru a organului colegial, să fie legală şi să poată adopta acte administrative valabile, din

acest punct de vedere.

Majoritatea cerută pentru adoptarea actelor administrative poate fi: majoritate

simplă sau relativă, majoritate absolută sau majoritate calificată.

Motivarea – reprezintă indicarea împrejurărilor de fapt care au determinat

adoptarea sau emiterea actului administrativ respectiv, precum şi a temeiurilor legale care

au stat la baza adoptării sau emiterii acelui act.

Formele procedurale posterioare fazei de adoptare/emitere a actelor

administrative – sunt aprobarea, confirmarea sau publicarea, contrasemnarea etc. a

acestor acte.

Aprobarea sau confirmarea – reprezintă o manifestare de voinţă a organului

ierarhic superior, prin care acesta se declară de acord cu actul administrativ emis deja de

către organul ierarhic inferior, care nu ar produce efecte juridice în lipsa aprobării.

Contrasemnarea – reprezintă operaţiunea prin care organul administrativ

competent îşi depune semnătura pe actul administrativ, după semnătura organului

emitent, în semn de acord şi asumare a executării ori de confirmare a legalităţii actului

administrativ respectiv.

Publicarea actelor administrative – reprezintă operaţiunea prin care acestea sunt

aduse la cunoştinţa publică: afişarea la sediul organului administrativ, publicara în presa

locală, centrală, în Monitorul Oficial al României sau în monitoarele locale etc.

Aplicarea actelor administrative Referitor la aplicarea actului administrativ se ridică 2 probleme:

- problema intrării în vigoare a actului administrativ

- problema punerii lui în executare

1. Intrarea în vigoare a actului administrativ coincide cu momentul în care acesta

este apt să producă efecte juridice şi, totodată, să fie pus în executare.

De asemenea, intrarea în vigoare a actului administrativ coincide cu data la care

acesta este adus la cunoştinţa celor interesaţi, modalitatea folosită fiind diferită, în funcţie

de întinderea efectelor acestuia.

Astfel, în cazul actului administrativ cu caracter normativ, care produce

efecte erga omnes, aducerea la cunoştinţă publică se face prin publicarea în Monitorul

Oficial, în monitoarele locale, ziare naţionale sau regionale, afişare, difuzare prin

mijloace radio şi TV.

În cazul actului cu caracter individual, care produce efecte limitate la persoanele

vizate, aducerea la cunoştinţă se realizează prin notificarea făcută persoanei sau

persoanelor respective.

Notificarea actului administrativ se realizează prin modalităţi şi mijloace diferite:

prin înmânare, prin comunicare şi, inclusiv, prin publicare, atunci când actul se adresează

unui număr mai mare de persoane.

Actele administrative produc efecte de la data intrării lor în vigoare şi nu produc,

de regulă, efecte retroactive, cu unele excepţii.

2. Executarea actelor administrative se realizează, ca regulă generală, în mod

benevol de către subiectele raportului juridic respectiv, iar în caz contrar, organele

administraţiei publice vor proceda la executarea silită a acestora şi la forţa de

constrângere a statului.

Actele administrative sunt executorii din oficiu, în favoarea lor funcţionând

puternice prezumţii de veridicitate, de autenticitate şi de legalitate, care nu vor putea fi

răsturnate decât prin contestarea acestora în procedura contenciosului administrativ.

Executarea silită a actelor administrative este o măsură extremă, la care organele

administraţiei publice vor recurge după epuizarea căilor legale ce asigură executarea lor

de bună voie şi numai cu respectarea procedurilor legal instituite (ex.: cele prevăzute la

Capitolul VIII din Codul de procedură fiscală, pentru stingerea creanţelor fiscale prin

executare silită).

Suspendarea, retragerea şi desfiinţarea actelor administrative În existenţa juridică a unui act administrativ pot interveni evenimente de natură

să-i afecteze efectele în vederea cărora a fost adoptat sau emis. Astfel, executarea unui act

administrativ poate fi suspendată, un act administrativ poate fi retras de către organul

emitent sau poate fi desfiinţat de către organul competent.

Suspendarea executării actelor administrative reprezintă întreruperea temporară a

efectelor juridice ale acestor acte.

Suspendarea executării actelui administrativ – reprezintă o operaţiune juridică

excepţională în raport cu regula caracterului executoriu al actelor administrative, aceasta

putând surveni numai în cazurile şi condiţiile limitativ prevăzute de lege.

Suspendarea poate interveni de drept în cazul reglementat la art.26 din legea

nr.340/2004 privind instituţia prefectului, potrivit căruia, actul administrativ al

administraţiei locale care a fost atacat pentru nelegalitate de către prefect este suspendat

de drept, până la soluţionarea cauzei de către instanţa de contencios administrativ.

La fel, potrivit art.3 alin.(2) şi (3) din Legea nr.554/2004, în cazul acţiunii

formulate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, actele autorităţilor publice

centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică sunt suspendate de

drept până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile.

Suspendarea executării actului poate fi pronunţată la cererea persoanei care se

consideră vătămată, fie de către instanţele judecătoreşti, potrivit procedurii reglementate

de art.14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, fie de către organul

competent să soluţioneze calea administrativă de atac exercitată împotriva actului

administrativ.

Retragerea şi desfiinţarea actelor administrative sunt evenimente juridice în

urma cărora încetează efectele acestor acte.

Încetarea efectelor actelor administrative se poate realiza prin revocarea,

abrogarea, anularea sau inexistenţa actelor administrative.

Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin care organul emitent sau cel

ierarhic superior procedează la retragerea unui act administrativ pentru considerente de

nelegalitate sau inoportunitate, anterioare, concomitente sau posterioare emiterii actului

respectiv.

Revocabilitatea actului administrativ este un principiu general al activităţii

organelor administraţiei publice care îşi găseşte aplicabilitatea datorită dinamicii

activităţii administraţiei publice şi lipsei de infaibilitate a autorităţilor administrative.

Un act administrativ poate fi revocat de către organul emitent sau de către cel

ierarhic superior numai până la momentul intrării lui în vigoare, iar după această dată un

act administrativ va putea fi scos din vigoare numai prin abrogarea lui, cu consecinţa

păstrării efectelor produse până la momentul abrogării sale.

Abrogarea este operaţiunea juridică prin care actul administrativ este scos din

vigoare, printr-un alt act administrativ emis de organul emitent sau de organul ierarhic

superior, ori poate fi prevăzută prin lege.

Abrogarea poate fi expresă sau tacită, totală sau parţială şi priveşte, întotdeauna,

actele administrative cu caracter normativ, în timp ce revocarea poate interveni şi în cazul

actelor administrative cu caracter individual.

Anularea actelor administrative este operaţiunea juridică prin care organul

competent face ca efectele actelor administrative să fie desfiinţate pentru motive de

nelegalitate care au existat la data emiterii/adoptării acestora.

Actul administrativ nelegal poate fi anulat fie de către organul administrativ

ierarhic superior, în cadrul controlului şi recursului administrativ, fie de către instanţa de

contencios administrativ, în cadrul unei proceduri judecătoreşti speciale.

Inexistenţa actului administrativ intervine atunci când încălcarea condiţiilor legale

de emitere este atât de grosolană, încât ea este evidentă chiar şi pentru un nespecialist, ori

când această sancţiune este prevăzută de lege.

Astfel, potrivit art.108 alin.(4) din Constituţie, republicată, nepublicarea în

Monitorul Oficial a unei hotărâri a Guvernului, care reprezintă un act administrativ,

atrage inexistenţa acelei hotărâri.

Rectificarea şi reconstituirea actelor administrative Rectificarea - reprezintă o operaţiune ulterioară emiterii sau adoptării unui act

administrativ şi constă din îndreptarea unor erori materiale care pot fi săvârşite în

conţinutul actului.

Operaţiunea de rectificare a actului administrativ se realizează de regulă, de către

organul emitent după aceeaşi procedură prin care actul a fost emis sau adoptat.

Reconstituirea reprezintă o operaţiune ulterioară emiterii sau adoptării actului

administrativ, care intervine în mod excepţional, în cazurile şi după procedura prevăzute

de lege.

Rectificarea şi reconstituirea actelor de stare civilă

Actele de stare civilă – reprezintă o categorie de acte care au o natură juridică

complexă, de drept administrativ, prin natura organelor emitente şi procedura de emitere,

şi de drept civil şi dreptul familiei, prin efectele juridice pe care le produc.

Art.1 din Legea nr. 119/1996 defineşte actele de stare civilă ca fiind înscrisuri

autentice prin care se dovedesc naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.

Atribuţiile de stare civilă sunt îndeplinite de către consiliile judeţene şi de către

autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului

Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă.

Sunt ofiţeri de stare civilă:

- primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;

- şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;

- comandanţii de nave şi aeronave.

În exercitarea atribuţiilor de stare civilă, autorităţile enumerate anterior reprezintă

statul român şi acţionează în regim de putere publică, potrivit competenţei legale, cu toate

consecinţele care decurg din această situaţie.

Din perspectiva dreptului administrativ, actele de stare civilă se întocmesc în

interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii

populaţiei, a situaţiei demografice şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor.

Rectificarea şi reconstituirea actelor de stare civilă (care din punctul nostru de

vedere sunt acte administrative de autoritate) reprezintă operaţiuni care se realizează în

cazurile şi cu parcurgerea procedurilor reglementate de prevederile Legii nr.119/1996, cu

modificările şi completările ulterioare.

CONTRACTELE ADMINISTRATIVE

CURS NR. 3

Noţiunea de contract administrativ Contractele administrative sunt acte juridice pe care le încheie organele

administraţiei publice, cu cei administraţi, acte care cuprind un acord de voinţă generator

de drepturi şi obligaţii pentru părţile contractante.

Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, contractele administrative sunt

asimilate actelor administrative, adică acele contracte încheiate de autorităţile publice

care au ca obiect:

- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice.

Caracterele contractelor administrative - caracterul sinalagmatic, în sensul că atât autoritatea administrativă, cât şi

persoana de drept privat au obligaţii în executarea contractului;

- caracterul oneros, în sensul că autoritatea administrativă urmăreşte realizarea

unui interes public, în timp de persoana de drept privat urmăreşte obţinerea unui câştig

material;

- sunt contracte numite, având fiecare o reglementare specifică, corespunzătoare

unor operaţiuni economice specifice;

- sunt contracte cu executare succesivă în timp;

- sunt contracte de adeziune, clauzele fiind stabilite în mod unilateral de către

autoritatea administrativă prin caietul de sarcini, în baza prevederilor legale;

- sunt contracte solemne, neîndeplinirea formelor şi procedurilor prevăzute de

lege fiind sancţionată cu nulitatea absolută;

- sunt contracte comutative, în sensul că ambele părţi, atât autoritatea

administrativă, cât şi persoana de drept privat cunosc întinderea obligaţiilor încă din

momentul încheierii.

Clasificarea contractelor administrative În ceea ce priveşte clasificarea contractelor administrative, prof. Antonie Iorgovan

preciza, în tratatele sale de drept administrativ, că această clasificare se poate face după

mai multe criterii, şi anume: subiecte, natură sau obiect, modalităţi de încheiere etc.

1. După criteriul subiecte, contractele administrative se împart în două mari

categorii:

- contracte încheiate între două autorităţi ale administraţiei publice (în general,

între două persoane juridice de drept public);

- contracte încheiate între o persoană de drept public şi un particular (acesta poate

să fie o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat).

2. După natura sau obiectul contractului, se pot identifica cel puţin două mari

categorii:

- contracte încheiate pentru realizarea serviciilor publice destinate punerii în

valoare a bunurilor domeniului public;

- contracte încheiate pentru realizarea altor servicii publice, cum ar fi, de

exemplu, în învăţământ, sănătate, menţinerea ordinii publice etc.

Încheierea contractelor administrative

1. Părţile în contractele administrative Spre deosebire de contractele civile sau comerciale, una dintre părţile contractante

va fi o autoritate administrativă sau o altă persoană juridică autorizată de către autoritatea

competentă, iar cealaltă parte va fi un particular din afara sistemului organelor

administraţiei şi care va putea fi o persoană fizică sau juridică.

Încheierea contractului va reprezenta realizarea unui acord de voinţă între părţile

contractante, însă clauzele contractuale sunt determinate în prealabil şi în mod unilateral

de către autoritatea administrativă, particularul având posibilitatea să accepte sau să

refuze încheierea contractului.

2. Obiectul contractelor administrative Potrivit art.2 alin.1 lit.c din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004,

obiectul contractelor administrative poate consta în:

- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;

- executarea lucrărilor de interes public;

- prestarea serviciilor publice;

- achiziţiile publice.

3. Clauzele contractelor administrative Clauzele contractelor administrative nu sunt negociabile, ele fiind stabilite prin

lege sau pe baza şi în executarea legii de către organele administraţiei publice, cealaltă

parte contractantă, particularul având doar posibilitatea să le accepte, caz în care se va

încheia contractul, sau să le refuze, caz în care nu se va realiza acordul de voinţă, iar

contractul nu se va încheia.

Toate aceste clauze ale contractelor administrative, pe care autoritatea

administrativă le va stabili pe baza şi în executarea legii, se vor concretiza într-un caiet de

sarcini, în care sunt trecute drepturile şi obligaţiile părţilor.

4. Executarea contractelor administrative Executarea obligaţiilor care decurg din contractele administrative se deosebeşte

de executarea obligaţiilor care decurg dintr-un contract civil sau dintr-un contract

comercial, prin aceea că autoritatea administrativă, pe parcursul executării contractului,

va putea proceda la denunţarea acestuia, atunci când interesul public impune acest lucru.

Potrivit art.8 alin.4 din Legea nr.554/2004, la soluţionarea litigiilor legate de

încheierea, aplicarea şi executarea contractelor administrative, instanţa de contencios

administrativ va avea în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este

subordonat principiului interesului public. Într-o asemenea situaţie, instanţa de contencios

administrativ va putea, potrivit art.18 alin.4 lit.d din lege, să pronunţe o hotărâre prin care

să suplinească consimţământul unei părţi, când interesul public o cere.

Regimul juridic aplicabil contractelor administrative În doctrina administrativă s-a exprimat opinia conform căreia contractelor

administrative le sunt aplicabile regulile de drept civil, dar şi cele de drept admistrativ.

În prezent, după ce a intrat în vigoare Legea nr.554/2004, legea contenciosului

administativ, prin asimilarea contractelor administrative cu actele administrative,

instanţele de contencios administrativ au dobândit o competenţă deplină şi exclusivă în

ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor care apar în fazele premergătoare încheierii unui

contract administrativ, precum şi a oricăror litigii legate de aplicarea şi executarea

acestuia.

Tipuri de contracte administrative: - contractul de concesiune – acest contract este reglementat prin Legea

nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, ca fiind contractul prin care o autoritate

publică, numită concedent, transmite pentru o perioadă de cel mult 49 de ani unei alte

persoane, numită concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei

activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe;

- contractul de achiziţie publică – este contractul încheiat în formă scrisă prin

care o persoană juridică, denumită autoritate contractantă, dobândeşte un titlu definitiv

sau temporar produse, lucrări sau servicii prin atribuirea unui contract de achiziţie publică

unui ofertant în urma aplicării uneia dintre procedurile prevăzute;

- contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică a statului şi a

unităţilor administrativ-teritoriale – prin acest tip de contract, statul sau o unitate

administrativ-teritorială se obligă să asigure unei persoane de drept privat folosinţa

temporară a unui bun, în schimbul unei sume de bani, numită chirie;

- contractul de lucrări publice – este acel contract administrativ încheiat între o

autoritate publică şi o persoană de drept privat, numită executant, şi care are ca obiect

execuţia uneia sau mai multor lucrări de construcţii, în schimbul unui preţ;

- contractul pentru concesiunea de lucrări – este acel tip de contract de

achiziţie publică, asemănător contractului de lucrări, cu deosebirea că autoritatea publică,

în contrapartida lucrărilor executate, acordă executantului-concesionar dreptul de a

expolata sau de a administra rezultatul lucrărilor pentru o perioadă de timp;

- contractul de asociere în participaţiune – caracteristic acestui tip de contract

este faptul că uneia dintre părţi este o autoritate publică, iar obiectul acestuia este

realizarea unui interes public: exploatarea parcărilor auto din oraş ori dintr-un sector al

acestuia, amenajarea unor refugii pentru călătorii transportului public etc. Acest tip de

contract administrativ şi-a găsit reglementarea în dispoziţiile Legii nr.69/1991 privind

administraţia publică locală, el fiind menţinut şi de actuala reglementare (Legea

nr.215/2001- legea administraţiei locale).

- contractul de comodat încheiat de către organele administraţiei publice – în

cazul acestui tip de contract, o persoană de drept public, numită comodant, remite spre

folosinţă temporară gratuită unei persoane de drept privat, numită comodatar, un bun cu

obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui în natură;

- contractul de parteneriat public-privat – are ca obiect, după caz, proiectarea,

finanţarea, construcţia, exploatarea, întreţinerea şi transferul oricărui bun public;

- contractul de grant – este contractul încheiat între Fondul Român de

Dezvoltare Socială şi reprezentanţi ai grupurilor din comunităţile rurale sărace etc. prin

care Fondul, pe baza unui proiect întocmit de beneficiari, transmite acestora, cu titlu

gratuit, sume de bani.

DOMENIUL PUBLIC

CURS NR.4

Noţiunea de domeniu public. Regimul juridic al domeniului public În literatura de specialitate, domeniul public a fost definit ca fiind totalitatea

bunurilor mobile şi imobile aparţinând statului sau unităţilor administrativ teritoriale în

regim de drept public, afectate unei folosinţe publice ce se realizează direct sau prin

intermediul unui serviciu public, determinate ca atare prin lege ori sunt de uz sau de

interes public.

Noţiunea de domeniu public a fost folosită în mod neechivoc şi delimitată prin

art.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,

precizându-se că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art.136 alin.(4)

din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din această lege şi din

orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi

sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de

lege.

Din definiţiile prezentate anterior rezultă că domeniul public este o instituţie

juridică foarte complexă, care se conturează atât prin componentele sale (bunuri mobile şi

imobile determinate prin lege sau care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public),

cât şi prin raportare la regimul juridic de drept administrativ aplicabil acestor bunuri.

Trăsăturile caracteristice ale domeniului public Pentru ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie să îndeplinească o

serie de condiţii, care se concretizează în tot atâtea trăsături caracteristice ale domeniului

public.

a) Prin destinaţia expresă a legii sau prin natura lor, bunurile care aparţin

domeniului public trebuie să fie de uz sau de interes public.

b) Bunurile aparţinând domeniului public au o importanţă socială deosebită, fiind

valori destinate uzului general. Aceasta nu înseamnă însă că toată lumea trebuie să

folosească în mod direct bunurile destinate uzului general.

c) Bunurile aparţinând domeniului public sunt supuse unui regim juridic de drept

public.

d) Bunurile aparţinând domeniului public sunt fie proprietatea persoanelor

juridice de drept public, fie în paza sau protecţia acestora.

Titularii domeniului public Sunt titulari ai domeniului public statul şi unităţile administrativ-teritoriale

(judeţul, municipiul, oraşul şi comuna), fiind prevăzuţi expres de art.136 alin.2 din

Constituţie, republicată şi de art.1 şi 2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică

şi regimul juridic al acesteia.

Bunurile care formează domeniul public 1. Se includ în domeniul public categoriile de bunuri prevăzute de art.136 alin.(3)

din Constituţie, republicată, şi care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi anume:

- bogăţiile de interes public ale subsolului;

- spaţiul aerian;

- apele cu potenţial energetic, valorificabil, de interes naţional;

- plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental;

- alte bunuri stabilite prin legea organică.

2. Legea nr.213/1998 stabileşte categoriile de bunuri care alcătuiesc domeniul

public al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale. În anexa la lege sunt

enumerate expres:

- bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului;

- bunurile care alcătuiesc domeniul public judeţean;

- bunurile care alcătuiesc domeniul public local al comunelor, oraşelor şi

municipiilor.

3. Orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile

prevăzute de lege.

Clasificarea domeniului public Prof. Antonie Iorgovan propune o clasificare a domeniului public, folosind

următoarele criterii:

a) din punct de vedere al interesului pe care îl reprezintă:

- domeniu public de interes naţional (domeniu public naţional);

- domeniu public de interes judeţean (domeniu public judeţean);

- domeniu public de interes comunal (domeniu public comunal).

b) din punct de vedere al modului de determinare:

- bunuri ale domeniului public nominalizate prin Constituţie;

- bunuri ale domeniului public nominalizate de legi;

- bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei publice

în baza criteriilor stabilite de constituţie şi de legi.

c) din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului (autorităţii publice):

- bunuri ale domeniului public ce aparţin statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale;

- bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private, dar afectate de

dreptul de pază şi protecţie al statului.

d) din punct de vedere al modului de încorporare:

- domeniul public natural;

- domeniul public artificial.

e) din punct de vedere al modului de utilizare de către public:

- bunuri utilizate direct;

- bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.

f) din punct de vedere al serviciului public organizat:

- bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public;

- bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public.

g) din punct de vedere al naturii bunurilor:

- domeniul public terestru;

- domeniul public maritim;

- domeniul public fluvial;

- domeniul public aerian;

- domeniul public cultural;

- domeniul public militar.

Regimul juridic al domeniului public Prin regimul juridic al domeniului public se înţelege ansamblul regulilor

aplicabile bunurilor care aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor

administrativ-teritoriale, precum şi raporturilor juridice care se nasc între titularii

dreptului de proprietate şi terţe persoane cu privire la bunurile respective.

La momentul actual, regimul juridic al domeniului public este conturat în mod

esenţial de prevederile art.136 alin.4 din Constituţie, republicată, potrivit cărora

„Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele port fi date

în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori

închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate

publică”.

SERVICIILE PUBLICE

CURS NR.5

Noţiunea de serviciu public În prima parte a cursului, administraţia publică a fost definită ca incluzând, pe

lângă activitatea organelor statului, şi „activitatea altor subiecţi, inclusiv a organelor

administraţiei publice locale, a regiilor autonome, precum şi a organismelor care

realizează servicii publice sau de interes public”.

Din perspectiva analizei serviciilor publice, intereează activităţile cu caracter de

prestaţie, întrucât aceste activităţi sunt strâns legate de noţiunea deserviciu public.

În literatura de specialitate, serviciul public a fost definit lato sensu, ca fiind

„activitatea desfăşurată de o autoritate administrativă în vederea satisfacerii unui interes

general”.

Noţiunea de serviciu public are, la rândul său o dublă accepţiune:

- pe de o parte, prin serviciu public se înţelege o structură organizatorică, un

organism social

- pe de altă parte, prin serviciu public se înţelege activitatea de prestaţie pe care

om realizează respectivul organism.

În perioada interbelică, serviciul public a fost definit ca fiind acea activitate a

autorităţilor publice pentru satisfacerea unei nevoi de interes general care este atât de

importantă încât trebuie să funcţioneze, în mod regulat şi continuu.

Astăzi, serviciul public este definit ca fiind „acea organizaţie de stat a

colectivităţii locale, înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura

satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, în regim de drept administrativ sau

civil, în procesul de executare a legii”.

Deci, serviciul public este activitatea organizată sau autorizată de o autoritate

publică, în scopul satisfacerii unui interes public.

Serviciul public trebuie prestat în mod continuu şi transparent, trebuie să fie

accesibil tuturor, şi nediscriminatoriu pentru destinatarii săi.

Regimul juridic aplicabil serviciilor publice

Regimul juridic aplicabil serviciilor publice este format din totalitatea normelor

care reglementează înfiinţarea, organizarea şi prestarea serviciilor publice.

În literatura de specialitate, regimul juridic este considerat ca reprezentând

„ansamblul de reguli de fond şi de formă care personalizează materia respectivă”.

Precizăm că serviciilor publice le este aplicabil un regim mixt, de drept public şi

de drept privat.

Regimul de drept public aplicabil serviciilor publice este reprezentat de normele

de drept public pe care le conţine actul emis de autoritatea competentă în vederea

înfiinţării, organizării şi funcţionării serviciului public.

Regimul de drept privat aplicabil serviciior publice este reprezentat de normele de

drept privat aplicabile organizării şi funcţionării serviciului public.

Clasificarea serviciilor publice 1. În raport de forma de organizare, serviciile publice se împart în trei categorii:

- organe ale administraţiei publice;

- instituţii publice ;

- regii autonome, societăţi şi companii naţionale de interes public.

2. În raport cu obiectul de activitate, serviciile se împart în:

- serviciile publice care au ca obiect păstrarea ordinii publice şi apărarea naţională

care sunt realizate de Ministerul Internelor şi Reformei Administraţiei, Ministerul

Justiţiei şi Ministerul Apărării prin unităţile lor deconcentrate în teritoriu

- serviciile publice care au ca obiect activităţile financiare şi fiscale, realizate de

Ministerul Economiei şi Finanţelor şi prin unităţile lor deconcentrate în teritoriu

- serviciile publice care au ca obiect învăţământul şi cercetarea, realizate de

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi prin unităţile publice deconcentrate în

teritoriu;

- serviciile publice care au ca obiect asigurarea socială şi sănătatea colectivităţii se

realizează prin ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Ministerul Sănătăţii

Publice şi prin unităţile lor deconcentrate în teritoriu;

- serviciile publice care au ca obiect satisfacerea intereselor de artă şi cultură se

realizează prin Ministerul Culturii şi Cultelor şi unităţile sale din teritoriu;

- serviciile publice care au ca obiect satisfacerea intereselor economice sunt

realizate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Transporturilor, Ministerul

Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale,

Ministerul Mediului şi Dezvoltarea Durabile şi prin unităţile lor deconcentrate în

teritoriu, precum şi prin companiile şi societăţile naţionale de interes public aflate în

subordinea lor.

3. În raport cu gradul de extensie, serviciile publice se împart în:

- servicii de importanţă naţională, care sunt organizate la scara întregului teritoriu

naţional de către Parlament, Guvern şi ministere;

- servicii locale, de importanţă judeţeană, municipală, orăşenească sau comunală,

care sunt organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de către consiliile

judeţene, respectiv, consiliile locale municipale, orăşeneşti sau comunale.

Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice Înfiinţarea serviciilor publice este determinată, în primul rând, de creşterea şi

diversificarea necesităţilor generale ale colectivităţii şi de obligaţia statului de a le

satisface în condiţii cât mai bune.

Serviciile publice se înfiinţează şi se organizează prin actul emis de autoritatea

competentă.

Serviciile publice se înfiinţează prin lege, precum ministerele, prin hotărâre a

Guvernului, în cazul organelor de specialitate din subordinea acestuia, prin ordin a

ministrului, în cazul organelor de specialitate din subordinea ministerelor, ori prin

hotărâri ale consiliilor judeţene sau ale consiliilor locale, în cazul serviciilor publice de

interes judeţean şi, respectiv, local.

Reorganizarea şi, respectiv, desfiinţarea serviciilor publice se fac de către aceleaşi

organe ale administraţiei publice şi prin acte de acelaşi nivel cu acelea prin care au fost

înfiinţate.

Principiile organizării şi funcţionării serviciilor publice

În literatura de specialitate, înfiinţarea şi organizarea serviciilor publice sunt

subordonate următoarelor principii:

- principiul continuităţii serviciului public

- principiul egalităţii în faţa serviciului public

- principiul adaptabilităţii serviciului public

- principiul eficienţei şi eficacităţii serviciului public

Serviciile publice în reglementarea Legii administraţiei publice locale,

nr.215/2001, republicată Potrivit art.36 alin.6 din Legea nr.215/2001, republicată, sunt servicii publice de

interes local: - educaţia

- serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a

persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială

- sănătatea

- cultura

- tineretul

- sportul

- ordinea publică

- situaţiile de urgenţă

- protecţia şi refacerea mediului

- conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de

arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale

- dezvoltarea urbană

- evidenţa persoanelor

- podurile şi drumurile publice

- serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural,

canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz

- serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor

- activităţile de administraţie social-comunitară

- locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii

administrativ-teritoriale sau în administrarea sa

- punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe

raza unităţii administrativ-teritoriale

Potrivit art.91 alin.5 din Legea nr.215/2001, republicată, sunt servicii publice de

interes judeţean:

- educaţia

- serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a

persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială

- sănătatea

- cultura

- tineretul

- sportul

- ordinea publică

- situaţiile de urgenţă

- protecţia şi refacerea mediului

- conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de

arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale

- evidenţa persoanelor

- podurile şi drumurile publice

- serviciile comunitare de utilitate publică de interes judeţean, precum şi

alimentarea cu gaz metan.

Serviciile comunitare de utilităţi publice în reglementarea Legii nr.51/2006 Serviciile comunitare de utilităţi publice sunt definite de lega ca totalitatea

activităţilor de utilitate şi interes public general, desfăşurate la nivelul comunelor,

oraşelor, municipiilor sau judeţelor sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea

autorităţilor administraţiei publice locale, în scopul satisfcerii cerinţelor comunităţilor

locale, în scopul satisfacerii cerinţelor comunităţilor locale, prin care se asigură

următoarele utilităţi:

- alimentarea cu apă

- canalizarea şi epurarea apelor uzate

- colectarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale

- producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie termică în sistem

centralizat

- salubrizarea localităţilor

- iluminatul pubic

- administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale,

precum şi altele asemenea

- transportul public local.

Serviciile publice reglementate de alte acte normative 1. Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor

simple. Serviciile publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a

vehiculelor

2. Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor

3. Serviciul public de lectură

4. Serviciul public de salubrizare a localităţilor

5. Serviciul de iluminat public

6. Serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare

7. Serviciul public de alimentare cu energie termică

8. Serviciile de transport public local

CONTROLUL ACTIVITĂŢII ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

CURS NR.6

Orice activitate umană realizată în mod organizat presupune obligatoriu controlul

modului de realizare şi a rezultatelor obţinute.

Administraţia publică, activitate umană organizată în scopul realizării valorilor

interesului general al comunităţii, este supusă unor multiple forme de control.

Astfel, administraţia publică, ca activitate organizată pe baza legii şi pentru

executarea acesteia, este supusă controlului puterii legiuitoare.

Ca sistem organizat, administraţia publică realizează ea însăşi diverse forme de

autocontrol, de control ierarhic şi de control de tutelă.

O altă formă de control este reprezentată de controlul de legalitate exercitat de

instanţele judecătoreşti asupra actelor administrative emise/adoptate de organele

administraţiei publice.

Clasificarea formelor de control se face:

1. după natura organului de control, în raport de care există:

- controlul legislativ sau politic, exercitat de către Parlament, prin anchete

efectuate de comisiile de specialitate ale celor două Camere, prin interpelări şi întrebări

puse membrilor Guvernului et.;

- controlul executiv sau administrativ, care este executat de organe de control din

cadrul sistemului administraţiei publice;

- controlul judecătoresc, care este exercitat de către instanţele judecătoreşti asupra

legalităţii actelor administrative;

2. sub aspectul regimului juridic al activităţii de verificare, executată de către

organul de control, există:

- controlul jurisdicţional;

- controlul nejurisdicţional.

Elementele componente ale controlului Indiferent de forma de control şi de natura organului de control, controlul care

este exercitat asupra activităţii organelor administraţiei publice are trei elemente

principale: baza de referinţă a controlului, obiectul controlului şi operaţiunile de control

propriu-zise.

Baza de referinţă a controlului este constitută din aspectele pe care organul de

control va trebui să le verifice în cadrul activităţii de control. Baza de referinţă a

controlului va putea fi mai largă sau mai restrânsă, în raport cu numărul aspectelor din

activitatea organelor administraţiei publice care sunt vizate prin acţiunea de control.

Obiectul controlului este dat de totalitatea elementelor asupra cărora acesta se va

exercita: resursele umane, mijloacele materiale, resursele financiare. Mijloacele materiale

şi resursele financiare sunt supuse controlului în ceea ce priveşte atât existenţa lor, cât şi

modul de folosire al acestora, iar în ceea ce priveşte resursele umane, controlul va urmări

calitatea şi însuşirile profesionale, dar şi eficienţa cu care acestea sunt folosite pentru

realizarea obiectivelor activităţii.

Operaţiunile de control sunt mijloacele şi procedeele prin care organul de control

cercetează conformitatea obiectului controlat cu elementele cuprinse în baza de referinţă.

Ele pot fi simple sau complexe, după cum elementele din baza de referinţă comportă un

grad mai mic sau mai mare de apreciere şi de tehnicitate din partea organului de control.

Controlul administrativ intern se exercită de către structuri sau funcţionari din

interiorul autorităţii a cărei activitate este verificată şi se poate realiza, fie din oficiu,

adică la iniţiativa conducerii ierarhice, fie la sesizarea oricui, caz în care este vorba de un

recurs graţios.

Controlul administrativ extern este exercitat de către persoane sau structuri din

afara autorităţii verificate, dar care fac parte din sistemul administraţiei publice, el putând

fi: controlul ierarhic şi controlul extern specializat.

Controlul ierarhic, care este exercitat de organe supraordonate autorităţii

controlate, dar care fac parte din cadrul aceluiaşi subsistem al administraţiei publice, cum

este controlul exercitat de corpul de control al ministrului asupra activităţii unui serviciu

public deconcentrat la nivel judeţean al ministerului respectiv.

Controlul extern specializat, care este exercitat din afara autorităţii verificate, dar

şi din afara subsistemului din care face parte autoritatea verificată, cum este controlul

exercitat de inspecţiile, inspectoratele de stat, Garda financiară, Garda de Mediu etc.

Controlul ierarhic necesită o prezentare suplimentară, fiind o parte esenţială a

activităţii de conducere în cadrul sistemului administraţiei publice, fiind exercitat în

cadrul raporturilor de subordonare, care se formează între componentele acestui sistem,

cât şi în cadrul subsistemelor care formează ansamblul sistemului organelor

administraţiei publice.

Controlul ierarhic, numit şi recurs ierarhic, poate fi declanşat pe baza unei sesizări

sau a unei reclamaţii, pe care persoana vătămată o face împotriva unui act administrativ

emis de un organ subordonat ierarhic.

Din punct de vedere al momentului în care este exercitată activitatea de control,

controlul ierarhic poate fi anterior, concomitent sau posterior.

Controlul anterior sau prealabil este controlul ierarhic care intervine când

funcţionarul inferior urmează să înfăptuiască operaţiuni materiale sau administrative, ori

să emită acte juridice.

Controlul concomitent se realizează în acelaşi timp cu desfăşurarea activităţii

controlate. Ambele modalităţi ale controlului ierarhic sunt frecvente, având avantajul că

oferă posibilitatea prevenirii greşelilor din activitatea subordonaţilor.

Controlul posterior intervine după ce activitatea organului sau funcţionarului

subordonat s-a realizat. Această modalitate de control ierarhic prezintă avantajul că

stimulează iniţiativa organului şi funcţionarului ierarhic inferior, având şi riscul

intervenirii după ce greşeala s-a produs deja.

Din punct de vedere al transparenţei, controlul ierarhic se poate realiza în mod

inopinant sau anunţat.

Controlul de tutelă administrativă este controlul exercitat de Guvern, în calitate

de conducător general al administraţiei publice, asupra legalităţii actelor administrative

ale autorităţilor administraţiei publice locale, realizat prin prefecţii judeţelor, potrivit

Legii nr.340/2004 şi Legii nr,554/2004.

În situaţia în care prefectul, prin aparatul propriu specializat, apreciază că un act

administrativ adoptat sau emis de către o autoritate a administraţiei publice locale este

nelegal, el va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, efectele actului

respectiv fiind suspendate de drept până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

Controlul exercitat prin jurisdicţiile administrative este forma de control care se

realizează prin organe cu atribuţii jurisdicţionale aflate în sistemul organelor

administraţiei publice. Această formă de control vizează doar legalitatea unor categorii de

acte administrative expres prevăzute prin legea care instituie acest tip de control.

Controlul parlamentar este controlul care se exercită asupra tuturor autorităţilor

administrative guvernamentale, autonome şi locale; el cuprinde întreaga activitate

executiv-administrativă a acestor autorităţi. Această formă de control este un control

complet, el putând viza atât legalitatea, cât şi oportunitatea activităţilor. Controlul

parlamentar este exercitat, de regulă, ulterior realizării activităţilor vizate; el nu este un

control exclusiv, ci se poate completa şi cu alte forme de control.

Instituţia Avocatului Poporului este definită de lege ca fiind autoritatea publică

autonomă şi independentă având drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor

în raporturile acestora cu autorităţile publice. Deci, activitatea Avocatului Poporului are

drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, aşa cum ele sunt prezentate şi

definite în Constituţie şi în celelalte legi, iar nu şi a simplelor interese, chiar legitime ale

acestora. Pe de altă parte, activitatea de control a Avocatului Poporului se exercită în

legătură cu raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile publice, cu precădere autorităţile

administrative.

Rezultă că activitatea de verificare exercitată de Avocatul Poporului, privind

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are ca obiect doar acte şi fapte ilegale

îndeplinite în regim de putere publică, iar nu activităţi realizate în regim de drept privat.

Controlul exercitat de Avocatul Poporului vizează activitatea atât a organelor

administraţiei publice, cât şi a altor instituţii publice şi servicii publice, precum şi a

instituţiilor de interes public, care, prin actele şi faptele lor ilegale au adus atingere

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Curtea de Conturi a fost definită în literatura de specialitate ca fiind o autoritate

administrativă autonomă faţă de puterea executiv-administrativă, dar cu relaţii speciale de

dependenţă faţă de Parlament.

Curtea de Conturi îşi exercită funcţiunea de control asupra modului de formare,

de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului

public, precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului

şi al unităţilor administrativ-teritoriale, urmărind respectarea legii în gestionarea

mijloacelor materiale şi băneşti, precum şi calitatea gestiunii financiare din punct de

vedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.

În concluzie, în ceea ce priveşte activitatea administraţiei publice, Curtea de

Conturi exercită un contol ulterior de legalitate şi de oportunitate privind gestionarea şi

folosirea fondurilor publice.

CONTROLUL JUDECĂTORESC. CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

CURS NR.7

Principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat înseamnă nu numai abţinerea

oricărei puteri de a se amesteca în atribuţiile rezervate altei puteri, dar implică şi

colaborarea permanentă a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească, precum şi

exercitarea unor forme de control reciproc permanent, în condiţiile legii.

Administraţia publică este activitatea desfăşurată de organele executive pe baza

legii, în scopul organizării executării şi pentru executarea în concret a legii.

Conformitatea cu legea a activităţii organelor administraţiei publice este

verificată, în ultimă instanţă, prin controlul exercitat de către organele judecătoreşti.

Necesitatea acestei forme de control se justifică şi prin faptul că, în multe situaţii,

organul emitent sau cel ierarhic superior nu înlătură, în urma exercitării recursului graţios

sau recursului ierarhic, actele administrative emise cu încălcarea prevederilor legii, ceea

ce are drept urmare vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale celor administraţi.

Baza de referinţă a oricărei forme de control este constituită din aspectele pe care

organul de control este constituită din aspectele pe care organul de control va trebui să le

verifice în cadrul activităţii de control.

Astfel, în baza de referinţă a controlului judecătoresc intră toate componentele

activităţii de organizare şi de executare în concret a legii, inclusiv competenţa dată prin

lege pentru realizarea acestei activităţi administrativ-executive.

Controlul judecătoresc asupra activităţii de organizare a executării şi de executare

în concret a acesteia se deosebeşte de controlul adminstrativ sau parlementar, care

vizează toate aspectele activităţii organelor administraţiei publice, în timp ce controlul

judecătoresc vizează doar legalitatea actelor administrative supuse controlului.

Deci, controlul judecătoresc are ca obiect soluţionarea litigiilor care se nasc între

administraţie şi particulari, persoane fizice sau juridice, în legătură cu organizarea

executării legii şi executarea în concret acesteia, prin actele administrative emise sau

adoptate de organele administraţiei publice.

Controlul judecătoresc se exercită numai asupra actelor administrative şi asupra

celor asimilate acestora, iar nu şi asupra celorlalte activităţi ale organelor administraţiei

publice.

Controlul judecătoresc se exercită asupra tuturor autorităţilor administrative:

guvernamentale, autonome, locale şi asupra instituţiilor de interes public, în ceea ce

priveşte legalitatea actelor administrative emise sau adoptate.

Controlul judecătoresc vizează exclusiv legalitatea actelor administrative supuse

controlului, nu şi oportunitatea sau eficienţa acestora.

Controlul judecătoresc este exercitat ulterior adoptării sau emiterii actului

administrativ şi se desfăşoară pe baza unei proceduri speciale.

Controlul judecătoresc are un caracter subsidiar, în sensul că este precedat de o

procedură prealabilă în faţa organelor administraţiei publice: recursul graţios, recursul

ierarhic sau o jurisdicţie administrativă specială, în cadrul căreia actul administrativ poate

fi retras sau desfiinţat de către organul emitent sau organul competent al administraţiei

publice.

Noţiunea de contencios administrativ Din punct de vedere al naturii litigiilor cu care sunt învestite instanţele aparţinând

puterii judecătoreşti există:

- contenciosul de drept comun, care este format din totalitatea litigiilor de natură

civilă, comercială şi penală de competenţa instanţelor judecătoreşti;

- contenciosul administrativ, care este alcătuit din totalitatea litigiilor de natură

administrativă, născute în relaţiile dintre administraţie şi particulari, date în competenţa

instanţelor judecătoreşti.

Contenciosul obiectiv este contenciosul în cadrul căruia judecătorul este învestit şi

competent să cerceteze conformitatea actului administrativ cu dreptul obiectiv, cu legea,

fără să fie preocupat dacă reclamantul a suferit sau nu o vătămare a drepturilor sale

subiective.

Contenciosul subiectiv este contenciosul în cadrul căruia judecătorul este învestit

şi competent să constate existenţa şi întinderea unor drepturi subiective al căror titular

este reclamantul, vătămate de către administraţie. În acest caz, judecătorul va trebui să

constate în favoarea reclamantului, pe de o parte, existenţa unui drept legal sau a unui

interes legitim şi, pe de altă parte, că dreptul sau interesul legitim respectiv a fost vătămat

de administraţie prin actul administrativ atacat.

Contenciosul administrativ de anulare este contenciosul administrativ în cadrul

căruia judecătorul este competent să pronunţe anularea sau modificarea actului

administrativ constatat a fi nelegal, fără a se pronunţa în legătură cu existenţa sau

întinderea pagubelor, în situaţia în care acestea s-au produs, reclamantul păstrând dreptul

de a se adresa ulterior instanţei de drept comun.

Contenciosul de plină jurisdicţie este contenciosul administrativ în cadrul căruia

instanţa este competentă să realizeze o jurisdicţie completă, judecătorul având

prerogative să se pronunţe cu privire la anularea sau modificarea actului administrativ

constatat nelegal, dar va putea să dispună măsuri privind recunoaşterea unor drepturi

subiective, restituiri de bunuri sau valori, reintegrări în funcţii publice, despăgubiri pentru

daune materiale şi/sau morale.

ORGANIZAREA ACTUALĂ A CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

ROMÂN. GENERALITĂŢI

CURS NR.8

Generalităţi Din punct de vedere material, prin contencios administrativ se înţelege activitatea

de soluţionare de către instanţele competente aparţinând puterii judecătoreşti a litigiilor

care au luat naştere în legătură cu un act administrativ care a produs o vătămare a unui

drept prevăzut de lege sau a unui interes legitim, în care cel puţin una dintre părţi este o

instituţie publică sau o instituţie de interes public.

Din punct de vedere organic, prin contencios administrativ se înţelege totalitatea

instanţelor judecătoreşti competente să soluţioneze litigiile de mai sus.

Potrivit reglementărilor legale actuale, în România, litigiile de contencios

administrativ, în care una din părţi este un organ al administraţiei publice sau cel puţin o

instituţie de interes public, sunt soluţionate în mod preponderent de către instanţele de

contencios administrativ, potrivit unei proceduri speciale, reglementată de prevederile

Legii nr.554/2004.

În acelaşi timp, există alte litigii de drept administrativ care sunt soluţionate de

către instanţele de drept comun, potrivit procedurii generale a dreptului comun.

În conformitate cu reglementarea actuală, instanţele de contencios administrativ

care funcţionează în sistemul judecătoresc din România sunt:

- Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel;

- Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor.

Art.2 alin.1 lit.g din Legea nr.554/2004 se referă la tribunale administrative, ca

instanţe de contencios administrativ cu competenţă generală, dar art.35 alin.1 din Legea

nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede doar posibilitatea

înfiinţării unor tribunale specializate în domeniul contenciosului administrativ.

Alături de instanţele de contencios administrativ de mai sus, în sistemul

judecătoresc din România, litigii de drept admininistrativ sunt soluţionate, de către

judecătorii şi tribunale, ca instanţe de drept comun.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ÎN REGLEMENTAREA LEGII

NR.544/2004

CURS NR.9

În reglementarea anterioară a Legii nr.29/1990, potrivit art.1 alin.1, orice persoană

fizică sau juridică, dacă se considera vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege,

printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat a unei autorităţi administrative de

a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se putea adresa instanţei

judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi

repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Acest text s-a regăsit ulterior şi în constituţia din 1991, care la art.48 alin.1

conţinea o reglementare de principiu identică.

În actualul art.52 alin.1 după republicarea Constituţiei din 1991, s-a prevăzut că

persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este

îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea

actului şi repararea pagubei.

Acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ, numită uneori plângere

sau contestaţie, ori recurs etc., reprezintă o cale de atac principală şi directă, prin care se

tinde la desfiinţarea efectelor juridice ale unui act administrativ sau la reformarea lui.

Părţile litigiului de contencios administrativ Acestea pot fi:

- potrivit art.1 alin.1 din legea nr.554/2004 – legea contenciosului administrativ –

se poate adresa instanţei de contencios administrativ orice persoană fizică sau juridică,

dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act

administrativ sau prin refuzul ori nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, iar în

alin.2 se precizează că se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana

vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu

caracter individual, adresat altui subiect de drept;

- Avocatul Poporului, ca urmare a controlului efectuat la sesizarea unei persoane,

atunci când apreciază ilegalitatea unui act administrativ sau excesul de putere al unei

autorităţi administrative, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă,

situaţie în care persoana ce se adresase acestei instuţii dobândeşte calitatea de reclamant

şi va fi citată în această calitate;

- în ceea ce priveşte Ministerul Public, Legea nr.554/2004 a prevăzut două situaţii

în care procurorul poate sesiza instanţa de contencios, precum şi obligaţia generală de

participare a procurorului la judecarea tuturor cauzelor având ca obiect litigiile de

contencios administrativ;

- potrivit prevederilor art.1 alin.8 din Legea nr.554/2004, calitate procesuală

activă poate avea şi prefectul, care, în urma controlului de tutelă, potrivit art.3 alin.1

poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele nelegale ale autorităţilor

administraţiei publice locale;

- Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate, potrivit art.1 alin.8 şi art.3

alin.2 din lege, să atace în faţa instanţei de contencios administrativ actele autorităţilor

publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică şi

funcţionarii publici;

- subiect al dreptului de a sesiza instanţa de contencios administrativ şi de a căpăta

astfel calitate procesuală activă poate fi însuşi organul emitent al actului administrativ;

- calitate procesuală activă va putea avea, potrivit art.1 alin.7 din lege, şi persoana

vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii

din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale;

- instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată şi de orice persoană

juridică de drept public vătămată într-un drept sau într-un interes legitim, care va dobândi

astfel calitate procesuală activă;

- în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă în litigiile de contencios

administrativ, legea conţine referiri la art.13, potrivit căruia calitatea de pârât o va avea

autoritatea publică emitentă a actului administrativ atacat sau autoritatea publică ce

refuză în mod nejustificat soluţionarea unei cereri ori nu o soluţionează în termenul legal;

- o situaţie deosebită se produce atunci când, potrivit art.1 alin.6, autoritatea

publică emitentă are chiar calitatea de reclamantă, situaţie în care considerăm că, în

calitate de pârâtă, va trebui introdusă persoana beneficiară a actului administrativ nelegal,

în favoarea căruia actul respectiv şi-a produs efectele;

- în cauză poate fi introdus şi funcţionarul care a elaborat, a emis sau a încheiat

actul administrativ atacat ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva

cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata

unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere;

- la rândul său, funcţionarul acţionat astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe

superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze

actul.

Obiectul litigiului de contencios administrativ Obiectul litigiului de contencios administrativ este format din actele vizate de

aceasta şi rezultă din ipotezele în cate instanţa de contencios administrativ poate fi

sesizată, după cum urmează:

- actul administrativ ilegal care vatămă drepturi sau interese legitime. În condiţiile

legii, prin act administrativ ilegal se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau

normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării

legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice;

- refuzul nejustificat al autorităţii, asimilat de lege cu actul administrativ poate

constitui obiect al litigiului de contencios administrativ;

- contractele administrative pot face obiect al acţiunii în contencios administrativ;

- actele administrativ-jurisdicţionale pot forma, la rândul lor, obiect al acţiunii în

contencios administrativ, deoarece în conformitate cu art.6 alin.2 din lege, acţiunile în

contencios administrativ pot viza actele administrativ-jurisdicţionale, care pot fi atacate

direct la instanţa de contencios administrativ competemtă, în termen de 15 zile de la

comunicare;

- Ordonanţele Guvernului pot, în condiţiile art.9 din lege, să formeze obiect al

acţiunilor de contencios administrativ;

- obiect al sesizării instanţei de contencios administrativ competente îl poate

forma şi excepţia de nelegalitate a unui act administrativ.

Actele exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul, actele de comandament militar;

- actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin

lege organică, o altă procedură judiciară.

Condiţiile acţiunii de contencios administrativ Acestea sunt:

- Condiţiile de fond la care se referă prevederile Legii contenciosului

administrativ – acestea sunt următoarele:

1. condiţia ca persoana să reclame vătămarea unui drept recunoscut de lege sau a

unui interes legitim;

2. condiţia ca dreptul prevăzut de lege sau interesul legitim să fi fost vătămat

printr-un act administrativ în sensul Legii nr.554/2004;

3. condiţia ca actul administrativ vătămător să fi fost dat de o autoritate publică.

- Condiţiile de formă şi procedurale ale exercitării acţiunii de contencios

administrativ la care se referă Legea contenciosului administrativ, sunt următoarele:

1. condiţia ca persoana vătămată sau autorităţile care au calitate procesuală activă

legală să se adreseze cu acţiune la instanţa competentă de contencios administrativ; prin

instanţă de contencios administrativ se înţelege Secţia de contencios administrativ şi

fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale

curţilor de apel şi ale tribunalelor;

2. condiţia îndeplinirii procedurii prealabile; înainte de a se adresa instanţei de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite

autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a

acestuia;

3. condiţia sesizării instanţei de contencios administrativ în termenele legale;

termenul general de sesizare a instanţei de contencios administrativ prevăzut de art.11 din

lege, este de 6 luni şi se calculează de la:

- data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

- data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluţionare a cererii;

- data expirării termenului legal de soluţionare a plângerii prealabile;

- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul

contractelor administrative.

4. condiţia depunerii documentelor necesare.

Reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau,

după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii

sale.

În situaţia în care nu a primit nici un răspuns la cererea sa, reclamantul va depune

la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică,

precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, dacă efectuarea

acestei proceduri este obligatorie.

Judecarea acţiunilor de contencios administrativ În privinţa judecării acţiunilor de contencios administrativ, Legea nr.554/2004

conţine reglementări referitoare la competenţa materială şi teritorială a instanţelor de

contencios administrativ, la procedura de judecată şi la hotărârea adoptată.

Astfel, în ceea ce priveşte competenţa materială de fond, se prevede că litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene,

precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale

acestora, de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-

fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice

centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi

accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond de secţiile de

contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se

precede altfel.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a prevăzut că reclamantul se poate

adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul

a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia

necompetenţei teritoriale.

Prin introducerea acestei precizări, legiuitorul a căutat să reglementeze o situaţie

care apăruse în nenumărate cazuri în practica instanţelor de contencios administrativ sub

regimul Legii nr.29/1990, pe care instanţa supremă o soluţionase în mod constant, în

sensul că a intervenit şi legiuitorul.

Astfel, potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.29/1990, judecarea acţiunilor formulate în

baza art.1 din lege este de competenţa tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti

în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul.

Odată sesizată, instanţa va dispune citarea părţilor şi va putea cere autorităţii al

cărei act este atacat să îi comunice de urgenţă acel act, împreună cu întreaga

documentaţie care a stat la baza emiterii lui, precum şi alte lucrări necesare pentru

soluţionarea cauzei.

În situaţia în care reclamant este un terţ sau când acţiunea a fost introdusă de

Avocatul Poporului ori de Ministerul Public, instanţa va cere autorităţii publice emitente

să îi comunice de urgenţă actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza

emiterii lui, precum şi orice alte lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei. În acelaşi

mod se va proceda şi când acţiunile au ca obiect refuzul de rezolvare a cererii privind un

drept recunoscut de lege sau un interes legitim.

Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute,

conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu

titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de

întârziere nejustificată.

Mai înainte de soluţionarea cauzei pe fond, instanţa poată fi pusă în situaţia să se

pronunţe cu privire la suspendarea executării actului administrativ a cărui anulare s-a

cerut.

Suspendarea executării actului administrativ Ca principiu general, actele administrative sunt executorii din oficiu, în favoarea

lor acţionând o puternică prezumţie de legalitate, veridicitate şi autenticitate, astfel că

exercitarea recursului administrativ sau a acţiunii la instanţa competentă de contencios

administrativ nu are ca efect, de regulă, suspendarea executării actului administrativ

atacat.

Ca excepţie, însă, actul administrativ atacat va fi suspendat atunci când legea

prevede în mod expres acest lucru, ori va putea fi suspendat la cerere atunci când

condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite.

Astfel, actul administrativ va fi suspendat de drept, potrivit art.3 alin.3 din lege,

când actul a fost atacat de prefect sau de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Actul administrativ va fi suspendat de drept şi în situaţia când este vorba de un al

doilea act administrativ pe care autoritatea publică l-a emis, cu acelaşi conţinut, în locul

actului administrativ a cărui executare a fost suspendată de instanţa de contencios

administrativ la cererea persoanei vătămate, aşa cum se prevede în mod expres la art.14

alin.5 din lege.

De asemenea, art.14 şi 15 din lege reglementează două situaţii în care instanţa

competentă de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ,

la cererea persoanei vătămate sau a procurorului.

Soluţionarea acţiunii Judecarea acţiunii de contencios administrativ se face de urgenţă şi cu precădere

în şedinţă publică, în completul prevăzut de lege, adică format din doi judecători, în cazul

judecării în fond a acţiunii.

Judecarea potrivit unei proceduri de urgenţă este cerută atât de necesitatea apărării

într-un termen util a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei, cât şi de necesitatea

de a se evita perturbarea activităţii autorităţii emitente, prin prelungirea incertitudinii cu

privire la situaţia juridică a actului administrativ atacat, a cărui legalitate este contestată.

În acest scop, instanţele de judecată sunt obligate să acorde termene cât mai

scurte, să ia măsuri de sancţionare, potrivit art.13 alin.4 din lege, împotriva celor care

încearcă să tergiverseze judecarea cauzei.

Hotărârile adoptate se redactează şi se motivează în termen de cel mult 30 de zile

de la pronunţare.

Soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de contencios, fiind vorba de un

contencios administrativ de plină jurisdicţie, sunt enumerate la art.18 din lege.

Astfel, instanţa, soluţionând cererea care vizează un act administrativ nelegal sau

refuzul nejustificat de soluţionare sau prin nesoluţionarea în termen a unei cereri

privitoare la un drept sau interes legitim, va putea, după caz:

- să dispună anularea în întregime sau în parte a actului administrativ

- să oblige autoritatea emitentă să emită un act administrativ

- să oblige autoritatea să efectueze o anumită operaţiune administrativă

- să se pronunţe cu privire la obligarea la plata despăgubirilor pentru daunele

materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a cerut acest lucru.

Instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor

administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

Instanţa de contencios administrativ nu va putea însă pronunţa o hotărâre care să

ţină loc de act administrativ, fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Referitor la acordarea daunelor morale, instanţa supremă a decis că persoana

vătămată este datoare să dovedească existenţa unui astfel de prejudiciu ori, cel puţin,

existenţa unor suferinţe morale cu consecinţe păgubitoare.

Atunci când va dispune anularea actului administrativ, emiterea unui act

administrativ, eliberarea unui înscris sau efectuarea unei anumite operaţiuni

administrative, instanţa va putea stabili în sarcina autorităţii publice, aplicarea unei

penlităţi ca sancţiune, pentru fiecare zi de întârziere.

În ceea ce priveşte cauzele care au ca obiect un contract administrativ, instanţa, în

funcţie de starea de fapt, va putea:

- dispune anularea acestuia, în tot sau în parte

- obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit

- impune uneia dintre îndeplinirea unei anumite obligaţii

- suplini consinţământul unei părţi, când interesul public o cere

- obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

Atunci când va dispune obligarea autorităţii publice la încheierea contractului la

care reclamantul este îndrituit sau când impune uneia dintre părţi să îndeplinească o

anumită obligaţie, instanţa va avea posibilitatea să aplice părţii obligate o penalitate ca

sancţiune, pentru fiecare zi de întârziere.

În toate situaţiile, fie că este vorba de un act administrativ tipic, atipic sau

asimilat, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate, un termen de

executare, precum şi o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere în sarcina persoanei obligate.

Căile de atac Recursul este, potrivit art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004, singura cale de

atac împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de fond în cauzele de contencios

administrativ. Este vorba de o cale de atac împotriva tuturor hotărârilor date de instanţa

de contencios administrativ în calitate de instanţă de fond, intrând aici atât hotărârile care

privesc acte administrative tipice sau atipice, cît şi actele administrative asimilate, cum

sunt contractele administrative.

Legea impune ca recursul să se judece de urgenţă şi cu citarea părţilor, recursul

suspendând executarea hotărârii atacate, cu excepţia hotărârii prin care a fost soluţionată

cererea de suspendare a actului administrativ atacat.

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, potrivit

reglementării introduse prin modificările aduse de Legea nr.262/2007, între altele, art.20

alin.1.

Cu privire la textul art.20 alin.1, în forma iniţială, când termenul de 15 zile curgea

de la pronunţare ori de la comunicare, Curtea Constituţională, fiind sesizată cu judecarea

unei excepţii de neconstituţionalitate, pe care a admis-o, a motivat că această

reglementare este imprecisă şi restrictivă, fiind în măsură să aducă atingere principiului

liberului acces la justiţie, care obligă pe legiuitor să prescrie în mod clar şi precis

condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale.

Competenţa de judecată a recursului aparţine Curţilor de Apel, în cazul hotărîrilor

pronunţate în primă instanţă de tribunale şi, respectiv, Secţiei de contencios administrativ

a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul hotărârilor pronunţate în primă instanţă de

către Curţile de apel.

Soluţiile care pot fi adoptate de instanţa de recurs sunt prezentate la art.20 alin.3

din lege, care prevede că, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs va rejudeca

litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere.

Când hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la

competenţa materială din această lege, cauza se va trimite la instanţa competentă.

Atunci când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul,

cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.

În plus, menţionăm că hotărârile pronunţate în materia contenciosului

administrativ sunt supuse aceloraşi căi de atac extraordinare, ca şi hotărârile instanţelor

de drept comun:

- contestaţia în anulare, în condiţiile art.317 şi următoarele din Codul de

procedură civilă;

- revizuirea, în condiţiile art.322 şi următoarele din Codul de procedură civilă;

- rescursul în interesul legii, în condiţiile art.329 şi următoarele din Codul de

procedură civilă.

Executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios

administrativ Din coroborarea prevederilor art.28, potrivit cărora dispoziţiile legii se

completează cu prevederile Codului de procedură civilă, cu cele ale art.400 alin.1 din

Codul de procedură civilă, rezultă că hotărârile pronunţate de instanţele de fond în

cauzele de contencios administrativ sunt executorii, recursul suspendând executarea,

potrivit art.20 alin.2 din lege.

Instanţa de executare este instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios

administrativ, ceea ce înseamnă că ea poate fi şi instanţa de recurs, atunci când aceasta,

admiţând recursul şi reţinând cauza, a rejudecat fondul pricinii.

Potrivit art.22 din lege, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care

s-au respins acţiunile formulate şi s-au acordat cheltuieli de judecată se învestesc cu

formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun.

Deci, per a contrario, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care

au fost admise acţiunile în contencios administrativ, constituie titluri executorii, fără a

mai fi necesară învestirea lor cu formulă executorie, urmând a fi executate potrivit

prevederilor acestei legi.

În cazul în care prin astfel de hotărâri au fost anulate acte administrative cu

caracter normativ, acestea sunt general obligatorii, au putere numai pentru viitor şi se

publică în „Monitorul Oficial al României”, Partea I ori în monitoarele locale, la cererea

instanţei de executare ori a reclamantului, reglementare inspirată din legea Curţii

Constituţionale.

Obligaţia executării hotărârii revine autorităţii publice, care este datoare să o

aducă la îndeplinire în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, iar

în caz contrar se va aplica şefului autorităţii publice o amendă de 20% din salariul minim

brut pe ţară pentru fiecare zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri

pentru întârziere, care sunt stabilite de instanţa de executare, în camera de consiliu, de

urgenţă, cu citarea părţilor.

Dacă, nici după această situaţie, hotărârea definitivă şi irevocabilă nu este

executată, va putea fi sesizat organul de urmărire penală, faptei persoanei răspunzătoare

fiind infracţiune.

CONTROLUL DE LEGALITATE EXERCITAT

DE INSTANŢELE DE DREPT COMUN

CURS NR.10

Controlul de legalitate exercitat de instanţele de drept comun Controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative se realizează, în

mod preponderent, prin intermediul instanţelor de contencios administrativ şi, în mod

excepţional, prin intermediul instanţelor de drept comun, în condiţiile unor legi speciale

care prevăd în mod expres acest lucru.

De altfel, chiar noua lege consacră această posibilitate la art.5 alin.2, potrivit

căruia nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru

modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură

judiciară, fiind vorba, evident, de litigiile de contencios administrativ care, prin legi

speciale, sunt date în competenţa de judecată a instanţelor de drept comun.

Deosebirea esenţială dintre litigiile de contencios administrativ date în

competenţa instanţei de drept comun şi litigiile de contencios administrativ aflate în

competenţa instanţei de contencios administrativ este aceea că instanţele de drept comun

nu vor judeca după procedura reglementată prin legea cadru a contenciosului

administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil, completată cu reguli

care se regăsesc în legile speciale care au stabilit o astfel de competenţă excepţională.

Deci, în ambele situaţii ne aflăm în faţa unei activităţi de contencios administrativ,

instanţele de drept comun desfăşurând activitatea de contencios administrativ fără a fi

instanţe specializate de contencios administrativ, aşa cum sunt instanţele competente

enumerate de legea contenciosului administrativ.

Litigiile de contencios administrativ date în competenţa judecătoriilor ca

instanţe de fond a) Legea nr.18/1991 a fondului funciar prevede că împotriva hotărârilor prin

care Comisia judeţeană soluţionează contestaţiile formulate de persoanele nemulţumite

de măsurile stabilite de comisiile locale se poate face plângere la judecătoria în a cărui

rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare (art.53).

b) Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile

cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statuluiprevede la art.18 că hotărârile

consiliilor judeţene şi ale comisiei municipiului Bucureşti sunt supuse controlului

judecătoresc, potrivit legii civile, şi pot fi atacate în termen de 30 de zile de a comunicare.

În această situaţie, potrivit legii civile – art.1 pct.1 din Codul de procedură civilă –

judecătoriile sunt instanţele care judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, care

nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

c) Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor reglementează la art.31-36 procedura de contestare a proceselor-verbale

de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, plângerile formulate fiind de

competenţa de soluţionare a judecătoriilor, care judecă în calitate de instanţe de drept

comun.

De menţionat că, potrivit art.34, recursurile împotriva hotărârilor date de

judecătorii sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ de la tribunale.

d) Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale prevede la art.16 alin.5 că, împotriva soluţiei prin care primarul a rezolvat

întâmpinarea formulată în legătură cu listele electorale, se poate face contestaţie în

termen de 24 de ore de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază teritorială se află

localitatea, care va prounuţa o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

e) Legea nr.373/2004 pentru alegeea Camerei Deputaţilor şi Senatului –

prevede la art.13 alin.2 că împotriva soluţiei primarului, prin care acesta a rezolvat

întâmpinarea referitoare la omisiunile din listele electorale, se poate face contestaţie la

judecătoria de la domiciliul alegătorului, în termen de 5 zile de la comunicare, hotărârea

fiind definitivă şi irevocabilă.

f) Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă cuprinde reglementări care

atribuie judecătorilor competenţa de a soluţiona litigiile referitoare la refuzul ofiţerului de

stare civilă, ori cele privind modificarea, completarea etc. a actelor de stare civilă, este

dată judecătorilor.

Litigiile de contencios administrativ date în primă instanţă tribunalelor a) Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie prevede la art.56 că hotărârea

Comisiilor de reexaminare a hotărârii de acordare a brevetului, după ce se motivează, se

comunică părţilor în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată la Tribunalul

Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare, iar hotărîrea acestei instanţe poate fi

atacată cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti.

Acest text legal nu precizează că litigiile ar urma să fie judecate de secţiile de contencios

administrativ şi nici că ar fi aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ,

ceea ce înseamnă că atât tribunalul, cât şi Curtea de apel vor judeca aplicând regulile

dreptului comun.

b) Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede la art.26 alin.3 că

decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă

a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţănătoare sau, după caz, al

entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

c) Legea nr.16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor

integrate prevede la art.16 alin.2 şi 3 că soluţia motivată a Comisiei de reexaminare a

hotărârii privind cererile de înregistrare a topografiilor poate fi atacată în termen de 3 luni

de la comunicare la Tribunalul Bucureşti, iar sentinţa pronunţată poate fi atacată cu recurs

la Curtea de Apel Bucureşti, în 15 zile de la comunicare.

d) Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede, la art.81,

că hotărârea motivată a Comisiei de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru

Investiţii şi Mărci poate fi atacată la Tribunalul Bucureşti în termen de 30 de zile de la

comunicare, iar deciziile tribunalului pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti,

în 15 zile de la comunicare.

Legislaţia specială actuală ne oferă multe alte situaţii în care litigiile de contencios

administrativ au fost date în competenţa judecătoriilor sau tribunalelor, ca instanţe de

drept comun.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

CURS NR.11

Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale, care va fi angajată atunci

când prin faptul perturbator social au fost nesocotite şi încălcate reguli, norme juridice.

Răspunderea juridică este una dintre formele răspunderii sociale, specificul său

constând în aceea că ea intervine numai atunci când au fost încălcate norme de drept, nu

şi în cazul încălcării unor norme morale, religioase ori politice.

Răspunderea administrativă poate fi definită ca fiind acea formă a răspunderii

juridice care intervine ca urmare a încălcării normelor dreptului administrativ.

Fapta ilicită constă din conduita umană aflată în contradicţie cu normele dreptului

administrativ, care se concretizează într-o abatere administrativă.

Abaterea administrativă, ca orice abatere juridică, presupune existenţa unei fapte

umane ilicite, săvârşită cu vinovăţie, un rezultat vătămător şi o legătură cauzală între

fapta ilicită şi rezultatul vătămător produs.

Norma juridică de drept administrativ care a fost încălcată, constituie unicul temei

al răspunderii administrative angajate în sarcina celui vinovat de săvârşirea faptei prin

care a fost încălcată norma administrativă.

Intervenţia organelor statului, în cazul comiterii unei abateri administrative care a

avut drept urmare încălcarea unei norme administrative, va avea ca scop restabilirea

ordinii de drept ce a fost perturbată, sancţionarea celui vinovat şi repararea pagubei

produse.

Formele răspunderii administrative sunt:

- răspunderea contravenţională, pentru abaterile administrative anume

reglementate prin acte normative specifice, care au fost săvârşite cu vinovăţie şi sunt

sancţionate în mod corespunzător;

- răspunderea disciplinară pentru încălcarea de către funcţionarii publici, cu

vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu prevăzute în statutele acestora şi regulamentele de

ordine interioară;

- răspunderea patrimonială a autorităţilor administrative şi a funcţionarilor

publici pentru pagubele produse în această calitate sau în exercitarea atribuţiilor pe care

le au.

Răspunderea administrativ-disciplinară constă într-un ansamblu de drepturi şi

obligaţii care formează conţinutul juridic al unor raporturi juridice de drept administrativ,

stabilite între un organ administrativ sau un funcţionar public, pe de o parte, şi autorul

unei abateri administrative, pe de altă parte, care nu este incriminată drept contravenţie.

Răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor publice şi a funcţionarilor

publici pentru pagubele produse în activitatea desfăşurată este reglementată de normele

dreptului administrativ şi are o natură administrativă, iar nu civilă.

Astfel, într-o primă opinie s-a susţinut că această formă de răspundere este de

natură civilă, având temeiul într-un delict civil.

Într-o altă opinie, s-a susţinut că Legea nr.1/1967 a reglementat o formă autonomă

de rsăpundere, independentă faţă de răspunderea civilă, care trebuie reglementată prin

prisma reglementărilor dreptului administrativ.

Din prevederile constituţionale şi legale actuale rezultă că răspunderea

patrimonială a autorităţilor publice şi a funcţionarilor publici pentru pagubele produse

prin actele administrative emise în cadrul activităţii lor este o răspundere de natură

administrativă, regelementată de norme ale dreptului administrativ.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-CONTRAVENŢIONALĂ

CURS NR.12

La origini, materia contravenţiilor a fost de natură penală ulterior aceasta

devenind extrapenală şi intrând în sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Fapta ilicită care atrage răspunderea contravenţională este o abatere administrativă, care

poartă numele de contravenţie.

Definiţia contravenţiei Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă

pericol social mai redus decât infracţiunea şi care este prevăzută şi sancţionată ca atare

prin legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor prevăzute de lege.

Sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor, publicată în B. Of. nr.148/1968.

Trăsăturile contravenţiei

Contravenţia este faptă săvârşită cu vinovăţie.

Temeiul obiectiv al contravenţiei este reprezentat de fapta descrisă de lege ca fiind

contravenţie. Fapta omenească reprezintă latura obiectivă a contravenţiei, putând consta

dintr-o acţiune, inacţiune sau faptă comisiv-omisivă.

Actul normativ care prevede fapte cu caracter contravenţional trebuie să cuprindă

descrierea faptelor, spre deosebire de abaterea disciplinară care nu este obligatoriu

descrisă de normele juridice.

Contravenţia, ca faptă omenească, este rezultatul unei manifestări de voinţă a unei

persoane.

Răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă (vinovăţie) şi nu

o răspundere „obiectivă”.

Latura subiectivă reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de fapta sa şi faţă de

rezultatul periculos produs.

Vinovăţia presupune săvârşirea unei fapte cu intenţie sau din culpă.

Faptele calificate drept contravenţii încalcă valori sociale de importanţă mai

redusă decât infracţiunea.

Ca faptă ilicită, contravenţia încalcă valori sociale ocrotite de lege. Sub aspectul

periculozităţii sociale a faptei, cât şi a autorului, prin atitudinea sa subiectivă faţă de

faptă, contravenţia este situată imediat după infracţiune, dar deasupra celorlalte abateri

administrative sau disciplinare.

faptă sancţionată prin legi şi alte acte normative

În prezent, contravenţiile sunt stabilite prin lege ordinară, ordonate, hotărâri ale

Guvernului.

În legătură cu administraţia publică locală, faptele reprezentând contravenţii sunt

reglementate prin hotărâri ale consiliilor locale sau judeţene, precum şi prin dispoziţii ale

primarilor, în circumstanţe speciale.

Actele normative care stabilesc contravenţiile trebuie să cuprindă obligatoriu:

descrierea faptelor care reprezintă contravenţie, sancţiunea care urmează a se aplica,

precum şi, uneori, tarife pentru stabilirea despăgubirilor produse prin contravenţie.

Procedura contravenţională

Fazele procedurii contravenţionale sunt:

1. constatarea contravenţiei;

2. aplicarea sancţiunii;

3. exercitarea căilor de atac (plângerea);

4. executarea sancţiunilor contravenţionale.

1. Constatarea contravenţiei

Persoanele abilitate legal să constate fapte calificate ca fiind contravenţii poartă

numele de agenţi constatatori.

Au calitatea de agenţi constatatori primarii, ofiţerii sau subofiţerii de poliţie, şefii

de serviciu sau secţii din organizaţiile de stat anume împuterniciţi de conducătorii

organizaţiei, alte persoane stabilite prin actul care reglementează contravenţia.

În prezent se constată un proces de specializare a agenţilor constatatori:

contravenţiile în domeniul ordinii publice sunt în sarcina agenţilor de poliţie, cele

săvârşite de angajaţi la locul de muncă se constată atât de persoanele prevăzute în actele

normative care prevăd şi sancţionează contravenţiile, cât şi de către şefii de serviciu sau

secţii, sau asimilaţi acestora, anume împuterniciţi de conducătorul instituţiei.

Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de agenţii constatatori

care cuprinde:

a) data şi locul unde este încheiat;

b) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

c)numele, prenumele, domiciliul, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului.

Pentru minori – numele şi domiciliul părinţilor;

d) numărul şi data actului de identitate al acestuia, precum şi organul emitent;

e) descrierea faptei care constituie contravenţie, cu indicarea datei şi orei când a

fost săvârşită şi a împrejurărilor pentru aprecierea gravităţii şi a eventualelor pagube,

f)indicarea temeiului legal (actul normativ) al contestaţiei;

g) menţionarea minimului amenzii;

h) semnătura agentului constatator (pe fiecare pagină);

i) semnătura contravenientului. Dacă contravenientul este absent, agentul

constatator va menţiona acest fapt în procesul verbal.

La cererea contravenientului, agentul constatator are obligaţia de a consemna în

procesul verbal obiecţiile sale cu privire la conţinutul acestuia, precum şi mijloacele de

probă de care înţelege să se servească în cauză.

Lipsa uneia dintre menţiunile de la lit. a), c), e), f) atrage nulitatea procesului

verbal.

2. Aplicarea sancţiunii contravenţionale

Sancţiunile contravenţionale în conformitate cu Legea nr. 32/1968 sunt:

avertismentul, amenda şi închisoarea contravenţională, iar în situaţiile prevăzute de lege

şi confiscarea.

Avertismentul constă în atenţionarea contravenientului, persoană fizică sau

juridică, asupra pericolului social al faptei săvârşite cu recomandarea de a respecta

prevederile legale. Agentul constatator în situaţia de faţă va avea în vedere persoana

făptuitorului, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, atitudinea făptuitorului cât şi

gradul redus de pericol social.

Această sancţiune are un puternic caracter educativ şi ea se aplică chiar şi atunci

când actul normativ nu o prevede faţă de pericolul social redus al faptei cu intenţia de a

preîntâmpina săvârşirea unei contravenţii.

Amenda contravenţională se aplică pentru fapte cu un grad de pericol social mai

mare, dar o amendă contravenţională şi nu penală. Limitele minime şi maxime sunt

stabilite conform Ordonanţelor Guvernului nr. 12/1994 şi 55/1994 care au modificat

Legea nr. 32/1968.

Confiscarea este o sancţiune complementară care poate însoţi una dintre

sancţiunile amintite.

Confiscarea trebuie să fie expres prevăzută de lege pentru a opera şi are ca obiect:

- lucrurile produse prin contravenţie;

- lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei dacă acestea sunt ale

contravenientului;

- lucrurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei dacă nu sunt restituite persoanei

vătămate.

- lucrurile a căror deţinere sau circulaţie este interzisă.

Lucrurile supuse confiscării trec în proprietatea statului.

Legea nr. 32/1968, la art. 20 prevede principiul: sancţiunea contravenţională este

aplicată tot de agentul constatator al contravenţiei, dacă actul normativ de stabilire şi

sancţionare nu prevede altfel.

Atunci când sancţiunea se aplică de altă persoană decât agentul constatator,

procesul-verbal se trimite de îndată organului emitent sau judecătorului în cazul închisorii

contravenţionale şi se constată într-o rezoluţie pe procesul –v erbal respectiv.

Sancţiunile se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi se individualizează

în funcţie de datele cuprinse în procesul-verbal şi de persoana făptuitorului.

Dacă prin săvârşirea contravenţiei s-a pricinuit o pagubă şi există tarif de evaluare

a acesteia, o dată cu sancţiunea contravenţională se stabileşte şi despăgubirea. În lipsa

tarifului - partea vătămată îşi poate valorifica pretenţiile potrivit legii civile.

Procesul –verbal trebuie comunicat în termen de o lună de la data aplicării

sancţiunii, atât către contravenient cât şi părţii vătămate sau persoanei căreia îi aparţin

lucrurile confiscate.

O dată cu procesul-verbal se comunică şi înştiinţarea de plată, în cazul sancţiunii

amenzii, precum şi la obligarea contravenientului la despăgubiri.

Dacă contravenientul achită pe loc jumătate din minimul amenzii prevăzute în

actul normativ pentru fapta săvârşită, iar prin contravenţie nu s-a cauzat o pagubă şi nu

există lucruri supuse confiscării, procesul-verbal nu se încheie şi încetează orice urmărire.

În chitanţa întocmită cu acest prilej se specifică numele contravenientului, contravenţia,

amenda încasată.