1

MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR

Conf.univ.dr. Mariana Iatagan

Bibliografie

• Doval E., Managementul investitiilor, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008 • Dumitrascu Vadim (coord.), Managementul investitiilor. Abordari teoretice si instrumente

aplicative, Editura Universitara, 2015 • Iatagan Mariana, Managementul finantarii invatamantului superior romanesc, Editura FRM, 2017 • Stoian Marian, Managementul investitiilor publice, Editura ASE, 2010

Sinteza curs

1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE Cuvântul „investire” este de origine latină (investire = a îmbrăca, a acoperi) şi a apărut în

limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea unor scopuri ulterioare. Noţiunea de investiţie se identifică, de regulă, cu unele cheltuieli făcute pentru crearea sau obţinerea unor bunuri (materiale sau intangibile), a căror valoare este, în majoritatea cazurilor, destul de mare, iar durata lor de folosinţă - îndelungată.

În ”sens larg”, investiţiile reprezintă nu neapărat o sumă de bani anumită, ci, mai degrabă, o intenţie, o acţiune umană privind plasarea (direcţionarea) unui anumit capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri (materiale sau intangibile) de pe urma cărora să se poată obţine unele venituri suplimentare. Din acest punct de vedere, conceptul de investiţie constituie mobilul realizării unei intenţii de dezvoltare, de mobilizare pentru îndeplinirea unui scop propus. Sub acest aspect, investiţia este, mai de grabă, un factor de acţiune al societăţii, un îndemn pentru membrii săi de a da activităţii economice şi vieţii, în general, un sens ascendent, de continuă dezvoltare.

Teoria economică şi financiară este generoasă în acordarea libertăţii interpretării conceptului ”investiţie”.

La J.M.Keynes, investiţiile apar ca adaos curent la valoarea echipamentelor de producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. Pentru F.Aftalion, a investi înseamnă a renunţa la sume băneşti lichide în favoarea speranţei realizării unor venituri viitoare, distribuite în timp. R.Heline şi O.Poupart-Lafarge apreciază că prin investiţii se afectează resursele pentru realizarea de obiective industriale sau financiare în speranţa realizării unor beneficii pe o perioadă de mai mulţi ani”.

Prin investiţii înţelegem ansamblul resurselor (materiale, financiare, tehnice şi umane) destinate creşterii capacităţii de producţie a societăţii, a vieţii sociale sub toate aspectele sale, pentru asigurarea obţinerii în viitor a efectelor scontate. Reţinem, deci, că investiţiile sînt o categorie de cheltuieli care angajează viitorul societăţii, al agenţilor economici, în general, în sensul că de aceste cheltuieli depind: creşterea şi perfecţionarea potenţialului productiv (prin extindere şi modernizare), apariţia a noi capacităţi de producţie etc.

Este destul de cunoscută şi definiţia dată de Pierre Masse: „Investiţiile reprezintă o renunţare la o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unor speranţe a căror suport sunt tocmai resursele investite. Pe scurt, investiţia trebuie privită ca o cheltuială certă pentru un viitor incert”. În afară de aceasta, pot fi prezentate şi alte opinii (definiţii) asupra subiectului abordat. Prin investiţie se înţelege totalitatea cheltuielilor, care se fac pentru realizarea de noi capitaluri fixe, inclusiv înlocuirea capitalului fix uzat, precum şi cheltuielile ocazionate de dezvoltarea sau modernizarea capitalurilor fixe existente.

2

Investiţiile constituie alocarea (plasarea) riscantă a valorilor în obiecte ale activităţii de antreprenoriat sau ale altor tipuri de activităţi cu scopul de a obţine profit sau efect social.

Investiţia este efortul financiar actual făcut pentru un viitor mai bun, creat prin dezvoltare şi modernizare, având ca sursă de finanţare renunţarea la consumuri actuale sigure, dar mici şi neperformante, în favoarea unor consumuri viitoare mai mari şi într-o structură modernă, mai aproape de opţiunile utilizatorilor, dar probabile.

Investiţiile sînt o cheltuială efectuată în prezent, cu caracter cert, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează şi un risc, deoarece decalajul de timp dintre momentul investirii şi cel al obţinerii rezultatelor scontate, poate crea situaţii imprevizibile. Investiţiile reprezintă o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, într-un proiect sau o activitate cu scopul de a crea un spor de avuţie, atît la nivelul individului, cît şi al firmelor şi societăţilor, în general;

Investiţiile reprezintă inversul consumului imediat . Prin aceasta se explică faptul că orice investiţie necesită existenţa unor resurse obţinute ca rezultat al unor procese predecesoare de economisire şi acumulare, realizate de investitorul respectiv sau de alte persoane fizice sau juridice, aceste resurse fiind atrase prin finanţări directe sau indirecte. Investiţiilor le este caracteristică relaţia investiţie-timp . Investiţiile se angajează în efectuarea de imobilizări de fonduri sau de elemente de cheltuieli pentru o perioadă, care este, de regulă, mai mare decât durata unui ciclu de producţie. Aceasta defineşte investiţia ca fiind cheltuieli de sume băneşti în momentul iniţial pentru a obţine efecte ulterioare, în timp.

Atributele principale ale investiţiilor sunt: • timpul Cheltuiala se face în prezent, iar recompensa vine mai târziu; astfel, între momentul investirii şi cel al obţinerii profiturilor există un decalaj în timp; • riscul Sacrificiul este făcut în prezent şi este sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, şi oricum mărimea ei este incertă. Altfel spus, dacă cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil, efectele presupun numai speranţe; • conţinutul material concret al efortului investiţional Investiţiile reprezintă un flux al valorilor care au ca punct iniţial de pornire o structură de resurse diverse ca natură şi ca volum (fonduri financiare, o parte a veniturilor şi a economiilor realizate, resurse umane etc.); • eficienţa De asemenea, noţiunea de investiţie poate fi privită din mai multe puncte de vedere: economic, contabil, financiar, juridic şi psihologic. În abordarea economică imaginea investiţiei este dată de faptul, că veniturile viitoare trebuie să fie superioare cheltuielilor iniţiale actualizate. În abordarea contabilă , investiţia este redusă la noţiunea de imobilizare, pornind de la faptul că toate valorile ce se creează sunt destinate a rămâne constant sub aceiaşi formă. Imaginea financiară provine din faptul că investiţiile generează venituri şi economii pe termen lung. Imaginea juridică impune condiţia că, în cazul în care o cheltuială nu are incidenţă patrimonială directă, aceasta nu poate fi considerată investiţie, chiar dacă sporeşte în timp potenţialul şi performanţele întreprinderii. Abordarea psihologică reduce investiţia la o renunţare la bunuri imediate în schimbul unor avantaje viitoare. Principalul subiect al investiţiei este investitorul. Clasificarea investiţiilor Pentru analiza mai profundă a investiţiilor este necesar de a le diviza după anumite caracteristici specifice, adică de efectuat clasificarea lor. Investiţiile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, condiţionate de o serie de factori (criterii) ca:

3

• destinaţia investiţiilor; • modul de execuţie a lucrărilor; • stadiul de realizare a lucrărilor; • caracterul lucrărilor etc. Conform destinaţiei se disting: investiţii productive ; investiţii neproductive . Cele productive asigură realizarea de bunuri materiale, iar cele neproductive sînt efectuate în scopuri social culturale, sau pentru perfecţionarea elementului uman etc. După modul în care se execută lucrările, se disting: • investiţii executate în antrepriză (cu posibilitatea extinderii executării lucrărilor şi sub formă de subantrepriză), atunci cînd lucrarea este încredinţată de beneficiar (investitor) spre execuţie unei întreprinderi specializate, ce poartă denumirea de antreprenor (subantreprenor); asemenea lucrări se efectuează pe bază de contracte ferme, prin care antreprenorul se angajează să execute lucrarea în parametrii proiectaţi, cu anumite termene intermediare de execuţie şi cu termen final, iar beneficiarul se obligă să achite costul execuţiei; • investiţii executate în regie, cele pe care investitorul (beneficiarul) şi le execută prin forţe proprii, fără a apela la o unitate specializată; • investiţii mixte (în sistem mixt), atunci cînd o parte a investiţiei o execută investitorul, iar o altă parte, antreprenorul. După stadiul de executare investiţiile pot fi: • investiţii în curs de realizare (neterminate); • investiţii terminate (cele la care lucrările au fost încheiate); • investiţii restante (cele care la termenele finale prevăzute n-au fost realizate, ci sunt realizate ulterior, la alte date); După caracterul lucrărilor, investiţiile se pot clasifica în: • investiţii pentru construirea unor obiective noi; • investiţii pentru refacerea (reconstituirea) acestora, dezvoltarea sau transformarea lor; • investiţii pentru înnoirea unităţilor existente, atunci când progresul tehnic impune retehnologizarea. Conform aceluiaşi criteriu, investiţiile se pot clasifica în: • investiţii de expansiune (dezvoltare, extindere): acestea presupun cheltuieli în vederea măririi capacităţilor de producţie; • investiţii de menţinere, ce ţin de reutilarea capacităţilor de producţie existente; • investiţii de modernizare, care se efectuează cu scopul creşterii performanţelor tehnice, îmbunătăţirii randamentelor utilajelor existente; • investiţii de inovare, adică lansarea noilor activităţi; După gradul de risc pe care îl implică: • investiţii cu risc redus, care sunt cele mai frecvente. Această categorie include investiţiile de menţinere şi de ameliorare, care necesită resurse puţine, dar au şi cele mai mici efecte; • investiţii cu risc sporit, în categoria cărora intră investiţiile de dezvoltare, de expansiune, de inovare, iar uneori şi cele de modernizare, acestea fiind valori mult mai mari, producând însă şi efecte mai mari: creşterea capacităţilor tehnice, efectuarea unor restructurări de producţie, implementarea noilor produse şi servicii. După locul în care se fac: • investiţii interne; • investiţii externe (participarea cu fonduri la formare capitalurilor altor firme, pentru diversificarea activităţii). După sursa de finanţare investiţiile se clasifică în: • investiţii finanţate din surse proprii; • investiţii finanţate din surse atrase. Din punctul de vedere al obiectului de investiţii, se disting: • investiţii reale ; • investiţii financiare .

4

Cele din urmă, la rîndul său, la fel pot fi divizate în baza unor criterii distincte. Spre ex., în dependenţă de scopul investirii, investiţiile financiare se pot diviza în: • investiţii directe (când agentul finanţator capătă şi posibilitatea de a lua decizii şi de a efectua controlul proiectului pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc.); • investiţii de portofoliu (care reprezintă plasamente cu scopul de a obţine venit sau în scopul diversificării riscurilor etc., fără alte implicaţii în viaţa proiectului). Investiţiile mai pot fi clasificate în funcţie de: • importanţa acestora (proprie, de ramură, naţională, mondială); • modul de constituire (nete şi brute) etc.

2. SURSE INTERNE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de balanţă

programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a fi înfăptuite, şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial estedacă investitorul poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau din finanţare externă. Astfel, problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub două aspecte interdependente: după sursele şi metodele de finanţare. Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă. Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări. Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate din următoarele surse: Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de rezerve:

• rezerve prevăzute de legislaţie; • rezerve prevăzute de statut; • alte rezerve.

Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor. Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora. Amortismentul este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă de finanţare a investiţiilor. Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării. Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj. Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea sunt alocate dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare. Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc. Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Avantajele sunt:

5

• conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;

• reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii; • menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii suplimentare

(dobânzi, garanţii); • fondurile investite nu necesită a fi rambursate.

Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele: • volumul limitat al resurselor financiare; • lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură favorabilă a pieţei

investiţionale; • restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea; • posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii de resurse

financiare la momentul potrivit; • acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.

În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea susţinerii unui proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie volumul minim al resurselor proprii.Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării. Această regulă este justificată din următoarele aspecte: 1. dacă proprietarul nu va contribui, în mod substanţial, cu capitalul său propriu în proiect, potenţialii investitori nu vor putea fi convinşi să-şi rişte banii. Un întreprinzător puţin angajat financiar într-o afacere nu prezintă garanţia că este suficient de motivat să lupte pentru succesul acesteia; 2. cu cât investiţia întreprinzătorului acoperă o parte mai mare din capitalul necesar afacerii, cu atât mai mari vor fi şi drepturile sale de control şi de proprietate asupra firmei; de asemenea, un număr mai mic de investitori va conduce la o parte mai mare, din profiturile realizate, ce va reveni proprietarului; 3. furnizarea de către întreprinzător a unui capital cu volum mic poate însemna că întregirea resurselor financiare, necesare pentru realizarea proiectului se va face prin credite şi împrumuturi cu sume mari; acest lucru va avea drept consecinţă directă - un calendar intens al rambursărilor cu efect nefavorabil asupra fluxului de trezorerie al proiectului.

3. SURSE EXTERNE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat. Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include: resurse atrase:

• aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru creşterea capitalului;

• aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social; resurse împrumutate:

• credite bancare; • împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice; • împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni; • finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate; • subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de

investiţii şi pentru anumite categorii de investitori; • împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale; • resurse specifice de finanţare: leasingul , capitalul de risc (venture), factoringul, forfeitingul etc.

6

Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii. Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente, în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci cînd îşi propun proiecte de mare anvergură. Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii, eficienţa acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale. Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care sunt relativ ieftine , însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi, respectiv care oferă o

garanţie suficientă pentru un astfel de angajament. Printre avantajele obligaţiunilor se pot menţiona: rata rentabilităţii aşteptată de deţinătorii obligaţiunilor, care este mai mică decât cea a acţiunilor comune şi plata dobânzii este o cheltuială deductibilă din impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanţării investiţiilor prin emisiunea de obligaţiuni se referă la riscul

sporit, deoarece întreprinderea ar putea să nu facă faţă plăţilor dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv. O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul de stat , care reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru investiţiile din domeniile de importanţă naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea şi distribuţia energiei electrice, infrastructura etc. Finanţarea investiţiilor din bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie politică ale ţării, se realizează şi în domeniile: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică. Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate. Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are consecinţe importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanţarea operaţiei este realizată de către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj, avioane, construcţii, terenuri etc.). Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi menţionate: posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii în lipsa resurselor proprii; simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai mic. Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de finanţare. Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiţia în companii a căror acţiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acţionari. Fondurile capitalului de risc oferă companiilor un mijloc de finanţare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a

pachetului de acţiuni, într-o proporţie ce poate să varieze între 20% şi 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei. În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de finanţare se alocă ca şi capital acţionar, alta sub formă de credit investiţional. Investiţia este, de obicei, pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel înalt de risc. Fiind deţinător a unei cote părţi din companie sau a unui pachet de acţiuni, investitorul cu capital

de risc va împărţi şi riscul aferent afacerii. Acest tip de finanţare se realizează după principiul distribuirii riscului între deţinătorii de capital. Având în vedere gradul înalt de risc aferent, investitorul îşi va manifesta interesul numai în cazul în care va fi convins ca există şanse reale de obţinere a unei rentabilităţi înalte a investiţiilor sale. Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce

7

aparţine economiei altei ţări cu scopul de a obţine un profit. Investiţiile străine pot avea următoarele forme:

• împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;

• investiţiile directe , care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă drepturi patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;

• investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi din alte ţări. O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din fondurile internaţionale: IMF, EBRD, PHARE, etc. Metode de finanţare a investiţiilor Metodele de finanţare a investiţiilor, spre deosebire de sursele de finanţare, reprezintă mecanismul de mobilizare, de monitoring al utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor atrase. Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanţării pe termen lung a investiţiilor:

• autofinanţarea, • finanţarea prin mecanismele pieţei de capital, • finanţarea prin mecanismele pieţei creditului, • finanţarea mixtă, • alte metode de finanţare.

Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile (investiţiile în imobilizări, rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung etc.) pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii. Aceasta constituie un mod de finanţare privilegiat în economia întreprinderii care este determinată de creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare. Autofinanţarea depinde de 2 factori:

• excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de autofinanţarea;

• cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende. Autofinanţarea este cea mai răspândită formă de finanţare şi presupune ca întreprinderea să-şi asigure dezvoltarea prin forţe proprii, folosind drept surse o parte a profitului obţinut în exerciţiul expirat, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a imobilizărilor, cât şi creşterea activelor de exploatare. Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin emisiunea de

acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce necesită finanţare importantă. Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă sporită şi termene de realizare mici. Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite mai sus şi este cea mai răspândită metodă de finanţare. Utilizarea în anumite condiţii a acestor metode, trebuie să soluţioneze următoarele aspecte:

• siguranţa finanţărilor în corespundere cu graficul de realizare a proiectului investiţional pe parcursul tuturor etapelor sale;

• minimizarea costurilor investiţionale în limite rezonabile şi majorarea rentabilităţii capitalului propriu;

• stabilitatea financiară a proiectului şi întreprinderii unde acesta se realizează.

4. CONCEPTUL DE MANAGEMENT AL INVESTIŢIILOR

Managementul procesului de investiţii Decizia de a investi se bazează pe luarea în considerare a următoarelor criterii economice: - raportul dintre valoarea prezentă a venitului obţinut prin investiţii şi costul investiţiei; - raportul dintre venitul net actualizat şi rata reală a dobânzilor (costul de oportunitate);

8

Potrivit primului criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă este mai mare sau egală cu mărimea costului. În raport de cel de-al doilea criteriu, decizia de a investi este favorabilă dacă rata venitului net actualizat este mai mare decât rata reală a dobânzii. În cadrul principalilor factori care influenţează creşterea sau descreşterea investiţiilor se situează: - ritmul progresului tehnic, - stocul bunurilor de capital în economie; - cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital; - anticipările cu privire la evoluţia vânzărilor şi profiturilor şi a nivelului taxelor din economie. Procesul managerial de investiţii cuprinde următoarele etape : - planificarea investiţiilor în termeni de nevoi, resurse (capacitate) şi atitudine faţă de risc; - cercetarea pieţei pentru a se analiza şansele de câştig şi riscurile (include culegerea informaţiilor privind rata inflaţiei, rata dobânzii, indicatorii de eficienţă); - fundamentarea deciziilor de investiţii prin evaluarea activelor de capital disponibile şi selectarea variantei optime; - realizarea investiţiei prin sistemul de tranzacţii; - controlul managerial al realizării investiţiilor; - evaluarea performanţelor prin măsurarea eficienţei economice a investiţiei sau a randamentului său. Planificarea investiţiilor constă în programarea şi bugetarea obiectivelor de investiţii necesare. Dacă în strategia organizaţiei este cuprinsă şi strategia investiţională şi obiectivele sunt stabilite clar, planificarea investiţiilor detaliază modul de acţiune. Se determină care este necesarul de finanţare şi programul de acţiuni şi responsabilităţi. Fundamentarea deciziilor este etapa în care obiectivele sau proiectele de investiţii sunt evaluate din punctul de vedere al alternativelor, al surselor de finanţare şi al furnizorilor. Realizarea investiţiilor este acţiunea propriu-zisă, de punere în practică a deciziilor privitoare la obiectivele sau proiectele de investiţii. Controlul managerial al investiţiilor este acţiunea de verificare a realizării programului şi de execuţie a bugetului de investiţii. Evaluarea performanţelor investiţiilor constă în măsurarea rezultatelor previzionate pe tot parcursul utilizării obiectivelor de investiţii. Desigur, în perioada de probe se aduc corecţiile necesare. Dacă proiectul de investiţii este de anvergură şi are ca obiect, de exemplu: construcţia unei fabrici, a unui site sau a unui parc industrial, a unui complex hotelier, aeroport etc., managementul investiţiilor se axează pe proiect şi parcurge un ciclu care presupune trei faze: faza de preinvestiţii, faza de investiţii şi faza de operare sau exploatare a investiţiei. a) Faza de preinvestiţii cuprinde următoarele etape: - identificarea oportunităţilor de investiţii (studiul de oportunitate); - analiza proiectelor alternative şi selecţia preliminară a proiectelor ; - realizarea studiilor suport şi/sau funcţionale; - pregătirea proiectului (studiul de prefezabilitate şi studiul de fezabilitate); - evaluarea proiectului de investiţii şi luarea deciziei de investiţii. b) Faza de investiţii sau faza de implementare a proiectului prevede o activitate laborioasă tehnico-inginerească şi de construcţii-montaj, încadrată în managementul de proiect. Această fază poate cuprinde următoarele etape: - stabilirea bazelor legale, financiare şi organizatorice pentru implementarea proiectului. În această etapă, se fac demersuri pentru obţinerea avizelor necesare construcţiilor şi utilităţilor, pentru obţinerea finanţărilor, pentru organizarea generală a activităţii de investiţii; - achiziţia sau transferul de tehnologie, incluzând proiectele tehnico-inginereşti (de concepţie, de arhitectură, de construcţie); - detalierea proiectului incluzând licitaţiile. În această etapă, se stabileşte managementul construcţiilor (programe şi diagrame) şi se fac demersurile pentru achiziţia echipamentelor, materialelor şi desemnarea antreprenorului general de construcţii prin licitaţii sau selecţie de oferte, evaluarea ofertelor, luarea deciziei, negocierea şi contractarea;

9

- achiziţia terenului, construcţiilor şi instalaţiilor sau începerea lucrărilor de construcţii; - marketingul preproducţie, incluzând contactarea furnizorilor şi stabilirea administraţiei pentru managementul în faza exploatării obiectivului de investiţii. În această etapă este important a se aborda problemele de marketing pentru noile produse sau servicii care vor fi realizate cu obiectivul de investiţii; - selecţia şi pregătirea sau instruirea (trainingul) personalului; această activitate se realizează, de regulă, în timpul execuţiei obiectivului de investiţii; - recepţia obiectivului şi începerea activităţii sau a exploatării obiectivului de investiţii. Succesul este atins în acest moment al ciclului investiţiei şi demonstrează eficacitatea planului de execuţie şi implementare a proiectului de investiţii. În acest moment, se relevă un portret al performanţei de viitor a obiectivului de investiţii. c) Faza operaţională sau de exploatare Problemele referitoare la faza de exploatare trebuie să fie analizate din perspectiva termenului scurt şi a termenului lung. Termenul scurt se referă la probleme care apar imediat după punerea în funcţiune sau darea în exploatare a obiectivului de investiţii, legate de procesele tehnologice, utilizarea echipamentelor, productivitatea muncii, calificarea şi calitatea salariaţilor, costuri de marketing şi de administraţie. Acestea au legătură directă cu proiecţiile şi alternativele strategice realizate în faza de preinvestiţie. Dacă proiecţiile se dovedesc eronate, orice acţiuni de remediere nu sunt numai dificile, dar şi foarte costisitoare. proiecte de dezvoltare sau expansiune. Reabilitarea proiectelor se asociază de regulă programelor de restructurare a organizaţiilor, în scopul creşterii eficienţei economice. Procesul de reabilitare necesită planificare şi cuprinde următoarele etape: prediagnostic, diagnostic, măsuri de reabilitare pe termen scurt, evaluarea proiectelor şi colectarea fondurilor sau stabilirea surselor financiare şi reabilitarea. Uneori, reabilitarea este o operaţie foarte costisitoare, implicând: aspecte tehnice, tehnologice, investiţii şi dezinvestiţii, training, acţinuni de mentenanţă şi controlul calităţii, aspecte financiare şi de management general, consultanţă în domeniul strategic. Proiectele de expansiune a obiectivelor existente presupun o serie de motive, dintre care: - creşterea cantitativă a producţiei necesară satisfacerii cerinţelor pieţei; - schimbarea structurii producţiei prin lansarea unor noi produse; - o combinaţie dintre primele două motive. Creşterea cantitativă a producţiei poate fi realizată prin: - introducerea unui nou schimb de lucru pe aceeaşi capacitate de producţie; - creşterea capacităţii prin investiţii într-o anumită secţie de producţie; - modernizarea tehnologiei sau creşterea capacităţii întregii producţii. Procesul decizional în investiţii Ca orice proces decizional, deciziile în investiţii sunt compuse din următoarele elemente4: obiective, decident, alternative strategice (variante decizionale), criterii decizionale, mediul şi mulţimea consecinţelor decizionale. Obiectivele deciziei sunt nivelurile dorite de către decident pentru a fi atinse în urma implementării variantei decizionale alese. Obiectivele pot fi principale şi secundare. Dacă o organizaţie şi-a prevăzut creşterea profitului prin investiţii, de exemplu retehnologizare, din obiectivul principal derivă obiective secundare: dezinvestiţii, cumpărări de utilaje noi, instruirea personalului etc. Obiectivul unui proces decizional este reprezentat de nivelul propus a fi realizat pentru un anumit criteriu. Fiecărui obiectiv propus îi corespunde un coeficient de importanţă kj > 0, pentru a se departaja priorităţile în realizarea obiectivelor. Decidentul poate fi individual sau colectiv. În general, în cadrul organizaţiilor, deciziile curente se iau de către manageri pe baza delegării de competenţe date de adunarea generală a acţionarilor (AGA). Programul anual de investiţii şi sursele de finanţare a lor propuse de management se analizează şi se aprobă de către adunareagenerală a acţionarilor sau de către proprietari. Calitatea deciziei depinde de pregătirea profesională, de calităţile, de aptitudinile şi cunoştinţele în domeniu ale decidentului. Fiecărui decident i se poate asocia un coeficient i de autoritate. Alternativele decizionale sau variantele strategice totalizează posibilităţile de soluţionare a problemei decizionale. Aceste variante necesită informaţii din interiorul şi din afara organizaţiei,

10

culegere de date, observaţii directe, analize de tip cantitativ, o gândire managerială creatoare, consultarea unor experţi. Pe baza acestor informaţii şi analize se emit mai multe variante sau cursuri de acţiune posibile şi se determină varianta optimă Vopt, pe baza fundamentării deciziei (exemplu: achiziţionarea unui anumit tip de utilaj, construcţia unei noi hale industriale, plasament de capital într-o anumită societate comercială sau la bursă etc.). Criteriile decizionale sunt caracteristicile pe baza cărora se evaluează şi se compară variantele decizionale, în vederea adoptării celei mai raţionale decizii, în condiţiile date şi pe baza informaţiilor obţinute. Fiecărui criteriu cj i se poate asocia un coeficient de importanţă kj. În stabilirea şi analiza criteriilor trebuie să se ţină seama de proprietatea de interdependenţă dintre acestea. Mediul organizaţiei este reprezentat de ansamblul condiţiilor interne şi externe care nu sunt influenţate de decident, ci doar înţelese şi anticipate, dar care influenţează viitorul organizaţiei şi deciziile. De exemplu, achiziţionarea unei instalaţii tehnologice poluante, deşi ieftine şi care contribuie la creşterea volumului vânzărilor, contravine cerinţelor şi normelor legale privind protejarea mediului; construcţia unui hotel într-o zonă industrială în continuu declin al afacerilor etc. Creşterea complexităţii organizaţiei influenţează în mod contradictoriu luarea deciziilor, datorită structurii şi culturii organizaţionale, nivelului de pregătire şi instruire a personalului, calitatea managementului. Mulţimea consecinţelor decizionale cuprinde ansamblul rezultatelor ce s-ar obţine conform fiecărui criteriu şi fiecărei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale. Stabilirea consecinţelor este o activitate care nu se realizează cu exactitate, deoarece ţine de sfera previziunilor. Consecinţele pot fi exprimate cantitativ şi calitativ. De exemplu, se poate determina surplusul de profit, surplusul de productivitate şi economia de consumuri în cazul înlocuirii sau modernizării unei linii tehnologice. În alte situaţii, se poate determina utilitatea, printr-o abordare calitativă, în care consecinţele fiecărei variante se exprimă printr-o notă între 0 şi 1, ca de exemplu: construirea într-un cartier de blocuri pe un teren viran, a unei grădiniţe, a unui centru comercial, a unei policlinici, a unei parcări sau a unui parc cu loc de joacă pentru copii. . Situaţia decizională de certitudine se caracterizează prin posibi-litatea maximă de realizare a obiectivelor de investiţii, urmând programul şi mijloacele de acţiune prestabilite. Elementele componente ale procesului decizional sunt date descrise prin variabile controlabile, cu caracteristici cunoscute, evoluţia lor putând fi anticipată cu precizie. Situaţia decizională de incertitudine se caracterizează prin posibilitate mare de realizare a obiectivelor de investiţii, dar cu rezerve, datorită numărului ridicat de variable necontrolabile, care fac previziunile incerte. De exemplu, construcţia unei baze sportive cu piscină, fast-food, terenuri de tenis şi alte facilităţi de recreere într-un mare oraş, poate aduce profituri care să acopere finanţarea investiţiei şi să aducă un profit relevant investitorului, dar previziunile nu pot fi certe, deoarece variabila principală de intrare – numărul de viitori clienţi, nu se poate cunoaşte cu certitudine. Situaţia decizională de risc se caracterizează prin faptul că obiectivele de investiţii sunt realizabile, dar probabilitatea de finalizare conform aşteptărilor este redusă, nesigură, deoarece o mare parte a informaţiilor este necontrolabilă, iar evoluţia lor în viitor este foarte dificil de anticipat. De exemplu, investiţia unei fabrici de fire într-un pachet minoritar de acţiuni la o fabrică de stofe în scopul obţinerii de dividende suplimentare într-un moment în care stofele respective au mare cerere pe piaţă, nu poate fi controlată.

5. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTITIILOR Factori de crestere a eficientei economice a investitiilor

- după modul cum actionează în asigurarea cresterii eficientei economice sunt: factori cu actiune directă (influentează direct activitatea analizată): cresterea capitalului fix; cresterea calitătii; cresterea gradului de prelucrare a materiilor prime (consumurile reduse); ridicarea nivelului de pregătire profesională a fortei de muncă; perfectionarea metodelor de management;

11

promovarea progresului tehnic; asigurarea disciplinei tehnologice; structura exporturilor si factori cu actiune indirectă, sunt acei factori care actionează în amonte sau în aval de activitatea analizată: modernizarea activitătilor conexe – infrastructura; cresterea performantelor utilajelor la producători; cresterea calitătii materiilor prime aprovizionate; cresterea calitătii sistemului de învătământ si training; modificarea structurii cererii de produse si servicii pe piată; schimbări în preferintele, exigentele si gradul de civilizatie al consumatorilor.

- după caracterul lor, factorii cresterii eficientei economice sunt: factori tehnici, includ aspecte

care vizează progresul tehnic în scopul cresterii randamentului utilajelor, a productivitătii muncii, a gradului de prelucrare a materiilor prime; factori economici, includ pârghiile economice, cum sunt: pretul, creditul, dobânda; factori naturali: conditii de climă, fertilitatea solului, bogătia zăcămintelor, actionează de regulă în ramurile primare ale economiei (agricultură, industrie extractivă, silvicultură); factori sociali, care contribuie la stimularea cresterii eficientei economice (cointeresarea materială, motivarea - delegarea, crearea conditiilor de trai si de muncă, instruirea)

- după sfera de cuprindere, factorii de crestere a eficientei economice sunt: factori generali, aplicati oricărui domeniu de activitate, de ex. progresul tehnic; factori specifici, aplicati numai unui domeniu restrâns, de ex. structura exporturilor si importurilor. Măsurarea eficientei economice Eficienta economică nu se poate măsura printr-un singur indicator, deoarece, atât eforturile, cât si efectele sunt determinate de complexitatea mediului economic si reflectă aspectele sale cantitative si calitative. Pentru a surprinde varietatea de informatii referitoare la eforturi, efecte si a raportului dintre acestea, în scopul măsurării eficientei economice se utilizează un sistem de indicatori în care, fiecare indicator reflectă un anumit criteriu de eficientă. Indicatorii de eficientă se calculează la nivel macro-economic si la nivel micro-economic.

La nivel macro-economic se măsoară: eforturile, adică resursele consumate la nivelul întregii economii, ca de exemplu: consumul de materiale, consumul de fortă de muncă, volumul investitiilor etc.; efectele la nivelul întregii economii, ca de exemplu: produsul national net, produsul intern brut, produsul global brut; raportul dintre efecte si eforturi, adică eficienta economică, prin: produsul national net la 1 leu investit, produsul intern brut pe cap de locuitor etc. la nivel micro-economic se măsoară: eforturile pentru realizarea activitătii, ca de exemplu: cheltuieli de productie, volumul investitiilor, numărul de salariati, etc. Efectele rezultate în urma activitătii, ca de exemplu: capacitatea de productie, valoarea productiei, încasările valutare, profitul, volumul vănzărilor etc. raportul dintre efecte si eforturi, adică eficienta economică, prin: rata profitului, productivitatea muncii pe salariat, productia la un milion lei capital fix, volumul vănzărilor la 1 milion lei capital fix, investitia specifică, etc.

Principalii factori ai cresterii economice sunt: capitalul fix, materiile prime si forta de muncă , astfel că eficienta economică a acestora se apreciază prin următorii indicatori:productia la 1000 lei capital fix, indicele de valorificare a materiilor prime, consumul specific de material, productivitatea muncii. Indicatorii eficientei economice ale obiectivelor de investitii - indicatori care reflectă eforturile investitionale, ca de exemplu: investitia totală, structura investitiei totale, mărimea imobilizărilor, cheltuielile anuale de productie, numărul de salariati etc.;indicatori catre reflectă efectele investitionale, ca de exemplu: capacitatea de productie, valoarea productiei, încasările valutare etc.; raportul dintre efecte si eforturi investitionale, ca de exemplu: coeficientul de eficientă economică a investitiilor, investitia specifică, termenul de

12

recuperare etc.; indicatorii de eficientă economică a investitiilor sunt: statici, la un anumit moment, de regulă la finele unui an; dinamici, când tin cont de factorul timp. indicatorii statici oferă informatii semnificative asupra investitiei si sunt usor de calculat, dar au dezavantajul că nu tin cont de influenta factoruli timp asupra proceselor investitionale si de productie. acesti indicatori se utilizează în special în studiile de oportunitate si prefezabilitate, iar în studiile de fezabilitate se completează cu indicatorii dinamici. Indicatorii cu caracter general Surprind imaginea generală a eforturilor si efectelor care caracterizează activitatea întreprinderii. aici se cuprind: capacitatea de productie, numărul de salariati, cheltuielile de productie, valoarea productiei sau a vânzărilorprofitul (beneficiul), productivitatea muncii, consumurile specifice de materii prime, materiale, utilităti, consumurile specifice influentează costul productiei si rentabilitatea obiectivului de investitii. .Iindicatori de bază Indicatorii de bază ai eficientei investitiilor sunt: valoarea investitiei, durata de executie si de functionare a obiectivului de investitii, investitia specifică, termenul de recuperare, coeficientul de eficientă economică, cheltuieli recalculate, randamentul investitiei. Valoarea investitiei, reprezintă totalitatea resurselor sau mărimea fondurilor necesare pentru realizarea obiectivului de investitii Durata de executie si de functionare a bunului de capital (obiectivului de investitii). când obiectivul de investitii este de natura unei constructii sau linii tehnologice, de la data luării deciziei de investitii si până la scoaterea din uz a obiectivului de investitii intervin patru perioade de timp, care se evidentiază distinct, având influentă asupra eficientei investitiei Investitia specifică, reflectă efortul investitional făcut pentru realizarea unui obiectiv si rezultatele obtinute exprimate prin capacitatea de productie. Termenul de recuperare a investitiilor, reprezintă perioada de timp în care investitia se recuperează din profit în urma utilizării obiectivului de investitii. Coeficientul de eficientă economică a investitiilor (este inversul termenului de recuperare a investitiei) exprimă efectul net anual sau profitul anual ce se obtine la un leu investit. Cheltuieli echivalente sau recalculate. La acelasi volum de efecte economice obtinute se pot face eforturi mai mari de investitii sau eforturi suplimentare în cheltuieli de productie. Aceasta înseamnă că un anumit efect economic se poate obtine fie cu un volum mai mare de cheltuieli de productie, dar cu o investitie mai mică, fie cu un consum mai mare de resurse investitionale si cu cheltuieli de productie mai mici. Efortul financiar total ar fi suma efortului investitional si suma cheltuielilor de productie. Investitia se realizează o singură dată, în timp ce cheltuielile se înregistrează anual pe toată durata de viată a obiectivului de investitii. Pentru a facilita însumarea celor două categorii se utilizează cheltuieli echivalente. Randamentul economic al investitiilor. Randamentul investitiei asigură comparabilitatea între profitul final obtinut în urma realizării obiectivului de investitii si efortul investitional (lei profit final, după recuperarea investitiei la 1 leu investit).

În funcţie de factorii de producţie care contribuie la obţinerea efectelor, eficienţa economică ia diferite forme de exprimare: productivitatea muncii, productivitatea capitalului, productivitatea pământului, randament economic etc. În principiu, eficienţa economică măsoară raportul dintre efectele obţinute în expresie fizică sau valorică (monetară) la eforturile depuse (resurse utilizate şi consumate) sau invers, raportul dintre eforturi şi efecte. În timp, se urmăreşte

13

maximizarea raportului dintre efectele obţinute şi resursele consumate sau minimizarea raportului dintre resursele consumate şi efectele obţinute.

La nivel microeconomic, eficienţa economică se apreciază prin rentabilitatea firmei, iar la nivel macroeconomic, prin productivitatea muncii naţionale, cel mai important factor de creştere economică intensivă. Când bunurile sunt de natura „bunuri de capital” (investiţii), atunci vorbim despre eficienţa economică a investiţiilor. Eficienţa economică în acest caz, este raportul dintre randamentul viitor al bunurilor de capital (investiţiilor) şi preţul lor de ofertă şi se numeşte eficienţa marginală a capitalului. Randamentul viitor al capitalului (expected rate of return) reprezintă fluxul de venituri sau suma profiturilor scontate a fi obţinute după reali-zarea producţiei pe întreaga perioadă de funcţionare a bunurilor de capital. Preţul de ofertă al capitalului (costul capitalului) reprezintă costul de înlocuire a capitalului, respectiv preţul pe care firma trebuie să îl suporte la sfârşitul perioadei de funcţionare a bunului de capital înlocuit. Noţiunea de eficienţă marginală a capitalului indică mecanismul de analiză a echilibrului macroeconomic şi de creştere economică al modelului keynesian. Când eficienţa marginală a capitalului creşte şi este superioară ratei dobânzii, investiţiile sunt stimulate şi invers, când eficienţa marginală a capitalului are tendinţa de scădere, investiţiile sunt în declin. Eforturile şi efectele se pot grupa utilizând diferite criterii. Eforturile se împart în două categorii : - eforturi pentru producţie: cheltuieli materiale, cheltuieli cu manopera, cheltuieli cu logistica, cheltuieli de administraţie etc. - eforturi pentru investiţii: cheltuieli cu achiziţia bunurilor de capital, cheltuieli cu importul, cheltuieli cu activităţile de construcţii-montaj etc. Eforturile se urmăresc în timp, analizându-se eforturile anuale (investiţii anuale, consumul anual de resurse) şi eforturile totale (investiţia totală, importul total etc). De asemenea, eforturile se analizează după sursele de finanţare, după gradul de disponibilitate a resurselor, după posibilităţile de regenerare (raportul investiţii-dezinvestiţii). Efectele se clasifică în mai multe grupe, astfel: - după locul de apariţie: efecte directe (la nivelul activităţii analizate) şi efecte indirecte (obţinute la beneficiari); - după momentul la care apar: efecte prezente şi efecte viitoare; - după perioada în care se realizează: efecte anuale şi efecte totale (pe întreaga perioadă de desfăşurare a activităţii); - după gradul de cuprindere: efecte globale (brute, cum sunt valoarea producţiei, încasările totale etc.) şi efecte nete (după scăderea cheltuielilor realizate, profitul, venitul net, aportul valutar etc.); - după gradul de cunoaştere: efecte programate şi efecte realizate. Factori de creştere a eficienţei economice a investiţiilor Întrucât eficienţa economică este o noţiune complexă, aceasta este influenţată de o multitudine de factori, care pot fi grupaţi după următoarele trei criterii3 : după modul cum acţionează în asigurarea creşterii eficienţei economice sunt:

factori cu acţiune directă (influenţează direct activitatea analizată): - creşterea capitalului fix; - creşterea calităţii; - creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime (con-sumurile reduse);

14

- ridicarea nivelului de pregătire profesională a forţei de muncă; - perfecţionarea metodelor de management; - promovarea progresului tehnic; - asigurarea disciplinei tehnologice; - structura exporturilor.

factori cu acţiune indirectă, sunt acei factori care acţionează în amonte sau în aval de activitatea analizată: - modernizarea activităţilor conexe – infrastructura; - creşterea performanţelor utilajelor la producători; - creşterea calităţii materiilor prime aprovizionate; - creşterea calităţii sistemului de învăţământ şi training; - modificarea structurii cererii de produse şi servicii pe piaţă; - schimbări în preferinţele, exigenţele şi gradul de civilizaţie al consumatorilor; după caracterul lor, factorii creşterii eficienţei economice sunt:

factori tehnici, includ aspecte care vizează progresul tehnic în scopul creşterii randamentului utilajelor, a productivităţii muncii, a gradului de prelucrare a materiilor prime;

factori economici, includ pârghiile economice, cum sunt: preţul, creditul, dobânda. factori naturali: condiţii de climă, fertilitatea solului, bogăţia zăcămintelor, acţionează

de regulă în ramurile primare ale economiei (agricultură, industrie extractivă, silvicultură); factori sociali, care contribuie la stimularea creşterii eficienţei economice (cointeresarea

materială, motivarea - delegarea, crearea condiţiilor de trai şi de muncă, instruirea). după sfera de cuprindere, factorii de creştere a eficienţei economice sunt:

factori generali, aplicaţi oricărui domeniu de activitate, de exemplu progresul tehnic; factori specifici, aplicaţi numai unui domeniu restrâns, de exemplu structura exporturilor

şi importurilor. Factorii de creştere a eficienţei economice pot fi: cantitativi şi calitativi. Factori cantitativi pot fi: Capital fix; Capital circulant; Structura exportului şi importului; Volumul producţiei – cantitativ; Volumul vânzărilor – cantitativ; Volumul aprovizionărilor – cantitativ; Volumul finanţărilor. Dintre factorii calitativi se pot menţiona: Creşterea calităţii; Scăderea consumurilor (creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime); Pregătirea, instruirea profesională; Creşterea performanţelor utilajelor; Măsurarea eficienţei economice Eficienţa economică nu se poate măsura printr-un singur indicator, deoarece, atât eforturile, cât şi efectele sunt determinate de complexitatea mediului economic şi reflectă aspectele sale cantitative şi calitative. Pentru a surprinde varietatea de informaţii referitoare la eforturi, efecte şi a raportului dintre acestea, în scopul măsurării eficienţei economice se utilizează un sistem de indicatori, în care fiecare indicator reflectă un anumit criteriu de eficienţă. Indicatorii de eficienţă se calculează la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic. La nivel macroeconomic se măsoară: - eforturile, adică resursele consumate la nivelul întregii economii, ca de exemplu: consumul de materiale, consumul de forţă de muncă, volumul investiţiilor etc.; - efectele la nivelul întregii economii, ca de exemplu: produsul naţional net, produsul intern brut, produsul global brut;

15

- raportul dintre efecte şi eforturi, adică eficienţa economică, prin: produsul naţional net la 1 leu investit, produsul intern brut pe cap de locuitor etc. La nivel microeconomic se măsoară: - eforturile pentru realizarea activităţii, ca de exemplu: cheltuieli de producţie, volumul investiţiilor, numărul de salariaţi etc - efectele rezultate în urma activităţii, ca de exemplu: capacitatea de producţie, valoarea producţiei, încasările valutare, profitul, volumul vânzărilor etc. - Raportul dintre efecte şi eforturi, adică eficienţa economică, prin: rata profitului, productivitatea muncii pe salariat, producţia la un milion lei capital fix, volumul vânzărilor la 1 milion lei capital fix, investiţia specifică etc. Indicatori generali ai activităţii economice Indicatorii generali caracterizează eficienţa de ansamblu a activităţii economice, indiferent de nivelul la care se realizează. Principalii indicatori sunt: Rata profitului Acest indicator se calculează în diferite moduri. Profesorii Vasilescu şi Românu (1997) propun ca rata profitului să se calculeze ca raport între profitul obţinut şi cheltuielile efectuate la nivel de întreprindere, centru de profit, produs şi reprezintă profitul la 100 lei cheltuiţi (exprimare procentuală).

16

Indicatori de structură a resurselor consumate şi a rezultatelor obţinute Aceşti indicatori se exprimă sub forma ponderilor unui element al categoriei economice în total categorie. De exemplu: - ponderea muncitorilor în total salariaţi; - fondul de timp efectiv lucrat în fondul de timp maxim disponibil; - ponderea materiilor prime din import în volumul total al materiilor prime; - ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli de exploatare; - ponderea producţiei dintr-o clasă în total producţie. Indicatorii de eficienţă economică a investiţiilor sunt: statici, la un anumit moment, de regulă la finele unui an; dinamici, când ţin cont de factorul timp. La nivel microeconomic, se propune clasificarea indicatorilor de eficienţă economică a investiţiilor în patru grupe (Vasilescu I, Românu I., Cicea C, 2000): - indicatori cu caracter general, se referă la cei care se utilizează în activitatea generală; - indicatori de bază, se referă la eforturile şi efectele investiţionale şi exprimă eficienţa economică a investiţiilor;

17

- indicatori suplimentari, care completează setul de informaţii din activităţi adiacente, ca de exemplu: bilanţul energetic, randamentul utilajelor etc. - indicatori specifici, care reflectă particularităţi ale unor sectoare de activitate. Indicatorii cu caracter general Aceşti indicatori surprind imaginea generală a eforturilor şi efectelor care caracterizează activitatea întreprinderii. Aici se cuprind: Capacitatea de producţie, care exprimă cantitatea maximă de producţie care se poate obţine într-o perioadă de timp, în condiţii normale de funcţionare sau utilizare a capitalului fix ca obiectiv de investiţii şi de utilizare a resurselor umane, conform organizării producţiei şi muncii. Capacitatea de producţie se exprimă în unităţi fizice (tone, metri liniari, metri pătraţi, bucăţi, număr de paturi în spital, număr de locuri în şcoală etc.) sau valoric, atunci când producţia este eterogenă. Numărul de salariaţi utilizaţi pentru exploatarea obiectivului de investiţii, exprimat prin indicatorul numărul mediu scriptic de salariaţi, pe total şi în structură. Cheltuielile de producţie cuantifică eforturile realizate (umane, materiale, financiare) pentru obţinerea producţiei ce se realizează cu obiectivul de investiţii. Unul din indicatorii utilizaţi este cheltuieli la 1000 lei producţie. Valoarea producţiei sau a vânzărilor însumează rezultatele activităţii economice ale întreprinderii, realizate cu obiectivul de investiţii. Profitul (beneficiul) reflectă efectul net al activităţii, ilustrând recuperarea capitalului cheltuit şi constituirea de noi capitaluri. Productivitatea muncii reflectă valoarea producţiei realizate cu obiectivul de investiţii ce revine pe un salariat Consumurile specifice de materii prime, materiale, utilităţi (energie, gaze, apă, combustibil), reflectă cantitatea consumată pentru obţinerea unui bun, produs etc. Consumurile specifice influenţează costul producţiei şi rentabilitatea obiectivului de investiţii. Indicatori de bază Indicatorii de bază ai eficienţei investiţiilor sunt: valoarea investiţiei, durata de execuţie şi de funcţionare a obiectivului de investiţii, investiţia specifică, termenul de recuperare, coeficientul de eficienţă economică, cheltuieli recalculate, randamentul investiţiei. Valoarea investiţiei, reprezintă totalitatea resurselor sau mărimea fondurilor necesare pentru realizarea obiectivului de investiţii.

Durata de execuţie şi de funcţionare a bunului de capital (obiectivului de investiţii). Investiţia specifică reflectă efortul investiţional făcut pentru realizarea unui obiectiv şi rezultatele obţinute exprimate prin capacitatea de producţie.

18

Termenul de recuperare a investiţiilor, reprezintă perioada de timp în care investiţia se recuperează din profit în urma utilizării obiectivului de investiţii. Pentru determinarea acestui indicator se utilizează mai multe relaţii de calcul:

19

20

Cheltuieli echivalente sau recalculate La acelaşi volum de efecte economice obţinute se pot face eforturi mai mari de investiţii sau eforturi suplimentare în cheltuieli de producţie. Aceasta înseamnă că un anumit efect economic se poate obţine, fie cu un volum mai mare de cheltuieli de producţie, dar cu o investiţie mai mică, fie cu un consum mai mare de resurse investiţionale şi cu cheltuieli de producţie mai mici. Efortul financiar total ar fi suma efortului investiţional şi suma cheltuielilor de producţie. Dar, investiţia se realizează o singură dată, în timp ce cheltuielile se înregistrează anual pe toată durata de viaţă a obiectivului de investiţii. Pentru a facilita însumarea celor două categorii se utilizează cheltuieli echivalente.

Randamentul economic al investiţiilor Randamentul investiţiei asigură comparabilitatea între profitul final obţinut în urma realizării obiectivului de investiţii şi efortul investiţional (lei profit final, după recuperarea investiţiei la 1 leu investit).

21

Pt =profitul total; Pf = profitul final obţinut; I = investiţia.

Indicatori specifici ai eficienţei economice a investiţiilor În funcţie de industrie sau ramura de activitate, pe lângă indicatorii cu caracter general şi indicatorii de bază, se calculează indicatori specifici. Principalii indicatori pe tipuri de industrii utilizaţi în evaluarea eficienţei proiectelor de investiţii sunt: a) industria petrolului Specific: debitul mediu anual al sondei, rezerva naturală pentru sonde noi: - investiţia specifică a zăcământului; - investiţia specifică a extracţiei petrolului; - costul unitar real a unei tone de ţiţei extras. b) industria energiei electrice şi termice Ţine cont de specific: nu se stochează, transport ieftin - cheltuieli anuale recalculate; - cheltuieli specifice recalculate; - siguranţa în funcţionare; - coeficientul de avarie; - coeficientul relativ de indisponibilitate din cauze accidentale. c) construcţii Specific: capital fix activ (echipamente) şi capital fix pasiv (construcţii): - suprafaţa ocupată de obiectiv; - suprafaţa construită desfăşurat; - suprafaţa clădită; - suprafaţa utilă; - suprafaţa de producţie; - gradul de ocupare al terenului şi alţii. d) comerţ interior - adaos comercial; - profit comercial; - rentabilitatea în comerţ;

22

- productivitate în comerţ; - timpul de circulaţie; - densitatea populaţiei pe o suprafaţă comercială; - gradul de utilizare a capacităţii reţelei comerciale. e) comerţ exterior Specific: exporturi, importuri, obiective cu capital străin: - producţia anuală destinată exportului; - ponderea producţiei de export în total; - importul anual pentru producţie; - importul specific pentru producţie; - aportul valutar specific; - profitul în valută; - profitul valutar unitar; - cursul de revenire brut (valoarea producţiei exportate în lei/ valoarea producţiei exportate în valută); - producţia exportată la 1000 lei investiţii; - aportul valutar anual al investiţiilor (aportul valutar al producţiei exportate/investiţie); - termenul de recuperare a efortului valutar (importul pentru investiţii/ aportul valutar al producţiei). f) agricultură În agricultură indicatorii eficienţei economice se corelează cu investiţiile în echipamente agricole (mijloace de transport şi de lucru, instalaţii de irigaţii etc). 6. FACTORUL TIMP ÎN INVESTIŢII

Tehnica actualizării După punerea în funcţiune a unui obiectiv de investiţii se aşteaptă rezultatele, concretizate în venituri sau profit. Deoarece orice decizie managerială se raportează la eficienţa economică, adică la raportul dintre efort (cheltuielile pentru realizarea obiectivului de investiţii) şi efect (veniturile, respectiv profitul obţinut din exploatarea obiectivului de investiţii), este necesar să se compare cele două concepte economice prin aceeaşi unitate de măsură temporală. În scopul asigurării comparabilităţii la un anumit moment de timp se foloseşte tehnica actualizării. Tehnica actualizării se utilizează în undamentarea deciziilor manageriale în întreaga activitate economică, prin urmare şi în procesul investiţional. Actualizarea poate fi privită din două sensuri: spre viitor şi dinspre viitor.

Legătura dintre timp şi investiţii se manifestă pe multiple planuri, cel mai important fiind acela de multiplicare a investiţiilor. Adică, resursele umane şi materialele atrase din circuitul economic Pentru evaluarea în prezent a unor sume ce se vor obţine în viitor se utilizează:

23

Tehnica de actualizare pentru pregătirea proiectelor de investiţii poate fi folosită prin utilizarea următorilor factori3:

a. Factorii de fructificare sau de compunere pentru 1: (1 + a) arată ce devine o sumă iniţială când creşterea se face cu un ritm mediu anual egal cu e (eficienţa).

b.

Componentele factorului de actualizare Inflaţia În condiţiile unei economii stabile, cu o cotă nesemnificativă a inflaţiei, compararea în timp a veniturilor şi cheltuielilor efectuate reflectă situaţia reală6. Într-o economie inflaţionistă, nivelul ridicat al inflaţiei este corelat cu incertitudinea şi riscul în economie. Calculele de eficienţă şi rentabilitate ale activităţii economice şi ale investiţiilor întâmpină greutăţi în previzionare şi întreaga activitate managerială este influenţată negativ în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor. În aceste condiţii, veniturile şi cheltuielile trebuie să fie actualizate ca efect al inflaţiei, deoarece, în timp, nivelul acestor indicatori cresc ca urmare a creşterii preţurilor, dar volumul real de activitate nu creşte. Analiza în dinamică a indicatorilor valorici impune recalcularea lor faţă de un nivel de referinţă ales, considerat bază de comparaţie. În calculele de eficienţă economică a investiţiilor pot fi urmate două căi: - proiecţia veniturilor, cheltuielilor şi a fluxului de numerar în preţuri curente, când rata de actualizare trebuie să ţină cont de rata inflaţiei şi se utilizează o rată de actualizare nedeflatată; - proiecţia veniturilor, cheltuielilor şi a fluxului de numerar în preţuri constante (în termeni reali), când rata de actualizare nu mai ţine cont de rata inflaţiei şi se utilizează o rată de actualizare deflatată. Rata dobânzii Rata dobânzii reflectă raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţă, dar şi nivelul de risc pe care şi-l asumă vânzătorul sau cumpărătorul de bani. Întotdeauna o afacere nouă este mult mai riscantă şi rata dobânzii este mai mare, decât o investiţie sigură imobiliară la care rata dobânzii este mai scăzută. Factorii determinanţi în calculul ratei dobânzii sunt lichiditatea şi elasticitatea cererii.

24

Dacă lichiditatea depinde de activitatea organizaţiei, în general elasticitatea cererii este o pârghie a statului, care intervine în economie pentru diferite reglaje macroeconomice.

Determinarea ratei de actualizare Ecuaţia lui Fisher În condiţiile în care se neglijează premiumul de risc care reflectă faptul că unele finanţări sunt mai riscante decât altele se poate utiliza ecuaţia lui Fisher:

. Costul mediu ponderat al capitalului Capitalul, indiferent de provenienţă, este un factor de producţie, şi, aşa cum utilizarea unui factor de producţie se face în schimbul unui preţ plătit proprietarului sau furnizorului, utilizarea capitalului generează un cost pentru organizaţie, care trebuie plătit deţinătorului (bănci, acţionari, cumpărători de obligaţiuni emise etc.). Din punctul de vedere al deţinătorilor de capitaluri acest cost este remunerarea sau preţul renunţării la cheltuirea unei părţi din venit pentru consumul curent şi economisirea acesteia în speranţa unui consum viitor mai substanţial13. În calculul eficienţei economice se utilizează costul mediu ponderat al capitalului, în care intervin o serie de factori:

- raportul intre capitalul propriu sic el imprumutat - impozitul pe venitul împrumutat; - costul datoriei; - costul capitalului.

Costul mediu ponderat al capitalului - CMPC (vine din termenul englez Weighted Average Cost of

Capital – WACC), semnifică faptul că investitorii aşteaptă ca fondurile investite să producă în medie cel puţin costul mediu ponderat al capitalului investit în scopul obţinerii unei valori adăugate (profit, bogăţie). Expresia generală a costului mediu ponderat al capitalului este:

25

7. INCERTITUDINEA ŞI RISCUL ÎN INVESTIŢII

Semnificaţia noţiunilor de risc şi incertitudine Riscul este probabilistic, incluzând incertitudinea; Riscul este simetric, adică rezultatul poate fi plăcut sau neplăcut, fără a forţa sensul într-o magnitudine echivalentă; Riscul implică schimbare; dacă nu există schimbare, nu există risc. Riscul este o noţiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierdere datorită informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor raţionamente de tip logic. De aceea, riscul poate fi definit în termeni economici, sociali, culturali şi politici. Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariţia unui eveniment viitor. Incertitudinea poate fi descrisă ca suma tuturor pericolelor potenţiale din jurul nostru, percepute sau nu.

Limitele certitudinii sunt tocmai semnalele de-a lungul drumului care ne stă în faţă, indicând frontiere dincolo de care va fi posibilă dezvoltarea potenţialului nostru moral şi material. Singurele situaţii de certitudine nelimitată pe pământ sunt starea de mizerie totală şi moartea spirituală şi materială.

26

În general, prin incertitudine se înţelege lipsa unor cunoştinţe relative la consecinţele prezente şi viitoare ale unei acţiuni, lipsa de siguranţă în demonstrarea adevărului sau diferenţa dintre ceea ce este cunoscut şi ceea ce trebuie cunoscut pentru a se adopta o decizie corectă. Incertitudinea este complementară cunoaşterii, putând avea formă totală sau parţială. Se poate constitui în atribut al unui proces sau eveniment (aleator). Existenţa incertitudinii constituie doar o condiţie necesară a apariţiei riscului. Nu orice situaţie incertă este şi riscantă. Condiţia suficientă a apariţiei riscului este prezenţa unor consecinţe, rezultate nefavorabile sau nedorite. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de risc în afaceri, dar şi în alte domenii, chiar personale, există două tipuri de atitudine: Aversiune faţă de risc; Toleranţă la risc sau dorinţa de a-şi asuma riscul. Atitudinea faţă de risc este influenţată de educaţie, societate, religie. Această atitudine se poate modifica dacă există o compensaţie pentru asumarea riscului, numită primă de risc. Prima de risc este câştigul minim suplimentar faţă de valoarea aşteptată, necesar pentru ca un individ cu aversiune faţă de risc să îşi asume un risc. Viziunea managerilor de risc este diferită de cea existentă în teoria deciziei, ea fiind în particular mai puţin precisă. Managerii măsoară rar riscul unei opţiuni după variaţia distribuţiei probabilităţii rezultatelor posibile, astfel că apar cel puţin trei trăsături caracteristice: Majoritatea managerilor nu consideră incertitudinea unui randament pozitiv ca un aspect important al riscului. Posibilităţile de câştig au o importanţă capitală pentru evaluarea unei opţiuni, iar ideea riscului este asociată unui rezultat negativ; Riscul nu este pentru un manager un concept probabilistic. Majoritatea managerilor consideră incertitudinea ca un factor de risc, iar amploarea rezultatelor posibil proaste este un element marcant. Există posibilitatea definirii riscului în termeni care să arate ceea ce ar putea să se piardă şi nu elementele distribuirii rezultatelor. De regulă managerii uzează de afirmaţii ca „îmi asum riscuri mari la probabilităţi, dar nu şi la sume totale, pentru că a investi, de exemplu, un milion de euro într-un proiect nu este acelaşi lucru cu a paria pentru un euro”. Este evident că managerii evaluează riscul pe care şi-l asumă mai mult funcţie de valori-cheie şi nu în funcţie de ajutorul oferit de informatică sau de teoria probabilităţilor. Majoritatea managerilor nu urmăresc să reducă riscul la un singur element cifrabil, deşi ei caută o anumită precizie în estimarea riscului pe bază de calcule numerice. Conştienţi de aspectele multiple ale riscului, managerii susţin că este aproape imposibilă cuantificarea riscului printr-o singură cifră, deoarece riscul este un fenomen multidimensional. Clasificarea şi definirea riscurilor Riscul de ţară Riscul de ţară este riscul de materializare a unei pierderi datorate situaţiei şi evoluţiilor politice şi macroeconomice din ţara parteneră, în situaţia investiţiilor străine directe. Riscul de ţară este un indicator orientativ, care reflectă performanţele economice şi stabilitatea politică a unei ţări şi depinde de conjunctura economică şi de politica internaţională8. Aprecierea riscului de ţară utilizează sisteme de evaluare a riscurilor, bazate pe metode statistice şi analize comparative. Aceleaşi tipuri de sisteme se utilizează şi pentru semnalarea riscului unei bănci sau a unei firme. Riscul de ţară este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie ulterioară trebuie avută în vedere de către orice investitor. Riscul de ţară se materializează în pierderi de oportunităţi, în costuri suplimentare şi în pierderi reale; de aceea analiza riscului de ţară Principalii factori care influenţează riscul de ţară sunt: factori economici interni, factori economici externi, factori sociali, factori politici. ● Factori economici interni, care se grupează în: - factori de stare a economiei naţionale (PIB, formarea brută a capitalului fix); - factori sectoriali (ponderea sectorului primar, secundar şi terţiar în PIB, deficitul public); - factori determinaţi de dimensiunea pieţei interne (nivelul cererii, oferta globală, nivelul concurenţial, indicele preţurilor de consum);

27

- factori ai situaţiei financiare interne (fiscalitatea, viteza de circulaţie a monedei, rata lichidităţii monetare, rata medie a dobânzii, rata economisirilor, volumul tranzacţiilor bursiere, volumul creditelor acordate, accesibilitatea pe piaţa creditului şi cea de capital, siguranţa sistemului bancar); - factori geografici: resursele naturale, dependenţa de importul de petrol şi energie, accesibilitatea formelor de relief, densitatea reţelei de transport şi comunicaţii şi calitatea infrastructurii în general). ● Factori economici externi, care se grupează în: - factori generaţi de situaţia comerţului exterior (volumul exporturilor şi al importurilor, ponderea exportului/ importului în PIB, intensitatea participării la schimburile internaţionale); - factori generaţi de gradul de îndatorare externă (datoria externă brută şi netă, ponderea datoriei externe în PIB, deficitul primar, serviciul anual al datoriei externe); - factori ai capitalului străin atras (volumul total al investiţiilor străine, rata investiţiilor nete, distribuţia sectorială a investiţiilor străine, gradul de permeabilitate al economiei faţă de investiţiile străine); - factori generaţi de situaţia balanţei de plăţi externe şi a cursului de schimb valutar (accesibilitatea pieţei valutare, regimul valutar, stabilitatea cursului de schimb valutar, soldul contului curent). ● Factori politici, care se grupează în: - sistemul legal (common law, drept roman, islamic); - forma de guvernare (structura guvernului, orientarea politică a guvernului, atitudinea faţă de investiţii şi capitalul străin); - sistemul partidelor politice (ideologia partidelor, competiţia politică, apartenenţa la grupări politice internaţionale); - personalităţi politice (liderii politici şi influenţa lor); - stabilitatea şi permanenţa politicilor guvernamentale; - statul şi instituţiile sale (importanţa geopolitică din zonă, eficienţa instituţiilor statului); - mecanismele de control (sprijinul societăţii civile, influenţa opoziţiei, corupţia). ● Factori sociali, care se grupează în: - factori ai forţei de muncă (resursele de muncă disponibile, populaţia ocupată, rezerva de muncă, costul forţei de muncă, productivitatea muncii, nivelul educaţional); - factori ai populaţiei (populaţia totală, rata de creştere a populaţiei, densitatea populaţiei, gradul de urbanizare); - factori culturali (eterogenitatea culturală şi religioasă, naţionalismul); - factori ai influenţei externe asupra mediului social (atitudinea faţă de capitalul străin, dispute regionale externe). Riscul la nivelul economiei naţionale Riscul politic: are în vedere stabilitatea politică ce se manifestă prin existenţa unor raporturi de respect şi parteneriat între centrele de influenţă politică. În România nu există suficient respect pentru calitatea umană, cu excepţia calităţii de membru de partid (dacă partidul respectiv are reprezentanţi în parlament). Riscul politic perverteşte mediul economic şi distorsionează mecanismele de colectare şi realocare a resurselor. Din punct de vedere practic, acest risc, deşi este considerabil, este imposibil de cuantificat. Riscul legislativ: este determinat de următorii factori: sistemul legislativ, deşi a înregistrat unele progrese, este încă neclar, instabil, incomplet, nu este construit în spiritul principiilor dreptului, nu respectă spiritul economiei de piaţă şi condiţiile ce decurg din armonizarea cu standardele legislative europene, nu reflectă echilibrul puterilor în stat. Riscul concurenţial: este direct proporţional cu gradul de monopolizare a economiei. Principalele riscuri ce decurg din existenţa monopolurilor în economia românească sunt: sporirea dificultăţilor de a intra pe piaţă şi reducerea mobilităţii investiţiilor, sporirea inflaţiei structurale, alimentarea şocurilor inflaţioniste, creşterea presiunilor asupra deficitului bugetar, nivelul scăzut al serviciilor, menţinerea pentru o mare parte a pieţei a unui caracter activ şi de absorbţie. Riscul monetar: are în vedere anticiparea şi minimizarea riscului ce decurge din inflaţie; cu cât creşterea preţurilor este mai liniară, cu atât riscul monetar este mai mic şi, pe de altă parte, o

28

inflaţie corectivă conduce la un risc monetar sporit. În România inflaţia este mare, are o puternică componentă corectivă şi nu are o evoluţie liniară, ceea ce înseamnă, din punct de vedere monetar, că România este o ţară cu risc ridicat. Riscul valutar: este legat de raportul dintre deprecierea internă şi deprecierea externă. Pieţele bursiere au dezvoltat diferite forme de minimizare a riscului valutar, cum ar fi tranzacţiile futures. Elementele ce sporesc riscul valutar sunt: neconcordanţa dintre deprecierea internă şi cea externă (dintre evoluţia ratei inflaţiei şi cea a cursului de schimb), efectele inflaţiei corective, evoluţia nelineară a cursului de schimb, anticiparea defectuoasă a cursului de schimb. Riscul comercial: constă în neonorarea obligaţiilor de plată contractuale. Principalele cauze care produc acest tip de risc sunt: structura rigidă a economiei, caracterul monopolist al unor pieţe, evoluţia diferenţiată a inflaţiei sectoriale, lipsa capitalului circulant, procedurile juridice greoaie în litigiile de neplată, efectele riscului monetar şi ale riscului valutar. Căi de diminuare a riscului comercial sunt: monitorizarea blocajului economico-financiar, identificarea lanţurilor de blocaj şi anihilarea acestora, aşezarea pe poziţii egale, din punct de vedere juridic, a raporturilor dintre stat şi agenţii economici, simplificarea procedurilor juridice pentru litigiile de neplată, folosirea pe scară largă a formelor moderne de plată (acreditiv, cambie, bilet la ordin), respectarea termenelor prevăzute în legea finanţelor publice în ceea ce priveşte depunerea proiectului legii bugetului de stat, respectarea de către stat a tuturor obligaţiilor de plată ce îi revin. Riscul daunelor accidentale: implică identificarea şi evaluarea expunerilor la daune, determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management, alegerea şi aplicarea celor mai adecvate tehnici de management al riscului, monitorizarea procesului. Diminuarea riscului nu se poate face decât prin creşterea forţei pieţei în ceea ce priveşte asigurarea şi reasigurarea (care depind de capitalul social al firmelor de asigurare). Riscul financiar: se referă la gradul de protecţie a sumelor de bani implicate pe pieţele financiare sub formă de depuneri în sectorul bancar sau de investiţii pe piaţa de capital sau pe cea a asigurărilor. Riscul financiar are în vedere nu numai expunerea depunerilor şi investiţiilor persoanelor fizice şi juridice înspre pieţele financiare, dar şi expunerea plasamentelor instituţiilor pieţei în economia reală. Managementul acestui tip de risc are în vedere sporirea siguranţei depunerilor şi investiţiilor, întărirea activităţii de supraveghere a pieţelor financiare, stabilirea procedurilor corespunzătoare în situaţii de risc şi diminuarea pagubelor în cazul incapacităţii de plată. Căile de minimizare a riscului financiar sunt: consolidarea formelor de garantare a depunerilor şi investiţiilor populaţiei, întărirea funcţiei de supraveghere a autorităţilor de reglementare. Riscul financiar al plasamentelor în economia reală abordează cu precădere plasamentele bancare. Riscul este direct proporţional cu mărimea dobânzii (diferenţa dintre rata dobânzii şi rata inflaţiei). România are o economie cu un risc foarte ridicat (extrem de tensionată, care expune băncile la risc financiar sporit). Diminuarea acestei categorii de risc implică reducerea ratelor dobânzii şi dezvoltarea fondurilor de garantare a creditelor. Riscurile întreprinderii Riscul economic Riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de se adapta la timp şi cu cel mai mic cost la variaţiile mediului. După natura activităţii şi poziţia sa în mediul economic, rezultatele firmei sunt influenţate de o serie de evenimente economico-sociale (creşterea preţului energiei, creşterea salariilor, accentuarea concurenţei, inovaţia tehnologică etc.). Gradul de sensibilitate al rezultatului economic face din fiecare firmă o investiţie mai mult sau mai puţin riscantă. Riscul nu depinde doar de factori generali (preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri), ci şi de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Riscul financiar Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a firmei. Capitalul unei firme este format din: - capitalul propriu; - capitalul împrumutat. O întreprindere care recurge la împrumuturi trebuie să suporte şi cheltuielile financiare aferente. Îndatorarea unei firme, prin mărimea şi costul ei, antrenează o variabilitatea a rezultatelor,

29

modificând deci riscul financiar. Având în vedere diferenţa nivelului de remunerare a celor două componente se poate trage următoarea concluzie: remunerarea capitalului împrumutat este inferioară remunerării capitalurilor proprii, ceea ce poate justifica recurgerea la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii. Aceasta presupune căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii, în vederea minimizării costurilor şi creşterii rentabilităţii. Însă, unei creşteri a îndatorării îi corespunde o creştere a riscului financiar, ceea ce generează atitudinea acţionarilor de a cere o rentabilitate a capitalurilor proprii (pentru a acoperi creşterea riscului). Riscul de faliment Riscul de faliment interesează, atât investitorul potenţial, cât şi managerul întreprinderii. Majoritatea organismelor financiare sunt preocupate de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune a societăţilor comerciale. În principiu, se determină o funcţie care estimează probabilitatea ca o întreprindere să înregistreze pierderi şi datorii şi, în consecinţă, să fie în imposibilitatea de a-şi onora clienţii şi băncile care i-au acordat credite (firma să fie insolvabilă). Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care rezultă, fie din angajamente anterioare contractate, fie prin operaţii curente, a căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii. Aptitudinea întreprinderii de a fi solvabilă şi de a învinge riscul de faliment constituie condiţia financiară de supravieţuire. Întreprinderea poate cunoaşte greutăţi financiare periodice, cum ar fi întârzierile plăţilor în anumite momente ale anului, sau în perioada de accelerare a creşterii. Chiar dacă viabilitatea ei nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbaţiilor periodice. Riscul de faliment este analizat sub următoarele aspecte esenţiale pentru procesul decizional: Principalele cauze care conduc la falimentul unei întreprinderi sunt: accentuarea concurenţei interne şi internaţionale (cazul majorităţii întreprinderilor din România care au fost nevoite să înfrunte pe piaţa internă concurenţa produselor importate şi pe piaţa externă cerinţele UE sau mondiale); apariţia unor produse de substituţie (de exemplu: materiale lycra în locul celor din in/bumbac, nectaruri din fructe în locul sucurilor gazoase, uleiuri minerale neaditivate în locul celor cu aditivi); pierderea unui client important sau falimentul acestuia (de exemplu: întreprinderi aflate în lichidare); falimentul unui furnizor important care asigură materiale, piese, subansamble pentru activitatea întreprinderii; falimentul unei bănci cu care întreprinderea avea relaţii financiare preponderente apariţia unor reglementări pe linia securităţii şi protecţiei mediului (de exemplu: întreprinderi din industria minelor şi din industria chimică); scăderea continuă a cotaţiei la bursă; management neperformant cauze accidentale: deturnări de fonduri, calamităţi, decesul conducătorului, probleme sociale interne. Nivelul riscurilor poate fi grupat în trei grupe (scăzut, mediu şi înalt) sau în cinci grupe17 (foarte scăzut, scăzut, mediu, înalt, foarte înalt), astfel: - foarte scăzut: 5-7%, de exemplu riscul achiziţionării obligaţiunilor guvernamentale; - scăzut : 10%, de exemplu investiţii în publicitatea produselor din industria alimentară; - mediu : 15%, de exemplu investiţii în reînnoirea echipamentelor prin înlocuirea acestora cu altele similare, dar cu tehnologie mai avansată; - înalt : 20-25%, de exemplu lansarea unui nou produs pe piaţă Riscul în procesul investiţional Riscul în procesul investiţional este o măsură a tuturor efectelor unei investiţii şi, în general, se exprimă cantitativ (de exemplu riscul de a pierde banii în investiţia „x” este de 20%). Riscul investiţional este influenţat de alte tipuri de risc, fiind situat „într-un spaţiu de risc”. Principalele

30

tipuri de risc care influenţează riscul investiţional pot fi: riscul economic şi financiar, riscul tehnologic, riscul organizaţional, riscul de piaţă şi riscul de mediu. Riscurile concrete care influenţează procesul investiţional şi desigur, decizia managerială pentru investiţii sunt: - riscul creditului (finanţării), care ar putea să nu fie rambursat în întregime (cu consecinţe grave, de pierdere a proprietăţilor gajate sau la termenele scadente, cu riscul creşterii costului capitalului împrumutat); - riscul fluxului de numerar (cash flow-ului), care ar putea să nu fie realizat prin corelaţie cu celelalte riscuri (organizaţionale, de piaţă, de mediu etc.) - riscul ratei dobânzii, care poate fluctua în sensul ieşirii din limitele previziunilor; 8. FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE INVESTIŢII

Metodele sau tehnicile de evaluare a proiectelor de investiţii sunt: - valoarea prezentă netă sau valoarea actualizată netă, pe scurt VAN; - rata internă de rentabilitate, pe scurt RIR; - termenul de recuperare, pe scurt T; - indicele sau rata de profitabilitate, pe scurt IP. Angajamentul de capital Exprimă costurile totale iniţiale de investiţii, pentru construirea capacităţilor de producţie proiectate şi a costurilor ulterioare punerii în funcţiune, pentru exploatarea acestora, exclusiv amortizarea, exprimate în valoare actuală, la un moment de referinţă, de regulă, momentul începerii lucrărilor de investiţii. În general, se urmăreşte minimizarea angajamentului de capital la un nivel dat al capacităţii de producţie, de venituri totale şi avantaje economice totale. Angajamentul de capital se recomandă a fi folosit ca şi criteriu de alegere a variantelor la proiectele de investiţii realizate în domeniile de interes public, finanţate de la buget. Orizontul de timp pentru calculul capitalului angajat este alcătuit din: durata de proiectare (g), durata de execuţie a lucrărilor de investiţii (d) şi durata eficientă de funcţionare (De). Angajamentul de capital se determină cu ajutorul relaţiei:

Investitorii şi managerii sunt interesaţi în cunoaşterea angajamen-tului de capital pentru a soluţiona unele întrebări, cum ar fi: 1) Valoarea totală a cash flow-ului este mai mare sau mai mică decât angajamentul de capital ? Un proiect are un cost eficient şi este acceptabil dacă: CFta > K ta, în care: CFta = cash flow-ul total actualizat

31

2) În cazul în care s-a investit mai mult în tehnică şi tehnologii de performanţă, comparativ cu alte variante, s-au realizat corespunzător economii la costurile anuale de exploatare şi pe ansamblu? S-a ajuns sau nu la un angajament de capital acceptabil? În general, se urmăreşte minimizarea angajamentului de capital la un nivel dat al capacităţii de producţie, de venituri totale şi avantaje economice totale. 3) Care este dimensiunea fondurilor de investiţii necesare? Se poate finanţa proiectul? Cum se pot asigura fondurile necesare? Angajamentul de capital se recomandă a fi folosit drept criteriu de alegere a variantelor la proiectele de investiţii realizate în domeniile de interes public, finanţate de la buget, urmărind minimalizarea Kta. Acest indicator poartă şi denumirea de costuri totale actualizate (Cta). O alternativă a angajamentului de capital o reprezintă indicatorul costul global ( ), care exprimă valoarea totală a costurilor iniţiale de investiţii şi a costurilor ulterioare de exploatare a clădirilor, a construcţiilor în general, şi de mentenanţă, pe perioadă de viaţă economică a proiectului de investiţii sau pe o durată convenită de timp, de circa 20-25 ani.

Valoarea netă actualizată (VNA sau venitul net actualizat ) VN ) constituie un indicator fundamental pentru evaluarea economică şi financiară a unui proiect de investiţii, caracterizând, în valoare absolută, aportul de avantaj economic al unui proiect dat de investiţii, câştigul, răsplata sau recompensa investitorului pentru capitalul investit în proiectul respectiv, exprimate sub formă de cash flow sau flux de numerar în valoare actuală sau ca valoare netă actualizată. Indicatorul se mai numeşte şi valoarea netă actualizată (VNA) totală sau cumulată. Acest indicator pune în evidenţă surplusul total de cash flow în raport cu costul de investiţii necesar, toate exprimate în valori actuale. În calculul VNA se întîlnesc două situaţii: 1) Dacă durata (d) de realizare a proiectului este scurtă (sub un an), iar exploatarea instalaţiilor, utilajelor, a capacităţilor de producţie şi/sau servicii începe imediat (în acelaşi an), atunci se utilizează relaţia de calcul:

2) Dacă durata de execuţie este mai mare de un an (d > 1):

În plan economic şi financiar, un proiect de investiţii cu ta VN > 0 semnifică faptul că acel proiect are capacitatea de a rambursa pe perioada duratei de viaţă economică D capitalul investit, respectiv, că el are o rentabilitate globală a capitalului iniţial cel puţin egală cu rata de actualizare (a) folosită în calcule, de a produce un cash flow în exces şi de a asigura obţinerea unui anumit volum de valoare netă. Cu cât ta VN este mai mare, cu atât şi rentabilitatea sa este mai mare. Dacă ta VN are valoare nulă sau negativă, proiectul este inacceptabil, rentabilitatea sa fiind inferioară ratei de actualizare (e < a).

32

Indicele de profitabilitate sau rentabilitate Indicele de profitabilitatea sau de rentabilitate Ip caracterizează nivelul raportului dintre CFta şi fondurile de investiţii Ita care stau la baza proiectului şi generează acel volum de ta VN . Indicele de profitabilitate permite selectarea variantelor eficiente de proiect la care Ip > 1 şi ordonarea acestora după valoarea descrescătoare a indicelui Ip. Cu cât indicele este mai mare, cu atât proiectul este mai eficient.

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă acea rată a dobânzii compuse care, atunci când se foloseşte ca rată de actualizare (a) pentru calculul valorii actuale a fluxurilor de cash flow şi de investiţii ale proiectelor, face ca suma valorii actuale a cash flow-ului să fie egală cu suma valorii actuale a costurilor de investiţii şi deci, valoarea netă actuală totală să fie nulă.

În raport cu costul capitalului împrumutat, RIR trebuie considerat ca rată maximă a dobânzii la care este posibil împrumutul de capital necesar pentru a finanţa investiţiile. Dacă rata dobânzii este inferioară RIR (i < RIR), proiectul va avea ta VN calculat pentru a = i, pozitivă şi investiţia va fi eficientă. Dacă i > RIR, proiectul este inacceptabil, deoarece va produce pierderi ( ta VN negativ) şi micşorează valoarea economică a firmei. Pentru i = RIR, capitalul împrumutat nu aduce nici un câştig. De aceea, se acceptă numai proiectele caracterizate prin RIR > costul capitalului. De asemenea, pentru a accepta un proiect, este necesar ca RIR > costul oportun al capitalului. Un proiect de investiţii poate să aibă două rate interne de rentabilitate, atunci când ta VN (a) este întotdeauna pozitivă sau negativă pentru toate valorile ratelor de actualizare folosite. Cu toate că RIR poate conduce la rezultate incoerente în analiza proiectelor, acest indicator rămâne un criteriu semnificativ de selectare a proiectelor. 10. PREVIZIUNEA ÎN PROIECTELE DE INVESTIŢII

Tehnica elaborării previziunilor în investiţii Previziunea în investiţii este procesul de anticipare probabilistică a viitorului, cu un anumit grad de certitudine, determinat de posibilităţile concrete de realizare a unui proiect de investiţii. Acest proces se desfăşoară anticipând mai multe alternative pentru un proiect de investiţii, pe baza unor analize ştiinţifice şi pe experienţe anterioare.

33

Previziunea investiţiilor porneşte de la anticiparea volumului de activitate pentru viitor (producţie şi servicii, aprovizionare, vânzări, piaţă) şi se continuă cu determinarea necesarului de capital, care cuprinde şi investiţiile. Abordarea previziunii investiţiilor cuprinde trei părţi: - Prima parte se referă la previziunea întregii activităţi a firmei sau organizaţiei, de unde se determină acţiunile strategice de suplimentare a capitalului prin achiziţia unor noi active corporale sau necorporale, financiare sau circulante, sau modernizarea activelor fixe existente. - A doua parte se referă la previziunea activităţii legate nemijlocit de proiect şi vizează alternative. - A treia parte se referă la implicaţiile proiectului de investiţii asupra previziunilor elaborate pentru întreaga activitate. Previziunea întregii activităţi a firmei Această etapă are în vedere strategia firmei cu ţelurile, obiectivele, acţiunile şi planurile de punere în practică a acesteia. Desigur, principalele aspecte vizate sunt: volumul vânzărilor relativ la piaţă şi la mediul extern, volumul producţiei şi al cheltuielilor, proiectarea şi lansarea de noi produse, implementarea de noi tehnologii, asigurarea cu materii prime, materiale, piese şi produse aprovizionate de la furnizori, inclusiv utilităţi, asigurarea cu forţa de muncă necesară, calificată şi instruită, managementul. Problema cea mai importantă din cadrul primei părţi este determinarea necesarului de investiţii. Necesarul de investiţii se determină cu ajutorul unui model matematic. Dintre modelele utilizate în practică pot fi: funcţia de producţie Cobb-Douglas sau modelul Domar. a) Funcţia de producţie Cobb-Douglas Se determină producţia în funcţie de capitalul pus în funcţiune şi numărul de salariaţi corectat cu factorul de proporţionalitate, prin utilizarea relaţiei:

Unde: Q = producţia exprimată valoric; g= factor de proporţionalitate; L= numărul de salariaţi; K= capitalul fix în funcţiune;

b) Modelul lui Domar Necesarul de investiţii se determină pornind de la relaţia produc-tivităţii investiţiilor:

Previziunea activităţii legate de proiectul de investiţii Pentru un proiect de investiţii elementele de previzionat sunt: - producţia şi respectiv vânzările; - volumul de investiţii necesar atingerii nivelurilor de producţie sau vânzare estimate;

34

- cheltuielile şi profitul; - fluxul de numerar. Pentru a estima aceste elemente, se pot utiliza diferite metode de previziune: metoda trendului şi funcţii matematice dependente de timp, coeficientul de corelaţie între o variabilă dependentă şi una sau mai multe variabile independente, urmând a se stabili funcţia care aproximează această legătură, alte metode.

Stabilirea tendinţei cât mai corect este o problemă dificilă şi comportă parcurgerea mai multor etape, astfel: I. Stabilirea elementului sau indicatorului de previzionat (de exemplu: producţia), a variabilei dependente y şi a factorilor care influenţează evoluţia indicatorului considerat, adică a variabilelor independente x1, x2, ...xn. Dacă variabila independentă este timpul, atunci funcţia matematică este o funcţie de trend. II. Culegerea datelor despre evoluţia variabilei dependente şi a celor independente. III. Stabilirea tipului de funcţie care asigură aproximarea variabilei dependente în raport cu variabilele independente: funcţia exponenţială, funcţia putere, funcţia logaritmică, funcţia logistică etc. Construirea bugetului de investiţii

Bugetarea investiţiilor reprezintă promovarea fondurilor pentru un „eveniment unic” de la început până la sfârşit, de-a lungul unei perioade de timp specificate, spre deosebire de bugetarea operării, care reprezintă promovarea fondurilor pentru activitatea curentă, pe o perioadă specificată, de regulă anul financiar. Procesul de bugetare a investiţiilor implică: - procesul de luare a deciziilor privind investiţiile; - măsurarea fluxului de numerar asociat propunerii de investiţii şi evaluarea atractivităţii acestui flux de numerar faţă de costul proiectului de investiţii; - bugetarea capitalului. În scopul luării deciziilor, este necesar să se determine dezirabilitatea proiectului de investiţii prin tehnicile de evaluare şi, de asemenea, să se determine cât de bine se potriveşte proiectul de investiţii cu finanţarea acestuia. Dezirabilitatea proiectului de investiţii se determină prin: - previzionarea veniturilor şi cheltuielilor aferente proiectului într-o perioadă de timp; - evaluarea fluxului de numerar generat de investiţie cu aplicarea celui mai potrivit cost al capitalului ca rată de discontare sau actualizare; - definirea diferitelor alternative şi a restricţiilor în previzionare; - verificarea concordanţei dintre proiectul de investiţii şi strategia generală; - considerarea costurilor de oportunitate. Finanţarea se referă la cea mai bună sursă de susţinere financiară a proiectului, dintre care: capitalul propriu din profitul reinvestit, credite bancare pe termen mediu şi lung, leasing financiar sau operaţional, contribuţii guvernamentale, sponsori (granturi), aranjamente bancare sindicalizate (pentru investiţii publice şi private mari, ca de exemplu: aeroport, parc de distracţii, autostradă etc.). Procesul de bugetare a investiţiilor presupune parcurgerea următorilor paşi de lucru: Pasul 1: Calcularea fluxului de numerar iniţial (după impozitare). Fluxul de numerar iniţial se referă la numerarul necesar imediat pentru achiziţia sau cumpărarea unui activ şi punerea lui în exploatare (operare). Ieşirile de numerar pot fi: preţul de cumpărare, cheltuielile de transport, cheltuielile de instalare, capitalul de lucru pentru începerea activităţii cu obiectivul de investiţii, cheltuieli de instruire a personalului care va opera cu activul sau obiectivul

35

de investiţii. Aceste elemente formează investiţia totală „I” sau angajamentul de capital. Dacă decizia este de a se înlocui un activ vechi care se vinde, se scad taxele şi impozitele aferente vânzării şi se adaugă numerarul primit din vânzare. Pasul 2: Calcularea fluxului de numerar pe întreaga viaţă a proiectului. Se determină fluxul de numerar rezultat din creşterea veniturilor previzionate, forţa de muncă şi materialele economisite şi reducerea corespunzătoare a cheltuielilor aferente acestora, amortizarea. Cheltuielile indirecte de producţie, în general, nu sunt afectate, iar plăţile privind creşterea dobânzilor nu sunt incluse. Pasul 3: Calcularea fluxului de numerar final după aplicarea impozitelor şi taxelor pentru valoarea casată sau reziduală. Se determină fluxul de numerar final prin corectarea valorii de casare sau reziduale de la sfârşitul perioadei de utilizare a obiectivului de investiţii cu impozitele şi taxele câştigate sau pierdute cu vânzarea activului.

Analiza de senzitivitate

Analiza de senzitivitate se realizează şi după luarea deciziei de investiţii, până la punerea în funcţiune sau, în primii ani, de la punerea în funcţiune, dacă variabilele se modifică. Analiza sensitivităţii unui proiect de investiţii trebuie să stabilească efectele asupra eficienţei viitoare a obiectivului de investiţii, datorate modificărilor care pot apărea în timpul duratei sale de viaţă. Cele mai probabile modificări pot fi: epuizarea resurselor iniţiale; modificări în structura pieţei aprovizionării; variaţia preţurilor pe piaţa materiilor prime sau a utilităţilor; creşterea salariilor personalului; apariţia uzurii morale a echipamentelor; creşterea sau reducerea volumului de producţie, datorat mişcărilor pieţei etc. Toate modificările care apar modifică, la rândul lor, rata internă de rentabilitate. O abordare a riscului investiţiilor în analiza de senzitivitate se bazează pe două coordonate esenţiale: - riscul fluxurilor de încasări sau riscul de obţinere a veniturilor; - riscul fluxurilor de plăţi sau riscul costurilor. Pe acest mod de abordare se determină senzitivitatea proiectelor de investiţii în cadrul studiilor de fezabilitate pentru obţinerea unui credit bancar sau a altui tip de finanţare. Elementele care sunt supuse modificărilor sunt: - veniturile, în special cifra de afaceri; - cheltuielile variabile; - cheltuielile fixe; - fluxul de lichidităţi din investiţii şi finanţare; - fluxul de lichidităţi din exploatare. Ieşirile urmărite în funcţie de variaţia intrărilor sunt: - pragul de rentabilitate; - serviciul datoriei (specific analizelor bancare).