Sinoade Secol IV
-
Upload
cristian-ciobanu -
Category
Documents
-
view
216 -
download
1
Transcript of Sinoade Secol IV
![Page 1: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/1.jpg)
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București
Elemente misionare în hotărârile sinoadelor ecumenice din secolul
al IV-lea
Coordonator: P. Cuv. Arhim. Lect. Dr. Veniamin Goreanu
Student: Polihovici Vitalie
2015, București
Secolul al IV-lea este martorul primelor controverse ce pot fi
considerate „generale” din istoria Bisericii. Principala cauzaă a generalizării
![Page 2: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/2.jpg)
acestor dispute dogmatice o constituie desigur Edictul de la Milano (313) al
Sfântului Împărat Constantin cel Mare, prin care creștinismul era
recunoscut drept religie licită în întreg Imperiul Roman – așadar, practic, în
întreaga oikoumene. Libertatea de cult a Bisericii creștine a facilitat masiv
misiunea creștină printre păgâni, dar totodată a permis răspândirea mai
lesnicioasă a ereziilor, pe care persecuțiile anterioare le ținuseră oarecum
limitate la nivelul Bisericilor locale.
Astfel, secolul al IV-lea ar putea fi considerat drept secolul Sfintei
Treimi, deoarece în cadrul primelor sinoade ecumenice, ce au avut loc în
decursul acestui veac – Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) și Sinodul II
ecumenic de la Constantinopol (381) - au fost formulate învățăturile de
credință privitoare la dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh. Însă acesta
este totodată un secol al formulărilor doctrinare, canonice și misionare ale
Bisericii, care acum se organizează ca instituție de stat, așa cum a fost
recunoscută de către împăratul Teodosie I cel Mare prin edictul Cunctos
populos (380).
În privința Sinodului I ecumenic, este neîndoielnic că principala
personalitate istorică ce a luat parte la acesta a fost Sfântul Împărat
Constantin cel Mare. Principala contribuție a Împăratului Constantin cel
Mare, ce determină până astăzi modul organizării temporale, o constituie
instituirea, printr-un edict promulgat la anul 321, a duminicii drept zi de
odihnă în întreg imperiul. Aceasta s-a făcut pe baza tradiției romane a zilei
de justitium1, dar a fost neîndoielnic inspirată de credința creștină.
Pe lângă instituirea duminicii ca sărbătoare legală în întreg cuprinsul
Imperiului Roman, un alt merit al Sfântului Constantin cel Mare îl
reprezintă reglementarea, respectiv instituirea a două dintre principalele
sărbători bisericești, anume Sfintele Paști și Înălțarea Sfintei Cruci.
1 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, Constantin, un împărat creștin, trad. Daniela Cârstea și Damian Anfile, ed. BASILICA, București, 2013, p. 49.
2
![Page 3: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/3.jpg)
În privința Sfintelor Paști, principala sărbătoare a creștinismului,
contribuția împăratului rezidă în dorința, clar exprimată de izvoarele
istorice, ca data de prăznuire a acesteia să fie aceeași în întreaga Biserică,
chestiune ce a constituit una dintre principalele dezbateri în cadrul
Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Astfel, s-a stabilit calcularea datei
marii sărbători în funcţie de echinocţiul de primăvară şi de etapele lunii,
avându-se grijă ca nu cumva Paştele creştin să se suprapună cu cel al
evreilor2. Astfel, Paștele urma să fie prăznuit de către întreaga creștinătate
în prima duminică după luna plină de după echinocțiul de primăvară, pe
care sinodul l-a devansat, din cauza întârzierii acumulate de calendarul
iulian, de pe 24 pe 21 martie3.
Această hotărâre a Sinodului I ecumenic este prezentă și în scrisoarea
pe care, potrivit lui Eusebiu de Cezareea, Sfântul Împărat Constantin a
adresat-o episcopilor care nu au putut lua parte la sinod: Cu aceast prilej
făcutu-s-a sfat și pentru prăznuirea preaafintei sărbători a Paștelui; și a
părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeași
dată [...] Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviință ca noi să ținem un
praznic atât de sfințit ca acesta după același tipic cu iudeii, care, prin
josnica lor trădare, și-au întinat mâinile, și care din aceasta au rămas ca
niște orbi la suflet. Dacă, deci, nu vom mai ține seama de prescrierile lor,
vom putea păstra veacurilor viitoare – după un tipic mai aproape de adevăr,
transmis nouă până astăzi din cea dintâi zi a patimilor – tradiția acestei
rânduieli. Noi nu avem nimic de împărțit cu îndărătnicul popor al iudeilor.
[...] Față de cele arătate, cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind
însemnătatea cauzei (și fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al
credinței noastre) – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să
domnească peste noi! O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea
2 Pr. Ioan RĂMUREANU, Milan ȘESAN, Teodor BODOGAE, Istoria bisericească universală, ed. IBMBOR, București, 1984, p. 371.3 Pr. Constantin PĂTULEANU , „Întrunirea panortodoxă de la Constantinopol din 1923, și problema calendarului în Ortodoxie astăzi”, în: Mitropolia Olteniei, an 46 (1994), nr. 1-6, p. 83.
3
![Page 4: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/4.jpg)
eliberării noastre: ziua preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, și
Biserica Lui universală cuvine-se tot una să fie; fiindcă chiar dacă
mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între
ele, pe toate le încălzește același Duh – adică voia lui Dumnezeu. Judecați,
dar, cu iscusința potrivită sfințeniei voastre, cât de crunt și cât de nepotrivit
ar fi ca în cuprinsul acelorași zile unii să șadă și să postească iar alții să
benchetuiască; iar după trecerea zilelor Paștelui, să se lase ceilalți în voia
petrecerilor și a feluritelor îngăduințe, în vreme ce întâi ar urma să se
dedice din nou postirilor celor după canon! De aceea și dorește
dumnezeiasca pronie ca noi să adoptăm în această privință cuvenita
îndreptare și să-i găsim o formulare unică. [...]Ceea ce am și făcut ca,
deocamdată, tuturor să li se pară de așteptat ca o rânduială ce se ține într-
un singur fel și întru bună înțelegere în Roma, în Italia și în toată Africa, în
Egipt, în Spania, în Galia, în Britania, în Libia, în întreaga Eladă, în
diocezele Asiei și Pontului și în Cilicia, va căpăta și chibzuita voastră
încuviințare, luând voi aminte – de bună seamă – nu numai la covârșitoarea
mulțime a Bisericilor și a meleagurilor abia pomenite, ci la faptul că pentru
noi toți, un lucru ca acesta trebuie socotit ca vrednic de dorit întru toată
cuvioșia. Pe scurt, după ce am cercetat întreolaltă pricina, tuturor de acolo
plăcutu-le-a ca preasfântul praznic al Paștelui să fie ținut pretutindeni în
una și aceeași zi. Fiindcă deosebirile de vederi nu-și au locul în pricini atât
de încărcate de sfințenie; și e mai bine să urmăm unui astfel de gând, străin
rătăcirii celor de altă credință și oricărei putințe de a păcătui4.
Cu toate acestea, anumite neînţelegeri s-au perpetuat şi după
încheierea Sinodului, deoarece echinocţiul de primăvară era socotit la date
diferite în Răsărit şi Apus, adică 21 martie în partea orientală a Imperiului,
pe când în partea occidentală era fixat la 18 martie. Diferențierea datei de
prăznuire a Sfintelor Paști reprezintă în continuare o problemă pentru
4 EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin, trad. Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Emilian Popescu, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XV, editura IBMBOR, București, 1991, pp. 133-134.
4
![Page 5: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/5.jpg)
Biserică, din cauza celor două calendare diferite, gregorian și iulian, care ar
putea fi soluționată prin dialogul ecumenic.
Un alt praznic important al întregii creștinătăți își datorează însăși
înființarea Sfinților Împărați: Înălțarea Sfintei Cruci. Majoritatea izvoarelor
istorice, cu mici variațiuni, atestă aflarea Cinstitei Cruci de către
împărăteasa Elena, în timpul pelerinajului ei la Ierusalim, prin săpăturile
efectuate pe dealul Golgotei, în urma dărâmării templului păgân închinat
Afroditei, ce fusese ridicat aici după dărâmarea Ierusalimului, în timpul
domniei împăratului Hadrian. Ulterior, în anul 335, după terminarea
Sinodului de la Tyr, Constantin i-a invitat pe Părinții ce au luat parte la
Ierusalim, unde, în duminica de 14 septembrie, episcopul Ierusalimului
arată pentru prima oară mulţimii adunate lemnul sfânt al Crucii5. La
iniţiativa lui Constantin, Părinţii stabilesc ziua de 14 septembrie drept
sărbătoare anuală a Înălţării Sfintei Cruci6. Sărbătoarea Crucii apare, astfel,
în strânsă legătură cu aflarea acesteia şi dăinuie în timp, răspândindu-se
treptat în întreaga Biserică și fiind fiind prăznuită şi azi tot în data de 14
septembrie7.
Una dintre principalele preocupări în cadrul politicii bisericești a
Sfântului Împărat Constantin cel Mare a reprezentat-o construcția de
biserici, prin care împăratul a urmărit realizarea unei veritabile geografii a
sacrului8.
Programul edilitar constantinian se articulează îndeosebi după
înfrângerea lui Licinius (324), împăratul furnizând bani pentru restaurarea
bisericilor, care însoţeau adesea epistolele adresate episcopilor şi
guvernatorilor de provincii9. Sozomen precizează că fiecare cetate primea o
5 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 163.6 SOZOMEN, IB, II, 26, 1-4, în: Ibidem..7 Pr. Ene BRANIȘTE, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002, p. 231.8 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 71.9 A.A. VASILIEV, Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010, p. 98.
5
![Page 6: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/6.jpg)
sumă fixă de bani, pe care împăratul o retrăgea de la fisc, pentru a o
distribui apoi Bisericilor10. Epistolele constantiniene către episcopi,
privitoare la ridicarea de biserici, par să indice faptul că împăratul însuşi
delega competenţele în ceea ce priveşte gestionarea banilor şi alegerea
materialelor şi a podoabelor11. El trimitea dispoziţii stricte guvernatorilor şi
aşa-numiţilor rationales locali, cărora episcopii trebuiau să se adreseze în
vederea asigurării unei bune desfăşurări a lucrărilor.
Principalele trei centre ale programului edilitar desfășurat de
împăratul Constantin au fost veche și noua capitală, Roma și
Constantinopolul, și Ierusalimul12. În cel dintâi oraș se disting marile basilici
Sfântul Petru, actualmente cea mai mare bazilică din lume, Sfântul Ioan din
Lateran și Sfântul Pavel dinafara zidurilor. Constantinopolul a fost
împodobit cu Biserica Sfinților Apostoli, concepută de împărat atât ca loc de
venerare a moaștelor propovăduitorilor credinței creștine, cât și ca
necropolă imperială, calitate pe care și-a păstrat-o până la căderea
Imperiului Bizantin, unsprezece secole mai târziu. Această biserică a fost
însă dărâmată după cucerirea otomană13. De asemenea, tot lui Constantin i
se datorează ridicarea bisericilor Sfânta Irina și Sfânta Sofia, ultima fiind
ulterior dezvoltată la proporții monumentale de către împăratul Iustinian I
cel Mare (528-565) și devenită astfel cea mai mare biserică cu cupolă din
lume, calitate pe care o menține până astăzi.
La Ierusalim se remarcă mai ales Biserica Sfântului Mormânt, numită
și Martyrium, ridicată de către Sfinții Împărați după descoperirea Sfintei
Cruci de către Elena. Descrierea construcției constantiniene, radical
modificată în prezent (complexul eclesiastic actual, ce adăpostește atât
Sfântul Mormânt, cât și locul Răstignirii, fiind constituit majoritar în
10 SOZOMEN, IB, I, 8, 4 și 10, în: Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 69.11 P. LIVERARI, „L’architettura constantiniana tra committenza imperiale e contributo delle élites locali”, în: Konstantin der Grosse, Trier, 2006, pp. 235-243, în: Ibidem.12 A.A. VASILIEV, op. cit.13 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 73.
6
![Page 7: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/7.jpg)
perioada medievală), se păstrează în scrierea lui Eusebiu de Cezareea, Viața
fericitului împărat Constantin: Biserica însăşi se afla în faţa peşterii, de
cealaltă parte, adică spre răsărit: era o construcţie cu totul neobişnuită,
nespus de înaltă14, foarte lungă şi foarte lată, pe dinăuntru acoperită în
întregime cu plăci de marmură colorată felurit; pe dinafară, zidurile –
făcute din piatră lustruită, pretutindeni desăvârşit îmbinată – sclipeau în
neasemuita lor frumusețe, întru nimic mai prejos decât marmura. Sus,
acoperișul era pe dinafară acoperit cu plumb (ca un scut îndreptat
împotriva ploilor de iarnă), iar pe dinăuntru se înfățișa sub forma unei
suprafețe sculptate și căptușite cu lemn: un ocean de motive care se
înlănțuiau dominând întregul interior al lăcașului, pretutindeni poleit cu aur
strălucitor și răspândind o revărsare de lumină. De o parte și de cealaltă,
zidul se prelungea în câte două porticuri cu niște coloane suprapuse, lungi
cât ținea biserica și având coamele aurite: cele aflate în imediata apropiere
a fațadei se sprijineau pe stâlpi masivi, iar cele dinăuntrul lor se sprijineau
pe niște zidării de formă cubică, foarte bogat ornamentate pe dinafară. Trei
porți foarte îngrijit croite chiar în latura de răsărit a clădirii se deschideau
mulțimilor ce șiroiau într-acolo15.
Pe lângă această biserică, întreaga Palestină s-a bucurat de atenția
Sfinților Împărați, care au ridicat sanctuare în principalele locuri legate de
viața și activitatea Mântuitorului Hristos, cât și de istoria sfântă în general.
Astfel, Sfânta Elena a poruncit ridicarea Bisericii Nașterii din Betleem,
edificiu ce se păstrează până astăzi, iar împăratul de asemenea a poruncit
ridicarea unui locaș de cult la Mamvri, pe locul stejarului lui Avraam. Prin
ridicarea tuturor acestor edificii religioase, nu numai că se dezvolta
puternic cultul creștin, dar se instituia tradiția pelerinajului la Locurile
Sfinte, rămasă înfloritoare până în prezent. Totodată, în felul acesta, potrivit
istoricului Bertrand Lançon: Roma, Constantinopolul şi Ierusalimul
14 Textual, „înaltă la nesfârşit”.15 EUSEBIU DE CEZAREEA, op. cit., p. 187.
7
![Page 8: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/8.jpg)
constituiau, de atunci înainte, un triunghi al puterii constantiniene, care
beneficia de sprijinul episcopilor, o putere politică, dar şi religioasă16.
Asemenea Sfinților Împărați, și conducătorii politici actuali trebuie să
țină seama de importanța deținută de plasarea spațială a sacrului. Bisericile
reprezintă, de aproape două milenii, inima comunităților în centrul cărora
sunt construite, centre de iradiere ale credinței și, astfel, ale concordiei
civile, cât și locuri de permanentă actualizare a istoriei sfinte.
16 Bertrand LANÇON, Tiphaine MOREAU, op. cit., p. 77.
8
![Page 9: Sinoade Secol IV](https://reader036.fdocumente.com/reader036/viewer/2022082820/563dbba5550346aa9aaf042c/html5/thumbnails/9.jpg)
BIBLIOGRAFIE
1. EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața lui Constantin, trad. Radu Alexandrescu,
studiu introductiv de Emilian Popescu, col. Părinți și Scriitori
Bisericești, vol. XV, editura IBMBOR, București, 1991.
2. BRANIȘTE, Pr. Ene, Liturgica generală, vol. I, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 2002.
3. LANÇON, Bertrand, MOREAU, Tiphaine, Constantin, un împărat creștin,
trad. Daniela Cârstea și Damian Anfile, ed. BASILICA, București,
2013.
4. PĂTULEANU, Pr. Constantin, „Întrunirea panortodoxă de la
Constantinopol din 1923, și problema calendarului în Ortodoxie
astăzi”, în: Mitropolia Olteniei, an 46 (1994), nr. 1-6.
5. RĂMUREANU, Pr. Ioan, ȘESAN, Milan, BODOGAE, Teodor, Istoria
bisericească universală, ed. IBMBOR, București, 1984.
6. VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Ionuț-
Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian Laurențiu
Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010.
9