Simboluri Crestine Ortodoxe

1. Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp printre cele mai vechi. El se găseşte pictat sau scrijelit în peşterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană şi precreştină el a fost un simbol preferat al celţilor (monezile lor ne stau mărturie). Ştim însă cu siguranţă că el a fost un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor lor. Sensul ei era acela al vieţii, imortalităţii. La apariţia lui, creştinismul a integrat şi el simbolul acesta străvechi.

„Cruce” are două sensuri: un sens material, şi un sens moral.

În limba latină cuvântul ia primul sens pe la anul 264 înaintea erei creştine, şi servea la pedepsirea sclavilor, răufăcătorilor şi furilor, care nu erau cetăţeni romani.

În liturgică, „cruce” poate avea înţelesul de crucifix, ori de cruce manuală.

Sens moral

De la Plaut, crucea ia şi sensul moral, intrând chiar în proverbe, desemnând un chin moral, sau chiar călăul.

Este folosit în Noul Testament, în Evanghelia după Marcu VIII:34: „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să-Mi urmeze”, cuvinte rostite de Mântuitorul Hristos.

Mai târziu, sensul spiritual de „chin moral” va fi lărgit, pentru a vorbi de dogma creştină a ispăşirii.

Sens material

Crucea e un simbol în formă de răscruce, formată de două sau mai multe linii. Regiunea e o zonă definită de intersectare: în general sunt patru regiuni.

cruce latină cruce în formă de τ (tau), sau franciscană crucea sfântului Andrei, sau cruce în formă de X crucea sfântului Petru, sau cruce întoarsă cruce bască cruce celtică cruce sau cârjă papală cruce greacă, cu braţele egale cruce egipteană sau ankh cruce furcată, în formă de Y

cruce cu vârfuri cruce cvadruplă cruce ancorată cruce slavă cruce cu trifoi cruce patriarhală, sau lorenă cruce malteză cruce ierusalimiteană cruce occitană cruce gamată, sau svastika Mundolsheim cruce hughenotă cruce scandinavă

2. Monograma lui Iisus Hristos, cunoscută şi ca semnul XP (a se pronunţa chi-ro), reprezintă un simbol creştin timpuriu constând din primele două litere greceşti ale numelui Χριστός (în limba română "Hristos"). În timpul păgânismului, prin folosirea acestor litere utilizatorul îşi afirma identitatea de CReştin.

Conform tradiţiei, acest simbol ar fi fost visat de Constantin cel Mare înaintea bătăliei de la Pons Milvius, fiind denumit de aceea şi crucea constantiniană sau labarum. Monogramei îi sunt alăturate uneori prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, alfa şi omega. Aceste două caractere simbolizează începutul şi sfârşitul, dumnezeirea şi veşnicia lui Iisus Hristos.

Cultele orientale păgâne, dar şi creştinismul, se folosesc de simboluri şi mituri pentru a anima atât trăirile sentimentului religios, cât şi credinţa adoratorilor într-o posibilă comuniune cu Divinitatea. Vom vedea că atât păgânismul, cât şi creştinismul vor folosi aceleaşi simboluri, dar cu funcţii şi semnificatii specifice fiecărui cult în parte. Pentu apologeţii creştini, mari apărători ai creştinismului, (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen) imaginile erau încărcate de semne şi mesaje. Revelaţia pe care o aducea credinţa nu anula semnificaţiile "primare" ale imaginilor  ; ea numai adăuga o nouă valoare.

Din multitudinea simbolurilor creştinismului timpuriu, prezente în operele apologeţilor creştini voi analiza Arborele cosmic-Pomul vieţii. Este unul dintre cele mai bogate şi mai răspândite simboluri. Mircea Eliade distingea şapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Simbol al vieţii în contiună evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de faţă, al moralităţii iudeo-creştine. Pe de altă parte, el slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare, înlesneşte comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos ; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.

Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar şi arbore al vieţii. Pomul vieţii are drept sevă roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Aşa fac fructele pomului vieţii din grădina Raiului care sunt 12 la număr.

Arborele cosmic în tradiţia creştină: Crucea Răstignirii

Originea mitului arborelui vieţii şi a arborelui cunoaşterii se află în cultura egipteana, cu mult inainte de apariţia creştinismului. Biserica creştina le-a preluat şi le-a reinterpretat simbolul în concordanţa cu ambiţiile ei doctrinale. În tradiţia creştină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui şi răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieţii este asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele primului legământ (pomul vieţii) despre care vorbeşte Facerea, şi arborele crucii, sau arborele noului legământ, care mântuieşte omul. Isus însuşi este Pomul Vieţii, leacul bolii păcatului şi morţii. La începutul Facerii este descrisă creaţia lumii vegetale: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Cunoaşterea îi aparţine divinităţii, făcând obiectivul unei interdicţii divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicţia divină, culegând fructul oprit. El îşi descoperă noua condiţie: este vulnerabil, gol, sortit suferinţei şi morţii. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieţii, care este copacul nemuririi. Legământul cu veşnicia este încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădeşte Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit şi a înviat.

Astfel, crucea, înălţată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creştină apare frecvent imaginea crucii cu frunze sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărţirea primelor două ramuri simbolistica furcii şi a reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului şi a dualului.

De remarcat e că Însuşi Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.

O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creştine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica. Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălţarea lui Isaia este vorba de "plantaţia care o vor fi plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori cuvântul "sădire": "îndepărtaţi-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiţi de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiţi, Doamne, cei ce sunt sădiţi în pământul tău şi pentru care este un loc în raiul tău", căci, „temeliile mele au fost puse în mâna Domnului

căci El este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... şi fructele Sale există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii şi culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseţii sădirii Sale” (XXXVIII,17-21).

Toate aceste texte evocă acelaşi simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este vorba de tema catehezei iudeo-creştine, moştenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în iudeo-creştinismul ortodox ca şi în cel eterodox.

Această temă este prezentă în opera apologeţilor greci şi latini. La Tertullian sădirea desemnează realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu şi cuprinde mlădiţele numeroase care sunt din belşug în tot Raiul: „profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu eşti în faţa lui Dumnezeu decât o „picătură mică dintr-un vas, un grăunte de pulbere dintr-o arie, o ulcică în mâna olarului” poţi deveni acel arbore „care se plantează la marginea apelor şi, cu frunze neveştejite, rodeşte la vremea sa”, care nu va vedea nici focul nici securea”. Aceeaşi idee este prezentă la Clement Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei şi la alţi apologeţi.

Textele menţionate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoţită de simbolistica butucului, a mlădiţelor şi vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se leagă de cateheza baptismală iudeo-creştină ea însăşi inspirată din cateheza evreiască. În creştinismul ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creştinii sădiţi prin botez.

Interferenţe simbolice

Tema lui Hristos ca pom al vieţii interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea creştinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul şi Filosoful, Hermas şi alţii.

Astfel, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că: „Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în Rai”; iar în altă parte: 2şi va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care îşi va da roada sa şi frunza sa nu va cădea şi toate câte va face îi vor prospera lui”.

Iar Clement Alexandrinul spune că: „astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o „pomul vieţii” care a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi şi lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost create”.

La Hermas creştinii sunt asemenea arborilor: „arborii aceştia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaşte nici drepţii, nici păcătoşii, ci sunt asemenea unii cu alţii. Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele şi nu se pot cunoaşte care sunt uscaţi şi care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaşte în veacul acesta nici drepţii nici păcătoşii ci toţi sunt la fel”. De aceea, „pomii care înmuguresc sunt drepţii care au să locuiască în veacul viitor, căci veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepţi, iar pentru cei păcătoşi iarnă (...); căci, precum vara se arată în chip lămurit roadele fiecărui pom şi se cunosc ce fel sunt, astfel şi roadele celor drepţi vor fi date pe faţă şi toate vor fi aflate bune în veacul acela”.

Aşadar, din cele prezentate până aici vedem interferenţa celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieţii ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea aparţin aceluiaşi ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreştin şi la iudeo-creştinism.

Pomul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a lumii, simbolizează în tradiţia creştină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută din lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca axă ce uneşte lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veşnic ce stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieţii plantat pe Golgota pentru a desăvârşi actul esenţial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruinţa vieţii asupra morţii şi a păcatului, câştigarea nemuririi.

3. Unul dintre cele mai vechi simboluri ale crestinismului este pestele. Originea acestul simbol apare in diferite culte pagane. Spre exemplu o reprezentare a pestelui apare impreuna cu Osiris si a fost intrepretat ca fiind simbolul ferititatii lui Isis. In alte culte, pestele simboliza reincarnarea sau forta de viata. In crestinismul timpuriu pestele era un semn ca ai aderat la convingerile crestine. Exista o legenda conform careia un crestin a desenat un peste din profil, iar alti crestini, completand pestele cu un ochi in mijloc si-au demonstrat credinta. O explicatie ceva mai stiintifica a folosirii pestelui ca simbol in paleocretinism ar fi pilda care apare in biblie (in evangheliile dupa Luca, Matei si Ioan) conform careia Iisus a transformat doi pesti in hrana pentru peste 5000 de persoane. O alta interpretare pleaca de la cuvintele lui Iisus: „Veniti dupa mine si va voi face pescari de oameni”, si atunci s-a facut asocierea intre crestin si peste. Folosirea acestui simbol in paleocrestinism ar putea avea insa si o explicatie foarte simpla: apropierea semantica in ebraica dintre cuvantul “peste” si Iisus. Peste – ΙΧΘΙΣ Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Desenul unui peşte era semnul secret al credinţei creştine în contextul politicii ostile ale împăraţilor romani.

4. Păstorul cel Bun de inspiraţie ioaneica mai ales (Ioan X). Mântuitorul Hristos este reprezentat ca un pastor tanar cu tunica scurta purtand pe umar oaia ratacita.

5. Păunul, Porumbelul – simbol al Sfântului Duh, evoca paradisul ceresc.

6. Viţa de vie (Ioan XV). Reprezinta pamantul fagaduintei in Vechiul Testament (strugurele adus lui Moise din Canaan), iar în Noul Testament este imaginea plastica a textului de la Ioan XV, 5

7. Pasarea phoenix simbol al Invierii Mântuitorului Hristos întâlnit la Sf. Clement Romanul

8. Leul simbolizeaza tribul lui Iuda din care provine Iisus prin David (Facerea XLIX, 9; Apocalipsa V, 5). Leul reprezintă tipul energiei in contrast cu mielul simbolul blandetii si al neprihanirii. Precum leul doarme cu ochii deschisi, tot asa era viu Hristos in mormant

9. Mielul – Hristos este Mielul despre care vorbeste proorocul Isaia, Mielul pascal care merge la moarte fara glas si care se jertfeste de buna voie pentru noi; Mielul din Apocalipsa cu sapte coarne si sapte ochi care deschide cartea celor sapte peceti (Apocalipsa V, 6-12)

10. Corabia – simbolul Bisericii si al calatoriei sufletului spre Dumnezeu.