1

Simbolistica universului concentrationar comunist in filmul

“Cel mai iubit dintre pamanteni”

Filmul “Cel mai iubit dintre pamanteni” in regia lui Serban Marinescu aparut in

1993, ramane etalonul in ceea ce priveste infatisarea realitatii feroce a sistemului

represiv din Romania comunista a anilor cincizeci-saizeci. Beneficiind de prestatia

remarcabila a catorva din marii actori ai scenei romanesti ( Stefan Iordache, George

Constantin, Gheorghe Dinica, Dorel Visan, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Mitica

Popescu ), ecranizarea romanului omonim al lui Marin Preda impresioneaza prin forta

restituirii demersului istoric al celei mai negre perioade a comunismului national,

perioada anilor cincizeci , regizorul efectuand un decupaj substantial, emotional in

primul rand, al universului penitenciar.

Fenomenul literar nascut in urma contactului direct si unilateral cu universal

concentrationar a generat memorialistica, autobiografia, diariumistica, un mod de a

scrie ce impune, ca si nivel de intensitate harta sensibilitatilor umane in cea mai intima

profunzime a trairilor sale. Doar lirica mai asuma si concentreaza la un nivel atat de

intens, transgresand trecutul si prezentul, circularitatea sentimentelor ce jaloneaza

drumul dintre iubire si ura. In acelasi mod dar uzand de impactul vizualului , filmul

asuma rolul de martor obiectiv si pastrator al memoriei.

Ma voi raporta la o analiza semantica a discursului politic, ideologizat si

ideologizant, sublimata in tipul reprezentativ al tortionarului : cel aflat in contact fizic

permanent cu detinutul si cel aflat in spatele unui birou si care proceseaza detinutul.

Pe de alta parte voi incerca sa schitez o incercare de deconstructie a simbolurilor si

imaginii puterii regasite in film.

2

O imagine inchide in sine in cel mai inalt grad fundamentul autoritatii impuse,

care striveste orice urma de constiinta si de umanitate. Este simbolul vizual ce

incifreaza poate ceea ce Dante scria in Divina Comedie : “Lasati orice speranta voi care

intrati aici.”

Pret de cinci secunde in prim-planul cadrului este filmat pumnul cu ghiul -

acesta fiind o licenta autohtona - strans, dominator asezat peste o carte groasa cu

coperti negre. Ceea ce mi se pare exceptional este faptul ca intreg cadrul induce o

incertitudine profunda asupra privitorului. Teama de ce va urma ma izbeste cu puterea

unui ciocan. Nu stiu ce este cartea respectiva. In alte vremuri as fi banuit ca este

Evanghelia din care judecatorii isi extrageau autoritatea simbolica cu care erau investiti

pentru a-si exercita puterea. Acum pot banui ca aceeasi carte este elementul cel mai

important ce legitimeaza puterea autoritatii si delegitimeaza orice incercare de aparare.

Cheia de bolta a intregii constructii vizuale este acea carte anonima cu coperti negre,

aflata la temelia edificiului. O carte nu condamna ea este un obiect , o unealta sau un

mijloc. Dar cel ce se foloseste de litera sau de spiritul ei poate condamna. Functia

coercitiva a acuzatorului se sprijina pe acest anonim obiect , care poate fi orice – de la

Codul Penal la o scriere a parintilor fondatori ai ideologiei comuniste -. Pumnul care se

strange exprima o pozitie de dominare absoluta. O dominare gestuala ce are rolul de a

transmite interlocutorului o inevitabila dominare fizica si mentala. Un pumn inclestat

nu promite nimic bun. Daca inainte exprima revolta neputincioasa , acum, in noile

conditii exprima vointa puterii, vointa de inabusire a oricarei rezistente, forta bruta a

putintei. Este reprezentarea simbolica , extrapolata gestual a mecanismului inexorabil

al represiunii. Pe de alta parte daca pumnul si cartea sunt reprezentari ale unei pozitii

dominatoare a sistemului, fiind deci impersonale, ghiulul priveste imaginea omului,

dand masura intrinseca a calitatilor persoanei. Abjectia personajului - interpretat

magistral de George Constantin - se evidentiaza si la nivel discursiv : “Ai vrut sa vezi un

superior. Poftim. Il ai in fata. Intelectuali…Ati pus in pericol Transilvania. Primesti si dai

ordine din strainatate impotriva regimului. Esti un criminal!”

3

H. Laswell, politolog prin anii ’50 ,discuta conceptul de putere intr-o dubla

dimensiune, raportandu-se la imaginea puterii si la comunicarea puterii. Totodata el

distingea trei criterii de evaluare : sintactic (ordinea cuvintelor intr-o fraza), stilistic si

semantic (termenii simbolurilor / sloganurilor politice) si propunea analiza

comportamentului politic verbal sustinand ca realitatea politica este construita si prin

intermediul discursului. Trecand de la teorie la practica observ ca la o analiza atenta

cuvantul superior apare ca element cheie pentru intelegere contextului.1 Superior nu

numai ca pozitie in ierarhia sociala , ci si superior ca mod de gandire , adica purtator al

1 J. Derida scria ca “nu cuvintele sunt importante ci si contextul care le insoteste” (n.n.)

4

unei grile de valori schimbata, supusa unei indoctrinari ideologice transformatoare. Si

in ultima instanta superior ca si expresie a unui cliseu de factura proletara gen “noi

muncim nu gandim”.

Acelasi cliseu se regaseste si in urmatorul discurs: “Filosof…Ia uite domle! ‘Tuva

muma-n cur. O meserie n-aveti ,da’ pretentii cu caru’ !” Mecanismul implacabil al

represiunii este exprimat in cuvinte seci ce demonstreaza –daca mai era nevoie- calea

fara intoarcere pe care intra detinutul : “ Ce spui tu daca iti dovedim cu acte in regula ca

esti terorist? Ma rog, mai gandeste-te, eu am timp.(…)Tu trebuie sa recunosti ca esti un

criminal. Noi nu ne grabim. Avem tot timpul.” Diferenta dintre timpul

acuzatului/detinutului si timpul anchetatorului/gardianului este evidenta ,

nuantandu-se pe parcurs. Timpul acuzatorului este nelimitat , la el se afla puterea si

privilegiul de a stabili si delimita limitele temporale ale retinerii. Pentru acuzat, situat

intre aceste limite temporale , restrictive si impuse , acest timp este un timp mort. Este

un timp incremenit , in care el iese din viata , dispare si se estompeaza intr-un timp ce

nu ii mai apartine. Din acest moment timpul sau apartine altora care decid ce sa faca cu

el. Controlul normal si omenesc asupra timpului sau este preluat de un mecanism

silentios si tacut , atotprezent si atotputernic. In esenta timpul inseamna viata. Omul,

persoana, este inglobat intr-o masa amorfa, care il niveleaza si atomizeaza stergandu-i

personalitatea. Detinutul devine , asa cum il numea Soljenitin, un mankurt , un om fara

constiinta , fara nici o apartenenta, un anonim intre multi altii.

5

Sistemul penitenciar, are datoria de a schimba si indrepta pe cel cazut in greseala.

“Nobila” misiune de schimbare este incredintata gardienilor : “Vedeti dumneavoastra,

noi educatorii, pedagogii, suntem ca niste doctori care sta, sta la capataiul bolnavului si

asteapta. Asteapta pana se face bine. Adica se ridica pe picioarele lui. Ca de nu o mierleste

in Cristosii masii! (…) Avem ministrii, avem profesori de facultate, avem ingineri,

filosofi…artisti. Toti a venit aici pentru reeducare. Adica sa invete o meserie, din care sa se

hraneasca pe sine si ulterior familiile lor. Asta e.”

6

Recursul la literatura nascuta in urma experientei concentrationare mi se pare

fundamental : “Inchisoarea era un ciudat institut de cercetare psihiatrica, unde

cercetatorii incercau sa ghiceasca gandurile celor inchisi in colivie si constransi prin orice

mijloace sa se ofere ca material experimental ; dar , in ceea ce ma priveste , puteam eu

insumi sa-i studiez pe experti, pana la cel mai mic amanunt al stiintei lor. Din optica unui

cobai, aveam sansa sa le studiez in profunzime. Paradoxal, viata in inchisoare era

calculata si randuita in asa fel incat sa para armonioasa si prestabilita , ca mersul stelelor

pe cer. Se crea impresia unei mici colectivitati cu o viata normala , numai ca lipseau

fericirea , multumirea si armonia. In schimb era coplesita de ura , nefericire , cruzime ,

distrugere si disperare. In aceasta lupta a contrariilor , biruitorii ii intemnitau pe cei

invinsi , intr-o relatie ciudata. Armonia nu era deloc adevarata , ci un fel de intelegere

impusa cu forta (…) Singura diferenta fata de intelegerea fortata impusa celor din

inchisoare si cea impusa milioanelor de oameni din afara temnitei era gradul de

constrangere si metodele de aplicare ale acestora. Rezultata diferentei consta in

intensitatea suferintei si disperarii. In esenta , cele doua moduri de viata erau similare.”2

Dupa experienta inchisorii nici libertatea nu mai are aceeasi valoare ca inainte.

Odata intrat in maruntaiele sistemului, detinutul, -desi se bucura de o libertate formala

dupa eliberare- este urmarit si supravegheat indeaproape. Invariabil se urmareste

supunerea sa totala prin alte metode, distrugerea si murdarirea ultimelor ramasite de

demnitate ramase. Ceea ce nu s-a reusit prin detentie si reeducare se incearca prin

santaj si propunere de colaborare. Iertarea si mai ales depasirea autoculpabilizarii se

poate obtine prin vanzarea sufletului. : “ Ma Victore a inceput sa m-apuce sila. Mincinosi ,

turnatori , pastele mamii lor! Pentru cativa lei vand si pe tacsu. Nu ma , nu , cum o sa cred

eu ca ai omorat pe cineva? Lasa ma , da-l dracu’ , un turnator nenorocit. (…) Daca erau

timpurile alea care le stii tu , nu mai stateam noi de vorba. Ochelari negri , masina

neagra…zdup! S-au schimbat vremurile. S-au schimbat vremurile trebuie sa schimbam si

noi oamenii. Hai ma ce dracu? Daca voi intelectualii care ati suferit nu puneti umarul ,

cum sa scapam de jigodiile astea? Zi si tu Victore , ma baiatule, rupem asta sau nu? ”

2 Silviu Craciunas, Urme pierdute, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, pp. 205-206

7

O solidaritate monstruoasa se naste intre fostul detinutul aflat la capatul puterilor,

inadaptabil , respins si condamnat de o societate obtuza si indiferenta si fostul tortionar

acum cu o noua fata umana , devenit cel mai apropiat prieten.

In final singura iesire o constitue , poate , regasirea inocentei, a certitudinii pe

care Marin Preda o rezuma atat de simplu : “Daca dragoste nu e, nimic nu e.”