SilviculturaII_CursID_

Introducere

Obiectivele cursului

Materialul a fost elaborat cu scopul de a fi utilizat de către studenţii de la Învăţământul

deschis la distanţă, specializarea Cinegetică, care urmează cursul de Silvicultură II.

Prin parcurgerea acestuia, se urmăreşte să se ofere cursanţilor cunoştinţe referitoare la

fundamentele teoretice ale (i) lucrărilor de regenerare (întemeiere), în special pe cale naturală,

a pădurii cultivate, ale (ii) lucrărilor de îngrijire şi conducere, ale (iii) regimelor şi

tratamentelor silviculturale, ale (iv) lucrărilor speciale de conservare, ale (v) conversiunii.

Materialul elaborat include şi o serie de lucrări practice, cu ajutorul cărora se

urmăreşte aplicarea practică, fie în activităţi de proiectare amenajistică, fie în activitatea

zilnică, la nivelul unităţilor de producţie silvică, a noţiunilor teoretice expuse mai sus.

La finalul parcurgerii materialului de faţă, studenţii vor beneficia de o serie de

cunoştinţe teoretice şi practice care se pot verifica prin rezolvarea întrebărilor propuse la

sfârşitul fiecărui capitol.

Competenţe conferite

După parcurgerea materialului, studenţii vor fi capabili să definească, descrie şi aplice

în mod practic modalităţile specifice de intervenţie silviculturală - lucrări de îngrijire şi

conducere, respectiv tratamente silviculturale - în arborete naturale sau artificiale, pure sau

amestecate, pentru gestionarea durabilă a pădurilor din România.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru realizarea obiectivelor urmărite prin cursul de faţă, pe parcursul lucrărilor de

laborator vor fi utilizate materialele bibliografice diverse, precum şi instrumente specifice

domeniului Silviculturii (fierăstraie manuale, fierăstraie mecanice, grife, foarfeci pentru

elagaj, cosoare, substanţe pentru combaterea rănilor de elagaj etc.).

Structura cursului

Cursul este alcătuit din 12 unităţi de învăţare (UI), la care se adaugă 3 teme de control,

incluse la finalul unităţilor de învăţare nr 4, 8 şi 9. Aceste teme de control vor fi transmise de

student către cadrul didactic ca material tipărit, la activităţile practice din cursul semestrului.

- 1 -

Rezultatele evaluării temelor de control de către cadrul didactic către student se vor transmite

în acelaşi mod.

După fiecare unitate de învăţare sunt incluse teste de evaluare sau autoevaluare

diverse, care constituie aplicaţii practice ale cunoştinţelor din UI respectivă.

Cerinţe preliminare

Pentru înţelegerea conţinutului cursului de Silvicultură II se va face apel la informaţii

de fundamentare din unele discipline silvice (ex. Silvicultură I, Dendrologie, Pedologie,

Dendrometrie) parcurse în timpul studiilor universitare anterior disciplinei curente.

Discipline deservite

Cunoştinţele de Silvicultură II asimilate pe parcursul cursului vor fi utilizate pentru

numeroase discipline de specialitate, spre exemplu: Amenajarea pădurilor, Exploatarea

pădurilor, Amelioraţii silvice.

Durata medie de studiu individual

Pentru parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare sunt necesare, în medie, 2 ore de studiu

individual. La acestea se adaugă alte cca. 2 ore de studiu pentru rezolvarea fiecărui test de

evaluare sau autoevaluare şi, aoclo unde este cazul, a temelor de control.

Evaluarea

Evaluarea finală a disciplinei Silvicultură II se face prin examen oral, în sesiunea de

examene, conform programărilor. Prezentarea la examen este condiţionată de participarea la

lucrările de laborator.

Nota finală include nota de la examen (60%) şi nota pentru activitatea la activităţile

practice (40%).

Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu

- 2 -

Chestionar evaluare prerechizite

1. Daţi exemplu de specii de arbori cu temperament de lumină.

2. Cu ce specii de arbori se asociază cvercineele principale (gorun, stejar pedunculat) în

alcătuirea şleaurilor?

3. La ce sunt sensibile specii forestiere importante gen fag şi brad?

4. Ce caracteristici ale molidului sunt important de considerat în cultura sa?

5. Ce particularităţi ecologice importante caracterizează, prin comparaţie, stejarul pedunculat

şi gorunul?

6. Care sunt principalele formaţii forestiere întâlnite în regiunile de dealuri?

7. Ce soluri preferă cerul şi gîrniţa? Dar salcâmul?

8. Ce au caracteristic solurile din zonele inundabile ale Dunării şi rîurilor interioare?

9. Ce este un arboret echien şi cum stabiliţi clasa sa de producţie?

10. Ce este un arboret plurien şi cum stabiliţi clasa sa de producţie?

11. Cum se realizează regenerarea pădurii virgine?

12. Cum se desfăşoară elagajul natural la principalele specii forestiere?

13. Daţi exemplu de specii pe care apar în mod natural crăci lacome.

14. Daţi exemplu de specii repede crescătoare şi de productivitate ridicată.

- 3 -

Unitatea de învăţare nr. 1.

ÎNTEMEIEREA (REGENERAREA) PĂDURII CULTIVATE

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 1 cuprinde principalele aspecte caracteristice întemeierii

(regenerării) pe cale naturală, artificială sau mixtă, a pădurii cultivate.

Competenţe

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:

- definească regenerarea pădurii cultivate;

- stabilească, descrie şi utilizeze practic modalităţile de regenerare sub masiv a pădurii

cultivate;

- stabilească, descrie şi utilizeze practic modalităţile de regenerare pe teren descoperit a

pădurii cultivate;

- stabilească, descrie şi utilizeze practic modalităţile de regenerare în margine de masiv a

pădurii cultivate;

- definească şi utilizeze lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului;

- definească şi utilizeze lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului.

Cuprins

1.1. Aspecte generale......................................................................................................... 4

1.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată............................................ 5

1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)..................................... 5

1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit.............................................................................. 7

1.2.3. Regenerarea în margine de masiv............................................................................ 8

1.3. Ajutorarea regenerării naturale.................................................................................. 10

1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului................................................ 10

1.3.2. Lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului............................................... 11

1.1. Aspecte generale

Regenerarea (instalarea, întemeierea) pădurii cultivate este partea silvotehnicii care se

ocupă de reînnoirea sau refacerea unei păduri îmbătrânite, exploatate sau distruse din vreo

cauză oarecare (Negulescu, 1966b).

Modul de întemeiere a pădurii cultivate derivă din cel care a permis regenerarea timp

îndelungat a pădurii virgine, instalată doar pe cale naturală sub acţiunea întâmplătoare a

- 4 -

factorilor mediului natural (este un proces pur natural – Constantinescu, 1973). În pădurea

cultivată însă, regenerată pe cale naturală sau artificială, omul intervine în mod conştient,

planificat şi consecvent, pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului (lăstărişului) necesar

constituirii unui nou arboret. În acest scop se stabilesc, în mod planificat, căile şi metodele de

regenerare, precum şi mijloacele tehnice şi economice prin care se poate ajunge la întemeierea

unei păduri.

Regenerarea pădurii cultivate (mai ales pe cale naturală) se corelează, într-un tot

unitar şi inseparabil, cu intervenţiile pentru recoltarea (exploatarea) arborilor din vechea

generaţie (Vanselow, 1931; Morozov, 1952). În acest caz, deoarece suprafaţa de exploatare

este, totodată, şi suprafaţă de regenerare, actul exploatării pădurilor, care este unul economic

şi cultural şi prin care se satisfac nevoi prezente, trebuie să urmărească şi instalarea unei noi

generaţii de arbori, care să acopere nevoile viitoare de lemn ale societăţii (Constantinescu,

1973).

Nu în toate cazurile între exploatare şi regenerare există o astfel de corelaţie, care ar

putea conduce la concluzia falsă că întemeierea pădurii este doar o consecinţă a exploatării.

O excepţie de la regulă o constituie cazurile în care pădurea cultivată se instalează pe terenuri

goale, lipsite de vegetaţie forestieră, unde exploatarea nu joacă nici un rol.

1.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată

În general, ca şi în pădurea virgină, regenerarea pădurii cultivate poate avea loc sub

masiv (sub adăpostul arboretului bătrân), pe teren descoperit, respectiv în margine de masiv.

În fiecare din aceste situaţii se poate recurge la regenerarea naturală sau artificială, generativă

(din sămânţă), vegetativă (din lăstari sau drajoni) şi mixtă.

1.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)

În pădurea cultivată, regenerarea sub masiv este cea mai frecvent folosită metodă de

regenerare, la care se face apel atât în pădurile de codru cât şi, în anumite cazuri, în cele de

crâng.

În acest caz, adăpostul arboretului bătrân formează un acoperiş care este atât protector

contra factorilor vătămători (îngheţ, arşiţă, vânt), cât şi o piedică pentru unii factori folositori

(lumină, umiditate, în unele cazuri căldură) (Constantinescu, 1973).

Ca şi în pădurea virgină, factorul cu influenţa majoră asupra procesului de regenerare

în pădurea cultivată este lumina. Din acest motiv, pentru a se putea asigura lumina necesară

şi, deci, condiţii favorabile pentru instalarea şi dezvoltarea seminţişului dorit, arboretul trebuie

- 5 -

parcurs cu lucrări (tăieri), care sunt fie concentrate, fie dispersate pe suprafaţa aflată în

exploatare şi regenerare.

În general, regenerarea sub masiv se poate realiza în condiţii favorabile pe cale

naturală din sămânţa produsă de arboretul matur. În anumite situaţii însă, când regenerarea

naturală este compromisă sau incompletă ori se urmăreşte şi instalarea altor specii de valoare,

se poate recurge şi la cea pe cale artificială.

După felul în care sunt conduse tăierile şi modul în care se produce instalarea noii

generaţii, modalităţile de regenerare sub masiv sunt următoarele (Negulescu, 1959; Florescu,

1973):

regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin extrageri cu caracter continuu, care

este specifică pădurilor pluriene tratate în codru grădinărit. În astfel de arborete se

recoltează an de an sau la intervale scurte (în general de 5-10 ani – aşa-numita rotaţie),

pe alese, arbori distribuiţi dispersat şi cu dimensiuni mari. Prin extragerea acestor

arbori se crează în punctele respective condiţii ecologice favorabile instalării unei noi

generaţii de seminţiş după fiecare fructificaţie.

regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea neuniformă şi treptată

(progresivă) a pădurii. Această metodă se foloseşte mai ales în cazul pădurilor

amestecate parcurse cu tăieri progresive (în ochiuri) sau cu tăieri jardinatorii, unde

arboretul se parcurge în mod neuniform prin deschiderea de ochiuri, în fiecare an de

fructificaţie, în punctele cele mai favorabile pentru instalarea seminţişului. Aceste

ochiuri, pe măsura creşterii şi dezvoltării seminţişului, se răresc ulterior progresiv

până se racordează între ele (se elimină ultimii arbori bătrâni), atunci când noul

arboret a ajuns la independenţă biologică.

regenerarea sub masiv în păduri de codru, prin rărirea treptată şi uniformă a pădurii.

Această metodă se adoptă mai ales în cazul unor păduri pure şi relativ omogene

parcurse cu tăieri succesive (uniforme) şi presupune intervenţia cu mai multe tăieri

între care prima, executată în corelaţie cu un an de fructificaţie, urmăreşte rărirea cât

mai uniformă a arboretului şi, în consecinţă, instalarea cât mai uniformă sub masiv a

seminţişului. Prin tăierile ulterioare, mai mult sau mai puţin uniforme, se elimină

arborii rămaşi şi se asigură lumina necesară seminţişului instalat, ultimele exemplare

din arboretul bătrân fiind extrase printr-o tăiere finală atunci când seminţişul instalat a

ajuns la independenţă biologică.

regenerarea vegetativă sub masiv. Aceasta a fost folosită în trecut pentru regenerarea

pădurilor de crâng compus, în care periodic se executau tăieri de rărire a arboretului

- 6 -

(tăieri de crâng), pentru a favoriza apariţia de noi lăstari din cioatele rămase după

intervenţie. Actualmente, metoda amintită nu mai este utilizată la noi datorită

convertirii la codru, după naţionalizare (1948), a tuturor pădurilor de crâng compus.

1.2.2. Regenerarea pe teren descoperit

Regenerarea se realizează pe teren descoperit atunci când (a) pădurea este recoltată

printr-o singură tăiere (rasă de codru, în diverse variante, sau rasă de crâng), când (b) pădurea

este distrusă datorită unor calamităţi (rupturi sau doborâturi de vânt, atacuri de insecte,

incendii, etc.), precum şi (c) la instalarea acesteia pe terenuri goale, lipsite de vegetaţie. În

primele două cazuri, noua generaţie se instalează numai după ce a fost extras integral

arboretul bătrân, ceea ce face ca exploatarea şi regenerarea să se desfăşoare ca două faze

distincte şi consecutive (Negulescu, 1959).

Datorită exploatării sau distrugerii pădurii dispar atât mediul său specific cât şi arborii

seminceri iar noua generaţie nu mai beneficiază nici de protecţia de sus şi, în anumite cazuri,

nici de cea laterală, a generaţiei bătrâne. Aceasta face ca regenerarea pe teren descoperit să se

realizeze sub influenţa a numeroşi factori limitativi (plante erbacee şi arbustive, secetă, arşiţă,

ger, îngheţ etc.).

Într-o astfel de situaţie sunt favorizate speciile mai robuste, în genul celor pioniere

(mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), care reprezintă primii colonizatori ai

terenurilor goale, precum şi molidul, laricele, pinii, plopii hibrizi, salcâmul, etc.

În condiţiile terenului descoperit regenerarea naturală se realizează fie din sămânţă (pe

cale naturală sau artificială), ca în cazul pădurilor de codru, fie din lăstari sau drajoni, ca în

pădurile de crâng.

După felul tăierilor şi mersul regenerării s-au distins mai multe metode de regenerare

pe teren descoperit şi anume (Florescu, 1981):

regenerarea naturală din sămânţă, care urmează aplicării tăierilor rase sub forma unor

benzi sau fâşii în diverse variante (alterne, alăturate, la margine de masiv). Această

metodă se aplică speciilor robuste, cu sămânţa uşoară şi creştere activă în tinereţe, cum

sunt molidul, pinii şi laricele, precum şi speciilor pioniere (mesteacăn şi plop

tremurător). Lăţimea benzilor tăiate se stabileşte în funcţie de capacitatea de

însămânţare laterală şi protecţie a arboretului (sau benzilor) netăiate alăturate.

regenerarea artificială din sămânţă, în urma tăierilor rase (de crâng sau codru) în

diverse variante. Prin această metodă se urmăreşte instalarea molidului, a pinilor,

laricelui, plopilor hibrizi, salciei, salcâmului, etc. Regenerarea are cu atât mai mari

- 7 -

şanse de reuşită cu cât suprafaţa exploatată este mai mică (tendinţa actuală este de

limitare a acestor suprafeţe numite parchete la câteva hectare) iar instalarea puieţilor

sau butaşilor se face imediat după încetarea exploatării.

împădurirea terenurilor goale, a poienilor, a terenurilor degradate. Pe aceste terenuri,

unde pădurea fie a dispărut în trecut fie nu a existat vreodată, instalarea vegetaţiei

forestiere întâmpină dificultăţi tehnice şi economice serioase, datorită costurilor mari

cu pregătirea terenului şi a solului, cu materialul de regenerare (puieţi, butaşi) şi cu

forţa de muncă.

regenerarea naturală din lăstari sau drajoni. Această metodă de regenerare simplă,

sigură şi ieftină, se aplică la noi numai pădurilor de crâng, constituite din specii care

lăstăresc sau drajonează viguros, aşa cum sunt sălciile, salcâmul, aninii.

1.2.3. Regenerarea în margine de masiv

Considerată a avea doar o “valoare complementară şi secundară” (Vanselow, 1931),

aceasta este o formă mixtă (sub masiv şi pe teren descoperit) de regenerare şi a apărut datorită

constatării că numai anumite margini ale pădurii (cele de nord şi nord-vest în Europa Centrală

şi de est în Carpaţii Orientali – ***, 1949b) asigură condiţii prielnice pentru instalarea şi

dezvoltarea seminţişului, ferindu-l de insolaţie directă, vânturi uscate sau puternice, etc.

Marginile se răresc treptat şi sub acoperişul lor se instalează seminţişul iar, după ce arborii

materni din această porţiune se îndepărtează complet, suprafaţa respectivă, acoperită de

seminţiş dar situată pe teren descoperit, primeşte încă un timp protecţia laterală a arboretului

alăturat. În acest mod se consideră că la marginea masivului pot fi distinse două benzi (fâşii)

(Vanselow, 1931; Dengler, 1935; ***, 1949b; Negulescu, 1959) (figura 1.1.):

banda (fâşia) internă este o fâşie din interiorul arboretului care se întinde de la lizieră

până acolo unde nu se mai resimte influenţa favorabilă a marginii masivului asupra

regenerării. Orientativ, această bandă are o lăţime cuprinsă între 1/2 şi de 2 ori

înălţimea medie a arboretului şi se parcurge cu tăieri care răresc uniform sau

neuniform arboretul, ceea ce provoacă fructificarea şi asigură instalarea şi creşterea

seminţişului.

banda (fâşia) externă constă dintr-o fâşie din exteriorul arboretului (terenul descoperit

imediat învecinat acestuia), care se întinde de la lizieră până acolo unde arboretul îşi

mai face încă simţită influenţa sa favorabilă. Banda externă provine dintr-o bandă

internă, de pe care s-au ridicat şi ultimii arbori bătrâni atunci când seminţişul a pus

deja stăpânire pe sol şi are nevoie să crească în condiţii libere, de teren descoperit,

- 8 -

beneficiind numai de protecţia masivului alăturat. Această bandă este mai îngustă

decât cea internă, lăţimea sa variind între 1/2 şi 2/3 din înălţimea medie a arboretului.

Figura 1.1. Schema regenerării în margine de masiv (din Vlad, 1955b)

Cele două benzi amintite sunt de nedespărţit (realizează o unitate de acţiune) şi se

completează reciproc în cursul regenerării. Prin intermediul acestor benzi se realizează

trecerea treptată de la masivul închis la suprafaţa descoperită, asigurându-se înaintarea

continuă a regenerării în interiorul masivului (Negulescu, 1959).

Este evident că regenerarea în margine de masiv este specifică pădurilor de codru şi se

realizează numai pe cale naturală. Dacă însă, din anumite motive, regenerarea este

compromisă sau întârzie prea mult, aceasta poate fi completată de cea pe cale artificială sau

- 9 -

mixtă, care are avantajul că permite accelerarea ritmului tăierilor dar presupune costuri mai

ridicate.

În concluzie, luând în considerare diversele posibilităţi de întemeiere a pădurii

cultivate (sub masiv, pe teren descoperit, în margine de masiv; din puieţi, butaşi, lăstari,

drajoni), în decursul timpului dar mai ales al ultimelor două secole s-au fundamentat aşa-

numitele tratamente silviculturale, care urmăresc exploatarea şi regenerarea pădurilor în

conformitate cu obiectivele de gospodărire fixate pentru fiecare arboret. Cele mai

reprezentative tratamente se vor prezenta pe larg în capitolul 3.

1.3. Ajutorarea regenerării naturale

Asigurarea unei regenerări naturale de calitate presupune de multe ori completarea

aplicării intervenţiilor (tăieri de regenerare, tratamente) prin care se urmăreşte instalarea sau

dezvoltarea seminţişului cu anumite lucrări speciale, ajutătoare, care încetează o dată cu

realizarea stării de masiv şi constau din (***, 2000b):

a. Lucrări pentru favorizarea instalării seminţişului

b. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

1.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului

Aceste lucrări se execută numai în porţiunile din arboret în care instalarea seminţişului

din speciile de bază prevăzute în compoziţia de regenerare este imposibilă sau îngreunată de

condiţiile grele de sol şi constau din:

a. Extragerea seminţişurilor neutilizabile şi a subarboretului. Seminţişurile neutilizabile,

precum şi subarboretul, se extrag odată cu efectuarea primei tăieri de regenerare, numai în

porţiunile de arboret unde se apreciază că ar afecta instalarea şi dezvoltarea seminţişului de

viitor. Este mai ales cazul arboretelor constituite din specii de umbră (brădete, amestecuri de

fag şi răşinoase, făgete), precum şi al stejăretelor şi mai ales gorunetelor unde seminţişul de

carpen s-a instalat abundent.

b. Strângerea şi îndepărtarea humusului brut sau a litierei prea groase, tasate sau

nedescompuse, care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral pentru a germina sau

opresc plantulele să iasă la lumină. Îndepărtarea humusului brut se practică foarte rar,

întâlnindu-se exclusiv în etajul molidişurilor, şi se execută pe benzi orientate pe curba de

nivel.

- 10 -

Strângerea şi îndepărtarea litierei groase este necesară în făgete, cvercete şi, mai rar, în

molidişuri. Lucrarea se execută manual, pe benzi continui sau întrerupte, numai în anii de

fructificaţie a speciei de regenerat.

c. Înlăturarea păturii vii invadatoare, care prin desimea ei îngreunează regenerarea naturală.

Astfel de situaţii crează specii din genurile Calluna, Rubus, Juncus, Athyrium, Luzula,

Deschampsia, alte graminee şi muşchi (Hylocomium, Polytrichum, Sphagnum), care se

îndepărtează în general în anii de fructificaţie a speciei de bază din compoziţia de regenerare.

d. Mobilizarea solului, când acesta este tasat sau acoperit cu un start gros de humus brut (ca în

molidişuri şi făgete acidofile), care împiedică sămânţa să ia contact cu solul mineral. Lucrarea

se execută în anii de fructificaţie, precum şi înainte de fructificaţie (înainte de diseminarea

seminţelor), de regulă în benzi alterne sau în ochiuri de regenerare.

e. Provocarea drajonării în arboretele de salcâm, regenerate pe cale vegetativă (tratate în

crâng) mai mult de două generaţii. Se aplică prin scoaterea cioatelor, astuparea gropilor şi

aratul până la 10-12 cm adâncime, pe toată suprafaţa sau parţial.

f. Strângerea resturilor de exploatare, care constă în adunarea crăcilor, iescarilor, materialului

lemnos sau a altor resturi nevalorificabile, rămase după exploatare. Acestea se depun în

grămezi sau şiruri (martoane) late de 1 m şi dispuse pe linia de cea mai mare pantă pentru a

evita rostogolirea lor peste seminţiş.

g. Drenarea suprafeţelor pe care stagnează apa. Lucrarea se execută pe porţiunile de teren

unde apa stagnează frecvent sau apare în urma îndepărtării arboretului matern, după un studiu

prealabil care să ateste necesitatea lucrării şi să stabilească amplasarea sistemului de drenare.

1.3.2. Lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

Aceste lucrări se pot executa în seminţişurile naturale din momentul instalării lor până

ce arboretul realizează starea de masiv şi constau din:

a. Descopleşirea seminţişului. Prin această lucrare se urmăreşte protejarea seminţişului

imediat după instalarea acestuia, împotriva buruienilor care îi pun în pericol existenţa sau care

pot să-i împiedice dezvoltarea. Descopleşirea se efectuează o dată sau de două ori pe an,

prima intervenţie făcându-se la o lună de la începerea sezonului de vegetaţie (pentru ca puieţii

să se fortifice înainte de venirea perioadei cu arşiţă), iar cea de-a doua în septembrie, dacă

există pericolul ca buruienile să determine la căderea zăpezii, prin înălţimea lor, culcarea

puieţilor.

b. Receparea seminţişului de foioase rănit şi extragerea exemplarelor de răşinoase vătămate

prin lucrările de exploatare. Receparea seminţişului de foioase vătămat prin exploatare, prin

- 11 -

tăierea de la suprafaţa solului, se face în timpul repausului vegetativ, pentru a menţine puterea

de lăstărire a exemplarelor recepate. Extragerea puieţilor de răşinoase vătămaţi în decursul

lucrărilor de exploatare se face pe măsură ce aceştia devin dăunători celor viabili, evitându-se

astfel riscul descoperirii solului. Un efect cultural similar şi având cheltuieli minime se obţine

şi prin tăierea a numai 2-3 verticile ale puieţilor de răşinoase vătămaţi.

c. Înlăturarea lăstarilor. Lucrarea se execută în salcâmete, teişuri, şleauri de luncă, de câmpie

şi de deal şi urmăreşte extragerea exemplarelor din lăstari care, prin vigoarea de creştere, tind

să copleşească puieţii din sămânţă sau drajonii.

d. Împrejmuirea suprafeţelor. Aceasta urmăreşte să prevină distrugerea seminţişurilor prin

păşunatul animalelor domestice şi sălbatice şi este recomandată să fie dublată de executarea

gardurilor vii.

Să ne amintim

Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate se ocupă de reînnoirea sau refacerea unei păduri îmbătrânite, exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare.

Regenerarea pădurii cultivate poate avea loc sub masiv, pe teren descoperit şi în margine de masiv.

Factorul ecologic cu influenţă majoră asupra regenerării sub masiv a pădurii cultivate este lumina.

Regenerarea sub masiv, în păduri de codru, se realizează prin extrageri cu caracter continuu, prin rărire treptată şi uniformă sau rărire treptată şi neuniformă.

Regenerarea sub masiv, în păduri de codru, prin extrageri cu caracter continuu, este specifică pădurilor pluriene tratate în codru grădinărit.

Regenerarea sub masiv, în păduri de codru, prin rărirea treptată şi neuniformă, este specifică pădurilor parcurse cu tăieri progresive (în ochiuri) sau cu tăieri jardinatorii.

Regenerarea sub masiv, în păduri de codru, prin rărirea treptată şi uniformă, este specifică pădurilor parcurse cu tăieri succesive (uniforme).

Regenerarea vegetativă sub masiv este folosită pentru regenerarea pădurilor de crâng compus. Regenerarea pe teren descoperit favorizează speciile mai robuste, aşa cum sunt cele pioniere,

molidul, laricele, pinii, plopii hibrizi, salcâmul. Regenerarea naturală din sămânţă, pe teren descoperit, este consecutivă aplicării tăierilor rase

în benzi (alăturate, alterne, la margine de masiv). Regenerarea artificială din sămînţă, pe teren descoperit, urmează tăierilor rase în diverse

variante. La aplicarea regenerării în margine de masiv, banda (fâşia) internă are o lăţime de 1/2-2H. La aplicarea regenerării în margine de masiv, banda (fâşia) externă are o lăţime de 1/2-2/3H. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului se execută numai acolo unde instalarea

seminţişului din speciile de bază este imposibilă sau este îngreunată de condiţiile grele de sol. Lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului se pot executa din momentul instalării

acestora până ce arboretul realizează starea de masiv.

Rezumat

- 12 -

Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă, la început, câteva aspecte generale privind

întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate. Aceste informaţii sunt completate, pe larg, cu

modalităţile specifice de regenerare a pădurii cultivate, respectiv:

- sub masiv (la adăpostul arboretului bătrân)

- pe teren descoperit

- în margine de masiv.

Informaţiile sunt completate cu modalităţile specifice prin care se realizează ajutorarea

regenerării naturale, respectiv (a) lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului, respectiv

(b) lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului.

Cunoştinţele dobândite după parcurgerea UI nr. 1 vor fi utilizate, în continuare, pentru

înţelegerea aplicării tratamentelor (UI nr. 6-12).

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Să se prezinte modalităţile specifice regenerării sub masiv a pădurilor cultivate.

2. În ce situaţii se realizează regenerarea pe teren descoperit a pădurii cultivate?

3. Care sunt metodele de regenerare a pădurii pe teren descoperit?

4. Ce au specific benzile care sunt distinse la marginea masivului?

5. În ce constau lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului?

6. Enumeraţi lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului; ce are specific fiecare

dintre ele?


- 13 -

ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA ARBORETELOR (I)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 2 prezintă principalele aspecte generale privind lucrările de

îngrijire şi conducere a arboretelor, clasificarea lor, precum şi lucrările de degajări şi

depresaje.

Competenţe


- definească lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;

- clasifice lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;

- definească şi aplice practic lucrările de degajări;

- definească şi aplice practic lucrările de depresaje.

Cuprins

2.1. Generalităţi................................................................................................................ 14

2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor................................... 15

2.3. Degajările şi depresajele............................................................................................ 17

2.1. Generalităţi

Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor se referă la complexul de lucrări sau

intervenţii silvotehnice prin care se dirijează procesul natural de creştere şi dezvoltare a

arboretelor, de la întemeiere şi până la exploatare (Stănescu şi Târziu, 1973).

Numite şi operaţiuni culturale (tăieri de ameliorare, tăieri intermediare, tăieri de

educare a arboretelor – Drăcea, 1923-1924), aceste lucrări constau din extragerea repetată a

arborilor şi deci aplicarea unui program de eliminare şi selecţie artificială, prin care se

îndepărtează din arboret exemplarele care devin, la un moment dat, dăunătoare sau inutile,

necorespunzătoare ca specie sau calitate. Deoarece aceste intervenţii prezintă caracterul unor

recoltări de arbori, lucrările respective au fost numite şi tăieri de îngrijire şi conducere a

arboretelor. Ultima denumire poate lăsa impresia că obiectivul principal al acestui sistem de

lucrări este tăierea de arbori în vederea recoltării de masă lemnoasă când, de fapt, se

urmăreşte în principal ameliorarea permanentă a structurii şi funcţionalităţii arboretului şi a

pădurii.

Rezultă de aici că operaţiunile culturale se ocupă, în primul rând, de viitorul

arboretului care se menţine, precum şi de cantitatea de material lemnos care de recoltează de

- 14 -

fiecare dată prin tehnica adoptată. În acest context, este evident că eficienţa operaţiunilor

culturale se judecă în principal prin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatării

(vârsta exploatabilităţii) şi nu prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare)

care se obţin la fiecare intervenţie, deşi nici acest aspect nu poate fi neglijat în activitatea

practică. De aceea, recoltarea arborilor necorespunzători are un caracter pronunţat selectiv. Ea

nu trebuie înţeleasă ca o reducere mecanică a numărului de arbori şi nici ca un scop în sine,

dictat de nevoia de a face faţă unor interese momentane pentru anumite sortimente, deficitare

în balanţa masei lemnoase şi imperios necesare pentru economie.

În acelaşi timp, este demn de reţinut adevărul potrivit căruia intervenţiile silvotehnice

aplicate defectuos într-o pădure se pot solda cu efecte ecologice şi economice mai

nefavorabile pentru aceasta decât în cazul în care nu s-ar interveni deloc (Ciumac, 1959;

Negulescu, 1966a).

2.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor

Ţinând seama de obiectivele lucrărilor de îngrijire şi conducere, acestea diferă ca scop

şi tehnică de execuţie în diferitele faze de dezvoltare ale arboretelor. Ca urmare, lucrările

menţionate se diferenţiază în funcţie de structura arboretului, de stadiul de dezvoltare în care

acesta se găseşte, precum şi de obiectivele urmărite prin aplicare (Tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii (din Florescu şi Nicolescu, 1998)

Denumirea lucrăriiStadiile (fazele) de

dezvoltare în care se execută

Scopul principal

A. Lucrări de îngrijire cu caracter sistematic (Operaţiuni culturale)Degajări Seminţiş, desiş Salvarea de copleşire şi promovarea speciilor valoroaseDepresaje Seminţiş, desiş Reglarea desimii regenerărilor naturale excesiv de deseCurăţiri Nuieliş, prăjiniş Înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi

conformareRărituri Păriş, codrişor, codru

mijlociu Ridicarea valorii productive (cantitative şi calitative) şi

protectoare a păduriiB. Lucrări de îngrijire cu caracter special

Lucrări de igienă Prăjiniş-codru bătrân Realizarea şi menţinerea unei stări fitosanitare cât mai bune a pădurii

Elagaj artificial Prăjiniş-păriş Ameliorarea accesului în arborete; creşterea valorii lemnului la exploatabilitate

Emondaj Prăjiniş-păriş Menţinerea calităţii lemnuluiÎngrijirea marginilor de masiv (lizierelor)

Toate stadiile Formarea unor liziere rezistente la acţiunea vânturilor periculoase

Notă: Stadiile de dezvoltare ale pădurii durează: seminţiş - de la instalarea pădurii până la realizarea stării de masiv (consistenţa K = 1, 0); desiş - de la finele fazei de seminţiş până când se declanşează elagajul natural şi arboretul are un diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuieliş = dmed între 3 şi 5 cm; prăjiniş = dmed între 6 şi

- 15 -

10 cm; păriş – dmed între 11 şi 20 cm; codrişor – dmed între 21 şi 35 cm, codru mijlociu – dmed între 36 şi 50 cm.

În general, lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se aplică începând din momentul

realizării stării de masiv (consistenţa = 1,0) pe întreaga suprafaţă a arboretului sau numai pe o

parte din aceasta, atât în arborete regulate (echiene şi relativ echiene), cât şi în cele neregulate

(relativ pluriene şi pluriene).

În arboretele echiene şi relativ echiene lucrările de îngrijire şi conducere a pădurii se

aplică, cu caracter generalizat, în succesiunea degajări (depresaje) - curăţiri - rărituri, lucrările

de îngrijire cu caracter special executându-se numai atunci când şi acolo unde este oportun. În

mod tradiţional, în diferite ţări ale globului, aplicarea operaţiunilor culturale (răriturilor)

încetează cu 10-20 ani înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii (Figura 2.1.).

Figura 2.1. Raportul dintre perioada de aplicare a lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor (notată cu b) şi perioada de aplicare a tratamentelor (a) într-un arboret exploatabil la 120 ani

(după Johann, 1970, din Burschel şi Huss, 1997)

În ţara noastră, în conformitate cu recomandările ultimelor norme tehnice (***, 2000a),

intervenţiile cu acest gen de lucrări se sistează, în general, în arborete parcurse sistematic şi

adecvat, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii arboretului.

În schimb, în arboretele relativ pluriene şi pluriene, lucrările de îngrijire şi conducere a

pădurii se aplică cu caracter continuu, parţial sau generalizat pe întreaga suprafaţă, ca lucrări

distincte. Astfel, în porţiunile din arboret aflate în faza de desiş se aplică degajări sau

depresaje; în grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuieliş sau prăjiniş se

aplică curăţiri, în timp ce în restul arboretului se aplică rărituri sau se extrag arbori

exploatabili, care au atins sau depăşit diametrul-ţel (se intervine cu tratamente).

Operaţiunile culturale constituie un sistem unitar de măsuri de îngrijire a arboretelor

şi se execută succesiv una după alta, fiecare dintre ele fiind condiţionată de cea precedentă şi

pregătind terenul celei următoare (Ciumac, 1959).

- 16 -

2.3. Degajările şi depresajele

După realizarea stării de masiv, arborii trec de la existenţa izolată la cea gregară (în

grup), constituind un nou arboret.

În arboretele amestecate şi excesiv de dese, unele specii, cu o creştere mai rapidă în

tinereţe, tind să le copleşească pe celelalte, între ele începând să se manifeste o concurenţă

intensă pentru spaţiu, atât în sol, cât şi în atmosferă (Figura 2.2.).

Figura 2.2. Aspectul unui arboret amestecat (şleau de câmpie) în faza de desiş, care sepretează la aplicarea degajărilor (foto V.N. Nicolescu)

Este evident că, fără intervenţia conştientă a omului, din această competiţie nu ar ieşi

întotdeauna învingătoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.

Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în arboretele pure în care unele exemplare de

dimensiuni mai mari (cele provenite din seminţişuri preexistente neutilizabile neextrase la

timp sau cele din lăstari) devin copleşitoare pentru exemplarele valoroase şi sănătoase

instalate mai târziu. De aceea, este necesar să se intervină în procesul natural de autoreglare a

arboretului, prin înlăturarea parţială sau integrală a speciilor sau exemplarelor copleşitoare.

Lucrarea de rărire a arboretelor amestecate prin care se realizează acest obiectiv se

numeşte degajare. Aceasta are un caracter de selecţie în masă şi se execută în faza de desiş,

având ca scop salvarea de copleşire şi promovarea exemplarelor valoroase ca specie şi

conformare (Stănescu şi Târziu, 1973).

- 17 -

În arboretele pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese, aflate în aceeaşi fază

de dezvoltare, se execută depresaje, prin care se urmăreşte rărirea convenabilă a acestora,

precum şi dirijarea raporturilor dintre exemplarele sănătoase, viabile şi cele preexistente,

vătămate sau provenite din lăstari (Florescu, 1981).

Cele două genuri de lucrări se execută în arboretele nou întemeiate după constituirea

stării de masiv pe întreaga suprafaţă sau numai pe anumite porţiuni. Aplicarea degajărilor sau

depresajelor durează până când arboretul trece în faza de nuieliş.

În cazuri speciale, dacă s-a întârziat cu executarea degajărilor, se poate recurge la

intervenţii şi după începerea fazei de nuieliş, caz în care lucrările sunt denumite degajări

întârziate.

Tehnica de lucru. Prima degajare se execută la puţin timp după constituirea stării de

masiv a noului arboret, în timp ce următoarele intervenţii se succed la anumite intervale până

la trecerea în stadiul de nuieliş.

Pentru realizarea lucrării se parcurge arboretul (cu înălţimi cuprinse în general între 1

şi 2 m) în care urmează să se intervină şi se controlează starea exemplarelor care aparţin

speciilor de valoare. Acolo unde se constată că acestea au fost depăşite în înălţime şi sunt

stânjenite în creştere de către exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine

în ajutorul celor valoroase prin ruperea (frângerea) sau tăierea coabitanţilor care le stânjenesc

(Figura 2.3.).

- 18 -

Figura 2.3. Desiş înainte de degajare (sus) şi după degajare (jos) (după Ciumac, 1959)

În cazul foioaselor, pentru a slăbi producerea lăstarilor şi a nu modifica sensibil

mediul de viaţă al arboretului, vârfurile exemplarelor copleşitoare se frâng sau se taie de la o

înălţime astfel aleasă încât cel puţin jumătate din înălţimea arborelui de protejat să rămână

liberă (Niţescu şi Achimescu, 1979).

În cazul răşinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeaşi metodă se

recomandă şi la aplicarea degajărilor întârziate sau în renişurile de salcie.

În cazul arborilor preexistenţi mari, prin a căror doborâre s-ar putea provoca vătămări

exemplarelor din jur, este de preferat să fie secuiţi (inelaţi), adică li se îndepărtează scoarţa

până la cambiu, şi lăsaţi pe loc (Figura 2.4.).

- 19 -

Figura 2.4. Exemplar preexistent secuit (foto V.N. Nicolescu)

Este evident că degajările nu urmăresc înlăturarea, dintr-o dată, a tot ceea ce este

necorespunzător în arboretul tânăr. Obiectivele urmărite se realizează treptat, prin mai multe

intervenţii, astfel încât starea de masiv să nu se întrerupă în nici un caz (consistenţa să nu se

reducă în nici un punct, după degajare sau depresaj, sub 0,8).

Din acest motiv, prin degajări nu se extrag speciile de amestec şi arbuştii, dacă aceştia

se menţin sub vârful exemplarelor valoroase şi nu împiedică executarea lucrărilor ori se

găsesc în porţiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.

În arboretele pure sau practic pure se extrag cu precădere lăstarii, exemplarele

bolnave, vătămate, curbate, înfurcite, lupii (arbori predominanţi, cu coroane prea largi şi

ramuri groase), precum şi formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox,

fagul în formă de mătură etc.).

În mod practic, degajările se pot executa în diverse moduri şi anume:

A. Degajări mecanice, realizate manual sau folosind unelte tăietoare uşoare gen cosoare,

topoare, foarfeci de grădină, foarfeci cu amplificatoare de forţă etc. Atunci când dotarea

tehnică o permite, se folosesc şi motofierăstraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu

cuţite-disc. Degajările mecanice se pot executa pe întreaga suprafaţă sau parţial (pe

suprafeţe reduse). Acestea din urmă se aplică doar pe anumite coridoare sau benzi, cu

lăţimea de 1-3 m, în jurul puieţilor speciilor principale de bază.

B. Degajările chimice constau din folosirea unor substanţe chimice (arboricide) care,

administrate în pădure, produc vătămarea şi uscarea masei exemplarelor din speciile

nevaloroase. Substanţele respective acţionează prin contact (distrug ţesuturile plantei

- 20 -

foarte aproape de locul aplicării) sau sistemic (sunt translocate în plantă şi acţionează la o

anumită distanţă de locul aplicării, spre rădăcini sau spre frunze).

Degajările chimice se recomandă să se aplice doar arborilor individuali, prin:

stropire directă (tratament foliar);

inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (la exemplare mai

înalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);

injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii

punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, 1973;

Michaud, 1988; Willoughby şi Dewar, 1995).

Sezonul de executare a degajărilor-depresajelor depinde de metoda aplicată, de

speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, la aplicarea degajărilor

manuale, deşi se consideră ca optimă perioada 15 august-30 septembrie, totuşi este de preferat

ca lucrările să fie executate diferenţiat, în funcţie de compoziţia arboretului. În cele

amestecate, degajările se recomandă să se aplice doar în timpul sezonului de vegetaţie, în

timp ce în arboretele pure de răşinoase sau în amestecurile cu puţine specii, lucrarea se poate

executa şi în repaosul vegetativ, primăvara devreme, înainte de apariţia frunzelor sau toamna

târziu, după căderea lor. Este însă necesar să se evite aplicarea degajărilor mecanice la

începutul sezonului de vegetaţie (lujerii nou formaţi se rup uşor), toamna, în noiembrie (lujerii

degajaţi, încă insuficient lignificaţi, pot suferi din cauza gerului), precum şi în perioadele cu

arşiţă puternică din regiuni mai secetoase, când desişul degajat poate fi vătămat (Ciumac,

1959; Petrescu, 1971).

Degajările chimice se pot executa la începutul sezonului de vegetaţie, imediat după

înfrunzirea speciilor secundare, respectiv înainte de intrarea în vegetaţie a răşinoaselor. Aceste

lucrări pot fi aplicate şi vara, după încheierea primei creşteri (de primăvară) şi începerea

lignificării lujerului anual al speciilor de protejat, urmărind devitalizarea speciilor copleşitoare

sau a cioatelor acestora.

O problemă deosebită în aplicarea degajărilor-depresajelor este desimea foarte

ridicată a desişurilor naturale, care face accesul lucrătorilor extrem de dificil. Datorită acestei

desimi, încă de la începutul secolului trecut (Antonescu, 1910; Drăcea, 1923-1924) s-a

recomandat combinarea degajărilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de

accesibilizare interioară a arboretelor (Figura 2.5.). Acestea au lăţimi de 1-2 m, sunt situate

la distanţe (din ax în ax) între 5-6 şi 20-25 m şi urmăresc reducerea suprafeţei de parcurs cu

degajări, facilitarea intervenţiei mecanizate (cu motofierăstraie echipate cu cuţite-disc) de pe

culoarele de acces, fără a pătrunde în zonele cu regenerări naturale foarte dese, precum şi

- 21 -

pregătirea unor condiţii mai uşoare de lucru în vederea aplicării intervenţiilor silvotehnice

ulterioare (curăţiri şi rărituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1998).

Figura 2.5. Culoar de 1,5 m lăţime, deschis cu ocazia aplicării degajărilor (foto V.N. Nicolescu)

Intensitatea degajărilor-depresajelor se exprimă prin raportul dintre numărul

exemplarelor extrase (Ne) şi numărul de exemplare din arboretul iniţial (Ni), exprimat în

procente:

iN = (Ne/Ni) x 100

Intensitatea intervenţiei depinde de desimea iniţială a arboretului, de proporţia

speciilor copleşitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistenţilor, de efectul degajărilor-

depresajelor anterioare, precum şi de condiţiile staţionale.

Periodicitatea (numărul de ani după care se revine cu o nouă degajare pe aceeaşi

suprafaţă) acestor lucrări depinde, de asemenea, de natura speciilor, de condiţiile staţionale,

de starea şi structura pădurii. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor variază de la 1

la 3 ani, fiind mai mică în arboretele constituite din specii repede crescătoare, cu temperament

de lumină, ca şi în amestecurile situate în condiţiile staţionale cele mai prielnice (Tabelul

2.2).

- 22 -

Tabelul 2.2. Periodicitatea degajărilor-depresajelor (după ***, 2000a)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)

Molidişuri 2-3Brădete 2-3Amestecuri de fag şi răşinoase 1-3Făgete 2-4Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 1-3Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 1-3Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 1-3Teişuri 1-3Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 2-3Salcâmete 1-3Aninişuri 1-2Arborete de salcie -Arborete de plop negru şi plop alb 1-2Pinete şi laricete 2-3Arborete de duglas verde 1-3

Aspecte economice. Din cele de mai sus se observă că, din executarea degajărilor sau

depresajelor, cu puţine excepţii (arbori preexistenţi; nuiele de salcie, mlădiţe de mesteacăn;

lăstari de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezultă material lemnos valorificabil. În plus,

cele două lucrări nu permit alegerea individuală a arborilor de viitor, motiv pentru care se

recurge la selecţia în masă, şi sunt scumpe, nerealizând o rentabilitate imediată. Acest fapt a

făcut ca, de-a lungul timpului, să fie imaginate diverse soluţii pentru diminuarea sau chiar

eliminarea costurilor generate de degajări sau depresaje, aşa cum sunt:

- plantarea la distanţe mai mari, când starea de masiv se realizează mai târziu iar primele

intervenţii în arboret devin necesare în faze superioare de dezvoltare (nuieliş-prăjiniş,

chiar păriş), când a încetat necesitatea aplicării degajărilor;

- intervenţia cu degajări parţiale sau pe cale chimică;

- combinarea degajărilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea

interioară a arboretelor.

Oricum, executarea degajărilor sau depresajelor nu poate fi condiţionată doar de

rentabilitatea lor momentană. Fără a se interveni pentru reglarea competiţiei inter- şi

intraspecifice, specia sau speciile de bază, precum şi exemplarele valoroase ale unei specii dar

mai puţin viguroase, pot să dispară, ceea ce obligă la declanşarea imediată a regenerării

artificiale şi constituirea unui nou masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.

- 23 -

Să ne amintim

Lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor presupun aplicarea unui program de eliminare şi selecţie artificială.

Operaţiunile culturale includ: degajările, depresajele, curăţirile şi răriturile. Lucrările de îngrijire cu caracter special includ: lucăprile de igienă, elagajul artificial,

emondajul şi îngrijirea marginii de masiv. Lucrările de îngrijire se sistează, în general, după atingerea a cca. 3/4 din vârsta

exploatabilităţii arboretului. Degajările se aplică în arborete amestecate şi urmăresc salvarea de la copleşire şi promovarea

exemplarelor valoroase ca specie şi conformare. Depresajele se aplică în arborete pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese, în care se

urmăreşte rărirea convenabilă a acestora. În cadrul degajărilor, exemplarele speciilor copleşitoare se taie sau frâng la o înălţime de

maximum 1/2 din înălţimea exemplarului de protejat. Degajările chimice se realizează prin stropire directă, inelarea (secuirea) tulpinii şi aplicarea

de arboricide, respectiv prin injectarea de arboricide. Intensitatea degajărilor-depresajelor se determină pe număr de arbori. În general, periodicitatea degajărilor-depresajelor este de 1-3 ani.

Rezumat

În cuprinsul UI nr. 2 s-au prezentat, la început, aspecte generale privind lucrările de

îngrijire şi conducere a arboretelor, precum şi o clasificare a acestora, în funcşie de faza de

dezvoltare în xare se aplică.

Lucrările de degajări, precum şi cele de depresaje, au fost prezentate în detaliu,

punându-se accent pe tehnica lor de aplicare în diverse situaţii, precum şi pe problemele de

ordin tehnico-economic pe care le ridică.

Aspectele prezentate în UI nr. 2, cu precădre cele privind generalităţile lucrărilor de

îngrijire şi conducere, vor fi utilizate în continuare în cuprinsul UI nr. 3-6.

Test de evaluare a cunoştinţelor (cu 1 răspuns corect din 3)

1. Lucrările de îngijire şi conducere a arboretelor:

a. Au un caracter de eliminare şi selecţie artificială

b. Se bazează pe selecţia naturală

c. Recoltarea arborilor are un caracter neselectiv

2. Lucrările de curăţiri se aplică în fazele de:

a. Seminţiş-desiş

b. Nuieliş-prăjiniş

c. Păriş-codrişor

3. Degajările sunt lucrări cu caracter de selecţie:

a. În masă

- 24 -

b. Pozitivă

c. Negativă

4. Depresajele se execută în arborete:

a. Amestecate

b. Pure sau amestecate

c. Pure, regenerate pe cale naturală şi excesiv de dese

5. La degajări, arborii de răşinoase:

a. Se taie de jos

b. Se secuiesc

c. Se taie de sus sau li se frâng vârfurile

6. După degajare sau depresaj, consistenţa arboretului se recomandă să nu se reducă:

a. Sub 0,9

b. Sub 0,8

c. Sub 0,6

7. Perioada optimă pentru executarea degajărilor mecanice este:

a. 15 august-30 septembrie

b. Primăvara, după intrarea în vegetaţie

c. Toamna, înaintea intrării n repausul vegetativ

8. Intensitatea degajărilor-depresajelor se calculează:

a. Pe suprafaţă de bază

b. Pe număr de arbori

c. Pe număr de arbori şi suprafaţă de bază

9. Periodicitatea degajărilor.depresajelor variază, în general, între:

a. 3 şi 5 ani

b. 1 şi 3 ani

c. 2 şi 4 ani


- 25 -

ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA ARBORETELOR (II)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 3 prezintă aspecte cele mai definitorii privind aplicarea

lucrărilor de curăţiri, a unor aspecte generale privind răriturile, precum şi a răriturilor de jos şi

de sus.

Competenţe


- definească şi aplice lucrările de curăţiri;

- definească diversele tipuri de rărituri (selective, schematice, schematico-selective);

- definească şi aplice practic răriturile de jos în diverse tipuri de arborete;

- definească şi aplice practic răriturile de sus în divrse situaţii de arborete.

Cuprins3.1. Curăţirile.................................................................................................................. 263.2. Răriturile.................................................................................................................. 323.2.1. Generalităţi........................................................................................................... 323.2.2. Răritura de jos...................................................................................................... 343.3.3. Răritura de sus...................................................................................................... 35

3.1. Curăţirile

Curăţirile sunt lucrări de îngrijire şi conducere ce se aplică în arboretele aflate în

fazele de nuieliş şi prăjiniş, în scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi

conformare (Stănescu şi Târziu, 1973).

În cele două stadii de dezvoltare, arboretul prezintă o desime ridicată şi, ca urmare, o

dinamică foarte activă a competiţiei inter- şi intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturală

să fie intensă şi, adesea, să se desfăşoare în contradicţie cu ţelurile fixate. În această situaţie,

este evident că devine necesară înlăturarea din arboret a exemplarelor copleşitoare din speciile

de mică valoare economică, precum şi a celor cu o conformaţie necorespunzătoare, indiferent

de specie.

Curăţirile sunt considerate, în general (şcoala clasică, şcoala negativă), lucrări de

selecţie negativă, atenţia fiind îndreptată mai ales spre speciile sau exemplarele mai puţin

valoroase, care urmează să fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, 1959; Stănescu, 1984).

Există însă şi o abordare diametral opusă (şcoala pozitivă, ca în Danemarca sau Elveţia), prin

care curăţirile la finele fazei de prăjiniş reprezintă lucrări de selecţie pozitivă, prin care se

- 26 -

urmăreşte favorizarea şi spaţierea celor mai valoroase exemplare existente în arboret

(Everard, 1985).

Tehnica de execuţie. Prima curăţire se execută la câţiva (3-5) ani după ultima degajare,

când arboretul se găseşte în fazele de nuieliş-prăjiniş (diametrul mediu al arboretului = 3-10

cm), iar înălţimea sa medie depăşeşte, în general, 3 m (Niţescu şi Achimescu, 1979; ***,

2000a).

Arborii care se extrag prin curăţiri sunt:

exemplarele uscate, atacate, rănite, bolnave (în special cele cu boli infecţioase evolutive

gen cancere);

preexistenţii (adesea consideraţi ca primă urgenţă de extragere, datorită posibilelor

vătămări produse arborilor remanenţi prin doborâre);

exemplarele speciilor copleşitoare, nedorite şi neconforme cu compoziţia-ţel, dacă sunt

situate în plafonul superior al arboretului;

exemplarele cu defecte (arbori cu crăci prea groase sau crăci lacome, înfurciţi, cu

trunchiuri strâmbe şi sinuoase, între care lupii se urmăreşte să fie eliminaţi în totalitate

până la încheierea aplicării curăţirilor);

exemplarele din lăstari, situate pe cioate îmbătrânite sau în arborete cu provenienţă mixtă,

care le pot copleşi pe cele din sămânţă;

exemplarele din specia dorită, chiar de bună calitate, dar grupate în pâlcuri prea dese

(Figura 3.1.).

În toate cazurile, se recomandă ca starea de masiv să se reducă moderat (consistenţa să

nu coboare sub 0,8), iar subarboretul să fie păstrat în întregime.

- 27 -

Figura 3.1. Aspectul unui arboret înainte (sus) şi după (jos) curăţire (foto V.N. Nicolescu)

Ca şi degajările-depresajele, curăţirile se pot executa în mai multe moduri:

A. Pe cale mecanică, realizate prin tăierea de jos a arborilor nevaloroşi, respectiv secuirea

preexistenţilor. Pentru acest scop se folosesc toporaşe, topoare, fierăstraie manuale sau

mecanice de tip uşor, precum şi motoagregate cu cuţite-disc. Curăţirile mecanice se

realizează fie pe toată suprafaţa fie pe suprafeţe parţiale, între care cea mai recomandată

metodă este cea în benzi alterne (benzile tăiate alternează cu unele netăiate) de 6-8 m

lăţime (Constantinescu, 1976; Niţescu şi Achimescu, 1979).

Lemnul rezultat prin aplicarea curăţirilor mecanice fie (1) se valorifică atunci când

există piaţă locală de desfacere fie (2) se debitează şi se lasă în pădure, pentru a se

descompune rapid până la următoarea intervenţie. În cel de-al doilea caz lucrarea se numeşte

curăţire în pierdere şi este practicată pe scară largă atât în diverse ţări europene, cât şi în

America de Nord sau Noua Zeelandă, atunci când lemnul recoltat prin curăţiri, datorită

dimensiunilor mici, nu poate fi comercializat. În această situaţie, deoarece nu aduce venituri

imediate, curăţirea are caracterul unei investiţii, care “va produce valoare în viitor” (Savill şi

Evans, 1986; Schütz, 1990).

B. Pe cale chimică, aplicate în special foioaselor şi realizate în trei modalităţi:

prin stropire directă (tratament foliar, în cazul arborilor de talie mică, la primele

intervenţii);

prin inelarea (secuirea) tulpinii până la cambiu şi aplicarea de arboricide (exemplare mai

înalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directă);

- 28 -

prin injectare de arboricide (la câţiva cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare

sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanţă unul de altul) (Stănescu şi Târziu,

1973; Boudru, 1989/1; Sharpe et al., 1995; Sambeek et al., 1995).

Materialul lemnos rezultat din curăţiri se poate valorifica (acolo unde există o piaţă

locală) şi constă din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru

pomi, frunzare pentru hrana vânatului, nuiele pentru împletituri, pomi de Crăciun, bile,

manele, lemn pentru construcţii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curăţiri

este însă grămada de crăci, care are dimensiunea standard de 2 m lăţime, 1,5 m înălţime şi 3

m lungime (volum aparent = 9 steri; volum real = 0,99 m3), sau figura de crăci de 1 x 1,5 x 3

m (volum aparent = 4,5 steri; volum real = 0,49 m3). Aceasta din urmă, datorită uşurinţei mai

mari de construire în condiţiile nuielişurilor-prăjinişurilor dese, este modalitatea cea mai

folosită pentru strângerea şi stivuirea arborilor doborâţi.

Sezonul de executare a curăţirilor depinde, ca şi la degajări-depresaje, de metoda

adoptată, de speciile existente, precum şi de condiţiile de vegetaţie. Astfel, în arboretele

amestecate, se recomandă ca grifarea (însemnarea) arborilor de extras să se realizeze doar în

perioada de vegetaţie, această restricţie eliminându-se în arboretele pure sau amestecurile cu

specii puţine, unde lucrarea se poate efectua şi în repausul vegetativ (primăvara devreme,

înaintea apariţiei frunzelor, sau toamna târziu, după căderea acestora).

Şi la curăţiri se recomandă să se evite aplicarea lor primăvara, imediat după intrarea în

vegetaţie (1 mai-15 iunie la răşinoase), când lujerii abia formaţi se pot rupe uşor, iar

vătămările cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna târziu (în

octombrie), când lujerii insuficient lignificaţi ai arborilor rămaşi pot suferi din cauza

îngheţurilor timpurii (Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stănescu şi Târziu, 1973).

Intensitatea curăţirilor se stabileşte numai pe teren, în suprafeţe de probă instalate în

porţiuni reprezentative ale arboretului. În general, intensitatea se exprimă (procentual) ca:

- raport între numărul de arbori extraşi şi cel existent în arboret înainte de intervenţie

[iN = (Ne/Ni) x 100]

- ca raport între suprafaţa de bază a arborilor extraşi şi suprafaţa de bază a arboretului

înainte de curăţire [iG = (Ge/Gi) x 100]

În general, în cazul curăţirilor, datorită caracterului de selecţie negativă al

intervenţiilor, valoarea lui iN este mai mare decât a lui iG dar, dacă se extrag mai multe

exemplare din plafonul superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.

- 29 -

După intensitatea intervenţiei pe suprafaţă de bază, curăţirile se împart în slabe (iG

maximum 5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) şi foarte puternice (iG

peste 25%).

În general, în ţara noastră se recomandă ca intensitatea curăţirilor să fie moderată, deşi

uneori, când condiţiile de arboret o permit (cazul molidişurilor, brădetelor sau al făgetelor

foarte dese), poate ajunge puternică sau chiar foarte puternică. În toate aceste cazuri este

necesar să se respecte condiţia suplimentară ca, în nici un punct al arboretului, consistenţa să

nu se reducă sub 0,8 (chiar 0,75) după intervenţie, mai ales în pădurile destinate să

îndeplinească funcţii de protecţie a terenurilor şi solurilor.

Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani (tabelul 3.1.), în funcţie

de natura speciilor, de starea arboretului, de condiţiile staţionale şi de lucrările executate

anterior.

Tabelul 3.1. Periodicitatea curăţirilor (după ***, 2000a)

Formaţia sau grupa de formaţii forestiere Periodicitatea intervenţiilor (ani)

Molidişuri 4-5Brădete 3-5Amestecuri de fag şi răşinoase 3-5Făgete 3-5Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 4-5Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi stejar pufos 3-5Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 2-3Teişuri 4-5 (6)Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 4-7Salcâmete 3-4Aninişuri 2-3Arborete de salcie 2-3Arborete de plop negru şi plop alb 2-3Pinete şi laricete 3-5Arborete de duglas verde 3-5

După cum s-a menţionat, este necesar ca prima curăţire să nu întârzie prea mult după

ultima degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfăcătoare obţinute. În general,

următoarea intervenţie cu curăţiri în pădure se execută numai după ce masivul rărit prin

intervenţia anterioară s-a închis din nou (consistenţa cel puţin 0,9), fără a se întârzia prea mult

deoarece s-ar produce diminuarea creşterilor, deformarea şi reducerea dimensiunii coroanelor

etc. În consecinţă, chiar în condiţiile recomandărilor făcute, nu se poate prescrie un număr fix

de ani între două curăţiri succesive, periodicitatea adoptându-se de fiecare dată numai pe baza

- 30 -

informaţiilor de teren privind creşterea şi dezvoltarea arboretelor (Ciumac, 1959; Stănescu şi

Târziu, 1973; Niţescu şi Achimescu, 1979).

În pădurile de la noi, aflate în faza de nuieliş-prăjiniş, se recomandă să se execute, în

general, 2-3 curăţiri, numărul acestora fiind redus chiar la o singură intervenţie în cazul

arboretelor artificiale.

Probleme economice. Curăţirile sunt operaţii scumpe care, în general, cu excepţia

zonelor unde există o piaţă nesaturată pentru lemnul de mici dimensiuni, nu-şi acoperă

cheltuielile de producţie. Din această cauză, aceste operaţiuni culturale sunt adesea

considerate lucrări de investiţii (lucrări a căror eficienţă economică este negativă, deoarece

veniturile sunt mai mici decât cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor măsuri pentru

limitarea ineficienţei lor economice, aşa cum sunt:

- plantarea la distanţe mari, când starea de masiv se realizează mai târziu (în faza de nuieliş

sau chiar de prăjiniş), ceea ce reduce numărul de intervenţii cu curăţiri,

- intervenţia cu curăţiri parţiale sau pe cale chimică, dacă din calculele economice rezultă

costuri de producţie mai reduse;

- intervenţia cu curăţiri de intensitate mare, când se amplifică creşterile în diametru (deci

fazele de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrărilor se măreşte, în

paralel cu reducerea numărului de intervenţii pe aceeaşi suprafaţă;

- aplicarea curăţirilor în pierdere (aşa cum se procedează în ţările bogate, care îşi permit

astfel de investiţii, şi cu silvicultură avansată), prin care se crează premisele realizării unor

arborete de valoare în viitor.

Deşi implică numeroase probleme economice, ca şi la degajări-depresaje, este greşit să

se aprecieze doar rentabilitatea momentană a curăţirilor prin simpla comparare a veniturilor şi

cheltuielilor. Este evident că eficienţa globală a acestor lucrări nu trebuie judecată doar în

raport cu valoarea prezentă, ci în funcţie de valoarea de perspectivă a arboretului care rămâne

(Stănescu şi Târziu, 1973), considerându-se pe bună dreptate că de punerea generalizată în

practică a degajărilor şi curăţirilor depinde calitatea pădurilor secolului următor (Lanier,

1994).

3.2. Răriturile3.2.1. Generalităţi

Acestea sunt lucrări executate în fazele de păriş, codrişor şi codru mijlociu şi se

preocupă de selecţia şi îngrijirea individuală şi intensivă a arborilor dintr-un arboret

(Stănescu şi Târziu, 1973)

- 31 -

Ele reprezintă un sistem de intervenţii care se aplică începând din momentul trecerii

pădurii în faza de păriş (diametrul mediu al arboretului între 11 şi 20 cm) şi până în apropierea

termenului exploatării. Actualmente, după cum s-a menţionat, intervenţiile cu rărituri trebuie

sistate în ţara noastră, în general, după parcurgerea a circa 3/4 din vârsta exploatabilităţii

arboretului (***, 2000a).

Răriturile sunt, în general, lucrări de selecţie individuală pozitivă, accentul fiind pus

pe arborii valoroşi care rămân în arboret până la termenul exploatării (arbori de valoare, de

viitor) şi nu pe cei eliminaţi prin intervenţia respectivă (selecţie negativă) (figura 3.2.).

Figura 3.2. Selecţia pozitivă şi selecţia negativă (din Schütz, 1990)

În acest mod, exemplarelor de valoare li se asigură permanent condiţii favorabile de

creştere şi dezvoltare prin extragerea repetată a celor de mai mică valoare, care i-ar putea

stânjeni într-un fel oarecare.

Pornindu-se de la neuniformitatea pădurii cultivate, în teoria şi practica răriturilor din

diverse ţări s-au imaginat modalităţi şi procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot

fi incluse în două metode de bază (Figura 3.3):

- 32 -

Figura 3.3. Diferite metode de răritură în plantaţii (din CRPF, 1991)

1. Rărituri selective, prin care, în general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie

promovaţi, după care se intervine asupra celor de valoare mai redusă, care se extrag. În

această categorie sunt incluse răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată (mixtă),

răritura grădinărită etc.

2. Rărituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), când arborii de extras se aleg în

funcţie de o anumită schemă prestabilită, fără să mai fie diferenţiaţi după anumite criterii.

În afara acestora s-au definit şi (3) răriturile schematico-selective, cu caractere

intermediare între cele două metode de bază şi care cuprind combinaţii între extragerile

schematice şi cele selective.

În România, începând din anul 1966, s-a generalizat aplicarea aşa-numitei rărituri

selective mixte (combinate) pentru toate pădurile echiene. Excepţie fac doar culturile de plopi

euramericani, pentru care a fost adoptată metoda răriturii schematice, prevăzută să se aplice

încă din anul 1961 (Petrescu, 1995).

- 33 -

Răritura mixtă include principiile a două tipuri fundamentale de rărituri, respectiv

răritura de jos şi răritura de sus. Din acest motiv, pentru înţelegerea modului său de aplicare,

se vor detalia în prealabil principiile de bază ale celor două tipuri de răritură din care a

derivat.

3.2.2. Răritura de jos

Răritura de jos (răritura în dominat) a fost fundamentată de Georg Ludwig Hartig în

Germania la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea constă, în principal, din extragerea

arborilor rămaşi în urmă cu creşterea, din clasele Kraft a IV-a şi a V-a, situaţi în plafonul

inferior al arboretului. Dacă însă starea arboretului o impune, se poate interveni şi în plafonul

superior asupra exemplarelor uscate, rupte, puternic vătămate, din clasele Kraft I, a II-a şi a

III-a (Figura 3.4.).

Figura 3.4. Răritura de jos [din Lanier, 1986 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

Deoarece se preocupă mai ales de arborii de extras şi nu de cei valoroşi, răritura de jos

are caracterul unei selecţii negative (Petrescu, 1971; Stănescu, 1983, 1984).

Prin aplicarea acestui tip de răritură, adâncimea coronamentului se reduce treptat şi

considerabil, arborii dominaţi şi copleşiţi dispărând cu timpul, ceea ce conduce la realizarea

de arborete monoetajate, uniforme şi cu închidere pe orizontală.

Datorită faptului că se intervine în plafonul inferior al arboretului, răritura de jos nu

modifică prea mult sensul selecţiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a

arborilor care, oricum, ar fi dispărut prin procesul de eliminare naturală (La rărituri să se

extragă numai exemplarele moarte sau copleşite – Hartig, 1791, în Dengler, 1935). De aceea,

răritura de jos nu a fost considerată o adevărată operaţiune culturală, fiind denumită în mod

ironic operaţie de înmormântare a răposaţilor (Drăcea, 1923-1924), iar cerinţa de eliminare

- 34 -

numai a arborilor rămaşi în plafonul inferior aducându-i lui Hartig şi discipolilor lui porecla

de oameni ai întunericului (Dengler, 1935).

În cazul aplicării răriturii de jos, valorile medii (diametru, înălţime, suprafaţă de bază,

volum) ale arborilor de extras sunt mai mici decât valorilor medii caracteristice arboretului

iniţial. În acest sens, se consideră că raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras şi

volumul mediu al arboretului iniţial (Ve/Vi) este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6 (Stănescu şi

Târziu, 1973; Lanier, 1994; Savill et al., 1997). În aceleaşi condiţii, intensitatea intervenţiei

după numărul de arbori este mai mare decât intensitatea pe suprafaţă de bază sau pe volum.

Răritura de jos, care a fost concepută pentru monoculturile de molid din Germania, se

recomandă să se aplice în Europa în special în arboretele pure de răşinoase (molidişuri, pinete,

laricete), în cele situate pe staţiuni sărace sau chiar la primele rărituri în arborete de foioase cu

temperament de lumină (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Lanier, 1986; Boudru, 1989/1).

3.2.3. Răritura de sus

Răritura de sus (răritura în dominant) a fost concepută pentru arboretele de cvercinee

din Franţa (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) şi făgetele din Danemarca (Reventlow, 1812, în

Reventlow, 1934). Constă din extragerea arborilor necorespunzători şi nedoriţi (exemplare din

specii secundare, precum şi arbori din specia de bază însă rău conformaţi, atacaţi, cu coroane

asimetrice sau lăbărţate) din plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a şi III-a), cu

scopul de a permite dezvoltarea cât mai activă a arborilor de valoare din acelaşi plafon (figura

3.5.).

Totodată, dacă starea arboretului o cere, se extrag şi arborii uscaţi, rupţi, bolnavi,

puternic vătămaţi, din plafonul inferior.

Figura 3.5. Răritura de sus [din Lanier, 1986 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

- 35 -

Procedând la rărirea plafonului superior prin înlăturarea exemplarelor care împiedică

buna dezvoltare a celor valoroase, se are grijă ca plafonul inferior să se menţină cât mai des şi

continuu, în scopul realizării protecţiei solului şi menţinerii unui ritm activ al elagajului

natural la arborii situaţi deasupra.

Datorită acestui fapt, răritura în dominant nu mai urmează sensul eliminării naturale şi

capătă un caracter accentuat de selecţie pozitivă (Stănescu şi Târziu, 1973; Stănescu, 1983,

1984).

În cazul răriturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras şi

diametrul mediu al arboretului înainte de intervenţie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pardé,

1978, în Schütz, 1990). În acelaşi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi prin

răritură şi volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie este cuprins, în general, între

0,8 şi 0,9 (ţări central şi vest-europene) (***, 1969; Boudru, 1989/1).

Actualmente, răritura de sus se aplică în Europa în amestecuri de foioase dominate de

cvercinee, amestecuri de cvercinee şi fag, făgete etc. (Schütz, 1990; Maheut, 1994). În

România, aplicarea sa este recomandată în arborete de foioase (stejărete pure şi amestecate,

şleauri, cerete, gârniţete) sau amestecuri de răşinoase şi foioase, în care plafonul superior

poate fi rărit, iar cel inferior se prezintă suficient de des pentru a asigura protecţia solului şi

producerea elagajului natural.

Să ne amintim

Curăţirile au scopul înlăturării exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare. Curăţirile se execută pe cale mecanică (ptin tăierea de jos a arborilor nevalorişi sau seciurea

preexistenţilor) sau pe cale chimică (prin stropire directă, inelarea tulpinii şi aplicarea de arboricide, respectiv prin injectarea de arboricide).

Principalul sortiment rezultat din curăţiri este grămada de crăci, cu dimensiunile 2 m lăţime, 1,5 m înălţime şi 3 m lungime.

Intensitatea curăţirilor se exprimă procentual pe număr de arbori sau suprafaţă de bază. Intensitatea recomandată curăţirilor aplicate în România este moderată. Periodicitatea curăţirilor variază, în general, între 3 şi 5 ani. Răriturile sunt selective (răritura de jos, răritura de sus, răritura combinată), schematice

(mecanice, geometrice) şi schematico-selective. La aplicarea răriturii de jos, arborii extraşi constau, în principal, din exemplare aparţinând

claselor Kraft a IV-a şi a V-a. La aplicarea răriturii de jos, raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras şi volumul

mediu al arboretului iniţial este cuprins între (0,4) 0,5 şi 0,6. La aplicarea răriturii de sus, arborii extraşi constau, în principal, din exemplare aparţinând

claselor Kraft I, a II-a şi a III-a. La aplicarea răriturii de sus, raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras şi volumul

mediu al arboretului iniţial este cuprins între 0,8 şi 0,9.

- 36 -

Rezumat

În cuprinsul UI nr. 3 au fost tratate, la început, diverse aspecte privind aplicarea

curăţirilor, de la faza de dezvoltare la obiectivele urmărite, tehnica de lucru şi problemele

economice specifice. Acestea au fost continuate cu aspecte generale privind răriturile

(selective, schematice, schematico-selective) şi caracterul lor predominant de selecţie

pozitivă.

UI mai tratează şi modul practica de aplicare a răriturilor de jos şi de sus în diverse

formaţii forestiere.

Aspectele incluse în UI nr. 3 vor fi utilizate în continuare în prezentarea UI nr. 4 şi 5.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor (cu 1 răspuns corect din 3)

1. În general, curăţirile sunt considerate lucrărid de selecţie:

a. Pozitivă

b. Negativă

c. Pozitivă şi negativă

2. După aplicarea curăţirilor se recomandă ca nivelul consistenţei să nu coboare sub:

a. 0.8

b. 0.7

c. 0.9

3. Ce dimediuni are o grămadă tip?

a. 2 x 1 x 3 m

b. 2 x 1,5 x 3 m

c. 1 x 1.5 x 4 m

4. La curăţiri, intensitatea lucrării se stabileşte pe:

a. Număr de arbori

b. Suprafaţă de bază

c. Număr de arbori şi suprafaţă de bază

5. Care este, în general, periodicitatea curăţirilor?

a. între 3 şi 5 ani

b. Între 2 şi 4 ani

c. Între 4 şi 6 ani

6. Ce gen de lucrări de selecţie sunt, în general, răriturile?

a. Selecţie individuală pozitivă

b. Selecţie individuală negativă

c. Selecţie negativă

7. Ce categorii de arbori se extrag prin răritura de jos?

- 37 -

a. Din clasele Kraft I, a II-a şi a III-a

b. Din clasele Kraft a IV-a şi a V-a

c. Din clasele Kraft a III-a, a IV-a şi a V-a

8. Răritura de jos are caracterul unei selecţii:

a. Pozitive

b. Negative şi pozitive

c. Negative

9. Prin răritura de sus se extrag arbori din clasele Kraft:

a. I, a II-a şi a III-a

b. a IV-a şi a V-a

c. I-V

Răspunsuri corecte la întrebările din test: 1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a; 6. a; 7. b; 8. c; 9. a


- 38 -

ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA ARBORETELOR (III)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 4 prezintă aspectele cele mai definitorii privind aplicarea

răriturilor mixte (combinate) şi răriturilor schematice (geometrice, mecanice), precum şi

referitor la intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective.

Competenţe


- definească şi aplice răriturile combinate (mixte);

- definească intensitatea răriturilor selective;

- stabilească intensitatea răriturilor selective în diverse formaţii forestiere;

- definească periodicitatea răriturilor selective;

- stabilească periodicitatea răriturilor selective în diverse formaţii forestiere;

- definească şi aplice practic răriturile schematice (geometrice, mecanice);

Cuprins4.1. Răritura mixtă (combinată)........................................................................................ 394.2. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective....................................................... 424.3. Răritura schematică (geometrică, mecanică)............................................................. 44

4.1. Răritura mixtă (combinată)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat că doar rareori este posibilă o intervenţie

numai în plafonul superior sau numai în cel inferior. Datorită acestei situaţii a devenit

necesară combinarea cele două tipuri fundamentale de rărituri (de jos şi de sus), în special în

arboretele cu un anumit grad de neomogenitate sub raportul vârstei, al desimii sau al

compoziţiei (Petrescu, 1971).

Acest fapt a fost posibil datorită cercetărilor realizate în arborete de fag de către

Schröder (1905) în Danemarca, respectiv Engler (1905) şi Schädelin (1926) în Elveţia, care

au condus la fundamentarea răriturii mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois,

1964a). Aceasta constă din extragerea concomitentă a arborilor necorespunzători atât din

plafonul superior cât şi din cel inferior ale arboretului (Stănescu şi Târziu, 1973) (Figura

4.1.).

- 39 -

Figura 4.1. Răritura combinată [din Lanier, 1986 (a) şi Smith et al., 1997 (b)]

Tehnica de executare a răriturii combinate. În cadrul acestei metode este specifică

împărţirea arborilor în funcţie de poziţia lor în arboret, precum şi de rolul lor funcţional, în

trei clase: arbori de valoare (de viitor), arbori ajutători (folositori) şi arbori dăunători (de

extras) (Figura 4.2.).

Figura 4.2. Modul de clasificare a arborilor pe criterii funcţionale într-un arboret de foioase(V = arbori de valoare; A = ajutători; E = de extras) (după ***, 1956, din Petrescu, 1971)

Arborii de valoare (de viitor, notaţi cu V) se aleg dintre speciile principale de bază şi

se găsesc, în general, în clasele Kraft I şi a II-a. Aceştia trebuie să fie sănătoşi, cu trunchiuri

cilindrice bine conformate, fără înfurciri, cu coroane cât mai simetrice şi elagaj natural bun,

cu ramuri subţiri, fără crăci lacome etc.

Adesea se recomandă ca arborii de valoare să fie cât mai uniform repartizaţi pe

întinderea arboretului, însă acest criteriu trebuie luat în considerare numai după ce celelalte au

- 40 -

fost satisfăcute, fără a se urmări obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistanţei între

arbori este una dintre negările principiului răriturilor selective (Pardé, 1981, în Schütz,

1990).

Arborii ajutători (folositori) (notaţi cu A) stimulează creşterea şi dezvoltarea arborilor

de valoare. Aceştia ajută la elagarea naturală, formarea trunchiurilor şi coroanelor arborilor de

viitor, îndeplinind în acelaşi timp un rol de protecţie şi ameliorare a solului. Se aleg fie dintre

exemplarele aceleiaşi specii (arborete pure), fie ale speciilor de bază sau de amestec, situate în

general într-o clasă Kraft inferioară (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor

favorabil să se manifeste integral este de preferat ca arborii ajutători să aibă coroana situată

imediat sub cea a arborilor de viitor şi la o distanţă convenabilă faţă de aceştia.

În categoria arborilor ajutători pot fi incluse, după caz, şi exemplarele sănătoase din

plafonul superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu-i jenează în

creştere pe aceştia din urmă (Ciumac, 1959; Stănescu şi Târziu, 1973).

Categoria arborilor dăunători (de extras) (E) include:

arborii din orice specie şi orice plafon care, prin poziţia lor, împiedică creşterea şi

dezvoltarea coroanelor arborilor de viitor şi chiar ale celor ajutători, provocând biciuirea

sau umbrirea tulpinilor, respectiv vătămarea crăcilor;

arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, atacaţi de dăunători sau cu defecte externe

evidente (înfurciţi, înclinaţi, curbaţi, cu gelivuri etc.), care dăunează celorlalţi arbori şi

pădurii în ansamblu;

unele exemplare cu creştere şi dezvoltare satisfăcătoare, în scopul răririi grupelor prea

dese (Florescu, 1981).

Este important de reţinut că această clasificare funcţională a arborilor nu are

caracter stabil; ea se revizuieşte înaintea fiecărei noi intervenţii cu rărituri, luându-se în

considerare eventualele modificări produse în evoluţia acestora (răniri, atacuri de boli şi

dăunători, rupturi şi doborâturi de vânt, schimbarea clasei Kraft etc.).

În situaţia răriturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extraşi şi

volumul mediu al arboretului înainte de intervenţie (Ve/Vi) este, în general, cuprins între 0,6 şi

0,9 (Lanier, 1986).

La aplicarea primelor rărituri combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi

promovarea arborilor de viitor (rărituri de selecţionare), dându-se intervenţiei un pronunţat

caracter de selecţie pozitivă şi o intensitate mai moderată, pentru a se menţine active creşterea

în înălţime şi producerea elagajului natural. De aceea, în faza de păriş, răriturile sunt mai

- 41 -

frecvente şi cu o intensitate mai slabă şi se urmăreşte în acelaşi timp şi apropierea compoziţiei

momentane de cea ţel (răritură de dozare a speciilor) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).

În fazele de codru tânăr şi codru mijlociu, când se urmăreşte stimularea creşterii în

grosime şi în volum a arborilor remanenţi, precum şi crearea unor condiţii favorabile pentru

intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale corespunzătoare, intervenţiile

pot avea intensităţi şi periodicităţi mai mari, împrumutând caracterul unei rărituri de punere

în lumină.

Alegerea arborilor de extras, care este în mod obligatoriu însoţită de marcarea

(realizarea de cioplaje la bază, unde se aplică marca rotundă a ocolului, precum şi la înălţimea

de cca 1,30 m, unde se notează numărul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la

foioase numai în timpul sezonului de vegetaţie, pentru a se putea diferenţia uşor speciile şi a

se evalua cât mai exact gradul de închidere a masivului, respectiv pe durata întregului an la

răşinoase. Dacă numărul arborilor dăunători este relativ mic, aceştia se extrag integral la

fiecare intervenţie. În schimb, în arboretele cu o frecvenţă mai mare a arborilor dăunători,

pentru a nu se deregla starea de masiv, aceştia se vor extrage treptat, în 2-3 reprize mai des

repetate, în prima urgenţă (la prima intervenţie) fiind eliminaţi cei uscaţi, dezrădăcinaţi, rupţi,

lâncezi etc.

În plus, în arboretele sănătoase şi conduse anterior corespunzător, se pot extrage şi o

parte din arborii folositori, având însă grijă ca, în nici un loc, să nu se reducă consistenţa

arboretului sub 0,8.

4.2. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective

În mod obişnuit, intensitatea răriturilor se stabileşte, în valori procentuale, pe număr

de arbori (iN), pe suprafaţă de bază (iG) sau pe volum (iV), raportând numărul de arbori,

suprafaţa de bază sau volumul arborilor extraşi la valorile corespunzătoare arboretului înainte

de intervenţie (x 100).

În ţara noastră, după intensitatea lor, răriturile se clasifică, într-un mod identic

curăţirilor, în slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%)

şi foarte puternice (iV peste 25%).

În mod evident, intensitatea răriturilor variază în raport cu specia, vârsta şi structura

arboretului, intensitatea intervenţiei anterioare cu acelaşi gen de lucrări, ţelul de gospodărire

fixat etc. În general însă, răriturile au intensităţi mai mari în arborete din specii de lumină,

situate în condiţii staţionale mai favorabile şi prin care se urmăreşte obţinerea de sortimente

de mari dimensiuni, prin comparaţie cu cele din specii de umbră, situate în condiţii staţionale

- 42 -

mai puţin favorabile şi în care se doreşte să se producă o cantitate de masă lemnoasă cât mai

mare şi nediferenţiată sortimental (Stănescu şi Târziu, 1973).

Intensitatea pe volum recomandată pentru aplicarea răriturilor în pădurile din ţara

noastră este, în ansamblu, slabă-moderată (Tabelul 4.1.).

Tabelul. 4.1. Indici de recoltare prin rărituri, în procente din volumul pe picior înainte de efectuarea intervenţiilor, pentru arborete cu consistenţa 0,9-1,0 parcurse sistematic cu asemenea lucrări

(din ***, 2000a)

Formaţii sau grupe de formaţii forestiereVârsta arboretelor, ani

11-20

21-30

31-40

41-50

51-60

61-70

71-80

81-90

91-100

Peste 100

Molidişuri 16 11 10 9 8 7 6 6 5Brădete 16 12 10 9 8 7 7 6 5Amestecuri de fag cu răşinoase 15 12 10 9 8 7 7 6 5Făgete 15 14 13 12 10 9 8 7 5Goruneto-făgete şi şleauri de deal cu gorun 15 13 10 9 8 7 6 5 4Gorunete şi stejărete 14 12 10 8 7 6 5 4 4Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat

14 12 10 8 7 6 5 4 4

Teişuri 18 12 12 10 7 6Cerete, gârniţete şi amestecuri de cer şi gârniţă 12 11 9 7 6 5 4 3Salcâmete 15 10Aninişuri 15 12 10Arborete de salcie 16 12Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri între ele

16 7

Pinete 18 15 12 10Arborete de duglas verde 16 12

Răriturile puternice nu sunt recomandate în pădurile româneşti, cu excepţia arboretelor

tinere de răşinoase, respectiv a făgetelor destinate să producă lemn de derulaj (Giurgiu et al.,

1989), datorită scăderii semnificative a productivităţii arboretelor conduse prin lucrări cu

intensităţi mari. În plus, adoptarea unei intensităţi forte poate conduce la reducerea creşterii în

înălţime, dezvoltarea anormală a coroanelor, creşterea ponderii arborilor purtători de crăci

lacome (cvercinee), precum şi la producerea pârliturii scoarţei (făgete) (Giurgiu et al., 1989;

Hibberd (ed.), 1991).

În toate situaţiile, intensitatea intervenţiei, care se stabileşte numai pe teren în funcţie

de starea de fapt a pădurii în fiecare punct, se recomandă să fie astfel adoptată încât

consistenţa arboretului după răritură să nu scadă sub 0,8 (arborete în faza de păriş), respectiv

0,7 (arborete din specii de lumină, bietajate şi cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, 1959).

Periodicitatea răriturilor, în condiţiile ţării noastre, variază între 4 şi 7 (8) ani (în

păriş, când sunt suficiente 2-3 rărituri) şi 6-10 (12) ani în fazele următoare, când numărul

- 43 -

intervenţiiilor este, de asemenea, de 2-3 (Stănescu şi Târziu, 1973; Constantinescu, 1976)

(Tabelul 4.2.).

Tabelul 4.2. Periodicitatea răriturilor (din ***, 2000a)

Formaţia forestieră Periodicitatea răriturilor (ani)păriş codrişor codru mijlociu

Molidişuri 5-6 6-8 8-10Brădete 6-8 8-10 10-12Amestecuri de fag şi răşinoase 5-6 7-8 8-11Făgete 6-8 8-10 10-12Goruneto-făgete, şleauri de deal cu gorun 5-7 8-10 10-12Gorunete şi stejărete, inclusiv de stejar brumăriu şi pufos 5-6 8-10 10-12Şleauri de câmpie, şleauri de luncă, şleauri de deal cu stejar pedunculat 4-5 5-7 7-8Teişuri 5-6 6-8 8-10Cerete, gârniţete, amestecuri de cer şi gârniţă 5-7 8-10 10-12Salcâmete 4-5 5-6Aninişuri 4-6 6-7Arborete de salcie 3-4 3-4Arborete de plop alb şi plop negru 3-5 4-5Pinete şi laricete 5-6 6-7 7-8Arborete de duglas verde 5-7 8-10

O nouă intervenţie cu rărituri se execută doar când majoritatea golurilor provocate în

plafonul superior prin ultima intervenţie sunt pe cale să se reînchidă, neîntârziindu-se însă

prea mult (maximum 2 ani după refacerea consistenţei pline), deoarece arborii îşi încetinesc

creşterea, iar coroanele încep să se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).

Între intensitatea şi periodicitatea răriturilor există o strânsă interdependenţă în sensul

că, cu cât intensitatea lucrărilor este mai mare, cu atât intervenţiile sunt mai rare şi invers.

Din motive economice, tendinţa actuală pe plan mondial este de a mări intensitatea şi

periodicitatea răriturilor. Această opţiune are ca efect mărirea volumului extras la fiecare

intervenţie şi care se recomandă să atingă sau chiar să depăşească 40-60 m3/ha, pentru a face

răriturile atractive şi din punct de vedere economic. În ţara noastră, în medie, prin rărituri se

recoltează 25-30 m3/ha/intervenţie, dar valorile amintite ar putea fi sporite dacă s-ar acţiona

mai intens cu precădere în plafonul superior, fără însă a se periclita starea de masiv.

4.3. Răritura schematică (geometrică, mecanică)

În anumite situaţii (plantaţii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima răritură;

arborete omogene, fără variaţie genetică, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifică

alegerea arborilor de extras. În acest caz se utilizează aşa-numita răritură schematică

(mecanică, geometrică) care, în general, se aplică în două variante (Figura 4.3.):

- 44 -

Figura 4.3. Răritură schematică, cu intensitatea de 33%; a - în linie; c - din distanţă în distanţă (b - din Smith et al., 1997)

răritura în linie, care este cea mai frecvent folosită şi constă în faptul că se extrag rânduri

(linii, şiruri) întregi de arbori, alăturate sau nu între ele, la intervale constante, pe suprafaţa

întregului arboret;

răritura din distanţă în distanţă, când arborii de extras se aleg în mod convenţional la

distanţe egale pe fiecare rând (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).

În general, intensitatea răriturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rând

din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent propusă soluţie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton,

1980; Boudru, 1989/1; Nyland, 1996).

În ţara noastră, răriturile schematice se recomandă să se aplice doar în culturile

uniclonale de plopi euramericani (în special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distanţe de

plantare mai mici sau egale cu 5 x 5 m. În aceste cazuri, se recomandă să se aplice o singură

răritură schematică (urmată, la nevoie, de o răritură selectivă cu intensitate slabă-moderată), la

vârste cuprinse, în general, între (6) 8 şi 10 ani, intensitatea intervenţiei variind între 25 şi

50%, în funcţie de sortimentele-ţel şi de bonitatea staţiunilor (***, 2000a).

În ultima vreme se constată aplicarea frecventă la nivel mondial a răriturilor

schematico-selective. În acest caz, practicat în special în arboretele de răşinoase unde, deşi

indispensabile pentru stabilitatea şi creşterea culturilor, lucrările strict selective sunt prea

costisitoare şi ineficiente economic, extragerea arborilor se face atât schematic (se recoltează

rânduri întregi), cât şi selectiv (se intervine pentru recoltarea arborilor defectuoşi, uscaţi sau în

curs de uscare, de pe rândurile rămase neparcurse). Intensitatea recomandată pentru răriturile

schematico-selective este de până la 50%, recoltându-se un rând din trei (33%) prin răritura

- 45 -

schematică, respectiv 25-30% din volumul rămas după răritura schematică prin extragere

selectivă (Hoellinger, 1986; Thivolle-Cazat, 1986; Sheedy şi Bertrand, 1997; Vlad et al.,

1997).

Să ne amintim

Arborii de valoare se aleg dintre speciile de bază şi fac parte, în general, din clasele Kraft I şi a II-a.

În cazul arborilor ajutători, este de preferat ca aceştia să aibă coroana situată imediat sub cea a arborilor de viitor şi la o distanţa convenabilă faţă de aceştia.

La aplicarea răriturilor combinate în faza de păriş se urmăreşte alegerea şi promovarea arborilor de viitor (răritură de selecţionare).

În fazele de codrişor şi codru mijlociu, răriturile combinate au caracterul unei puneri în lumină.

Intensitatea răriturilor selective se stabileşte, procentual, pe număr de arbori, suprafaţă de bază sau volum. În general, răriturile selective aplicate pădurilor din România au intensităţi slabe-moderate. Periodicitatea răriturilor selective din România este de 4-7 (8 ) ani în păriş şi 6-10 (12) ani în

fazele următoare. Rărituirle schematice se execută fie (a) în linie, fie (b) din distanţă în distanţă. Cel mai frecvent, răriturile schematice se aplică cu intensitatea de 33%. Răriturile schematico-selective au intensitatea de până la 50%.

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 4 se deschide cu prezentarea principalelor aspecte tehnice şi

economice ale răriturilor mixte (combinate). Aceste informaţii sunt completate cu cele mai

importante caracteristici ale intensităţii şi periodicităţii răriturilor selective.

În final, sunt prezentate aspectele definitorii ale răriturilor schematice (geometrice,

mecanice), precum şi unele exemple privind aplicarea răriturilor schematico-selective în

arborete din Europa.


1. Care sunt clasele de arbori cu care operează răriturile mixte (combinate)?

2. Arborii de valoare (viitor): principalele caracteristici definitorii

3. Ce au caracteristic arborii de extras prin rărituri combinate?

4. Cum se calculează intensitatea răriturilor selective?

5. Cu ce intensitate se recomandă să se aplice răriturile selective în România?

6. Care este, în general, periodicitatea răriturilor selective aplicate în faza de păriş în

România?

7. Care sunt variantele de aplicare a răriturilor schematice?

- 46 -

8. Unde se recomandă aplicarea răriturilor schematice în pădurile din România?

9. Care este intensitatea recomandată pentru răriturile schematico-selective?

Tema de control nr. 1

Să se prezinte comparativ, pe baza informaţiei din unităţile de învăţare nr. 3 şi 4,

principalele caracteristici ale răriturilor selective (de jos, de sus şi combinate) şi posibilităţile

de aplicare practică în diverse formaţii forestiere din România.

Mod de transmitere a temei de control de către student către cadrul didactic: ca

material tipărit, la activităţile practice din cursul semestrului.

Mod de transmitere a evaluării a temei de control de către cadrul didactic către

student: idem

Ponderea notei acordate la tema de control nr. 1 la nota finală: 10%


- 47 -

ÎNGRIJIREA ŞI CONDUCEREA ARBORETELOR (IV)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 5 prezintă aspectele cele mai definitorii privind aplicarea

lucrărilor speciale de îngrijre şi conducere a arboretelor (lucrări de igienă, lucrări de elagaj

artificial, emondaj, îngrijirea marginilor de masiv).

Competenţe


- definească şi aplice lucrările de igienă;

- definească şi aplice lucrările de elagaj artificial;

- definească şi aplice emondajul;

- definească şi aplice îngrijirea marginilor de masiv (lizierelor).

Cuprins5.1. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor.............................................. 485.1.1. Lucrări de igienă...................................................................................................... 485.1.2. Lucrări de elagaj artificial....................................................................................... 495.1.3. Emondajul............................................................................................................... 545.1.4. Îngrijirea marginilor de masiv (lizierelor).............................................................. 55

5.1. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor5.1.1. Lucrări de igienă

Adesea denumite şi tăieri de igienă, aceste lucrări urmăresc asigurarea unei stări

fitosanitare corespunzătoare a arboretelor, obiectiv care se poate realiza prin extragerea

arborilor uscaţi sau în curs de uscare, căzuţi, rupţi sau doborâţi de vânt sau zăpadă, puternic

atacaţi de insecte, precum şi a arborilor-cursă şi de control folosiţi în lucrările de protecţie a

pădurilor, fără ca prin aceste lucrări să se restrângă biodiversitatea pădurilor (***, 2000a).

În pădurile parcurse sistematic cu operaţiuni culturale nu este necesară planificarea

lucrărilor de igienă, deoarece arborii care se extrag în primă urgenţă prin astfel de intervenţii

sunt tocmai cei uscaţi sau în curs de uscare, rupţi, doborâţi etc, igienizarea pădurii realizându-

se concomitent. Dacă însă, între două intervenţii succesive cu operaţiuni culturale apar

fenomene nedorite, cauzatoare de probleme fitosanitare, lucrările de igienă devin obligatorii şi

trebuie realizate fără întârziere, pentru a elimina arborii care constituie un pericol potenţial

pentru cei sănătoşi şi a limita astfel la maximum riscul apariţiei focarelor de infecţie (Ciumac,

1959; Stănescu şi Târziu, 1973).

- 48 -

Tehnica de lucru. Intensitatea (volumul de extras) lucrărilor de igienă este determinată

de starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observaţiilor de teren, se pot diferenţia

următoarele situaţii:

dacă se constată că numărul arborilor de extras este mic şi prin intervenţia asupra lor nu se

dereglează starea de masiv, se procedează la recoltarea acestora într-o singură repriză;

dacă proporţia arborilor de extras este mare, aceştia se vor extrage în 2-3 reprize, la

interval de 2-3 (4) ani, pentru a nu se întrerupe dintr-o dată şi exagerat de mult starea de

masiv;

în situaţia în care, prin recoltarea arborilor vătămaţi, consistenţa arboretului s-ar reduce

sub 0,7 în arboretele tinere şi sub 0,6 în cele mature şi bătrâne (deci acestea ar deveni

exploatabile după stare), este de preferat să se procedeze la refacerea lor prin tehnici

specifice (Ciumac, 1959; Florescu, 1981).

Tăierea arborilor care fac obiectul lucrărilor de igienă se poate face tot timpul anului

(tăiere fără restricţii – ***, 2011), cu excepţia răşinoaselor afectate de gândacii de scoarţă,

care este de preferat să se extragă înainte de zborul adulţilor (Ciumac, 1959).

5.1.2. Lucrări de elagaj artificial

Acestea urmăresc tăierea şi îndepărtarea ramurilor uscate, în curs de uscare sau a

celor verzi de pe o anumită porţiune de la baza tulpinii arborilor.

În funcţie de obiectivele urmărite, precum şi de porţiunea din tulpină pe care se

intervine la fiecare intervenţie, s-au definit două tipuri de elagaj artificial:

a. Elagajul la înălţimi reduse (elagaj de acces sau de penetrare în arboret). Acesta se

realizează, în general, până la 2 (2,5) m înălţime şi urmăreşte realizarea mai multor obiective:

- asigurarea accesibilităţii în arborete, precum şi facilitarea executării diferitelor lucrări cum

sunt punerea în valoare sau recoltarea-colectarea lemnului la rărituri;

- crearea unor poteci în scopuri cinegetice;

- producerea, pe porţiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de noduri;

- reducerea riscului de producere a incendiilor de coroană etc (Figura 5.1.).

- 49 -

Figura 5.1. Elagaj de acces într-o plantaţie tânără de molid (foto V.N. Nicolescu)

b. Elagajul cultural propriu-zis, prin care se îndepărtează ramurile nedorite pe înălţimi de la 2

(2,5) m până la nivelul dorit (în general nu mai mult de 6-8 m).

În mod evident, obiectivul urmărit în acest caz este obţinerea unei cantităţi cât mai

mari de lemn fără noduri, produs de cambiu după intervenţia cu elagaj şi utilizabil în special

pentru obţinerea furnirelor, a cherestelei de calitate superioară sau în structurile de rezistenţă

din construcţiile de lemn (Gava, 1969; Savill şi Evans, 1986) (Figura 5.2.).

Figura 5.2. Lemn fără defecte (noduri - dreapta) format după intervenţia cu elagaj artificial din anul 2008 (foto V.N. Nicolescu)

- 50 -

Elagajul artificial se recomandă să se aplice numai în arborete cu funcţii de producţie,

naturale sau artificiale, tinere şi valoroase (din clase superioare de producţie), cu precădere

exemplarelor de molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, altor foioase importante (cireş,

nuci).

Principalele recomandări în legătură cu aplicarea acestei lucrări sunt următoarele

(Hubert şi Courraud, 1998; Nicolescu, 1999):

- se elaghează doar arbori drepţi, viguroşi, sănătoşi, din clasele Kraft I şi a II-a, care nu

prezintă crăci lacome, cât mai uniform spaţiaţi, din arboretele de codru al căror ţel de

gospodărire este producerea lemnului de mari dimensiuni, cu utilizări industriale

superioare (lemn gros pentru cherestea, lemn pentru furnire estetice);

- arborii care se elaghează fac parte din categoria celor de valoare (de viitor), care se vor

regăsi în arboretul exploatabil. Deoarece elagajul începe la vârste mici, când potenţialul

productiv al acestor arbori nu este integral exprimat, se recomandă ca, la prima

intervenţie, pe lângă arborii de valoare, să se elagheze un număr redus de exemplare

suplimentare (10-20, chiar 50% în plus). Numărul arborilor elagaţi la intervenţiile

ulterioare scade permanent astfel că la ultima lucrare numărul de exemplare asupra cărora

se intervine coincide cu sau este foarte apropiat de desimea arboretului exploatabil;

- lucrarea trebuie începută la final de prăjiniş-început de păriş, când diametrul de bază al

arborilor individuali de elagat este de (8) 10-12 cm. În legătură cu acest aspect este de

amintit regula de aur a elagajului artificial conform căreia, pentru ca lucrarea să fie şi

rentabilă (proporţia lemnului comercializabil lipsit de noduri să fie maximă), ea trebuie să

se încheie atunci când arborii asupra cărora se intervine realizează un diametru de bază

reprezentând maximum o treime din diametrul lor la exploatabilitate;

- diametrul ramurilor care se elaghează trebuie să nu depăşească 3 cm (Figura 5.3.), fapt

datorat atât problemelor fitosanitare care apar odată cu prelungirea duratei de cicatrizare a

rănilor cu diametre mai mari, precum şi costurilor ridicate pe care le implică elagarea

ramurilor groase;

- 51 -

Figura 5.3. Aspectul rănii produse de elagaj artificial la 3 ani după lucrare: stânga = rană mică, complet închisă după 2 ani; dreapta = rană mare, închisă parţial (foto V.N. Nicolescu)

- tăietura de elagare, realizată în general perpendicular pe ramura îndepărtată sau paralel cu

axa tulpinii, trebuie să protejeze manşonul (umflătura, gulerul) de la baza acesteia (Figura

5.4.);

Figura 5.4. Poziţia tăieturii de elagare la foioase (a) şi răşinoase (b) 1-1 = poziţia primei tăieturi; A-B = poziţia tăieturii finale; u = umflătura de la baza ramurii) (din Shigo, 1984)

- nu se acceptă lăsarea de cioturi care, dacă totuşi se produc, trebuie să nu depăşească 0,5

cm lungime deoarece orice ciot de lungime mai mare prelungeşte nepermis de mult

perioada de cicatrizare a rănilor, cu efecte nedorite asupra stării sanitare şi calităţii

lemnului format după elagaj;

- dacă elagajul artificial se execută corect, nu este necesară folosirea ulterioară a

substanţelor de protejare a rănilor. Dacă însă există riscuri deosebite de producere a

- 52 -

infecţiilor (cazul atacului de Endothia parasitica la castanul comestibil sau al speciei

Ceratocystis fagacearum la stejarii roşii), singurele substanţe recomandate sunt

fungicidele cu acţiune antiseptică. Nu se recomandă folosirea masticurilor pentru altoiri, a

creozotului, a vopselelor sau a gudroanelor de huilă, care nu au acţiune fungicidă şi care,

datorită toxicităţii lor, pot provoca necrozarea ţesuturilor vii ale arborilor;

- înălţimea până la care se elaghează este în general de 6 (8) m, fapt datorat costurilor care

cresc vertiginos la înălţimi mai mari, când este necesară folosirea dispozitivelor de urcare

în arbori. Singura situaţie când se recomandă elagarea la înălţimi de peste 6 m este cea a

culturilor intensive de plopi hibrizi, care se elaghează până la maximum 8 (10) m. Se

intervine în 2-3 reprize, la fiecare intervenţie elagându-se 2-3 m.

- pentru a nu se produce dereglări ale creşterii în diametru a arborilor (cea în înălţime este

mai puţin influenţată de elagaj), la fiecare intervenţie se poate îndepărta până la 20-30%

din lungimea coroanei vii;

- coroana rămasă după fiecare intervenţie cu elagaj trebuie să aibă o lungime de minimum

50% din înălţimea totală a arborelui;

- perioada cea mai recomandată pentru elagajul ramurilor verzi este la sfârşitul iernii, cu

puţin timp înainte de pornirea în vegetaţie, în timp ce elagajul ramurilor uscate se poate

practica tot anul. Între puţinele excepţii de la această regulă se pot menţiona plopii hibrizi,

cireşul păsăresc şi nucii, care se recomandă să fie elagaţi în perioada de vară. Oricum, cu

toate că există şi opinii opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi (în special cu

diametre mai mari de 3 cm), în special la speciile care manifestă o sensibilitate ridicată la

dăunătorii de rană (molid, pini) sau la producerea de gome (cireş păsăresc), să fie evitată

sau drastic limitată;

- este indicat ca elagajul artificial să nu se execute în perioadele geroase sau secetoase,

deoarece poate favoriza vătămarea ţesuturilor lemnoase (elagajul de iarnă), respectiv

atacurile de insecte (elagajul de vară);

- de fiecare dată când se execută este preferabil ca elagajul artificial să fie realizat împreună

cu răriturile. Astfel, se recomandă ca arborii de elagat să fie selecţionaţi fie înaintea

răriturii fie concomitent cu alegerea arborilor de viitor, iar operaţia de elagaj să se execute

după răritură. Procedând în acest mod, crăcile neelagate protejează trunchiurile arborilor

de viitor în timpul executării răriturii, iar după această lucrare se circulă mai uşor în

arboret şi în jurul exemplarelor care vor face obiectul elagajului, uşurând executarea

acestuia;

- 53 -

- uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferenţiate după înălţimea la care se

realizează lucrarea. Astfel, pentru elagajul până la 2 m înălţime se folosesc mai ales

diverse tipuri de fierăstraie manuale. La înălţimi de peste 2 m se preferă fierăstraiele

manuale sau mecanice cu braţ prelungitor telescopic, care permit elagajul până la 4-4,5 m.

La înălţimi mai mari de 4,5 m este recomandată folosirea fierăstraielor manuale

menţionate şi a dispozitivelor de urcare în arbori (caz în care se utilizează în mod

obligatoriu echipamentul de protecţie), între care scările uşoare din aliaje de titan sau din

aluminiu sunt cele mai potrivite. Uneori (însă pe scară mult mai redusă decât fierăstraiele)

se recomandă folosirea foarfecelor hidraulice sau pneumatice de elagaj (la înălţimi până la

2 m), precum şi a robotului de elagaj Sachs & Fichtel 2 (la înălţimi de până la 10-12 m, ca

în cazul bradului).

- elagajul artificial este o operaţie costisitoare, ale cărei costuri trebuie amortizate odată cu

vânzarea lemnului fără noduri, cu calităţi şi utilizări superioare. De aceea, pentru a-i mări

şi atractivitatea financiară, se recomandă subvenţionarea parţială a acestuia (ca în Franţa,

Belgia, Canada), precum şi introducerea certificatelor de elagaj (documente utilizate în

Franţa, Belgia, Elveţia, Noua Zeelandă), care includ:

caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelară);

caracteristicile lucrării (perioada de realizare şi costurile ocazionate, numărul de arbori

elagaţi pe specii, diametrul de bază al arborilor elagaţi, înălţimea elagată, uneltele folosite,

calitatea tăieturii, etc.).

5.1.3. Emondajul

Această lucrare de îngrijire se referă la tăierea crăcilor lacome apărute pe trunchiul

arborilor din mugurii dorminzi. Prin emondaj, pentru prevenirea producerii crăcilor lacome,

se pot îndepărta şi mugurii dorminzi de pe o anumită lungime a trunchiului. Crăcile lacome,

formate la vârste mici, pot fi la originea ramurilor (nodurilor) mari, care reduc proprietăţile

fizico-mecanice şi tehnologice ale lemnului speciilor de valoare şi cu posibile utilizări

superioare.

Tehnica de lucru. Eliminarea crăcilor lacome, care se realizează cu o tehnică similară

elagajului artificial, s-a dovedit eficientă doar în cazul celor apărute după elagajul ramurilor

vii în culturile de plopi hibrizi şi când se execută vara, în lunile mai-iunie (Bialobok, 1976;

Jobling, 1990) sau august (Pourtet, 1961; Hubert şi Courraud, 1998). Se recomandă

intervenţia în acelaşi an, la scurt timp după apariţia crăcilor lacome (Pourtet, 1961; Boudru,

1989/1) sau, în cel mai rău caz, în anul următor apariţiei lor (Sevrin, 1997). Intervenind astfel,

- 54 -

crăcile lacome formate nu pot crea atât de repede noduri mari, care să declaseze lemnul, iar

arborii emondaţi tind să-şi micşoreze capacitatea de producere a acestui gen de crăci.

Emondajul însă doar reduce, nu şi previne formarea de crăci lacome care, în special

la cvercinee, castan comestibil, tei pot apărea în număr sporit în anul următor intervenţiei. De

aceea, chiar dacă au fost imaginate diverse tehnici pentru prevenirea apariţiei lor (înfăşurarea

tulpinilor tinere cu folie de polietilenă sau polipropilenă neagră sau translucidă - Evans, 1982,

1983, 1987; tratarea mugurilor dorminzi cu diverse substanţe chimice gen hidrazidă maleică,

clorat de potasiu, acidul 2,4,5-T – Perrin, 1958; Evans, 1987; Boudru, 1989/1), care sunt

scumpe şi nu asigură rezultatele dorite, soluţiile cele mai adecvate constau din:

- folosirea, în cazul cvercineelor (mai ales stejar pedunculat) a unor scheme de împădurire

mai dese (4.000-7.000 puieţi/ha), cu ajutorul cărora starea de masiv se realizează mai

repede. Arboretul se parcurge ulterior prin degajări şi curăţiri cu intensităţi slabe-

moderate, evitându-ase astfel apariţia de crăci lacome (Evans, 1983);

- elagarea crăcilor verzi în mod progresiv, cu intensităţi reduse şi cu periodicităţi scurte,

numai la exemplare de valoare cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987);

- ajutorarea instalării sau favorizarea dezvoltării subetajului arborescent (cu specii rezistente

la umbră gen fag, carpen, tei, jugastru) şi a subarboretului, care protejează tulpinile

arborilor de valoare, favorizează elagajul natural şi limitează dezvoltarea crăcilor lacome

(Bagneris, 1878; ***, 1956; Haralamb, 1967);

- practicarea unei silviculturi care să includă rărituri precoce, cu intensităţi moderate-forte,

elagaje succesive şi moderate şi care să permită obţinerea unor arbori viguroşi şi cu

coroane mari;

- interzicerea păşunatului şi a altor activităţi care generează înrăutăţirea proprietăţilor

solului şi, implicit, reducerea vitalităţii arborilor.

5.1.4. Îngrijirea marginii de masiv (lizierelor)

Lizierele de pădure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe

care îl provoacă, precum şi pentru diversitatea biologică a ecosistemelor forestiere. Din aceste

motive, există preocupări constante pentru îngrijirea lor, în vederea îmbunătăţirii stabilităţii şi

diversităţii habitatelor pe care le oferă.

În general, îngrijirea marginii de masiv se aplică fie arboretelor periclitate de vânt, fie

celor din zona de câmpie, unde păşunatul necontrolat reprezintă un pericol constant.

În cazul arboretelor periclitate de vânt (în special molidişuri), îngrijirea lizierelor se

realizează pentru ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile pentru vânt. În mod

- 55 -

practic, îngrijirea lizierelor se realizează diferenţiat, în funcţie de modul lor de regenerare,

astfel:

- în regenerările naturale dese, pe o fâşie de cca 30-40 (50) m de la marginea masivului, se

recurge la o rărire uniformă şi intensă încă de la vârste mici (desiş), pentru ca arborii

formaţi să-şi formeze o înrădăcinare puternică şi coroane dezvoltate până la sol (Petrescu,

1971; Stănescu şi Târziu, 1973).

- în arboretele regenerate pe cale artificială, la lizieră se plantează 3-5 rânduri paralele,

mai distanţate între ele (de la 2,5 x 2,5 m până la 3,0 x 3,0 m) decât în interiorul

masivului, care crează o zonă filtrantă, penetrabilă de către vânt. În cadrul acestor rânduri

este recomandat ca, pe lângă specia de bază, să fie instalate şi specii rezistente la acţiunea

vântului gen larice, pin silvestru, pin negru (Stănescu şi Târziu, 1973; ***, 1986a). Liziera

respectivă se tratează ca o perdea de protecţie, intervenindu-se şi în profunzimea ei, pe

30-40 (50) m (Figura 5.5.), în care scop se parcurge [când arboretul are o înălţime

dominantă de (8) 10-15 m şi vârsta nu depăşeşte, în general, 30 de ani], cu rărituri de

intensităţi mari.

Figura 5.5. Influenţa vântului asupra marginii de masiv (A = lizieră nerărită, cu arbori având indici de zvelteţe iz (h/d) mari, de peste 100, periclitată de vânt; B = lizieră rărită, cu arbori avînd indici de

zvelteţe normali (sub 80), cu rezistenţă superioară la acţiunea vântului) (din Kramer, 1980)

- 56 -

Procedând în acest mod, arborii respectivi sunt încurajaţi să-şi formeze un sistem

radicelar puternic, tulpini mai conice şi coroane mai lungi (Tkacenco, 1955; Kramer, 1980;

***, 1986a). La vârste mai mari de 30 ani, în banda respectivă nu se mai intervine cu rărituri,

singurele intervenţii recomandate fiind lucrările de igienă.

Perdele filtrante la marginea arboretelor se pot realiza, atât în regenerările naturale, cât

şi în plantaţiile mai spaţiate, şi prin elagarea arborilor maturi din lizieră care, datorită

desimilor mai mici, şi-au format coroane mai lungi şi extinse până în apropierea solului

(Mitscherlich, 1977, în Savill et al., 1997).

Soluţia creării marginilor de masiv filtrante pentru vânt, formate din arbori mai spaţiaţi

decât cei din interiorul pădurii, se bazează pe constatarea că arborii crescuţi izolat sau situaţi

la distanţe mai mari între ei prezintă o rezistenţă individuală mai mare decât cei crescuţi în

masiv strâns, care manifestă o rezistenţă de bloc (grup). Acest fapt se datoreşte, pe de o parte,

înrădăcinării lor mai dezvoltate şi, pe de altă parte, adaptării treptate la solicitările vântului, pe

care sunt obligaţi să le suporte singuri.

În arboretele de câmpie (păduri cu baza în cvercinee), păşunatul reprezintă o problemă

cu efecte negative multiple (compactarea solului, care conduce la înrăutăţirea condiţiilor de

vegetaţie; vătămarea sau chiar distrugerea integrală a seminţişurilor naturale etc.). În această

situaţie, întărirea lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalării pe cale naturală a

speciilor de arbuşti forestieri cu ţepi sau ghimpi (porumbar, păducel), modalitate prin care se

urmăreşte limitarea accesului şeptelului domestic sau al faunei sălbatice (xxx, 1986a).

Să ne amintim

Aplicarea lucrărilor de igienă nu trebuie planificată în arborete parcurse sistematic cu operaţiuni culturale.

Tăierea arborilor, la aplicarea lucrărilor de igienă, este una fără restricţii. Elagajul artificial este fie (a) la înălţimi reduse (elagaj de acces, elagaj de penetrare în

arboret), fie (b) cultural propriu-zis. Elagajul artificial se aplică numai în arborete din grupa a II-a, naturale sau artificiale, tinere şi

valoroase (din clase superioare de producţie). Se elaghează crăci cu diametre de maximum 3 cm, fără lăsare de cioturi şi cu protejarea

umflăturii de la baza ramurii elagate. Crăcile lacome se îndepărtează fie în anul apariţiei, fie în cel imediat următor. Pentru preîntâmpinarea apariţiei crăcilor lacome, se recomandă practicarea unei silviculturi

care să includă rărituri precoce, cu intensităţi moderate-forte, elagaje succesive şi moderate, prin care să se producă arbori viguroşi şi cu coroane mari.

În molidişurile periclitate de vânt, prin îngrijirea lizierelor se urmăreşte ca acestea să devină penetrabile sau semipenetrabile pentru vânt.

La câmpie, întărirea lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalării pe cale naturală a speciilor de arbuşti forestieri cu ţepi sau spini (păducel, porumbar).

- 57 -

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 5 prezintă cele mai importante aspecte referitoare la aplicarea

lucrărilor speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor. Astfel, la început se indică

caracteristicile definitorii ale lucrărilor de igienă, după care se prezintă pe larg tehnica de

aplicare a elagajului artificial, corelată cu cea a emondajului.

La final, UI nr 5. prezintă modul de realizare a îngrijirii marginilor de masiv

(lizierelor) împotriva vânturilor periculoase şi păşunatului.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor (1 răspuns corect din 3)

1. Când nu este necesară planificarea aplicării lucrărilor de igienă?

a. În arborete parcurse sistematic cu operaţiuni culturale

b. În arborete parcurse cu rărituri

c. În arborete tinere

2. Când se recoltează, în general, arborii prin tăieri de igienă?

a. În repausul vegetativ

b. În sezonul de vegetaţie

c. Tot timpul anului

3. Până la ce înălţime se elaghează, în general, arborii la aplicarea elagajului cultural propriu-

zis?

a. Cca 6 m

b. Nu mai mult de 6-8 m

c. Până la 8 m

4. Când începe aplicarea elagajului artificial?

a. În faza de prăjiniş

b. La final de păriş-început de codrişor

c. La final de prăjiniş-început de păriş

5. Ce mărime au crăcile îndepărtate prin elagaj artificial?

a. Nu mai mult de 3 cm

b. Maximum 5 cm

c. Maximum 2 cm

6. Care este perioada optimă pentr executarea emondajului?

a. Primăvara

b. Vara, în mai-iunie

c. Toamna

7. La realizarea îngrijirii margini de masiv, la ce distanţă se plantează puieţii?

- 58 -

a. Maximum 3,0 m

b. 1,5 x 1,5 până la 2,0 x 2,0 m

c. De la 2,5 x 2,5 m la 3,0 x 3,0m

8. Ca lăţime are banda situată la marginea masivului în care se realizează îngrijirea acestuia?

a. 50 m

b. 30-40 (50) m

c. 30 m

9. Daţi exemplu de specii de arbuşti forestieri folosite pentru întărirea lizierelor la câmpie.

a. Porumbar, lemn câinesc

b. Păducel, scumpie

c. Porumbar, păducel

Răspunsuri corecte: 1. a; 2. c; 3. b; 4. c; 5. a; 6. b; 7. c; 8. b;

- 59 -


REGIME ŞI TRATAMENTE (I)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 6 prezintă aspecte generale privind regimele şi tratamentele,

clasificarea tratamentelor, precum şi bazele teoretice şi aplicarea practică a tratamentului

tăierilor rase cu regenerare artificială.

Competenţe


- definească regimele silviculturale;

- definească tratamentele silviculturale;

- clasifice tratamentele silviculturale;

- definească şi aplice practic tratamentul tăierilor rase cu regenerare artificială.

Cuprins6.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente........................................................... 606.2. Clasificarea tratamentelor......................................................................................... 646.3. Tratamente din regimul codrului.............................................................................. 656.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit.................................. 656.3.1.1. Generalităţi........................................................................................................ 656.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase

pe suprafeţe mari).............................................................................................. 66

6.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente

Regimul se referă la felul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se

reîntineri consecvent şi vreme îndelungată toate arboretele care constituie o pădure (Drăcea,

1942). Regenerarea sau reîntinerirea arboretelor se pot realiza pe cale generativă (din sămânţă

sau puieţi) şi pe cale vegetativă (din lăstari, drajoni, butaşi). Această diferenţiere a modului de

regenerare a permis definirea, de-a lungul timpului, a trei regime fundamentale, respectiv al

(1) codrului (cu regenerare generativă), al (2) crângului (cu regenerare vegetativă) şi al (3)

crângului compus (cu regenerare, în mod ideal, atât generativă cât şi vegetativă). Uneori, s-a

considerat că există numai două regime fundamentale (al codrului şi al crângului), cel al

crângului compus fiind unul mixt sau intermediar (Dengler, 1935).

Definit de Lorentz şi Parade încă din 1837, în (1) regimul codrului toate arboretele se

regenerează din sămânţă pe cale naturală sau artificială. Acestea se conduc la vârste mari,

care corespund momentului de la care arboretele sunt fertile şi produc din abundenţă

- 60 -

sămânţă bună (de calitate) pentru noua pădure (Drăcea, 1942). În România, vârsta

exploatabilităţii (ciclul de producţie) arboretelor de codru variază, în general, între 40-50 şi

200 ani, în funcţie de compoziţia acestora (molidişuri, brădete, pinete, făgete), de sortimentul-

ţel (lemn de cherestea, furnire, celuloză), precum şi de funcţia prioritară atribuită (producţie

sau protecţie) (Tabelul 6.1).

Tabelul 6.1. Cicluri pentru pădurile din România, pe formaţii forestiere, grupe funcţionale şi sortimente-ţel (din ***, 2000c)

Formaţii forestiere Sortimente-ţel principale (lemn pentru…….)

Cicluri pentru păduri cu funcţii prioritare de:producţie protecţie

Molidişuri cherestea 100-120 110-130rezonanţă 150-180 150-180

Brădete cherestea 100-120 120-140rezonanţă 150-180 150-180

Făgete cherestea 100-120 120-140furnire 140-150 140-150

Pinete (plantaţii) cherestea 60-80 80-100Gorunete cherestea 120-140 130-150

furnire 160-200 160-200Stejărete de stejar pedunculat cherestea 110-130 130-150

furnire 160-180 160-180Cerete cherestea 80-100 90-120

furnire 100-140 100-140Gârniţete cherestea 100-120 110-140

furnire 120-160 120-150Stejărete de stejar brumăriu cherestea 60-80 70-100Stejărete de stejar pufos cherestea 60-80 70-100Teişuri cherestea 50-80 70-100

furnire 80-100 80-100Cărpinete cherestea şi celuloză 40-60 50-70Salcâmete cherestea şi construcţii 25-35 30-40Plopişuri de plop alb şi negru cherestea 25-35 30-40Aninişuri cherestea 60-70 65-75

furnire 80 80Culturi de plopi selecţionaţi cherestea şi celuloză 15-25 20-25

furnire 25-30 25-30Culturi de salcie cherestea şi celuloză 20-30 25-35

furnire 30-35 30-35Zăvoaie de salcie cherestea şi celuloză 15-30 20-35

Datorită lungimii mari a vârstei exploatabilităţii, arboretele de codru produc în general

sortimente de dimensiuni mari (lemn gros), de calitate superioară şi cu utilizări mai ales în

industria mobilei, cherestelei, instrumentelor muzicale, în construcţii etc.

În ţara noastră, regimul codrului se aplică în toate pădurile de răşinoase, amestecurile

de răşinoase şi foioase, precum şi în amestecurile de foioase. Deşi sunt regenerate din butaşi

- 61 -

(pe cale vegetativă), tot în regimul codrului sunt incluse şi culturile de plopi negri hibrizi,

considerate arborete de codru asimilat, deoarece produc la vârste de până la 30 de ani arbori

cu dimensiuni asemănătoare celor din pădurile de codru. În plus, în regimul codrului sunt

tratate şi pădurile regenerate din lăstari de cioată dar conduse până la vârste mari, când se

contează pe regenerarea lor naturală din sămânţă. Aceste păduri au fost denumite codru pe

tulpină sau codru pe cioată.

Pădurile din România sunt tratate covârşitor în regimul codrului, care se aplică pe cca

91% din suprafaţă (***, 1999). Această valoare a crescut în permanenţă după cel de-al doilea

război mondial (1948 = mai puţin de 70% - Costea, 1989; 1957 = 75% - Negulescu, 1957) ca

rezultat al conversiunii spre codru a pădurilor de crâng şi crâng compus. Procentul amintit

aşează ţara noastră alături de Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Marea

Britanie, Elveţia, Austria, Olanda, Cehia, Slovacia, Germania, ţări unde răşinoasele sunt, în

general, dominante iar ponderea pădurilor de codru depăşeşte valoarea de 90% (Kuusela,

1994).

Pădurile tratate în (2) regimul crângului se reîntineresc repetat prin intermediul

lăstarilor apăruţi pe cioata tăiată aproape de nivelul solului sau la o anumită înălţime pe

trunchi, respectiv din lăstari de rădăcină (drajoni) (Drăcea, 1942).

În astfel de păduri, vârsta limită până la care se pot conduce arboretele (ciclul de

producţie) este cea de la care tulpinile tăiate nu mai lăstăresc viguros şi abundent. Astfel, în

ţara noastră, ciclul de producţie în pădurile de crâng, care se aplică doar în răchitării, zăvoaie

de salcie, salcâmete, aninişuri (***, 2000c), este mult mai scurt decât în arboretele de codru şi

variază între 1 an (răchitării) şi 40-60 de ani în aninişuri.

Datorită vârstei scurte a exploatabilităţii, produsele scontate a se obţine în pădurile de

crâng sunt de dimensiuni reduse (lemn mic şi mijlociu), cu calităţi inferioare şi deci indici de

utilizare mai scăzuţi decât ai lemnului produs în pădurile de codru.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, pădurile de crâng reprezentau peste 30%

din suprafaţa fondului forestier al României (Costea, 1989). Ponderea lor a scăzut continuu

după 1948 astfel încât actualmente acestea ocupă doar 5% din pădurile ţării (***, 1999).

Deşi importanţa crângului s-a redus mult de la mijlocul secolului al XIX-lea, totuşi el

se mai aplică pe scară largă, la nivel de milioane sau sute de mii de ha, în unele ţări sud- şi

central-europene unde foioasele sunt dominante iar pădurile particulare ocupă suprafeţe

importante, cum sunt Franţa, Italia, Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc.

(Kuusela, 1994).

- 62 -

În cadrul arboretelor de (3) crâng compus, regenerarea sau reîntinerirea arboretelor

se fac atât prin sămânţă cât şi prin lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942). Într-un astfel de

arboret se diferenţiază un etaj inferior, cu înălţime mică şi provenit din lăstari, căruia i se

suprapune, având însă o consistenţă mult mai rară, un etaj superior, care s-a instalat din

sămânţă şi din lăstari (Dengler, 1935). Datorită diferenţierii dimensionale dintre arborii

componenţi şi a modului în care se execută tăierile specifice, în arboretele de crâng compus se

produc arbori cu dimensiuni foarte diferite (lemn mic, mijlociu şi mare), ceea ce l-a făcut

atractiv în multe păduri particulare de foioase din centrul Europei. În ţara noastră, deşi crângul

compus a ocupat suprafeţe destul de întinse, s-a renunţat la aplicarea acestuia după 1948, când

toate fostele crânguri compuse au fost convertite spre codru.

În mod practic, gospodărirea unei păduri în cadrul unui regim se poate realiza prin mai

multe modalităţi, ceea ce a condus la apariţia noţiunii de tratament.

În sens larg, tratamentul (numit în literatura anglo-saxonă sistem silvicultural – Troup,

1928) include întregul ansamblu de măsuri culturale, prin care aceasta este condusă de la

întemeiere până la exploatare şi regenerare (Negulescu, 1973). Aceste măsuri culturale

includ lucrările prin care, procedând consecvent, vreme îndelungată, se realizează

regenerarea sau reîntinerirea, educarea, protecţia, exploatarea tuturor arborilor care

constituie o pădure (Drăcea, 1942).

În sens restrâns, prin tratament se înţelege modul special cum se face exploatarea şi se

asigură regenerarea unei păduri în cadrul aceluiaşi regim, în vederea atingerii unui scop

(Negulescu, 1973).

Masa lemnoasă care rezultă prin aplicarea tratamentelor este încadrată în grupa

produselor principale, iar tăierea prin care se realizează poartă numele de tăiere de produse

principale.

Pentru înţelegerea corectă a fundamentelor teoretice ale tratamentelor trebuie definiţi

anumiţi termeni specifici amenajării pădurilor şi silviculturii, respectiv:

- amenajamentul (amenajarea pădurilor) este ştiinţa şi practica organizării pădurilor

în conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967);

- unitatea de producţie (U.P.) este o subdiviziune teritorială a ocolului silvic, care

cuprinde pădurile situate într-un cadru geografic bine determinat (Rucăreanu şi

Leahu, 1982). U.P.-ul respectiv se poate împărţi în subunităţi de producţie sau

protecţie (S.U.P.), atunci când unora dintre arboretele constituente urmează să li se

aplice un regim de gospodărire diferit de cel stabilit pentru majoritatea arboretelor

componente;

- 63 -

- exploatabilitatea este calitatea de a fi exploatabil atribuită unui arbore sau arboret în

momentul în care recoltarea lor devine necesară, spre a se putea realiza cu maximum

de folos ţelurile urmărite prin gospodărirea pădurii din care fac parte (Rucăreanu şi

Leahu, 1982). Această calitate se exprimă prin vârstă în arboretele echiene, respectiv

prin diametru-ţel în cele pluriene. Pe baza vârstei exploatabilităţii se fixează ciclul (de

producţie), obţinut în general prin rotunjirea vârstei medii a exploatabilităţii

arboretelor dintr-o U.P. sau S.U.P.;

- posibilitatea reprezintă volumul de material lemnos ce urmează a fi recoltat dintr-o

pădure, în baza amenajamentului (Rucăreanu, 1967). După natura intervenţiilor

aplicate, cu ajutorul amenajamentului se stabilesc posibilitatea de produse secundare

(volumul de masă lemnoasă de recoltat prin curăţiri şi rărituri), posibilitatea de

produse principale (volumul de masă lemnoasă de recoltat prin aplicarea

tratamentelor), respectiv posibilitatea totală, în care sunt incluse cele două posibilităţi

amintite. În funcţie de valoarea posibilităţii se fixează mărimea cotelor de tăieri.

- perioada (generală) de regenerare reprezintă durata (numărul de ani) în care urmează

să se exploateze şi regenereze integral o anumită suprafaţă (unul sau mai multe

arborete, care compun aşa-numita suprafaţa periodică) (Vanselow, 1931). Mărimea

perioadei generale de regenerare variază între 20-30 şi 40-60 de ani în pădurile de

codru, respectiv între 5 şi 10 ani în cele de crâng. În plus, în silvicultură a mai fost

definită şi perioada specială de regenerare, prin care se înţelege numărul de ani în

care se realizează regenerarea naturală a unei porţiuni de arboret (Vanselow, 1931;

Dengler, 1935). Durata sa depinde în primul rând de specie (de nevoia protecţiei

arboretului matern şi de rezistenţa seminţişului instalat sub adăpostul acestuia),

precum şi condiţiile staţionale, intensitatea tăierilor, dinamica regenerării etc.

- suprafaţa periodică constă dintr-o porţiune a unităţii de producţie pe care se aplică

tăieri şi care urmează să se exploateze şi regenereze integral în cursul unei perioade.

Arboretele devenite exploatabile şi pe care se vor aplica diverse tratamente constituie

aşa-numita suprafaţă periodică în rând.

6.2. Clasificarea tratamentelor

În decursul timpului dar mai ales în ultimele două secole, prin luarea în considerare a

numeroaselor posibilităţi de aplicare a tăierilor şi de conducere a regenerării s-a ajuns la

precizarea unui număr mare de tratamente (Figura 6.1):

- 64 -

Regimul Tratamente

Codru

Regenerare sub masiv Regenerare în şi la marginea masivului

Regenerare pe teren descoperit

Tăieri selective (repetate) Tăieri rase (unice)Regenerare

continuăStructură plurienă

Regenerare periodică

Structură ±echienă

Regenerare periodicăStructuri diverse

Regenerare naturală

Structură echienă

Regenerare artificialăStructură echienă

Codru grădinărit

G

Progre-sive

P

Succe-sive

S

Progresive în

margine de masivPm

Succesive în margine de

masivSm

Benzi alăturate

BA

Benzi alterne

Ba

Benzi la margine de masiv

Bm

Rase pe parchete

RCvasigrădi-

nărite Cv

P + SSuccesive în pană

SpP + Sm S + Pm

Intensivitate: G>Cv>Pm>P>(P + Sm; S + Pm)>S>Sp>Bm>BA>R>Ba

Crâng

Regenerare vegetativăStructură echienă Structură ±echienă Structură echienă

Tăiere de jos Tăiere de susTăiere rasă Tăiere selectivă Tăiere rasă

Crâng simplu C Crâng grădinărit Cg Crâng în scaun Cs

Intensivitate: Cg >Cs>Cr>C

Crâng compus

Regenerare naturală mixtă (sămânţă şi lăstari)Structură de vârste multipleTăieri selective de josCrâng compus Cc

Figura 6.1. Schema de clasificare a regimelor şi tratamentelor (din Florescu, 1991)

După cum se observă, pădurile din regimul codrului se pretează la modalităţi diverse

de tratare şi, prin urmare, în acest regim au fost diferenţiate numeroase tratamente. Acestea

sunt considerate fie de bază (codru grădinărit, progresive, succesive, rase pe parchete, benzi

alăturate, benzi alterne) sau combinaţii ale tratamentelor de bază (cvasigrădinărite, succesive

în pană, progresive şi succesive, progresive în margine de masiv, succesive în margine de

masiv, benzi în margine de masiv etc).

În funcţie de poziţia tăieturii, în regimul crângului a fost diferenţiat un număr mic de

tratamente, bazate pe tăieri de jos, aproape de nggivelul solului (crâng simplu şi crâng

grădinărit) sau tăieri la o anumită înălţime (tăieri de sus, cum este crângul în scaun). În

regimul crângului compus a fost inclus un singur tratament, cu aceeaşi denumire.

6.3. Tratamente din regimul codrului6.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit

- 65 -

6.3.1.1. Generalităţi

În tratamentele cu tăieri rase, întregul material (toţi arborii) este recoltat printr-o

tăiere rasă sau unică; pe suprafaţa rămasă complet descoperită urmează să se instaleze

ulterior un nou arboret (Negulescu, 1959).

În practica aplicării tăierilor rase cu regenerare pe teren descoperit s-au diferenţiat

două grupe de tratamente:

- tăieri rase pe suprafeţe mari cu regenerare artificială (tăieri rase pe parchete);

- tăieri rase pe suprafeţe mici cu regenerare naturală (tăieri rase în benzi).

6.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari, tratamentul tăierilor pe parchete)

Acestea constau în aceea că anual se taie câte un parchet ajuns la termenul

exploatării iar regenerarea suprafeţei rămasă complet descoperită se asigură ulterior pe cale

artificială (Negulescu, 1959).

Prin parchet se înţelege suprafaţa păduroasă care urmează să fie exploatată integral

(ras), în fiecare an, în cuprinsul unei unităţi de producţie, în vederea recoltării volumului fixat

prin planul decenal de aplicare a tratamentelor.

În mod ideal, aşa cum s-a stabilit prin metoda parchetaţiei în suprafaţă, preluată de la

pădurile de crâng şi aplicată încă din secolul al XVIII-lea, mărimea parchetului anual cu tăieri

rase (s, ha/an) ar trebui să fie egală de la an la an, fiind calculată împărţind suprafaţa unităţii

sau subunităţii de producţie (S, ha) la mărimea ciclului de producţie adoptat pentru

respectivele păduri (r, ani) (Troup, 1928). Mai mult, pentru îndeplinirea principiului de bază

al amenajamentului (al continuităţii sau al raportului susţinut), ar fi de dorit ca nu numai

suprafaţa de parcurs an de an să fie aceeaşi dar şi volumul de recoltat prin tăieri rase să aibă

valori foarte apropiate, chiar egale, de la an la an (metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control

pe volum).

În mod real însă, deoarece arboretele de parcurs cu tăieri rase nu sunt repartizate

perfect uniform de-a lungul ciclului de producţie (nu au vârsta cuprinsă între 1 an şi lungimea

ciclului) şi nici nu au aceeaşi producţie (volum la ha), devine puţin probabilă parcurgerea an

de an a aceleiaşi suprafeţe sau recoltarea anuală a aceluiaşi volum. În astfel de situaţie, cu

ajutorul tăierilor rase se exploatează anual numai parchetul care include arboretele ajunse la

vârsta exploatabilităţii şi care vor fi apoi regenerate pe cale artificială.

- 66 -

Tehnica tratamentului. Pentru aplicarea tăierilor rase este necesar să se stabilească (1)

mărimea parchetelor, (2) forma şi aşezarea parchetelor, (3) modul de organizare a procesului

de exploatare şi de conducere a regenerării.

(1) Mărimea parchetului anual se stabileşte în funcţie de mărimea unităţii de

producţie, a ciclului de producţie adoptat şi a posibilităţii fixate.

În ţara noastră (Bucovina), parchetele cu tăieri rase au avut la sfârşitul secolului al

XIX-lea-începutul secolului trecut mărimi ajungând la 500-2.000 ha (Giurgiu, 1978). După

cel de-a doilea război mondial suprafaţa maximă a acestora a scăzut continuu (peste 20 ha –

***, 1949; până la 25 ha – Negulescu, 1957; 15 ha – Constantinescu, 1973) astfel încât, în

prezent, mărimea parchetului anual este, în general, limitată la 3 ha în toate situaţiile unde

tăierile rase sunt permise (culturi de plopi euramericani, sălcii selecţionate, molidişuri, pinete)

(***, 2000b). Atunci când pregătirea parchetului pentru împădurire (la MO, PI) sau butăşire

(PL, SA) se face mecanizat, este admisă mărirea suprafeţei parchetului până la 5 ha.

Dacă suprafaţa maximă a parchetului anual depăşeşte valorile stabilite prin normele

tehnice în vigoare (xxx, 2000b), este obligatorie deschiderea mai multor guri de exploatare în

arborete complet separate şi care să nu se înfluenţeze între ele în timpul regenerării.

În general, la nivelul globului, mărimea parchetelor variază foarte mult, de la 0,5 ha la

peste 50 ha (Tabelul 6.2.).

Tabelul 6.2. Mărimea parchetului anual cu tăieri rase în diverse zone ale globului

Nr.crt.

Mărimea parchetului, ha

Sursa Observaţii

1. 0,5 Barthod, 1996 Austria, Elveţia2. 1,5-2,0 Parviainen, 1994 Finlanda3. 1-3 Evans, 1984 Marea Britanie4. 5 Nigi, 1988 Japonia5. 5-10 (chiar 20) Fengyou şi Jingwen, 1995 Păduri boreale din Asia de Est6. 8 Stoddard şi Stoddard, 1987 Suprafaţa optimă pentru păduri de Sequoia7. 10-50 Shutov, 1995 Rusia – minima în păduri de protecţie, maxima

în păduri de producţie8. 60-80 Kimmins, 1997 Canada (British Columbia)9. 50-100 şi peste Hagner, 1995 Păduri boreale

Există însă şi ţări europene cu tradiţie forestieră îndelungată unde tăierile rase au fost

interzise de multă vreme. Aşa este cazul Elveţiei (păduri de protecţie, începând din 1876 –

Badoux, 1919) şi al Sloveniei, unde acest gen de intervenţii nu se mai aplică din 1948

(Duchiron, 1995).

- 67 -

(2) Forma parchetului trebuie să se adapteze realităţilor terenului, ceea ce face ca o

cercetare amănunţită a acestuia înainte de aşezarea parchetului să fie obligatorie. Pe cât

posibil, se recomandă ca parchetul să aibă o formă regulată, pătrată sau dreptunghiulară. Nu

este însă de dorit ca parchetele să fie prea lungi deoarece lucrările de exploatare s-ar extinde

prea mult iar colectarea lemnului ar fi mult îngreunată (Negulescu, 1959).

Prin aşezarea tăierilor se caută să fie satisfăcute interesele exploatării şi ale

regenerării pe cale artificială, precum şi să se asigure protecţia arboretului rămas în picioare

contra acţiunii vătămătoare a vântului. Datorită acestor obligaţii, încă din secolul al XIX-lea

(Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) s-a cerut respectarea câtorva reguli de

aşezare a tăierilor şi anume:

tăierile trebuie să înainteze împotriva vântului periculos;

tăierile se aşează din aproape în aproape, unele lângă altele, având forma cea mai regulată

posibilă;

tăierea parchetului alăturat se face numai după regenerarea integrală a celui exploatat

anterior;

parchetele trebuie astfel dispuse încât lemnul care se colectează să nu treacă prin parchete

recent regenerate sau în curs de regenerare;

în regiunea de munte, pentru a proteja arboretele rămase împotriva vânturilor periculoase

care bat mai ales de la culmea spre baza versantului (de sus în jos), tăierile pe parchete

trebuie să înainteze de jos în sus;

în aceeaşi regiune se recomandă ca parchetele să fie înguste, lungi cât mărimea

versantului şi dispuse perpendicular pe direcţia vânturilor periculoase. În acest mod sunt

posibile protecţia contra vântului şi colectarea întregului material lemnos de pe versant la

drumul de vale.

În arboretele parcurse cu tăieri rase, punerea în valoare a masei lemnoase este o

operaţiune foarte simplă şi care nu necesită cunoştinţe speciale, deoarece se procedează la

inventarierea şi marcarea integrală (fir cu fir) a arborilor din parchetul delimitat.

(3) Exploatarea arboretului parcurs cu tăieri rase se desfăşoară în condiţiile cele mai

rentabile (presupune cheltuieli reduse), comparativ cu celelalte tratamente. Deoarece lemnul

este concentrat pe suprafeţe mici, lucrările de colectare a acestuia se pot executa complet

mecanizat, cu ajutorul funicularului sau al tractorului. În ambele variante de lucru, operaţia de

adunat (lateral cu funicularul sau cu troliul montat pe tractor) se poate realiza pe distanţa

maxim posibilă de lucru (50 m) (Oprea şi Sbera, 2000).

- 68 -

În parchetele cu tăieri rase, metodele de exploatare recomandate sunt arbori şi părţi de

arbori sau trunchiuri şi catarge, care se pot aplica în orice perioadă a anului (tăieri fără

restricţii – Ciubotaru, 1998; ***, 2011).

După colectarea lemnului, care poate produce prejudicii importante solului când se

execută pe sol umed sau cu utilaje grele, este obligatoriu ca parchetul să fie curăţat rapid de

resturile de exploatare (Furnică şi Beldeanu, 1985). Aceste resturi se strâng în martoane

(şiruri înguste, de 1-2 m lăţime, dispuse pe linia de cea mai mare pantă) sau în grămezi

dispuse în chinconz, care nu afectează lucrările de reîmpăduriri şi protejează solul împotriva

eroziunii de suprafaţă.

Este important ca regenerarea parchetelor (pe cale artificială, prin plantaţii) să se

execute cât mai neîntârziat după ce parchetul a fost curăţat de resturile de exploatare. În acest

fel, puieţii pot încă beneficia de condiţiile edafice favorabile rămase în urma arboretului

bătrân exploatat. Dacă însă regenerarea întârzie, refacerea pădurii pe cale artificială este mai

anevoioasă şi pot apărea fenomene de eroziune în suprafaţă, precum şi dereglări ale regimului

hidrologic. Reîmpădurirea parchetului, operaţie costisitoare deoarece necesită forţă de muncă

multă şi material de împădurire în cantităţi mari, dă cele mai bune rezultate prin folosirea unor

puieţi sănătoşi şi viguroşi, respectându-se riguros tehnicile specifice de instalare şi îngrijire a

culturilor prezentate în lucrări de specialitate (Popovici, 1922; Drăcea, 1923-1924; Damian,

1978).

Aplicarea tratamentului. Deşi aplicate de secole, tăierile rase au fost sistematizate şi

teoretizate numai la începutul secolului al XIX-lea, în Rusia (1804 - Nesterov, 1954, în

Constantinescu, 1973) şi Germania (Cotta, 1811, în Troup, 1928). Apariţia lor a fost

considerată singura soluţie pentru regenerarea pădurilor care au suferit degradări puternice

prin extrageri selective de arbori, păşunat excesiv şi îndepărtarea litierei, unde regenerarea

naturală nu mai este posibilă (Troup, 1928). Actualmente, datorită deosebitei uşurinţe de

aplicare, tăierile rase pe parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob. Acestea sunt

specifice mai ales pădurilor boreale dominate de specii de molid şi pin, unde peste 80% din

masa lemnoasă exploatată anual (cca 500 milioane m3 lemn de lucru) rezultă din aplicarea

tăierilor rase în parchete care pot ajunge la sau chiar depăşi 100 ha (Hagner, 1995).

În România, tăierile rase în parchete au fost introduse de silvicultorul austriac Johann

Pitschak în Bucovina în 1892 (Rădulescu, 1937). Acestea au luat o mare amploare după 1920,

deşi cu numeroase ocazii, mai ales în paginile Revistei Pădurilor sau în Adunările generale

ale Societăţii Progresul Silvic, s-a opinat pentru sistarea sau limitarea drastică a aplicării lor

(Rădulescu, 1894; ***, 1914; Klein, 1915).

- 69 -

Tăierile rase, din motive comerciale, au fost aplicate la noi în molidişuri, amestecuri

de răşinoase şi fag, făgete şi chiar în stejărete. Acest fapt a condus la înlocuirea pădurilor

naturale pure sau amestecate cu monoculturi (stejărete la câmpie, molidişuri la deal şi munte),

între care ultimele au suferit, cu precădere în Bucovina, numeroase vătămări de vânt şi zăpadă

în ultimii 50 de ani.

Suprafaţa arboretelor parcurse cu tăieri rase s-a redus mult în România [de la 25,5 %

din suprafaţa pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la cca 4 % în 1998

(***, 1999), acestea fiind permise astăzi, aşa cum s-a menţionat, numai în culturile de plopi

euramericani şi sălcii selecţionate, în molidişuri şi pinete (***, 2000b).

Să ne amintim

Regimul se referă la modul fundamental cum sunt destinate a se regenera sau a se reîntineri consecvent şi vreme îndelungată toate arboretele care constituie o pădure.

Regimele silviculturale definite de-a lungul timpului sunt al codrului, al crângului şi al crângului compus.

În regimul codrului sunt tratate 91% din pădurile României. Pădurile regenerate în crâng ocupă actualmente 5% din pădurile României. Crângul compus nu se mai aplică în România începând din anul 1948. Tratamentul este modul special cum se face exploatarea şi se asigură regenerarea unei păduri

în cadrul aceluiaşi regim. Mărimea parchetului cu tăieri rase este limitată în România în prezent la 3 ha. Există ţări europene (Elveţia şi Slovenia) în care tratamentul tăierilor rase pe parchete este

interzis. Actualmente, tăierile rase pe parchete sunt tratamentul cel mai aplicat pe glob şi prin care se

recoltează cca 500 milioane m3 lemn de lucru. În prezent, tăierile rase pe parchete sunt permise în România numai în culturile de plopi

euramericani şi sălcii selecţionate, în molidişuri şi pinete.

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 6 prezintă, la început, câteva aspecte generale (definiţii, mod de

aplicare) privind regimele silviculturale şi tratamentele. La acestea se adaugă o clasificare a

tratamentelor în funcţie de cele trei regime cunoscute (codru, crâng şi crâng compus).

Prezentarea în detaliu a celor mai importante aspecte caraceteristice pentru aplicarea tăierilor

rase cu regenerare artificială încheie UI nr. 6.


1. Care sunt regimele silviculturale şi ce au caracteristic?

2. Pe ce suprafaţă se aplică regimul codrului în România în prezent?

3. Care este ponderea actuală a pădurilor de crâng din România?

4. Ce tratamente cu regenerare pe teren descoperit cunoaşteţi?

- 70 -

5. În ce constă metoda parchetaţiei?

6. Care este mărimea maximă a parchetului cu tăieri rase în pădurile din România?

7. Ce metode de exploatare se folosesc la aplicarea tăierilor rase pe parchete?

8. Care este volumul de masă lemnoasă recoltat anual prin tăieri rase pe glob?

9. În ce păduri din România este permisă aplicarea tăierilor rase pe parchete?

- 71 -


REGIME ŞI TRATAMENTE (II)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 7 prezintă bazele teoretice şi aplicarea practică a tratamentelor

cu tăieri rase şi regenerare naturală: tăieri rase în benzi alăturate, tăieri rase în benzi alterne şi

tăieri rase în benzi la margine de masiv.

Competenţe


- definească şi clasifice tratamentele cu tăieri rase şi regenerare naturală;

- definească şi aplice practic tăierile rase în benzi alăturate;

-definească şi aplice practic tăierile rase în benzi alterne (culise);

- definească şi aplice practic tăierile raseîn benzi la margine de masiv.

Cuprins7.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi).. 727.1.1. Tăierile rase în benzi alăturate................................................................................. 737.1.2. Tăierile rase în benzi alterne (culise)....................................................................... 757.1.3. Tăierile rase în benzi la margine de masiv.............................................................. 77

7.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare naturală (tratamente cu tăieri rase în benzi)

Aceste tratamente urmăresc asigurarea regenerării naturale a speciilor care produc

regulat şi abundent seminţe uşoare, uneori aripate, capabile de diseminare la distanţe mari,

cum sunt pinii, molidul, laricele, mesteacănul, plopul tremurător etc. Aceste specii au un

seminţiş cu creştere rapidă şi care suportă fără riscuri deosebite condiţiile terenului descoperit,

unde lumina plină, îngheţurile timpurii şi târzii sau arşiţele pot provoca chiar dispariţia

integrală a tinerei generaţii instalate.

În plus, tăierile în benzi urmăresc şi realizarea protecţiei arboretului rămas în picioare

împotriva factorilor vătămători, între care cel mai important este vântul (Schwappach et al.,

1914; Popovici, 1922; Troup, 1928; Negulescu, 1959).

- 72 -

După modul în care sunt conduse tăierile şi decurge regenerarea, actualmente se

cunosc mai multe variante ale tăierilor rase în benzi, între care cele mai importante sunt cele

în benzi alăturate, în benzi alterne şi în benzi la marginea masivului.

7.1.1. Tăierile rase în benzi alăturate

Acestea au fost sistematizate de Georg Ludwig Hartig în 1791 (Lorentz şi Parade,

1867) şi constau din tăierea rasă a unor benzi înguste şi lungi, aşezate una lângă alta şi care

înaintează împotriva vântului dominant, regenerarea bazându-se pe sămânţa provenită din

benzile vecine.

Tehnica tratamentului presupune ca arboretele exploatabile în care se aplică aceste

tăieri să se împartă în secţiuni (înşiruiri) de tăieri, fiecare formată din 4-6 benzi, diferenţiate

între ele prin benzi (fâşii) de separare (Figura 7.1.).

Figura 7.1. Schema aplicării tăierilor rase în benzi alăturate pe teren plan (1, 2, 3…- anul tăierii benzilor; V – direcţia vântului periculos; T – direcţia de înaintare a tăierilor; bs = benzi de separare;

durata de revenire cu tăieri în benzile alăturate = 5 ani) (din Troup, 1928)

În cadrul fiecărei secţiuni de tăiere, benzile se deschid numai în anii de fructificaţie ai

speciei dorite şi au o formă dreptunghiulară, cu lăţimea variind, în mod obişnuit, între 1 şi 2

(rareori 3) înălţimi medii ale arboretului, deci de 30-40 (chiar 60) m (***, 1949; Köstler,

1956; Walker, 1999; ***, 2000b). Lăţimea benzilor tăiate se stabileşte în funcţie de distanţa

până la care poate fi diseminată sămânţa în cantitate suficientă pentru regenerare (50 m la

pini, larice, molid – Constantinescu, 1973), precum şi de capacitatea de protecţie laterală a

arboretului rămas în picioare asupra seminţişului instalat.

- 73 -

Pentru realizarea protecţiei împotriva doborâturilor de vânt, axa mare a benzii se

orientează perpendicular pe direcţia vântului dominant, ceea ce favorizează şi diseminarea

seminţelor din banda adiacentă situată spre vânt (Boppe, 1889; Popovici, 1922).

Benzile (fâşiile) de separare, cu o lăţime de 15-20 m, sunt deschise la vârste mici (cel

mult 15-20 de ani) în arboretul care urmează să fie exploatat mai târziu prin tăieri rase în

benzi alăturate. Prin crearea acestor benzi se urmăreşte ca arborii din lizieră să fie acoperiţi de

crăci pe o lungime cât mai mare şi să se ancoreze bine în sol, astfel încât liziera să fie

rezistentă la acţiunea vântului (Troup, 1928) (Figura 7.2.).

Figura 7.2. Schema unei secţiuni de tăieri în benzi alăturate pe teren plan (V - direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor; bs – benzi de separare;

c – ultima bandă tăiată; 5, 10, 15 – vârsta benzilor regenerate în urma tăierilor anterioare; a – secţiuni de tăieri alăturate) (din Troup, 1928)

Fâşiile de separare se pot folosi pentru colectarea lemnului doborât în benzi, de unde

este transportat apoi către drumurile situate la capetele secţiunilor de tăiere.

Tăierea într-o nouă bandă se face corelat cu periodicitatea fructificaţiei speciei dorite

şi cu dinamica instalării şi dezvoltării seminţişului. În condiţii medii, alăturarea benzilor poate

avea loc la 4-5 ani în pinete şi la 7-8 ani în molidişuri (Lorentz şi Parade, 1867; Troup, 1928;

Köstler, 1956).

Dacă însă banda exploatată nu s-a regenerat complet pe cale naturală, se intervine în

mod obligatoriu cu completări sau chiar reîmpăduriri integrale, fără a se aştepta o nouă

fructificaţie. Acesta este în special cazul spre sfârşitul perioadei de aplicare a tratamentului

într-un arboret, când lăţimea îngustă a secţiunilor de tăiere rămase neexploatate nu poate

asigura însămînţarea integrală a benzilor tăiate (***, 1949).

Tăierile rase în benzi alăturate sunt dificil de aplicat deoarece cerinţa instalării noii

generaţii pe cale naturală face ca înaintarea tăierilor şi ritmul de revenire în benzile alăturate

să nu se poată fixa dinainte şi să se stabilească doar pe teren, în funcţie de mersul fructificaţiei

şi de instalarea şi dezvoltarea seminţişului. Aceasta face ca, prin înmulţirea gurilor de

exploatare, să se mărească şi mai mult pericolul producerii doborâturilor de vânt.

- 74 -

Din aceste motive, acest tratament se recomandă să se aplice cu precădere pe terenuri

plane sau cu pante mici, mai ales în arborete de pini europeni (silvestru, maritim, negru, de

Alep, ca în Germania, Franţa, Belgia - Lorentz şi Parade, 1883; Boppe, 1889; Popovici, 1922;

Poskin, 1926; Troup, 1928; Lanier, 1986; Boudru, 1989/1) sau pini sudici din S.U.A

(Stoddard şi Stoddard, 1987; Walker, 1999). Chiar dacă, în decursul timpului, au fost

imaginate unele modalităţi de lucru şi pe terenurile accidentate (Figura 7.3.), acolo unde

vânturile puternice şi cu direcţii imprevizibile sunt un factor periculos care poate conduce la

doborâturi pe scară largă, aplicarea tăierilor rase în benzi alăturate în astfel de condiţii este

extrem de dificilă dacă nu imposibilă.

Figura 7.3. Aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alăturate pe terenuri accidentate (sus: benzi orientate pe linia de cea mai mare pantă, jos: benzi orientate pe curba de nivel;V – direcţia vântului; T

- direcţia de înaintare a tăierilor; s – direcţia de colectare a lemnului) (prelucrare după Troup, 1928, din Constantinescu, 1973)

În ţara noastră, tăierile rase în benzi alăturate cu regenerare naturală ar putea fi aplicate

la unele arborete de pini sau molid, instalate mai ales în afara arealului lor natural de

vegetaţie. În molidişurile din arealul natural aplicarea lor este nerecomandată, deoarece

molidul este puternic ameninţat de doborâturi de vânt, contra cărora nu prezintă siguranţă

(***, 1949). Tratamentul se mai recomandă la noi, însă în varianta cu regenerare artificială, în

arborete de plopi şi sălcii selecţionate, salcâmete şi aninişuri (***, 2000b).

7.1.2. Tăierile rase în benzi alterne (culise)

- 75 -

Aceste tăieri constau în benzi înguste şi paralele, denumite culise (din germ. Kulisse)

şi tăiate ras, care alternează cu una sau două benzi lăsate netăiate (Troup, 1928). În aceste

condiţii, benzile tăiate ras beneficiază de condiţii bune de însămânţare şi apoi de protecţie

laterală a seminţişului instalat, datorită benzilor rămase neexploatate de o parte şi de alta

(Figura 7.4.).

Figura 7.4. Tăiere rasă în benzi alterne (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare cu tăieri; 1, 6, 11 – anul intervenţiei în benzi) (prelucrare după Nesterov, 1954, din Negulescu, 1959)

În general, se recomandă ca benzile tăiate şi netăiate să aibă aceeaşi lăţime, de 15-20

m până la 40-50 (60) m (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Popovici, 1922; Troup, 1928).

Există însă şi recomandarea ca benzile tăiate, cu lăţimea amintită, să alterneze cu benzi mult

mai înguste, de doar 15-20 (25) m lăţime, care să asigure sămânţa necesară regenerării

benzilor tăiate (Troup, 1928; Constantinescu, 1973; Buffet, 1984). Oricum, pe măsura

creşterii lăţimii benzii tăiate, numărul de seminţe care se diseminează din banda alăturată

netăiată descreşte iar doborâturile de vânt produse devin din ce în ce mai puţin importante

(Jeglum, 1987).

După ce seminţişul (natural sau din completările pe cale artificială) din benzile tăiate a

realizat starea de masiv se poate trece la tăierea rasă a celorlalte benzi. Pe acestea din urmă,

instalarea pe cale naturală a noii generaţii decurge foarte greu deoarece nu mai există sursa

laterală de seminţe, ceea ce face necesară intervenţia cu reîmpăduriri integrale, care pot ocupa

până la 1/3 (la varianta cu trei benzi de lăţime egală în fiecare secţiune de tăiere) sau chiar 1/2

(varianta cu două benzi de lăţime egală) din suprafaţa arboretului parcurs (Troup, 1928).

Din cele arătate rezultă că aplicarea tratamentului tăierilor rase în benzi alterne

conduce la fragmentarea excesivă a masivelor forestiere, reducându-se şi mai mult rezistenţa

acestora la vânturile periculoase. De aceea, aplicarea sa a fost deconsiliată de foarte multă

vreme (Lorentz şi Parade, 1867), fiind recomandat să se realizeze mai ales la arborete de pin

- 76 -

(Stinghe şi Sburlan, 1941; ***, 1949; Buffet, 1984) sau molidişuri (Picea mariana în Canada

– Jeglum, 1987), situate pe terenuri puţin periclitate de acţiunea vântului.

În molidişurile de la noi, tăierile rase în benzi alterne nu sunt recomandate, datorită

riscurilor foarte mari de apariţie a doborâturilor de vânt pe suprafeţe întinse (Grobnic şi

Duran, 1967; Constantinescu, 1973; ***, 2000b).

7.1.3. Tăierile rase în benzi la margine de masiv

Acestea sunt asemănătoare ca tehnică de aplicare cu tăierile rase în benzi alăturate, cu

deosebirea că benzile încep să înainteze de la marginea fertilă a masivului, unde regenerarea

progresează activ datorită condiţiilor ecologice favorabile, înspre interiorul acestuia. Benzile,

cu lăţimea de maximum 1,5-2 ori înălţimea medie a arboretului şi care poate ajunge la (30)

40-50 m (Wiedemann, 1926, Blankmeister, 1962, Mayer, 1980, toţi în Barbu şi Cenuşă,

2001), se adaptează la forma marginii masivului în care se intervine (Figura 7.5.).

Figura 7.5. Schema de aplicare a tăierilor rase la margine de masiv) (V – direcţia vântului; T – direcţia de înaintare a tăierilor) (după Negulescu, 1973)

Tehnica acestui tratament este bazată pe recomandările specifice tăierilor rase în benzi

alăturate. În principiu, lucrându-se în marginea fertilă a masivului şi avându-se grijă ca ritmul

de înaintare cu tăieri să fie corelat cu anii de fructificaţie şi cu ritmul de instalare şi dezvoltare

a seminţişului în benzile extrase, regenerarea naturală a benzilor ar trebui să se obţină în

condiţii relativ bune. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să se recurgă neîntârziat la

regenerarea parţială sau chiar integrală pe cale artificială.

În aceste condiţii, datorită dificultăţilor de aplicare similare tăierilor rase în benzi

alăturate, tratamentul tăierilor rase la margine de masiv trebuie abordat cu multă prudenţă şi

rezerve, datorită creşterii, la posibila aplicare în molidişuri, a pericolului doborâturilor de vânt

- 77 -

şi a presiunii concurenţiale a păturii vii în benzile tăiate şi aflate în curs de regenerare

(Grobnic şi Duran, 1967).

Să ne amintim

Tăierile rase cu regenerare naturală se pot aplica speciilor care produc regulat şi abundent seminţe uşoare, capabile de diseminare la distanţe mari (pini, molid, larice, mesteacăn, plop tremurător).

Tăierile rase în benzi alăturate presupun împărţirea arboretului exploatabil în secţiuni (înşiruiri) de tăieri, fiecare formată din 4-6 benzi.

Lăţimea benzilor este de 1-2 (rareori) 3 înălţimi medii ale arboretului, respectiv 30-40 (chiar 60) m.

Alăturarea benzilor se face la 4-5 ani în pinete şi la 7-8 ani în molidişuri. Tăierile rase în benzi alăturate nu se recomandă în molidişurile din arealul natural, deoarece

nu prezintă siguranţă la doborâturi de vânt. Tăierile rase în benzi alterne fragmentează excesiv masivele forestiere, reducându-le mult

rezistenţa la acţiunea vântului. Tăierile rase în benzi alterne se recomandă mai ales în pinete şi în molidişuri, situate pe

terenuri puţin periclitate de vânt. Tăierile rase în benzi la margine de masiv se aseamănă, ca aplicare, cu tăierile rase în benzi

alăturate. Tăierile rase în benzi la margine de masiv se aplică cu multă prudenţă şi rezerve, datorită

creşteri pericolului doborâturilor de vânt în molidişuri.

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 7 prezintă cele mai importante caracteristici ale tratamentelor

cu tăieri rase şi regenerare naturală (tăieri rase în benzi). Astfel, după o prezentare generală a

acestor tratamente, s-a pus accent pe aspectele teroretice şi practice ale aplicării tăierilor rase

în benzi alăturate, tăierilor rase în benzi alterne (culise) şi tăierilor rase în benzi la margine de

masiv.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. La ce specii se pretează aplicarea tăierilor rase în benzi cu regenerare naturală ? (vezi

generalităţi pct. 7.1.)

2. În ce se împarte suprafaţa arboretelor exploatabile în care se aplică tăieri rase în benzi

alăturate? (vezi punctul 7.1.1.)

3. Ce au specific benzile (fâşiile) de separare? (vezi punctul 7.1.1.)

4. Unde se recomandă aplicarea tăierilor rase în benzi alăturate? (vezi punctul 7.1.1.)

5. Care este lăţimea benzilor alterne? (vezi punctul 7.1.2.)

6. De ce nu se recomandă aplicarea tăierilor rase benzi alterne în arboretele de la noi? (vezi

punctul 7.1.2.)

- 78 -

7. Care este lăţimea benzilor la aplicarea tăierilor rase la margine de masiv? (vezi punctul

7.1.3.)

8. Cu cine seamănă ca aplicare tăierile rase în benzi la margine de masiv? (vezi punctul 7.1.3.)

9. Cum trebuie aplicat tratamentul tăierilor rase în benzi la marginea masivului? (vezi punctul

7.1.3.)


REGIME ŞI TRATAMENTE (III)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 8 prezintă aspecte generale privind tratamentele cu tăieri

repetate şi regenerare sub masiv, precum şi bazele teoretice şi aplicarea tratamentului tăierilor

succesive (uniforme) şi al tăierilor progresive (în ochiuri).

Competenţe


- definească tratamentele cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv;

- definească şi aplice practic tratamentul tăierilor succesive (uniforme);

- definească şi aplice practic tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri).

Cuprins8.1. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv............................................... 798.1.1. Generalităţi.............................................................................................................. 798.1.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)............................................................. 798.1.2. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)........................................................... 86

8.1. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv8.1.1. Generalităţi

Tratamentele cu tăieri repetate au fost fundamentate în vederea asigurării regenerării

naturale la adăpostul masivului parental, unde seminţişul instalat beneficiază de condiţii

ecologice favorabile (Negulescu, 1959).

Din grupa acestor tratamente fac parte tratamentul tăierilor succesive (uniforme), al

tăierilor progresive (în ochiuri), precum şi o serie de combinaţii între ele.

Termenii de tăieri succesive şi tăieri progresive au fost preluaţi din literatura franceză

de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, unde cele două tratamente

erau prezentate împreună, fără a fi diferenţiate (Boppe, 1889; Jolyet, 1916). În ţara noastră se

consideră de peste 50 de ani (***, 1949; ***, 1951) că ele se deosebesc evident prin modul de

- 79 -

aplicare a tăierilor şi de conducere a regenerării pădurii, impunându-se ca două tratamente

distincte şi care, în consecinţă, se vor prezenta separat.

8.1.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)Acesta constă în parcurgerea suprafeţei de regenerat cu două sau mai multe tăieri

repetate într-o anumită perioadă, prin care se ridică treptat şi pe cât posibil uniform

arboretul bătrân, creindu-se astfel condiţii prielnice instalării şi dezvoltării unui nou arboret

(Negulescu, 1959).

Tehnica tratamentului. Prin aplicarea tratamentului tăierilor succesive se urmăreşte

realizarea a două obiective majore:

1. Recoltarea volumului de masă lemnoasă stabilit prin amenajament ca posibilitate anuală

de produse principale;

2. Instalarea şi conducerea regenerării din sămânţă, sub masiv şi cât mai uniform, astfel încât

generaţia tânără să constituie un nou arboret simultan cu lichidarea arboretului bătrân.

În scopul realizării acestor obiective, tratamentul menţionat face apel la trei tăieri de

regenerare [de însămânţare, de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) şi definitivă

(finală)]. Înainte de începerea aplicării acestora se mai recomandă uneori şi intervenţia cu aşa-

numitele tăieri preparatorii (pregătitoare) (Figura 8.1.).

Figura 8.1. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor succesive (a = înainte de tăierea de însămânţare; b = după tăierea de însămânţare; c = după prima tăiere de punere în lumină; d = după a

doua tăiere de punere în lumină; e = după tăierea definitivă) (din Troup, 1928)

- 80 -

Prin tăierea preparatorie se urmăreşte a pune arboretul în măsură să fructifice

abundent, iar solul în stare să primească sămânţa (Drăcea, 1923-1924). Această tăiere nu

este necesară acolo unde arboretele au fost parcurse susţinut cu rărituri până aproape de vârsta

exploatabilităţii. Dacă însă răriturile nu s-au aplicat sau nu şi-au atins obiectivul (crearea unor

condiţii favorabile pentru intensificarea fructificaţiei şi realizarea unei regenerări naturale

corespunzătoare), tăierile preparatorii, având caracterul unor rărituri întârziate (Pryor şi

Savill, 1986) sunt obligatorii şi se pot executa în mai multe reprize, care încetează cu câţiva

ani înaintea începerii celor de regenerare.

Prin aplicarea tăierilor preparatorii, care se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a

arboretului şi într-un mod cât mai uniform (Drăcea, 1923-1924), se urmăreşte să se elimine

arborii speciilor copleşitoare sau de mai mică valoare economică şi culturală, arborii rău

conformaţi, rupţi, uscaţi, atacaţi de boli şi dăunători. Dacă nu s-ar produce reducerea prea

puternică a consistenţei (sub 0,7, chiar 0,8), prin aceste tăieri se pot elimina şi arborii groşi şi

cu coroane prea mari care, tăiaţi mai târziu, pot produce prejudicii mari cu ocazia scoaterii din

pădure (Drăcea, 1924-1924).

În general, intensitatea tăierilor preparatorii nu depăşeşte 25% din suprafaţa sau

volumul arboretului în picioare, aşa cum se întâmplă în făgete (Drăcea, 1923-1924), iar

consistenţa nu trebuie să se reducă după lucrare, în general, sub 0,7 (0,6 în cvercetele pure şi

amestecate din Franţa – Köstler, 1956).

Deoarece sunt considerate fără restricţii, tăierile preparatorii se pot executa de-a

lungul întregului an (***, 2011).

Tăierea de însămânţare are scopul ca, prin recoltarea volumului stabilit ca posibilitate

anuală, să asigure însămânţarea completă a suprafeţei în regenerare, un “acoperiş” favorabil

puieţilor instalaţi, precum şi protejarea solului, menţinându-l afînat (Lorentz şi Parade, 1867;

Bagneris, 1878).

Pentru aceasta, se recomandă ca prin tăierea respectivă să se rărească arboretul astfel

încât să rezulte o distribuţie cât mai uniformă a frunzişului (deci o acoperire cât mai

uniformă a solului de către coronament – Bagneris, 1878, Boppe, 1889) şi nu o distribuţie cât

mai uniformă a arborilor în cuprinsul arboretului, aşa cum se recomanda în urmă cu aproape

două secole (Hartig, 1805). Uniformitatea umbririi solului de către coronament poate favoriza

instalarea şi dezvoltarea ulterioară cât mai uniformă a seminţişului sub masiv, ceea ce, în mod

teoretic, va permite şi aplicarea oarecum uniformă a viitoarelor tăieri.

- 81 -

Pentru a se realiza obiectivele urmărite prin tăierea de însămânţare este obligatoriu ca

aceasta să se execute:

- în anul de fructificaţie – arborii de extras se doboară numai după diseminarea

seminţei, fără însă a se întârzia prea mult (sfârşitul lui martie-începutul lui aprilie),

deoarece “în momentul germinaţiei seminţei este nevoie de linişte desăvârşită în

pădure” (Drăcea, 1923-1924). În acest caz, arboretul se poate rări relativ uniform, fără

precauţii speciale.

- după anul de fructificaţie, când s-a instalat deja sub masiv seminţiş utilizabil. Aici,

tăierile pot fi uniforme sau neuniforme, după cum s-a instalat seminţişul, astfel încât

acolo unde acesta este continuu şi uniform, arboretul se poate rări mai puternic, în

timp ce în porţiunile fără seminţiş se intervine mai slab sau acestea se lasă neatinse

până la un nou an de fructificaţie (***, 1949b).

Intensitatea tăierii de însămânţare variază între limite largi, care depind de compoziţia

şi consistenţa arboretului bătrân, de numărul de tăieri preconizate, de condiţiile staţionale, de

exigenţele ecologice ale seminţişului speciilor dorite în compoziţia-ţel a viitorului arboret.

Astfel, în decursul timpului s-a considerat că tăierile de însămânţare se pot realiza închis

(când ramurile laterale se ating la bătaia vântului), deci consistenţa se menţine ridicată, sau

deschis, când intervalul dintre coroanele arborilor poate ajunge de la 2 la 5-6 m şi se produce

reducerea considerabilă a consistenţei (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878) În cazul

speciilor (brad, fag) cu seminţiş delicat (sensibil la arşiţă, secetă sau îngheţ), care însă poate

suporta o perioadă mai îndelungată acoperişul arboretului bătrân, intensitatea tăierii de

însămânţare nu va depăşi 20-25%, ceea ce se asimilează cu o tăiere mai mult sau mai puţin

închisă (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878). Datorită aceloraşi motive,

consistenţa rămasă după tăiere nu trebuie să coboare, în general, sub 0,7, excepţia constituind-

o unele făgete de productivitate superioară din regiunea de dealuri, unde o regenerare foarte

bună se poate obţine şi când consistenţa este redusă prin tăierea de însămânţare la 0,5-0,6

(Badea et al., 1966).

În arboretele de cvercinee (gorunete, stejărete diverse, ca în Franţa, Germania sau

S.U.A.) conduse cu tăieri succesive, intensitatea recomandată pentru tăierile de însămânţare

este mai mare (poate chiar depăşi 33% din volum). Cu toate că puieţii speciilor menţionate au

nevoi mari de lumină de la vârste fragede, trebuie ca intensitatea tăierii respective să nu

depăşească totuşi 1/3 din volumul arboretului (consistenţa după intervenţie – 0,6-0,7),

deoarece ghindele nu se pot disemina prea departe de arborii seminceri, fiind grele, şi există

- 82 -

riscul uscării şi tasării solului, al înierbării şi instalării de specii nedorite (secundare, pioniere,

arbuşti) (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878; Perrin, 1954; Nyland, 1996).

Principala problemă de rezolvat la aplicarea tăierii de însămânţare este alegerea

arborilor de extras. Deoarece ar trebui ca după intervenţie să rămână în arboret numai

exemplare semincere de valoare (viguroase, sănătoase, bine conformate şi elagate, cu coroane

simetrice şi dezvoltate lateral etc.), se recomandă ca prin tăierile de însămânţare să se

recolteze mai ales arborii cu coroanele cele mai mari, care ar putea produce ulterior vătămări

importante seminţişului instalat, cei din speciile nedorite în viitoarea pădure, precum şi cei cu

defecte, bolnavi, rămaşi în subetaj (Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Troup, 1928).

Înaintea tăierii de însămânţare într-un an de fructificaţie este obligatorie îndepărtarea

integrală a vegetaţiei arbustive şi a seminţişului preexistent neutilizabil. În plus, atunci când

solul este tasat sau înierbat puternic, se recomandă şi mobilizarea superficială a acestuia

pentru a asigura condiţii favorabile pentru germinarea seminţelor şi răsărirea-creşterea

plantulelor (Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889).

Prin tăierea de punere în lumină (de dezvoltare, secundară) se urmăreşte să se ofere

spaţiul de creştere şi lumina necesare seminţişului tânăr care între timp s-a instalat (***,

1949b).

La cvercinee (gorun, stejar), specii al căror seminţiş suportă greu şi timp scurt

acoperişul arboretului bătrân, prima tăiere de punere în lumină se aplică la 2-3 ani după cea de

însămânţare iar consistenţa se reduce până la 0,2-0,4 (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris,

1878). În schimb, la fag şi brad, specii sensibile la acţiunea factorilor climatici dar care rezistă

bine sub masiv, prima intervenţie de acest gen se aplică la (2) 3-4 (5) ani după aceeaşi tăiere,

consistenţa după recoltarea arborilor coborând până la 0,3-0,4 (Bagneris, 1878; Badea et al.,

1966). În ambele situaţii, deoarece “starea seminţişului dictează modul de intervenţie” (Troup,

1928), necesitatea intervenţiei cu tăieri de luminare este determinată numai pe teren,

observându-se posibilele semne ale lâncezirii puieţilor (frunze mici, de culori mai deschise;

creştere diminuată în înălţime a lujerului terminal) (Boppe, 1889; Schwappach, 1904).

Uneori, în făgete, s-a recomandat ca tăierea de punere în lumină să se realizeze numai luând

în considerare aspectul înălţimea puieţilor instalaţi, cu valori de 20-30 (chiar 45) cm (Hartig,

1805; Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1867).

Prin tăierea de punere în lumină se intervine numai pentru extragerea arborilor

seminceri care, acoperind seminţişul cel mai complet şi mai viguros instalat, riscă să-l

copleşească şi elimine. Aceasta face ca tăierea amintită să nu se poată aplica în mod uniform

pe întreaga suprafaţă a arboretului. Astfel, acolo unde nu există încă seminţiş nu se va

- 83 -

interveni, aşteptându-se un nou an de fructificaţie, în timp ce în zonele cu seminţiş se poate

recurge fie la o tăiere prin care acesta este luminat fie chiar la una definitivă.

În corelaţie cu intensitatea tăierii de însămânţare şi necesităţile seminţişului se poate

recurge la 2 (specii cu temperament de lumină gen cvercinee) până la 4 (specii tolerante la

umbrire dar sensibile la îngheţ sau arşiţă gen fag sau brad) tăieri de punere în lumină,

succedate la intervale de la 2-3 până la 4-5 ani (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878; ***,

1949b).

Prin tăierea definitivă se recoltează integral ultimii arbori rămaşi pe suprafaţa aflată în

curs de regenerare, astfel încât noul arboret se dezvoltă în condiţiile terenului descoperit.

Aplicarea acestei tăieri este recomandată atunci când puieţii, acoperind bine solul, formează

starea de masiv pentru prima oară (Bagneris, 1878) iar menţinerea în picioare a arborilor

bătrâni le-ar afecta creşterea, după cum doborârea şi colectarea lor ulterioară ar provoca

prejudicii noii regenerări.

În condiţiile ţării noastre se consideră în general că tăierea definitivă se poate aplica

atunci când seminţişul speciilor de valoare, devenit independent din punct de vedere biologic,

s-a instalat pe cel puţin 70% din suprafaţă şi realizează înălţimi de 30-80 cm (***, 2000d).

Prin această ultimă tăiere, vătămarea seminţişului nu poate fi evitată dar aceasta va fi

cu atât mai redusă cu cât înălţimea sa este mai mică iar tehnologia de exploatare se aplică mai

corect. În acest sens, se consideră că vătămările seminţişului prin lucrările de exploatare în

tăieri definitive pot să ajungă la valori de 30-40 (50)% şi chiar la 100% (Nyland, 1996; Glöde,

2001). În ţara noastră, procentul maxim de vătămare s-a constatat la înălţimi ale puieţilor de

peste 1-1,5 m (Dămăceanu, 1975; Vlad et al., 1997). Din acest motiv, în gorunete şi făgete se

recomandă ca tăierea definitivă să nu întîrzie după ce seminţişul a ajuns la 40-50 cm înălţime

(Badea et al., 1966; Dămăceanu, 1975, Buffet, 1978, 1980). Atunci când seminţişul de foioase

a fost vătămat prin exploatare se poate recurge la receparea (tăierea de la nivelul solului)

acestuia, operaţie care însă măreşte simţitor costurile regenerării. În plus, dacă se doreşte

ameliorarea compoziţiei arboretelor instalate pe cale naturală după tăieri succesive, se poate

recurge şi la lucrări de completare a regenerării naturale, prin care se introduc specii de

valoare economică şi culturală ridicată, inexistente în arboretul tânăr.

Regenerarea arboretelor parcurse cu tăieri succesive. După cum s-a menţionat, prin

aplicarea acestui tratament se urmăreşte regenerarea naturală din sămânţă, cât mai uniform,

sub masivul arboretului rărit treptat. Atunci când tratamentul a fost aplicat corect, o

regenerare în cantitatea şi calitatea dorite poate fi obţinută după ce arboretul a fost parcurs cu

un număr de tăieri variabil cu specia şi condiţiile staţionale şi cuprins între 2-3 (specii de

- 84 -

lumină gen pinete de pin silvestru, pin negru, laricete), 3-5 (gorunete şi stejărete), 5-6 (făgete)

şi chiar 7-8 (brădete) (Vanselow, 1949; ***, 1949b; Perrin, 1954; Cochet, 1971; Dămăceanu,

1975). Aceste intervenţii se întind pe o perioadă generală de regenerare de asemenea variabilă

cu specia şi care are valori de 4-6 ani (pinete - Schwappach, 1904; Buffet, 1984), 10-12 (15)

ani (gorunete şi stejărete - Drăcea, 1923-1924; Perrin, 1954; Silvy-Leligois, 1964a; Buffet,

1980), 20-30 de ani (făgete – Drăcea, 1923-1924; Perrin, 1954; Cochet, 1971) şi chiar 40 de

ani (brădete – Schwappach, 1904; Perrin, 1954; Cochet, 1971).

Din punctul de vedere al exploatării, aceasta este mai dificilă decât în tăierile rase

datorită repetării tăierilor, la anumite intervale de timp, pe aceeaşi suprafaţă, precum şi

existenţei seminţişului. În acest caz, lucrările de recoltare şi colectare a lemnului urmăresc

reducerea posibilelor prejudicii aduse arborilor pe picior şi seminţişului şi se realizează prin

câteva măsuri specifice (Ciubotaru, 1998):

- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, fapt impus de spaţiile reduse pe

care se poate face colectarea la prima tăiere, precum şi de existenţa seminţişului la

următoarele;

- luarea în considerare a poziţiei suprafeţelor ocupate de seminţişul instalat la stabilirea

direcţiei de doborâre a arborilor precum şi a celei de deplasare a lemnului la adunat;

- instalarea unei reţele de colectare odată cu tăierea de însămânţare (culoare de exploatare,

de 3-4 m lăţime şi distanţate la 25-50 m între ele - Hanique, 1990, 1991), care să poată fi

folosită pe toată durata de aplicare a tratamentului şi care să permită evitarea vătămării

seminţişului;

- aplicarea tăierilor pe timp de iarnă, când solul este acoperit cu zăpadă;

- colectarea lemnului cu funicularul (prin suspendare sau semitârâre) la aplicarea tăierii

definitive (Copăcean et al., 1983);

- respectarea strictă a perioadelor de exploatare stabilite prin lege, respectiv tot anul (tăieri

preparatorii), 15 IX-15 IV (tăieri de însămânţare în anul de fructificaţie) sau 15 IX – 30 IV

(tăieri de punere în lumină şi definitive) (***, 2011)

Aplicarea tratamentului. Ideea păstrării după exploatare a unui anumit număr de

arbori la ha ca seminceri pentru asigurarea regenerării naturale a arboretelor este foarte veche,

regăsindu-se în ordonanţele germane din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Aceeaşi idee se

regăseşte şi în ordonanţa franceză de la Melun din 1376, care a condus la aplicarea, începând

din 1573 (Gurnaud, 1886), a sistemului tire et aire, considerat strămoşul tăierilor succesive,

şi prin care se preconiza păstrarea, după exploatarea arboretului, a 16-20 arbori seminceri la

ha (Troup, 1928). Oricum, deşi uneori se neagă acest fapt (Huffel, 1907; Dengler, 1935),

- 85 -

totuşi părintele tratamentului amintit este considerat Georg Ludwig Hartig (1791), care l-a

propus pentru regenerarea pădurilor de fag, denumindu-l metoda reînsămânţării naturale şi a

răriturilor. Acesta a fost introdus în Franţa în prima jumătate a secolului al XIX-lea (Lorentz

şi Parade, 1837), fiind botezat cu numele actual doar la finele secolului al XIX-lea (Boppe,

1889).

Actualmente, tratamentul tăierilor succesive se aplică cu succes în S.U.A. (păduri

temperate de cvercinee pure sau amestecate, pini sudici sau duglas verde – Stoddard şi

Stoddard, 1987; Nyland, 1996), în pădurile tropicale umede de dipterocarpacee (Redhead şi

Hall, 1992), în cele boreale de pin silvestru sau pin şi molid din Rusia, Suedia, Finlanda

(Köstler, 1956; Matthews, 1989; Glöde, 2001) etc. În Europa de Vest, tăierile succesive sunt

tratamentul aproape universal aplicat în pădurile de codru (făgete, cvercete pure şi

amestecate). Între ţările unde acesta se utilizează pe scară largă se menţionează mai ales

Franţa, ale cărei păduri de cvercinee şi făgete sunt regenerate prin tăieri succesive în proporţie

de peste 90% (Oswald, 1982, în Pryor şi Savill, 1986).

În ţara noastră, primele referiri despre acest tratament au apărut în paginile Revistei

pădurilor la finele secolului al XIX-lea (Vasilescu, 1892; Stătescu, 1895). Tăierile succesive

s-au aplicat timp de peste 100 de ani în diverse formaţii forestiere dar mai ales în făgete şi

arborete amestecate de răşinoase şi fag, cele mai bune rezultate fiind obţinute în făgete (Badea

et al., 1966; Dămăceanu, 1975). Încercările îndelungate de a regenera cu tăieri succesive

pădurile pure sau amestecate de cvercinee au fost infructuoase şi au condus la dispariţia totală

sau parţială a stejarului şi gorunului (***, 1949b).

Datorită acestor insuccese, precum şi recurgerii la tratamente mai adecvate, suprafaţa

arboretelor conduse cu tăieri succesive s-a redus permanent (67% din pădurile de codru în

1948 – Costea, 1989; 47% din pădurile de codru la mijlocul anilor ‘50 – Negulescu, 1957),

ajungând actualmente la cca 25% (***, 1999). Prin ultimele norme tehnice (***, 2000b) se

recomandă aplicarea sa numai în făgete, pinete şi laricete echiene şi pure din grupa a II-a

funcţională, unde s-ar putea obţine regenerări de calitate dacă se respectă cu stricteţe tehnica

tratamentului.

8.1.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)

Acesta consistă în aceea că se urmăreşte obţinerea regenerării naturale sub masiv

prin aplicarea de tăieri repetate neuniforme, concentrate în anumite ochiuri împrăştiate

neregulat în cuprinsul pădurii, în funcţie de mersul instalării şi dezvoltării seminţişului ce va

constitui noul arboret (Negulescu, 1973).

- 86 -

Tehnica tratamentului. În principiu, tăierile progresive urmăresc realizarea

obiectivului regenerării naturale sub masiv prin două modalităţi (***, 1951):

1. Punerea treptată în lumină a seminţişurilor utilizabile existente, precum şi a celor instalate

artificial prin semănături sau plantaţii sub masiv sau în margine de masiv;

2. Provocarea însămânţării naturale prin rărirea sau deschiderea arboretului acolo unde încă

nu s-a produs.

Pentru realizarea acestor obiective, teoreticianul tratamentului tăierilor progresive

(prof. Karl Gayer de la München, în 1878) a diferenţiat trei genuri de tăieri: (1) de deschidere

a ochiurilor, (2) de lărgire şi luminare a ochiurilor, precum şi (3) de racordare a ochiurilor

(Figura 8.2.).

Figura 8.2. Schema de aplicare a tratamentului tăierilor progresive (a = tăierea de deschidere a ochiurilor; b, c, d = după tăieri de lărgire a ochiurilor şi luminare a seminţişurilor; e = după tăierea de

racordare) (din Troup, 1928)

Dacă însă unele arborete exploatabile nu au fost suficient rărite, trebuie executate în

prealabil tăieri preparatorii, care urmăresc să nu întrerupă prea mult starea de masiv

(consistenţa după tăiere 0,8) (Dengler, 1935).

Tăierile de deschidere a ochiurilor urmăresc să asigure fie dezvoltarea seminţişului

preexistent utilizabil deja instalat fie instalarea unuia nou, acolo unde încă nu există (xxx,

- 87 -

1949). Pentru realizarea acestui scop se porneşte de la porţiunile (ochiurile) existente, în care

s-au instalat deja seminţişuri utilizabile şi numai apoi se trece la crearea de noi ochiuri. Acolo

unde seminţişul preexistent este neutilizabil, acesta se indică să fie extras într-un an de

fructificaţie, când se pot executa şi lucrări de mobilizare a solului pentru pregătirea acestuia în

vederea declanşării regenerării naturale (Negulescu, 1957; Ciumac, 1967).

Principalele probleme care trebuie rezolvate la aplicarea tăierilor de deschidere a

ochiurilor se referă la repartizarea, forma, mărimea, orientarea şi numărul ochiurilor, precum

şi la intensitatea tăierii în fiecare ochi.

Repartizarea ochiurilor se face ţinând seama de starea arboretului, de mersul

regenerării şi de posibilităţile de scoatere a materialului. Astfel, tăierile trebuie să înceapă în

porţiunile mai rărite, cu arbori mai bătrâni şi cu stare mai slabă de vegetaţie. Pentru a se uşura

transportul şi protejarea seminţişului instalat este indicat ca deschiderea ochiurilor să înceapă

din interiorul suprafeţei de regenerat spre drumurile de scoatere cele mai apropiate. Pe

versanţi, ochiurile se deschis începând de sus în jos spre drumul de scoatere a lemnului care

este în general de vale (Dengler, 1935; Negulescu, 1959). Ochiurile se vor împrăştia la

distanţe destul de mari, în general cuprinse între 1 şi 2 înălţimi medii ale arboretului, astfel

încât în cadrul fiecărui ochi regenerarea să se desfăşoare independent de ochiurile alăturate

(***, 1949; Negulescu, 1959).

Forma ochiurilor poate fi, după caz, circulară, ovală, eliptică sau, cel mai adesea,

neregulată (“mai mult lungă decât rotundă, adesea cu colţuri sau, cum spunea Rebel (1929), în

formă de amoebă” – Dengler, 1935). Forma ochiurilor se alege astfel încât să se poată asigura

seminţişului umiditatea, căldura şi lumina necesare pentru instalare şi dezvoltare iar pe de altă

parte să-l protejeze contra unor eventuale vătămări. Pentru a se alege o formă optimă s-a

pornit de la maniera în care se desfăşoară regenerarea naturală sub masiv. Astfel, s-a observat

că, în regiunile călduroase şi uscate, seminţişul natural apare de preferinţă în partea sudică,

unde are asigurată umbrirea şi umiditatea necesară (Chiriţă şi Popescu, 1933). În schimb, în

regiunile înalte sau umbrite, răcoroase şi umede, seminţişul se instalează şi se dezvoltă mai

bine în partea nordică a ochiului, unde primeşte căldură suficientă. Pornind de la aceste

constatări practice, se recomandă să se deschidă ochiuri de formă eliptică, orientate cu axa

mare pe direcţia est-vest, în regiunile calde şi uscate, în timp ce în regiunile reci şi umede sunt

preferate cele eliptice orientate nord-sud (Negulescu, 1959).

Mărimea ochiurilor şi intensitatea răririi în ochiuri a arboretului bătrân depind în

primul rând de exigenţele faţă de lumină ale speciilor care se urmăreşte să fie regenerate.

Astfel, la speciile de umbră cu seminţiş sensibil la îngheţuri sau secetă (fag, brad), care au

- 88 -

nevoie de protecţie de sus şi laterală, ochiurile au mărimi de la suprafaţa proiecţiei a 2-3

arbori până la 0,5 H sau chiar 0,75 H (H este înălţimea medie a arboretului) (Negulescu, 1959;

Vlad et al., 1997). În plus, în aceste ochiuri nu se intervine cu tăieri rase ci se procedează la

rărirea arboretului în jurul arborilor seminceri care se păstrează în ochi. În arboretele din

specii de lumină (stejar, gorun), care necesită doar protecţie laterală şi creşterea în lumină

plină de sus (Stejarului îi place să crească “în blană însă cu capul descoperit” – Morozov,

1952), ochiurile vor fi mai mari, ajungând la 1-1,5 H la gorun (Purcelean şi Ciumac, 1965;

Ciumac, 1967; Dămăceanu, 1984) şi chiar 2H la stejar (Constantinescu, 1973). Pentru a se da

de la început lumină suficientă celor două specii se recomandă fie ca, în ochi, arborii să se

extragă integral (Ciumac, 1967; Constantinescu, 1973) ori consistenţa să se reducă până la

valori de 0,4-0,5 (0,6) (gorunete – Dămăceanu, 1984; Veselý, 1995).

Numărul ochiurilor, care nu se poate fixa cu anticipaţie ci rezultă pe teren, depinde de

mărimea acestora şi de intensitatea tăierilor aplicate în fiecare ochi. Cu cât ochiurile sunt mai

mari şi tăierea în ochi mai intensă, ca la gorun sau stejar, cu atât numărul lor poate fi mai mic.

Din contră, în arborete cu specii de umbră (fag, brad), unde ochiurile deschise şi intensitatea

tăierii în ochi sunt mici, şi numărul acestora este mai numeros (Negulescu, 1959). Oricum,

este necesar să se urmărească atent, din aproape în aproape, volumul de masă lemnoasă pus în

valoare în ochiurile care se deschid iar lucrarea să fie sistată atunci când s-a constatat că fost

atins volumul dorit, pentru a nu se depăşi posibilitatea anuală fixată prin amenajament.

În ochiuri se recomandă să fie extraşi arborii cu coroanele cele mai mari care, recoltaţi

ulterior, ar putea provoca vătămări grave seminţişului instalat. În plus, trebuie extrase integral

subetajul arborescent şi subarboretul, pentru a permite luminii să pătrundă la sol (Dămăceanu,

1984). Tot cu ocazia tăierii de deschidere a ochiurilor dar numai dacă se constată existenţa

unor arbori uscaţi, rupţi, doborâţi etc. se intervine şi în afara ochiurilor cu lucrări de igienă.

După ce s-a constatat că seminţişul s-a instalat în ochiurile deschise se trece la tăierile

de lărgire şi luminare a ochiurilor, ale căror obiective sunt clar definite prin denumirea

menţionată. Luminarea ochiurilor deja create, care se corelează cu ritmul de creştere şi

nevoile de lumină ale seminţişului, se face moderat şi repetat (prin mai multe tăieri) la speciile

de umbră (brad sau fag), respectiv printr-o tăiere intensă sau chiar eliminarea integrală a

acoperişului la cele de lumină (gorun, stejar) (Negulescu, 1959).

Tăierea de lărgire a ochiului se realizează fie după ce în afara acestuia s-a instalat deja

seminţiş utilizabil fie într-un an cu fructificaţie abundentă.

Principial, lărgirea ochiurilor se poate realiza prin benzi concentrice (în optimul de

vegetaţie al speciilor de valoare) sau excentrice, numai în marginea lor fertilă, unde

- 89 -

regenerarea progresează activ datorită condiţiilor ecologice favorabile. În mod practic,

ochiurile eliptice se lărgesc spre nord în zonele cu deficit de căldură, unde s-au deschis

ochiuri orientate N-S, sau spre sud în regiunile cu deficit de umiditate, unde au fost instalate

ochiuri orientate E-V (Troup, 1928; Dengler, 1935; ***, 1949; Negulescu, 1959) (Figura

8.3.).

Figura 8.3. Lărgirea concentrică (sus) şi excentrică (jos) a ochiurilor; a, a1, a2 = benzi de lărgire a ochiului; b = nucleu de regenerare; c = arboret bătrân (din Vanselow, 1949)

În general, lăţimea benzii variază după natura speciei şi mersul regenerării. În general,

ea nu depăşeşte o înălţime medie de arboret (20-30 m), dar poate fi mai mică la speciile de

umbră sau când regenerarea este anevoioasă şi mai mare (2-3H) la cele de lumină sau în

condiţii de regenerare foarte favorabile (Negulescu, 1959). Dacă însă regenerarea, cu toate că

tăierea de lărgire a ochiului s-a aplicat corect într-un an de fructificaţie, decurge anevoios, este

necesar să se execute lucrări de favorizare a instalării seminţişului sau lucrări de asigurare a

dezvoltării acestuia (extragerea seminţişului neutilizabil şi a subarboretului, receparea

seminţişului de foioase vătămat, descopleşiri, completarea zonelor neregenerate etc).

Atunci când ochiurile, precum şi porţiunea dintre ele, sunt destul de bine regenerate şi

apropiate între ele, se poate recurge la tăierea de racordare, care constă din eliminarea printr-

o singură tăiere a ultimelor exemplare rămase din vechiul arboret între ochiurile regenerate

(Negulescu, 1959). Ca şi la tăierile succesive, se recomandă ca această lucrare să fie aplicată

când seminţişul, ajuns la independenţă biologică, ocupă cel puţin 70% din suprafaţă şi are o

- 90 -

înălţime de 30-80 cm. În gorunetele şi stejăretele de la noi, din raţiuni legate de necesitatea

reducerii la maximum a vătămărilor produse cu ocazia tăierilor de racordare, se recomandă ca

acestea să se aplice înainte ca seminţişul să atingă 0,5 m înălţime (Purcelean şi Ciumac, 1965;

Ciumac, 1967).

Dacă însă regenerarea este îngreunată sau seminţişul instalat este puternic vătămat,

tăierea de racordare se poate executa însă este urmată imediat de completări în porţiunile

neregenerate.

La aplicarea tratamentului tăierilor progresive, posibilitatea fixată pe volum poate fi

realizată din orice parte a suprafeţei periodice în rând. Pentru recoltarea acesteia, în anii cu

fructificaţie se intervine cu tăieri de deschidere şi de lărgire a ochiurilor iar în cei lipsiţi de

fructificaţie cu celelalte feluri de tăieri (preparatorii, de luminare a ochiurilor sau de

racordare).

În arboretele parcurse cu acest tratament din România, perioada generală de

regenerare a fost adoptată la 20 de ani însă tratamentul s-ar putea aplica fie în varianta cu

perioadă normală (15-20 ani ca la gorun – Chiriţă şi Popescu, 1933) fie cu perioadă lungă

(30 de ani ca la brad şi fag) de regenerare (***, 1949; Negulescu, 1959). Mai importantă

pentru succesul regenerării este perioada specială de regenerare a fiecărui ochi în care a fost

declanşată regenerarea. Ţinând cont de capacitatea de rezistenţă sub masiv a speciilor

importante conduse cu tăieri în ochiuri (2-3 ani la stejar, 4-6 ani la gorun – Negulescu şi

Săvulescu, 1965), se recomandă ca perioada specială de regenerare să nu depăşească 2-4 ani

la stejar, 5-7 ani la gorun, respectiv 8-12 ani la fag şi brad (***, 2000b).

În aplicarea tăierilor progresive, împrăştierea tăierilor pe suprafeţe mari generează

mari cheltuieli de exploatare. În plus, tăierile sunt îngreunate mult de modul împrăştiat al

ochiurilor pe suprafaţa respectivă şi de felul în care se face lărgirea acestora. De aceea, se

recomandă luarea unor măsuri pentru limitarea prejudiciilor asupra seminţişului instalat în

ochiuri prin (Dengler, 1935; Copăcean et al., 1983; Furnică şi Beldeanu, 1985; Ciubotaru,

1998; Oprea şi Sbera, 2000):

- aplicarea metodei de exploatare în multipli de sortimente, care permite ulterior

deplasarea dirijată a lemnului de la cioată şi, deci, posibilitatea ocolirii ochiurilor de

seminţiş;

- doborârea arborilor în afara ochiurilor de seminţiş, spre arboretul bătrîn, pe unde să se

realizeze şi colectarea lemnului;

- crearea unei reţele de colectare (culoare de exploatare) care să poată fi folosită pe

întreaga durată de aplicare a tratamentului;

- 91 -

- doborârea şi colectarea lemnului în perioada de iarnă, când solul este acoperit cu

zapadă. În legătură cu perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului,

aceasta este tot anul (tăieri de deschidere a ochiurilor în afara anului de fructificaţie),

15 IX-31III (tăieri de deschidere a ochiurilor în anul de fructificaţie), respectiv între

15 IX şi 15 (30) IV la tăierile de punere în lumină şi racordare (***, 2011).

Şi la aplicarea tăierilor progresive se produce vătămarea seminţişului, care a atins valori

de 35-62% (când nu s-au luat măsuri speciale de protejare a acestuia), respectiv de 8-20%

dacă seminţişul a fost protejat în timpul lucrărilor de exploatare (Vlad et al., 1997).

Prin aplicarea tratamentului tăierilor în ochiuri regenerarea beneficiază de protecţia de

sus şi laterală a arboretului bătrân. Aceasta permite o proporţionare a amestecului de specii,

în condiţiile în care “tratamentul tăierilor în ochiuri este o formă excelentă pentru

reconstruirea unor arborete amestecate, deoarece oferă scutul superior şi lateral necesar chiar

şi speciilor celor mai sensibile” (Dengler, 1935). Instalarea unor regenerări amestecate este

însă realizabilă numai prin adoptarea corectă a perioadei speciale de regenerare şi a unui ritm

corespunzător de revenire cu tăierile, care să permită dezvoltarea seminţişului instalat la

fiecare fructificaţie.

Prin aplicarea tăierilor în ochiuri se instalează un arboret tânăr care prezintă un profil

ondulat, din care se ridică conurile de regenerare ale fiecărui ochi, ca nişte “vârfuri cu pante

line” (Dengler, 1935 – fig. 24).

Aplicarea tratamentului. Deşi recomandat încă din secolul al XVIII-lea în Germania

(ordonanţa din Hessa şi Kassel (1761) menţionează clar “regenerarea dirijată în buchete sau

grupe” - Chiriţă şi Popescu, 1933), tratamentul tăierilor în ochiuri a fost sistematizat şi

perfecţionat numai la finele secolului următor de către Gayer (1878). Acesta este considerat

părintele “silviculturii apropiate de natură”, bazată pe regenerarea naturală a pădurii şi crearea

de arborete amestecate (Schütz, 1990). Din acest motiv, Gayer a fundamentat tăierile

progresive ca un protest la aplicarea pe scară largă a tăierilor rase, care au condus la

conversiunea spre monoculturi echiene de molid a pădurilor naturale amestecate şi

neregulate (Troup, 1928).

În ţara noastră, deşi tratamentul amintit a fost propus spre aplicare încă de la finele

secolului al XIX-lea (Danilescu, 1895 – pentru favorizarea bradului, care tinde să dispară din

făgete), acesta a fost luat în considerare de Consiliul Tehnic al Pădurilor numai în 1938

(Negulescu, 1957). Rolul cel mai important în diseminarea şi utilizarea sa l-au avut Chiriţă şi

Popescu (1933), care au stabilit modul practic de utilizare a tratamentului tăierilor progresive

pentru regenerarea naturală a gorunetelor. O contribuţie importantă la introducerea tăierilor în

- 92 -

ochiuri în România a avut-o şi prof. Marin Drăcea, sub conducerea căruia, începând din 1921,

s-a aplicat în ocolul silvic Ţigăneşti (actualmente Snagov) metoda de refacere a stejăretelor

prin semănături în ochiuri sub masiv (metoda lui Mortzfeld) (Rădulescu, 1928, 1935; Chiriţă

şi Popescu, 1933). Deşi uzează tot de intervenţii în ochiuri, în care însă seminţişul se

instalează pe cale artificială, această metodă nu poate fi considerată echivalentă cu tratamentul

tăierilor în ochiuri ci doar o variantă a acestuia (Negulescu, 1957).

După naţionalizarea pădurilor (1948), tratamentul tăierilor progresive s-a aplicat în

mod continuu, însă cu o pondere variabilă de la o etapă la alta [de la 15,2% din suprafaţa

pădurilor de codru la mijlocul anilor ’50 (Negulescu, 1957) la 45% din suprafaţa pădurilor

ţării în 1998 (***, 1999)]. Acesta este actualmente recomandat (***, 2000b) în marea

majoritate a pădurilor de la noi dar mai ales în cele de amestec gen molideto-făgete, molideto-

brădete, brădeto-făgete, amestecuri de răşinoase cu fag, goruneto-făgete, şleauri, cvercete pure

sau amestecate. Este însă total contraindicată aplicarea sa în pădurile pure de molid deoarece,

odată cu lărgirea ochiurilor şi izolarea arborilor seminceri, le face şi mai vulnerabile la

acţiunea vântului (Troup, 1928).

Să ne amintim

Tratamentul tăierilor succesive include trei tăieri de regenerare: de însămânţare, de punere în lumină (secundare, de dezvoltare) şi definitivă (finală). La acestea se poate adăuga şi o tăiere preparatorie.

Intensitatea tăierii preparatorii nu depăşeşte 25% din suprafaţa sau volumul arboretului în picioare.

Prin tăierea de însămânţare se urmăreşte să se asigure o acoperire cât mai uniformă a solului de către coronament.

Intensitatea tăierii de însămânţare poate atinge 20-25% la speciile de umbră (fag, brad), respectiv chiar peste 33% la cele de lumină (cvercinee).

Prin tăierea de punere în lumină, consistenţa arboretului rămas se reduce în făgete şi brădete la 0,3-0,4.

Tăierea definitivă se aplică, în România, când seminţişul speciilor de valoare ocupă cel puţin 70% din suprafaţă şi are 30-80 cm înălţime.

La tăierea de deschidere a ochiurilor, acestea au, în cvercete, mărimi ajungând la 1-1,5 H în gorunete şi chiar 2H în stejărete.

Ochiurile se pot lărgi concentric (în optimul de vegetaţie al speciilor valoroase) sau excentric, numai în marginea lor fertilă.

Tăierea de racordare a ochiurilor, în România, se poate executa în condiţii de regenerare identice celor de la tăierile definitive.

Rezumat

- 93 -

Unitatea de învăţare nr. 8 prezintă principalele aspecte referitoare la aplicarea

tratamentelor cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv. Astfel, după prezentarea unor aspecte

generale legate de aceste tratamente, se detaliază modul teoretic şi practic în care se aplică atât

tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri), cât şi cel al tăierilor succesive (uniforme).


1. Care sunt tratamentele cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv?

2. Care este intensitatea maximă a tăierilor preparatorii la aplicarea tăierilor sucesive?

3. Ce se urmăreşte prin aplicarea tăierilor de însămânţare?

4. Până la ce nivel se poate reduce consistenţa unui arboret parcurs cu tăieri de punere în

lumină (dezvoltare)?

5. Când se pot executa tăierile definitive sau de racordare a ochiurilor în pădurile de la noi?

6. Care sunt tăierile specifice tratamentului tăierilor progresive (în ochiuri)?

7. Ce mărime au ochiurile deschise în arborete de stejar pedunculat?

8. Cum se realizează lărgirea ochiurilor?

9. Ce lungime are perioada specială de regenerare la aplicarea tăierilor progresive?


Să se prezinte comparativ, pe baza informaţiei din unitatea de învăţare nr. 8,

principalele caracteristici ale tratamentelor tăierilor succesive (uniforme) şi progresive (în

ochiuri) şi posibilităţile de aplicare practică în diverse formaţii forestiere din România.

Mod de transmitere de către student a temei de control către cadrul didactic: la

activităţile practice din cursul semestrului.

Mod de transmitere a evaluării temei de control de către cadrul didactic către student:

idem


- 94 -


REGIME ŞI TRATAMENTE (IV)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 9 prezintă bazele teoretice şi aplicative ale tratamentelor cu

tăieri continue (tratamentul codrului grădinărit) şi cu tăieri combinate (tratamentul tăierilor

cvasigrădinărite (jardinatorii).

Competenţe


- definească şi aplice practic tratamentul codrului grădinărit;

- definească şi aplice practic tratamentul tăierilor tăierilor cvasigrădinărite.

Cuprins9.1. Tratamente cu tăieri continue..................................................................................... 959.1.1. Tratamentul codrului grădinărit.............................................................................. 959.2. Tratamente cu tăieri combinate.................................................................................. 1049.2.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)............................................... 104

9.1. Tratamente cu tăieri continui9.1.1. Tratamentul codrului grădinărit

Principial, acesta constă în extragerea anuală de ici şi de colo a arborilor aleşi după

anumite criterii, regenerarea golurilor rămase în arboret producându-se în mod natural

(Negulescu, 1973).

Aplicarea tratamentului. Principiul codrului grădinărit, caracterizat printr-un amestec

confuz de arbori de toate vârstele şi toate dimensiunile sau un ansamblu de mici buchete

destul de puţin uniforme, repartizate fără nici o ordine (Bagneris, 1878) (Figura 9.1.), este

perenitatea structurii arboretului, prin care se poate asigura obţinerea unei producţii relativ

constante de masă lemnoasă.

- 95 -

Figura 9.1. Proiecţia verticală şi curba normală de distribuţie a arborilor într-un arboret grădinărit (din Burschel şi Huss, 1997)

Pentru realizarea acestui scop, se consideră obligatorie realizarea unei anumită gradări

a arborilor pe diverse categorii de diametre (a unei curbe de echilibru), exprimată în două

modalităţi:

1. Progresie geometrică descrescătoare (de Liocourt, 1898): A; A/q; A/q2; A/q3;……A/qn-1

2. Funcţie exponenţială (Meyer, 1933): y = ke-αx

A = numărul de arbori din prima categorie de diametre1/q = raţia progresiei geometricey = numărul de arbori din categoria de diametre xe = baza logaritmului naturalk şi α = parametri care depind de caracteristicile arboretelor

Această structură de echilibru grădinărit trebuie mai întâi realizată şi apoi menţinută

cu continuitate, obligaţie care se poate realiza doar cu ajutorul controlului repartiţiei

numărului de arbori pe categorii de diametre sau pe clase de grosime. În acest scop, se

procedează la inventarierea periodică (integrală, ca în Elveţia, sau în suprafeţe de probă

permanente, ca în ţara noastră) a arboretului pe categorii de diametre de 4 cm, începând de la

categoria de 12 cm (România – ***, 2000c), respectiv pe clase de diametre de 5 cm începând

de la clasa de 20 cm (Elveţia, Franţa – Borel, 1929; Favre şi Oberson, 2002).

Această inventariere repetată periodic permite evidenţierea structurii reale (distribuţiei

numărului de arbori pe categorii sau clase de diametre) a arboretului, precum şi calculul

volumului real şi al creşterii reale ale acestuia.

- 96 -

În ţara noastră, precum şi în alte regiuni (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, Canada)

unde există interes pentru aplicarea tratamentului codrului grădinărit, deoarece pădurile nu au

ajuns încă la structuri de echilibru se recomandă aplicarea tăierilor de transformare spre

grădinărit. Acestea au scopul de a apropia structura reală a arboretului de cea de echilibru şi,

în mod practic, se consideră că, cu cât este mai mare diferenţa între cele două structuri, cu atât

va fi mai lungă durata procesului de transformare. Astfel, dacă în arboretele pluriene în curs

de transformare spre grădinărit, durata procesului amintit poate ajunge la 20-30 de ani

(Dissescu et al., în Filipescu, 2001), în cele regulate este nevoie de o durată mai lungă, care

poate chiar depăşi lungimea unui ciclu de producţie de codru (Schütz, 1981, 1989; Costea,

1962, Vlad, 1975, Florescu şi Spârchez, 1975, Chavanne, 1996, toţi în Filipescu, 2001).

În general, prin aplicarea unei tăieri de codru grădinărit se urmăreşte realizarea

simultană a mai multor obiective, respectiv (Negulescu, 1973):

- regenerarea naturală în toate punctele deschise;

- degajarea exemplarelor din porţiunile tinere, care nu mai pot suporta acoperişul arborilor

din jur;

- proporţionarea amestecului;

- obişnuirea treptată a arborilor de viitor cu starea de izolare;

- dezvoltarea normală a coroanelor la arborii valoroşi de talie mijlocie, pentru activarea

creşterii lor viitoare;

- îndepărtarea arborilor defectuoşi sau prea bătrâni, a celor atacaţi de boli şi dăunători şi

care ar constitui focare de infecţie pentru exemplarele din jur;

- realizarea şi menţinerea structurii grădinărite cu cel mai înalt potenţial de producţie sau

protecţie.

Din acest motiv, se consideră că tăierea grădinărită trebuie să se execute pe baza mai

multor criterii de recoltare a arborilor care, în ordinea descrescătoare a importanţei lor, sunt

(Schütz, 1989):

1. De regenerare;

2. De selecţie şi educare;

3. De regularizare (normalizare) a structurii;

4. De recoltă;

5. De intervenţii forţate (sanitare).

Prin luarea în considerare a acestor criterii se poate încerca rezolvarea problemei

principale a tratamentului codrului grădinărit care este alegerea arborilor de extras

(amplasarea masei lemnoase). Din acest punct de vedere, tratamentul amintit presupune două

- 97 -

variante şi anume (Boppe, 1889; Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; Dengler, 1935; ***,

1949):

- grădinăritul cultural tipic, când recoltarea arborilor se face an de an de pe întreaga

suprafaţă a pădurii (unităţii de producţie).

- grădinăritul cultural concentrat, când suprafaţa pădurii se împarte în mai multe cupoane,

iar recoltarea arborilor se face în fiecare an numai dintr-un singur cupon (Figura 9.2.).

Figura 9.2. Schema aplicării codrului grădinărit concentrat (sus = înainte de intervenţie; jos = după intervenţie) (din Bastien, 1999)

În cazul ambelor variante s-au propus două modalităţi distincte de aplicare (Bagneris,

1878; Stătescu, 1887; Negulescu, 1959):

1. Tăieri grădinărite pe arbori consideraţi individual. Acestea se recomandă în cazul

arboretelor ±pluriene din specii de umbră (brad, fag).

2. Tăieri grădinărite pe mici buchete de arbori. Acestea constau în recoltarea a 3-4 până

la 7-8 arbori dintr-un singur loc şi s-au propus în cazul molidului sau al altor specii

mai exigente faţă de lumină (pin silvestru, larice).

Grădinăritul cultural tipic, datorită marii împrăştieri a tăierilor la nivelul întregii

păduri, este o variantă greoaie şi neeconomică, ceea ce o face total nerecomandabilă în

practica silvică.

La grădinăritul cultural concentrat, care este varianta aplicată în toate ţările unde

tratamentul prezintă importanţă (Elveţia, Franţa, Germania, Slovenia, România), unitatea de

producţie se împarte de la început în cupoane, care grupează mai multe unităţi amenajistice.

Prin alcătuirea cupoanelor se urmăreşte ca acestea să aibă volume pe picior (fond de

producţie) şi creşteri în volum sensibil egale, astfel încât să permită recoltarea posibilităţii

- 98 -

anuale stabilite pentru întreaga unitate de producţie. Prin amenajament se fixează cu

anticipaţie ordinea de parcurgere a cupoanelor, precum şi defalcarea posibilitatăţii anuale pe

fiecare unitate amenajistică componentă a cuponului (Rucăreanu, 1967; Rucăreanu şi Leahu,

1982; Giurgiu, 1988).

Intervalul de timp dintre două intervenţii pe acelaşi cupon se numeşte rotaţie (R).

Mărimea rotaţiei este egală cu numărul cupoanelor, la noi adoptându-se varianta cu 10

cupoane (deci şi R = 10). În alte ţări europene, unde tradiţional se recomandau rotaţii de 5-10

ani (Bagneris, 1878; Jolyet, 1916; Borel, 1929), actualmente mărimea acesteia este stabilită

astfel încât să fie posibilă recoltarea printr-o tăiere a unui volum ideal de 60-80 m3/ha (Silvy-

Leligois, 1964b; Schütz, 1989). Această cerinţă a condus la rotaţii de 8 ani în Elveţia (Zaric şi

Schneider, 1992) şi 8-12 ani în Franţa (Silvy-Leligois, 1964; Herbert, 1994), valori mai mici

decât rotaţiile utilizate în Japonia (15 ani - Nigi, 1984, 1988) şi Canada (Québec – 15, chiar

20 de ani – Majcen, 1994; Majcen şi Bédard, 2000). Dacă rotaţia este lungă, tăierile sunt mai

concentrate (“crează adevărate ochiuri în arboret” – Borel, 1929), au intensităţi mai mari, care

pot ajunge la 30% din volumul sau suprafaţa de bază ale arboretului pe picior (Majcen, 1994)

şi sunt favorizate speciile de lumină. Dacă însă rotaţia este scurtă, lucrările se împrăştie pe

suprafeţe mai mari, se revine mai des cu tăierile dar intensitatea lor este mai mică (în general

de 15-20%, intervalul optim fiind considerat de 16-17% – Silvy-Leligois, 1964b; Chantreuil,

1965) şi sunt favorizate speciile de umbră.

Punerea în valoare a masei lemnoase include alegerea, inventarierea şi marcarea

arborilor de extras în fiecare din punctele alese, cu obligaţia de a nu se depăşi valoarea

posibilităţii fixate, care se stabileşte pe volum cu ajutorul metodei controlului (Gurnaud,

1886). Conform acesteia, valoarea posibilităţii anuale (P) de extras din arboretele tratate în

codru grădinărit depinde de creşterea curentă în volum (Iv) şi de diferenţa (Q) dintre fondul de

producţie (volumul) real (Vr, determinat în urma inventarierilor şi prelucrărilor ulterioare de

birou) şi fondul de producţie (volumul) normal (Vn, indicat orientativ în normele tehnice -

***, 2000, Tabelul 9.1.), după formula:

Tabelul 9.1. Valori orientative maxime ale fondului normal de producţie în arborete grădinărite (***, 2000c)

Specia Clasa de producţieI II III IV V

Fond normal de producţie, m3/haMolid 847 697 548 405 268Brad 729 609 494 385 285Fag 598 478 372 279 197

- 99 -

P = IV ± Q, unde:

Iv = (V2 + VT – V1)/r

V1 = volumul arboretului la începutul perioadei de r aniVT = volumul arborilor extraşi în decursul perioadei de r aniV2 = volumul arboretului la sfârşitul perioadei de r anir = rotaţia

Din analiza formulei prezentate rezultă că, într-o pădure grădinărită apropiată de

starea normală (Q apropiată de 0), volumul care se poate recolta se apropie de creşterea

curentă a acesteia. Dacă însă valoarea lui Q este negativă sau pozitivă, posibilitatea poate fi

mai mică sau mai mare decât creşterea curentă a pădurii.

În contextul tabelului de mai sus este interesant de subliniat că volumele considerate

optime pentru pădurile noastre grădinărite sunt mult mai mari decât cele recomandate în

păduri similare din ţări cu tradiţie îndelungată în aplicarea grădinăritului (Franţa, Elveţia). În

aceste ţări, valorile volumelor optime nu depăşesc în general, indiferent de specie, valoarea de

500 m3/ha, nivelul optimul fiind limitat la 300-350 m3/ha (Silvy-Leligois, 1964b; Schütz,

1989).

Oricum, normele tehnice româneşti (***, 2000c) recomandă ca valoarea posibilităţii

de extras în decursul unei rotaţii de 10 ani să nu depăşească 15-17% din mărimea fondului de

producţie real în arboretele pluriene şi relativ pluriene, respectiv 12-14% în cele echiene şi

relativ echiene aflate în curs de transformare spre grădinărit.

Odată posibilitatea stabilită se poate trece la alegerea arborilor de extras, operaţie

care se bazează pe compararea structurii reale cu structura optimă pentru pădurea respectivă.

Ca şi la tăierile de transformare spre grădinărit, structura reală se determină după inventarieri

pe teren, în timp ce structura optimă se calculează cu ajutorul relaţiilor lui de Liocourt sau

Meyer prezentate mai sus ori prin alegerea unor modele de pădure grădinărită cu starea

optimă realizată sau în curs de realizare (Rucăreanu şi Leahu, 1982; Florescu, 1991).

În acelaşi timp cu alegerea modelului de structură optimă, în silvicultura noastră se

fixează şi diametrul-ţel (diametru-limită) (Tabelul 9.2.).

- 100 -

Tabelul 9.2. Diametre limită (ţel) pentru arboretele de tip grădinărit (***, 2000c)

Grupa funcţională

Subgrupa funcţională

Specia Diametrul-limită la clasa de producţie….. (cm)I II III IV V

I

1 Br-Mo 76 72 64 60 56Fa 68 64 60 56 52

2-3 Br-Mo 68 64 60 56 52Fa 64 60 56 52 48

4-5 Br-Mo 100 90 80 70 60Fa 92 84 76 68 60

II - Br-Mo 92 84 76 68 60Fa 84 76 68 60 52

Şi în privinţa mărimii diametrului-ţel se constată diferenţe importante între silvicultura

de la noi şi cea din ţări cu o practică îndelungată a grădinăritului în sensul că valorile sale sunt

în aceste ţări mult mai mici, de maximum 55-60 cm la brad (Borel, 1929; Cochet, 1971;

Everard, 1985; Schütz, 1981, 1989) şi de 45-50 (55) cm la molid şi fag (Borel, 1929; Cochet,

1971; Everard, 1985). În plus, încă de la începutul secolului trecut (Troup, 1928) se

recomandă să se renunţe la obligativitatea folosirii diametrului-ţel pentru extragerea arborilor,

acesta având doar o valoare orientativă.

Astfel, exploatabilitatea se constată şi nu se decretează, vigoarea şi calitatea fiind

criteriile care trebuie să prezideze alegerea arborilor de recoltat (Bastien, 1999). De aceea,

dacă arborele care a atins deja diametrul-ţel încă realizează creşteri curente active, el se poate

menţine în continuare. Dacă însă aceste creşteri curente nu mai sunt susţinute, arborele se

poate extrage imediat (Filipescu, 2001).

În principiu, prin tăierile grădinărite se extrag arborii care depăşesc diametrul-ţel,

precum şi cei din categoriiile excedentare de diametre, rezultaţi după compararea structurii

reale şi optime a arboretului. În mod practic însă, datorită multiplelor obiective care se

urmăresc prin aplicarea acestor tăieri, se extrag cu prioritate arborii groşi cu diametrul egal

sau mai mare decât diametrul-ţel (notaţi cu g în fig. 27), arborii uscaţi, rupţi, doborâţi (s), cu

coroane prea puternic dezvoltate, din toate categoriile dimensionale, precum şi o parte din

arborii sănătoşi din categoriile excedentare (i), cei aparţinând unor specii (d) sau fenotipuri

mai puţin valoroase (e), fără însă a se depăşi valoarea posibilităţii fixate. Deoarece arborii

care se extrag au dimensiuni extrem de variabile, la aplicarea grădinăritului nu mai este

posibilă diferenţierea produselor principale de cele secundare, ambele rezultând în acelaşi

timp cu ocazia fiecărei intervenţii.

În punctele sau ochiurile deschise cu ocazia fiecărei tăieri nu se mai intervine ulterior

cu lucrări, pentru ca regenerarea să se realizeze fără dificultăţi. În măsura posibilităţilor

- 101 -

tehnice şi mai ales economice, în aceste puncte se va interveni cu lucrările pe care le reclamă

starea seminţişului instalat.

Aplicarea tratamentului codrului grădinărit ridică probleme deosebite pentru

exploatare datorită necesităţii protejării arborilor pe picior, a seminţişului şi solului. În aceste

condiţii este necesar ca tăierile care se aplică să aibă în vedere (Copăcean et al., 1983; Furnică

şi Beldeanu, 1985; Ciubotaru, 1998):

- marcolarea (marcarea colorată, cu benzi orizontale de vopsea, lapte de var, materiale

textile sau plastice ) arborilor de valoare, pentru a fi protejaţi în timpul lucrărilor de

recoltare-colectare;

- doborârea dirijată a arborilor şi în ordinea răşinoase-foioase, arbori subţiri-arbori groşi;

- aplicarea metodei de exploatare în trunchiuri şi catarge pentru arborii de dimensiuni mici

şi a metodei multiplilor de sortimente la cei de dimensiuni mari;

- crearea unei reţele de colectare cu caracter permanent, care uşurează mult aplicarea

tratamentului.

În pădurea grădinărită, regenerarea se produce în condiţii favorabile, folosindu-se toţi

anii de sămânţă. Cu toate acestea, sunt favorizate în mod evident speciile de umbră, aşa cum

este bradul (“În zilele noastre nu există păduri grădinărite fără brad” – Balsiger, 1914, în

Köstler, 1956), în arborete pure sau amestecate cu molidul şi fagul.

Aplicarea tratamentului. Codrul grădinărit a fost aplicat de secole în forma sa

empirică, de recoltare a arborilor pe alese, prin tăieri pe diametru (extragerea unor arbori

care depăşeau un diametru impus), mai ales în brădetele montane. Nu există mărturii literare

sau legislative despre acest mod de gospodărire până la documentul din 29 august 1730 pentru

amenajarea pădurilor de brad din Franche-Comté (Franţa), unde exploatarea “în grădinărit” se

făcea din aproape în aproape pe suprafeţe egale, unde se revenea o dată la 10 ani (Gurnaud,

1886). Fundamentarea sa ştiinţifică a început însă numai odată cu apariţia metodei

controlului, prezentată de către francezul Adolphe Gurnaud cu ocazia Expoziţiei universale de

la Paris din 1879. La scurt timp (1901), această metodă a fost completată şi dezvoltată de

către elveţianul Henry Biolley, cel care a introdus noţiunea de grădinărit cultural, pentru a-l

distinge de forma sa empirică.

Metoda controlului a fost pentru prima oară pusă în practică în 1888 de către Biolley

într-o pădure de 30 ha aparţinând Corporaţiei celor 6 comune (Favre şi Oberson, 2002), în

scurt timp fiind extinsă la scara fondului forestier din întregul canton Neuchâtel (Schütz,

1997).

- 102 -

La nivel european, codrul grădinărit s-a extins rapid dar pe o scară redusă în diverse

ţări, fiind actualmente aplicat pe cca 500.000 ha (brădete montane pure sau în amestec cu

fagul şi, uneori, cu molidul), din care cca 320.000 ha în Europa Centrală şi de Vest (Tabelul

9.3. şi Figura 9.3.).

Tabelul 9.3. Aplicarea codrului grădinărit în ţări din centrul şi vestul Europei (din Schütz, 1997)

Ţara Suprafaţa pădurilor grădinărite (mii ha)

Suprafaţa pădurilor grădinărite, în % din suprafaţa pădurilor ţării

Franţa ~ 150 1,1Germania ~ 60 < 2Austria ~ 60 < 2Elveţia 100 8,4Slovenia ~ 100 12

Total 470 -

Figura 9.3. Distribuţia geografică a regiunilor cu tradiţie istorică în aplicarea codrului grădinărit (1- Jura franceză; 2 – Jura elveţiană (cantonul Neuchâtel); 3 – Emmental, Elveţia; 4 – Pădurea Neagră,

Germania; 5 – păduri din regiunile Bregenz (Austria) şi Allgäu (Germania); 6 – păduri de fag din Thuringia (Germania); 7 – munţii Bacher şi Karavanque din Slovenia de Nord; 8 – platourile carstice

dinarice din Slovenia Centrală) (din Schütz, 1997)

- 103 -

În plus, merită amintită aplicarea sa, pe o scară mult mai redusă, şi în Slovacia (3-4

mii ha), Bulgaria (3 mii ha), Slovenia, Croaţia şi Bosnia (câteva zeci de mii ha), Grecia, Italia

şi România (Schütz, 1997).

În afara continentului european, tratamentul codrului grădinărit se aplică în S.U.A.

(păduri amestecate cu foioase de umbră– Tubbs et al., 1983, în Matthews, 1991), Canada

(provincia Québec, unde se utilizează din 1983 pe cca 40.000 ha/an în păduri neregulate cu

specii de foioase de umbră – Majcen, 1994, Majcen şi Bédard, 2000), Japonia (arborete cu

specii de răşinoase de umbră gen Thujopsis dolabrata – Nigi, 1984, 1988) etc.

În România, până la finele secolulului al XIX-lea, codrul grădinărit s-a aplicat în

forma sa empirică, urmărindu-se recoltarea arborilor care depăşeau un anumit diametru (30

cm), fără nici o preocupare pentru regenerare, ceea ce a dus la eşecuri în multe cazuri.

Abia după apariţia H.C.M. 114/1954 codrul grădinărit s-a recomandat pe 2-3 % din

suprafaţa fondului nostru forestier, în arborete amestecate de răşinoase şi foioase din grupa I

funcţională (Dissescu et al., 1987, din Filipescu, 2001).

Actualmente, datorită multiplelor probleme pe care le presupune şi care s-au reliefat în

prezentarea tehnicii sale de aplicare, codrul grădinărit se recomandă să fie limitat numai la

pădurile montane relativ pluriene şi pluriene, care îndeplinesc prioritar funcţii de protecţie

(***, 2000b). Acestea fac parte din formaţiile brădetelor, brădeto-făgetelor, molidişurilor,

molideto-făgetelor, amestecurilor de fag şi răşinoase sau făgetelor.

În aplicarea sa nu trebuie însă niciodată uitat că tratamentul codrului grădinărit este

unul fin, intensiv (Drăcea, 1923-1924), care reclamă multă muncă şi artă (Dengler, 1935),

ceea ce îl face o formă forestieră rară, ca să nu zicem marginală (Schütz, 1997).

9.2. Tratamente cu tăieri combinate9.2.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii)

Acest tratament presupune tot intervenţii în ochiuri, dar cu o perioadă generală de

regenerare mai lungă decât la tăierile progresive, ceea ce a făcut să fie considerat în trecut

drept “tăieri progresive cu perioadă de regenerare lungă” (Drăcea, 1923-1924).

Tehnica tratamentului. În mod practic, aplicarea tăierilor cvasigrădinărite începe cu

stabilirea lungimii perioadei generale de regenerare, cuprinsă în general între 40 de ani (specii

de lumină gen stejar şi gorun) şi 60 de ani (brad) (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; ***,

1949). Această operaţie este urmată de alegerea vârstei exploatabilităţii arboretelor de parcurs

cu tăieri cvasigrădinărite (în general de 120, chiar150 de ani) şi începerea tăierilor la o vârstă

- 104 -

aproximativ egală cu vârsta exploatabilităţii minus o treime din durata perioadei generale de

regenerare adoptate (cca 80 de ani – ***, 2000b).

La primele intervenţii în arboretul exploatabil, inclus în suprafaţa periodică în rând, se

intervine împrăştiat şi neuniform pe suprafaţa acestuia, în primul rând în porţiunile unde

există seminţiş utilizabil instalat precum şi în alte puncte unde, într-un an de fructificaţie, se

încearcă instalarea seminţişului speciilor de valoare economică şi silviculturală.

Intervenţiile se realizează în ochiuri a căror mărime variază în general între 0,5-1,0 H

(H – înălţimea medie a arboretului) la fag şi brad şi 1-1,5H la cvercinee (Vlad et al., 1997). În

porţiunile de arboret unde seminţişul preexistent utilizabil a ajuns la independenţă biologică

se poate trece deja la recoltarea integrală, printr-o tăiere rasă, a arboretului bătrân (***, 1949),

în timp ce acolo unde se urmăreşte instalarea seminţişului consistenţa se răreşte până la 0,4

(stejar), 0,5 (gorun, molid), 0,6 (fag) sau chiar 0,7 (brad) (Vlad et al., 1997).

Asupra fiecărui ochi, în funcţie de periodicitatea fructificaţiei, precum şi de creşterea

şi dezvoltarea seminţişului instalat, se intervine de 1-3 ori, mai puţine intervenţii fiind

necesare la speciile de lumină gen cvercinee şi mai multe la cele de umbră gen fag şi brad.

Pe ansamblul arboretului parcurs cu tăieri jardinatorii se revine cu intervenţiile

specifice (de deschidere, lărgire-luminare sau de racordare a ochiurilor), datorită împrăştierii

mari a ochiurilor, de 4-8 (10) sau chiar de mai multe ori, în funcţie de temperamentul speciilor

de regenerat (intervenţii mai puţine la cele de lumină) şi de lungimea perioadei generale de

regenerare (Kenk, 1995; ***, 2000b).

Schema generală a aplicare a tăierilor cvasigrădinărite pe o porţiune a unui arboret

exploatabil este prezentată în Figura 9.4.

- 105 -

Figura 9.4. Schema de aplicare a tăierilor cvasigrădinărite [(de la a la f – aplicarea tăierilor de deschidere, lărgire-luminare şi racordare a ochiurilor, pornind de la seminţişul preexistent instalat

(ochiurile 1, 2, 3 şi 4) şi de la ochiurile deschise într-un an de fructificaţie (6-12)] (din Vanselow, 1949)

Datorită împrăştierii ochiurilor, precum şi perioadei de regenerare lungi, arboretul care

rezultă la finalul tăierilor cvasigrădinărite nu mai este unul de codru regulat ci relativ plurien

şi prezintă un profil frânt (dantelat) sau sinuos. Cu timpul, această neregularitate dimensională

(mai ales a înălţimilor) se atenuează (Drăcea, 1923-1924; Troup, 1928; ***, 1949).

Pe parcursul aplicării tratamentului amintit, datorită variaţiei vârstei şi dimensiunilor,

în acelaşi an se poate interveni în diferite puncte ale arboretului exploatabil angajat în

regenerare cu tăieri de recoltare a arborilor în ochiuri (tăieri principale), precum şi cu

degajări-depresaje, curăţiri sau rărituri (lucrări de îngrijire şi conducere).

- 106 -

Este evident, din prezentarea tratamentului, că acesta se aseamănă cu cel al tăierilor

progresive prin:

amplasarea tăierilor numai în arborete exploatabile incluse în suprafaţa periodică în rând;

punerea în valoare a masei lemnoase sub formă de ochiuri, cărora li se aplică tăieri de

deschidere, de lărgire-luminare şi de racordare;

În acelaşi timp, tăierile cvasigrădinărite prezintă unele asemănări şi cu tratamentul

codrului grădinărit, respectiv:

lungimea mare, de până la 60 de ani, a perioadei generale de regenerare;

împrăştierea tăierilor pe întreaga suprafaţă a arboretului exploatabil;

neregularitatea arboretelor rezultate, care sunt relativ pluriene, cu închidere pe verticală şi

profil dantelat;

executarea concomitentă, pe suprafaţa arboretului exploatabil, a tăierilor principale şi

operaţiunilor culturale.

Aplicarea tratamentului. Ca şi tăierile progresive, cele cvasigrădinărite au fost

sistematizate în Germania de către prof. Karl Gayer (1880). Acesta a recomandat abandonarea

tăierilor rase şi monoculturilor omogene de răşinoase şi revenirea la arborete neregulate şi

amestecate prin intermediul tăierilor în ochiuri, lărgite şi racordate după regenerarea naturală

sau artificială a suprafeţelor respective (Drăcea, 1923-1924; Silvy-Leligois, 1964b).

Actualmente sunt cunoscute două variante ale tăierilor cvasigrădinărite, cea germană

(Baden Femelschlag, datorată lui Gayer) şi cea elveţiană (Swiss Femelschlag, dezvoltată de

profesorii Schädelin şi Leibundgut de la Şcoala Politehnică din Zürich) (Troup, 1928). În

Europa, tratamentul se aplică pe scară largă în Elveţia (în întreaga ţară, cu excepţia cantonului

Neuchâtel şi a regiunii Emmental, unde sunt înlocuite de tăieri grădinărite – Everard, 1985),

în Germania (landul Baden-Würtemberg, în Pădurea Neagră, pe cca 20% din suprafaţa

pădurilor – Boppe, 1889; Troup, 1928; Everard, 1985) şi în Austria. În toate aceste ţări,

tăierile cvasigrădinărite sunt limitate la pădurile montane amestecate de brad, fag şi molid.

În ţara noastră, s-a considerat că tratamentul se pretează mai ales speciilor cu

temperament delicat şi destul de rezistente la vânt gen brad, fag şi molid (Drăcea, 1923-1924).

Pe lângă aceste specii, s-a recomandat aplicarea sa şi la unele de lumină gen gorun şi chiar

stejar pedunculat, unde se pot deschide ochiuri mai mari şi adopta perioade de regenerare mai

scurte (Drăcea, 1923-1924; Stinghe şi Sburlan, 1941; Vlad et al., 1997).

Cu toate acestea dar pe bună dreptate, tăierile cvasigrădinărite se recomandă, în mod

oficial, numai în păduri constituite din brad sau fag, precum şi în amestecuri de răşinoase şi

fag. În mod excepţional, ar putea fi aplicate în amestecuri de cvercinee cu alte specii (***,

- 107 -

2000b). O astfel de recomandare trebuie însă corelată cu temerile justificate ale prof. E.G.

Negulescu (1957) care, constatând marile sale probleme de aplicare (tratament pretenţios,

greu de condus, care necesită continuitate susţinută în lucrări, un personal numeros şi bine

pregătit, precum şi o reţea deasă de drumuri), consideră că aplicarea sa în viitor nu este

recomandabilă.

Să ne amintim

Curba de echilibru în pădurile grădinărite este exprimată sub forma unei progresii geometrice descrescătoare sau a unei funcţii exponenţiale.

În arboretele regulate, tăierile de transformare spre grădinărit au o durată care poate chiar depăşi lungimea unui ciclu de producţie de codru.

Grădinăritul presupune două variante: grădinăritul cultural tipic, respectiv grădinăritul cultural concentrat (pe cupoane).

Variantele de aplicare a codrului grădinărit sunt: pe arbori consideraţi individual, respectiv pe mici buchete de arbori.

Mărimea rotaţiei, ca şi a numărului de cupoane, este de 10 ani în România. Posibilitatea de extras decenal în arboretele pluriene şi relativ pluriene de la noi nu trebuie să

depăşească 15-17% din mărimea fondului de producţie real. În prezent, codrul grădinărit se recomandă a se aplica în România numai în pădurile montane

relativ pluriene şi pluriene, cu funcţii prioritar de protecţie. La tăierile jardinatorii, perioada generală de regenerare este de 40-60 de ani. Pe durata aplicării tăierilor jardinatorii, numărul total de intervenţii ajunge la 4-8 (10) sau

chiar mai multe. Tăierile jardinatorii se recomandă numai în păduri de fag sau brad, precum şi în amestecuri de

răşinoase şi fag.

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 9 prezintă în mod detaliat tratamentele cu tăieri continue

(tăieri grădinărite) şi cu tăieri combinate (tăieri cvasigrădinărite (jardinatorii). Acest obiectiv

se realizează prin definirea celor două tratamente, a modului lor practic de aplicare în diferite

formaţii forestiere, precum şi includerea unui istoric al lor şi al aplicării acestora în prezent în

diverse părţi ale globului.


1. În ce constă aplicarea tratamentului codrului grădinărit (definiţie)? (vezi punctul 9.1.1.)

2. Cum se realizează controlul distribuţiei numărului de arbori pe categorii de diametre în

păduri grădinărite? (vezi punctul 9.1.1.)

3. Care sunt criteriile de recoltare a arborilor în pădurile grădinărite? (vezi punctul 9.1.1.)

- 108 -

4. Enumeraţi variantele de aplicare a codrului grădinărit (vezi punctul 9.1.1.)

5. Ce lungime are rotaţia în păduri grădinărite din diverse zone ale globului? (vezi punctul

9.1.1.)

6. Cum se determină posibilitatea anuală de extras în păduri grădinărite? (vezi punctul 9.1.1.)

7. Care este lungimea perioadei generale de regenerare în păduri parcurse cu tăieri

jardinatorii? (vezi punctul 9.1.2.)

8. Câte tăieri se execută, în general, la aplicarea tratamentului tăierilor jardinatorii? (vezi

punctul 9.1.2.)

9. În ce păduri din România se recomandă aplicarea tăierilor jardinatorii? (vezi ounctul 9.1.2.)


Să se prezinte comparativ, pe baza informaţiei din unitatea de învăţare nr. 9,

principalele caracteristici ale tratamentelor tăierilor grădinărite şi cvasigrădinărite

(jardinatorii) şi posibilităţile de aplicare practică în diverse formaţii forestiere din România

sau din alte părţi ale globului.

Mod de transmitere a temei de control de către student către cadru didactic: la

activităţile practice din cursul semestrului.

Mod de transmitere a evaluării temei de control de către cadrul didactic către student:

idem.



- 109 -

REGIME ŞI TRATAMENTE (V)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 10 prezintă bazele teoretice şi aplicative ale tratamentelor din

regimul crângului: crângul simplu (tăiere de jos) şi crângul cu tăieri în scaun (tăiere de sus).

Competenţe


- definească şi aplice practic tratamentul crângului simplu;

- definească şi aplice practic tratamentul crângului cu tăieri în scaun.

Cuprins10.1. Tratamente din regimul crângului...................................................................... 11010.1.1. Tratamente cu tăieri de jos.............................................................................. 11010.1.1.1. Tratamentul crângului simplu...................................................................... 11010.1.2. Tratamente cu tăieri de sus............................................................................. 11410.1.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun..................................................... 114

10.1. Tratamente din regimul crângului10.1.1. Tratamente cu tăieri de jos10.1.1.1. Tratamentul crângului simplu

Acesta constă în aceea că an de an se taie ras o anumită suprafaţa dintr-o pădure

tânără, capabilă să se regenereze pe cale vegetativă (Negulescu, 1973).

Crângul simplu urmăreşte scopuri culturale, care constau în asigurarea regenerării pe

cale vegetativă a arboretului exploatat, precum şi economice, respectiv obţinerea de venituri la

intervale cât mai scurte şi deci producerea lemnului de dimensiuni mici şi mijlocii.

Tehnica tratamentului. În aplicarea sa, crângul simplu trebuie să rezolve o serie de

probleme referitoare la (1) fixarea ciclului de producţie, (2) organizarea procesului de

producţie la nivel de U.P. sau S.U.P., (3) stabilirea procesului tehnologic de exploatare, (4)

conducerea regenerării şi îngrijirea arboretelor.

(1) Ciclul de producţie al pădurilor de crâng se stabileşte în funcţie de natura speciei,

ţelul de producţie şi condiţiile staţionale. Deoarece, în marea lor majoritate, speciile de

foioase lăstăresc viguros până la vârste de maximum 40 de ani, ciclul de producţie nu trebuie

să depăşească această valoare (“A adopta în crânguri revoluţii mai mari de 40 de ani înseamnă

sau a conduce pădurea la o pieire sigură sau a da loc la o schimbare radicală de esenţă (specie

– n.n.)” - Drăcea, 1923-1924). În mod obişnuit, ciclul de producţie utilizat este de maximum

15-25 de ani iar singurele specii la care mărimea acestuia se apropie de vârsta maximă a

- 110 -

capacităţii de lăstărire în pădurile europene sunt cvercineele (stejarul, gorunul – 30 (35) de

ani) şi castanul comestibil (maximum 30 de ani) (Boudru, 1989/1; Hibberd (ed.), 1991;

Bastien, 1999). Chiar dacă se regăseşte uneori în lucrări mai vechi (Schwappach et al., 1914;

Drăcea, 1942; Köstler, 1956), recomandarea de a prelungi ciclul de producţie în cazul

aninişurilor până la 40-60 de ani trebuie privită cu multe rezervă, aceste specii fiind conduse

în mod obişnuit în crânguri numai până la vârste de 10-20 (25) de ani (Boppe, 1889; Boudru,

1989/1).

Mărimea ciclului de producţie este influenţată şi de ţelul de producţie (sortimentul-

ţel). Astfel, crângul de salcie (răchităriile), unde se produc nuiele pentru împletituri, are un

ciclu de 1 (2) ani, în timp ce acelaşi crâng dar pentru lemn de foc se poate conduce până la 10-

15 ani. În Europa, crângurile de castan comestibil pentru producerea parilor (de gard, de vie,

hamei), a lemnului de foc sau pentru celuloză se exploatează la 10-15 ani (Hibberd (ed.),

1991; Matthews, 1991), vârste care se prelungesc până la 30 de ani când se urmăreşte

producerea doagelor pentru butoaie sau a frizelor pentru parchete (Boppe, 1889; Bastien,

1999).

Condiţiile staţionale influenţează, de asemenea, mărimea ciclului de producţie. Cu cât

condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât viteza de creştere a arborilor este mai rapidă,

aceleaşi sortimente dimensionale se pot obţine mai devreme iar ciclul poate fi mai scurt. Cu

toate acestea, valoarea ciclului de producţie este întotdeauna mai mare în crângurile instalate

pe staţiuni de bonitate superioară faţă de cele de pe staţiuni cu potenţial productiv mai scăzut.

Astfel, ciclul recomandat în România în salcâmetele din clase superioare de producţie (I şi a

II-a) este de 30-35 de ani şi scade la 20-25 de ani în cele din clasele a IV-a şi a V-a de

producţie (***, 2000c).

În privinţa (2) organizării procesului de producţie în ansamblul fiecărei U.P. (sau

S.U.P.) tratată în crâng simplu, aceasta se realizează folosind metoda parchetaţiei,

recomandată deja prin ordonanţa regală franceză din 1545 (Huffel, 1907). În varianta clasică

(aşa-numita parchetaţie în suprafaţă), pentru stabilirea mărimii suprafeţei (parchetului) de

parcurs anual (San), care ar trebui să fie constantă de la an la an, se împarte suprafaţa (S)

unităţii (subunităţii) de producţie de crâng simplu la ciclul de producţie adoptat (r) (San = S/r)

(Lorentz şi Parade, 1867; Broilliard, 1881). În acest mod, se poate realiza continuitatea în

suprafaţă dar nu şi în volum a lucrărilor, ceea ce a impus în decursul timpului trecerea la

metoda parchetaţiei în suprafaţă cu control pe volum, prin care se preconizează extragerea

anuală a unor volume aproximativ egale de pe parchete cu suprafeţe egale sau, cel mai adesea,

- 111 -

neeegale. Actualmente, în ţara noastră, mărimea parchetului de crâng simplu nu trebuie să

depăşească 3 ha în toate formaţiile forestiere unde este permisă aplicarea sa (salcâmete,

zăvoaie de plopi şi salcie, aninişuri) (***, 2000b).

Exploatarea parchetelor anuale urmăreşte tăierea rasă, de jos, a arborilor existenţi şi

colectarea întregului material lemnos. Deoarece arborii au dimensiuni mici şi mijlocii, nu

există probleme deosebite în privinţa recoltării şi colectării acestora, însă principalele aspecte

care trebuie rezolvate prin aplicarea crângului simplu ţin de (a) sezonul tăierii, precum şi de

(b) modul de executare a tăierii.

Astfel, (1) de multă vreme (Hartig, 1805; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Schlich,

1910) se consideră că sezonul optim pentru executarea tăierii este la finele iernii şi începutul

primăverii, cu câteva săptămâni înainte de intrarea în vegetaţie. Recoltarea şi colectarea

lemnului în crângul simplu trebuie încheiate înainte de apariţia lăstarilor tineri deoarece

aceştia sunt foarte fragili şi, în caz contrar, ar suferi pagube importante în timpul lucrărilor de

exploatare şi transport (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1967; Popovici, 1922). Dacă s-ar

interveni mai devreme, în timpul iernii, gerurile puternice pot provoca desprinderea scoarţei

de lemn sau îmbibarea cu apă a cioatei şi apariţia putregaiului, care i-ar reduce semnificativ

puterea de lăstărire şi calitatea lăstarilor produşi. Dacă s-ar interveni după intrarea în vegetaţie

sau chiar în timpul verii, capacitatea de lăstărire a cioatei scade iar lăstarii formaţi nu vor avea

timp suficient pentru lignificare şi pot fi surprinşi de îngheţurile timpurii (Hartig, 1805;

Troup, 1928). Excepţiile de la sezonul optim precizat se întâlnesc în crângurile de anin,

zăvoaiele de plop şi salcie din staţiuni cu soluri mlăştinoase sau inundabile, unde se

recomandă practicarea tăierilor în timpul iernii, când solul este îngheţat (Schwappach, 1904;

Negulescu, 1959).

Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, o excepţie de la perioada optimă era

constituită din crângurile de stejari pentru tananţi. Acestea se exploatau numai după intrarea

în vegetaţie (în perioada de sevă, în mai-iunie), când separarea scoarţei de lemn se făcea uşor

iar conţinutul de tananţi era mai ridicat decât în perioada repaosului vegetativ (Hartig, 1805;

Lorentz şi Parade, 1867; Schwappach, 1904; Drăcea, 1923-1923). În ultimele decenii, datorită

rentabilităţii sale reduse, importului de tananţi din alte zone (lemn de Quebracho din

Argentina – Dengler, 1935; Köstler, 1956) sau obţinerii tananţilor pe cale chimică, s-a

renunţat la folosirea acestui gen de crâng.

Actualmente, în ţara noastră, perioada permisă pentru recoltarea şi colectarea lemnului

în crângurile simple este cuprinsă între 15 IX şi 31 III (***, 2011).

- 112 -

Referitor la (2) modul de executare a tăierii arborilor, se cere a aceasta să fie netedă,

fără zdrelirea, crăparea sau ruperea scoarţei pe cioată şi cât mai de jos, pentru a “forţa lăstarii

(proventivi) să apară la nivelul solului şi a obţine veritabili lăstari de cioată “ (Boppe, 1889).

În acest context, este de remarcat că principala recomandare, de tăiere la nivelul solului (ras

cu solul), este amintită încă din secolul al XVI-lea (Ordonanţa lui Francisc I din 1516)

(Mormiche, 1991). Pe lângă acest mod de tăiere se recomandă şi lăsarea unei cioate de 3-5 cm

(la speciile care lăstăresc mai bine pe marginea tăieturii, în zona de calus, ca la salcie, salcâm,

carpen, ulmi, tei, plopi) sau de 5-10 cm la cele care formează lăstari sub tăietură, pe părţile

laterale ale cioatei (anin negru şi alb, frasin, cvercinee, castan bun) (Dengler, 1935; Köstler,

1956).

În plus, pentru a se preveni stagnarea apei pe cioată şi pătrunderea putregaiului, care

se poate propaga apoi la baza lăstarilor formaţi, se recomandă tăierea înclinată într-o apă

(arbori subţiri) sau, la arborii mai groşi, în două ape şi având formă convexă (aşa-numita

tăiere în taluz) (Hartig, 1805; Cotta, 1841; Bagneris, 1878; Boppe, 1889; Schlich, 1910)

(Figura 10.1.).

Figura 10.1. Diferite moduri de executare a tăierii arborilor la crângul simplu cu tăiere de jos(a-c = corect; d-f = incorect) (din Drăcea, 1923-1924)

În cazul salcâmetelor, al pădurilor de stejar verde (Quercus ilex) din bazinul

Mediteranei (Troup, 1928), precum şi al unor specii neforestiere dar cu lemn de rădăcină

valoros gen nuc comun, se recomandă aplicarea aşa-numitelor tăieri în căzănire. În acest

scop, după doborârea arborelui, se sapă un şanţ circular sau oval la câteva zeci de centimetri

de baza acestuia, apoi se dezvelesc şi se taie rădăcinile, extrăgând şi cioata din pământ.

Gropile rămase, care au forma unui cazan (de unde şi denumirea de căzănire) se astupă cu

pământ iar terenul se mobilizează pe întreaga suprafaţa cu grapa sau plugul pentru rănirea

rădăcinilor superficiale, prin care se înlesneşte producerea drajonilor. Aceştia cresc foarte

repede şi, la salcâm, pot realiza starea de masiv la numai un an de la aplicarea tăierii în

căzănire (Negulescu, 1959).

- 113 -

După aplicarea repetată a tăierilor de crâng, cioatele îmbătrânesc şi capacitatea lor de

lăstărire se reduce constant, ceea ce face ca dimensiunile (diametrele, înălţimile, volumele

individuale) să se reducă treptat. Aceasta face ca înlocuirea prin plantare de puieţi a cioatelor

degradate să devină obligatorie după trecerea a 2-3 generaţii de crâng în pădurile temperate

(Lorentz şi Parade, 1867; Troup, 1928; ***, 1949) şi 3-4 generaţii în crângurile din regiunile

tropicale (Evans, 1992).

Istoricul şi aplicarea crîngului simplu. Primele urme de aplicare a crângului simplu

datează din perioada neolitică (4.000 î.e.n.), în Marea Britanie (Crowther şi Evans, 1984). Mai

târziu, acesta a fost preferat de către romani, care îl utilizau în arboretele de castan bun pentru

araci de vie (ciclu de 8 ani), precum şi la cvercinee (ciclu de 11 ani) (Pliniu cel Bătrân,

Historia naturalis, din Huffel, 1907). Pe întreaga durată a Evului Mediu crângul simplu s-a

folosit pe scară largă în Franţa, Anglia şi Germania, lungimea ciclului de producţie fiind însă

de doar 10 ani în Franţa şi de 7-12 ani în Germania (Huffel, 1907). Odată însă cu folosirea pe

scară largă a cărbunelui în industrie şi consumul casnic (mijlocul secolului al XIX-lea) a

început şi declinul crângurilor europene, care s-a accentuat după cel de-al doilea război

mondial (Crowther şi Evans, 1984; Matthews, 1991). Cu toate acestea, crângul simplu se mai

aplică pe o scară largă în ţări sud- şi central-europene (mai ales Franţa, Italia, la care se

adaugă Grecia, Jugoslavia, Albania, Bulgaria, Ungaria etc), unde foioasele sunt dominante iar

pădurile particulare ocupă suprafeţe importante (Kuusela, 1994). Principalele specii tratate în

crâng pe continentul nostru sunt cvercineele (mai ales stejarul şi gorunul), castanul bun,

răchitele pentru împletituri, aninii. Pe glob însă, cea mai mare suprafaţă de crânguri o ocupă

arboretele de Eucalyptus sp. (cca 4 milioane ha), cu un ciclu de 7-10 ani (Matthews, 1991).

În ţara noastră, pădurile statului din regiunile de câmpie ale Transilvaniei, Banatului,

Crişanei şi Maramureşului s-au tratat în crâng simplu cu un ciclu de 25-30 de ani. În schimb,

în vechiul regat, crângul simplu aplicat în salcâmete avea un ciclu de numai 15-20 de ani faţă

de 10, 20 sau 30 de ani în cvercetele de deal şi câmpie (Antonescu, 1910, 1911).

Aşa cum s-a menţionat, suprafaţa crângurilor simple a reprezentat, la naţionalizare

(1948), 30% din fondul forestier al României. Odată însă cu conversiunea lor spre codru,

acestea şi-au redus continuu întinderea astfel încât actualmente se mai aplică pe doar 5% din

pădurile noastre, fiind recomandate în zăvoaie de plopi indigeni şi salcie, răchitării, salcâmete,

aninişuri (***, 2000b).

10.2. Tratamente cu tăieri de sus10.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun

- 114 -

Atunci când tulpina unui arbore foios se taie la o anumită înălţime, pe marginea

tăieturii sau sub aceasta se formează numeroşi lăstari numiţi sulinari. Dacă aceştia se

exploatează sistematic după cicluri scurte, tulpina se îngroaşă la capăt, acolo unde sulinarii

sunt recoltaţi repetat, şi capătă o formă caracteristică numită scaun (Boppe, 1889; Drăcea,

1942; ***, 1949) (Figura 10.2).

Figura 10.2. Tăiere în scaun (din Jolyet, 1916)

Cu timpul, scaunul îmbătrâneşte şi se deteriorează iar capacitatea sa de lăstărire, ca şi

vigoarea de creştere a lăstarilor, scad. De aceea, după 2-3 generaţii de recoltare a sulinarilor,

scaunele îmbătrânite se înlocuiesc cu elemente tinere provenite din plantaţii de puieţi sau

butaşi denumite sade, care vor fi apoi tratate din nou în scaun (Negulescu, 1957; ***, 2000b).

Tăierile în scaun se aplică arborilor de alei, de pe marginea străzilor, drumurilor sau

proprietăţilor, exemplarelor de dud care produc frunză necesară hrănirii viermilor de mătase.

În spaţiul forestier acestea se recomandă în zonele cu tradiţie pastorală (Franţa, Italia,

Spania, Portugalia – Bastien, 1999) sau în sistemele agroforestiere din regiunile tropicale,

unde au rolul de a produce frunzare pentru animale sau lemn de foc (Evans, 1992). În aceste

situaţii, tăietura se realizează la o înălţime de 2,5-3 m, aleasă astfel încât să permită accesul

animalelor dar să fie mai sus de nivelul la care acestea (mai ales vite şi capre) pot păşuna

(Drăcea, 1942; Matthews, 1991; Evans, 1992).

În ţara noastră, cea mai importantă utilizare a crângului simplu cu tăieri în scaun este,

în mod excepţional (***, 2000b), în zăvoaiele de salcie din Lunca şi Delta Dunării, unde

înălţimea scaunului se alege deasupra nivelului celor mai mari ape de inundaţie dintr-o lungă

- 115 -

serie de ani (Antonescu, 1922; Drăcea, 1923-1924, 1942; ***, 1949). În acest fel, suprafaţa

tăieturii este protejată împotriva pătrunderii apei iar scaunul va fi capabil să producă noi

sulinari viabili după retragerea inundaţiilor.

În zăvoaie, suprafaţa de tăiat anual are forma unor parchete sau benzi, amplasate

perpendicular pe firul apei. Mărimea parchetelor este de maximum 10 ha, iar alăturarea lor se

poate face anual (***, 2000b).

Parchetele de crâng cu tăieri în scaun se exploatează într-un mod similar celor de

crâng (tăietură netedă, uşor înclinată, fără a vătăma scoarţa, etc.), în perioada de iarnă (15 IX-

31 III - ***, 2011). Recoltarea sulinarilor se face cu toporul sau fierăstrăul mecanic de pe

capra de susţinere a muncitorului în timpul lucrului (Copăcean et al., 1983).

În zăvoaiele de salcie de la noi, ciclul de producţie aplicat a fost, în decursul timpului,

de până la 10 (15) ani (Popovici, 1920, 1922; Drăcea, 1923-1924, 1942). Actualmente, când

se urmăreşte producerea lemnului pentru cherestea şi celuloză, se recomandă ca mărimea

ciclului de producţie în aceste zăvoaie să atingă 15-30 de ani (păduri de producţie) şi 20-35

ani (păduri de protecţie) (***, 2000b).

Să ne amintim

În general, ciclul de producţie la crângul simplu nu trebuie să depăşească 40 de ani. În prezent, mărimea parchetului cu tăieri rase în pădurile din România nu trebuie să

depăşească 3 ha. Sezonul optim pentru executarea tăierii de crâng este cu câteva săptămâni înante de intrarea în

vegetaţie. Tăierea optimă a arborilor la crâng trebuie să fie netedă, fără zdrelirea, crăparea sau ruperea

scoarţei pe cioată şi cât mai jos. În salcâmete, păduri de stejar verde (Quercus ilex) şi la unele specii cu lemn de rădăcină

valoros gen nuc comun se recomandă aplicarea tăierilor în căzănire. Crângurile degradate din regiunea temperată trebuie înlocuite prin plantare de puieţi după

trecerea a 2-3 generaţii. Scaunele îmbătrânite se înlocuiesc cu puieţi sau butaşi (sade) după 2-3 geeraţii de recoltare a

sulinarilor. În pădurile din România, crângul cu tăieri în scaun se recomandă în zăvoaiele de salcie din

Lunca şi Delta Dunării. Mărimea maximă a parchetului cu tăieri în scaun din zăvoaie este de 10 ha, iar alăturarea

acestora se poate face anual.

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 10 prezintă tratamentele din regimul crângului. UI se deschide

cu tratamentul crângului simplu (cu tăiere de jos), pentru care se evidenţiază câteva aspecte

- 116 -

definitorii: stabilirea ciclului de producţie, a modului corect şi a sezonului de execuţie, a unui

istoric de aplicare etc. Informaţia este completată cu cele mai importante aspecte teoretice şi

practice ale aplicării tratamentului crângului cu tăiere de sus (în scaun).


1. În ce constă tratamentul crângului simplu?

2. Ce lungime are ciclul de producţie, în funcţie de vârstă, la aplicarea crângului simplu?

3. Cum se aplică metoda parchetaţiei în crângul simplu?

4. Cum se execută corect tăietura de jos la crângul simplu?

5. Când este necesară înlocuirea cioatelor degradate în pădurile temperate tratate în crâng

simplu?

6. Ce sunt sulinarii?

7. Cum se obţine scaunul la crângul cu tăieri de sus?

8. Unde se aplică crîngul cu tăieri în scaun în România?

9. Ce mărime au parchetele cu tăieri în scaun la noi?

- 117 -


REGIME ŞI TRATAMENTE (VI)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă bazele teoretice şi aplicative ale tratamentului

crângului compus, precum şi lucrările speciale de conservare.

Competenţe


- definească şi aplice practic tratamentul crângului compus;

- definească şi aplice practic lucrările speciale de conservare.

Cuprins11.1. Tratamente din regimul crângului compus........................................................... 11811.1.1. Tratamentul crângului compus.......................................................................... 11811.2. Lucrările speciale de conservare........................................................................... 121

11.1. Tratamente din regimul crângului compus11.1.1. Tratamentul crângului compus

După cum s-a amintit, în cadrul arboretelor de crâng compus regenerarea sau

reîntinerirea arboretelor se obţin atât din sămânţă cât şi din lăstari sau drajoni (Drăcea, 1942).

Într-un astfel de arboret se diferenţiază un etaj inferior (subetaj) de crâng (provenit din

lăstari), cu înălţime mică şi care produce lemn mic şi mijlociu, căruia i se suprapune, având

însă o consistenţă mult mai rară, un etaj superior, din arbori mari numiţi rezerve, care s-a

instalat din sămânţă şi din lăstari (Cotta, 1841; Lorentz şi Parade, 1967; Danilescu, 1893;

Dengler, 1935). Între cele două etaje există o solidaritate complexă, deoarece compoziţia

etajului de crâng o impune pe cea a rezervei care se recrutează din sânul său, în timp ce

consistenţa rezervei o influenţează pe cea a crângului (Boppe, 1889).

Tehnica tratamentului. Pentru obţinerea unei păduri de crâng compus se porneşte de la

o pădure regenerată din sămînţă sau din lăstari, procedându-se astfel (Dengler, 1935; Drăcea,

1942):

la atingerea vârstei exploatabilităţii adoptate pentru generaţia de crâng (20-25 de ani), din

aceasta se păstrează un număr oarecare de rezerve din speciile dorite, frumoase şi cu

creşteri susţinute.

după trecerea celui de-al doilea ciclu de crâng de 20-25 de ani, timp în care cioatele

rămase după exploatarea crângului au produs o nouă generaţie de lăstari care se vor

- 118 -

extrage în majoritate cu acest prilej, marea majoritate a rezervelor cu vârsta de 40-50 de

ani se păstrează. Dintre rezerve se extrag cele deteriorate sau lâncede şi se păstrează încă o

generaţie de rezerve din lăstarii cu vârsta de 20-25 de ani.

după trecerea celui de-al treilea ciclu de crâng cu aceeaşi lungime (20-25 ani), din primele

două serii de rezerve, cu vârsta de 40-50 şi 60-75 de ani, se extrag cele uscate sau lâncede.

În acelaşi timp, se recoltează în mare parte lăstarii de 20-25 de ani, lăsându-se din rândul

lor o nouă serie de rezerve ş.a.m.d.

Prin repetarea acestui mod de intervenţie la fiecare 20-25 de ani, la finele sau începutul

ciclului de crâng (n) se deosebesc într-un arboret rezerve de diferite categorii, ale căror vârste

sunt un multiplu al ciclului de crâng ales (n, 2n, 3n, 4n, etc), precum şi etajul de crâng echien

ajuns la vârsta exploatabilităţii sau cioatele gata să lăstărească (Drăcea, 1942) (Figura 11.1).

Figura 11.1. Arboret de crâng compus cu vârsta exploatabilităţii etajului de crâng de 25 ani şi a rezervelor de 100 ani; a = înainte de tăierea de crâng; b = după intervenţie (din Troup, 1928)

Atunci când rezervele se păstrează numai un singur ciclu de crâng, exploatându-se la

2n ani, se defineşte crângul cu rezerve (crâng compus de ordinul I), în timp ce crângul

compus propriu-zis include la orice exploatare de crâng rezerve de vârste multiple (n, 2n, 3n,

4n etc.) (Drăcea, 1923-1924; Stinghe şi Sburlan, 1941).

La atingerea vârstei exploatabilităţii stabilite pentru arborii de rezervă (maximum 100

de ani), aceştia se recoltează integral.

Numărul de rezerve de vârste diferite care se recomandă să existe la ha în acest

moment într-un crâng compus cu echilibru între rezerve şi etajul de crâng (crâng compus

normal) este de cca 100 exemplare, cu un volum de 100-200 m3/ha şi a căror proiecţie a

coroanelor trebuie să ocupe înainte de tăiere 1/3-1/2 din suprafaţa arboretului (Troup, 1928;

Dengler, 1935). Dacă numărul rezervelor este mai mare de 100 iar volumul acestora depăşeşte

- 119 -

200 m3/ha (crâng compus cu rezerve numeroase, crâng compus cu aspect de codru), rolul

etajului de crâng este din ce în ce mai redus şi acesta ocupă o suprafaţă tot mai restrânsă,

pădurea de crâng compus apropiindu-se de cea de codru (Dengler, 1935; Negulescu, 1957).

Între exemplarele care compun rezervele se recomandă cele provenite din specii de

lumină cu lemn valoros, viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rară (pentru a oferi lumina

suficientă etajului de crâng) şi repartizate cât mai uniform. Cele mai recomandate specii de

rezervă sunt cvercineele (gorunul şi stejarul), frasinul, paltinii, ulmii, cireşul, sorbii. Nu se

recomandă folosirea fagului ca arbore de rezervă, mai ales datorită riscului de a suferi de

arsura scoarţei când este izolat brusc precum şi umbririi puternice pe care o realizează

coroana sa deasă, care stânjeneşte creşterea etajului de crâng (Boppe, 1889; Schwappach,

1904; Troup, 1928).

Pentru etajul de crâng se preferă speciile care, pe lângă faptul că lăstăresc viguros şi

timp îndelungat din cioată, produc lemn de foc de calitate bună şi pot suporta o anumită

umbrire a masivului rezervelor. Astfel, speciile cele mai recomandate pentru crîng sunt

carpenul, jugastrul, teiul, frasinul, castanul bun, paltinii de câmp şi de munte, alunul

(Schwappach, 1904; Schwappach et al., 1914; Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924).

Lucrările care se execută în crîngurile compuse sunt diferenţiate după etajul

arboretului. Astfel, în etajul de crâng se intervine, de-a lungul celor 20-25 de ani de existenţă

şi numai dacă se consideră necesar, cu curăţiri şi cel mult o răritură. În etajul de codru se

intervine numai cu lucrări de emondaj, prin care se îndepărtează lujerii lacomi formaţi mai

ales la baza trunchiurilor de cvercinee puse brusc în lumină după extragerea etajului protector

de crâng (Lorentz şi Parade, 1867; Bagneris, 1878; Broilliard, 1881; Danilescu, 1893;

Popovici, 1922; Drăcea, 1942).

Istoricul şi aplicarea crângului compus. Se consideră că, încă din neolitic, în arborete

de crâng simplu din Marea Britanie au fost lăsate ocazional rezerve pentru a creşte câteva

cicluri de crâng şi a asigura nevoile ocazionale pentru lemnul de construcţii (Rackham, 1990,

în Rietbergen, 2001).

Acest tratament a căpătat o mare importanţă în Evul Mediu (Germania, Franţa, Marea

Britanie), perioadă în care toate ordonanţele forestiere începând din secolul al XV-lea dar mai

ales cea a lui Colbert din Franţa (1669) au cuprins instrucţiuni privind numărul şi vârsta de

tăiere a rezervelor (Dengler, 1935; Lafouge, 1964).

Importanţa sa în Europa a început să se reducă mai ales în secolul al XIX-lea, când au

apărut şi primele preocupări pentru conversiunea crângului compus la codru, deoarece acesta

are un viciu esenţial, acela de a reuni două elemente diametral opuse (Lorentz, 1827, în

- 120 -

Matthews, 1991; Bastien, 1999). Cu toate acestea, crângul compus se aplică încă pe suprafeţe

mari, de sute de mii sau milioane de ha, mai ales în ţări din sudul şi centrul Europei (Franţa -

3,7 milioane ha; Italia, Spania, Grecia) (Kuusela, 1994; Vlad et al., 1997; Bastien, 1999).

În România, aplicarea crângului compus a început odată cu apariţia în Moldova a

“Pravilei pentru cruţarea pădurilor de pe moşiile mânăstireşti şi altele” (1843), în care existau

şi prevederi referitoare la exploatarea şi numărul rezervelor (56 ex/ha) (Danilescu, 1893).

După unirea din 1859, sistemul din Moldova s-a generalizat la aproape toate pădurile statului,

numărul de rezerve fixându-se la maximum 80/ha iar vârsta exploatabilităţii etajului de crâng

la 30-40 de ani (Danilescu, 1893).

Din nefericire, crângul compus a fost recomandat şi la pădurile de răşinoase mai ales

din Muntenia, aceasta fiind una din numeroasele greşeli în aplicarea sa, între care cele cu

efectele cele mai nefavorabile sunt (Antonescu, 1910; Negulescu, 1957; Vlad et al., 1997):

- s-a pornit în conversiunea spre crâng compus de la arborete prea bătrîne, cu vârsta până la

50-60 de ani;

- s-au adoptat cicluri de crâng prea lungi, care ajungeau la 40 de ani;

- s-au lăsat ca rezerve exemplare din specii necorespunzătoare (carpen, fag);

- rezervele nu s-au pregătit pentru trecerea la crâng compus, ceea ce a făcut să se acopere de

crăci lacome pe toată lungimea trunchiului, situaţie care a condus la uscarea vârfului şi

apoi a arborelui întreg.

Aşa cum constata pe bună dreptate Negulescu (1957), “Slabele rezultate înregistrate la

noi în trecut nu se datoresc numai doctrinei tratamentului; la aceasta au contribuit într-o mare

măsură tocmai necunoaşterea bazei lui teoretice, modul greşit de aplicare şi lipsa de

consecvenţă şi continuitate”.

Tratamentul crângului compus, foarte pretenţios şi complex în aplicare, nu s-a mai

aplicat la noi după 1948, când toate pădurile României au început să fie convertite la codru.

Deşi, în mod justificat, nu ar trebui acceptată conversiunea inversă de la păduri de codru spre

cele de crâng compus, este de bănuit că, în condiţiile retrocedării şi proprietăţii private sau de

grup asupra pădurilor, aplicarea sa să fie reluată.

11.2. Lucrările speciale de conservare

Prin Normele tehnice pentru alegerea şi aplicarea tratamentelor (***, 1986b şi ***,

1988), toate arboretele din România, indiferent de rolul atribuit prin zonarea funcţională

(grupa I - cu funcţii speciale de protecţie; grupa a II-a – cu funcţii de producţie şi protecţie),

au fost incluse în şase tipuri de categorii funcţionale, notate TI, TII,.....TVI. Acestea „au fost

- 121 -

constituite prin gruparea în cadrul aceluiaşi tip a categoriilor funcţionale pentru care sunt

indicate măsuri silviculturale cât mai asemănătoare” (***, 1988).

Între aceste şase tipuri de categorii funcţionale, tipul II a inclus „păduri cu funcţii

speciale de protecţie situate în staţiuni cu condiţii grele sub raport ecologic, precum şi

arboretele în care nu se recomandă recoltarea de masă lemnoasă prin tăieri de regenerare

obişnuite” (***, 1988), cărora li s-a atribuit „regimul special de conservare” (Milescu, 1988).

Spre exemplu, în tipul II de categorii funcţionale au fost incluse, în prezent (***,

2000c):

- păduri situate pe stâncării, grohotişuri, terenuri cu pante mari;

- plantaţii forestiere şi vegetaţia forestieră spontană de pe terenuri degradate sau nisipuri

mobile neconsolidate;

- pădurile situate pe terenuri alunecătoare sau cu înmlăştinare permanentă;

- pădurile situate în zone cu atmosfera puternic poluată;

- pădurile-parc;

- pădurile de protecţie a monumentelor naturii;

- pădurile constituie în rezervaţii de seminţe;

- pădurile seculare, virgine şi cvasivirgine, de valoare deosebită;

- parcuri dendrologice şi arboretumuri etc.

În aceste arborete din TII, care acoperă în prezent aproximativ 20% din suprafaţa

pădurilor ţării (Giurgiu, 2004), atât normele tehnice respective, cât şi cele în vigoare (***,

2000b), permit doar aplicarea aşa-numitelor „lucrări speciale de conservare”. Fără a

reprezenta un nou tratament, acestea constau din „Ansamblul de intervenţii necesare a se

aplica în arborete de vârste înaintate, exceptate definitiv sau temporar de la tăieri de produse

principale, în scopul menţinerii sau îmbunătăţirii stării lor fitosanitare, asigurării permanenţei

pădurii şi îmbunătăţirii continue a exercitării de către arboretele respective a funcţiilor de

protecţie ce li se atribuie” (***, 2000b).

Intervenţiile propuse spre aplicare în cadrul acestor lucrări cu caracter special, în

scopul realizării celor trei obiective de mai sus, includ (***, 2000b):

i. Lucrări de igienă, prin care se extrag arborii uscaţi sau în curs de uscare, rupţi de

vânt sau zăpadă, bolnavi, atacaţi de dăunători, afectaţi de poluare etc.

ii. Promovarea nucleelor de regenerare naturală existente, din specii valoroase,

prin efectuarea de extracţii cu intensităţi reduse (aşa-numite tăieri de conservare, definite prin

STAS-ul 5479/1981 – Milescu, 1988). Prin aceste lucrări se extrag, cu precădere, arborii

defectuoşi, exemplarele ajunse la limita longevităţii fiziologice, unele exemplare din specii

- 122 -

mai puţin valoroase. Recoltarea arborilor din alte categorii decât cele menţionate se limitează

la strictul necesar pentru crearea unor condiţii favorabile menţinerii sau dezvoltării

seminţişurilor valoroase instalate.

iii. Îngrijirea seminţişurilor şi tinereturilor naturale valoroase, prin lucrări

adecvate (descopleşiri, recepări, degajari, curăţiri) potrivit stadiului lor de dezvoltare.

iv. Împădurirea golurilor existente, folosind specii şi tehnologii corespunzătoare

staţiunii, ţelurilor de gospodărire urmărite şi situaţiei concrete din teren.

v. Introducerea speciilor de subarboret sau subetaj (spre exemplu, păducel, lemn

câinesc, sânger, corn, jugastru, arţar, carpen etc.) în pădurile pure sau amestecate de

cvercinee.

Numai atunci când este nevoie, lucrările de conservare pot include şi următoarele

intervenţii:

a) Combaterea bolilor şi dăunătorilor;

b) Optimizarea efectivelor de vânat;

c) Interzicerea păşunatului şi a rezinajului;

d) Executarea unor sisteme de drenare în arboretele situate pe staţiuni cu exces de

umiditate;

e) Raţionalizarea accesului public etc.

Tăierile de conservare presupun amplasarea unor ochiuri de maximum 500-600 m2

(Florescu, 1991, 2004), fie pentru punerea în valoare a seminţişurilor preexistente (nuclee de

regenerare naturală) valoroase, fie pentru deschiderea altora noi, instalate după un an bogat de

fructificaţie. Ulterior, ochiurile cu nuclee de regenerare instalate se pun în lumină şi lărgesc,

deschizându-se în acelaşi timp noi ochiuri (nuclee de regenerare), conform tehnicii specifice

tratamentului tăierilor progresive sau tăierilor jardinatorii. Pe suprafaţa întregului arboret

parcurs cu lucrări speciale de conservare, odată cu tăierile de conservare, se execută, în spaţiul

dintre ochiuri, şi lucrările de igienă impuse de starea pădurii.

Ochiurile deschise şi lărgite ulterior nu se părăsesc, în spaţiul acestora executându-se,

până la realizarea stării de masiv, diverse lucrări pentru asigurarea dezvoltării seminţişului

(spre exemplu descopleşiri). După ce masivul s-a constituit, în ochiuri se intervine cu

operaţiunile culturale necesare (degajări sau curăţiri), fie ca lucrări distincte, fie ca şi

complexe integrate de lucrări (Florescu, 1991, 2004).

Periodicitatea tăierilor de conservare este de 7-10 ani; de la acest interval fac excepţie

tăierile de igienă, care se pot executa chiar şi anual, atunci când starea arboretului o cere.

Celelalte intervenţii incluse în sistemul lucrărilor speciale de conservare (împădurirea

- 123 -

golurilor existente, îngrijirea seminţişurilor sau tinereturilor naturale valoroase, combaterea

bolilor sau dăunătorilor etc.) se execută ori de câte ori este nevoie.

Referitor la intensitatea tăierilor practicate în cadrul lucrărilor speciale de conservare,

se consideră că (***, 2000b):

- limita minimă a extragerilor va fi corespunzătoare volumului care se impune a fi recoltat

prin tăieri de igienă. Aşa este cazul arboretelor situate pe terenuri cu panta de peste 40g, pe

stâncării, grohotişuri, pe terenuri înmlăştinate.

- limita superioară a extragerilor nu poate fi precizată. Aşa cum este normal, ea diferă de la

arboret la arboret, în funcţie de starea şi funcţionalitatea acestora, intensitatea tăierilor putând

ajunge până la înlăturarea totală (indice de recoltare 100%) a elementelor îmbătrânite ori

degradate, necorespunzătoare sub raport funcţional. Oricum, este obligatoriu, conform

normelor tehnice în vigoare (***, 2000b), ca extragerile care depăşesc 10% din volumul pe

picior, propuse prin amenajament, să fie justificate.

Referitor la intensitatea şi periodicitatea lucrărilor speciale de conservare, dat fiind

caracterul complex al acestor intervenţii şi aplicabilitatea lor în situaţii deosebite/speciale de

staţiune şi arboret, suntem de acord cu opiniile exprimate de Milescu (1988), conform cărora:

1. La stabilirea intensităţii (indicelui de recoltare): ”… trebuie să se acorde deplină

răspundere inginerului de la districtul şi ocolul silvic, în legătură cu nivelul acestor indici”.

2. La precizarea periodicitaţii tăierilor de conservare: „Se înţelege că numai situaţia reală din

fiecare unitate amenajistică constituie indiciu sigur pentru a stabili cum şi când să se

intervină.”

Să ne amintim

Crângul compus este alcătuit dintr-un etaj inferior (subetaj), de crâng, şi unul superior, alcătuit din rezerve.

Crângul compus propriu-zis include, la orice exploatare, rezerve de vârste multiple (n, 2n, 3n, 4n etc.)

Într-un crâng compus normal, numărul de rezerve/ha este de cca 100. Speciile care compun rezervele (gorun, stejar, frasin, paltin, cireş, ulmi, sorb) sunt de lumină,

viguroase, cu tulpini frumoase, cu coroana rară şi repartizate cât mai uniform. Speciile preferate pentru etajul de crâng sunt cele care lăstăresc viguros şi timp îndelungat din

cioată, produc lemn de foc de calitate bună şi pot suporta o anumită umbrire a masivului rezervelor.

În arboretele din tipul II (TII) de categorii funcţionale din România se permite doar aplicarea lucrărilor speciale de conservare.

Mărimea ochiurilor admise la aplicarea tăierilor de conservare este de maximum 500-600 m2. Periodicitatea tăierilor de conservare este de 7-10 ani. Limita minimă a intensităţii tăierilor de conservare corespunde volumului posibil de recoltat

- 124 -

prin lucrări de igienă. Limita maximă a tăierilor de conservare poate ajunge până la 100% (înlăturarea totală a

arboretului pe picior).

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă, la început, cele mai importante aspecte privind

teoria şi practica tratamentului crângului ompus, tratament important în numeroase ţări

europene însă neaplicat la noi începând din 1948.

Informaţiile sunt completate cu teoria şi practica lucrărilor de conservare, aplicate în

păduri cu funcţii speciale de protecţie incluse în TII.


1. Care sunt etajele existente într-un arboret de crâng compus?

2. Cum se obţine o pădure de crâng compus?

3. Cum definiţi crângul compus normal?

4. Ce au caracteristic speciile care compun rezervele?

5. Ce au caracteristic speciile care compun etajul de crâng?

6. Ce lucrări se execută în crângurile compuse?

7. Unde se recomandă aplicarea lucrărilor speciale de conservare?

8. Ce intervenţii se includ în lucrările speciale de conservare?

9. Care este intensitatea tăierilor de conservare?

- 125 -


REGIME ŞI TRATAMENTE (VII)

Introducere

Unitatea de învăţare nr. 12 prezintă modul practic în care se fixează regimul şi se alege

tratamentul în pădurile din România, precum şi bazele teoretice şi aplicative ale conversiunii

arboretelor.

Competenţe


- fixeze (aleagă) regimul de aplicat într-un arboret;

- să aleagă în mod practic tratamentul de aplicat într-un arboret;

- să definească şi să aplice practic lucrările de conversiune.

Cuprins12.1. Fixarea regimului şi alegerea tratamentului................................................................ 12612.2. Conversiunea............................................................................................................... 131

12.1. Fixarea regimului şi alegerea tratamentului

Pentru gospodărirea judicioasă a pădurilor, două caracteristici majore (aşa-numitele „baze

de amenajare” – Rucăreanu, 1962 sau, mai recent, „ţeluri de gospodărire” – Rucăreanu şi

Leahu, 1982) trebuie stabilite prin elaborarea planurilor amenajistice la nivel de unitate de

gospodărire: regimul şi tratamentul.

Fixarea regimului se realizează prin planurile de amenajament la nivel de U.P. sau de

S.U.P. La alegerea acestuia se ţine seama de considerente (a) tehnico-culturale şi (b)

economice (Stinghe, 1939).

Între cele tehnico-culturale, cel mai important este specia, cunoscându-se faptul că

(Stinghe, 1939):

- există specii la care nu se poate aplica regimul crângului: aşa sunt răşinoasele, care

nu lăstăresc, sau unele specii de foioase, cum este cazul fagului, cu o putere redusă de

lăstărire;

- la unele specii, cum sunt salcâmul, sălciile sau plopii indigeni, nu se poate aplica

regimul codrului, datorită longevităţii scurte sau modului în care se pot regenera.

Între considerentele economice, cel mai importat este felul produselor lemnoase care se

pot obţine prin aplicarea diferitelor regime. Astfel (Stinghe, 1939):

- 126 -

- prin aplicarea regimului crângului, în arborete de foioase exploatate la vârste mici, când

capacitatea de regenerare pe cale vegetativă este încă ridicată, se produc sortimente de

mici dimensiuni (mai ales lemn subţire, dar şi mijlociu), utilizabile mai ales ca lemn de

foc şi cu întrebuinţări limitate ca lemn de lucru;

- în arborete tratate în regimul codrului, cu vârste de tăiere mult mai mari, se produc

sortimente de lemn gros, de mari dimensiuni şi, în consecinţă, cu utilizări industriale

variate. Aşa cum subliniază Stinghe (1939), „În codru se pot cultiva speciile cele mai

căutate, cele mai valoroase şi cele mai variate”.

În contextul economiei capitaliste din perioada interbelică, atunci când majoritatea

pădurilor din România era în proprietate privată, multe dintre păduri având suprafeţe foarte

mici (chiar şi sub 1 ha), între considerentele (nici tehnico-culturale, nici economice) avute în

vedere la fixarea regimului exista şi întinderea (mărimea - n.n.) pădurii (Stinghe, 1939).

Astfel, se considera că, în pădurile de mică întindere, „nu se poate practica regimul codrului,

nu se pot creşte arbori de dimensiuni mari şi sortimente de valoare” (Stinghe, 1939). Astfel de

păduri sunt destinate regimului crângului, în care parchetele anuale pot fi oricât de mici;

limita minimă de suprafaţă păduroasă pentru aplicarea regimului codrului s-a considerat la

nivelul a 200 ha. Din acest motiv, acelaşi autor considera că „...numai Statul, persoanele

morale (fizice – n.n.) şi mari proprietari particulari pot adopta cu uşurinţă codrul; micii

proprietari tind, prea mult chiar, spre crâng”.

În prezent, conform Codului silvic (***, 2008), în toate pădurile din România „... se aplică

regimul codrului, urmărindu-se conservarea genofondului şi a ecofondului, realizarea de

arborete de calitate superioară, precum şi exercitarea cu continuitate de acestea a funcţiilor de

protecţie. Se exceptează de la prevederile de mai sus arboretele de plopi indigeni, de salcie, de

salcâm, precum şi zăvoaiele în care este admis regimul crângului.”

Impunerea actuală, de către stat, a regimului codrului în aproape toate pădurile României,

indiferent de forma lor de proprietate sau de mărimea proprietăţii, face să se înţeleagă

acţiunea samavolnică a trecerii tuturor pădurilor ţării în proprietatea statului din perioada

comunistă, deoarece:„... din consideraţiunea că proprietarului nu-i putem impune, fără o

ştirbire prea mare a dreptului de proprietate, ce anume regim să aplice , rezultă raţiunea de a

căuta să trecem toate pădurile în mâna statului...” (Antonescu, 1922).

Tot prin amenajament, de data aceasta la nivelul fiecărui arboret exploatabil tratat în

regimul codrului sau crângului, se procedează la alegerea tratamentului. Aşa cum sublinia pe

bună dreptate Negulescu (1957, 1959), „Ca regulă generală, în orice situaţie, tratamentul cel

mai indicat este acela care permite recoltarea materialului lemnos cu cât mai puţine cheltuieli

- 127 -

şi pierderi şi care reuşeşte, în acelaşi timp, să asigure o regenerare cât mai rapidă şi mai

valoroasă”.

Acesta a făcut ca, la alegerea tratamentelor, în mod tradiţional să se aibă în vedere

următoarele recomandări (Negulescu, 1957, 1959):

- pe cât posibil se va da prioritate regenerării naturale, pentru a beneficia de avantajele pe

care aceasta le prezintă, cât şi pentru a reduce la minimum cheltuielile de refacere;

- interesele exploatării impun obligaţia să se adopte tratamentele cele mai simple, pentru ca

recoltarea şi colectarea lemnului să fie cât mai puţin costisitoare;

- exploatarea este cu atât mai avantajoasă cu cât tăierile sunt mai concentrate pe o suprafaţă

mai restrânsă şi au un caracter mai uniform;

- tăierile rase se pot adopta numai în cazul când natura speciei permite regenerarea pe teren

descoperit;

- în staţiuni extreme sau când pădurea îndeplineşte un rol deosebit de protecţie sau estetic,

la alegerea tratamantului se dă prioritate considerentelor culturale;

- trecerea de la o generaţie la alta este de dorit să se facă pe cât posibil treptat, pentru a nu

se pierde din capacitatea bioecologică de regenerare a pădurii respective, precum şi pentru

a nu se întrerupe rolul ei protector sau estetic.

În plus, aspecte importante, care trebuie luate în mod obligatoriu în considerare la alegerea

tratamentului, sunt posibilităţile tehnico-organizatorice pentru aplicarea tratamentului. Între

acestea, cel mai important este accesibilitatea arboretelor exploatabile, deoarece, aşa cum

sublinia Stinghe (1939), „Lipsa unei reţele complete şi întinse de drumuri de scoatere face cu

neputinţă aplicarea tratamentelor fine cu regenerări naturale şi cu o mare împrăştiere a

tăierilor, cum este cazul în grădinărit (în parte şi în codru regulat)...”.

În prezent, în România, prin normele tehnice în vigoare (***, 2000b) se consideră că

principalele criterii pentru alegerea tratamentului sunt:

- funcţiile îndeplinite de arboret (grupa, subgrupa şi categoria funcţională atribuite);

- formaţia sau grupa de formaţii forestiere din care face parte arboretul;

- tipul de structură al arboretului (echien, relativ echien, relativ plurien sau plurien);

- nivelul productiv (clasa de producţie, categoria de productivitate) al arboretului;

În mod practic, prima fază de lucru în alegerea tratamentului este încadrarea fiecărui

arboret, pe baza grupei (I - arborete cu funcţii speciale de protecţie; a II-a - arborete cu funcţii

de producţie şi protecţie), subgrupei şi categoriei funcţionale atribuite, într-un tip de categorii

funcţionale. Notate cu cifre romane, acestea sunt în număr de şase (I-VI), din care tipurile I-

- 128 -

IV se aplică arboretelor din grupa I funcţională, iar celelalte două (V şi VI) arboretelor din

grupa a II-a funcţională.

Tipurile de categorii funcţionale care pot rezultă după prima fază sunt următoarele (***,

2000b):

- tipul I - păduri cu funcţii speciale pentru ocrotirea naturii; în astfel de arborete este

interzisă prin lege exploatarea de arbori;

- tipul II - păduri cu funcţii speciale de protecţie situate în staţiuni cu condiţii grele sub

raport ecologic, precum şi arboretele în care nu se recomandă recoltarea de masă

lenoasă prin tăieri de regenerare obişnuite; în ele se pot aplica doar lucrări speciale de

conservare;

- tipul III - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tratamente cât

mai intensive (tăieri grădinărite, tăieri de transformare spre grădinărit,

cvasigrădinărite). În situaţii speciale se pot aplica şi alte tratamente (tăieri progresive,

tăieri în benzi), precum şi lucrări speciale de conservare.

- tipul IV - păduri cu funcţii speciale de protecţie, pentru care se admit tăieri de

transformare spre grădinărit, tăieri cvasigrădinărite, precum şi alte tratamente însă cu

restricţii în aplicare.

- tipul V – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie destinate producţiei de lemn de

calitate superioară; se admit tratamente gen tăieri de transformare spre grădinărit,

tăieri cvasigrădinărite, tăieri progresive.

- tipul VI – păduri cu funcţii de producţie şi protecţie în care se poate aplica, în mod

diferenţiat, întreaga gamă a tratamentelor.

Pe baza tipului de categorie funcţională rezultat se trece la a doua fază de lucru în

alegerea tratamentului posibil de aplicat într-un arboret exploatabil oarecare din diverse

formaţii forestiere, cu un anumit tip de structură şi o anumită categorie de productivitate,

utilizînd schema special elaborată şi inclusă în normele tehnice de profil (începând de la ***,

1986, modificată prin ***, 1988, respectiv ***, 2000b) (Tabelul 12.1.).

- 129 -

Tabelul 12.1. Exemplu pentru modalitatea practică folosită la alegerea tratamentului în România (din ***, 2000b)

Formaţii şi grupe de formaţii, pe tipuri de

structură

Categoria deproductivitate

Grupa funcţionalăI a II-a

Tipuri de categorii funcţionaleI II III IV V VI

Făgete (amestecate) cu alte specii; goruneto-făgetePluriene Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv G, Cv, P G, Cv, P

Inferioară - Lc Cv G, Cv - Cv, PRelativ pluriene Superioară şi mijlocie - Lc G, Cv G, Cv, P G, Cv, P G, Cv, P

Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, PEchiene şi relativ echiene Superioară şi mijlocie - Lc Cv Cv, P Cv, P Cv, P

Inferioară - Lc Cv Cv, P - Cv, PLc = lucrări speciale de conservare; G = tratamentul codrului grădinărit; Cv = tratamentul codrului cvasigrădinărit; P = tratamentul tăierilor progresive

După cum se observă parţial din tabel şi s-a prezentat şi mai sus:

- la arboretele din tipul I de categorii funcţionale, indiferent de tipul de structură şi

categoria de productivitate, nu este permisă aplicarea vreunui tratament („sunt admise

doar măsuri de ocrotire integrală a naturii” – Giurgiu, 1988).

- la arboretele din tipul II de categorii funcţionale este permisă doar aplicarea lucrărilor

speciale de conservare.

- începând de la tipul III până la tipul VI de categorii funcţionale, se permite aplicarea

unor tratamente din cele mai diverse. Aceste se modifică gradat, începând cu tipul III

de categorii funcţionale, de la cele considerate intensive (tăieri grădinărite şi

cvasigrădinărite) către unele relativ intensive (tăieri progresive sau succesive în

margine de masiv), relativ extensive (tăieri rase în benzi), respectiv extensive (tăieri

rase în parchete sau tăieri succesive).

Este evident că, prin normele tehnice în vigoare, aşa cum este normal într-o silvicultură

polifuncţională, bazată pe principiul gospodăririi funcţional-diferenţiate a arboretelor

(Giurgiu, 1988), s-a dat prioritate (uneori excesivă şi nejustificată...) tratamentelor intensive.

Din păcate, sistemul românesc actual de alegere a tratamentelor nu a luat în nici un fel în

considerare vreun criteriu economic sau posibilităţile tehnico-organizatorice reale de aplicare

a acestora, aşa cum este cazul aspectelor legate de accesibilitatea actuală a arboretelor

exploatabile. Aceasta face ca, în activitatea silvică practică, deşi în amenajament sunt propuse

anumite tratamente sau tăieri, să se aplice alte tratamente, mai puţin intensive, aşa cum este

cazul tăierilor progresive, care le înlocuiesc pe cele cvasigrădinărite, sau al unor tăieri

combinate (progresive şi succesive), care le înlocuiesc pe cele progresive, aşa cum, de altfel,

se practică şi în alte ţări europene evoluate în plan forestier.

- 130 -

12.2.Conversiunea

Conversiunea reprezintă trecerea unei păduri de la forma specifică unui regim la

forma specifică altui regim, determinată de schimbarea ţelului de gospodărire (Rucăreanu,

1962).

În mod evident, aceasta va impune şi trecerea de la un tratament la altul în cadrul a

două regime diferite (Ionescu, 1932; Stinghe, 1952, ambii în Constantinescu, 1973).

În general, deoarece în decursul timpului au fost diferenţiate trei regime [codru, crâng

(simplu) şi crâng compus], conversiunile se pot realiza în şase direcţii posibile (Lorentz şi

Parade, 1883; Boppe, 1889):

1. De la codru: fie la crâng (simplu), fie la crâng compus.

2. De la crâng (simplu): la crâng compus sau la codru.

3. De la crâng compus: la crâng simplu sau la codru.

Cu toate acestea, în arboretele din diverse ţări europene (inclusiv România) unde s-a

aplicat tehnica conversiunii, aceasta a constat cu precădere în trecerea de la crâng (simplu)

sau crâng compus la codru. Prin aceasta se urmăreşte transformarea crângurilor din păduri de

productivitate scăzută şi producătoare mai ales de lemn de foc în păduri de codru mai

productive şi în care se urmăreşte obţinerea de lemn de lucru cu întrebuinţări industriale

variate (Rucăreanu, 1962). În acest fel se îndeplineşte şi sarcina esenţială a amenajării unei

păduri în conversiune (Rucăreanu, 1962), respectiv dispariţia deosebirii dintre fondul de

producţie (volum pe picior/ha) redus, specific crângului, şi unul mult mai mare (de 4-6 ori –

Stinghe, 1939; de 5-10 ori – Rucăreanu, 1962), aşa cum se întâlneşte în arboretele de codru.

Rolul principal în realizarea conversiunii revine amenajamentului, prin care (a) se

stabileşte un nou ţel de gospodărire şi (b) se organizează procesul de producţie prin

planificarea în timp şi în spaţiu a lucrărilor de executat. Aceasta se realizează prin întocmirea

aşa-numitei scheme de conversiune, în care este prezentat schematic modul în care sunt

grupate suprafeţele arboretelor pe clase de vârstă, din perioadă în perioadă, pe toată durata

procesului de conversiune (perioadă de conversiune).

După modul în care se reglementează tăierile care se vor executa şi se asigură

regenerarea, au fost distinse mai multe metode (procedee) de conversiune, grupate în

conversiuni directe şi conversiuni indirecte, după cum urmează:

A. Conversiuni directe, prin care trecerea de la crâng la codru se face fără

intermediul unui alt tratament (Negulescu, 1959) Acestea includ:

- 131 -

i. Conversiunea prin suspendarea tăierilor de crâng (aşa-numita conversiune prin

îmbătrânire). În acest caz, tăierile de crâng se sistează total şi este adoptată o perioadă de

aşteptare, până când arboretele ajunse la maturitate devin capabile să se regenereze pe cale

naturală din sămânţă (Negulescu, 1959; Rucăreanu, 1962). În timpul perioadei de aşteptare, în

arboretele aflate în curs de conversiune se aplică lucrări de îngrijire şi conducere

corespunzătoare fazelor de dezvoltare în care se vor găsi în fiecare moment. Aceste lucrări se

sistează odată cu atingerea vârstei exploatabilităţii de regenerare (60-80 de ani – Perrin, 1954;

Constantinescu, 1973; 65-70 de ani – Rucăreanu, 1962), când poate începe aplicarea

tratamentelor de codru specifice formaţiilor forestiere în care sunt încadrate arboretele

respective (***, 1966; Giurgiu, 1988).

Conversiunea prin îmbătrânire, una din cele două metode recomandate şi în prezent în

România prin normele tehnice în vigoare (***, 2000b), este aplicabilă în crângurile sănătoase,

viguroase, productive, cu consistenţa plină sau aproape plină, în care speciile de arbori se

găsesc în proporţia corespunzătoare tipului natural de pădure, iar condiţiile de sol sunt

favorabile regenerării naturale (***, 1966).

Cu toate acestea, aşa cum subliniază Rucăreanu (1962), conversiunea prin îmbătrânire

nu poate fi acceptată ca normă generală deoarece:

a. Presupune scoaterea din producţia de crâng a arboretelor respective pentru o perioadă lungă

de timp. Aşa cum constată Boppe (1889), confirmat la noi de Popovici (1922), această metodă

„are inconvenientul de a priva proprietarul de toate veniturile într-o perioadă destul de lungă

şi, de aceea, se aplică doar în situaţii particulare, aşa cum este cazul regiunilor unde lemnul de

foc şi-a pierdut toată valoarea şi există interes de a trece pădurea în stare să producă lemn de

lucru”.

b. Nu pot fi îndreptate spre codru decât acele arborete de la care se poate aştepta o producţie

mai mare sau mai bună (= crângurile sănătoase, viguroase, productive, din specii

corespunzătoare şi instalate în condiţii de sol favorabile regenerării naturale).

c. Nu duce la ameliorarea (normalizarea) situaţiei pe clase de vârstă.

Din acest motive, există şi ţări europene cu mare tradiţie silvică (cazul Franţei) în care

aplicarea conversiunii prin îmbătrânire, propusă de Lorentz şi Parade în cursul de Cultura

pădurilor din 1837 (Bradosche, 2008), a fost abandonată chiar din secolul al XIX-lea datorită

„necesităţii de a se adopta o perioadă lungă de capitalizare şi... caracterului său rigid”

(Bastien, 2001). Pentru a elimina o parte din neajunsurile metodei legate mai ales de

sacrificiile financiare, mai mici sau mai mari („... între 15 şi 20% se admit” – Popovici, 1922),

la care sunt obligaţi proprietarii datorită perioadei de aşteptare, în Franţa a fost imaginată şi

- 132 -

aplicată pe scară largă în crângurile viguroase şi bogate în specii de foioase preţioase aşa-

numita metodă a alegerii şi gospodăririi intensive a arborilor de viitor (fr. balivage intensif).

Aceasta include (Bastien, 2001):

- alegerea şi marcarea arborilor de viitor (proveniţi din lăstari sau, de preferat, din sămânţă);

- aplicarea, la început, de rărituri de sus pentru favorizarea arborilor de viitor. Ulterior,

răriturile vor avea intensităţi mari şi se vor concentra în jurul arborilor de viitor, în scopul

degajării coroanelor acestora, pentru ca respectivele exemplare, valoroase şi viguroase, să se

dezvolte într-un regim de „creştere liberă”, care permite producţii lemnoase mari şi începerea

fructificaţiilor bogate, pentru începerea conversiunii la codru, la vârste relativ mici.

ii. Conversiunea prin restrângerea treptată a tăierilor de crâng (conversiunea mixtă).

Aceasta nu urmăreşte mărirea fondului de producţie, ca la conversiunea prin îmbătrânire, ci

normalizarea structurii arboretelor pe clase de vârstă. În scopul respectiv, la fiecare revizuire

amenajistică (odată la 10 ani), o parte din arboretele de crâng nu se mai exploatează şi se lasă

să se dezvolte (îmbătrânească) până devin apte să producă lemn de lucru, în timp ce restul

arboretelor se tratează în continuare în crâng. Odată cu trecerea timpului şi elaborarea (odată

la 10 ani) de noi amenajamente pentru U.P. în conversiune, suprafaţa crângului scade treptat,

până se anulează (tăierile de crâng încetează), în paralel cu creşterea ponderii arboretelor

trecute la codru, care formează clase de vârste succesive. În perioada de conversiune,

arboretele existente în U.P.-ul considerat se includ în două S.U.P. distincte, una de crâng şi

alta de codru, iar posibilitatea se recoltează fie numai prin tăieri de crâng, fie prin tăieri de

crâng şi de codru în acelaşi timp (Rucăreanu, 1962). După ce tăierile de crâng s-au sistat

(conversiunea este încheiată), posibilitatea se recoltează în totalitate din arboretele convertite

la codru.

În prezent, în România nu se mai permite, în mod oficial (***, 2000b), utilizarea

practică a acestei metode, considerându-se că „...în condiţiile silviculturii intensive, care

foloseşte raţional însuşirile multiple ale pădurii, conversiunea mixtă nu mai poate fi

aplicată” (Giurgiu, 1988).

iii. Conversiunea prin refacere

Aceasta este cea de-a doua metodă de conversiune posibil de utilizat în mod legal în

România în prezent (***, 2000b) şi se aplică în arboretele de crâng considerate

necorespunzătoare (cu pondere redusă a speciilor de valoare, cu consistenţa scăzută, de

productivitate inferioară, cu cioate îmbătrânite şi potenţial redus de regenerare naturală din

sămânţă, cu solul tasat şi înţelenit etc. - ***, 1966).

- 133 -

Refacerea arboretelor de crâng necorespunzătoare, în scopul conversiunii la codru, se

poate face prin:

- tăieri rase urmate de împăduriri (cazul începuturilor conversiunii în Germania secolului al

XVIII-lea, în care s-a făcut apel la plantaţii cu specii de răşinoase gen molid sau pini -

Bastien, 2001);

- tăieri rase urmate de semănături directe (în România - ocoalele silvice Ceala şi Pecica din

jud. Arad -, unde crângurile necorespunzătoare de stejar au fost tăiate ras, terenul gol a fost

cultivat agricol timp de 2-3 ani şi s-au efectuat ulterior, toamna, semănături cu stejar –

Rădulescu şi Vlad, 1955);

- aplicarea, recomandată în ţara noastră începând din 1988, de metode silviculturale intensive

gen tăieri în ochiuri, tăieri în benzi, combinaţii între tăierile în ochiuri şi cele în benzi, toate

urmate, după caz, de regenerare pe cale artificială prin semănături directe sau împăduriri

(Giurgiu, 1988; ***, 2000b).

În acest context, este interesant de subliniat faptul că, în Franţa, unde conversiunea

prin refacere a fost aplicată începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, metoda a fost

abandonată spre 1880 datoiră costurilor ridicate ale lucrărilor şi numeroaselor eşecuri

înregistrate în aplicarea sa (Ningre şi Dussot, 1993).

B. Conversiuni indirecte, în care îndrumarea pădurii spre codru se face prin

intermediul crângului compus (Negulescu, 1959). Pentru realizarea acestui scop, la tăierea

crângului, se lasă un număr mare de rezerve (între 500 şi 600 arbori/ha şi chiar mai mult),

extrăgându-se – dacă este cazul - din rezervele bătrâne cu vârsta a 3 şi 4 cicluri de producţie

de crâng (3n, 4n). Tăierile de conversiune încep după 30 de ani de când s-a lăsat rezerva

numeroasă, atunci când tinerele rezerve au deja 60 de ani şi sunt capabile să producă sămânţa

necesară pentru regenerarea naturală (Rădulescu şi Vlad, 1955, Rădulescu, 1956).

Cel mai bun exemplu pentru aplicarea conversiunii indirecte este Franţa, unde primul

amenajament de conversiune indirectă a fost elaborat (1824-1825) în Forêt d’Amance (nord-

estul Franţei, în apropiere de Nancy), sub influenţa lui Bernhard Lorentz. Metoda s-a aplicat

ulterior, începând din 1880, cu precădere în pădurile de stat şi, mult mai limitat (mai ales după

mijlocul secolului al XX-lea – Ningre şi Dussot, 1993), în cele comunale din Hexagon (în cel

de-al doilea caz, datorită afectării, prin conversiunea la codru, a dreptului la lemn de foc al

locuitorilor). Cu toate aceste eforturi de lungă durată, Franţa rămâne, de departe, ţara cu cea

mai mare suprafaţă de crânguri compuse din Europa (peste 3,7 milioane ha), aflate

predominant în proprietate privată şi pentru care, din diverse raţiuni, nu există interes pentru

conversiune.

- 134 -

Conversiunea în România

În ţara noastră, prof. Petre Antonescu (1909), constatând degradarea pădurilor tratate

în crâng şi realizarea de sortimente inferioare, a propus pentru prima dată aplicarea măsurilor

de conversiune de la crâng la codru, în vederea promovării pe scară largă a regenerărilor din

sămânţă (Giurgiu, 1995; Popescu et al., 2004). Problema conversiunii crângurilor simple şi

compuse la codru a fost pusă pregnant în România după 1948 (anul naţionalizarea pădurilor).

Astfel, cu ocazia desfăşurării lucrărilor de amenajare a pădurilor din deceniile 5 şi 6 ale

secolului trecut, s-a constatat că, indiferent de modul lor de proprietate dinainte de 1948,

numeroase arborete cu specii valoroase, din formaţiile făgetelor pure, goruneto-făgetelor,

şleaurilor (de deal, de câmpie şi de luncă), stejăretelor, ceretelor, gârniţetelor etc., erau tratate

în regimul crângului. Aceasta a făcut ca, prin Instrucţiunile tehnice pentru amenajarea

pădurilor din 1951, să se stabilească obligativitatea convertirii acestora (aproximativ 10% din

suprafaţa fondului forestier al ţării, respectiv cca. 600.000 ha - Predescu, 1954, în Negulescu,

1959) la codru. Această pondere a scăzut în timp, odată cu aplicarea măsurilor de

conversiune, la peste 6% (Rucăreanu, 1962), respectiv 4% (Rucăreanu şi Leahu, 1982).

Cu toate acestea, la 30 de ani de la apariţia ultimei lucrări citate şi la peste 60 de ani de

la începerea acţiunii largi de conversiune a crângurilor simple şi compuse la scară naţională,

normele tehnice în vigoare (***, 2000b) încă stabilesc că „... se vor converti la codru toate

arboretele din formaţiile stejăretelor, ceretelor, gârniţetelor, gorunetelor, şleaurilor şi făgetelor

în care s-a aplicat regimul crângului”...

Să ne amintim

Cel mai important considerent tehnico-economic luat în calcul la fixarea regimului este specia. Limita minimă a suprafeţei de pădure care permitea aplicarea regimului codrului în perioada

interbelică era de 200 ha. În prezent, în toate pădurile din România se aplică regimul codrului. Fac excepţie arboretele

de plopi indigeni, de sacie, de salcâm, precum şi zăvoaiele, în care este admis regimul crângului.

Principalele criterii folosite în România pentru alegerea tratamentului sunt: funcţiile îndeplinite de arboret, formaţia sau grupa de formaţii forestiere din care face parte arboretul, tipul de structură al arboretului şi nivelul său productiv.

În tipul I de categorii funcţionale este interzisă prin lege exploatarea de arbori. În România, prin normele tehnice în vigoare s-a dat prioritate tratamentelor intensive. În general, conversiunea presupune trecerea de la crâng simplu sau crâng compus la codru. Conversiunea de la crâng la codru se realizează pe cale directă (fără intermediul unui alt

tratament) sau pe cale indirectă (prin intermediul crângului compus). Conversiunea prin refacere se poate face prin (a) tăieri rase urmate de împăduriri, (b) tăieri

rase urmate de semănături directe sau (c) tăieri în ochiuri sau în benzi.

- 135 -

Rezumat

Unitatea de învăţare nr. 12 include două aspecte extrem de importante din

Silvotehnică: fixarea regimului şi alegerea tratamentului, respectiv conversiunea. În primul

caz, sunt detaliaţi factorii care contribuie la fixarea regimului, precum şi modul practic în care

se alege tratamentul în arboretele din România.

În cazul cnversiunii, sunt prezentate diversele metode de conversiune, precum şi

modul în care s-a realizat şi se realizează conversiunea pădurilor din România.


1. Cum se fixează în mod practic regimul ? (vezi punctul 12.1.)

2. Ce rol a avut - în perioada interbelică - mărimea proprietăţii în fixarea regimului? (vezi

punctul 12.1.)

3. Ce regime se aplică actualmente în pădurile din România? (vezi punctul 12.1)

4. Cum influenţează funcţia atribuită modul de alegere a tratamentelor în pădurile din

România? (vezi punctul 12.1.)

5. Ce faze se parcurg în mod practic pentru alegerea tratamentelor la noi? (vezi punctul 12.1.)

6. Ce tratamente se pot aplica în pădurile incluse în TI? (vezi punctul 12.1.)

7. Care sunt metodele (procedeele) de conversiune? (vezi punctul 12.2.)

8. În ce mod se poate realiza conversiunea prin refacere a pădurilor de crâng? (vezi punctul

12.2.)

9. Cum a evoluat în perioada postbelică suprafaţa pădurilor în conversiune din România?

(vezi punctul 12.2.)

Bibliografie

- 136 -

Antonescu, P., 1910: Stejarul şi cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, Bucureşti, 29 p.Antonesco, P., 1911: Le chêne et sa culture en Roumanie. Bulletin de la Société Centrale Forestière de

Belgique, F. van Buggenhoudt, Editeur, Bruxelles, 15 p.Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il., 1966: Contribuţii la studiul regenerării naturale a făgetelor din

Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti, 127 p.

Badoux, H., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co. Verlag, Zürich, 32 p.Bagneris, G., 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger-Levrault et Cie,

Nancy, 325 p.Barbu, I., Cenuşă, R., 2001: Regenerarea naturală a molidului. Staţiunea Experimentală de Cultura

Molidului, Câmpulung Moldovenesc, 238 p.Barthod, Ch., 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel.

În: Revue Forestière Française, no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”, pp. 13-22. Bastien, Y., 1999: Evolution du jardinage. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,

Nancy, 3 p.Bastien, Y., 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et

des Forêts, Nancy, 46 p.Bastien, Y., 2001: Conversion-transformation. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des

Forêts, Nancy, 27 p.Bialobok, S. (ed.), 1976: The poplars – Populus L. Foreign Scientific Publications Department,

Warsaw, 422 p.Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy,

444 p.Borel, W., 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimerie Jacques et

Demontrond, Besançon, 104 p.Boudru, M., 1989/1: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de

Gembloux, Gembloux, 356 p.Bradosche, P., 2008: Contribuţia şcolii franceze la formarea silviculturii româneşti. Documente

pentru o istorie a pădurilor şi a economiei forestiere a României. Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu, 234 p.

Broilliard, Ch., 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy, 470 p.

Buffet, M., 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés, Symposium feuillus précieux, Nancy-Champenoux, INRA, Document no. 78/08, pp. 168-177.

Buffet, M., 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique , nr. 12, ONF, pp. 3-30.Buffet, M., 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique, nr. 15, O.N.F., pp. 19-

38.Burschel, P., Huss, J., 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey

Bucheverlag, Berlin, 487 p.Chantreuil, A., 1965: La futaie jardinée. Origine. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy, 7 p.Chiriţă, C.D., Popescu, M. Şt., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în

România. Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti, 125 p.Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Braşov, 351 p.Ciumac, Gh., 1959: Îngrijirea şi conducerea arboretelor. În: Silvicultura (autori E.G. Negulescu, Gh.

Ciumac) Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, pp. 479-597.Ciumac, Gh., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto-stejăretelor şi

a şleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti, 115 p.Cochet, P., 1971: Étude et culture de la forêt. 3-ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des

Eaux et des Forêts, Nancy, 235 p.Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti, 667 p.Constantinescu, N., 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I. Editura Ceres, Bucureşti, 250 p.Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura

Ceres, Bucureşti, 350 p.

- 137 -

Costea, C., 1989: Economia şi conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti, 339 p.Cotta, H., 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard-

Huzard, Paris, George-Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy, 495 p.Crowther, R.E., Evans, J., 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London, 23 p.CRPF, 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière Auvergne,

Clermont-Ferrand, 19 p.Daia, M., 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arboretelor tinere de cvercinee în

scopul ameliorării condiţiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea Transilvania, Braşov, 172 p.

Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 374 p. Danilescu, N.R., 1893: Deteriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric-cauze-remedii. Cum să

se aplice crângu cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, Bucureşti, 74 p.Danilescu, N.R., 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista

Pădurilor, nr. 4, pp. 101-105 şi nr. 5, pp. 141-146.Dămăceanu, C., 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. ICAS, seria a

II-a, Redacţia materiale de propagandă agricolă, Bucureşti, 72 p.Dămăceanu, C., 1984: Cercetări privind perfecţionarea metodelor de regenerare naturală a

gorunetelor şi şleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti, 79 p.

Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius Springer, Berlin, 556 p.

Drăcea, M., 1923-1924: Silvicultură. Şcoala Politehnică, Bucureşti, 924 p.Drăcea, M.D., 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime şi tratamente. Editura Politehnicei,

Bucureşti, 786 p.Duchiron, M.-S., 1994: Gestion des futaies irrégulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy et

Paris, 201 p.Evans, J., 1982: Free growth and control of epicormics. În: Broadleaves in Britain: future

management and research (ed. D.C. Malcolm, J. Evans, P.N. Edwards), Institute of Chartered Foresters, Edinburgh, pp. 183-190.

Evans, J., 1983: Le contrôle des gourmands: état actuel des recherches en Grande-Bretagne. În: Revue Forestière Française, nr. 5, pp. 369-375.

Evans, J., 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO, London, 232 p.

Evans, J., 1987: The control of epicormic branches. În: Advances in practical arboriculture (ed. D. Patch), Forestry Commission Bulletin no. 65, HMSO, London, pp. 115-120.

Evans, J., 1988: Natural regeneration of broadleaves. Forestry Commission Bulletin no. 78, London, HMSO, 46 p.

Evans, J., 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands (ed. G.P. Buckley), Chapman & Hall, New York-Tokyo-Melbourne-Madras.

Everard, J.E., 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Commission, Edinburgh, 139 p.

Favre, L.-A., Oberson, J.-M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de Couvet. În: Journal Forestier Suisse, nr. 8, pp. 298-313.

Felbermeier, B., 2003: Die Wuchsdynamik der Küstendouglasie. În: Forstliche Forschungsberichte München, nr. 192, pp. 1-9.

Fengyou, W., Jingwen, L., 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton, pp. 17-20.

Filipescu, C., 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor, nr. 2, pp. 18-25.Florescu, I.I., 1973: Întemeierea pădurii. În: Silvicultura II (autori E.G. Negulescu, V. Stănescu, II.

Florescu, D. Tîrziu), Editura Ceres, Bucureşti, pp. 41-70.Florescu, I.I., 1981: Silvicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 294 p.Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, Bucureşti, 270 p.Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 194 p.Florescu, I.I., 2004: Silvicultură. „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 280 p.

- 138 -

Furnică, H., Beldeanu, E., 1985: Exploatarea pădurilor cu elemente de industrializare a lemnului. Editura Ceres, Bucureşti, 361 p.

Gava, M., 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid şi brad. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti, 70 p.

Giurgiu, V., 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti, 308 p.Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti, 290 p.Giurgiu, V., 2004: Gestionarea durabilă a pădurilor României. Silvologie, vol. IIIB, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 320 p.Giurgiu, V., Armăşescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S., 1989: Fundamente

auxologice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor (Creşterea şi calitatea arboretelor în raport cu lucrările de îngrijire şi condiţiile staţionale). ICAS, seria a II-a, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti, 102 p.

Glöde, D., 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies regeneration. Doctoral thesis, Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå, 33 p.

Grobnic, Gh., Duran, V., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a molidişurilor din nordul Moldovei. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti, 71 p.

Gurnaud, A., 1886: La sylviculture française et la méthode du contrôle. Librairie Agricole de la Maison Rustique, Paris, 121 p.

Hagner, S., 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva, nr. 2, pp. 18-25.Hamilton, G.J., 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London.Hanique, M., 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres. În: Forêts de France, nr. 339, pp. 31-

33.Hanique, M., 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France, nr. 343, pp. 27-

30.Haralamb, At., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ediţia a III-a. Editura Agro-silvică, Bucureşti, 755

p.Hartig, G.L., 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F.

Patris, Paris, 172 p.Herbert, I., 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. Des forêts de production «polyvalentes» .

În: Bulletin technique, nr. 26, ONF, pp. 9-20.Hibberd, B.G. (ed.), 1991: Forestry practice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6,

HMSO, London, 239 p.Hoellinger, G., 1986: Premières éclaircies. În: Informations-Forêt, AFOCEL-ARMEF, fascicula 292,.Hubert, M., 1987: Élagage: quand intervenir, sur quels arbres, comment? În: Forêt-entreprise, nr. 47,

pp. 15-16.Hubert, M., Courraud, R., 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2-ème édition.

Institut pour le développement forestier, Paris, 303 p.Huffel, G., 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris, 510 p.Jeglum, J.K., 1987: Alternate strip clearcutting in upland black spruce. II. Factors affecting

regeneration in first-cut strips. În: Forestry Chronicle, nr. 6, pp. 439-445.Jobling, J., 1990: Poplars for wood production and amenity. Forestry Commission Bulletin 92,

HMSO, London, 84 p.Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris, 724

p.Kenk, G., 1995: Growth and yield in even-aged and uneven-aged silvicultural systems in the conifer-

dominated forests of Europe. În: Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton, pp. 26-32.

Kimmins, J.P., 1997: Forest ecology. A foundation for sustainable management. Prentice Hall, Upper Sadle River, 596 p.

Klein, D., 1915: Cu privire la suprafeţele exploatate ras şi împădurirea lor. În: Revista pădurilor.Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London, 416 p.Kramer, H., 1980: Tending and stability of Norway spruce stands. În: Stability of spruce forest

ecosystems (ed. E. Klimo), International Symposium, Faculty of Forestry, Brno, pp. 121-133.Kuusela, K., 1994: Forest resources in Europe. EFI Research Report 1, Cambridge University Press,

Cambridge, 154 p.

- 139 -

Lafouge, R., 1963: La conception des éclaircies selon les auteurs. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy, 42 p.

Lafouge, R., 1964: Les taillis-sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy, 50 p.

Lanier, L., 1986: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy, 468 p.

Lorentz, B., Parade, A., 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5-ème édition. Mme Ve

Bouchard-Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy, 698 p.Lorentz, B., Parade, A., 1883: Cours élémentaire de culture des bois. 6-ème édition. Octave Doin,

Paris, 720 p.Maheut, J., 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În: Revue Forestière

Française, nr. 4, pp. 272-274.Majcen, Z., 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În:

Revue Forestière Française, no. 4.Majcen, Z., Bédard, S., 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de

jardinage de diverses intensités. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy, 11 p.Matthews, J.D., 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford, 284 p.Michaud, D., 1988: Le triclopyr. În: Informations-Forêt, AFOCEL-ARMEF, fascicula 341.Milescu, I., 1988: Lucrările de conservare, mijloc eficient pentru mai buna gospodărire a pădurilor.

În: Revista pădurilor, nr. 4, pp. 170-173.Mormiche, A., 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écologie. Centre National de

Formation Forestière, Velaine-en-Haye, 7 p.Morozov, G.F., 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti, 433 p.Negulescu, E.G., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin, 215 p.Negulescu, E.G., 1959: Regime şi tratamente. În: Silvicultura (autori E.G. Negulescu, Gh. Ciumac)

Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, pp. 598-773.Negulescu, E.G., 1966a: Operaţiuni culturale. În: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II

(autori E.G. Negulescu, I. Damian), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, pp. 195-217.Negulescu, E.G., 1966b: Regime şi tratamente. În: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II

(autori E.G. Negulescu, I. Damian), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, pp. 218-354.Negulescu, E.G., 1973: Regime şi tratamente. În: Silvicultura. Fundamente teoretice şi aplicative vol.

2 (autori E.G. Negulescu, V. Stănescu, I.I. Florescu, D. Tîrziu), Editura Ceres, Bucureşti, pp. 165-328.

Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheş, D., 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea), tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră, nr. 78, pp. 2-3.

Nicolescu, N.V., 1999: Artificial pruning - a review. Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov, 65 p.

Nigi, T., 1984: The selection-cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings, IUFRO Symposium on forest management planning and managerial economics, October 15-19, 1984, University of Tokyo, pp. 175-183.

Nigi, T., 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research Bulletin of the College Experiment Forests, Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol. 45 (1), pp. 115-126.

Ningre, F., Doussot, R., 1993: La ressource forestière française en chênes rouvre et pédonculé. Analyse et explication historique. În: Annales des Sciences Forestières, nr. 50, pp. 593-606.

Niţescu, C., Achimescu, C., 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire şi conducere a pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti, 256 p.

Oprea, I., Sbera, I., 2000: Tehnologia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de proiectare tehnologică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 140 p.

Perrin, H., 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy, 411 p.

Perrin, H., 1958. Sylviculture. Tome III Travaux forestiers. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy, 405 p.

Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti, 410 p.

- 140 -

Petrescu, L., 1995: Îngrijirea şi conducerea arboretelor. În: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României (sub red. V. Giurgiu), Editura Arta Grafică, Bucureşti, pp. 186-201.

Popescu, Gh., Pătrăşcoiu, N., Georgescu, V., 2004: Pădurea şi omul. Editura Nord Carta, Suceava, 602 p.

Popovici, N.G., 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti, 310 p.

Popovici, N.G., 1922: Silvicultura (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti, 587 p.

Poskin, A., 1926: Traité de Sylviculture. Jules Duculot, Gembloux, Librairie Agricole de la Maison Rustique, Paris, 439 p.

Pourtet, J., 1961: La culture du peuplier. J.-B. Baillière et Fils, Paris, 261 p.Pryor, S., Savill, P.S., 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I.

Occasional Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxford, 47 p.Purcelean, Şt., Ciumac, Gh., 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului şi stejarului

pedunculat în pădurile de şleau din Podişul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, Bucureşti, 65 p.

Rădulescu, A., Vlad, I., 1955: Regime şi tratamente. În: Manualul Inginerului Forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice, Editura Tehnică, Bucureşti, pp. 471-511.

Rădulescu, A.V., 1956: Silvicultura generală. Editura Agro-silvică de stat, Bucureşti, 336 p.Rădulescu, M., 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor, nr. 7, pp.

213-215.Rădulescu, M., 1928: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat (Q. pedunculata) în Câmpia

Română. În: Revista pădurilor, nr. 7, pp. 481-495.Rădulescu, M., 1935: Din cultura stejarului (Quercus pedunculata) în România. În: Revista pădurilor,

nr. 2, pp. 93-106.Rădulescu, M., 1937: Evoluţia ideii de regenerare şi cultura pădurilor. În: Revista pădurilor, nr. 5, pp.

638-641.Rădulescu, M., 1956: În problema refacerii pădurilor degradate. În: Revista pădurilor, nr. 11, pp.

744-747.Redhead, J.F., Hall, J.B., 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow, 183 p.Reventlow, C.D.F., 1934: Grundsätze und Regeln für den Zweckmässigen Betrieb den Forsten. Levin

& Munksgaard, Kopenhagen, Paul Parey, Berlin, 156 p.Rietbergen, S., 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook. Vol. 2.

Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans), Blackwell Science, Oxford-London-Edinburgh-Malden-Carlton-Paris, pp. 1-25.

Rucăreanu, N., 1962: Amenajarea pădurilor. Editura Agro-silvică, Bucureşti, 368 p.Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Ediţia a II-a. Editura Agro-silvică, Bucureşti, 453 p.Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti, 438 p.Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B., 1995: Chemical release of pole-sized trees

in a central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. K.W. Gottschalk, S.L.C. Forsbroke). 10 th

Central Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE-197, Northeastern Forest Experiment Station, Radnor, PA, pp. 152-157.

Savill, P.S., Evans, J., 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford, 246 p.

Savill, P., Evans, J., Auclair, D., Falck, J., 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford University Press, Oxford-New York-Tokyo.

Schaedelin, W., 1937: L’éclaircie. Traitement des forêts par la sélection qualitative. Editions Victor Attinger, Neuchâtel et Paris, 110 p.

Schlich, W., 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Fourth edition, revised. Bradbury, Agnew & Co., Ld., London, 267 p.

Schütz, J.-Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture? În: Journal Forestier Suisse, nr. 4, pp. 219-242.

Schütz, J.-Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, Eigenössische Technische Hochschule, Zürich, 55 p.

- 141 -

Schütz, J.-Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 243 p.

Schütz, J.-Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 178 p.

Schwappach, A., 1904: Forestry. The Temple Primers, London, 158 p.Schwappach, A., Eckstein, K., Herrmann, E., Borgmann, W., 1914: Manual silvic. Partea a V-a

Cultura pădurilor. Alfred Baer, Bucureşti, 136 p.Sevrin, E., 1997: Les chênes sessile et pédonculé. Institut pour le Développement forestier, Paris, 97 p.Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C., 1995. Introduction to forest and renewable

resources. 6th edition. McGraw-Hill, Inc., New York-Sydney-Tokyo-Toronto.Sheedy, G., Bertrand, V., 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées dans

les plantations de la forêt de Drumondville. Note de recherche forestière no. 77, Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy, 20 p.

Shigo, A., 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal, nr. 8, pp. 1-12.Shutov, I.V., 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia . În:

Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton, pp. 21-25.

Silvy-Leligois, P., 1964a: Cours de Sylviculture. Première partie. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy, 116 p.

Silvy-Leligois, P., 1964b: La futaie jardinée. Note annexe au Document du travail no. 5. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts, Nancy, pp. 98-116.

Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S., 1997: The practice of silviculture: applied forest ecology. John Wiley and Sons Ltd., New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore-Weinheim, 523 p.

Springmann, S., Morhart, C., Spiecker, H., 2011/1: Astung von Edellaubbaumarten zur Stănescu, V., Tîrziu, D., 1973: Îngrijirea şi conducerea arboretelor. Operaţiuni culturale. În:

Silvicultura. Fundamente teoretice şi aplicative vol. 2 (autori E.G. Negulescu, V. Stănescu, I.I. Florescu şi D. Tîrziu), Editura Ceres, Bucureşti, pp. 71-163.

Stănescu, V., 1983: Genetica şi ameliorarea speciilor forestiere. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.

Stănescu, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti.Stătescu, G., 1884: Influenţa şi importanţa pădurilor în România, precum şi alte consideraţiuni

relative. Tipografia Fraţii Benvenisti, Craiova, 115 p.Stătescu, G., 1887. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din

munţi. În: Revista pădurilor, nr. 11, pp. 345-348 şi nr. 12, pp. 371-375.Stătescu, G., 1895: Tratamentul în codru şi tăierile pe suprafaţă. În: Revista pădurilor, nr. 2.Stinghe, V.N., 1939: Amenajarea pădurilor. Editura Societăţii „Progresul Silvic”, Bucureşti, 256 p.Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1941: Agenda forestieră. Ediţia a III-a. Imprimeria naţională, Bucureşti,

583 p.Stoddard, C.H., Stoddard, G.M., 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New York-

Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore, 407 p.Thivolle-Cazat, A., 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În:

Informations-Forêt, AFOCEL-ARMEF, fascicula 297.Tkacenko, M.E., 1955: Silvicultura generală. Ediţia a II-a. Editura Agro-silvică de stat, Bucureşti, 795

p.Troup, R.S., 1928: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford, 199 p.Vanselow, K., 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann

Verlag, Hamburg.Vanselow, K., 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Zweite

Auflage. Verlag J. Neumann-Neudamm, Hamburg, 367 p.Vasilescu, M., 1892: Aplicaţiunea modalităţilor codrului. În: Revista pădurilor, nr. 3 şi 4-5.Veselý, L., 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis, nr. 3, pp.

179-190.Viney, R., 1972: L’Économie forestière. Presses Universitaires de France, Paris, 122 p.

- 142 -

Vlad, I., 1955a: Studiul general al arboretelor. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice, Editura Tehnică, Bucureşti, pp. 461-471.

Vlad, I., 1955b: Tratamentul tăierilor în margine de masiv. În: Revista pădurilor, nr. 5, din Opere alese. Regenerarea arboretelor (I. Vlad - sub redacţia V. Giurgiu), 2007, Editura Academiei Române, Bucureşti, pp. 153-165.

Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura Academiei Române, Bucureşti, 292 p.

Vuokila, Y., 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization, IUFRO Meeting, Royal College of Forestry, Stockholm, pp. 78-82.

Walker, L.C., 1999: The North American forests: geography, ecology, and silviculture. CRC Press, Boca Raton-London-New York-Washington, D.C., 398 p.

Willoughby, I., Dewar, J., 1995: The use of herbicides in the forest. Forestry Commission Field Book 8, HMSO, London.

Zaric, N., Schneider, O., 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val-de Travers, Pays de Neuchâtel. Imprimerie Apex, Fleurier, 16 p.

***, 1914: Rezumatul şedinţelor Adunării Generale a Societăţii „Progresul silvic”. În: Revista pădurilor, nr. 5, pp. 161-174.

***, 1949a: Conducerea arboretelor (operaţiuni culturale). În: Îndrumări tehnice pentru silvicultură, Ministerul Silviculturii, Bucureşti, pp. 499-514.

***, 1949b: Regenerarea naturală a pădurilor. În: Îndrumări tehnice pentru silvicultură, Ministerul Silviculturii, Bucureşti, pp. 73-98.

***, 1951: Definiţia şi modul de aplicare al tăierilor succesive şi progresive. Editura Tehnică, Bucureşti, 16 p.

***, 1966: Instrucţiuni privind aplicarea tratamentelor. Ministerul Economiei Forestiere, Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti, 38 p.

***, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française, no. spécial Sylviculture, pp. 473-78.

***, 1986a: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Silviculturii, Bucureşti, 166 p.

***, 1986b: Norme tehnice pentru alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Silviculturii, Bucureşti, 89 p.

***, 1988: Norme tehnice pentru alegerea şi aplicarea tratamentelor. Ministerul Silviculturii, Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti, 98 p.

***, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 46 p.

***, 2000a: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 164 p.

***, 200b0: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 78 p.

***, 2000c: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 163 p.

***, 2000d: Norme tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerărilor 7. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti, 17 p.

***, 2008: Codul silvic (Legea 46/19 martie 2008).***, 2011: Ordin nr. 1540 din 3 iunie 2011 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele,

modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos. Monitorul Oficial, nr. 430/20.06. 2011, 8 p.

Cuprins

- 143 -

Introducere........................................................................................................................... 1Chestionar evaluare prerechizite.......................................................................................... 3Unitatea de învăţare nr. 1 Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate....................... 4Introducere........................................................................................................................... 4Competenţe.......................................................................................................................... 4Cuprins................................................................................................................................. 41.1. Aspecte generale............................................................................................................ 41.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată.............................................. 41.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)....................................... 41.2.2. Regenerarea pe teren descoperit................................................................................ 51.2.3. Regenerarea în margine de masiv............................................................................. 71.3. Ajutorarea regenerării naturale..................................................................................... 81.3.1. Lucrările pentru favorizarea instalării seminţişului................................................... 101.3.2. Lucrările pentru asigurarea dezvoltării seminţişului................................................. 11Să ne amintim...................................................................................................................... 12Rezumat............................................................................................................................... 13Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................................................... 13Unitatea de învăţare nr. 2. Îngrijirea şi conducerea arboretelor (I)............................. 14Introducere........................................................................................................................... 14Competenţe.......................................................................................................................... 14Cuprins................................................................................................................................. 142.1. Generalităţi................................................................................................................... 142.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor....................................... 152.3. Degajările şi depresajele............................................................................................... 17Să ne amintim....................................................................................................................... 24Rezumat................................................................................................................................ 24Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................................... 24Unitatea de învăţare nr. 3. Îngrijirea şi conducerea arboretelor (II)........................... 26Introducere........................................................................................................................... 26Competenţe.......................................................................................................................... 26Cuprins................................................................................................................................. 263.1. Curăţirile....................................................................................................................... 263.2. Răriturile....................................................................................................................... 323.3. Generalităţi.................................................................................................................... 323.2.1.Răritura de jos............................................................................................................. 343.3.2. Răritura de sus............................................................................................................ 35Să ne amintim....................................................................................................................... 36Rezumat................................................................................................................................ 37Test de autoevaluare a cunoştinţelor..................................................................................... 37Unitatea de învăţare nr. 4. Îngrijirea şi conducerea arboretelor (III).......................... 39Introducere........................................................................................................................... 39Competenţe.......................................................................................................................... 39Cuprins................................................................................................................................. 394.1. Răritura mixtă (combinată)........................................................................................... 394.2. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective.......................................................... 424.3. Răritura schematică (geometrică, mecanică)................................................................. 44Să ne amintim....................................................................................................................... 46Rezumat................................................................................................................................ 46Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................................... 46

- 144 -

Tema de control nr. 1......................................................................................................... 47Unitatea de învăţare nr. 5. Îngrijirea şi conducerea arboretelor (IV).......................... 48Introducere........................................................................................................................... 48Competenţe.......................................................................................................................... 48Cuprins................................................................................................................................. 485.1. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor................................................ 485.1.1. Lucrări de igienă........................................................................................................ 485.1.2. Lucrări de elagaj artificial.......................................................................................... 495.1.3. Emondajul.................................................................................................................. 545.1.4. Îngrijirea marginilor de masiv (lizierelor)................................................................. 55Să ne amintim....................................................................................................................... 57Rezumat............................................................................................................................... 58Test de autoevaluare a cunoştinţelor.................................................................................... 58Unitatea de învăţare nr. 6. Regime şi tratamente (I)...................................................... 60Introducere........................................................................................................................... 60Competenţe.......................................................................................................................... 60Cuprins................................................................................................................................. 606.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente............................................................... 606.2. Clasificarea tratamentelor............................................................................................. 646.3. Tratamente din regimul codrului.................................................................................. 656.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit...................................... 656.3.1.1. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari)....................................................................................................... 66Să ne amintim...................................................................................................................... 70Rezumat............................................................................................................................... 70Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................................................... 70Unitatea de învăţare nr. 7. Regime şi tratamente (II).................................................... 72Introducere........................................................................................................................... 72Competenţe......................................................................................................................... 72Cuprins................................................................................................................................ 727.1. Tratamente cu tăieri rase şi reenerare naturală (taratnete cu tăieri rase în benzi)........ 727.1.1. Tăierile rase în benzi alăturate.................................................................................. 737.1.2. Tăierile rase în benzi alterne..................................................................................... 757.1.3. Tăierile rase în benzi la margine de masiv................................................................ 77Să ne amintim...................................................................................................................... 77Rezumat............................................................................................................................... 78Test de autoevaluare a cunoştinţelor................................................................................... 78Unitatea de învăţare nr. 8. Regime şi tratamente (III).................................................. 79Introducere.......................................................................................................................... 79Competenţe......................................................................................................................... 79Cuprins................................................................................................................................ 798.1. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv.................................................. 798.1.1. Generalităţi................................................................................................................ 798.1.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)............................................................... 798.1.2. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)............................................................. 86Să ne amintim...................................................................................................................... 93Rezumat............................................................................................................................... 93Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................................................... 94Tema de control nr. 2........................................................................................................ 94Unitatea de învăţare nr. 9. Regime şi tratamente (IV)................................................... 95

- 145 -

Introducere........................................................................................................................... 95Competenţe......................................................................................................................... 95Cuprins................................................................................................................................. 959.1. Tratamente cu tăieri continue....................................................................................... 959.1.1. Tratamentul codrului grădinărit................................................................................. 959.2. Tratamente cu tăieri combinate.................................................................................... 1049.2.1. Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite (jardinatorii).................................................. 104Să ne amintim...................................................................................................................... 108Rezumat............................................................................................................................... 108Test de autoevaluare a cunoştinţelor................................................................................... 108Tema de control nr. 3........................................................................................................ 109Unitatea de învăţare nr. 10. Regime şi tratamente (V).................................................. 110Introducere.......................................................................................................................... 110Competenţe......................................................................................................................... 110Cuprins................................................................................................................................ 11010.1. Tratamente din regimul crângului.............................................................................. 11010.1.1. Tratamente cu tăieri de jos...................................................................................... 11010.1.1.1. Tratamentul crângului simplu.............................................................................. 11010.1.2. Tratamente cu tăieri de sus..................................................................................... 11410.1.2.1. Tratamentul crângului cu tăieri în scaun............................................................. 114Să ne amintim....................................................................................................................... 116Rezumat................................................................................................................................ 116Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................................... 117Unitatea de învăţare nr. 11. Regime şi tratamente (VI)................................................. 118Introducere........................................................................................................................... 118Competenţe.......................................................................................................................... 118Cuprins................................................................................................................................. 11811.1. Tratamente din regimul crângului compus................................................................. 11811.1.1. Tratamentul crângului compus................................................................................ 11811.2. Lucrările speciale de conservare................................................................................. 121Să ne amintim....................................................................................................................... 124Rezumat................................................................................................................................ 125Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................................... 125Unitatea de învăţare nr. 12. Regime şi tratamente (VII)............................................... 126Introducere........................................................................................................................... 126Competenţe.......................................................................................................................... 126Cuprins................................................................................................................................. 12612.1. Fixarea regimului şi alegerea tratamentului................................................................ 12612.2. Conversiunea............................................................................................................... 131Să ne amintim....................................................................................................................... 135Rezumat................................................................................................................................ 136Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................................... 136

Bibliografie.......................................................................................................................... 137

- 146 -

SilviculturaII_CursID_

Documents

Transcript of SilviculturaII_CursID_