17 noiembrie ora opt dimineaţa într-o zi nu foarte însorită de toamnă. Frunzele cad mai ceva ca firele mele de păr după un test la mate, iar ploaia e exact precum starea mea de spirit, mohorâtă şi schimbătoare. Mă uit la cer şi încerc să găsesc ceva frumos sau ,,îmbucurător” în acest peisaj de toamnă trist şi stins. Însă să nu înţelegi greşit; iubesc zilele de toamnă însă nu de acest gen în care oriunde te-ai uita, nu vezi decât o combinaţie dezordonată de frunze ude lipite de trotuar, aruncate parcă în plictiseală la picioarele fiecărui trecător; şi reprize scurte de ploaie care te fac să te întrebi dacă astăzi natura e supărată pe tine. Singurul lucru care făcea să mă simt mai bine în teneşii mei vechi şi uzi, e faptul că mai am doar câteva minute până ajung la ,,Sides”, care după spusele şefei mele e ,,Cea mai bună cefenea din oraş” . Şi într-un fel sau altul, chiar era. Lucram la Sides deja de o lună, iar fiecare cinci ore-durata turei mele- pe care le petreceam printre latteuri şi cappuccinouri reprezintă uneori singura mea sursă de bucurie, mai ales în zilele de genul . Sides e o cafenea situată la periferia oraşului, este construită pe 3 nivele dacă luăm în considerare parterul şi subsolul, şi cum reiese şi din titlu fiecare nivel are ,,side-ul” lui.

Spre exemplu, subsolul este destinat celor nenconformişti, care resping societatea pe motive profunde a căror profunzime le-aş strica-o dacă le-aş enumera aici. Oricum, lăsând gluma la o parte, cu o atmosferă tip underground, pereţi decoraţi cu artă extrem de contemporană, şi muzică cu mesaje puternice şi profunde, subsolul atrage o mulţime de iubitori de muzică rap, de artişti care vor să se afirme şi doresc să facă asta fără a avea probleme cu poliţia pentru că au ,,alterat proprietatea publică “, şi de oameni care au fost respinşi, sau resping societatea. Oamenii numesc acest loc ,,Bârlogul”-da ştiu că nu e cel mai original nume însă , trebuie să recunoşti că sună tare.

Următorul nivel-parterul. Având în vedere că aici se şi află intrarea propriu-zisă în cafenea, şi că nivelul se află între subosul şi etajul unu, parterul a fost numit ,,Trecătoarea”. Cu mese şi scaune de fier forjat inscripţionate cu modele cu flori şi frunze, cu tejgheaua cu prăjiturile ei atât de bune care pentru o fată reprezintă raiul şi iadul învelite într-un dublu strat de ciocolată şi frişcă de plăcere şi tortură, cu un fundal sonor calm şi plăcut în ritmuri de pian sau instrumente din aceeaşi ,,sferă sonoră”, acest nivel este pentru acei oameni care în comparaţie cu mine- o solitară convinsă- sunt la o întâlnire dorind să vorbească, să se cunoască, şi poate, dacă totul merge bine ,să se îndragostească.

Următorul nivel-etajul I. Cu canapele din piele atât de comfortabile încât atunci când te aşezi -sau mai bine zis te afunzi -în ele te fac să vrei să nu te mai ridici niciodată, cu aburi permanenţi de la cănile de ceai sau ciocolată caldă, ritmuri de jazz, blues, soul şi folk , o scenă mică pentru nopţile lungi de karaoke, sau pentru momentele în care posesorul unei chitări şi a unui talent muzical, ne face onoarea de a ţine o ,,mini-reprezentaţie”, sau cu un pic de noroc, o ,,lungă reprezentaţie”, şi cu -aici intră partea mea preferată-un perete circular acoperit numai cu rafturi ticsite cu cărţi acompaniat în faţă de două fotolii roşii de piele la fel, sau chiar mai comode decât canapelele, care parcă strigă să te aşezi în ele, etajul I e locul perfect pentru tocilari, şoareci de bibliotecă, filozofi-sau cum îi numesc eu ,,profunzii”- sau orice iubitor de băuturi calde şi aburinde. Cei care frecventează acest loc l-au numit ,,Clepsidra” pe motiv că odată ce ,,pătrunzi” în acest ,,nivel” timpul pare că trece mai încet. Eu personal l-am numit ,,Paradisul” deoarece asta era pentru mine, de fapt dacă stau să mă gândesc mai bine, toată cafenea şi oamenii

din ea reprezantau un adevărat Paradis. Iar lucrul cel mai tare la ,,Sides” e că nu există grupuri..Toţi clienţii indeferent de nivelul la care îşi petrec cea mai mare parte din timp, sunt o adevărată, mare şi unită familie.Ca urmare al acestui lucru, în timpul zilei poţi oricând să vezi tipi, sau tipe, în blugi rupţi şi bocanci în ,,Clepisdră” cu o carte stufoasă într-o mână, şi în cealaltă o cană de ciocolată caldă, sau pe cineva cu sacou în ,,Bârlog” entuziasmat în timp ce creează un graffiti. Nu există bariere, poţi fi tu însuţi mereu, fără să îţi fie frică că vei fi judecat pentru asta. Deşi trebuie să recunosc că nu am înţeles asta încă de la început. Clasa a zecea începuse deja de două luni iar portofelul meu cu fondurile pentru şcoală era mai gol decât o cameră după ce vara mea a făcut karaoke. Aveam nevoie de o slujbă cu jumătate de normă însă aveam o mică problemă: de când mă ştiu am fost o persoană leneşă. Adică îmi place să încerc lucruri noi însă mai mereu nu le duc la bun sfârşit deoarece mă plictisesc foarte repede de un lucru. Cu alte cuvinte trebuia să găsesc o slujbă care să fie suficient de motivantă încât să mă facă să mă dau jos din patul meu cald, pentru a merge cel puţin jumătate de oră pe jos într-o dimineaţă udă, rece şi nasoală la un job prost-plătit. Toate aceste lucruri mi se perindeau prin minte făcând ca tot capul să îmi vâjâie de la tot gânditul şi frământatul. Ajunsesem deja la periferie. Mă plimbam de aproape două ore , cu speranţa că voi avea şi eu parte de acele momente salvatoare din filme, în care eşti cuprins de o lumină misterioasă şi de nicăieri apare soluţia la toate problemele tale.Însă până acum nici o urmă de lumină, doar nori negri prevestitori de ploaie. Însă lucrurile s-au schimbat când am fost ochită de lumină. Mă aflam la intersecţia dintre ,,Luminii” cu ,,Schimbării”-cât de sugestiv-când farul unui camion m-a orbit, la propriu, temporar. Lipsită de vedere, am încercat să merg însă m-am împiedicat în propriile picioare şi m-am izbit după câteva secunde de confuzie şi cădere, de un fel de geam ce părea a fi vitrina unui magazin. Trântită la Pământ şi atât de ruşinată de situaţie încât mi-aş fi dorit să fiu struţ ca să îmi bag capul cât mai adânc în pământ, m-am ridicat cu greu încercând să îmi recapăt echilibrul, dar şi demnitatea. Odată ce am reuşit să stau pe propriile picioare, şi să nu mă mai clatin ca frunza-n vânt, am putut vedea că vitrina în care m-am ciocnit aparţinea unui magazin sau ce era el, intitulat ,Sides”. Cuvântul era inscripţionat pe o o plăcuţă de lemn mucegăită care părea mai bătrână ca mine şi era clar de la o poştă că văzuse vremuri şi mai bune. Titlul era scris într-un fel destul de neobişnuit şi el.Primul ,,S” şi ,,d-ul” erau scrise mai gothic, iar restul literelor sub o formă care le făcea a părea scrise de mână de către un elev, fiind ridicol de bine proporţionate.Odată ce am terminat de cercetat plăcuţa, atenţia mi-a fost captată de un afiş lipit de vitrina de care am avut norocul să mă ciocnesc. Vitrina era extrem de murdară, drept urmare nu puteai vedea nimic din ce e înăuntru.Însă măcar aşa puteai citi mult mai bine afişul, contrastul dintre hârtia colorată şi geamul gri fiind destul de puternic. La o a doua vedere, am fost surprinsă să văd că afişul era de fapt un anunţ de angajare:

,,Suntem disperaţi Căutăm o persoană (trebuie să aibe cel puţin 15 ani) care să fie dispusă să lucreze ca vânzător cu jumatate de normă, durata unei ture-4/5 ore, şi să lucreze cel puţin 4 zile din săptămână.Salariul este ofertant şi negociabil. Mai multe infomaţii puteţi obţine dacă vorbiţi cu cea care deţine cafeneaua, Silivia Melias. Aceasta este mereu disponibilă pe timpul programului cafenelei. Ne-ar plăcea să te avem drept coleg şi prieten! Personalul Cafenelei Sides”

Odată terminat de citit acest anunţ mi-am îndreptat atenţia aspura orarului de lângă el:

,,LUNI-VINERI: 8-20 SÂMBĂTĂ-DUMINICĂ: 9-18”

Abia după ce am terminat de citit am realizat ce tocmai s-a întâmplat. Tocmi avusesem parte de un ,,moment-lumină”, ei bine ,,momentul-far de camion” dar înţelegi tu. Oricum, ceea ce contează e că jobul era perfect pentru mine. Erau disperaţi ceea ce însemna că nu aveau aştetări la un angajat demn de pus în ramă la panoul ,,Angajatul lunii”, lucru care mie îmi convenea la maxim. Odată ce am terminat de contemplat la cât de perfect e postul pentru mine, un sentiment de hotărâre m-a cuprins. Probabil şi acest lucru se datora magiei momentului lumină de far. Uşa a scârţâit şi a scos un clinchet drăguţ când am deschis-o mai larg.Imediat ce am intrat am fost izbită de ritmuri de pian intense, şi de contrastul dintre exterior şi interior.Adică, pe cât de vechi părea pe dinafară, pe atât de ,,ne-vechi” era pe dinăuntru. Cu pereţi de cărămidă şi mobilier din fier forjat ce te ducea cu gândul la o micuţă cafenea din Paris, toată camera avea un aer de nou şi fresh. Însă uitasem de o problemă pe care o am , şi despre care uit mai mereu. Şi oh mamă! Ştiam eu că uitasem să iau în calcul ceva, şi anume oamenii, ei bine, clienţii. După nici cinci secunde ştiam că în cameră erau douăsprezece mese, şi că cinsprezece persoane le ocupau. Dacă uram ceva în viaţa asta, era să intru într-o cameră plină cu oameni numai dornici să se holbeze la tine, sau să stau în faţa unei mulţimi fie ea cât de mică. Din aceste două motive, nu întârziam niciodată la ore, şi proiectele de la şcoală care necesitau o prezentare în faţa clasei, erau blestemul meu, tot discursul mergând bine acasă, iar la şcoală la privirile insistente ale profesorului şi a colegilor, tot corpul meu şi ,,aparatul de vorbire” blocându-se ca paralizate.Şi ghici ce? Nici acum nu era o excepţie. Însă, spre deosebire de alte momente, acum aveam o experienţă ,,de-o viaţă”-de 15 ani mai exact însă cine-i numără-care făcea ca acum să ştiu ce am de făcut. În primul rând, eram conştientă, că dacă continuam să stau acolo fără să fac nimic voi atrage şi mai multe priviri dacă asta era posibil. Aşa că primul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi oblig corpul să se detenzioneze, și plămânii să funcţioneze din nou . Inspiră, expiră. Odată rezolvată respiraţia, urmează pasul doi: dezgheţarea picioarelor. Asta necesita mai multă concentrare. Însă ştiam că o pot face. Ok încep cu stângul, dreptul şi tot aşa.Ok mi-a ieşit.Ajunsă la tejghea care părea că ascundea cele mai arătoase prăjituri, am putut vedea obiectul ce reprezenta următorul meu ,,test”.Stătea acolo nevinovat, un clopoţel mic rotund şi auriu, care scoate un clinchet atât de drăguţ şi atât de atrăgător de atenţie. Jobul ăsta ar trebui să merite. Fără să mai stau pe gânduri şi după ce mi-am spus că ce-o fi o fi, am apăsat clopoţelul. Însă să vezi ce surpriză. Niciun clinchet.Încă două încercări m-au adus în pragul frustrării, jenei, şi a dorinţei foarte mari de a arunca clopoţelul mic şi auriu. Însă m-am calmat când am văzut că cineva iese din ceva ce părea a fi o cameră a personalului. ,,Cineva-ul” s-a ovedit a fi o tipă în jur de douăzecişitrei-douăzecişipatru de ani. Din câte îmi puteam da seama, tipa era mai scundă ca mine, avea părul blond însă nu puteam vedea dacă era drept sau ondulat, sau cât de lung e, deoarece îl avea prins într-un coc strâns şi împletit la spate. Pielea ei de culoarea caramelului contrasta enorm de mult cu ochii ei şocant de verzi,ce

păreau să nu rateze multe detalii, având forma extrem de asemănătoare cu cea a chinezilor, însă mai mari, mult mai mari. Radia a încredere şi profesionalism, făcându-mă să mă simt asemenea unui copil.-Bună ziua vă pot ajuta cu ceva? Tonul ei era unul sufiecient de reţinut cât să nu o facă să pară nepoliticoasă, însă ceva din vocea ei mă făcea să cred că era iritată. Cel mai probabil, o luasem de la o activitate intresantă şi captivantă precum cititul unei reviste.-Hey! Sunt aici pentru că am văzut anunţul de afară conform căruia aţi avea nevoie de un angajat cu jumătate de normă.Acesta spunea că trebuie să vorbesc pentru mai multe informaţii cu Silivia Melias. Nu ştiu dacă a fost ce am spus, sau ceva ce şi-a amintit, însă faţa tipei s-a luminat mai ceva cau pomul de Crăciun din Piaţa Centrală.-Vorbeşti serios? Oh Doamne nu pot să cred că în sfârşit se întâmplă.Eu sunt Silivia Melias. Aşteaptă te rog aici două secunde.Odată ce astea au fost spuse, tipa a plecat atât de repede precum şi-a schimbat şi starea. Iar după vreo trei minute de refuzat să mă gândesc la ochii aţintiţi aupra cefei mele, şi de holbat intens la clopoţelul care a provocat toate astea, tipa s-a reîntors.-Scuze că a durat atât. Vino te rog cu mine ca să putem vorbi despre job.-Cu cea mai mare plăcere.Aş fi plecat şi pe Marte dacă asta însemna să scap de sentimentul că sunt privită.Odată ce trecem de tejghea, am putut să o analizez mai bine pe tipă, adică pe Silivia. Avusesem dreptate când am spus că e mai scundă ca mine, capul ei abia ajungându-mi la umeri. În ciuda faptului că era aproape minionă, era extrem de slabă însă într-o măsură sau alta, tonifiată. Ce mi-a atras însă cel mai mult atenţia au fost însă hainele cu care era îmbrăcată. Era încălţată cu o pereche de balerini negri, avea o pereche de pantaloni mai largi cu modele tribale în toate culorile, şi o jachetă albă în stil japonez cu mâneci scurte. Ei bine dacă cumva asta se întâmplă să fie uniforma cafenelei eu nu mă plâng. Ne ia aproximativ cinci minute să aungem în camera personalului în drum trecând printr-un hol îngust cu pereţi simpli crem. Atunci când intru în cameră mi se taie taie răsuflarea. Toţi pereţii sunt acoperiţi în întregime cu poze, atât de multe şi de atât de diverse mărimi, încât deja încep să ameţesc.Ca să îmi revin îmi îndrept ochii spre podea ca să îmi găsesc un punct focal fix, şi ce să vezi. Podeaua era şi ea la rândul ei ticsită cu poze, mă uit spre tavan, aceeaşi supriză. Dintr-o dată totul e prea mult şi cad în fund. Super! Bună impresie mai fac. Gândurile mele sunt întrerupte de râsul puternic şi un pic prea piţigăiat a Siliviei.Neştiind ce ar trebui să spun într-un astfel de moment, aştept ca ea să spună ceva. Adică ce se presupune că ar trebuie să spui când cazi în fund în faţa posiblului tău viitor angajor. Se pare că Silivia pricepe asta şi fără să îi spun în cuvinte.-Wow! Oamenii care intră aici pentru prima oară sunt uimiţi de ele, însă jur că niciodată nu am mai văzut pe cineva având o reacţie atât de puternică.Realizez că e o glumă şi amuzată la rândul meu de reacţia mea, încep să râd. Silivia îmi întinde o mână, o accept şi mă ridic. Imediat cum sunt din nou pe picioarele mele îmi indică cu mâna spre un birou micuţ alb care, împreună cu trei scaune cu spătar ş un fotoliu verde smarald aşezat într-un colţ, reprezentau singurul mobilier din cameră.Accept mutual invitaţia şi mă aşez Silivia urmându-mi exemplul. -După cum ai putut vedea şi din afiş, căutăm pe cienva care să fie dispus să lucreze cu jumătate de normă.

Brusc toată atmosfera trece de la relexată la profesonistă, şi eu fac la fel.-Da!am nevoie de bani pentru fondurile mele şcolare aşa că am decis să mă angajez. -Înţeleg. Spune-mi te rog numele şi vârsta.- Ava Antonia Lucas, şaisprezece an în două zile. La auzul răspunsului meu, femeia îm oferă un zămbet ce trădează un set de dinţi alb imaculaţi. -Mulţi înainte! Locuieşti în apropiere?De fapt locuiesc într-un orăşel aflat la vreo jumătate de oră distanţă de centru. Şi învăţ în oraş deci nu trebuie să vă faceţi griji în legătură cu acest aspect.-Înţeleg. Mă uit la femeia asta care ţine în mâinile ei puterea de a decide cum se va sfârşi această discuţie, şi parcă intenţionat nu spune nimic trăgând de timp şi pe mine făcându-mă să înebunesc cu fiecare secundă care trece. Într-un final femea decide să îm curme sufernţa.-Păi nu văd nici un motiv pentru care nu a putea să lucrezi aici.Postul e al tău.Expir prelung nerealizând că îmi ţineam respiraţia.-Vă mulţumesc foarte mult Doamnă Melias, Vă promit că nu o să regretaţi această decizie.-Sunt sigură de asta. Cred că pentru început ar trebui să a parte de un tur al locului. Îţi surâde ideea?Încântată că ce a fost mai greu a trecut, şi curioasă la ce secrete poate ascunde clădirea, accept oferta fără să stau pe gânduri. -Aş fi încântată. -Perfect. Atunci să începem cu subsolul. Şi spune-mi Silivi te rog. ,,Doamna Melias” mă face să mă simt ca o bătrână.-Am înţeles Domnă Mel..., adică Silvi. Râzând, noua mea şefă ocoleşte biroul şi îmi indică să mă îndrept spre uşă. O iau înainte ştiind că la capătul holului se află EI. Însă ştiind că va trebui să mă obişnuiesc cu EI având în vedere că voi lucra aici, mă resemnez cu soarta pe care o am. Fix când mă pregăteam să ies pe uşa de la capătul holului Silivi mă atinge uşor pe umăr, îmi aruncă un zâmbet liniştitor, şi îmi indică un alt mini-hol la dreapta pe care nu îl observasem fiindcă eram prea ocupată să mă gândesc la toţi ochii aţintiţi spre mine.După alte două minute ne află la baza unor scări suficient de largi cât a perminte unei persoane să coboare fără să fie cuprinsă de sentimentul că pereţii urmează să o strivească. Neştiind dacă ar trebui să cobor sau nu Silivi mă scoate din impas.-Coborând ajungi în ,,Bârlog”,mai exact Subsolul.Iau asta ca pe un DA şi încep să cobor. Scările scârţâie de fiecare dată când le ating, ca într-un avertiments tăcut, de a nu continua să mă aproprii. Ignor prevenirea lor şi continui să cobor scările spiralate începând deja să aud ritmuri de ceva ce pare a fi rap . După încă vreo patru avertismente mă trezesc într-o cameră uriaşă cu pereţi plini cu grafitti.Nu am foarte mult timp la dispoziţe să analizez camera ce parcă era tăiată dintr-o revistă cu tema ,,SWAG”, că şi doi tipi ce mă dominau cu mult în înălţime se înfăţişează în faţa noastră. Cel din stânga pare că are aproximativ optsprezece-nouăsprezece ani, iar cel din dreapta pare că are puţin peste douăzecişicinci. Cel din stânga are părul de un blond murdar şi trăsături ale feţei ascuţite care însă sunt îndulcite de doi ochi verzi ageri, blânzi şi luminoşi. Pielea lui deschisă la culoare aproape albă, iese extrem de mult în contrast cu nuanţa pieliiasemănătoare cafelei măcinate,a celui din dreapta. Cel din dreapta poartă

ochelari dreptunghiulari negri cu rame subţiri, are ochii negri ca smoala, şi e chel-şi în mod ciudat nu mi-l puteam imagina arătând bine cu păr. Blondul murdar e îmbrăcat cu un tricou alb amestecat cu nuanţe de gri şi negru, cu blugi cât de cât rupţi, şi încălţat cu o pereche uriaşă de teneşi negri. Iar cât despre Ochelari negri, ei bine el e îmbrăcat cu o cămaşă în carouri roşii şi negre cu mânecile suflecate, cu o pereche de blugi negri simpli, şi încălţat cu adidaşi roşii. Cei doi tipi zâmbeau amabil spre Silivi şi mie îmi aruncau priviri curioase. -Hey băieţi! Ea este Ines, noua voastră colegă.Ines ei sunt Marius (Blondul murdar), iar el este Abel (Ochelari negri).Ei sunt cei care se ocupă cu ,,Bârlogull”.Timid, în timp ce ţipam în sinea mea că trebuie să scap odată de problema asta, întind mâna în faţă în semn de salut.-Îmi pare bine să vă cunosc. Pe rând Marius şi Abel îmi strâng uşor mâna la rândul lor.-Încântat de cunoştinţă. Vocea lui Marius e răguşită dar puterncă în acelaşi timp.-La fel. Silivi îţi oferă cumva un tur al cafenelei? Vocea lui Abel e destul de impunătoare cuvintele rostite de el parcă repetându-se ca un ecou într-o peşteră.-Marius, Abel începe!Mă uit înspre direcţia de unde vine vocea şi depistez o tipă de nu mai mult de optsprezece ani, aplecată împreună cu mai mult de zece persoane asupra unei mese lungi şi late de lemn negru. Din câte pot să îmi dau seama, toate privirile lor sunt asupra unui bărbat care cu o expresie de pură nerăbdare ţine în mână un pachet roşu de cărţi de joc.Marius şi Abel îşi reîntorc privirile asupra Siliviei doar că acum mult mai rugătoare.-Off, bine duceţi-vă.-Da! Mulţumim mult Silivia. A fost o plăcere să te cunoaştem Ines şi poţi fi sigură că atuncă când vom avea ocazia, vom vorbi pe îndelete.-Şi eu mă bucur că v-am cunosc...Nici nu am timp să îmi termin porpoziţia că cei doi deja o şterg spre marea atracţie.-Păi se pare că lupul chiar nu îşi schimbă năravul. Scuze pentru asta, tipul care ţine cărţile în mână e un magician foarte bun ce a venit în oraş acum aproximativ o săptămână. A venit la Sides în prima lui zi în oraş şi i-a impresionat pe toţi. De atunci a venit aici în fiecare zi iar oamenii sunt obsedaţi de trucurile lui. Se numeşze Zack şi are douăzecişitrei de ani. Ce zici să mergem la etajul unu acum? -Sigur.După o ultimă privire în spate la oamenii de la masă şi la cele două tipe care lucrau la un grafitii destul de complex, alte avertismenteam ajungem la capătul scărilor. Neştiind încă în ce direcţie să o iau, mă uit în spate la noua mea şefă.Cu un mic râset, mă scoate-din dou- din ceaţă:-Holul din stânga.Încep să urc cu ea în spatele meu urmându-mă. În timpul advertismentelor scărilor, curiozitatea mă loveşte.-Hm Silivi pot să te întreb ceva?-Dă-i drumul!-Cum se face că holurile care duc spre subsol- adică spre Bârlog- şi etajul unu, sunt situate în spatele tejghelei?- Hm păi am decis atunci când am cunpărat clădirea ca tejgheaua să fie în faţa holurlor deoarece astfel oamenii care o să urce la etaj sau, o să coboare în Bârlog vor trebui să

treacă şi prin faţa celui care stă la tejghea în acel moment, astfel mai schimbând două trei vorbe.Fix când Silivi îşi încheie propoziţia, termin de urcat şi ultima treaptă . Camera în care ne aflăm acum este la fel de mare ca Bârlogul singura diferenţă fiind faptul că cele două camere sunt complet diferite. Aici muzica din fundal e de pian acompaniat de saxofon, iar mobilierul e compus din mese rotunde, o canapea şi fotolii din piele verde smarald precum cel din camera personalului,o scenă mică în peretele din faţă, şi cel mai importamt, un perete din stânga cum intri, circular plin cu rafturi ticsite cu cărţi.-Oamenii numesc locul ăsta ,,Clepsidra” deoarece toţi simt că aici timpul trece mai încet sau uneori mai repede.-Înţeleg.Încerc să analizez mai bine camera însă se repetă aceeaşi experienţă din Bârlog,O tipă care din nou nu are cum să aibă mai mult de douăzeci de ani, cu câţiva centimetri mai înaltă decât mine, cu părul brunet perfect drept tuns bob, cu faţa perfect ovală şi mică, şi cu ochii căprui asemenea caramelului topit, ne zâmbea amândurora amabil.-Hey Silivi.-Hey Clara, ea este Ines noua noastră colegă, Ines ea este Clara cea care se ocupă cu conducerea Clepsidrei, şi noua ta colegă .Silivia nici nu are timp să îţi termine propoziţia , că tipa, de fapt Clara, scoate un ţipăt ascuţit şi începe să ţopăie ca un iepuraş când vede o recoltă de morcovi.-Nu pot să cred că în sfârşit se întâmplă.Ulterior se opreşte şi când observă privirea mea confuză îmi explică.-Lucrez la Sides deja de un an şi nu am avut până acum nici un coleg cu care să administrez Clepsidra. Şi de aceea sunt foarte bucuroasă că o să am cu cine să vorbesc, adică să munces bineînţeles. Când îi aud explicaţia, un zâmbet tâmp îşi face apariţia. Nu pot spune că am mulţi prieteni-însă cei pe care îi am sunt cei mai buni-aşa că în momentul când o persoană devine atât de încântată la ideea de a-mi devieni prieten (ă) devin destul de bucuroasă. Drept urmare entuziasmul ei mă curpinde şi pe mine, aşa că îmi întind braţele invitând-o simbolic într-o îmbrăţişare.Şi din nou, scoate unul din acele ţipete de fericire care încep să îmi placă din ce în ce mai mul, şi se îndreaptă spre mine în acele sărituri de iepuraş pe care încep să le găsesc din ce în ce mai drăguţe.În timp ce ne îmbrăţişam Silivia începe să râdă.-Presimt că o să vă înţelegeţi de minune. Oricum eu cam ar trebui să mă întorc la parter, care apropo Ines este numită ,,Trecătoarea”. Însă dacă vrei poţi să stai pe aici cât vrei ca să explorezi.-Oricât de mult aş dori asta, trebuie să plec din păcate acasă pentru a îmi învăţa la biologie pentru testul de mâine. -Înţeleg însă oricum având în vedere că mâine va fi prima ta zi, vei avea tot timpul din lume la dispoziţie ca să afli cum stau lucrurile pe aici.-Adevărat. A fost o plăcere să te cunosc Clara şi de-abia aştept să ne cunoştem mai bine.-La fel.După încă o îmbrăţişare, Clara se îndreaptă spre peretele circular-bibliotecă ţopăind şi strigând.Ajungând la acest punct, alte detalii despre ce s-a întâmplat consider că ar fi irelevante. Tot ce trebuie să ştii cititorule este că primele mele zile au fost marcate de : multiple

căzături în urma cărora două latte-uri şi o ciocolată caldă mi-au ajuns în cap şi pe tricou, o mulţime de încurcări de comenzi, şi nu în ultimul rând, de legări de prietenii ce se anunţă a fi frumoase.