Sfinţirea icoanelor: istoric şi practică în Biserică

Introducere:

În decursul istoriei, Biserica s-a confruntat cu numeroase probleme atât de

ordin practic, cât şi de ordin doctrinar. S-a dovedit, prin experienţă, că tocmai

aceste confruntări au avut rolul cel mai important în formularea aspectelor

doctrinare specifice Bisericii, ca si reactii ecleziale la diferitele abateri de la

învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

În principal, ,,toate dogmele de temelie ale creştinismului s-au fixat în

Răsărit prin cele 7 Sinoade Ecumenice’’1. Aceste Sinoade au urmărit stabilirea

învăţăturilor referitoare la Dumnezeu. Prin ereziile apărute în acea vreme

( arianismul, monofizitismul, nestorianismul, monotelismul) se deteriora concepţia

referitoare la Dumnezeu, ca existenţă treimică, şi, totodată, se destrăma

posibilitatea realizării operei de răscumpărare a umanităţii prin Iisus Hristos.

Sinoadele reglementează aceste aspecte şi trasează învăţături, în acceptul

sobornicesc al Bisericii, care au ca trăsătură definitorie imuabilitatea. Si aceasta

datorită faptului că întregul lor demers a purtat ’’pecetea Sfântului Duh’’.

În cadrul celui din urmă Sinod Ecumenic se poate observa o

oarecare discrepanţă în ceea ce priveşte linia pe care au urmărit-o sinoadele

precedente în formulările dogmatice. Aceasta datorită faptului că acest sinod

trasează învăţătura despre Sfintele Icoane. Însă, deşi tematica pare diferită de a

celorlalte sinoade, învăţătura despre icoane formulată în cadrul acestui sinod

cuprinde o statornicire a învăţăturii despre Dumnezeu şi mai ales despre

Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

La stabilirea acestei învăţături cu privire la icoane a contribuit în principal

contextul istoric, care, asemenea unei erezii, s-a manifestat prin opoziţia adusă

cinstirii Sfintelor Icoane.

Iată cum, încă o dată, Biserica se vede nevoită să răspundă unor

provocări venite de cele mai multe ori, chiar din sânul ei.

1 Dumitru Staniloae, O teologie a icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 49

Învăţătura sinodului VII Ecumenic s-a transmis peste generaţii şi generaţii

ajungând până la noi. Şi acum, ca şi atunci, Biserica răspunde aceloraşi

provocări, însă contextul actual face ca misiunea sa de veacuri să se adapteze

noilor perspective şi orizonturi. Însă, învăţăturile ei rămân neschimbate şi

neinfluenţate de diferitele vânturi ale schimbărilor. Astfel rămâne şi învăţătura

despre icoane: cu acelaşi temei şi cu aceeaşi perspectivă, însă nevoită să

răspundă unor altfel de oameni. Aceştia trăiesc din sâmburele ştiinţei care-i

hrăneşte cu necredinţa şi cu perspectiva sofistică asupra învăţăturilor Bisericii.

Specific vremurilor moderne este relativizarea adevărurilor de credinţă ale

Bisericii. Prin aceasta, caracterul sfinţitor al Bisericii, precum şi sfinţenia în

Biserică se denaturează ca perspectivă a vieţii umane şi devine inaccesibilă.

Lucrarea Sfîntului Duh în vremurile moderne, ca din totdeauna, nu are un

caracter impunător. Ea se face pe fundamentul voliţional al sufletului uman şi are

drept scop transfigurarea întregii naturi, şi odată cu ea, a omului. Sfinţenia ca

formă de manifestare a Bisericii, se revelează prin epicleza euharistică. Aceasta

este însăşi Sfinţenia dăruită celor credincioşi. Totodată, în orice epicleză, putem

vedea o cale de sfinţire dăruită omului, cu scop de transfigurare a existenţei

supuse naturii si necesarului. O astfel de cale descoperim şi în sfinţirea icoanei.

Problematica acestui fapt a reprezentat premisa care a condus la

realizarea studului de faţă. Ce este icoana?Trebuie aceasta sfinţită? Şi daca da,

de ce? Care este rolul sfinţirii icoanei? Cum este percepută icoana în

actualitate?- întrebări la care am încercat să găsesc un răspuns cât de poate de

concis şi obiectiv şi care, cred că frământă pe orice persoană care nu se

mulţumeşte să trăiască în umbra sloganului de tipul ’’crede şi nu cerceta’’.

I.Ce este icoana?

Înainte de a începe o abordare dogmatică şi teologică, este necesară o

delimitare terminologică din care să reiasă trăsăturile esenţiale cu privire la

obiectul studiului: icoana.

Se remarcă astfel, o diversitate de idei referitoare la terminologia

cuvântului icoană, dar şi la cuprinsul teologic al acestui cuvânt.

Termenul folosit de limbajul patristic pentru a desemna ceea ce reprezintă

traducearea sa în limba română prin termenul icoană, este cel de είκον. Înţelesul

acestui termen este de chip, reprezentare. Alăturarea termenului la obiect poartă

cu sine o învăţătură dogmatică, concretizată într-o teologie a chipului2. Însă acest

aspect necesită o analiză amanunţită care însă nu face parte din perspectiva

studiului de faţă.

La modul cel mai concret se exprimă Sf.Grigorie Dialogul, care defineşte

icoana ca fiind Scriptura pentru cei neînvăţaţi:,,Ceea ce scrisul prezintă cititorilor,

icoana prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce

ar trebui să urmeze; în ea pot citi analfabeţii’’3. În aceeaşi direcţie se exprimă şi

Sfântul Vasile cel Mare, Sf.Ioan Gură de Aur, şi în general, majoritatea Sfinţilor

Părinţi subliniind rolul pedagogic al icoanei, ca modalitate de învăţare pentru cei

neştiutori, a tainelor mântuitoare şi răscumpărătoare ale lucrării lui Hristos pe

pământ.

Privită în sensul cel mai restrâns al cuvântului, icoana este,, reprezentarea

picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene sfinte, făcută de obicei pe o

bucată de lemn, pânză, metal, hârtie sau sticlă, ori chiar pe zidul Bisericii’’4

Dincolo de acest aspect concret care reliefează materialul sau locul

icoanei, icoana este o teologie. Ea,, indică coborârea lui Dumnezeu în lume şi

participarea omului la viaţa divină’’5 .Rolul icoanelor, în viziunea Sf.Ioan

Damaschin, este de a ne ridica de la materialitatea naturii, la contemplarea celor

spirituale: "prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este

divin şi spiritual"6

Părintele Stăniloae subliniază în mod deosebit caracterul teologic al

icoanei, în care el vede o reprezentare a celor ce sunt,,locaşuri pnevmatizate ale

lui Hristos, a Cărui umanitate e desăvârşit pnevmatizată prin Duhul Sfânt, unit

prin fiinţă cu ipostasul acestei umanităţi.’’7

2 Vezi Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998.3 http://www.iconia.ro/ro/scrieri/4/4 Pr.Prof.Ene Branişte, Teologia icoanelor,S.T., 1952,p. 1785 Leonid Uspensky,Teologia icoanei, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1994, p.1156 Sf.Ioan Damaschin,Cultul Sfintelor icoane:cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR,Bucureşti, 1998,p. 467 Pr.Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR,Bucureşti, 2004, p.91

Prin această formulare, părintele Stăniloae oferă şi o lămurire aspectului

dogmatic al posibilităţii icoanei. Acesta îşi are fundamentul în Întruparea Fiului lui

Dumnezeu, care s-a făcut om, a purtat chip omenesc cu care s-a urcat întru

slavă, de-a dreapta Tatălui. Dumnezeirea nu poate fi reprezentată în icoană,

pentru că este incognoscibilă şi nevăzută. Şi totodată, nici nu putem admite

existenţa unei Sofii care să permită descriptabilitatea dumnezeirii, aşa cum

afirma teologul Serghei Bulgakov8.

Posibilitatea iconografiei(εικονογρφία= scrierea icoanei9) are temei în

desăvârşirea revelaţiei divine prin Iisus Hristos.,,Icoana nu este o imagine a

naturii divine; ea este imaginea unei Persoane divine întrupate, care transmite

trăsăturile Fiului lui Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil şi, prin urmare,

reprezentabil cu mijloace omeneşti’’.10 Icoana este astfel, o consecinţă a

Întrupării, după cum Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut"

(Col. 1, 15),ea făcând parte din însăşi revelaţia divină ca formă de descoperire a

lui Dumnezeu.

8 Vezi studiu critic al pr.Nikolai Ozolin în Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, Ed.Anastasia, 2000.9 Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabăo formă de transcriere a Bibliei.De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca "scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecutării creştinilor de către autoritățile păgâne cât şi mai recent, oriunde credincişii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), icoanele au fost şi au rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.Deși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă cu Tradiţia Bisericii, insistența asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele cât și simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) și εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite păstrarea distincţiei din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.10 Leonid Uspensky, op.cit,.p. 84

II.Scurte aspecte istorice...

Sfânta Tradiţie ne oferă posibilitatea descoperirii modului în care au

apărut primele icoane, precum şi rolul pe care le-au avut acestea în creştinătatea

primelor vreacuri.

Cea mai veche menţiune referitoare la o icoană a lui Hristos se găseşte

într-un document numit Doctrina lui Addai, episcop al Edessei. Temeiul acestei

menţiuni îl reprezintă legenda referitoare la Abgar, regele Edessei, care fiind

bolnav de lepră, voia să-l vadă pe Iisus şi să stea de vorbă cu El. I-a trimis o

delegaţie formată din oameni de la curte care l-au întâlnit pe când Iisus predica

oamenilor în Palestina. Iisus nu a putut da curs cererii regelui pentru că patima

Sa se apropia, dar, în schimb, şi-a şters faţa cu un ştergar şi chipul Lui s-a

imprimat în mod minunat pe acest ştergar pe care l-a trimis lui Abgar.11

Cel mai vechi autor care face referire la chipul Mântuitorului Hristos

imprimat pe ştergar, numit mai târziu în Occident ’’Sfîntul Chip’’, iar în biserica

Ortodoxă ’’icoana nefăcută de mână omenească’’(αχειροποιέτος) este

Evagrie(sec.VI), care, în lucrarea sa Istorie bisericească pomeneşte de

portretul,,icoana făcută de Dumnezeu’’(Θεοτεύκτος είκων).12

În mod paralel se prezintă şi tradiţia în care chipul Mântuitorului a rămas

imprimat pe un ştergar folosit de Veronica pentru a şterge faţa Domnului, pe

drumul Golgotei.

E de menţionat faptul că prima referire la un mod oficial de venerare a

unei icoane se face în Bizanţul secolului V, atunci când este adus la

Constantinopol portretul Sfintei Fecioare cu Pruncul (Odighitria), atribuită

Sfântului Apostol Luca. Relatarea acestui fapt o realizează Teodor,

numit’’anagnostul’’, lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

De altfel, din viaţa Sfîntului Luca reiese că acesta a fost primul care a

pictat-o pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, şi a luat chiar binecuvântare de

la Maica Domnului pentru această activitate.13

11 Michel Quenot, Icoana fereastră spre Absolut, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 1912 Leonid Uspensky, op.cit,p. 2813 Vieţile Sfinţilor pe luna Octombrie,Ed.Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.228

Aceste fapte au reprezentat temelia de desfăşurare a unei adevărate arte

religioase, care, după cum s-a descoperit în catacombele creştinilor, avea

întrebuinţare cultică. Simbolurile împrumutate din păgânism şi ‚’’încreştinate’’, au

avut un rol important în creştinarea şi educarea neofiţilor.

Odată cu Edictul de la Mediolanum(313), arta creştină iese din catacombe

şi îşi începe perioada de revigorare, chiar de dezvoltare, înlocuind însemnele

păgâne şi descoperind alte şi alte forme de artă, concretizate atât în locaşurile de

cult, cât şi în diversitatea iconografică în care, pe lângă reprezentarea în icoană

a lui Hristos şi a Maicii Domnului, se adaugă şi pictarea sfinţilor.

Ulterior acestei perioade, se concretizează aspecte legate de modul de

realizare al icoanei, stabilindu-se anumite norme canonice. Astfel, l-a sinodul

Quinisext din 691-692 se face prima menţiune oficială referitoare la icoană şi la

importanţa ei pentru perioada respectivă. În cadrul acestui sinod li se cere

artiştilor să nu-L mai reprezinte pe Hristos în mod simbolic prin Mielul antic, ci să

fie înfăţişat sub aspectul Său omenesc.

Sfârşitul sec.VII şi începutul sec.VIII reprezintă o perioadă tulbure pentru

istoria icoanelor:se declanşează criza iconoclastă. Punctul culminant îl atinge

această criză pe la 730, iar la 754, în sinodul de la Hiera, icoanele sunt interzise

avînd ca efect simultan redeclanşarea problemei hristologice a unirii ipostatice.

Problematica ivită din criza iconoclastă este supusă unei dezbateri

amănunţite de factură teologică, ce urmărea o soluţionare a situaţiei, în cadrul

sinodului VII Ecumenic.

Acest sinod s-a ţinut în Niceea în anul 787, în timpul împărătesei Irina şi a

fiului ei, încă minor, Constantin. Patriarh în acea vreme era Nichifor, o figură

emblematică pentru apărarea icoanelor în faţa prigoanei iconclaste. La sinod au

participat 350 de episcopi şi un număr mare de călugări. Canoanele din cadrul

sinodului au avut menirea de a restabili cultul icoanelor, şi pe fondul disputei

iconoclaste, au subliniat posibilitatea de venerare a acesteia şi totodată,

realizarea reprezentărilor iconografice a Măntuitorului, a Maicii Domnului şi a

Sfinţilor,,într-un chip cuviincios’’.Astfel, Părinţii Sinodului VII au stabilit:,,Noi

păstrăm neatinse toate condiţiile Bisericii, întărite prin scris sau prin viu grai. Una

dintre ele porunceşte să se facă reprezentări picturale de icoane, întrucât aceste

picturi sunt în armonie cu istoria predicii evanghelice, servesc ca o confirmare a

faptului că Hristos a primit trup omenesc cu adevărat, şi nu doar în aparenţă,

aceasta fiind spre folosul nostru. Pe acest temei, hotărâm ca Sfintele şi Cinstitele

Icoane, să se prezinte(spre închinare), întocmai ca şi închipuirea Cinstitei şi de

viaţă făcătoarei Cruci, indiferent dacă sunt lucrate din vopsele sau din pătrăţele

(de mozaic), sau din oricare alt material, numai să fie făcute într-un chip

cuviincios, fie că se vor găsi în sfintele lui Dumnezeu Biserici, pe Sfintele Vase,

pe pereţi sau pe scândurele, sau pe case şi drumuri, fie că, de asemenea, vor fi

ele icoanele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus sau ale

Neprihănite Stăpânei noastre Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu sau ale

cinstiţilor îngeri şi ale tuturor Sfinţilor şi Drepţilor bărbaţi. Cu cât mai des, prin

mijlocirea icoanelor ei devin obiectul contemplării noastre, cu atât mai mult cei ce

se uită la aceste icoane, sunt îndemnaţi să îşi aducă aminte de prototipii înşişi,

dobândind mai multă dragoste faţă de ei şi primind mai multe îndemnuri să le

sărute, să le cinstească şi să li se închine, dar nicidecum să le dea acea

adevărată slujire(latreia), care, după credinţa noastră, i se cuvine numai naturii

dumnezeieşti. Cinstea dată icoanei se ridică la prototip, iar cel ce se închină

icoanei se închină persoanei pe care o reprezintă.’’14

Pacea rezultată în urma sinodului nu a durat mult (doar 27 de ani)

începând a doua perioadă iconoclastă. Însă, biruinţa finală a venit prin

împărăteasa Teodora şi patriarhul Metodie, care într-un sinod din 843, au

confirmat dogma cinstirii icoanelor formulată de sinodul VII Ecumenic, au aruncat

anatema asupra iconoclaştilor şi au stabilit sărbătorirea triumfului Ortodoxiei în

prima duminică a Postului Mare, când icoanele urmau să fie venerate în toate

bisericile.

III.Sfinţirea icoanelor: problematizare

Analizând amănunţit istoria, putem observa o evoluţie a artei religioase,

devenită cultică, care deşi supusă diferitelor vicisitudini, a rezistat şi şi-a păstrat

14 Pr.Serghei Bulgakov,Icoana şi cinstirea sfintelor icoane,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2000, pp.31-32

direcţia incipientă nealterată, adică aceea de călăuzire, de educare, dar totodată

şi de transformare prin har a celui ce se apleacă în smerenie în faţa ei.

Reprezentarea în icoane a Mântuitorul, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor,

oferă întregii umanităţii, perspectiva potenţială a unei realizări, precum şi o

alăturare în comuniune a divinului cu umanul, a sacrului cu profanul.

Astfel, prin lucrarea Duhului Sfînt mereu actualizată, sacralitatea capătă

un caracter autentic în cadrul Bisericii. Prin Sfântul Duh, viaţa umană primeşte o

pecete a vieţii divine, şi manifestă, prin setea continuă de această viaţă , nevoia

unei permanante prezenţe harice. Spiritualul sau sacrul din lume are menirea de

a opune prezenţei contidiene profane, o prezenţă atemporală, superioară, care îl

ridică pe om de la contemplarea celor materiale, la trăirea celor spirituale.

În Biserică, sacrul are menirea de ,,a se opune elementelor din lumea

aceasta şi înfăţişează apariţia, în lumea noastră a celui cu totul altul, deosebit de

această lume.’’15

Prin actele liturgice din Biserică, se sfinţeşte întreaga natură şi în special

omul.

Evoluţia cultului ortodox a adus cu sine o diversitate de moduri prin care

sfinţirea este invocată în rugăciuni, având în principal menirea de a consacra în

folos litugic obiecte sau lucruri, ce au avut până atunci, o întrebuinţare

profană.,,Sfinţirile sau consacrările sunt ierurgii prin care, anumite persoane sau

lucruri, nu numai că sunt binecuvântate, ci sunt şi consacrate, adică afierosite

sau destinate unor scopuri şi întrebuinţări sfinte( în cultul divin), fiind scoase cu

totul din întrebuinţarea profană zilnică sau obişnuită’’ 16

Astfel, a apărut în cult şi rugăciunea de sfinţire a icoanei, alături de cea

prin care se sfinţesc vasele şi obiectele de cult.

Molitfelnicul actual ne prezintă trei rânduieli de sfinţire ale icoanelor,

alcătuite în funcţie de chipul celui zugrăvit pe ea: al Mântuitorului, al Maicii

Domnului sau al unui sfânt.

15 Paul Evdochimov, Ortodoxia,EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.21916 Arihm.Lect.Univ.Dr. Vasile Miron,Cultul divin public ortodox, mijloc de sfinţire a vieţii credincioşilor şi cale de mântuire,Ed. Europolis,Constanţa, 2006, p.270

De aici se naşte o problematică destul de spinoasă: este necesară

această sfinţire?. Privind retrospectiv, în istorie observăm faptul că, formulările

sinodului VII Ecumenic nu au avut un caracter pur dogmatic, ci mai degrabă, unul

liturgic, care prevedea modul în care este acceptată cinstirea icoanelor. Şi mai

interesant este faptul că nicio prevedere a acestui sinod nu făcea referire la o

rânduială specială de sfinţire a icoanei.

Astfel, se nasc următoarele întrebări:când s-a introdus în cult această

rânduială a sfinţirii icoanelor? Care sunt temeiurile dogmatice şi liturgice în baza

cărora sfinţirea icoanelor este necesară?

III.1 Aspecte istorice ale sfinţirii icoanelor.

Pâna la sinodul VII Ecumenic de la Niceea nu s-a pus problema sfinţirii

icoanelor. De asemenea, nu există niciun document care să trateze acest

aspect.

Prima sesizare referitoare la sfinţirea icoanelor o pun iconoclaştii, care

aduc ca argument împotriva cinstirii icoanelor, tocmai lipsa unei practici de

sfinţire a lor. Ei spuneau că icoana nu este de cinste pentru că nu există o

rugăciune sau rânduială de sfinţire a acesteia. Răspunsul sinodalilor a fost pe

deplin lămuritor:,,Mii de lucruri sfinte de care ne folosim nu au rugăciuni de

binecuvântare, pentru că însuşi numele lor indică faptul că sunt cu totul sfinte şi

pline de har. Prin urmare, noi le cinstim şi le sărutăm ca fiind vrednice de cinstire.

Chiar fără rugăciune de sfinţire, noi cinstim forma Crucii dătătoare de viaţă. Doar

forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta să fie sfinţită. Prin cinstirea pe

care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care îl facem pe frunte şi prin

semnul pe care îl facem în aer, ca o pecete, exprimăm nădejdea că ea va alunga

demonii. Tot astfel, când înscriem un nume pe icoană, facem să urce cinstirea

către prototipul său, şi sărutând icoana şi închinându-ne ei cu o cinstire potrivită,

noi suntem sfinţiţi. De asemenea, noi sărutăm şi îmbrăţisăm diferite vase sfinte,

de care ne servim, şi sperăm să fim sfinţiţi prin acestea. Deci, iconoclaştii fie

trebuie să spună că vasele sfinte şi crucea sunt profane şi fără valoare( pentru

că le-au făcut tâmplarul, pictorul sau ţesătorul şi pentru că nu există rugăciune de

sfinţire a lor), fie ei trebuie să accepte cinstitele icoane ca fiind de asemenea

sfinte şi vrednice de cinstire.’’17

În consens cu sinodului VII Ecumenic, Sfântul Ioan Damaschin face

referire la icoane ca având,,în ele harul dumnzeiesc şi sunt pline de Duhul

Sfânt’’18. Menţiunea această nu aduce în discuţie, de asemenea, o invocare

specială a Duhului Sfânt, ci se leagă în principal de relaţia care este între chip şi

prototip.

Ulterior sinodului VII Ecumenic, nu există referiri exacte de afirmare sau

negare a aceste practici. Aceasta până în secolul al-XVII-lea. Această perioadă

reprezintă o clarificare pentru problema noastră de cercetare.

În 1649, Mitropolitul Petru Movilă, publică Trebnik-ul, în care include,

pentru prima oară într-o lucrare ortodoxă, o serie de slujbe scurte pentru sfinţirea

icoanelor.19

De asemenea, în aceeaşi perioadă, Dositei, patriarhul Ierusalimului, pune

problema sfinţirii icoanelor într-o lungă dezbatere împotriva’’schismaticilor’’

(catolicilor), aducînd argumente de la sinodul VII Ecumenic unde nu se

prevăzuse nicio rânduială de sfinţire a icoanelor.

Totodată, în secolul al XVIII-lea, apare pentru prima dată într-un Evloghion

grecesc, rugăciunea pe care o citeşte episcopul asupra icoanei nou pictate.

Lucru deosebit este faptul că se adaugă ungerea acesteia (a icoanei) cu

undelemn sfinţit la cele patru colţuri. Rugăciunea de sfinţire din acest Evloghion

cuprinde şi o epicleză, prin care se invocă Duhul Sfînt şi un înger al Domnului.20

În aceeaşi perioadă( sec.XVIII) îşi manifestă opoziţia împotriva acestei

practici, Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Atanasie de Paros, care, prin

argumente solide, combat greşeala din Evloghionul grecesc, subliniind erorile

doctrinare care reies în urma acestei practici. Ei afirmă că icoanele sunt

17 Pr.Stephan Bigam, Ce este icoana?,Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 6318 Sf.Ioan Dmaschin,Cele trei tratate...,op.cit.,p.3019 Trebuie să menţionăm faptul că Pr.Stephan Bigam, preot ortodox în Quebec şi profesor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Saint Paul, din Ottawa, prezintă un studiu amplu şi amănunţit legat de aspectele istorice ale sfinţirii icoanelor, cuprins în cartea Ce este icoana? a Editurii Reîntregirea, alături de alţi mari teologi şi recunoscuţi pentru studiul lor asupra icoanelor, precum Leonid Uspensky sau Boris Bobrinskoy.20 Pr.Stephan Bigam,op.cit.,p. 67

lucrătoare datorită asemănării lor cu persoana reprezentată. Se folosesc de

argumentele aduse şi de patriarhul Dositei, şi reclamă a fi această practică o

invenţie de natură apuseană.

Astfel, se poate concretiza un punct incipient al acestei practici în care

icoana se sfinţeşte: papa, confruntându-se şi el în Apus cu această problemă a

iconoclasmului, a încerca să ridice în ochii acestora icoana ca fiind sfântă şi

utilizată în mediul cultic, prin invocarea Duhului Sfânt asupra ei, şi, în acelaşi

timp, prin stropirea cu aghiazmă şi ungerea cu mir sfinţit.

Contactul cu mediul apusean a teologilor răsăriteni a adus în viziunea

acestora problema sfinţirii icoanelor. De aceea, Petru Movilă alcătuieşte 5 feluri

de rugăciuni de sfinţire a icoanelor, iar în Evloghionul grecesc apare numai o

singură rugăciune.

III.2 Aspecte dogmatice ale sfinţirii icoanelor.

Necesitatea sfinţirii icoanelor apare ca un produs al argumentelor de ordin

dogmatic. Însă, şi aici, se întrevăd aspecte diferite ale viziunii teologilor care se

pun oarecum, în contradictoriu.

Punctul de plecare în dezvoltarea ideilor referitoare la aspectele teologice

şi dogmatice ale sfinţirii icoanelor, îl reprezintă teoria sau teologia numelui.

Numele poartă în sine valenţe personalizate, care, alăturat unei persoane

umane reflectă trăsăturii definitorii acesteia în contact cu toţi ceilalţi, care şi ei la

rândul lor poartă sau oferă o pecete a numelui. Când ne referim la numele

obiectului, acesta capătă o referinţă ce îl leagă direct cu întrebuinţarea acestuia.

Icoanele, ca şi obiecte, capătă şi ele o numire sau un nume izvorât direct din

reprezentarea chipului de pe ea.

Părintele Stăniloae se remarcă ca şi un teolog al ‚’’numelui’’ şi evidenţiază

aspecte importante legate de necesitatea numirii icoanelor, în practica sfinţirii

icoanelor.

Comunicarea dintre umanitate şi Cuvîntul Întrupat sau sfinţii reprezentaţi

în icoană, se poate realiza, în viziunea părintelui, numai în virtutea primirii

numelui lui Hristos sau al sfinţilor şi sfinţirea acesteia:,,Icoanele sunt mijloace de

comunicare între Cuvîntul cel Întrupat şi sfinţii plini de dumnezeirea Lui şi noi.Dar

pentru aceasta e necesar ca ele să primească numele lui Hristos sau al unui

sfânt şi să fie sfinţite sau îmbrăcate cu puterea Duhului Sfânt prin chemarea Lui

asupra icoanei ca chip al lui Hristos sau al unui sfânt.’’21

Observăm faptul că părintele Stăniloae face o distincţie între pomenirea

numelui icoanei şi sfinţirea acesteia, alăturând necesitatea săvârşirii ambelor

etape.

În acelaşi timp, părintele face referire la punerea numelui icoanei prin

comparaţie cu punerea numelui la Botez ca fiind două acte asemănătoare:,,De

aceea icoana îşi capătă toată importanţa pentru credincioşi prin faptul că o dată

cu sfinţirea i se dă şi numele, cum i se dă omului la Botez.’’22

Părinţii de la sinodul VII Ecumenic au făcut referire, deşi sumară, la

această posibilitate a numirii icoanei, însă nu prin o anumită invocare a Sfântului

Duh, ci prin însăşi înscrierea acesteia cu numele purtat de sfîntul reprezentat pe

ea sau al lui Hristos.

Sfîntul Ioan Damaschin chiar specifică faptul că,, icoana e sfinţită prin

numele lui Dumnezeu şi prin numele prietenilor lui Dumnezeu şi acesta e motivul

pentru care primeşte harul lui Dumnezeu.’’23

Punând la îndoială prezenţa Duhului Sfânt în cel reprezentat în icoană,

facem obiecţie posibilităţii lucrătoare a Duhului Sfânt care nu se limitează la a fi

prezent doar în prototip, ci şi în tip:,,Icoanele răspândesc sfinţenia în viaţa

Bisericii pentru că harul Duhului Sfânt nu se limitează la persoanele reprezentate

( prototipurile), ci cuprinde şi icoanele lor (tipurile).’’24

Totodată, Sfântul Nicodim Aghioritul arată că cinstirea icoanei nu are ca

fundament sfinţirea ei, ci mai degrabă, însăşi purtarea numelui a celui ce este

sfânt, ajuns plin de Duhul Sfânt:,, Noi nu cinstim icoanele din cauza unei ungeri

sau din cauza rugăciunilor citite asupra lor, ci deîndată ce vedem undeva o

icoană, fără să ne interesăm dacă a fost unsă cu untdelemn sfinţit sau dacă s-au

21 Dumitru Stăniloae,O teologie a icoanei,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2005, p.23022 Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune...,p.11523 Sf.Ioan Damaschin, op.cit, p.5424 Stephan Bigam, op.cit,p.69

citit rugăciuni asupra ei, o cinstim datorită numelui sfântului reprezentat şi

datorită asemănării ei cu persoana reprezentată.’’25

Sfinţirea icoanei se leagă în mod direct de cinstirea ei. Prin cinstirea

adusă unei icoane, se cinsteşte de fapt, cel care este reprezentat pe ea. Astfel,

omul cade în faţa icoanei cu nădejdea că va primi ajutor. I se adresează în mod

direct sfântului din icoană. Pomenirea numelui lui transcende starea

materiei,care devine sacralizată prin însăşi această pomenire.

Credinţa şi nădejdea că cel pictat în icoană îmi va raspunde la rugăciuni

relevă caracterul dinamic al comuniunii. Intensitatea acestei comuniuni se

bazează pe invocarea numelui şi se manifestă încă de la prima chemare a

acestuia:,,Sinţirea icoanei nu e decât prima şi cea mai intensivă chemare a

numelui lui Hristos sau a Duhului Sfânt peste chipul Lui zugrăvit în icoană; e

chemarea lui Hristos ca Persoană deosebită sau al lui Hristos cel aflător în sfinţi,

în numele Bisericii, sau de către Biserică ca trup colectiv al Lui, plin de Hristos. Şi

ca atare, sfinţirea pune într-o legătură permanentă pe Hristos sau pe Duhul Lui

sau pe sfânt plin de Hristos şi de Duhul Lui, cu icoana. Prin sfinţire se face din

icoană un loc în care Hristos sau sfântul e obişnuit să fie chemat şi să-şi

reînnoiască venirea, prezenţa sau lucrarea.’’26

Credinţa, ca factor determinant în stabilirea comuniunii dintre om şi sfântul

din icoană, se dovedeşte a fi certificarea oferită de Biserică în sfinţirea icoanei.

Adică, Biserica, ca şi comunitate, întăreşte credinţa existentă în cinstirea sau

venerarea icoanei, prin rânduiala sfinţirii icoanei:,,În Biserica Ortodoxă,

venerarea sfintelor icoane se întemeiază însă, nu numai pe natura subiectelor

însăşi care sunt înfăţişate pe ele, ci şi pe credinţa în această prezenţă plină de

har, pe care Biserica o invocă prin puterea sfinţirii icoanei. Ritualul icoanei

stabileşte o legătură între imagine şi prototipul ei, între cel ce este înfăţişat şi

înfăţişarea însăşi.’’27

Privite în anasamblu, aspectele evidenţiate până acum nu dau o lămurire

clară asupra necesităţii sfinţirii icoanei.

25 Idem, p.7026 Dumitru Stăniloae, op.cit.,p.23127 Pr.Pr.Ene Branişte,op.cit.,p.198

Pe de-altă parte, o altă perspectivă prin care necesitatea sfinţirii icoanelor

se dovedeşte a fi aplicabilă este cea referitoare la corectitudinea realizării

icoanei, în conformitate cu conţinutul dintotdeauna al învăţăturii creştine. Însă,

după cum se poate vedea din rugăciunile de sfinţire ale icoanelor, nu se ia în

vedere acest aspect, ci se pune accentul pe invocarea Sfântului Duh, cel care îi

dă icoanei puterea de minuni lucrătoare.

Rugăciunile de sfinţire au rostul de a aduce la formă liturgică, cultică ceea

ce mai înainte avea o întrebuinţare profană. Însă, cele de sfinţire ale icoanelor nu

au această utilizare pentru că icoana, prin însăşi chipul celui zugrăvit pe ea

primeşte o întrebuinţare liturgică. Iar pe de-altă parte, afirmând acest aspect,

ne-am întoarce la argumentul adus de iconoclaşti în lupta lor împotriva icoanelor.

Referindu-se la rugăciunea de sfinţire a icoanei lui Hristos, părintele

Stăniloae spune:,,În această rugăciune se aminteşte de ştergarul lui Avgar de

Edessa, de care Hristos Şi-a atins sfânta Sa faţă, şi pe care a imprimat împreună

cu chipul Lui şi puterea Lui, datorită căreia a vindecat pe stăpânitorul Edessei,

căruia I l-a trimis. Prin aceasta se confirmă ceea ce s-a zis: chipul şi cuvântul

sunt legate de subiectul aceluia printr-o iradiere de putere din El...se cere, deci,

ca şi icoana sfinţită acum să se împărtăşească de puterea dată icoanei nefăcute

de mână, prin alipirea ştergarului de faţa lui Hristos; pentru a se prelungi deci,

puterea acelei icoane şi în icoana sfinţită acum.’’28

Astfel, prin rugăciunea de sfinţire a icoanei se accentuează puterea

lucrătoare a celui reprezentat în ea. Ea devine făcătoare de minuni prin puterea

Duhului Sfînt invocat în rugăciune. Însă această perspectivă nu înlătură

manifestarea puterii Sfântului Duh şi înainte de momentul sfinţirii, El lucrând

unde şi când voieşte(In 3.8).

Astfel, posibilitatea sfinţirii icoanelor ne apare ca nefiind obligatorie şi nici

indispensabilă. Mai necesar este reglementarea unor aspecte ermineutice ale

realizării icoanei care să fie în conformitate cu tradiţia Bisericii. Asta cu atât mai

mult cu cât ideea de icoană a căpătat o diversitate de forme care pe lângă

reprezentarea neconformă a celui zugrăvit cu prototipul, cuprinde şi implicaţii de

28 Dumitru Stăniloae,op.cit, pp.107-108

factură personală venite din partea pictorului, aflat sub influenţa unui curent sau

altul.

IV.Sfinţirea icoanelor în actualitate.

Icoana ‚ pe lîngă aspectul ei material, este o parte a sacrului devenit

prezent şi actual în Biserică. Ea şi-a păstrat sensul ei autentic în decursul

timpului şi a ajuns şi până la noi cei de azi, învăţându-ne Scriptura fără cuvine.

Se observă un interes pentru icoana ortodoxă, motivat şi de contextul

actual în care Biserica trebuie să facă misiune.

Mijloacele mass-media, contribuie şi ele într-o anumită măsură la

,, redescoperirea icoanei ca imagine folosită în transmiterea mesajului

credinţei.’’29

Însă, putem sublinia în acelaşi timp, o serie de aspecte ce evidenţiează un

raport denaturat al omului cu icoana.

Omul modern, cuprins de un duh al raţionalismului exagerat, nu mai poate

vedea dincolo de scândura pictată, persoana. El vede mataria. De altfel,

sociatatea bazată pe consum îi împiedică pe acesta să se ridice la cele

spirituale.

Totodată, modernitatea manifestă ’’cu sfinţenie’’ un cult al kich-ului.

Abundenţa de produse fac să se dezvolte pe scară largă surogate ce au menirea

decât numai de a denatura orice percepţie corectă asupra adevărului. Aşa se

întâmplă şi cu icoanele. Piaţa mult prea dezvoltată din China, traversează mări şi

ţări pentru a ajunge pe pământul binecuvântat al României. Aici, omul evlavios,

în demersul lui duhovnicesc de a-şi împodobi casa cu multe icoane,

achiziţionează aceste produse ce fac parte din categoria kich-ului. Iar pentru a

primi o legitimitate a obiectului cumpărat, merge cu el la sfinţit.

Astfel ajungem la problematica noastră: se sfinţesc aceste kich-uri sau

nu?

Am văzut că reprezentarea picturală a Mântuitorului şi a sfinţilor, precum

şi a Maicii Domnului, trebuie să fie în conformitate cu întreaga Tradiţie. Nefiind în

29 PF.Pr.Patriarh Daniel,Comori ale Ortodoxiei,Ed.Trinitas, Iaşi, 2008,p. 420

conformitate cu aceasta, imaginea respectivă intră în categoria destul de

diversificată a tablourilor cu scene sau imagini religioase care nu au nici pe

departe ceva legătură cu adevărata reprezentare din icoană.

Ideea de sfinţit în contextul actual capătă forma unei evlavii fără temei în

cunoştinţă. Astfel, pe lângă faptul că o icoană dacă nu este sfinţită nici nu este

achiziţionată, se pune ‚’’parafa-sfinţit’’pe tot felul de reprezentări picturale

neconforme după cum spuneam, cu Tradiţia, şi care primesc o cinstire mai mare

decât cele nesfinţite, dar realizate în conformitate cu învăţătura Bisericii.

Se remarcă o incultură în ceea ce priveşte acest aspect. Omul actual

simte nevoia unei continue certificări raportată la voinţa personală, şi nu la cea

comunitară a Bisericii.

De altfel, dacă în mediul teologic, eclezial, există controverse referitoare la

sfinţirea icoanelor, ce mai putem aştepta de la omul de rând, neştiutor care se

lasă ghidat în manifestarea credinţei de percepţia personală asupra lucrurilor şi

nu de cea a Bisericii?

Rolul Bisericii este de a realiza comuniunea. Omul actual trebuie educat

religios pentru a-şi orienta în direcţia potrivită, evlavia şi credinţa personală.

Totodată, trebuie să existe comuniune şi între Biserici atât sub raport

social, cât mai ales liturgic şi dogmatic. Rânduiala sfinţirii icoanelor reprezintă

unul din aspectele ce subliniează diferenţieri între Biserici, dar acest fapt nu

împiedică o comuniune,,în Duh şi în adevăr’’.

Icoana este peste veacuri un punct de unitate care, sfinţită sau nesfinţită,

realizează comuniunea, pentru că ea poartă pe Duhul Sfânt din cel care este

reprezentat, şi lucrează în mod minunat şi în societatea modernă a zilelor

noastre.

V.Concluzii

Cel mai greu lucru pe care nu-l putem realiza în urma cercetării noastre

este acela de a trasa o serie de concluzii care să îndemne la o schimbare în fapt

prin excludere sau omitere a rânduielii de sfinţire a icoanei.

Am putut remarca diferitele puncte de vedere care au constituit argumente

pro şi contra în demersul de sfinţire al icoanei, însă nu am ajuns la o finalitate

conclusivă.

Exprimările părintelui Stăniloae sunt clare şi poartă urme patristice, el

susţinând această practică a sfinţirii icoanelor într-un mod deosebit argumentat.

În acelaşi timp, istoria de peste veacuri a Bisericii ne arată că această

practică are origini târzii, de factură apuseană, şi substituie necesitatea sfinţirii

icoanei prin însăşi numirea ei.

Rânduiala de sfinţire a icoanei aduce cu sine o actualizare a unei nevoi de

solemn, de legitimitate.

Părintele Stephan Bigam, în cartea Ce este icoana? vine cu o propunere

generoasă în acest sens, susţinând ca slujba de sfinţire a icoanei să poarte

denumirea de,,Prima cinstire solemnă a unei icoane’’., având o formă scurtă şi

concisă, alcătuită din rugăciuni începătoare şi rugăciunea specială de

binecuvântare a icoanei, fără o epicleză specială. Forma rânduielii este

asemănătoare primei slujbe de sfinţire a icoanei din Evloghionul grecesc.

Însă, până la momentul când Sinodul Bisericii va rândui săvârşirea acestei

slujbe, în practică, sfinţirea icoanelor se săvârşeşte fără niciun impediment,

rămânând în acelaşi timp, la atitudinea fiecărui cleric de a o omite sau de a

răspunde cerinţelor credincioşilor.

Pe lângă acest aspect, trebuie accentuat şi acela al credinţei comune în

icoană, ca fiind sfinţită prin însăşi purtarea chipului celui care a ajuns la sfinţenie.

Şi aşa, comunitatea de credincioşi va putea să depăşească materialitatea

icoanei şi să vadă în ea acea fereastră spre absolut.

Bibliografie

1. Bigam Pr. Stephan, Ce este icoana?,Ed.Reîntregirea, Alba-

Iulia, 2005

2. Branişte Pr.Prof Ene, Teologia icoanelor,Studii Teologice,

1952

3. Bulgakov Pr.Serghei, Icoana şi cinstirea sfintelor

icoane,Ed.Anastasia, Bucureşti, 2000

4. Daniel PF.Pr.Patriarh,Comori ale Ortodoxiei,Ed.Trinitas, Iaşi,

2008

5. Damaschin Sf.Ioan,Cultul Sfintelor icoane:cele trei tratate

contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti,1998

6. Evdochimov Paul, Ortodoxia,EIBMBOR, Bucureşti, 1996

7. Lossky Vladimir, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,

Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998

8. Miron Arihm.Lect.Univ.Dr. Vasile,Cultul divin public ortodox,

mijloc de sfinţire a vieţii credincioşilor şi cale de mântuire,Ed.

Europolis,Constanţa, 2006

9. Quenot Michel, Icoana fereastră spre Absolut,

Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1993

10. Stăniloae Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Ed.Anastasia,

Bucureşti, 2005

11. Stăniloae Pr.Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în

Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004

12. Uspensky Leonid,Teologia icoanei, Ed.Anastasia,

Bucureşti, 1994