LUCRARE DE SEMINAR

LITURGICĂ

SFINTELE TAINE ŞI IERURGIILE

BISERICEŞTI

2008

PLANUL LUCRĂRII

I. I NTRODUCERE- Sfintele Taine în general

1. Noţiunea de Sfintă Taină;

2. Baza hristologică şi eclesiologică a Tainelor;

3. Necesitatea Tainelor;

4. Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine;

II. IERURGIILE

1. Exorcisme;

2. Binecuvântări;

3. Sfinţiri;

III. SFINTELE TAINE ŞI IERURGII IN VIAŢA BISERICII

CONCLUZII .

2

ARGUMENT

Prin căderea în păcat, omul a pierdut comunicarea harică cu Dumnezeu şi a

intrat în moarte sufletească şi osândă veşnică, ajungând într-o stare în care mântuirea

realizabilă prin propriile noastre puteri era imposibilă. Dumnezeu însă, în nemărginita

Sa bunătate şi înţelepciune a găsit cel mai potrivit mijloc al izbăvirii omului de rău,

hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5)

Am ales să prezint în această lucrare câteva aspecte despre Sfintele Taine şi

ierurgii, întrucât Sfintele Taine sunt mijloacele prin care harul dumnezeiesc se

împărtăşeşte credincioşilor în Biserică.

Sfintele Taine sunt tot atatea maini ale dragostei dumnezeiesti intinse noua

pentru a putea birui obstacolele ce stau in fata urcusului nostru duhovnicesc, a cresterii

noastre in viata in Hristos. Denumirile multiple, pe care le poarta, indica tot atatea

lucrari, pe care harul Duhului Sfant le opereaza asupra fiintei noastre sufletesti.

Valoarea si importanta lor deosebita pentru mantuire rezida in caracterul lor mai

mult decat simbolic, cu totul real, al actului care se savarseste asupra credinciosului. Ele

sunt simboluri in sensul in care simbolul este domeniul in care "vazutul este o parte a

nevazutului si ca atare il cuprinde, caci o parte poate reprezenta intregul, pe baza

participarii: de pilda, capul este trupul intreg".

De aceea mi s-a părut necesar şi plăcut să dezvolt această temă care ocupă in

invatatura ortodoxă un loc de frunte.

Capitolul I

INTRODUCERE

3

Sfintele Taine în general

În calitatea Bisericii de Trup tainic al lui Hristos, Dumnezeu - Creatorul tuturor

poate lucra si asupra fiinţei umane. Lucrarea aceasta se împlineşte prin săvârşirea

Sfintelor şi mântuitoarelor Taine. „Sfintele Taine sunt acţiuni sensibile instituite de

Hristos prin care se împărtăşeşte harul lui Hristos şi se uneşte Hristos cu persoanele

care cred ” 1 . „ Sfintele Taine sunt lucrari tainice, săvârşite de episcop sau preot, prin

care ni se comunica in chip nevăzut, dar prin forme sau acte exterioare harul divin

necesar mantuirii noastre ”2 .

Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare

ne-a adus viaţa şi această viaţă ne este oferită concret prin Sfintele Taine, cu ajutorul

cărora noi ne facem partaşi cu El prin moarte şi suferim împreuna cu El, ca să putem fi

şi înviaţi în puterea şi harul hristic.

În Ortodoxie, în general, întreg cultul este o epicleză, o invocare a Sfântului

Duh, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetiţia unor formule si rânduieli, ci

prilejuri pentru reînnoirea chemării şi pogorârii Sfântului Duh. Fiecare Sfânta Taină are

propria sa Cincizecime, epicleza sa, care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca El

să reverse Sfântul Duh.

Prin săvârşirea şi primirea harului Sfintelor Taine se realizează o comunicare de

viaţă duhovniceasca. Pentru aceasta, Sfintele Taine, sunt o parte fundamentală a slujirii

Bisericii, care caută prin întreaga sa lucrare să actualizeze urmarea şi apoi vieţuirea în

Hristos. Sfintele Taine sunt mijloace prin care primim iubirea lui Iisus Hristos şi care ne

leagă de El. Iubirea lui Hristos este harul dumnezeiesc. Harul sacramental corespunde

principalelor trebuinţe ale vieţii omului începând de la naştere şi până la sfârşitul vieţii.

Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele iniţierii( Botez,

Mirungere şi Împartaşanie) omul se încorporează în Biserică şi mai departe numai prin 1 Preot D. Staniloaie, “Teologia dogmatica ortodoxa”, vol. III Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 8. 2 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, “Biserica şi cult pe înţelesul tuturor”, Ed. Europartner, Bucuresti 1996, p. 123.

4

aceste lucrări sfinte ( Pocainţă, Cununie, Hirotonie şi Maslu) se pot transcende

dimensiunile umane ale comunităţii creştine. Tainele sunt mijloace sau căi

conducătoare spre împărăţie şi nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine şi Biserică

indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii şi Biserica dreptmăritoare este

considerată Biserica a Tainelor.

Sfintele Taine aparţin iniţial Bisericii şi pentru ea se săvârşesc ele asupra

credincioşilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în

Biserica şi în viaţa credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel Sfânt

şi viaţa credincioşilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi astfel

înaintează în viaţa duhovnicească ”3.

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de

întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune că:"

Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan 14, 6).

Aceasta ar însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura noastră

cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii ar înceta.

Cuvintele Mântuitorului spun însa clar: "Vă este de folos sa Mă duc Eu. Căci

daca nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Mă voi duce, Îl voi

trimite la voi"(Ioan 16, 7), aici ni se revelează pentru prima oară importanţa Sfintelor

Taine pentru mântuirea noastră.

Harul Duhului Sfânt trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi şi prin ei Bisericii

Sale are misiunea de a învăţa toate şi a aduce aminte de toate cele spuse şi făptuite de

Mântuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Tainele va face simţită prezenţa Mântuitorului faţă

de toţi oamenii: "Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul

veacurilor"(Matei 28, 20).

3 Pr. Dr. Dura Nicolae, “Propovaduirea şi Sfintele Taine”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 140.

5

Absenta întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în

Sfintele Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele

credincioşilor, sărbătoare cu reale urmări ontologice.

Dar aşteptarea "întâlnirii depline poate fi înţeleasă numai prin faptul că noi şi

acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă şi palpabilă între noi

prezenţa Sa harică, activă prin Sfintele Taine"4

Deci, Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în

vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora "ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus şi

prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfinţitor al lui Hristos"5.

Valoarea si importanţa lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai

mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra credinciosului. Ele

sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care "văzutul este o parte a

nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza

participării: de pildă, capul este trupul întreg"6

1 . Noţiunea de Sfântă Taină

„Cuvântul sacrament – în limba latină sacramentum, înseamnă jurământ,

mister religios şi este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinţei creştine. 7

„Vulgata redă cuvântul în unele locuri cu grecescul misterion care înseamnă mister,

taină descoperită iniţiaţilor, secret, învăţătură tainică, ceea ce nu poate fi cuprins cu

mintea (Marcu IV, 1 ; Luca VIII, 10 ; Romani XI, 25 ; I Cor. XV, 51 ; Coloseni II, 2 ; I

Tesaloniceni II, 7 ; Efeseni V, 32). ”8

4 E. H. Schillebeeck, ”Hristos- Taina intâlnirii noastre cu Dumnezeu”, în "Ortodoxia", XVIII (1966), nr. 1, p. 120. 5 Ibidem p120. 6 Pr. Prof. D. Stăniloae, ”Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în "Ortodoxia", VIII(1956), nr. 1, p. 10. 7 G. Guţu, Dicţionar Latin-român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 1081. 8 Maurice Carrez şi Francois Morel, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. de Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p. 191

6

În folosinţa timpurie eclesiastică, sacramentul a fost folosit cu un sens mai larg

cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru. În folosinţa de fiecare zi,

cuvântul s-a aplicat în două moduri: „referitor la gajul sau zălogul încredinţat spre

păstrare publică de către părţile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză

sacră şi ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea faţă de împărat şi apoi

referitor la orice alt jurământ. ” 9

Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru

care era un gaj sau un simbol a cărui primire implica un jurământ de loialitate şi aceasta

a condus în timp la „limitarea cuvântului „sacrament” la riturile majore de instituire

de instituire divină. ”10

Într-un înţeles mai restrâns, taine sunt actele sfinte ale religiei creştine

prin care se împărtăşeşte credincioşilor harul dumnezeiesc. Prin această împartăşire

din harul dumnezeiesc, Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri. „Se

numeşte taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem şi altele credem"11, zice

Sf. loan Gură de Aur, astfel observăm că, în înţeles restrâns sau special, taina este o lucrare

sfântă, care a fost instituită de Însuşi Dumnezeu întrupat şi prin care se împărtăşeşte

credincioşilor în mod văzut, harul dumnezeiesc. . Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă

Sfintelor Taine următoarea definiţie: „Taina este o lucrare sfântă, care împărtăşeşte

sufletului credincios arul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, şi care s-a aşezat

de Domnul nostru, rin mijlocirea căreia fiecare credincios primeşte dumnezeiescul har".

„Tainele constau intr-un element natural şi dintr-unul supranatural. . . sunt nu numai semne

ale promisiunilor divine, ci şi instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora

care se apropie de e". (Mărturisirea lui Dositei, decr. 15). 12

9 Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 114110 Ibidem, p. 1141. 11Sfântul Ioan Gură de Aur apud Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 197. 12 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit. , p. 197.

7

2 . Baza hristologică şi eclesiologică a Tainelor

Este îndeobşte cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos şi plenitudinea de

viaţă a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuşi, capul ei, i-a dat puterea şi

mijloacele vizibile de împărtăşire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam

omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. Astfel,

Hristos înviat şi slăvit a asumat realităţi pământeşti ca să se împărtăşească pe Sine

Însuşi şi lucrarea Sa dumnezeiască”13 prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea

acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtăşire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele

Bisericii, Biserica fiind ea însăşi o taină şi anume o Taină sursă generală şi principală a

altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind

extensiunea şi prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, 14 Taina

întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul şi al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă şi să

consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtaşi la Paştele, moartea şi Învierea Sa, ca

membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porţi ale

harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul

nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor

să fie părtaşi îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să

mărturisească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin ungerea cu sfântul

Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în

chip neînţeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a

făcut să intre pe porţile Împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.

13 Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 61. 14 Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10, pp. 531-532.

8

Şi aceste porţi sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul

nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu

a trecut înainte prin cele dintâi” 15

Baza generală a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra asupra

creaturii în realitatea ei vizibilă. 16 „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă

modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci şi

să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea

potenţial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau aşa zisele « raţiuni » ale

lucrurilor, de care vorbesc Sfinţii Părinţi. „ 17

La baza concepţiei despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă

încrederea în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra

altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca

Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om,

dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, şi a trupului său,

ci e şi o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului

dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord şi căruia i se deschide prin credinţă, în

ambianţa Bisericii.

„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mişcarea omului care

lucrează şi puterea Duhului Sfânt ”, 18 dar mişcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării

între voinţa umană deliberativă şi har.

Odată ce a primit harul în ea, voinţa umană nu mai este singură, de sine, ci

e penetrată şi modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om.

Voinţa umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susţinută de voinţa Lui faţă de noi, pentru

a se umple ea însăşi de iubire. Iată deci că dialogul dintre voinţa lui Hristos şi voinţa

noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârşite a lui Hristos infuzate nouă prin

Sfintele Taine şi al iubirii sau voinţei noastre în creştere, căci spune Sf. Nicolae 15 Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1992, p. 143. 16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 9. 17 Laughlin Patrick J. Mc. , apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit, , vol. I, Bucureşti, 1978, p. 232. 18 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. , vol. III, p. 7-8.

9

Cabasila „ …iubirea este virtutea voinţei. Când deci după toată călăuzirea şi purtarea

de grijă a voinţei, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voinţa noastră şi

că depune în ea puterea şi dispoziţia spre bine. Deci şi Botezul de aceea ni l-a dat şi de

aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voinţa bună…Şi toată puterea

Tainelor şi viaţa cea nouă e pentru voinţă. ” 19

Sfintele Taine revarsă în om viaţa divină, adică energiile dumnezeieşti ale

Sfintei Treimi, sălăşluite în umanitatea Fiului şi coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au

rostul de a preface treptat existenţa credincioşilor după chipul Omului-Hristos. În acest

proces, fiecare taină îşi are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură

internă întreolaltă.

Ele toate comunică acelaşi Duh, aceeaşi energie divină a lui Hristos cel

înviat şi proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se

potriveşte cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat şi înălţat s-a

revărsat în umanitatea Lui şi a ridicat-o la această stare prin faptul central al morţii, prin

faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în faţa Tatălui. Energia

dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăţiei

copleşitoare a prezenţei lui Hristos în dispoziţia totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea

toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioşilor prin diferitele taine, izvorăsc

din această continuă stare de jertfă, care este în acelaşi timp o continuă plinătate de

viaţă a lui Hristos ca om şi produc în noi aceeaşi stare ; şi numai întrucât produc aceeaşi

stare ne şi mântuiesc. 20

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la

Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia

tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea şi Învierea, prin toate Tainele

participăm la moartea şi Învierea Lui, însă în grade diferite.

19 N. Cabasila , apud Pr. Prof. Dr. D. Stănilloae, Natură şi har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 3, pp. 392-439. 20 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2, p. 195.

10

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlineşte sfinţirea şi mântuirea noastră ;

Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi „ (Efeseni I, 23) ;

Biserica este o prezenţă vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane

umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioşii

mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul şi fiecare mădular al corpului se simte

aparţinând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare şi

trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât

păstrându-se în existenţă, ca atare şi celelalte. „ 21 tot ceea ce se petrece în Biserică îşi

are ca iniţiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii şi tot Biserica

săvârşeşte Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează şi exprimă totodată Biserica ca şi comunitate

sobornicească şi sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viaţa

Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea

mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii…ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta

Scriptură şi faţă de Sfânta Tradiţie. ” 22

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi

încorporează pe credincioşi în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, “dacă

Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu şi

totalitatea credincioşilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde şi se

menţine continuu această legătură care constituie fiinţa Bisericii. ”23 Tainele sunt acte

ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acţionează şi Hristos dar şi

Biserica sau Hristos din şi prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al

sacramentelor ci şi condiţie a lor. „ 24

Totodată Tainele ca şi dăruiri multiple şi continue ale lui Hristos prin Duhul

Sfânt în Biserică sunt şi prilejul chemării şi pogorârii Duhului Sfânt „ după

21 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul ecclesiologic…, p. 8622 Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12, p. 1129. 23 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii…, p. 55324 Ibidem p. 553.

11

Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menţinând-o ca pe un sacrament în totalitatea

ei, o face, datorită acestei calităţi, sursă a actelor sacramentale, însă şi rezultat mereu

înnoit al lor, ceea ce pune în evidenţă faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din

care iradiază continuu Duhul, continuă în acelaşi timp să primească pe Duhul, să fie

îmbogăţită, înnoită şi împrospătată de El prin sacramente. „ 25

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este

prin Hristos în Duhul Sfânt condiţie a Tainelor dar şi rezultat al lor, fiindcă este condiţie

a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine şi ele trebuie săvârşite în Biserică,

întru puterea lui Hristos şi prin organele rânduite ce au puterea de a transmite harul

dumnezeiesc prin Taine.

3 . Necesitatea Tainelor;

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire,

întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de comunicare a harului

dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru mântuire. Poate exista însă şi

posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii şi în afara Bisericii şi implicit a Sfintelor Taine,

„în cazul în care aceştia n-au cunoştinţă sau nu pot beneficia de ele, dar nu în cazul că le resping.

Oricum, acestea sunt excepţii care confirmă regula şi nu infirmă caracterul necesar al Sfintelor

Taine. ” 26Romano-catolicii susţin că aceştia se mântuiesc cu siguranţă, ceea ce probabil, dar conform

Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii acest lucru nu este sigur. Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu

primeşte Sfintele Taine, nu va intra în împărăţia cerurilor, fără a preciza vreo excepţie sau vreun motiv

de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este atotputernic şi poate trece peste orice motiv şi

„poate acorda mântuirea în chip excepţional, altfel decât prin Sfintele Taine , aşa cum a făcut cu

tâlharul de pe Cruce. ”27

25 Ibidem, p. 534. 26 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, Ediţia III, p. 309. 27 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, op. cit. , p. 201.

12

Totuşi ceea ce trebuie reţinut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le

nesocoteşte ca mijloace de împărtăşire a harului dumnezeiesc instituite de Insuşi

Dumnezeu, nu se va mântui.

4 . Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine;

Tradiţia şi practica ortodoxă recunoaşte sub aspectul de lucrare sfântă prin care

sub formă văzută se împărtăşeşte harul nevăzut al lui Dumnezeu, un număr de şapte

Taine, 28 numărul de şapte având conotaţii legate de desăvârşire, puritate, de cele şapte

daruri ale lui Dumnezeu enumerate la Isaia, cap. II, 1-2: „O mlădiţă va ieşi din tulpina

lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui

Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul

cunoştinţei şi al bunei-credinţe. ”

Învătătura despre şapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de

credinţă cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV-lea în anul

1267 şi citată în Sinodul unionist de la Lyon în anul 1247. „Polemica cu teologii

protestanţi din timpul patriarhului Ieremia al II-lea din Constantinopol, conduce la

aceeaşi afirmaţie a numărului de şapte taine. Scrisoarea patriarhilor răsăriteni

menţionează acealşi număr de şapte Taine, nici mai mult nici mai puţin. ” 29

Deşi aceste enumerări îşi au originea în Biserica Apuseană, ele au fost acceptate

şi de creştinii din răsărit după secolul al XIII-lea. Acceptarea avea la bază desigur nu

influenţa teologiei latine, ci fascinaţia numărului şapte, pus în legătură cu textul de la

Isaia XI, 1-3.

La autorii bizantini care acceptă cele şapte taine găsim totodată şi diverse liste

ce concurează una pe alta. Monahul Iov (sec. al XIII-lea), autor al unei dizertaţii asupra

Sfintelor Taine, include în listă tunderea în monahism, aşa precum a făcut-o şi Teodor

Studitul, dar îmbină într-o singură Taină Pocăinţa şi Maslul. 28 Pentru justificarea numărului de şapte al Tainelor, vezi mai pe larg la H. Andrutsos, Dogmatica, p. 314. 29 Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Bucureşti, 1996, p. 285.

13

Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (sec. al XV-lea) acceptă şi el caracterul

sacramental al tunderii în monahism, dar o pune în rând cu Pocăinţa, considerând

Maslul ca Taină separată. Între timp, Ioasaf, Mitropolitul Efesului (contemporan al

arhiepiscopului Simeon), declara: „Eu cred că tainele Bisericii nu sunt şapte ci mai

multe” şi dă o listă de zece taine ce cuprindea în plus şi sfinţirea Bisericii. 30

Sfântul Dionisie vorbeşte şi el de şase Taine iar Sfântul Ioan Damaschinul nu

menţionează decât două. „Unele texte menţionează ca Taină şi aghiazma mare şi

adeseori Botezul însemna ansamblul celor trei Taine. ” 31

Deşi nu s-a angajat oficial faţă de nici una din liste, Biserica Ortodoxă

Răsăriteană acceptă şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Maslul,

Nunta şi Preoţia. Şapte Taine a instituit Mântuitorul Iisus Hristos, şi tot şapte a învăţăt

şi Biserica pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.

Având în vedere efectele lor ecleziale, precum şi paralelismul dintre cele şapte

Taine şi cele şapte daruri ale Sfântului Duh (I Corinteni XII, 8-11), care a trecut din

teologia scolastică în Mărturisirile de credinţă mai recente, 32 „ mulţi teologi găsesc

acest număr ca potrivit cu trebuinţele vieţii spirituale ale creştinului. ”33 Botezul naşte

pe om, prin Duhul Sfânt la o viaţă nouă în Hristos; Mirungerea întăreşte şi dezvoltă

viaţa cea nouă duhovnicească, iar Euharistia o hrăneşte şi o înviorează, unind în mod

deplin şi fiinţial pe cel botezat cu Hristos. Boala sufletului, păcatul şi bolile trupului

sunt vindecate, prima prin Pocăinţă, ultimele, în special, prim Maslu.

În sfârşit, comunitatea credincioşilor are nevoie de o stare preoţească, pentru

propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte şi conducerea pe calea mântuirii

(Matei XXVIII, 19-20). „ Această stare este consfinţită prin Taina Hirotoniei. Biserica

mai are nevoie şi de Nuntă, pentru sfinţirea unirii bipersonale a celor ce realizează

30 John Meyendorff, Teologia bizantină, trad. în limba română de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, 1996, p. 19p. 256. 31 Paul Evdokimov, op. cit. , p. 286. 32 Cf. Patriarhul Ieremia I, Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic…, p. 177.

33 Hr. Andrutsos, Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 247

14

împreună legătura naturală a căsătoriei, în vederea perpetuării, conservării neamului

omenesc şi a participării lui la Taina unirii cu Hristos, cu Biserica. ” 34

Trebuie amintit faptul că protestanţii recunosc în general numai Botezul şi

Euharistia. 35 Luteranii le socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale graţiei de

care se împărtăşesc toţi cei ce le primesc, indiferent de dispoziţia lor subiectivă.

Adevăratul motiv al respingerii celorlalte cinci Taine de către protestanţi, stă în

spiritul doctrinei lor. 36

Exisa diferite impartiri ale Tainelor:

a) Taine care se repeta: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul si uneori

Mirungerea, si Taine care nu se repeta: Botezul si Hirotonia si, chiar uneori,

Mirungerea;

b) Taine ale incorporarii in Hristos ca madulare ale Trupului Sau Biserica:

Botezul, Mirungerea si Euharistia; Taine ale cresterii in Hristos: Euharistia; Taine

reparatoare: Pocainta si Maslul si Taine pentru misiuni speciale: Hirotonia si Nunta.

34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele…, p. 19135 Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecclesiologic…, p. 177. 36 Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Numărul Tainelor…, pp. 193-195

15

Capitolul II

IERURGIILE

Ierurgiile sunt lucrări sfinţite şi sfinţitoare, prin care lucrează harul mântuitor şi

sunt săvârşite ca şi Sfintele Taine numai de episcopii şi preoţii Bisericii, hirotoniţi

canonic.

Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a scoate pe om si natura înconjurătoare

de sub orice stăpânire şi influenţă a duhurilor rele. Biserica foloseşte ierurgiile ca

rugăciuni sau acte sfinţitoare, care se săvârşesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită

Sfântă Taină, fie după, ierurgiile fiind în mare măsură in legătură cu Sfintele Taine sau

Sfânta Liturghie.

Prin ierurgii, puterea şi acţiunea curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii se revarsă

nu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii naturi înconjurătoare.

Ierurgiile constituie astfel mijlocul prin care Biserica ţinteşte să realizeze

desăvârşirea omului: „ele pregătesc, anticipează şi prevestesc făptura cea nouă care va

să fie, adică"cer nou şi pământ nou"(Apocalipsa XXI, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit

făgăduinţei Mântuitorului, după sfârşitul veacurilor. ”37

Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul lor, cât şi prin mijloacele

şi efectele lor. „ Efectele ierurgiilor depind de credinţa cât şi de vrednicia primitorului,

a celor pentru care se savarsesc sau care beneficiaza de ele. ”38

Ierurgiile au fost instituite de Biserică, după revărsarea Duhului Sfânt peste

Sfinţii Apostoli. „ Despre cele mai multe dintre ierurgii, ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi

scriitorii bisericeşti din primele veacuri creştine, ca: Sfântul Iustin Martirul39 şi

Tertulian ”40 „ în secolul II , Sfântul Vasile cel Mare în secolul IV ”41.

37 S. Boulgakoff, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, "Liturgica Speciala", Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980, p. 439. 38 Hr. Andrutsos, op. cit. , p. . 340. 39 Sfantul Justin Martirul, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 440. 40 Tertulian, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. p. 440. 41 Sfantul Vasile cel Mare, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 440.

16

Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a-l scoate pe om şi natura

înconjurătoare de sub orice stăpânire şi influenţă a duhurilor rele. De aceea, unii împart

aceste mijloace ierurgice în: ”exorcisme şi binecuvântări”, iar alţii, în: a)exorcisme;

b)curăţiri şi dezlegări; c)binecuvântări; d)sfinţiri.

Toate aceste ierurgii Biserica le foloseşte ca rugăciuni şi acte sfinţitoare care se

săvârşesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită Taină, fie după, ierurgiile fiind, în

bună parte, în legătură cu Tainele.

Între ierurgii şi Taine sunt asemănări şi deosebiri.

Asemănarea constă în aceea că şi unele şi altele lucrează în chip tainic şi

mijlocesc omului acelaşi har mântuitor şi în acelaşi scop. Şi Tainele şi ierurgiile

urmăresc sfinţirea, înnoirea si fortificarea omului ca ”făptură nouă” şi a naturii

înconjurătoare şi readucerea lor la Dumnezeu. Şi unele şi altele sunt săvârşite de aceeaşi

slujitori ai Bisericii: preoţii sau episcopii.

Deosebirile constau în faptul că Tainele sunt instituite direct de Mântuitorul

Hristos, ca fiind absolut necesare pentru mântuire cu porunca expresă de a le săvârşi; pe

când ierurgiile nu sunt toate absolut necesare, sau direct legate de mântuire. Tainele se

refera numai la om, pe când ierurgiile au o sferă mult mai largă, referindu-se şi la

întreaga fire înconjurătoare.

Scopul ierurgiilor este doxologic şi soteriologic şi anume:

a)Adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt, în numele Căruia

se săvârşesc;

b)Curăţirea omului de întinăciunea păcatelor în vederea primirii Sfintelor Taine,

sau după Cununie, în vederea sfinţirii progresive şi a desăvârşirii;

c)Dezlegarea şi eliberarea naturii înconjurătoare de sub blestemul păcatului şi

de sub influenţa demonilor, sfinţind-o şi fortificând-o.

După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot împarti în:

a)rugăciuni sau molifte ;

b)ierurgii mai dezvoltate, care pe lânga rugaciuni cuprind şi cântări, citiri,

ectenii, tropare şi rituri sau ceremonii etc. ;

17

c)slujbe care sunt cele mai lungi ierurgii, la care se adaugă Apostolul şi

Evanghelia. 42

În ceea ce priveşte locul şi timpul în care se săvârşesc, ierurgiile diferă: unele se

săvârşesc în biserică, altele în casele credincioşilor şi uneori chiar în aer liber.

Ierurgiile, sunt rânduite în trei mari grupe:I)cele referitoare la persoane;II)la

natura înconjurătoare şi III)la obiecte sau lucruri neînsufleţite, deşi ultimele două ar

putea fi una singură, pentru că ierurgiile uneia pot fi şi ale celeilalte.

1 . Exorcisme;

Exorcismele sunt rugăciuni sau slujbe care au rolul de a elibera omul, natura,

sau alte lucruri de sub stăpânirea sau influenţa demonilor . Această ierurgie a

exorcismului se întemeiază pe puterea dată de Mântuitorul Hristos Bisericii, de a alunga

puterile răului: „… pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi”(Matei X, 8).

Un exemplu de exorcism este oferit atunci când, îndată ce a născut o femeie, în

prima zi, preotul trimite sau îi aduce o sticlă cu apă, peste care, după rugăciunile

începătoare (fără”Împărate ceresc”) şi troparele de umilinţă, preotul rosteşte scurta

rugăciune de sfinţire a apei, în care cere iertarea păcatelor, schimbarea chinurilor,

îndepărtarea tuturor răutăţilor şi vindecare. Această sfinţire se numeşte ”moliftă”. După

sfinţirea apei se cântă sau se citeşte Troparul Naşterii Domnului şi Condacul, apoi se

citesc cele trei rugăciuni care urmează pentru iertarea păcatelor şi curăţirea femeii lăuze

de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.

2 . Binecuvântări;

„Binecuvântările sunt rugăciuni sau slujbe prin care, prin semnul Sfintei Cruci

se invocă harul divin asupra unei persoane sau a unui lucru menit pentru hrana şi

42 Cf. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit. , p. 442

18

folosul omului”43 , mai pe scurt, binecuvântările sunt rânduieli pentru dobândirea

ajutorului dumnezeiesc în necazuri şi nevoi. Această ierurgie a binecuvântărilor se

întemeiază pe faptul că însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat pâinea şi peştele:

„şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a binecuvântat şi, frângând a dat ucenicilor

pâinile iar ucenicii, mulţimilor. ”(Matei XIV, 19). Tot Mântuitorul a binecuvântat şi pe

copii: „punându-şi mâinile peste ei, s-a dus de acolo. ”(Matei XIX, 15), dar a dat şi

Sfinţilor Săi Apostoli poruncă să binecuvinteze casele în care vor fi bine primiţi: „şi

intrând în casă, uraţi-i zicând:<pace casei acesteia>”(Matei X, 12)

Exemple de binecuvântări găsim nenumărate in Molitfelnic, enumerate după

trebuinţă : la vreme de secetă; la ploaie multa;la vreme de ciuma si boli

molipsitoare;când se îmbolnăvesc dobitoacele; când se strica ţarinile, viile si grădinile

de grindina sau de vietăţi;la binecuvântarea seminţelor, ogoarelor, viilor si grădinilor;la

răsădirea viei si a pomilor;la binecuvântarea roadelor, ca pârgă;la binecuvântarea

grâului, pâinilor, vinului si untdelemnului, la binecuvântarea apei, etc.

3 . Sfinţiri;

Sfinţirile sau consacrările sunt binecuvântări mai solemne, sunt ierurgiile prin

excelenţă, depline, care se apropie de Sfintele Taine cel mai mult şi prin care anumite

persoane sau lucruri se scot din întrebuinţarea lor comună şi se destinează scopurilor

sfinte. (Ex: Sfeştania, Sfinţirea Bisericii, Hirotesiile, etc. )

Aghiazma , ca slujbă de sfinţire a apei, este slujba cel mai des săvârşită şi cea

mai frecventă ierurgie în Biserică . Aghiazma este de doua feluri:mică şi mare. Cel mai

des săvârşită este aghiazma mică, care se numeşte “sfeştanie”. Ea se numeşte şi

“luminare” sau “slujba luminilor”, pentru ca la început se înţelegea prin ea aghiazma

cea mare care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numita şi “ziua luminilor, sau a

luminării”, deoarece atunci se botezau catehumenii.

Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, spune că : „ în ziua Bobotezei se face

43 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit. , p. 338.

19

nu numai reînnoirea botezului Domnului, ci şi a harului botezului primit de fiecare

dintre noi”. 44

Temeiul scripturistic al aghiazmei se află în însaşi pericopa Evangheliei care se

citeşte la sfeştanie(Ioan 5, 1-4). Aici se aminteste de vindecarea slabanogului care

zacea, aşteptând la scăldătoarea Vitezda tulburarea apei de către îngerul Domnului care

cobora o data în an; acolo l-a gasit Mântuitorul Hristos şi l-a tamaduit. Lucrarea pe care

o făcea îngerul atunci, o face de atunci încoace necontenit harul Domnului, prin apa

sfinţită de preoţii Bisericii, ori de cate ori este nevoie, după invocarea Duhului Sfânt

asupra ei.

De asemanea, şi din ectenia care urmează citirii Evangheliei şi din rugăciunea

de sfinţire a apei, care reproduc ideea Apostolului şi Evangheliei, se înţelege că Duhul

Sfânt invocat sfinteşte apa, care devine sfinţitoare, tămăduitoare de boli şi cu putere de

a alunga demoni.

Sfinţirea apei s-a practicat de la început, din prima zi a existentei Bisericii,

curăţindu-i de toate păcatele când s-au botezat un numar mare de creştini (Fapte, 2,

41;4, 4).

Constituţiile Apostolice, amintind de practica sfinţirii apei si a “untului de

lemn”, pe care o faceau apostolii, atribuie Sfântului Apostol Matei sfinţirea apei şi a

untdelemnului , la botez.

Aghiazma sau sfeştania se face mai adesea în casele credinciosilor, de regulă

miercurea şi vinerea în timpul postului.

Cântarea ”În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a

aratat…” ne aminteşte nu numai că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat ca să Se

descopere Sfânta Treime şi să fie El arătat şi mărturisit de Tătăl ca Însuşi Fiul Lui, ci şi

pentru ca prin această apă sfinţită- cu care noi ne botezăm şi gustăm din ea- Hristos

retrăieşte acest moment, apoi şi noi îl retrăim cu El în fiecare an, din clipa în care am

fost botezaţi.

44 Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, apud Ene Braniste, op. cit. , p. 462

20

Aghiazma mare are o mare putere sfinţitoare şi se păstreaza mulţi ani fără a se

altera. De aceea are şi cea mai mare întrebuinţare: la botezul copiilor, la botez

grabnic;la curăţirea vaselor sau a fântânii spurcate, la binecuvântarea începerii

semănăturilor, la holdele, viile şi grădinile bântuite de lăcuste;la sfinţirea Crucii, a

icoanelor, a vaselor de cult, a tritei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului şi Marelui

Mir şi a Bisericii.

De obicei, Aghiazma mare, sfinţirea Bisericii, la sfinţirea casei, a mrejelor

pescarilor, a corăbiilor sau a vapoarelor, la sfinţirea clopotului, a steagului şi a vaselor

de cult, a veşmintelor bisericesti, la casa care se tulbura de duhuri necurate etc.

„ Sfinţirea Bisericii este cea mai importantă şi cea mai fastuoasă dintre aceste ierurgii,

fiind şi cea mai complicată, pentru că se face de episcop cu sobor de preoti. Odată

terminată construcţia şi înzestrata cu toate odoarele de cult, urmează sfinţirea bisericii.

Slujba începe după vecernia de seara cu privegherea de noapte, apoi utrenia, în timpul

căreia se pregătesc aromatele şi se face sfinţirea apei mari, după care se duc toate în

altar, unde episcopul stropeşte cu aghiazmă cei patru stâlpi ai Sfintei Mese;dupa aceea

toarnă la colţurile mesei în forma crucii aromatele amestecate fierbinţi(ceară, tamaie,

smirnă, aloe şi alte aromate) spre întărirea lespezii de deasupra şi spre închipuirea

îngropării Domnului. ”45

45 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Despre Duhul Sfânt…, p. 596.

21

Capitolul III

SFINTELE TAINE ŞI IERURGII IN VIAŢA BISERICII

Învăţătura Bisericii ortodoxe despre Sfintele Taine este strâns legată de cea a

prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Sa, înzestrată de Domnul

cu putere şi cu mijloacele necesare în scopul mântuirii şi sfinţirii credincioşilor.

Biserica este domeniul de manifestare a energiei şi lucrării Duhului Sfânt, energie care

izvorăşte din jertfa de pe cruce a Mântuitorului şi care se împărtăşeşte credincioşilor

prin Sfintele Taine. După expresia unor Sfinţi Părinţi, Biserica şi Tainele ei au izvorât

din coasta împunsa a Domnului, iar puterea ei în omenire îşi are izvorul în Învierea

Domnului. „Mântuitorul Hristos a pus în Sfintele Taine puterea harului pe care acestea

o comunica acolo unde « celebratul si primitorul nu ridica obstacole ”46

Aşadar, Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar

prin Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte

credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi

neîmpuţinată a harului divin, pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele

Taine, lucrări văzute, prin care fiecărui creştin în parte i se conferă harul care-l renaşte

şi-l ridică la viaţa suprafirească în Hristos. Prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos este

prezent şi activ, prin Duhul Sfânt, în trupul Sau tainic, Biserica, al cărei Întemeietor şi

Cap este, prin ele ea lucrând mântuirea şi sfinţirea credincioşilor, susţinând, întărind şi

făcând ca aceştia să progreseze în viaţa cea noua în Hristos. De aceea, Biserica nu poate

fi concepută fără Taine, după cum nici Tainele fără sau în afară de Biserică. Biserica şi

Tainele ei se condiţionează reciproc, datorita legăturii fiinţiale şi personale dintre Fiul şi

Duhul Sfânt şi împreună-lucrării Lor în iconomia mântuirii şi în Biserică. Totodată, prin

ierurgiile ei, Biserica împărtăşeşte credincioşilor săi ajutor dumnezeiesc, folositor

progresului duhovnicesc şi uşurării dobândirii mântuirii de către aceştia.

46 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ” Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica ”, . Editura RomaniaCrestina, Bucuresti, 1999, p. 245.

22

Sfânta Biserica, stâlp şi temelie a adevărului(1 Timotei 3, 15), este aşezământul

dumnezeiesc în care creştinul renaşte, creşte, se îmbogăţeşte şi se desăvârşeşte în noua

viaţă în Hristos, principalele ei mijloace de care se foloseşte în acest scop fiind Tainele

si ierurgiile ei. Astfel, „creştinul renaşte la noua viata in Hristos prin Botez, se

întăreşte şi sporeşte in aceasta prin Sfântul Mir, dobândeşte şi arvuna vieţii veşnice

prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curăţeşte de păcate şi se reînnoieşte sufleteşte

prin Pocăinţă, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, se uneşte pentru convieţuire

prin Nuntă, dobândeşte vindecare de bolile sufleteşti si trupeşti, precum şi iertare de

păcate prin Sfântul Maslu. ”47 De asemenea, prin ierurgiile Bisericii, creştinul

dobândeşte ajutor pentru desăvârşirea sa morala în vederea mântuirii.

Dar dacă Biserica este cea care condiţionează Tainele, la rândul ei, ea însăşi

este rezultatul acestora . Prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează incorporarea

continuă a credincioşilor in Hristos şi în Biserica Sa, prin Pocăinţa si Maslu credincioşii

îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească, spre a fi vrednici fii ai ei, prin

Hirotonie se nasc slujitorii ei care continuă întreita slujire a Mântuitorului până la

sfârşitul veacurilor, iar prin Nuntă se perpetuează şi înmulţeşte neamul omenesc, din

care o mare parte formează trupul tainic al lui Hristos.

Tainele sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în

Biserică;ele sunt săvârşite in mod nevăzut de Hristos, iar în mod văzut de preoţi, care

poseda un har special în acest scop, prin Taina Hirotoniei.

„Biserică - ierarhie - Taine este “sfânta triadă” în şi prin care se realizează

mântuirea şi sfinţirea credincioşilor, după rânduiala înţelepciunii celei negrăite a lui

Dumnezeu, ”Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa

adevărului”(1 Timotei 2, 4)”48. Iar dacă Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii Sfintele

Taine, tot El I-a dat „ pe unii Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pe alţii

pastori si învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrul slujirii, pentru zidirea

47 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile dintre ele…, p. 192.

48 Pr. Prof. Dr. Radu Dumitru, Despre Duhul Sfânt…, p. 597.

23

trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii

Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, pe măsura vârstei deplinătăţii lui

Hristos”(Efeseni 4, 11-13). Dar “desăvârşirea sfinţilor”, ”zidirea trupului lui Hristos”,

”unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” şi “starea de bărbat desăvârşit

pe măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, ca lucrări ale Bisericii, nu pot fi concepute

fără Taine, fără ierurgii si fără preoţie.

CONCLUZII

24

După cum ne-am putut da seama Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a

Mantuitorului, care ne-a lăsat, după înnalţarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în

lupta noastră cu cel rău, care, profitând de slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai

mântuirea noastră ci chiar şi condiţia noastră de fiinţe spirituale.

Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanţa şi

valoarea sfintelor Taine, comparabile în viata organică cu sângele ce pulsează în venele

fiecăruia dintre noi, sânge care ne face vii şi capabili de rod.

Importanţa şi valoarea lor nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin

mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită şi practicarea permanentă a lor,

prin împărtăşirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsă din ele şi

aceasta în strânsă comuniune a credinţei, a nădejdii şi a dragostei cu celelalte mlădiţe

ale trupului tainic al Mantuitorului.

Tainele au un îndoit caracter: hristologic şi bisericesc. Sunt instituite de Hristos,

pentru Biserică şi mântuirea oamenilor. Ele sunt săvârşite de către Biserică sau de către

Hristos în Biserică, prin episcopii şi preoţii Bisericii, organe vizibile, sfinţite, ale

arhiereului nevăzut Hristos, care transmit harul unor persoane pregătite în acest scop.

Tainele se acordă unor persoane şi nu comunităţii întregi a Bisericii sau unor grupuri de

persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relaţie personală a primitorului cu Hristos

Însuşi.

Tainele sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre”actele prin care

Hristos recapituleaza in Sine ca Biserica pe oameni, despartiti de Dumnezeu si

intreoalta, daca ei credin El. Tainele au deci o functie unificatoare”49. Putem spune că

şi ierurgiile sunt o seamă de lucrări sfinte şi sfinţitoare, aplicate omului de la naştere

până la moarte, şi după moarte, şi asupra naturii înconjurătoare. Prin ele lucrează acelaşi

har mântuitor şi în acelaşi scop, ca şi prin Taine şi sunt oficiate, ca şi Tainele de

episcopi şi preoti.

49 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii…, p. 555.

25

Ierurgiile au un obiectiv mai extins, ţinând şi la sfinţirea şi ridicarea întregii

creaţii, a cosmosului, la înnoirea lui, adică la o lume îndumnezită, la acele : „ ceruri noi

si pamant nou in care locuieste dreptatea ”(2 Petru 3, 13).

Deci prin urmare prin Sfintele Taine şi prin Sfintele ierurgii, se transmite harul

divin necesar pentru întărirea sufletelor şi trupurilor credincioşilor pentru dobândirea

scopului suprem al vieţii noastre, adica mântuirea sufletelor.

BIBLIOGRAFIE

26

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;

2. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa

în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1992;

3. Andrutsos, Hristu Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu,

Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

4. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene, "Liturgica Speciala", Editura Institutului Biblic

si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980 ;

5. Bria , Pr. Prof. Dr. Ion, ” Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica ”, .

Editura Romania Crestina, Bucuresti, 1999 ;

6. Carrez Maurice şi Francois Morel, Dicţionar grec-român al Noului

Testament, trad. de Gheorghe Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România,

Bucureşti, 1999 ;

7. Chiţescu Prof. N. , Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia

Dogmatică şi Simbolică, volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004 ;

8. Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creştină,

Oradea, 1995;

9. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine

şi problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1978 ;

10. . Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică din punct de

vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12 ;

11. Dură, Pr. Dr. Nicolae, “Propovaduirea si Sfintele Taine”, Ed. Institutului

Biblic si de misiune Ortodoxa, Bucuresti, 1998 ;

12. Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Bucureşti,

1996 ;

27

13. Guţu G. , Dicţionar Latin-român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983 ;

14. Meyendorff John, Teologia bizantină, trad. în limba română de Pr. Conf.

Dr. Alexandru I. Stan, Bucureşti, 1996 ;

15. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D. , “Biserica si cult pe intelesul tuturor”, Ed.

Europartner, Bucuresti 1996;

16. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Reîntregirea,

Alba-Iulia, 2000, Ediţia III;

17. Schillebeeck E. H. , ”Hristos- Taina intalnirii noastre cu Dumnezeu”, in

"Ortodoxia", XVIII (1966);

18. Stăniloaie Preot D. , “Teologia dogmatica ortodoxa”, vol III Ed.

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978 ;

19. Idem, ”Fiinta Tainelor in cele trei confesiuni”, in "Ortodoxia", VIII(1956),

nr. 1;

20. , Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-

a, anul XVIII (1966), nr. 9-10;

21. Idem, Natură şi har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI

(1974), nr. 3;

22. Idem, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor în

afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2;

23. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor -Arhid. Pr. Prof. Dr. Ioan Zagrean,

Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, Ediţia IV.

28