Din CONVORBIRILE STAREŢULUI VARSANUFIE DE LA OPTINA CU FIII LUI DUHOVNICEŞTI

(1907-1912)1907

Bunicii si strabunicii mei au fost negustori milionari in Samara. Lor le apartinea o

strada intreaga, numita strada Kazan. Toata familia noastra s-a aflat

intotdeauna sub ocrotirea deosebita a icoanei Maicii Domnului din

Kazan.

Cand eu aveam trei-patru ani, impreuna cu tatal meu mergeam des la

biserica si de multe ori, cand stateam langa icoana Maicii Domnului, mi

se parea ca Nascatoarea de Dumnezeu se uita la mine din icoana si

zambeste si ma cheama. Eu fugeam la tatal meu.

– Tata, tata, Ea este vie! – repetam eu.

– Cine, copilasul meu?

– Nascatoarea de Dumnezeu.

Tata nu ma intelegea. Odata, cand aveam sase ani, s-a intamplat urmatorul

lucru: noi locuiam in vila de pe mosia noastra din Orenburg. Casa noastra se afla

intr-un parc urias si era pazita de paznici si caini, astfel incat nu era posibil ca

o persoana straina sa patrunda acolo fara sa fie observata. Odata ma

plimbam impreuna cu tatal meu prin parc si, deodata, nu pot sa-mi dau

seama de unde, a aparut in fata noastra un batran. Apropiindu-se de tatal

meu, el a spus:

„Ţine minte, parinte, ca acest copilas, la timpul sau, va scoate suflete

din iad”.

Dupa ce a spus aceasta, el a disparut. In zadar l-au cautat apoi peste

tot, nici unul dintre paznici nu l-a vazut.

Mama mea a murit atunci cand eu am venit pe lume si tatal meu s-a casatorit a

doua oara.Mama mea vitrega era o femeie adanc credincioasa si

nemaipomenit de buna, astfel incat i-a tinut pe deplin locul mamei

mele. Şi pot sa spun chiar ca nici mama mea naturala nu ar fi putut sa

imi dea o asemenea educatie. Ea se destepta foarte devreme si in

fiecare zi mergea cu mine la utrenie, netinand cont de varsta mea

frageda.

Era dimineata, foarte devreme. Eu ma trezeam, insa nu vroiam sa ma scol.

Camerista o ajuta pe mama sa se spele, iar eu ma infofoleam in patura. Mama

deja era gata. Ah, Pavel inca doarme – spunea ea – adu-mi incoace apa rece – ii

zicea cameristei.

Intr-o clipa eu ieseam din patura.

– Mamico, dar eu m-am trezit deja!

Ma imbracau si impreuna cu mama mergeam la biserica. Era inca

intuneric bezna, iar eu ma prabuseam in nametii de zapada si paseam

in urma mamei.

Insa ei ii placea sa se roage si

acasa. Citea acatistul, iar eu cantam cu glas tare si subtire in toata

casa:

– Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!

La noua ani am fost dat la gimnaziu. Anii de scoala au trecut repede. Apoi am

intrat la serviciu si m-am instalat in Kazan, sub acoperamantul

Imparatesei Ceresti. Cand am implinit douazeci si cinci de ani, mama a venit

la mine cu propunerea de a ma casatori. Pentru staruinta ei, eu m-am apropiat

pentru prima data de femei si am intrat in discutie cu ele.

„Dumnezeul meu! Ce plictiseala de neindurat– am gandit eu – toate

vorbesc numai despre trasuri, vesminte, palarii. Despre ce voi vorbi cu

sotia cand ma voi casatori? Mai bine nu, renunt la aceasta”.

Au mai trecut cinci ani. Mama a inceput sa ma sfatuiasca din nou:

„Gandeste-te, Pavlusa, ca poate inca vrei sa te casatoresti, dar sa te uiti atent la

domnisoare, poate iti place vreuna dintre ele”.

Eu am ascultat-o pe mama, asa cum am facut si prima data, insa am

avut aceeasi impresie din discutiile cu femeile si m-am hotarat in suflet

sa nu ma casatoresc. Cand am implinit treizeci si cinci de ani, mama mi-a

spus din nou:

„Ce-i cu tine, Pavlusa? Tot te feresti de femei? Curand vor trece si anii tai si

nimeni nu va mai veni dupa tine! Ia seama, ca apoi sa nu regreti!”.

Ca ascultare, am implinit dorinta mamei si am intrat iarasi in discutie cu femeile.

In ziua aceea, la unii dintre cunoscutii nostri s-a dat un mare ospat. M-am gandit

ca voi intra in discutie cu cea care se va intampla sa stea langa mine. Şi,

deodata, langa mine a aparut un preot, care se distingea printr-o viata

duhovniceasca inalta si a purtat cu mine o discutie despre rugaciunea

lui Iisus. Eu am fost asa de captivat, ascultandu-l, incat am uitat cu

desavarsire de intentia mea de a vorbi cu domnisoarele. Cand s-a

terminat ospatul, mie mi s-a intarit hotararea de a nu ma casatori,

lucru pe care i l-am si spus mamei. Mama s-a bucurat foarte tare. Ea

intotdeauna si-a dorit ca eu sa-mi inchin viata Domnului, insa niciodata

nu mi-a vorbit despre acest lucru. Domnul m-a condus pe cai nevazute

spre monahism.

Din mila lui Dumnezeu l-am gasit la Optina

pe batiuska Ambrozie, care m-a binecuvantat sa intru in manastire.

In anul dinaintea intrarii mele in schit, in a doua zi a Nasterii lui Hristos, eu ma

intorceam de la liturghia de dimineata. Era inca intuneric si orasul tocmai

incepuse sa se trezeasca. Deodata s-a apropiat de mine un batranel,

cerandu-mi milostenie. Eu mi-am adus aminte ca nu imi luasem

portofelul, iar in buzunar aveam cu totul douazeci de copeici. I le-am

dat batranelului si i-am spus: „Iarta-ma, nu am mai mult la mine”.

Acela mi-a multumit si mi-a dat o prescura. Eu am luat-o, am pus-o in

buzunar si am vrut numai sa ii spun ceva sarmanului, dar el nu mai

era. In zadar m-am uitat in jur, el disparuse fara urma. In anul urmator,

in aceeasi zi, eram deja in schit.

Daca privim cu atentie viata noastra, vom vedea ca ea toata este plina

de minuni, numai ca deseori noi nu le observam si trecem pe langa ele

cu indiferenta.

Sa ne dea Domnul minte ca sa petrecem cu bagare de seama zilele

vietii noastre, sa lucram cu frica si cu cutremur la mantuirea noastra.

Amin.

***

2 iunie 1910Eu as vrea sa continui cu voi discutia despre trecerea peste hotare. Voi stiti

deja ca trebuie sa intelegeti acest lucru duhovniceste. A trece peste hotarele

patimilor noastre inseamna a ne izbavi de ele complet si a le inlocui cu cele

opuse lor – cu virtutile. Cand treci granita, trebuie sa ai la tine pasaportul.

Tot asa, biruind patimile, noi dobandim o noua infatisare – pasaportul

pentru Viata Vesnica.

Fiecare patima este o boala a sufletului; invidia, mania, zgarcenia nu

sunt trupesti, ci sufletesti. Daca se vindeca trupul bolnav, cu atat mai

mult trebuie sa fie vindecat sufletul bolnav. Pentru lupta cu patimile exista

manastirile. Cu toate acestea, nici mirenii nu sunt scutiti de aceasta lupta,

daca vor mantuirea. Iata ca si in schitul nostru se duce lupta.Nimeni nu

devine dintr-o data despatimit. Unul este mandru, altul – desfranat,

daca nu cu simturile, atunci cu gandurile, al treilea este atat de rau,

incat trebuie sa treci pe langa el cu frica, al patrulea este zgarcit, tine

la fiecare copeica, astfel incat spui fara sa vrei: pentru ce a mai venit la

manastire? Al cincilea este rob al pantecelui, isi doreste numai sa

manance. „Doar ai fost deja la masa” – i se spune. „Ce masa mi-au dat mie, mi-

au dat putin” – raspunde si mananca pe furis in chilie, isi randuieste si o gustare

(intre masa de pranz si masa de seara) si una la miezul noptii si asa mai

departe. Acesti oameni constientizeaza singuri pacatele lor si se caiesc

pentru ele, insa la inceput indreptarea se face incet. Staretii

experimentati in viata duhovniceasca se uita la ei cu ingaduinta: el

este incepator, ce sa astepti de la el? Insa vor trece douazeci si cinci de ani

si vom vedea ca stradaniile nu au fost in zadar. Din rob al pantecelui a

devenit postitor, din desfranat – feciorelnic, din mandru – smerit si asa

mai departe. In lume sunt putini cei care stiu despre aceasta lupta.

La intrebarea cum sa te mantuiesti, cei

bineintentionati raspund ca trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru mantuire, iar

daca te vei ruga, te vei mantui. Şi nu ies din acest cerc. Dar, printre altele,

trebuie stiut ca rugaciunea omului impatimit nu il mantuieste. Ţelul, unicul tel

al vietii noastre consta in a dezradacina patimile si a le inlocui cu cele

opuse lor – cu virtutile. A incepe aceasta lupta este un lucru mai bun

decat toate: desi in noi exista toate patimile, totusi unele sunt intr-o masura

mai mare, altele – intr-o masura mai mica.Trebuie sa stabilim care patima

domneste in noi si sa ne inarmam impotriva ei. A duce lupta cu toate

patimile dintr-o data nu este posibil – ne inabusim. Dupa ce am biruit o

patima, trecem la dezradacinarea alteia si asa mai departe.

Omul, care a ajuns la despatimire, dobandeste oarecum o diploma pentru

dreptul de a intra in Imparatia Cereasca, devine prietenul ingerilor si al

sfintilor. Omul care nu a biruit patimile, nu poate fi in rai; el este retinut

la chinuri. Dar sa presupunem ca el a intrat in rai. Cu toate acestea el

nu este in stare sa ramana acolo si nici el insusi nu vrea.Pe cat de greu

ii este omului needucat sa fie intr-o societate bine educata, pe atat ii

este si omului impatimit sa fie in adunarea celor despatimiti. Invidiosul

si in rai ramane invidios, cel mandru nici in Ceruri nu devine smerit.

Oamenii cu conceptii opuse nu se inteleg unul pe celalalt si deseori isi

fac rau.

Nu demult eu am primit o scrisoare de la o fiica duhovniceasca. S-au intors de la

Optina cu totii intr-o stare sufleteasca plina de bucurie, dar au intrat in vorba cu

o necredincioasa, care se intorcea tot de aici.

– Ce este deosebit la Optina – a intrebat ea – ma mir ca se straduiesc multi sa

mearga acolo.

– Dar dumneavoastra ati fost la vreunul dintre stareti?

– Nu, dar pentru ce sa merg acolo?

– De ce ati hotarat asa? Iata, prietena dumneavoastra gaseste multa multumire

sufleteasca cand vorbeste cu staretul Varsanufie.

– Ea are o alta structura sufleteasca, iar eu la Varsanufie nu voi merge niciodata.

Nu neg ca el este un psiholog deosebit si ca stie sa analizeze totul bine, insa nu

exista har in el.

Se tulbura un suflet tanar, auzind aceste afirmatii.

Intr-adevar, eu personal nu sunt

nimic. Domnul face totul. Precum soarele il lumineaza pe un om si

astfel el devine luminos (desi acest lucru nu depinde de el), tot asa si

harul lui Dumnezeu lucreaza prin mine, pacatosul. Daca vine un om

credincios, atunci imi este dat sa ii spun ceva spre folos. Cu cei

necredinciosi este mai greu. Uneori Domnul nu imi descopera nimic

despre ei si nu stiu ce sa le spun, dar ma uit la icoana si ii sfatuiesc sa

se roage. Cum sa ne rugam, spun ei,aceasta o stim si fara

dumneavoastra. Insa fara Dumnezeu, fara credinta si fara fapte nu se

mantuieste omul.

Este cunoscuta povestirea evanghelica despre locuitorii din Capernaum,

unde Domnul Insusi nu a putut sa faca minuni si S-a mirat de necredinta

lor. Sunt multi oameni necredinciosi pretutindeni – si in lume, si chiar

in manastire. La noi in schit, in timpul parintelui Ambrozie, era un calugar pe

nume Teodosie, care mergea permanent la batiuska. Odata, venind la el, i-a

spus:

– Iata, batiuska, sunt deja douazeci de ani de cand sunt legat de sfintia voastra

si tot nu am puterea sa marturisesc un gand.

– Ce fel de gand?

– E foarte greu sa spun, deoarece gandul este impotriva sfintiei voastre,

batiuska.

– Pai, ce iti spune gandul? Ca eu sunt desfranat? Ucigas? Hot?

– Nu, mai rau.

– Uneltitor?

– Nu, mai rau.

– Nu il marturisi acum – a spus poruncitor parintele Ambrozie.

Şi dupa cum s-a exprimat parintele Teodosie, i-a cazut lacatul de la

gura.

– Batiuska, – a grait el – desi eu ma folosesc permanent de sfaturile

sfintiei voastre, totusi nu cred ca aveti har, ci aveti darul judecatii

drepte.

– Totusi – a raspuns parintele Ambrozie – si acesta inseamna ceva.

Au trecut cativa ani. Parintele Ambrozie deja murise, iar calugarul Teodosie,

citind odata Proloagele, cu uimire a aflat un loc, in care se povesteste

urmatoarea intamplare. Odata niste asceti renumiti, in randul carora era si

cuviosul Antonie cel Mare, s-au adunat si au hotarat care virtute este mai

importanta decat toate. Unul a spus – rabdarea si a fost contrazis: cineva anume

a fost rabdator, insa a cazut. In cele din urma toti au fost de acord ca cea

mai importanta virtute este judecata duhovniceasca (dreapta

socotinta). Atunci a inteles Teodosie ca batiuska cel raposat a avut un

dar duhovnicesc nepretuit.

Cuvintele mele sunt simple, usor de inteles si pentru un copilas de cinci ani, insa

in ele se ascunde sensul intregii vieti. A invata sa ne luptam cu patimile

noastre este foarte important, absolut necesar. Calauza cea mai buna

sa fie pentru voi citirea Vietilor Sfintilor. Lumea a parasit deja de mult

aceasta lectura, insa nu va asemanati cu lumea – si citirea va va

mangaia mult. In Vietile Sfintilor noi gasim indrumari despre cum sa ducem

lupta cu duhul rautatii si sa ramanem invingatori. Domnul sa va ajute!

23 decembrie 1910

Savarsirea rugaciunii lui

Iisus este foarte importanta. In schitul Optina toti calugarii sunt obligati sa

faca in fiecare zi cincisutimea, adica pravila alcatuita din 300 rugaciuni ale lui

Iisus, 100 – ale Maicii Domnului, 50 -ale Ingerului pazitor si 50 – ale

tuturor sfintilor. Desi aceasta pravila este obligatorie numai pentru

calugari, totusi ar fi bine daca si mirenii ar savarsi-o, dupa putere.

De asemenea este bine ca in fiecare zi sa se citeasca

psalmii 90 si 50. Psalmul 90 „Cel ce locuieste in ajutorul Celui

Preainalt” este folositor sa se citeasca de trei ori pe zi: dimineata, la

miezul zilei si seara. In miezul zilei pe om il ataca mai ales diavolul

desfraului, iar acest psalm il alunga departe. Apostolul Petru spune:

„Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca

un leu, cautand pe cine sa inghita” (1 Petru 5, 8).

De aceea trebuie intotdeauna sa facem rugaciunea lui Iisus, care este o

arma puternica impotriva vrajmasului! Domnul a spus:

„… in numele Meu demoni vor izgoni…” (Marcu 16, 17).

Aceasta rugaciune ii descopera omului tainele vesnice ale lui

Dumnezeu.

In Siberia se nevoiau doi prieteni – Vasilisc si Zosima. Ultimul era un om invatat,

iar primul era chiar analfabet. Netinand cont de o asemenea diferenta, ei se

iubeau sincer si se completau unul pe altul. Vasilisc, desi era analfabet, se

distingea printr-o viata duhovniceasca inalta. Savarsirea neincetata a

rugaciunii lui Iisus ii aducea o desfatare de nespus si il ducea in

adancul cunoasterii lui Dumnezeu. Deseori, cand Zosima venea la

Vasilisc, acesta era intr-un asemenea extaz duhovnicesc, incat nu

putea sa poarte o discutie obisnuita. Vasilisc ii spunea lui Zosima

adevaruri inalte, pe care acela le nota si dupa aceea chiar edita o carte,

insa multe lucruri nu ajungeau in ea, deoarece Vasilisc nu ii ingaduia sa

noteze tot.

Savarsiti si voi, fiii mei, dupa putere, aceasta rugaciune, caci ea va

pazeste de orice rau. Savarsind-o! Veti dobandi treptat blandetea,

smerenia si nerautatea. Sa va cunoasteti lipsurile voastre si sa nu

doriti sa il osanditi pe aproapele vostru. Fata de cei potrivnici purtati-

va cu blandete, iar fata de dusmani – cu bunavointa. Aceasta rugaciune

sfanta va fi pazitorul fecioriei voastre. Daca cineva dintre voi vrea sa se

casatoreasca, atunci ea il va indeparta de orice om rau si va aduce un

om bun si credincios pentru a se ajuta reciproc pe drumul vietii.

Exista trei drumuri: casatoria, fecioria si calugaria. Fiecare drum poate

duce in Imparatia Cereasca. In casatorie – prin implinirea in numele lui

Hristos a obligatiilor de mama si sotie; in feciorie – prin inchinarea ei lui

Dumnezeu; in calugarie – prin lepadarea de toate pentru Imparatia lui

Dumnezeu. Eu nu va chem in manastire, caci in timpul acestei decaderi a vietii

monahale uneori este mai usor sa te mantuiesti in lume. In fiecare drum al

sau omul ar trebui sa Il caute sincer pe Dumnezeu si sa tinda catre El.

Desigur, drumul monahal este un drum imparatesc si cine, intrand in

manastire, va fi un adevarat calugar, se va invrednici de mare rasplata.

Cu cativa ani in urma a avut loc o intamplare interesanta. Intr-o pustie un frate

s-a hotarat sa iasa din manastire. In ajun si-a adunat lucrurile lui si a invitat

cativa frati sa vina la el in ziua urmatoare, sa isi ia ramas bun. A fagaduit ca vor

bea ceai si, s-ar putea, si votca. In ziua urmatoare au venit invitatii si s-au mirat.

Toate lucrurile fusesera din nou asezate, iar calugarul sedea pe lavita, dupa cat

se parea, fara sa se pregateasca sa plece. Unde era masa? Unde era samovarul?

– Samovarul sta pe raft – a fost raspunsul.

– Totusi, daca doriti, eu il pun.

– Ce inseamna aceasta – daca doriti? Doar tu ne-ai chemat sa ne ospatezi ca sa-

ti iei ramas bun!

– Dar eu, fratilor, nu mai plec nicaieri. Domnul m-a invatat minte.

Şi calugarul a povestit despre vedenia lui din vis. El s-a invrednicit sa

vada locasul pregatit calugarilor; prin frumusetea lui era incomparabil

mai bun decat locasurile mirenilor. Aceasta povestire a produs asupra

tuturor o impresie puternica. I-au relatat egumenului, iar acela – arhiereului.

Arhiereul a socotit ca visul este duhovnicesc. El a fost tiparit intr-o carticica

aparte.

Oricum sa te mantuiesti, numai sa te mantuiesti! Domnul ii cheama pe

toti in Imparatia Lui:

„Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide

usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine“ (Apoc. 3, 20) – spune

Hristos.

Fericiti sunt aceia care aud glasul urmeaza!

[…]”

(din: Staretul Varsanufie de la Optina, “Mostenire

duhovniceasca“, Editura Egumenita)