Cuviosul Evdochim Vatopedinul,

https://www.pemptousia.gr/2014/10/osios-evdokimos-o-vatopedinos-o-neof/

Gheronda Efrem, Egumen al Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi

Athosul cel născător de sfinți a dat, de-a lungul istoriei sale milenare, nenumărate figuri

de cuvioși, unii dintre ei cunoscuți, dar cei mai mulți rămași necunoscuți nouă. Astăzi am

sărbătorit un sfânt aghiorit, care a trait aici, în mănăstirea noastră, pe Cuviosul Evdochim.

Aparent am prăznuit un sfânt necunoscut –de vreme ce nu știm nimic despre viața sa- dar

ale cărui sfinte moaște au fost aflate în cimitirul Mănăstirii noastre, după cum am aflat

din lecturile despre viața sa, pe care le-am ascultat astăzi în biserică și aici, la trapeză.

Credem că sărbătorirea praznicului Cuviosului Evdochim Tămăduitorul, cel Nou Arătat

este un prilej de mare bucurie și mândrie în Domnul, nu numai pentru noi, vatopedinii, ci

pentru toți monahii aghioriți, și pentru toți monahii ortodocși. Căci, prin acest Cuvios

Părinte, se vădește întregii lumi duhul monahal aghiorit, căruia Sfântul Evdochim i-a fost

un autentic exponent.

Cunoaștem cu toții că pentru exersarea virtuților lupta pe care o duce monahul este grea

și anevoioasă. Însă, și mai grea și mai anevoiosă este lupta pe care trebuie s-o ducă pentru

tăinuirea virtuților sale. Căci dacă monahul nu se îngrijește să-și tăinuiască virtuțile pe

care le-a primit de la Dumnezeu pentru luptele sale întru nevoință, dușmanul mântuirii i

le va va răpi, le va face de nimic. Sfântul Ioan Sinaitul aseamănă slava deșartă cu furnicile

de pe ogorul agricultorului, pe care, dacă nu le stârpești, încet-încet, îți iau toată recolta.

Se pare că Sfântul Evdochim își ascudea sfințenia cu asemenea strășnicie, „încât dorea ca

și după moarte această să rămână ascunsă”, după cum se menționează în Cuvântul

compus imediat după descoperirea sfintelor sale moaște. Se temea ca nu cumva după

moartea sa să se găsescă semne ale sfințeniei sale prin descoperirea sfintelor sale moaște.

Trebuie, însă, că obștea Mănăstirii îl avea la mare cinste pentru virtuțile sale, în ciuda

grijii pe care o arăta în a fugi de orice mărire sau cinste. De aceea, atunci când i-a fost

descoperit sfârșitul său, a fugit pe ascuns din mănăstire, a mers într-un loc mai întunecos

al cimitirului și, de îndată ce s-a întins în poziția unui mort, ținând în mâini icoana Maicii

Domnului Vimatarissa, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Aceasta arată măsura înaltă

a smereniei acetui Sfânt. Fiindcă, gândiți-vă, iubiți frați și Părinți, cât de mult a adorit în

viață să fie socotit ultimul dintre oameni, să nu fie băgat în seamă, să fie disprețuit, să nu

fie cunoscut de nimeni, dacă după moarte, când nu mai există războiul slavei deșarte, a

căutat să fie atât de ascuns.

Sfântul Părinte aghiorit pe care-l prăznuim astăzi a pus în lucrare, cu multă măiestrie,

maxima filosofică „trăiește fără să fii cunoscut”, întărită, însă, și de viața virtuoasă în

Hristos. Sau, mai degrabă, a împlinit porunca lui Hristos: „Aşa şi voi, când veți face toate

cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram

datori să facem” (Luca 17, 10).

Sfințenia vieții sale, care se vădește prin buna mireasmă a sfintelor sale moaște și prin

modul în care acestea au fost descoperite, este rodul armonizării sale cu tradiția monastic

aghiorit. Trăind în mijlocul unei mari obști din Sfântul Munte și supunându-se

programului mănăstirii prin împlinirea ascultării sale, prin participarea la slujbe și prin

canonul său de chilie, prin exersarea ascultării, prin smerenie și isihie, a dobândit

triumful sfințirii. Sigur, nu cunoaștem izbânzile ascetic ale acestui erou al duhului, însă

observăm că, de vreme ce smerenia devenise pentru el o condiție permanentă și , este

imposibil să nu fi practicat și smerenia.