Capitolul I: Viaţa Sfântului Vasile Cel Mare

I.1 Repere biografice

Cuvântul ˝sfânt˝ în dicţionarul explicativ al limbii române este definit ca persoana care şi-a consacrat viaţa apărării religiei şi care după moarte este considerată făcătoare de minuni. Sfinţii au înflorit spiritual ca rod al suferinţelor Lui Hristos şi s-au realizat hristocentric, Hristos a fost lumina lor, sufletul sufletului lor, viaţa vieţii lor.1

Sfântul Vasile Cel Mare, episcop al Cezareei Capadociei, este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi totodată unul dintre cei mai mari teologi creştini. El s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei având ca părinţi pe Vasile şi Emilia. A făcut parte dintr-o familie numeroasă cu zece fraţi, dintre care trei vor deveni episcopi: Sfântul Vasile Cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta. Cinci fraţi au devenit monahi: cei trei episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios. Mama sa Emilia va fi trecută în rândul sfinţilor împreună cu Macrina, bunica Sfântului Vasile şi cu alţti trei copii ai săi: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru al Sevastei şi Sfânta Macrina cea Tânără.2

Sfântul Vasile a primit învăţătura în casa părintească, iar mai apoi studiază la Şcolile din Cezareea Capadociei, Constantinopol şi Atena. La Atena a avut ca profesori de retorică pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu, tot aici se va întâlni cu Sfântul Grigorie de Nazianz şi se leagă o prietenie frumoasă între ei. În scurt timp Sfântul Vasile ajunge să se desăvârşească în ale învăţăturii, încât s-a făcut cunoscut şi vestit celor mari ai cetăţii şi la tot poporul.3

După perioada aceasta de studiu, predă un timp retorica, însă înclinaţia personală şi mai ales educaţia primită în familie îi îndrumă paşii spre alte idealuri.4

Sfântul Vasile va pleca la Ierusalim împreună cu dascălul său Euvul, se vor închina la Locurile Sfinte şi vor primi botezul în Iordan de la episcopul cetăţii, Maxim în anul 355. În clipa botezului a căzut la pământ şi s-a rugat cu lacrimi în ochi Lui Dumnezeu să-I arate un semn al credinţei lui şi intrând în apă se ruga.5 Când arhiereul a venit sa-l boteze s-a pogorât un fulger de

1 Lector. Dr. Cezar Vasiliu, 1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”, anul 1979, nr . 1, p. 161;2 Pr. Prof. Lector. Dr. Sorescu Vasile, Curs de Patrologie, , anul II, Sem. I, p. 51; 3 Vieţile Sfinţilor, vol. 1, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, Cuvânt înainte de Prof. Univ. G. Mihăilă, Editura „Artemis”, Bucureşti, 1992, p. 13-14;4 Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfântul Vasile cel Mare. La 1600 de ani de la moartea sa, în „Glasul Bisericii”, nr. 5-6, anul 1979, p.459;5 Ştefan Voiculescu, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, îm „ Vieţile Sfinţilor”, nr. 2, Editura „Sfintei Episcopii a Argeşului şi Muscelului” , Piteşti, 1933, p. 5;

foc spre dânşii şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan şi tulburând apa, a zburat la cer, iar cei ce erau pe mal au vazut aceasta, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.6 După botez, Sfântul Vasile, renunţă la lume şi intră în monahism, dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu.

I.2 Activitatea ca arhiereu

Macrina, sora sa, l-a influenţat mult şi l-a îndrumat să îmbrăţişeze viaţa monahală. Sfântul Vasile va întemeia o mânăstire de călugări în localitatea Anesi, aproape de Neo-Cezareea, pe malul râului Iris. Aici se va îndeletnici cu aprofundarea cunoştinţelor teologice, studiul biblic, rugăciunea, postul şi meditaţia, desăvârşindu-se în cunoaşterea teologică şi trăirea duhovnicească, fapt ce l-a ajutat să devină un mare scriitor şi bun orator creştin.7 Pentru monahii din mânăstirea sa a întocmit reguli de vieţuire: Reguli Mari şi Reguli Mici, dar şi alte lucrări ascetice.

În Regulile Mari, Sfântul Vasile spune că: ˝nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul şi de a ne iubi unul pe celălalt, căci suntem fiinţe sociale, nu solitare şi sălbatice.˝8

La 14 iunie 370, Sfântul Vasile cel Mare a fost ales arhiepiscop al Cezareei Capadociei. În organizarea Bisericii, a depus un efort enorrm şi a luptat pentru drepturile clerului, punând accent totodată pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor.

Ca arhiereu, a avut de înfruntat grele încercări din partea împăratului Valens. Însă prin înţelepciunea sa primită de la Dumnezeu şi cu a sa credinţă neclintită, a înfruntat pe împărat şi a apărat credinţa ortodoxă cu mult curaj. De asemenea, Sfântul Vasile a fost ameninţat de îmăratul apostat Iulian (361 – 363) , că îl va ucide, iar poporul credincios va fi dus în robie. Cetăţenii, însă, au hotărât să strângă bani ca să-l îmbuneze pe împărat. Sfântul Vasile s-a rugat Maicii Domnului pentru ajutor şi Sfântul Mare Mucenic Mercurie a fost trimis să-l ucidă pe vrăjmaşul creştinilor. Bucuroşi fiind, credincioşii nu au mai vrut să-şi ia banii înapoi, ci să rămână pentru Împăratul cerului si pământului. ˝ Iar Sfântul Vasile lăudându-le sârguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din ceea ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă pentru săraci şi pentru străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani.˝9

Tot ca arhiereu, Sfântul Vasile cel Mare a luptat împotriva ereziilor vremii sale şi pentru curmarea schismelor prin faptele sale, cu cuvantul şi cu scrisul, prin tratate teologice şi prin scrisori către episcopii rasariteni, dar şi către cei apuseni: „vizitând pe unii, altora trimiţându-le soli, pe alţii

6 Ibidem, p. 6;7 Pr. Prof. Dr. Ivan Ilie, Îndrumător catehetic, Editura „Conphys”, 2001, p. 72;8 Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Regulile Mari, Regula 3, în „P.S.B.”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 224;9 Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura , „ Mânăstirea Sihăstria˝ , Neamţ, 2005, p. 25;

chemându-i la el, îndemnând, mustrând, rugând, ameninţând, ocărând, luptându-se pentru popoare, oraşe sau chiar persoane izolate, născocind diferite căi spre mântuire, tămăduind pretutindeni, era un nou Veseleil, arhitectul cortului mărturiei, întrebuinţând tot felul de materiale şi meşteşugiri pentru atingerea scopului şi arajând totul în vederea frumuseţii şi armoniei operei sale˝10

Sfântul Vasile cel Mare, a dat o atenţie deosebită păturii sărace şi celor oprimaţi, făcând multe acte de caritate, eparhia sa a condus-o cu grijă, fiind un administrator deosebit. Boala care îl măcina nu l-a împiedicat să viziteze fiecare parohie din arhiepiscopia sa. Însă ereticii nu şi-au găsit liniştea până nu l-au exilat. Dar din pricina faptului că fiul împăratului s-a îmbolnăvit de friguri, împăratul nu mai semnează decretul de exil, fiind graţiat. Făcând apel la cei mai buni medici, împaratul nu găseşte leac pentru boala fiului său şi face apel către Sfântul Vasile şi credinţa acestuia. Acesta răspunde negreşit chemării şi odata cu venirea lui boala se mai uşurează. Sfântul Grigore de Nazianz ne mai aminteste de o altă minune săvârşită de către Sfântul Vasile, atunci când izbăveşte de boală pe prefectul Modest.

Sfântul Vasile cel Mare a avut luptă de dus chiar şi cu unii dintre episcopii săi, care nu erau binevoitori cu el din trei pricini: întâi pentru că nu erau de acord cu dogmele de credinţă propovăduite de Sfântul Vasile, pe care le acceptau numai constrânşi de popor; a doua pricină este că nu le trecuse supărarea că fusese ales episcop al Cezareei în dauna lor; şi a treia pricină, nu puteau suporta prestigiul de care se bucura Sfântul Vasile.11

Sfântul Vasile a înfiinţat sub numele de vasiliada, instituţii de asistenţă socială, azile, case pentru reeducarea fetelor alunecate, spitale, şcoli tehnice. A luptat pentru cei care se aflau în suferinţe criticându-i pe bogaţi, n-a făcut deosebire între neamuri şi credinţele oamenilor.12

Întotdeauna Sfântul Vasile a acordat o atenţie deosebită celor săraci, s-a ocupat de dânşii purtându-le de grijă şi ajutându-i, celor bolnavi uşurându-le suferinţa.

Sfântul Vasile purta de grijă mânăstirilor din Pont şi din Capadocia păstorind peste ele şi îşi revărsa învăţăurile sale asupra lor. Chiar şi după urcarea sa în scaunul de mitropolit a păstrat legături cu monahii adresându-le scrisori atat celor din viaţa de obşte cât şi pustnicilor.13

Sfântul Vasile avea şi un dar minunat: la Sfânta Liturghie pe când slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că se pogoară Darul Sfântului Duh printr-un semn: acela că porumbelul de aur ce stătea deasupra Sfintei Mese se clătina de trei ori, mişcat fiind de tainica putere dumnezeiască a Tatălui ceresc.14

10 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri-Partea întâia, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvîntări, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura „I.B.M.B.O.R˝, Bucureşti, 1986, p. 16;11 Ibidem, p.27;12 Pr. Prof. Dr. Ioan Coman, Patrologie, Editura „Sf. Mânăstire Dervent”, 2000, p. 112;13 Ierod. Ioasaf O. Popa, Viaţa monahală a Sfântului Vasile cel Mare, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2000, p. 17;14 Ibidem;

Dintre cei „Trei mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi”, Sfântul Vasile cel Mare este considerat primul dintre ei, însă se stinge din viaţă fiind slăbit de boala care l-a măcinat incă de pe când era tânăr la o vârstă nu foarte înaintată pe când avea 50 de ani, in anul 379 la 1 Ianuarie.15

Înainte de moartea sa, măcinat fiind încet, încet de către boală până la urmă a fost şi răpus, aproape mort fiind lipsit de suflare, deodată găseşte putere şi hirotoneşte pe cei mai credincioşi slujitori ai săi, cărora prin punerea mâinilor le dă harul Duhului Sfânt, pentru ca Biserica să nu rămână lipsită de ucenicii şi de prietenii cu care a coloborat in vremea misiunii sale şi rosteşte ultimile sale cuvinte pline de evlavie „În mâinile Tale îmi dau Doamne duhul meu”.16

La înmormântarea sa, a participat un număr extraordinar de creştini, au participat şi evrei sau păgâni, localnici şi chiar şi străini , aceasta fiind una din marile dovezi care ne arată popularitatea sa. Deasupra gropii sale s-au strâns mulţi arhierei şi au cantat psalmi. Episcopul vremii de atunci al cetăţii Sasima, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, a scris cuvântul de îngropare şi a venit la mormânt şi l-a citit cu lacrimi deasupra mormântului.

Sfântul Vasile Cel Mare este sărbătorit pe data de 1 Ianuarie. De asemenea mai este sărbătorit şi pe data de 30 Ianuarie împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Grigorie de Nazianz; Sărbătoare a Sfinţilor Trei Ierarhi hotărâtă de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinţi şi teologi ortodocşi în anul 1081.

I.3 Opera Sfântului Vasile cel Mare

Opera sau lucrările Sfântului Vasile cel Mare sunt de o importanţă teologică remarcabilă, ele fiind traduse în întreaga lume şi sunt împărţite astfel: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.

Opere dogmatice

Ca opere dogmatice a scris către Eunomiu în anul 364 , unde combate ideile gnoseologice greşite ale ereticului care susţinea ca fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea şi că noi cunoscând acest lucru, cunoaştem ce este Dumnezeu.17 Ne arată aici Sfântul Vasile că Dumnezeu se face cunoscut prin lucrările Sale pe calea minţii şi nu în fiinţa Sa.

15 Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 31;16 Ibidem;17 Lector. Dr. Cezar Vasiliu, art. cit., p. 12;

Tot ca operă dogmatică,avem de la Sfântul Vasile cel Mare tratatul despre Duhul Sfânt care este dedicat episcopului Amfilohie de Iconium. Acest tratat a fost scris în anul 375, unde ne este relatată dumnezeirea Sfântului Duh şi ne învaţă că trebuie să cinstim pe Duhul Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul în aceeaşi măsură.

Sfântul Vasile cel Mare a scris 366 de epistole, multe dintre ele având caracter dogmatic, iar altele apologetic.

Opere ascetice

1) Învăţături morale

2) Regulile Mari, acestea fiind precedate de un „Cuvânt înainte” şi cuprind 55 de întrebări şi răspunsuri. Prin această lucrare Sfântul Vasile deprinde acest tact pedagogic, prin care excelează în toate lucrările şi epistolele sale.18

3) Regulile Mici sunt precedate şi el tot de un „Cuvânt înainte”. Acestea au avut o mare influenţă în legatură cu Aşezămintele Sfântului Ioan Casian şi Regula lui Benedict de Nursia.19

4) Cuvânt despre judecata lui Dumnezeu.

5) Constituţiile Ascetice care sunt în număr de 34.

6) Epitimiile atribuite Sfântului Vasile Cel Mare, acestea sunt 60 referitoare la călugări şi 19 referitoare la călugăriţe.

7) Cuvânt despre credinţă.

Omilii şi cuvântări pedagogice

În cele 9 Omilii la Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare, ne vorbeşte despre crearea lumii si comentează la Cartea Facerii versetele 1-26 de la capitolul I, unde sunt zilele creaţiei. Aceste Omilii cuprind descrieri extraordinare în legătură cu puterea creatoare a lui Dumnezeu şi ale frumuseţilor naturii. Aceste Omilii au fost rostite de către Sfântul Vasile în timpul Postului Paştelui.

Sfântul Vasile mai are ca operă 13 Omilii la Psalmii, pe care i-a comentat verset cu verset şi a trasat învăţături prin care a edificat credinţa credincioşilor. Aceste învăţături au fost luate ca model de către Sfântul Ambrozie al Milanului în Omiliile Sale.

Sfântul Vasile a alcătuit şi cuvântări panegerice, dintre care pot fi amintite:

- Sfântul Gordius

18 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – partea a doua, Asceticele, Editura „I.B.M.B.O.R.” , Bucureşti, 1989, p. 33;19 Pr. Prof. Lector. Dr. Sorescu Vasile, op. cit., p. 54;

- Sfântul Mamant

- Sfânta Muceniţă Iulita

- Cei 40 de mucenici din Sevasta etc.

Opere liturgice şi canonice:

Una dintre cele mai importante lucrări este Liturghia al carui nume îl şi poartă, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, se săvârşeşte de 10 ori pe an. Canoanele Sfântului Vasile sunt recunoscute şi de hotărârile Sinoadelor Ecumenice, el fiind cunoscut ca unul dintre cei mai aspri canonişti ai Bisericii noastre, canoanele sale făcând parte din Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe.

Opere canonice

- Scrisoarea 188

- Scrisoarea 199

- Scrisoarea 217

Cultul Ortodox a fost îmbogăţit prin lucrările Sfântului Vasile cel Mare, pe lângă Liturghia care-i poartă numele, a mai alcătuit şi rugăciunea de la canonul Sfintei Împărtăşanii, adăugăm aici şi Moliftele care se citesc la 1 Ianuarie. Scrisorile 188, 199 şi 217, din cele 365 scrisori ale Sfântului Vasile, mai sunt numite şi „ epistole canonice”, au fost alcătuite între anii 374 – 375 şi au intrat în Dreptul canonic răsăritean.20 Scrisorile acestea având caracter dogmatic, misionar, monahal, canonic sau ocazional.

Despre operele Sfântului Vasile cel Mare, ne vorbeşte extraordinar Sfântul Grigorie de Nazianz atunci când spune: „ Când pun mâna pe Hexaimeronul lui şi citesc cu glas tare, mă simt aproape de Creatorul, încep a pricepe temeiurile creaţiei, admir pe Creator cu mult mai mult de cât înainte. Citesc scrierile sale polemice, parcă văd cu ochii focul de la Sodoma, care preface în cenuşă limbile rele şi nelegiuite ale ereticilor, sau parcă văd turnul Babel, pe cât de rău construit, pe atât de bine dărâmat de Vasile. Când citesc lucrările sale cu privire la Sfântul Duh, aflu în ele pe Dumnezeu pe Care-L am şi eu, şi prind curaj să grăiesc adevărul, sprijinindu-mă pe învăţătura lui despre Dumnezeu şi pe interpretarea lui...”.21

20 Lector. Dr. Cezar Vasiliu, art. cit., p. 13 -14;21 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – Partea întâia, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări , Editura „ I.B.M.B.O.R.”, Bucureşti, 1986, p. 30;

Capitolul II: Viaţa socială la Sfântul Vasile cel Mare

Opera socială şi întregul tezaur de scrieri şi instituţii rămase de la Sfântul Vasile cel Mare, ne arată că Sfântul Vasile nu a fost numai unul din marii scriitori ai vremii sale ci şi o mare personalitate a vremii, o prezenţă foarte cunoscută şi foarte ascultată. Problemele sociale de azi se clarifică şi se luminează prin soluţiile de ieri. Sfinţilor Părinţi le-a fost acordată calitatea de interpreţi inspiraţi şi ne interesează cum au interpretat problemele sociale şi cum s-au reflectat ele în gândirea lor, cum le-au înţeles ei. Căutăm în ei nu atât soluţii, cât modele, îndrumări.22

Lumea modernă ne invită adesea să ne situăm ca şi creştini, faţă de problemele, de gândirea şi de principiile ei. Şi chiar dacă nu ne-ar invita, ne-am simţi noi înşine datori s-o facem, pentru că nu ne convine să nu ştim pe ce lume trăim, cum găndim şi de ce gândim într-un anumit fel şi nu într-altul, şi cum şi cât, fideli credinţei noastre, ne armonizăm şi cu vremea noastră, ca să fim oameni ai vremii noastre, să fim părtaşi activi la ea, nu pasivi, nu indiferenţi, nu inşi care se sustrag în atemporal şi în asocial. Aceasta pentru simplul motiv că orice sustragere n-ar fi decât o minciună. Nu putem fi nici atemporali, nici asociali. Folosim bunuri create de vremea noastră şi de semenii noştri. Cele mai neînsemnate bunuri, sunt rodul muncii sociale. Sunt bunuri de relaţie.

Sfântul Vasile cel Mare s-a situat din toate punctele de vedere faţă de societatea vremii sale. A facut-o cu pasiune, cu perseverenţă, prin cuvânt, prin acte, în principii, în mod public şi în scris. Sfântul Vasile s-a implicat în probleme sociale fără frică, fără încetare, fără răgaz. S-a situat faţă de toate aspectele vieţii contemporane: faţă de filozofia vremii, faţă de autorităţi şi de autoritate în general, faţă de religiile vremii, faţă de bogaţi şi de bogăţie, faţă de sclavi şi de sclavie, faţă de săraci şi de sărăcie, faţă de drepturi şi de datorii.23 Faţă de toate lucrurile acestea s-a situat în calitatea s-a de creştin. Sfântul Vasile s-a ocupat şi de monahi, i-a organizat, le-a dat

22 Pr. Prof. I. G. Coman, Învăţătura creştină despre bunurile materiale, în „Studii Teologice”, III (1951), nr. 3-4, p. 224; 23 Pr. Prof. P. Procoviciu, Predica patristică sub aspectul ei socială, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1957, nr. 1-2, p. 94;

reguli – mari şi mici – i-a învăţat cum să trăiască în obşti, în comunităţi, traspunând şi în monahism modalităţi sociale de convieţuire, modele din viaţa laică.

O latură importantă pe care Sfântul Vasile a notat-o cu amărăciune şi a dezbătut-o intens acordându-i o mare importanţă, scriind şi vorbind mult timp despre ea, denunţându-o ca o calamitate nedemnă de societatea creştină, a fost împărţirea acestei societăţi în bogaţi şi săraci, inegalitatea celor destinaţi să fie egali şi fraţi, bucurându-se deopotrivă de bunurile pământeşti. Sfântul Vasile cel Mare era vehement faţă de bogaţi şi îi acuza în primul rând de o nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, pentru situaţia privelegiată pe care o au, şi anume aceea de a nu fi obligaţi să ceară de la alţii. În loc să fie darnici însă, ei sunt duri şi neîndurători cu cei în nevoie. Chiar mai mult de atât, că se plâng că nu au de ajuns şi că ei înşişi sunt săraci.

Faptul de a critica atât de vehement bogaţii nemilostivi, era pentru vremea aceea o condamnare limpede a împărţirii societăţii în clase privilegiate şi clase lipsite de minimul necesar.24 Sfântul Vasile nu a făcut o analiză aprofundată a cauzelor şi nici n-a preconizat o rezolvare prin eredicarea cauzelor, dar a văzut bine că este vorba de o anomalie care provoacă suferinţe şi care nu este conformă cu voinţa lui Dumnezeu şi cu învăţătura Scripturii.

Despre bogaţi Sfântul Vasile cel Mare spune că nu sunt altceva decât administratori. Bogăţia pe care o au nu este a lor, nu este proprietate personală şi că mare lor greşeală este că se cred proprietari. Mai spune Sfântul Vasile că oamenii în general nu au ca proprietate personală, decât ceea ce au adus cu ei venind pe lume, adică nimic. Totul este proprietate comună. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie şi el despre acest lucru: „Bunurile materiale nu ne aparţin; ele aparţin Stăpânului şi trebuie cheltuite în folosul aproapelui”25

Sfântul Vasile îi compară pe bogaţii care pretind că sunt creştini cu păgânii, prin asta scoate ân evidenţă pretenţia lor iraţională de a fi proprietari exclusi ai bunurilor pe care le posedă: „ Să ne ruşinăm de exemplele de iubire de oameni pe care le dau păgânii. La unele din popoarele păgâne este o lege a iubirii de oameni de a avea o singură masă, de a fi comune bucatele, de a face un singur cămin pentru o mulţime nenumărată de oameni.”26

Problema proprietăţii era pusă de Sfântul Vasile într-un mod determinat de marile deosebiri care îi despărţeau pe concetăţenii săi, sub raportul posesiunii de bunuri şi de mijloace de existenţă. El ne arată aceste diferenţe şi merge la cauze: la dreptul tuturor de a se bucura de toate bunurile, care sunt comune din voinţa lui Dumnezeu şi în virtutea bunului simţ. Sfântul Vasile nu descoperă modul în care s-ar putea realiza întoarcerea la proprietatea comună, dar sugerează impărţirea veniturilor de pe proprietăţi în mod egal între bogaţi şi săraci. Creştinismul a adus din prima clipă ideea egalităţii tuturor oamenilor, ca fii ai aceluiaşi Părinte ceresc, dar abia cu timpul, atât factorii de interpretare, cât şi cei de aplicare a învăţăturii, au trecut de la egalitatea religioasă, 24Pr.Prof. Ioan G. Coman, Învâţătura..., art.cit., p. 22525 Omilia 10 la Epistola către Corinteni (PG XLI, 86).26 Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt rostit în timp de foame şi secetă, trad. Pr. D. Fecioru, „Tipografia Cărţilor Bisericeşti”, Bucureşti, f.a., p. 14-15;

de la egalitatea în faţa lui Dumnezeu, la egalitatea tuturor între ei şi în faţa oamenilor. Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că era destul de mult şi de şocant, pentru mentalitatea vremii, chiar şi numai faptul că noua învăţătura facea din absolut toţi oamenii fraţi, stăpâni şi sclavi, de aceea pasul următor, spre eliberarea efectivă a sclavilor, a fost făcut cu grijă.

Oamenii sunt egali între ei. Ideea aceasta merită să fie reluată aparte. Ea străbate ca un fir roşu întreaga operă a sfântului Vasile, cu deosebire atunci când vorbeşte de bogaţi şi de săraci, când intervine la autorităţi în favoarea acestora din urmă şi când deplânge condiţia lor mizerăşi nedreaptă, pentru că – spune el mereu – ei au dreptul la aceeaşi bunăstare ca şi bogaţii, deoarece toţi au venit pe lume egali.

Egalitatea, demnitatea, originea şi vocaţia comună a tuturor oamenilor nu trebuie însă sa-i izoleze unii de alţii. Oamenii nu sunt singuri, ci trăind în lume sunt dependenţi unii de alţii. Egalitatea şi vocaţia lor comună, destinul comun îi obligă pentru a le realiza pe seama tuturor oamenilor, la solidaritate, la acţiuni comune, la angajarea unora în favoarea altora, şi Sfântul Vasile cel Mare a dat cel mai elocvent exemplu în această privinţă. Vom pomeni deocamdată numai numeroasele sale intervenţii pe lângă autorităţi în favoarea celor obidiţi, a celor nedreptăţiţi, a celor calomniaţi, a celor copleşiţi de povara impozitelor, a celor urmăriţi pentru delicte ş.a. 27

Legătura aceasta socială obligă la organizarea vieţii în comun şi la armonizarea intereselor personale cu cele colective. Fără această armonizare nici unele nici altele, nu pot merge bine. Mai ales în viaţa monahală, dar nu numai, Sfântul Vasile a recomandat viaţa în comun. El a fost partizan al vieţii comune, al vieţii de obşte în solidaritate organizată după sistemul diviziunii muncii, potrivit priceperii şi puterilor fiecăruia şi al profitului comun, potrivit cu nevoile fiecăruia, aşa cum spune Sfânta Scriptură. Regulile sale au rămas până astăzi preponderent atât în Răsărit, cât şi în Apus în viaţa monahală, chiar şi acolo unde alţi autori de reguli au mai complicat amănuntele, sau le-au mutat centrul de preocupare. Viaţa în comun ca structură de bază a rămas peste tot valabilă. Opera sa ne oferă multe posibilităţi de a-i putea determina atitudinea şi ideile faţă de viaţa socială. Sfântul Vasile cel Mare, a preamărit milostenia şi a văzut în ea soluţia relelor sociale, dar este cu totul împotriva cerşitului şi a împrumuturilor. El era cu trupul şi cu sufletul pentru ajutorarea săracilor, la nevoie, dar îi povăţuia pe toţi şi îi îndruma să muncească, să creeze valori din care să folosească şi ei şi societatea. Toţi oamenii au drepturi egale la profit din bunurile pământului, dar nu şi cei care nu muncesc. 28

Viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare ne oferă destule dovezi asupra faptului că s-a implicat adânc şi multilateral în viaţa societăţii contemporane şi că a oferit soluţii în problemele cu care s-a confruntat. Soluţiile sale, în principiu , au rămas valabile şi astăzi, în măsura în care problemele care se pun astăzi sunt identice sau asemănătoare cu cele care se puneau în timpul

27 Sf. Vasile cel Mare, Omilia contra bogaţilor, trad. de Pr. D. Fecioru sub titlul: Cuvânt la duminica a XII-a după Rusalii, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1968, nr. 9-10 p. 786; 28 Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (329-379), trad. de Iosif Mitropolit primat, Bucureşti, 1989, p . 273;

vremii sale. Creştinismul pe care l-a trăit şi l-a promovat Sfântul Vasile cel Mare, este un creştinism realist, umanist, circumscris condiţiilor concrete de viaţă. În viziunea sa, dinamica desăvârşirii spirituale este alcătuită din elemente sociale şi din element sufleteşti. N-a fost cu nimic mai prejos decât oricare din tribunii sociali din lumea modernă. În vremurile de transformări sociale, cuvântările sale ar fi fost, aduse la zi, instrumente de înflăcărare, adevărate arme incendiare în apărarea egalităţii, a libertăţii, a dreptului tuturor la resursele materiale şi la demnitate umană.

Sfântul Vasile cel Mare nu a fost numai un teoretician, ci a avut fapte măreţe. Şi-a încercat principiile în viaţă, nu a fost superficial. El n-a aşteptat pentru săraci, pentru dezmoşteniţii de toate soiurile, pentru orfani, pentru văduvele care au rămas fără niciun ajutor, pentru străinii care erau în călătorie, o soluţie în ceruri. Le-a explicat şi despre aceasta că este satisfacţia finală, dar nu s-a limitat numai la atât, ar fi fost o soluţie prea comodă şi, de fapt, inexactă. Oamenii aşteaptă o soluţie încă de aici, astfel înţelegem uşor de ce Sfântul Vasile a trecut la fapte.29

Opera Sfântului Vasile cel Mare de caritate socială a început în timpul unei perioade de foamete, pe la anul 368, în Cezareea. Pe atunci nu era episcop, dar i-a venit ideea să adune toşi înfometaţii la un loc şi să le dea de mâncare. Aceasta a făcut-o din propriile sale bunuri, dar şi de la cei care aveau. Tot atunci a început o campanie de predici în favoarea celor nevoiaşi şi flămânzi. A inmuiat de multe ori inimile bogaţilor şi i-a şi ruşinat, pentru că nu s-a ferit să-i condamne în public pe cei care aveau preţuri mari la alimente sau făceau trafic de bunuri ca să se îmogăţească rapid pe seama celor nenorociţi. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Sfântul Vasile cel Mare şi-a vândut toate bunurile în vremea aceea să cumpere alimente pentru nevoiaşi.30

În momentul în care a devenit episcop, Sfântul Vasile cel Mare a fondat Vasiliada, pentru ajutorarea săracilor, nu numai că a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi, la cei bolnavi, mai ales alegându-i din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor, străinilor. Cu sprijinul autorităţilor a conceput aşezăminte ca un fel de cetate în marginea oraşului, a adunat mulţi nevoiaşi ca să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Sfântul Vasile nu s-a gândit să-i ţină ca pe nişte pensionari inactivi, ci a înfiinşat ateliere şi alte forme de muncă în comun, pentru cei valizi. Se gândise să înfiinţeze şi şcoli pentru cei apţi în această direcţie. Celor aflaţi în boală le asigura medicamente şi le oferea medici si personal de îngrijire. Cu timpul astfel de instituţii au fost organizate şi în alte oraşe, după modelul său. 31

Sfântul Vasile este mărturia atitudinii corecte: creştinii, trăind în istorie, în societate, au ca orice alt om şi aptitudinea şi datoria să se implice în ea, s-o facă mai bună, să ajute şi ei să fie mai bună. Au şi criterii de care se pot servi cu exactitate. Sfânta Scriptură este cartea drumului prin viaţa pământească spre cea de dincolo, Scriptura este cartea orientării prin viaţă.

29 Ibidem, p. 274;30 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. „I.B.M.B.O.R”, Bucureşti, 2004, Omilia a VIII-a, p. 139;31 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi „Elogiul Sfântului Vasile”, Huşi, 1931, p. 184;

Inspirat din Scriptură, Sfântul Vasile cel Mare, spune că oamenii sunt fiinţe sociale menite să-şi ducă traiul în comun, dependenţi unii de alţii, în solidaritate şi responsabilitate reciprocă. Oamenii sunt egali, în primul rând pentru că toţi sunt fii ai aceluiaşi Părinte ceresc şi în al doilea rând pentru că sunt oameni, având acelaşi drepturi şi îndatoriri. După Sfântul Vasile, diferenţele între oameni, împărţirea lor în sclavi şi liberi, în bogaţi şi săraci sunt cele mai mari anomalii care nu se datorează nici lui Dumnezeu, nici naturii şi trebuie să fie corectate. Fiind egali, toţi oamenii au dreptul la libertate. Fiind egali, au dreptul în aceeaşi măsură la proprietate. De aceea Sfântul Vasile a combătut cu vehemenţă bogăţia şi pe bogaţi şi a cerut fără încetare restabilirea echilibrului prin folosul bunurilor în comun. Acuzele aduse bogaţilor de către Sfântul Vasile erau că ei provoacă războaie, provoacă cămătăria, provoacă avariţia, provoacă minciuna, provoacă calomnia şi crima. Această viaţă economică o influenţa pe cea spirituală şi socială şi când economia era doar în mâinile câtorva, sufereau ceilalţi şi sufereau pe nedrept.

Sfântul Vasile este partizanul muncii ca fundament al drepturilor. El aprobă îndatoririle cetăţenilor către stat, în cadrul vieţii sociale, cum ar fi impozitele şi combate abuzurile şi nedreptatea în stabilirea lor. Ideea de Patrie este scumpă pentru Sfântul Vasile şi atunci când Patria a fost ameninţată cu împărţirea, sentimentul Patriei la angajat în apărarea integrităţii şi unităţii ei. Cenobitismul si viaţa de obşte au fost promovate de către Sfântul Vasile în viaţa monahală, căreia i-a dat reguli şi a organizat-o după modelul societaţii laice, în forme pe care le credea ideale chiar şi pentru aceasta.

Punând în practică ideile sale si concepţia sa socială, a organizat asistenţa înfometaţilor din oraşul său în vreme de secetă. Una dintre cele mai cunoscute acţiuni ale sale este întemeierea Vasiliadei, aceasta fiind o instituţie complexă finanţată din contribuţie publică, aici adăpostindu-se bolnavii săraci, orfanii, văduvele, călătorii. Sf\ntul Vasile cel Mare a făcut din asistenţa socială una din raţiunile principale ale activităţii Bisericii, pe vremea în care nici statele nu luaseră această responsabilitate asupra lor.

Sfântul Vasile cel Mare a rămas până astăzi prin fapte şi prin tot ceea ce a scris, un model pentru întreaga creştinătate, un exemplu în viaţa socială şi o bogată sursă de inspiraţie în viaţa creştină.

Capitolul III: Milostenia în activitatea Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare este numit pe drept „teologul şi modelul filantropiei”, iar lucrarea sa filantropică este una extraordinară datorită implicării sale intr-un amplu program social, pe vremea sa, când societatea se confrunta cu mari şi delicate probleme sociale. Concretizarea lucrării sale filantropice se face pe de-o parte prin predicile sale în favoarea milosteniei şi ajutorării celor săraci, iar pe de altă parte prin faptele sale de creere a instituţiilor cu caracter social şi a săvârşirii milosteniei.

Sfântul Vasile a predicat stăruitor pe tema milosteniei raportându-se la realităţile vremii sale şi la problemele cu care se confrunta societatea în acea vreme. Lumea era împărţită în bogaţi şi săraci, în stăpâni şi sclavi. Bogaţii erau puţini în vremea aceea, pe când numărul săracilor era mare. Tema aceasta a milosteniei era una din preferatele Sfântului Vasile şi chiar o recomandă ca pe o virtute esenţială şi superioară chiar şi rugăciunii cu lacrimi şi postului.32

Pentru rezolvarea situaţiei materiale a celor săraci sau măcar pentru ameliorarea ei, Sfântul Vasile, a căutat soluţii şi a încercat să mişte inimile bogaţilor şi să-i întoarcă pe aceştia spre milostenie, prin predicile sale despre bunurile materiale, despre egalitatea dintre oameni şi despre datoria de a face milostenia şi roadele acestia duhovniceşti în lumea aceasta, dar şi răsplata ei în viaţa cealaltă. ++

Sfântul Vasile, urmând Mântuitorului, nu s-a limitat în predicile sale să dea doar îndemnuri oamenilor, ci le-a arătat clar şi concret ce anume trebuie să facă. Acesta în cuvântările sale a insistat să arate că milostenia este o virtute care îl schimbă pe om şi că prin ea se luptă împotriva egocentrismului, pentru că atunci când cineva face milostenie, se dăruieşte pe sine, renunţă la o parte din plinul de sine sau dăruieşte ceva din sine.

Milostenia, în viziunea sa, are mari efecte, pe de-o parte iartă păcatele şi aduce binecuvântarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte fereşte pe oameni de necazurile vieţii, minciună, certuri, războaie, etc. Foarte important este faptul că Sfântul Vasile a pus problema milosteniei, dar el încurajează oamenii la muncă şi arată că munca este necesară nu numai pentru câştigarea mijloacelor de trai, ci şi pentru dobândirea mijloacelor necesării practicării dragostei faţă de aproapele.

Sfântul Vasile cel Mare s-a implicat să facă milostenie şi ca arhipăstor şi a fondat spitale pentru bolnavi şi victime ale bolilor contagioase, pentru săraci a înfiinţat cămine, iar pentru străini şi chiar şi pentru călători a făcut azile. Trebuie însă să menţionăm că ar fi incorect să vedem în

32 Sfântul Vasile cel Mare, Către cei bogaţi, PG XXX, col. 287, apud. Gh. I. Soare, Biserica şi asistenţa socială, Bucureşti, f.e., 1948, p. 42

Sfântul Vasile numai un administrator şi organizator ecleziastic, pentru că pe lângă toate sarcinile sale şi pe lângă implicarea sa în societate, a rămas un mare teolog şi un mare predicator.

Fiind renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Predicile sale erau cunoscute până în Italia şi chiar unele dintre ele au fost utilizate de Sfântul Ambrozie. Spiritul său de lider, pe care l-a arătat in epoca sa plină de tensiuni şi necazuri, l-a singularizat ca om mare al timpurilor sale.

O temă esenţială pe care el a insistat şi a predicat-o de-a lungul timpului a fost milostenia. El s-a născut într-o familie bogată, dar nu a fost atras de bogăţie şi nu a fost fermecat de lux, ci măruriseşte: „este mai bine să fim săraci, dar aproape de Hristos, decât să avem toate bogăţiile vieţii şi să fim lipsiţi de comuniunea Lui”.33

Îndemnurile la milostenie şi predicile Sfântului Vasile despre milostenie au fost transpuse de el în practică şi astfel a confirmat prin fapte tăria convingerilor sale creştine. Una din marile sale fapte de milostenie este împărţirea averii sale la săraci imediat după ce a fost botezat. Mai târziu după ce ajunsese în fruntea Bisericii capadociene, în timpul secetei din anul 367, aceasta fiind urmată de foametea din 368, când provinciile Asiei Mici, printre care şi Cezareea, au fost pustiite de secetă, locuitorii provinciilor lăsaţi fară vreo speranţă în dobândirea unei recolte, Sfântul Vasile nu doar a predicat fulminant şi a îndemnat la milostenie pentru cei chinuiţi de foame, ci el însuşi a făcut încă o împărţire a averii sale la săraci, dându-le hrană şi aceasta a facut-o fară să facă deosebire între oameni, fie ei păgâni ori creştini sau evrei.

Sfântul Vasile cel Mare a făcut un act extraordinar de milostenie şi prin opera sa de asistenţă socială pe care a organizat-o şi a susţinut-o cu propria sa avere, dăruindu-se ei printr-un devotament extraordinar. În concepţia sa, omul este fiinţă socială, nicidecum solitară şi sălbatică, şi nimic nu caracterizează mai bine natura umană decât faptul de a comunica unul cu altul şi de a iubi unul pe altul.34 Slujirea sa a fost una dezinteresată, a fost o slujire a dragostei frăţeşti, ceea ce confirmă pe deplin dreptatea numirii sale de „patron al săracilor”.35

Sfântul Vasile a înţeles învăţătura creştină şi a înţeles că aceasta este rezumată în iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de semeni. A ştiut să îmbine în sufletul său iubirea şi mila creştină, sacrificându-se din dragoste pentru aproapele său aflat în nevoi, lipsuri, necazuri, boală şi suferinţă. A căutat o aplicare practică a adevărurilor de credinţă, le-a tradus el însuşi în opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi.

În aşezământul filantropic, numit Vasiliada după numele Sfântului Vasile, s- concretizat un ansamblu întreg de preocupări sociale şi de acţiuni pentru dreptate ale acestui episcop capadocian, acestea fiind menite să ajute la îmbunătăţirea situaţiei celor săraci, celor lipsiţi si oropsiţi din

33 Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. XXXIV, I, PSB, 18, p. 524;34 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, cap. II, Î. 3, PSB, 18, p. 224-225; 35 Pr. Dr. I. Băjău, Trăirea virtuoasă după Sfântul Vasile cel Mare, în „Mitropolia Olteniei”, anul 2000, nr. 1-2, p. 96;

vremea sa. Erau mulţi nevoiaşi în vremea aceea de care nu se ocupa nimeni, dar instituţia aceasta de asistenţă socială a fost înfiinţată pentru ei şi era formată din: spitale pentru cei bolanvi, case de binefacere pentru săraci, călători şi pelerini, aziluri pentru străini, şcoli de reeducare a fetelor căzute, ateliere pentru tot felul de meserii, case pentru personalul medical etc. Extraordinar era faptul că acest mare ierarh nu s-a sfiit o clipă să aducă în acest aşezământ de binefacere oameni leproşi, care din pricina bolii lor, erau ocoliţi de toată lumea şi cei mai abandonaţi oameni. Pentru acest aşezământ de binefacere, Sfântul Vasile, se îngrijea de tot ceea ce era necesar.

Instituţia aceasta de caritate era subîmpărţită în diferite compartimente în funcţie de nevoia celor săraci şi suferinzi. Aici era şi biserica şi locuinţa mitropolitului. Mai erau şi camerele pentru guvernatorul provinciei, locuinţele clericilor, camere pentru oaspeţi, camere pentru străini, azilul bătrânilor şi spitalul bolnavilor. Ierarhul locuia aici şi avea un rol extrem de important, era în mijlocul suferinzilor şi săracilor, ascultându-i, sfătuindu-i şi fiind aproape de ei îi putea ajuta la timp.

Putem vedea foarte uşor şi de aici că viaţa acestui mare ierarh, Sfântul Vasile cel Mare, este una conformă cu predicile sale şi nicidecum el nu a rămas doar la nivelul de teorie sau analiză a milosteniei, ci a fost şi un practicant autentic al ei. Ideile sale minunate despre milostenie, pe care le expunea prin predică din înălţimea amvonului, au fost transpuse in viaţa sa cu exactitate, fiind un exemplu pentru mulţi. Exmplul acestui mare predicator al milosteniei, a determinat şi va mai determina pe mulţi la ajutorarea celor săraci, celor aflaţi în nevoi, celor suferinzi, celor bolnavi ş.a.

I.4 Indemnuri la milostenie

Opera literară a Sfântului Vasile cel Mare este inspirată din activitatea sa practică, el fiind un practicant extraordinar al vieţii duhoniveşti şi nu numai, ci şi al vieţii sociale. Prin predicile rostite de la amvon şi prin faptele sale, Sfântul Vasile a dus o luptă neobosită împotriva tuturor inegalităţilor sociale şi a îndemnat pe creştini la milostenie. Milostenia este una dintre cele mai mari virtuţi şi una din cele mai frumoase cu care s-au încununat mulţi dintre sfinţi şi este benefică fiecărui credinocios, alături de post şi rugăciune, în drumul său către mântuire. Prin milostenie este exercitată într-un mod sublim şi virtutea dragostei, care este cea mai mare dintre toate şi care va rămane pentru veşnicie.

Faptele de binefacere ale Sfântului Vasile relevă inima sa milostivă. El a conştientizat mare sa chemare şi a înţeles că trebuie să ajute pe cei împovăraţi, pe cei aflaţi în nevoi şi i-a chemat la sine pentru a-i mângâia şi a le da alinare. Sfântul Vasile sfătuia pe cei care au primit în dar de la Dumnezeu bogăţii şi averi să fie mulţumiţi cu darurile primite şi să se folosească de ele cu înţelepciune să nu le fie spre pierzare. În viziunea Sfântului Vasile, omul este o fiinţă socială şi sociabilă. El îi îndemna pe oameni să nu oprească circuitul iubirii dumnezeieşti şi să nu-şi înuşească doar pentru ei bunurile hărăzite de Dumnezeu ci să ajute şi pe cei săraci şi obidiţi.

Sfântul Părinte a încercat să deschidă inimile bogaţilor şi să le lumineze mintea, învăţându-i că bogăţiile sunt de la Dumnezeu, iar oamenii sunt doar cei care au primit aceste daruri şi sunt datori să administreze acestea în scopul ajutorării semenilor lor. Milostenia este o faptă imensă a dragostei creştine, aceasta îl face pe om să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Milostenia este clasată prima între virtuţi, căci celelalte precum postul, fecioria sunt virtuţi individuale, pe când milostenia este o faptă care pune pe om în slujba altora. Pentru aceasta, Sfântul Vasile, a lăsat îndemnuri la milostenie şi la buna chivernisire a averilor. Prin milostenie, oamenii care au primit daruri de la Dumnezeu bogăţii şi averi, îşi pot arăta recunoştinţa faţă de El prin milostenie faţă de cei care poartă chipul Său, dar trec prin suferinţe, necazuri şi lipsuri.

În concepţia Sfântului Vasile, niciun om nu trebuie să uite de mila creştină sau să o amâne pe aceasta, ci fiecare din puţinul său să dea celui nevoiaş fară să aibă vreo părere de rău, să dăruiască cu dragoste din inimă şi să facă din durerea semenului propria durere. Primul pas spre iubirea şi comuniunea dintre oameni este mila, sentimentul de milă îl scoate pe om din egoism. Omul nemilostiv, care nu-şi adună lumină spirituală în suflet prin virtuţi, are poveri greu de purtat pe umeri, cum ar fi grijile lumeşti care-l robesc pe om, egoismul şi lăcomia fără de margini, astfel îşi închide uşa comuniunii veşnice şi a fericirii.

Sfântul Vasile cel Mare a avut la inimă asistenţa socială şi s-a făcut cunoscut prin ea. În centrul preocupărilor Sfântului Părine au fost bolnavii, săracii, lipsiţii şi toată viaţa a contribuit la transpunerea în practică a iubirii şi a milei creştine, benefice au fost predicile sale prin care s-a străduit să sădească în inimile creştinilor iubirea milostivă.

În legătură cu milostenia, Sfântul Vasile, ne recomandă discernământul atunci când face referire la persoanele cărora trebuie să li se acorde milostenie, deoarece nu toţi cei care cer milostenie o fac pentru nevoia supravieţuirii, iar a ajuta pe cineva care s-ar putea descurca să-şi câştige existenţa prin muncă poate deveni o sursă de încurajare a lenei care este un păcat capital şi poate fi mărit numărul celor care practică cerşetoria. Alt îndemn pe care ni-l oferă Sfântul Vasile este cel la cumpătare, dreaptă socoteală şi prudenţă, că sunt mulţi cei care cerşesc deşi ar fi apţi de muncă şi sunt etichetaţi ca negustori sau traficanţi de Hristos.

Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul, spune că trebuie să-l ajuţi pe cel nevoiaş, dar să nu-i încurajezi lenea. El ne arată din cele ce precizează că nici marii filozofi, care au trăit înainte de Întruparea Domnului, nu încurajau oferirea unui ajutor aşa încât primitorul să fie încurajat la lene:

„Cei însetaţi mergeţi la apă” (Isaia, 55, 1), spune Isaia; iar Solomon sfătuieşte: „Bea apă din vasele tale!” (Proverbe, 5, 15).” Filozoful Platon, luând această idee de la evrei, porunceşte în „Legile” sale ( Platon, Legile, VIII, 844 AB), ca plugarii să nu scoată şi să nu ia apă de la alţii, până ce mai întâi sapă în pământul lor până dau de pământ bun şi văd că nu găsesc apă. Este drept să ajuţi pe cel nevoiaş, dar nu-i bine să încurajezi lenea. Pitagora spunea că este binecuvântat lucru

să ajuţi pe cineva să-şi ducă povara, dar că nu se cuvine să-l ajuţi să şi-o dea jos (Pitagora, Symb. 18)”36

Tot Clement Alexandrinul vine cu adăugiri importante: „Gnosticul ajută pe cei care au nevoie de cele necesare traiului şi dă tuturor celor ce sunt în lipsă, dar nu tuturor la fel, ci după cum este drept şi după cum merită.”37

Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe creştini la prudenţă şi discernământ în ceea ce priveşte destinaţia milosteniei lor. El aminteşte de cei care fac din infirmitpţile trupului lor un prilej de neguţătorie, menţionează că acordarea de ajutoare acestora poate ajunge prilej de răutate şi, în astfel de cazuri, îndeamnă pe creştini la a oferi acestora o sumă mică pentru a scăpa de circul pe care unii dintre aceştia îl fac atunci când cer milostenie.

„Negreşit nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupuli lor şi din rănile lor prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire faţă de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „ Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc” (Matei, 25, 35) şi celelalte.”38

Sfântul Vasile a predicat şi a dat îndemnuri pentru ajutorarea celor nevoiaşi, însă doreşte să fie ajutaţi aceia care chiar au reală nevoie de ajutor:

„Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ţi cere, dar, totuşi cu raţiunea, să deosebeşti nevoia fiecăruia din cei care îţi cer.”39

Este foarte adevărat că atunci când oferi bani sau bunuri materiale celor ce cerşesc din lăcomie, fară să aibă neapărată nevoie, sau celor ce şi-au făcut din infirmităţile trupului prilej de neguţătorie, deşi fiind apţi de muncă, preferă să cerşească aceasta poate constitui un „prilej de răutate”, căci folosesc milostenia primită în scopuri rele, în întreţinerea unor păcate, luând în derâdere, pe ascuns, pe cei ce le-o oferă. Făcând milostenie cu unii ca aceştia, îi învăţăm să aştepte bani nemunciţi şi ei nu mai găsesc bucuria muncii, bucuria simţită ca urmare a săvârşirii unui lucru folositor atât lor cât şi comunităţii din care fac parte.

Nu trebuie, însă, nici să devenim sceptici faţă de toţi nevoiaşii şi nu trebuie să luăm aceste judecăţi ca un îndemn la refuz de a mai săvârşi acte de milostenie, deoarece sunt şi mulţi care chiar au nevoie cu adevărat de ajutor. Dacă suntem, însă, siguri că unii sunt cerşetori mincinoşi, prefăcuţi trebuie să evităm să dăm darul nostru unora ca aceştia, în cel mai bun caz „să le potolim

36 Clement Alexandrinul, Stromatele, stromata I, cap. I, 10.1.-10.3., PSB, 5, anul 1982, p. 1637 Ibidem, Stromata a VII-a, cap. XII, 69.2., vol. 5, p. 51938 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, omil. I la Psalmul XIV, VI, p. 21339 Ibidem, p. 212

strigarea falsă de ajutor” cu câţiva bănuţi. Putem, cu toate acestea, să-i ajutăm şi pe ei cu dragă inimă printr-o rugăciune către Dumnezeu pentru ei.

În faţa lui Dumnezeu, cel care dăruieşte cu inimă curată este primit cu darul său, chiar dacă acesta este oferit în neştiinţă unor „traficanţi de Hristos”. 40

I.5 Egalitatea socială prin milostenie

Sfântul Vasile cel Mare a predicat milostenia şi a promovat-o ca mijloc de restabilire a egalităţii sociale. Sfântul Vasile, însă, nu s-a ocupat special într-o predică de virtutea milosteniei, ci prin îndemnurile sale la milostenie care se fac auzite în predicile prin care el combate strângerea peste măsură a avuţiilor.

În predica Sfântului Vasile cel Mare, vedem îndemnurile sale către cei ce pot să ajute pe cei neajutoraţi, să nu rămână doar la stadiul de ai compătimi pe aceştia, ci să treacă la ajutorarea lor prin fapte. Despre „milă”, zicea Sfântul Vasile, că este sentimentul pe care îl avem faţă de cei ce se găsesc în necazuri atunci când ne raportăm cu simpatie faţă de ei. Din sentimentul acesta de milă, persoana care face milostenie, o face cu iubire trăind suferinţele semenului, iar acesta vede cum durerea şi suferinţa sa este înţeleasă şi porneşte de la el iubirea faţă de cel care îi oferă ajutorul.41

Principiile acestea de iubire ale Sfântului Vasile, l-au făcut pe acesta să caute să înmoaie inimile bogatilor, să trezească în aceştia sentimentul de compasiune şi de milă faţă de cei nevoiaşi şi suferinzi, îndemnând prin predicile sale la fapte de milostenie faţă de aceştia. Sfântul Vasile căuta să aducă egalitatea socială prin principiile moral-religioase şi prin milostenie. În toată activitatea sa, Sfântul Părinte, a avut în vedere pe cei care aveau în proprietate avuţii şi s-a străduit să-i determine să facă milostenie şi le spunea că: „ bogăţiile care sunt răspândite după voia lui Dumnezeu râmân, în schimb dacă sunt reţinute, ele se pierd. Dacă tu le vei păstra, nu le vei avea, dacă o să le dai, nu le vei pierde.”42

Fiind un predicator al milosteniei autentic, Sfântul Vasile intensifică această predică o dată cu prilejul unei secete din anul 367, urmată de foametea din anul 368. În timpurile acestea cei săraci se înmulţiseră şi sfârşeau în chinuri groaznice din cauza suferinţelor produse de foamete. Sfântul Vasile cel Mare, însă, nu rămâne nemişcat şi îndeamnă la ajutorarea lor, ridică glasul său către cei care dispuneau de bunuri, dorind să-i determine pe aceştia să dăruiască ajutor. Încearcă să determine şi pe cămătari să renunţe la împrumuturile cele cu procente exagerate care îngreuna viaţa sărmanilor.

40 Ibidem, p. 11341 Pr. Prof. I. G. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Beiuş, anul 1945, p. 4042 Sf. Vasile cel Mare, Omilia contra bogaţilor..., p. 786

Sfântul Vasile se pune în slujba celor sărmani şi săraci din vremea foametei, încearcă prin toate mijloacele de care dispunea şi prin toată puterea cuvântului său să trezească mila ascultătorilor săi pentru ajutorarea celor obidiţi. Din inima sa plină de iubire faţă de semeni porneşte această dorinţă extraordinară de a ajuta şi de a se pune în slujba lor. Sfântul Vasile s-a folosit de o imagine sfâşietoare şi anume de imaginea omului care este pe punctul de a muri de foame, pentru a mişca inima bogaţilor: „Doamne! Groaznic chin mai este

Nu putea Sfântul Vasile să nu se facă apărător săracilor, mai ales că ei deveniseră atât de numeroşi şi erau abandonaţi. Acesta îi dojenea prin cuvântările sale pe aceeia care se credeau trăitori adevăraţi ai credinţei, care erau evlavioşi şi posteau, dar din cauza egoismului lor şi din cauză că erau lipsiţi de iubirea de aproapele nu dăruiau ajutor semenilor lor căzuţi în necazuri.43

Prin implicarea sa sufletească şi prin activităţile sale caritabile, Sfântul Vasile cel Mare ne-a arătat că a înţeles mai bine ca nimeni altul cât de importantă este egalitatea socială, iar prin cuvintele sale vedem că este mai ales un predicator desăvârşit al milosteniei.

Sfântul Vasile ne învaţă ca trebuie să fim milostivi şi ne dă exemplu animalele necuvântătoare că nu strang nimic pentru ele: „Ascultaţi popoare, auziţi creştini... Să nu ne arătăm noi fiinţe raţionale, mai cruzi decât animalele necuvântătoare. Acestea se folosesc în comun de produsele naturale ale pământului: oricât de mulţi ar fi, caii pasc pe aceeaşi câmpie; turmele de oi pasc unul şi acelaşi munte; numai noi, oamenii încuiem în magazii produsele fireşti ale pământului şi punem stăpânire pe bunurile menite tuturor oamenilor.” Iar în continuare Sfântul Părinte aminteşte obiceiul spartanilor, care, bogaţi şi săraci, se foloseau în comun de cele necesare traiului şi mai ales, Sfântul Vasile ne aduce aminte de viaţa de obşte care exista în Biserica primară, când creştinii toţi împreună se foloseau de avuţiile lor.44

I.6 Scuzele celor bogaţi respinse de Sfântul Vasile

Prin predicile insistente ale Sfântului Vasile cel Mare şi prin îndemnurile sale către milostenie, bogaţii reacţionau şi aduceau tot felul de pretexte şi scuze să nu dăruiască din averile lor. Bogaţii se întrebau: „Cum vor putea trăi daca vor părăsi tot ceea ce le aparţine? Cum va mai fi viaţa dacă vor da averile?”

Unii dintre bogaţi justificau bogăţia pentru familie. Majoritatea dintre cei care ascultau îndemnurile Sfântului Vasile cel Mare la ajutorarea celor nevoiaşi, nu oferea ajutorul imediat ci amâna lucrul acesta zicând că, mai întâi să se bucure de roadele avuţiei în timpul vieţii şi mai apoi la sfârşit vor da averea săracilor. Însă Sfântul Vasile le atrage acestora atenţia că după moarte nu vor mai putea săvârşi fapte de milostenie.45 El nu tolerează amânarea ci le cere celor bogaţi să-i

43 Ibidem, p. 78744 Idem, Omilia cu prilejul secetei urmată de foamete, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, anul 1927, p. 5 (PG XXXI, 309A)45 Sf. Vasile cel Mare, Omilia la cuvintele de la Luca: voi strica hambarele..., p. 789 (PG XXXI, 292AB)

ajute cât mai repede cu putinţă pe cei neajutoraţi. Din predicile sale rezultă că el caută ci insistenţă să realizeze armonia socială prin iubire, iar asupra obligaţiei de a face milostenie insistă tot cu multă iubire. Doar prin iubire se poate restabili egalitatea socială căci cel ce iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, n-ar mai avea mai mult decât semenul său.46 Atunci nu s-ar mai putea vorbi de bogat sau sărac.

Sfântul Vasile le spune bogaţilor că cine va face milostenie, va fi răsplătit, iar cel care nu va face, va fi pedepsit.47 Prin milostenie se şterg păcatele şi se dobândeşte mântuirea. 48 Milostenia ne dă cel mai mare bine pe care ni l-am putea dori, binele adevărat, moştenirea împărăţiei cerurilor. El îndeamnă pe ascultătorii săi să ajute pe cei săraci şi astfel să se ajungă prin iubire faţă de aproapele la egalitatea socială.

I.7 Roadele milosteniei în învăţăturile Sfântului Vasile

La Sfântul Vasile Vasile cel Mare găsim o totală conformare între ceea ce predică şi ceea ce săvârşeşte. Este esenţial ca principiile pe care le susţine să se regăsească în viaţa sa. Ideile extraordinare pe care el le exprima în înălţimea amvonului, erau transpuse în viaţa sa cu exactitate. Nu putea vreodată să ceară ascultătorilor săi să săvârşească acte de milostenie, dacă nu era el în primul rând un exemplu în acest sens şi dacă n-ar fi fost el trăitorul acestei virtuţi.

Părintele capadocian, însă, a fost într-adevăr un mare iubitor de oameni, lucrul acesta a putut fi uşor de observat din faptele sale de binefacere faţă de săraci, faţă de cei săramani, faţă de cei abandonaţi şi faţă de cei bolnavi. Sfântul Vasile a făcut încă din tinereţe o primă împărţire a averii sale pe care a dăruit-o săracilor.49

Seceta îndelungată din anul 36850 a pustiit pământurile şi a nenorocit recoltele, lăsând-ui pe locuitorii Asiei Mici, printre care se afla şi Cezareea fără nici-o speranţă în dobândirea roadelor. Împrejurările acestea l-au obligat pe Sfântul Vasile să pornească activităţi omiletice despre milostenie, pentru alinarea suferinţelor celor neajutoraţi şi pentru a trezi în inima bogaţilor senmtimentul de milă, de compasiune şi de iubire faţă de aproapele. În timpul acesta Sfântul Vasile cel Mare şi-a vândut toate bunurile pe care le mai avea, pentru a putea strânge bani să cumpere hrană celor nenorociţi de secetă şi torturaţi de foamete.51

46 Ibidem, p. 785 (PG XXXI, 281B)47 Ibidem, p. 565 (PG XXXI, 277)48 Sf. Vasile cel Mare, Omilia cu prilejul secetei..., p. 19 (PG XXXI, 324C)49 Pr. I.G. Coman, Patrologie, I.B.M.B.O.R, Bucureşti, anul 1955, p. 163.50 Sf. Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (329-379), trad. de Iosif mitropolit primat, Bucureşti, anul 1898, p. 26451 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoare lui Vasile cel Mare, cap. 35, trad. de Pr. N. Donos Huşi, anul 1931, p. 155

Sfântul Vasile era un exemplu al faptelor de milostenie. În împrejurările grele în care se aflau oamenii, el continua să predice cu devotament celor bogaţi milostenia, dar mai întâi de toate el însuşi săvârşea acte extraordinare de filantropie.

Vasiliada, oraş al carităţii, înfiinţat de Sfântul Vasile cel Mare şi numit după numele său este una dintre cele mai mari fapte de filantropie ale Sfântului Vasile. Prin construirea acestui oraş vedem calitatea extraordinară a Părintelui capadocian de organizator al faptelor de binefacere. A înfiinţat aici în marginea Cezareei Capadociei case de binefacere, spitale, azile pentru străini, ateliere pentru diferite meserii, şcoli de reeducare a fetelor căzute, toate acestea făceau parte din acest aşezământ numit Vasiliada. Sfântul Vasile se ocupa de instituţia aceasta socială şi avea grijă să nu lipsească nimic din ceea ce era necesar celor de acolo. Un lucru foarte important este acela că Sfântul Vasile a adus în acest aşezământ şi pe cei mai abandonaţi oameni, nu s-a sfiit să aducă şi pe cei leproşi, care din cauza bolii de care sufereau, erau ocoliţi de oameni. El era un bărbat nobil de famile bună, avea renume strălucit, dar cinstea cu buzele sale acastă boală, sărutând pe bolnavi, ca pe nişte fraţi, nicidecum din dorinţă de slavă deşartă. Se purta astfel ca să se dea drept exemplu şi să înlăture şi altora teama de a se apropia de cei bolnavi şi să le ofere ajutor.52

Sfântul Vasile cel Mare inspira pe fiecare şi insufla să aibă o bună purtare în iubirea faţă de semeni, mai ales faţă de cei sărmani. El ne-a convins să nu necinstim pe Hristos prin dispreţuirea semenilor, ci atunci când vedem nenorociri străine, să ne silim a întrebuinţa bine ceea ce avem, să împumutăm mila lui Dumnezeu, milă de care o să avem şi noi nevoie mai devreme sau mai târziu.53 Milostenia săvârşită de către Sfântul Vasile era una fără discriminare, fără deosebire de rasă sau religie. Tuturor celor nevoiaşi care veneau şi cereau ajutor la dânsul, el le dăruia în aceeaşi măsură. Prin exemplu său şi prin predica despre milostenie, ca factor al restabilirii egalităţii sociale a determinat pe mulţi la ajutorarea săracilor.

Putem observa caracterul deosebit creştin al Sfântului Vasile şi putem constata cu uşurinţă că acest Sfânt Părinte a fost unul dintre cei mai mari cunoscători ai problemelor sociale, iar pentru rezolvarea acestora s-a implicat şi a depus o mare parte din activitatea sa predicatorială. Prin predică el voia să apropie raporturile dintre oameni, cunoscut fiind ca unul dintre cei mai autentici predicatori ai drepăţii şi egalităţii, el urmărea să sădească în sufletele ascultătorilor săi, principiile religios-morale creştine şi să contribuie la restabilirea egalităţii sociale.

Întotdeauna a ştiut cum să rămână aproape de ascultătorii săi, atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Le vorbea acestora despre frumuseţile duhovniceşti ale vieţii bazate pe temeiul Sfintei Scripturi şi despre iubirea faţă de aproapele, iubire care trebuie să fie manifestată prin ajutorarea cel nevoiaşi. Sfântul Vasile cel Mare a înţeles realitatea vieţii sociale şi prin predica sa a luat atitudine şi a stat drept înaintea problemelor şi a nedreptăţilor sociale combatând toate imoralităţile societăţii în care trăia. Predicând milostenia, el a demonstrat că această virtute are un rol extraordinar în schimbarea raporturilor dintre oameni. Sfântul Vasile încerca o transformare

52 Ibidem, cap. 3, trad. cit., p. 18253 Ibidem

religios-morală a ordinii sociale şi nu încerca nicidecum să o schimbe prin forţă, în ciuda criticii adusă relelor sociale pentru realizarea unei egalităţi sociale. Deci, el nu a fost indiferent faţă de ceea ce se întâmpla în societatea în care trăia, ci s-a implicat cu pasiune.

Stăpânit de o iubire imensă faţă de semenii săi şi devotat misiunii sale, nu a pierdut vreodată ocazia de a se îngriji de credincioşii săi, ţinea cont atât de mântuirea lor sufletească, cât şi de cea trupească, în mijlocul realităţilor sociale de care se loveau zi de zi. Calităţile sale incontestabile de predicator şi atenţia pe care a oferit-o problemelor sociale ale credincioşilor săi, cât şi viaţa sa, care este una conformă cu învăţătura sa creştină, l-au făcut pe Sfântul Vasile să se bucure de o puternică influenţă asupra ascultătorilor săi şi să se bucure de o mare preţuire din partea lor.

Sfântul Vasile cel Mare este exemplul viu al vieţii creştine trăită în iubirea faţă de aproapele, dăruindu-se pe sine celor care aveau nevoie. Faptele sale de milostenie arată concordanţa cu învăţătura sa. Lucrările sale de filantropie au contribuit la dizolvarea relelor sociale şi au periclitat fericirea şi pacea oamenilor.

Capitolul IV. Milostenia la Sfinţii Părinţi

Mila lui Dumnezeu faţă de noi toţi ne-a fost arătată în mod excepţional atunci când Tatăl Ceresc a trimis în lume pe Însuşi Fiul Său. A venit în lume să mângâie toate suferinţele noastre ale oamenilor, şi s-a răstignit pentru noi pe cruce, dovedind iubirea Sa fără de margini faţă de oameni, aducându-se pe Sine jertfa Tatălui Ceresc prin moarte pe cruce, fiind pe vremea aceea cea mai ruşinoasă moarte.54

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut milă faţă de noi toţi şi vindeca bolile şi neputinţele oamenilor, alina durerile trupeşti şi ne-a arătat importanţa milei creştine prin cuvintele Sale: „Milă voiesc, nu jertfă” (Matei XII, 7). Ne-a învăţat că trebuie să avem milă unii faţă de alţii şi să facem fapte de milostenie faţă de cei aflaţi în suferinţă, căci aşa este plăcut înaintea Domnului.55

Creştinul are totdeauna datoria de a săvârşi acte de milostenie şi fapte bune, căci prin asta poate dobândi mântuirea sufletului. Un duşman mare al vieţii creştine trăită prin fapte de milostenie, este lenea, aceasta fiind şi numărată printre cele şapte păcate capitale. Căci omul nu

54 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină, curs pentru doctoranzii în Teologie, anul 1994-1995, p. 3655 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, anul 1981, p. 364

poate să-şi agonisească nici lui cele necesare lenevind, dar să mai facă milostenie şi celor care sunt în nevoie. Nu numai că nu face milostenie, ci ajunge chiar să îşi agonisească cele necesare traiului prin mijloace necreştineşti.56

În Sfânta Scriptură găsim cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne învaţă: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera” (II Corinteni IX, 6). Sfântul Apostol Iacob spune despre cei ce amână să facă binele că păcat săvârşesc: „Cei ce ştiu a face binele şi nu-l fac, păcat au” (Iacob IV, 17).

Milostenia înseamnă să dăruieşti ajutorul tău semenilor care sunt în nevoinţe. Când dai ceva cuiva care nu are nevoie, îl poţi jigni. Milostenia duce spre desăvârşirea morală, ea trebuie facută din inimă şi făcută în taină nu spre lauda lumii, că astfel îţi pierzi toată plata.57 Dacă lauda lumii este plata milosteniei, atunci Dumnezeu nu mai are loc în inima ta. Însuşi Mântuitorul ne învaţă că milostenia trebuie făcută în taină când spune: „să nu ştie stânga ce face dreapta” (Matei VI, 3) şi tot Mântuitorul ne învaţă că trebuie să ajutăm din inimă pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, când spune: „Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.” (Matei V, 42).

Oricine va cere ceva de la noi, are nevoie de sprijinul, fie el material sau spiritual. Datoria noastră este să-l ajutăm la timp şi să nu-l cercetăm dacă are sau nu nevoie, căci va răaspunde pentru tot în faţa lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învaţă că trebuie să împrumutăm pe cel care vine la noi şi ne spune că se află într-o situaţie grea. În Vechiul Testament o datoria trebuia restituită după termenul stabilit de Legea Mozaică, iar în al şaptelea an, numit anul sabatic, trebuie să fie iertată datoria celui care luase împrumut. (Deuteronomul XV, 1-3).

În Israil, în timpul regilor, obiceiul acesta nu mai era respectat, dar după exilul babilonic, Neemia a restabilit această orânduială a Legii Mozaice (Neemia X, 31). În legătură cu obiceiurile acestea din legea veche, Mântuitorul nu ne vorbeşte nimic.58

Vedem că milostenia era preţuită încă din Vechiul Testament, iar fapta milosteniei era încă de pe atunci una dintre cele mai plăcute înaintea lui Dumnezeu: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.” (Isaia 58, 6-7).

Dacă vrea cineva să dea ajutor celui sărac doar pentru văzul oamenilor acela nu este pătruns de dragostea adevărată faţă de aproapele, pentru că în felul acesta îl umileşte pe cel sărman, căruia îi dă şi îl jigneşte profund în sentimentele sale de demnitate personală. 59 Dacă oferă

56 Ibidem57 Pr. Constantin Karaisaridis, Sfântul Nicodim Aghioritul şi activitatea sa în domeniul liturgic, teză de doctorat în teologie (partea I), în Studii Teologice, anul 1987, nr. 1, p. 2958 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, anul 1992, p. 11059 Ibidem, p. 111

cineva ajutorul săracilor în asemenea condiţii nu mai poate fi numită milostenie, ci mai mult o faptă de mândrie, de orgoliu al celui care dăruieşte, trâmbiţând ca să fie văzut de oameni. Acesta se mulţumeşte cu lauda din partea oamenilor şi nu-şi doreşte răsplătirea veşnică.60

Prin cuvintele Mântuitorului care spune să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, trebuie să înţelegem că milostenia trebuie făcută fără martori, fără trâmbiţe ci în taină. Făcând milostenie în felul acesta, Mântuitorul ne asigură de răsplată din partea Tatălui Ceresc, care vede tot ceea ce se petrece în ascuns.61

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre milostenie că este una dintre cele mai mari fapte pe care le poate face omul. Milostenia înseamnă „a dărui”, iar „a dărui” înseamnă faptă. Faptele sunt dovada dragostei faţă de semeni, acordul inimii, fără de care având doar acordul minţii, creştinul este incomplet. „Dacă faptele lipsesc, numele de creştin nu poate folosi la nimic”62, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

În concepţia Sfântului Ioan, milostenia face pe om asemenea lui Dumnezeu. Puterea acesteia nu poate fi egalată de nimic; milostenia este cea mai mare virtute.63 Importanţa milosteniei decurge din faptul că, prin ea ne simţim toţi în unitate, în comuniune, prin milostenie ne dovedim toţi un trup, depăşind ceea ce în mod normal acordăm numai fraţilor, rudelor, urcând până la

schimbarea tuturor în rudenii spirituale. SEMN

Sfântul Ierarh Nicolae era foarte milostiv faţă de săraci şi faţă de cei aflaţi în suferinţă, toată viaţa sa trăind-o sub îndemnul Mântuitorului care spune: „Fiţi milostivi, aşa cum şi Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 36). Oriunde era solicitat, Sfântul Ierarh răspundea prompt şi de multe ori intervenea în situaţii grele fără să fie solicitat, atât de mare era milostivirea sa faţă de semenii suferinzi. Nu se sfia să intervină pentru cei asupriţi şi obidiţi, ci cu multă îndrăzneală se implica în ajutorarea lor.

Pe când păstorea, Sfântul Ierarh Nicolae a avut grijă de credincioşii săi păzindu-i în pace şi ferindu-i de rătăcirile eretice. A risipit toate capişitile idoleşti şi duhurile cele viclene şi rele nu au putut răbda venirea Ierarhului: „Scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau izgonite şi biruite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, lui Hristos arhiereu.”64

Sfântul Ioan Milostivul, Patriarh al Alexandriei a fost un mare practicant al milosteniei. Oriunde era nevoie de ajutor, Sfântul Ioan trimitea care pline de hrană celor înfometaţi, iar pe cei săraci, aflaţi în suferinţă şi obidiţi îi sprijinea în necazurile lor. Sfântul Ioan era „hrănitorul celor

60 Ibidem, p. 11261 Idem, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, anul 1972, nr. 1, p. 5-662 Antonie Plămădeală, Învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur despre slujire, în „Studii Teologice”, anul 1972, nr. 5-8, p. 40063 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon, ale Sfântului Apostol Pavel, Editura „Nemira”, Bucureşti, anul 2005, p. 18364 Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Episcopiei Romanului şi Huşilor”, anul 1993, p. 133

flămânzi, dătător bogat celor ce au trebuinţă, izvor al milostivirii, fântâna milei, sprijinirea celor căzuţi, ocrotitorul văduvelor, cercetătorul bolnavilor, îmbrăcămintea celor goi, părintele sărmanilor, îndreptarea celor căzuţi, acoperământ mântuitor celor străini, mângâierea celor ce plâng, apărătorul celor nedreptăţiţi, izbăvitorul celor neştiutori.”65

Sfântul Cuvios Samson, numit şi „primitorul de străini”, din dragoste pentru cei aflaţi în suferinţe, deprinsese meşteşugul doctoricesc. „Încă din tinereţe, Sfântul Samson, s-a arătat aplecat spre milostenie şi spre ajutoararea celor sărmani, şi-a împărţit averea rămasă de la părinţi dăruind-o celor săraci, şi-a eliberat robii şi se bucura, împlinind porunca lui dumnezeu şi vieţuind ca un sihastru. Ajutorarea celor săraci a fost bucuria cea mai mare a vieţii sale.”66

Sfânta Cuvioasă Melania Romana, s-a străduit întotdeauna să împlinească toate poruncile evanghelice. „Milostenia o săvârşea ca şi cum ar fi nădăjduit să fie miluită doar pentru aceasta, după cuvântul Domnului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Şi pe lângă faptul că a adus lui Dumnezeu toate ale sale, îi ajuta şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Tocmai de aceea mulţi dintre iubitorii de Hristos încredinţau banii lor Sfintei Melania ca unui iconom credincios şi înţelept, iar Cuvioasa îi împărţea cu credincioşie şi chibzuinţă după rugămintea celor care îi dăduseră.”67

Sfânta Cuvioasă Olimpiada Diaconiţa, dispunea liber de imensa sa avere. S-a folosit de acest lucru pentru a putea săvârşi acte excepţionale de milostenie. A înfiinţat la Constantinopol prima comunitate ascetică feminină, prima mânăstire de maici cu 250 de vieţuitoare. Sfânta Cuvioasă Olimpiada devine celebră în tot imperiul prin bunătatea sa fără limite, împărţindu-şi averile în favoarea Bisericii, ajutând cu danii uriaşe pe clericii ortodocşi care făceau apel la Sfânta Cuvioasă. „ Pe toate ea le-a încredinţat lui Dumnezeu, şi cu mână darnică le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă: vieţuitorilor în pustie, mânăstirilor, caselor de săraci, bolniţelor, bisericilor, sărmanilor, caselor primitoare de străini, celor ce se primejduiau în sărăcie, văduvelor, celor întemniţaţi, tuturor le trimitea milostenie şi multe ţări se umpleau de dărnicia sa. Sfânta Cuvioasă, însă, chiar dacă avea averi imense, şi-a trăit viaţa în post şi rugăciune, robindu-şi trupul său duhului.”68

65 Mineiul pe noiembrie, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, anul 2005, p. 19066 Proloagele, volumul I, Editura „Bunavestire”, Bacău, 1999, p. 37467 Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura „Mânăstirea Sihăstria”, Neamţ, anul 2005, p. 60068 Vieţile Sfinţilor, volumul XI, luna iulie, Tipografia „Gutenberg Joseph Göbl”, Bucureşti, anul 1905, p. 1212