ROMÂNIAMINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII SI INOVĂRII

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

ROLUL PATRIARHULUI SEVER DE ANTIOHIA ÎN LUPTELE

MONOFIZITE

Referat

COORDONATOR:

PR. PROF. UNIV. DR. NICOLAE CHIFĂR

CANDIDAT:

DRD. VLAD SERGIU MARCEL

1

Rolul patriarhului Sever de Antiohia in luptele

monofizite

Imperiul Roman de Răsărit, numit din secolul VII Imperiul Bizantin, începând cu secolul

V a intrat într-o puternică transformare politică şi religioasă. Credinţa creştină, cultura greacă, şi

structura politica a Imperiului Roman reprezintă fundamentele pe care s-a ridicat Imperiul

Roman de Răsărit. Imperiul era unul multinaţional şi nu era bine consolidate pentru că în cadrul

său erau popoare diferite cu limbi şi culturi diferite, singurul element, care unea aceste popoare,

fiind Ortodoxia.

1. Contextul apariţiei monofizismului

Ereziile hristologice încep să tulbure viaţa Bisericii începând din secolul al IV-lea. Ele au

început să fie dezbătute mai întâi la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431. Aceste

dispute au continuat la “sinodul tâlhăresc” de la Efes, din anul 449 şi la Sinodul IV Ecumenic de

la Calcedon, din anul 451, la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol din anul 553, încheindu-

se la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol, din perioada 680 -681.

Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes a condamnat exagerările raţionaliste ale şcolii

antiohiene , denaturate şi mai mult de Nestorie, patriarhul Constantinopololui. Nestorie a mers

atât de departe cu afirmaţiile sale, încât a ajuns să afirme că în persoana lui Hristos existau două

persoane, diminuând atât de mult rolul firii divine, încât Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria

2

era numai “Născătoare de om” -cel mult adică o

“Născătoare de Hristos” şi în niciun caz “Născătoare de Dumnezeu” - aşa cum ne

învaţă Sfânta Scriptură.

Condamnarea lui Nestorie, care prin formaţia sa teologică aparţinea şcolii antiohiene, a

nemulţumit episcopii orientali, care se aflau sub jurisdicţia Antiohiei, astfel că după anul 431

mulţi nestorieni nemulţumiţi de stăpânirea bizantină au trecut în Persia, unde au fost bine primiţi

şi toleraţi datorită sentimentelor de duşmănie ale perşilor faţă de Imperiul roman de Răsărit. În

Persia, nestorienii şi-au înfiinţat o şcoală la Nisibe, creându-se un cadru prielnic, dându-le astfel

posibilitatea să se extindă în Mesopotamia, Arabia, Turchestan, India, dar şi în China de vest.1

Sinodul de la Efes poate fi considerat o victorie a şcolii teologice alexandrine asupra

şcolii teologice antiohiene. Această victorie a adus asupra creştinismului o nouă primejdie, la fel

de mare ca nestorianismul, pentru că exista riscul de a se ajunge la extrema opusă. Această nouă

încercare pentru biserică fiind erezia monofizită. Erezia nou apărută evidenţia doar firea

dumnezeiască, afirmând că Hristos avea o singură fire, cea divină, care o absorbise în întregime

pe cea umană, aşa cum o picătură de apă este absorbită şi se pierde în imensitatea mării.

Cel care a pus bazele acestei erezii a fost Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol care

avea temeinice cunoştinţe teologice şi se făcuse remarcat în lupta contra ereziei nestoriene. Dar

Eutihie a dus la extrem învăţătura susţinută de şcoala alexandrină despre unirea celor două firi în

persoana Mântuitorului, învăţătură susţinută şi de Sfântul Chiril al Alexandriei.

1 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970, p.180

3

2. Sinodul Ecumenic de la Calcedon

a. Sinodul tâlhăresc de la Efes

Învăţătura greşită a arhimandritului Eutihie producea mare tulburare în lumea creştină.

Astfel că, în anul 448, Eutihie este chemat la curtea imperială pentru a-şi expune doctrina sa

într-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448. După multe ezitări la data de 22 noiembrie

arhimandritul Eutihie a mărturisit: „recunosc că înainte de unirea dumnezeirii cu umanitatea

Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”2. În urma acestei

mărturisiri, Eutihie este anatematizat pentru erezie, de către membrii sinodului pentru că: „şi

Cuvântul trup S-a făcut”3, aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan şi cum adaugă Sfântul

Apostol Pavel: „căci (Hristos) trebuia să fie întru toate asemenea fraţilor săi”4 .

Nemulţumit de decizia episcopilor participanţi la Sinod, Eutihie apelează la papa Leon I

al Romei şi la patriarhul Dioscor al Alexandriei, în persoana căruia a găsit un apărător înfocat.

Spre deosebire de Patriarhul Dioscor, papa Leon I cunoscând foarte bine învăţătura lui Eutihie,

la data de 13 iunie 449, scrie epistola dogmatică Epistola dogmatica ad Flavianum, adresată

patriarhului Flavian al Constantinopolului. În această epistolă, papa expune învăţătura ortodoxă

despre cele două firi din persoana Mântuitorului şi accentueazăfaptul că hotărârea sinodului din

anul 448 este cât se poate de dreaptă.5

Datorită tulburării produse de erezia lui Eutihie, s-a luat decizia să se convoace un sinod

ecumenic în luna august 449.

Eunucul Hrisafie, fiul lui Euthie, a făcut tot posibilul ca adversarii lui Eutihie să nu

ajungă la sinod, dar totuşi, pentru a-i da caracter ecumenic sinodului, i-a primit pe patriarhul

Flavian şi pe delegaţii papei Leon cel Mare.

2 J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio,, Paris –Leipzig, 1901, t. VI, 744, 3 Biblia sau Sfânta Scriptură, E. I. B. M. al B.O.R., Bucureşti 1991, Ioan I, 144 Idem , Evrei II, 175 Idem, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti 2004, p. 157-158

4

Sinodul s-a ţinut la Efes, între 8 august şi 22 august 449, în biserica Sfânta Maria unde se

ţinuse şi Sinodul III ecumenic care a avut loc în anul 431. Preşedintele sinodului din anul 449 a

fost susţinătorul lui Eutihie, patriarhul Dioscor al Alexandriei. Acesta avea o fire despotică şi

violentă. Eunucul Hrisafie i-a dat şi o puternică gardă de soldaţi pe lângă care patriarhul Dioscor

şi-a adus şi un grup de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi) înarmaţi cu ciomege.

Soldaţii şi ceata lui Dioscor i-au împiedicat pe delegaţii papei Leon şi pe ceilalţi apărători ai

credinţei să ia cuvântul, astfel că s-a aprobat monofizismul, fiind condamnat diofizismul, adică

existenţa celor două firi în persoana Mântuitorului.

Patriarhul Flavian este înlăturat din scaun iar după trei zile moare din cauza brutalităţilor

suferite de la arhimandritul Barsauma. Toţi ceilalţi acuzatori ai lui Eutihie: Eusebiu de

Dorileum, Teodoret al Cirului şi Ibas de Edesa au fost condamnaţi ca nestorieni, iar Domnus,

episcopul Antiohiei, a fost înlăturat din scaun şi închis într-o mănăstire. Delegaţii papei abia au

scăpat cu fuga din mâna călugărilor şi parabolanilor lui Dioscor al Alexandriei.6

Papa Leon cel Mare, aflând despre cele petrecute la Efes, de la delegaţii săi, a respins

hotărârile sinodului condus de Dioscor al Alexandriei printr-un sinod convocat la Roma şi l-a

numit sinod tâlhăresc7, nume care i-a rămas în istorie.

b. Sinodul Ecumenic de la Calcedon

În urma Sinodului tâlhăresc din anul 449, Biserica era împărţită, iar această situaţie nu

putea să rămână aşa, pentru că Imperiul Roman de Apus în frunte cu Leon al Romei intrase într-o

adevărată schismă cu Imperiul Roman de Răsărit, pentru că nu recunoscuse hotărârile sinodului

de la Efes.

Cu toate că Leon ceruse în repetate rânduri împăratului Teodosie să convoace un nou

sinod ecumenic, care să aibe loc în Italia, pentru a nu mai fi întâmpinate problemele de la

6 Ibidem 7 Prof. T. M. Popescu, Pr. T . Bogdae, Gh. Stănescu, Istoria bisericească universal, vol. I, Bucureşti 1956, p. 235

5

sinodul tâlhăresc, totuşi împăratul a recunoscut sinodul condus de Dioscor şi nu a dat un răspuns

afirmativ cererilor papei.8

La data de 28 iulie 450 împăratul Teodosie a murit în urma unui accident de călărie, iar

la conducerea imperiului îi urmează sora sa, Pulcheria şi soţul său, generalul Marcian. Noii

conducători ai imperiului hotărăsc să convoace un sinod ecumenic în scopul remedierii situaţiei

cauzate de sinodului tâlhăaresc. În acest mod, s-a ajuns la convocarea Sinodului de la

Calcedon –al patrulea Sinod Ecumenic –la ale cărui şedinţe au participat între 520 şi 630 de

episcopi.

Acuzaţiile, care au fost aduse patriarhului Dioscor, erau numeroase. Mai ales că toţi

apărătorii doctrinei ortodoxe care fuseseră nedreptăţiţi de el, au prezentat sinodului ecumenic

plângeri şi mărturii împotriva lui, motiv pentru care a şi fost înlăturat din scaunul episcopal.

În şedinţa a cincea a sinodului din data de 22 octombrie 451, s-a stabilit învăţătura

bisericii despre raportul dintre cele două firi ale persoanei Mântuitorului Hristos care are

următoarea formulare: „noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul

nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ca Dumnezeu, El s-a născut

din Tatăl mai înainte de toţi vecii, fiind întru toate asemenea Tatălui, iar ca om s-a născut din

Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi este întru toate asemenea nouă, afară de

păcat... Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip

neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum

distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o

singură persoană şi un singur ipostas”9

Doctrina stabilită la sinodul de la Calcedon, referitoare la unirea ipostatică a celor două

firi în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, are o mare însemnătate pentru întreaga operă

mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze

8J.P.. Migne, Patrologiae cursus completes, series latina, 54, col. 821-895, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Definiţia dogmatic de la Calcedon, Ortodoxia, 1951, Nr. 3, p.390-3919 Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951), nr. 4, p. 587; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în Ortodoxia, 1965, nr. 1, p. 44-82; Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi acceptarea ei în Biserica Ortodoxă Orientală, în Ortodoxia , 1969, nr. 4, p. 499-506; Prof. N. Chiţescu, Formula o singură fire întrupată a Logosului lui Dumnezeu, în Ortodoxia, 1965, nr. 3, p. 295-307

6

mântuirea oamenilor, şi numai fiind om adevărat, reprezentând întreaga omenire, El putea să se

aducă jertfă pe cruce în vederea mântuirii tuturor oamenilor.

c. Urmările sinodului IV ecumenic

Aşteptările sinodului de la Calcedon erau păstrarea căii de mijloc între cele două şcoli

teologice, cea antiohiană şi cea alexandrină. Astfel, împăratul Marcian a confirmat hotărârile

luate la Calcedon, prin mai multe legi, care făceu obligatorie supunerea faţă de hotărârile

sinodului de la Calcedon pentru toţi locuitorii imperiului, interzicând atât clericilor, cât şi

laicilor, să mai discute problemele discutate la aceste teme.10

Cu toate măsurile luate pentru apărarea sinodului de la Calcedon, nemulţumirile au

apărut în scurt timp. Formula dogmatică de la Calcedon, în loc să liniştească spiritele şi să aducă

pacea, a provocat o nouă aprindere a discuţiilor şi disputelor hristologice care s-au prelungit până

la sfârşitul secolului VII. Urmaşii şcolii alexandrine, simţindu-se jigniţi de înfrângerea suferită la

Calcedon, au început să afirme că, prin hotărârile sinodului de la Calcedon nu s-a făcut altceva,

decât să se restabilească erezia nestoriană care se opunea doctrinei Sf. Chiril al Alexandriei, unul

dintre principalii reprezentanţi ai şcolii alexandrine. Monahii din Siria şi Palestina, împreună cu

cei din Egipt, au început să acuze sinodul de la Calcedon de nestorianism şi au reuşit să-i atragă

de partea lor pe credincioşii celor trei patriarhii apostolice: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul,

punându-se astfel început Bisericii eterodoxe monofizite.11

J. Lebon, cercetând monofizismul susţin că acesta nu poate fi considerat sinonim cu

eutihianismul, pentru că monofizismul eutihian este o formă exagerată a monofizismului , numit

şi monofizism real, spre deosebire de monofizismul acceptat de reprezentanţii bisericii egiptene,

siriene şi armene, care este numit monofizism moderat sau monofizism verbal reprezentat de

10 P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval, De la mort de Theodose a l`election de Gregoire le Grand. (Histoire de l`Eglise depuis les origines jusqu`a nos jours, publiee sous la direction de Aug. Fliche et V. Martin), t. IV, Paris, 1937, p. 276, n.211 Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951), nr. 4, p. 588

7

patriarhul Sever de Antiohia. Această deosebire a fost făcută de unii împăraţi şi Patriarhi ai

Bizanţului, chiar în focul luptelor hristologice.12

Împăraţii din Bizanţ, după moartea lui Marcian, din anul 457, au încercat să obţină

împăcarea cu partida monofizită, obligându-i pe ortodocşi să facă difrite concesiuni de ordin

dogmatic.

Prin venirea pe tronul imperiului a lui Leon I Tracul (457-474), situaţia monofiziţilor din

imperiu s-a schimbat. Noul împărat era străin de complexitatea problemelor religioase, iar în

aceste condiţii, monofiziţii au devenit tot mai turbulenţi, ei reuşind să răstoarne patiriarhii

ortodocşi din Antiohia, Alexandria şi Ierusalim, punând în locul lor patriarhi monofiziţi.

La Alexandria, patriarhul ortodox Proteriu a fost înlocuit în anul 457 cu monofizitul

Timotei Elur (457-477). Acesta a convocat un sinod prin care l-a condamnat pe papa Leon cel

Mare al Romei, pe patriarhul de Constantinopol Anatoliu şi pe patriarhul Vasile al Antiohiei,

apoi a inceput să-i persecute pe ortodocşi.13 Clericii persecutaţi s-au plâns împăratului, trimiţând

plângerea lor la acesta printr-o delegaţie alcătuită din paisprezece episcopi însoţiţi de câţiva

clerici alexandrini. Timotei Elur, la rândul său a trimis şi el la Constantinopol câţiva episcopi

care să prezinte împăratului un memoriu favorabil cauzei sale.14

În faţa acestei situaţii, împăratul a dorit pentru început să convoace un nou sinod, pentru

a revizui hotărârile sinodului de la Calcedon, dar la sfatul patriarhului Anatoliu al

Conatantinopolului împăratul a decis să facă doar o consultare a episcopilor din imperiu asupra

următoarelor probleme:

1. Este necesar să menţină Sinodul de la Calcedon?

2. Timotei Elur, ales patriarh de monofiziţii din Egipt, trebuie recunoscut ca patriarh al

Alexandriei?

12 J. Lebon, Le monophysisme Severien. Etude historique, literraire et theologique sur la resistance monophysite au concile de Chalcedone jusqu`a la constitution de l`Eglise jacobite, Louvain, 1909 apud J. Tixeront , Histoire des dogmes dans l`antiquite chretienne, VII-e ed., III-e t. : La fin de l`age patristique, Paris, 1928, p. 112-11313 Zaharia Retorul, Istoria bisericească, IV, III, IV, apud P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval, op. cit., t. IV, p.281, nota 114 Evagrie, Istoria bisericeasacă, II, 8, în P.G LXXXVI, 2524-2528.A

8

Împăratul s-a consultat şi cu cei mai de seamă pustnici ai vremii, Simeon Stâlpnicul,

Iacob de Cir şi Varadat, după cum ne dă mărturie tot Evagrie.15 Răspunsul primit de Leon I tracul

a fost foarte clar şi în favoarea sinodului de la Calcedon. La această consultare au participat peste

1600 de episcopi care au recunoscut sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox şi ecumenic.

Datorită faptului că Timotei Elur nu înceta activitatea împotriva sinodului de la Calcedon, în

anul 459 a fost exilat la Gangra, în Paflagonia, şi apoi, în anul 465, a fost trimis în exil la

Cherson, în Crimeea unde a rămas până în anul 475.16

Lui Leon Tracul, la tronul imperiului, i-a urmat ginerele său, Zenon Isaurul. Acesta a

condus imperiul pentru puţin timp, din luna noiembrie a anului 474, până la 9 ianuarie 475, când,

în urma unei răscoale de la palat, a fost înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi, motiv pentru care imediat după urcarea sa pe tronul

imperial l-a chemat pe Timotei Elur din exil, la Constantinopol. Patriarhul Acachie a avut o

atitudine rezervată faţă de Timotei Elur.

În anul 476, împăratul Vasilisc, la îndemnul lui Timotei Elur, a dat o enciclică cu

conţinut monofizit, al cărei text l-a păstrat istoricul Evagrie.17 Vasilisc a fost primul împărat

creştin care a dat un act de credinţă.18

Enciclica lui Vasilisc aproba doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei despre cele două

firi, dar condamna Sinodul de la Calcedon şi Scrisoarea dogmatică sau Tomul papei Leon cel

Mare către Flavian al Constantinopolului. Totodată, ea condamna pe cei ce negau că Iisus

Hristos, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat cu adevărat şi S-a făcut om în sânul

Sfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh, ci îşi închipuiesc că El

a avut doar un trup aparent, fantastic, un trup coborât din cer.19

Enciclica lui Vasilisc a făcut ca monofiziţii din imperiu să devină tot mai mulţi şi mai

puternici în imperiu. Cu toate acestea, patriarhul Acachie a refuzat să semneze Enciclica lui

15Ibidem , 2529 B16 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970, p.187-18817 Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2600-2604 B18 G. Ostrogorsky, Histoire de l`Etat byzantin, trad. Francaise de J. Gouillard, Paris 1956, p. 93-94 19 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970, p.190

9

Vasilisc şi avea o atitudine prin care îi îndemană pe credincioşi să păstreze hotărârile sinodului

de la Calcedon. Atitudinea sa avea un caracter religios, dar şi politic, fiindcă se baza şi pe faptul

că Zenon, fostul împărat se apropia cu trupele sale de Constantinopol. Astfel, Evagrie scria în

Istoria bisericească că „Acachie măgulea pe suveranul de ieri şi de mâine”20

Văzând că situaţia politică începe să-i devină potrivnică, în anul 476 Vasilisc retrage

Enciiclica monofizită şi a publică o Antienciclică cu conţinut ortodox, prin care restabilea

credinţa ortodoxă definită la Calcedon şi dădea toate drepturile patriarhului de Constantinopol.

Textul Antienciclicei era următorul:

„Împăraţii Cesari Bsilisc şi Marcu

Hotărâm ca credinţa cea apostolică şi ortodoxă, care de la Început a înflorit în Bisericile

soborniceşti, care s-a răspândit până în împărăţia noastră şi stăpâneşte şi în timpul nostru, şi

care va trebui să stăpânească, în care noi am fost botezaţi şi am crezut, numai aceasta să

rămână nevătămată şi nezdruncinată, şi aşa să se vieţuiască continuu, şi nici decum în alt fel , în

toate bisericile cele soborniceştişi apostolice ale ortodocşilor.

Pentru aceasta, poruncim ca toate cele ce s-au făcut în timpul domniei noastre din

pricina credinţei sau a disciplinei bisericeşti, fie enciclice, fie alte scrisori, să fie înlăturate şi

abrogate. Nestorie şi Eutihie şi oroce altă erezie precum şi toţi care înţeleg ca aceştia să fie

loviţi cu anatema. Nu voim să se ţină cu privire la acest subiect, nici sinod, nici vreo altă

cercetare ci să rămână toate statornice şi nezdruncinate.

Poruncim, de asemenea, să se înapoieze preacinstitului şi presfinţitului patriarh şi

arhiepiscop Acachie provinciile în care avea dreptul de hirotonie, Scaunul acestei strălucite

cetăţi împărăteşti, preadar, după moartea lor să nu se aducă nici o ştirbire Sfântului Scaun al

acestei strălucite cetăţi împărăteşti, cu privire la dreptul de hirotonie.

Nimeni să nu se îndoiască că acestă hotărâre împărătească a noastră nu are putere de

lege”21

20 Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2608 A21 Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2609-2612 AB, apud Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970, p.192-193

10

La scurt timp de la publicarea Antienciclicei sale, Vasilisc a fost nevoit să părăsească

tronul imperial, căci Zenon în luna septembrie a anului 476, intra tirumfător în Constantinopol.

Vasilisc şi familia sa au fost prinşi şi trimişi în Capadocia, unde au fost omorâţi.

După ocuparea tronului, Zenon care se sprijinise pe calcedonieni pentru a reveni la tron, a

fost nevoit să le dea câştig de cauză acestora şi a dta o lege prin care a anulat toate măsurile luate

de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Patriarhii monofiziţi au fost înlăturaţi din scaune şi

înlocuiţi cu unii ortodocşi. Patriarhul monofizit Timotei Elur al Alexandriei a fost condamnat la

exil, dar fiind bătrân şi bolnav a fost lăst să moară în pace, fapt care s-a şi întâmplat la puţin timp

după înştiinţarea exilului, la 31 iulie 477.

Cu venirea la tron a lui Zenon (476-491) ni se oferă posibilitatea să constatăm

însemnătatea sinodului de la Calcedon fiindcă atât împăratul, cât şi patriarhul Acachie nu mai

apără cu înflăcărare hotărârilor acestui sinod. Acest sinod nu a fost niciodată susţinut cu toată

sinceritatea. Duchesne spune „s-ar putea spune orice despre slăbiciunea de caracter, dar nu e mai

puţin adevărat că, dacă învăţătura de la Calcedon ar fi fost alipită de suflet, s-ar fi găsit undeva

în episcopat un grup serios de apărători.”22

Această atitudine era dictată de interesle politice ale acelor vremuri. Zenon cu toată

simpatia pe care o avea pentru ortodocşi cu sprijinul cărora revenise pe tronul imperial, el şi-a

dat seama că monofiziţii reprezentau în imperiu un element religios şi politic din ce în ce mai

puternic de care trebuia să ţină sema, dacă dorea să menţină stabilitatea tronului, liniştea şi

unitatea imperiului pentru o perioadă îndelungată de timp. Drept urmare, Zenon a considerat că

a venit momentul ca să facă ceva pentru a înfrâna tendinţele centrifuge ale proviinciilor orientale

ale imperiului.

Pe de altă parte, patriarhul Acachie al Constantinopolului se gândea că nu ar fi imposibil

să se restabilească pacea religioasă a Orientului cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor mai

ales că Zenon avea tot interesul să asigure pacea religioasă a imperiului. El aştepta momentul

favorabil pentru a face monofiziţilor propunerile necesare.

Momentul aşteptat pentru împăcarea cu monofiziţii s-a ivit curând, când bătrânul patriarh

al Alexandriei, Timotei Salafaciol moare. Astfel, poporul şi împăratul nu-l acceptă pe Ioan Talaia

22 L. Duchesne, Histoire anciene de l`Eglise, vol. III, Paris 1911, p. 500

11

cel care a fost propus de ortodocşi să preia scunul patriarhal al Alexandriei, ci sprijinit de

patriarhul Acachie al Constantinopolului îl propune şi-l numeşte patriarh pe Petru Mong. Ioan

Talaia fuge la Roma pentru a cere sprijinul papei, şi pentru a putea să lupte contra lui Acachie.

În acest context politico-religios, la sfatul lui Acachie al Constantinopolului, Zenon dă în

luna octombrie a anului 482, Henoticonul –edict de unire sau de împăcare- care a servit drept

lege normativă pentru conducerea problemelor bisriceşti din timpul împăraţilor Zenon (474-491)

şi Anastasie (491-518) adică până la urcarea pe tron a lui Iustin I (518-527).

Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie şi de Petru Mong, la 24 octombrie 482,

apoi a fost citit publicului. Creştinii nu au primit aest act de unire aşa cum se aşteptau cei care îl

propuseseră. Din contră, putem spune că acum în loc de două partide, ortodoxă şi monofizită, a

mai apărut cea a creştinilor moderaţi care primiseră henoticonul. Acest act pare a fi unul ortodox

pentru că prin el se anatematizau Nestorie şi Eutihie, se afirma Divinitatea şi umanitatea în Iisus

Hristos, se admiteu cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei, dar se evitau

termenii o fire susţinut de monofiziţi şi două firi susţinut de ortodocşi, aşa cum stabilise Sinodul

de la Calcedon.23

Formula de împăcare propusă de Henoticon a avut urmări care s-au simţit în întreaga

biserică căci, în loc să aducă pacea între ortodocşi monofiziţi, a adâncit şi mai mult certurile, ba

mai mult a dus chiar la ruperea legăturilor de comuniune dintre Biserica Răsăritului şi Biserica

Apusului. Această rupere, dintre cele două biserici, a purtat numele de Schisma acachiană. Papa

Felix al III-lea a convocat, la data de 28 iulie 484, un sinod prin care a depus pe legaţii papali

Misenus şi Vitalis, a reânnoit condamanrea lui Petru Mong şi şi a anatematizat şi depus pe

patriarhul Acachie, patriarhul Constantinopolului. Actele sinodului nu se mai păstrează, dar

există o scurtă sentinţă dată şi semnată doar de papa Felix împotriva lui Acachie. O nouă

excomunicare a lui Acachie de către papa Felix al Romei a fost dată la data de 5 octombrie 485

în cadrul unui sinod convocat cu ocazia alungării patriarhului ortodox Calandion al Antiohiei din

porunca împăratului Zenon.24

23 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit, p.19424 Idem, p. 195-196

12

La rândul său, patriarhul Acachie a răspuns la anatematizarea papei prin ştergerea

numelui lui Felix al III-lea din diptice şi întrerupând orice legături cu Roma. În aceste

împrejurări a început schisma acachiană care a durat aproape 35 de ani (484-519).25

În acest context, în anul 491 vine la conducerea imperiului Anastasie (491-518). În

timpul acestuia s-a încercat să se refacă legăturile dintre cele două biserici, dar fără succes, căci

efectele schismei acachiene au fost mari, în această perioadă înregistrându-se multe lupte,

neînţelegeri şi tulburări. Criza monofizită s-a accentuat între anii 513 -514 când a avut loc revolta

generalului Vitalian din Zaldapa, cetate din Scythia Minor, născut în 370. Acesta era susţinător al

ortodocşilor şi a atacat de trei ori Constantinopolul, pentru a impune Ortodoxia în capitala

imperiului. Revolta l-a făcut pe Anastasie să promită că va pune în aplicare hotărârile Sinodului

de la Calcedon şi va restabili pacea dintre Biserica Răsăritului şi Apusului. Dar, după ce

împăratul a scăpat de presiunea lui Vitalian, nu şi-a mai ţinut făgăduinţa.26

La 9 iulie 518, a preluat conducerea imperiului împăratul Iustin I (518-527) originar din

Illyricum, apărător convins al Sinodului de la Calcedon. Venirea sa pe tronul imperial a însemnat

revenirea la Ortodoxie şi încetarea schismei acachiene.27

3. Rolul patriarhului Sever de Antiohia in luptele monofizite

a. Începutul activităţii lui Sever

Sever s-a născut în oraşul Sozoplis, din Pisidia28, dintr-o familie distinsă, tatăl său făcând

parte din Senatul Oraşului. Descindea „din acel Sever care a fost episcop de Sozopolis în timpul

primului Sinod din Efes, contra nelegiuitului Nestorie”.29După moartea tatălui său, mama sa

rămasă văduvă, îl trimisese cu doi fraţi ai săi mai mari la Alexandria, pentru a studia gramatica şi

25 Idem,, p. 197-20326 Ibidem, 27 Ibidem28 Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever, Apud M.A. Kugener, Vie de Severe par Zacharie le Scholastique, Paris 1900, p. 78; R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 1029 R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 11; Athanasius, The conflict of Severus, patriarch of Antioch apud Patrologia Orientalis, tom II, p . 592. Autorul ne spune că tatăl său ar fi slujit lui Sever iar un bunic al acestuia era din partea lui

13

retorica greacă şi romană. În acea vreme, Alexandria era cel mai mare centru cultural, iar

universitatea de acolo şi era prima din lume pentru învăţământul filosofic. Filosofia ce se preda

acolo era cea aristotelică. Renumele profesorilor Neraiskos şi Herapollon, din sec. V, atrăseseră

studenţi din tot Orientul. Alexandria a fost ultima cetate a păgânismului cultural.30

Sever, împreună cu fraţii săi, a studiat pe lângă sofistul Ioan, apoi pe lângă Sopater ,

renumit în retorică. Se remarcă de la început prin dragostea pentru ştiinţă şi în acelaşi timp prin

viaţa sa ascetică. „De la început remarcăm şi admirăm -spune prietenul şi biograful său Zaharia

–fineţea spiritului minunatului Sever, precum şi dragostea lui pentru ştiinţă. Eram miraţi de a

vedea cum în scurt timp , el învăţase să se exprimecu eleganţă, dedându-se cu asiduitate studiului

preceptelor vechilor retori şi forţându-se de a imita stilul lor strălucitor şi îngrijit. Spiritul său nu

se ocupa decât de aceasta şi nicidecum de ceea ce seduce de obicei tinereţea. El se consacră în

întregime studiului, depărtându-se prin zelul său de orice spectacol blamabil”31

Acestea erau preocupările tânărului Sever. Chestiunile religioase nu făceau încă parte din

preocupările lui. De altfel, după obiceiul ţării sale, nu era decât catehumen, şi dacă dăm crezare

acuzatorilor săi, el nu se preocupa de dogmele creştine, ci de magie.32

Între timp, Sever se împrietenise cu Zaharia şi cu prietenii şi cunoscuţii săi creştini.

Acesta îl îndeamnă să citească în locul păgânului retor Libaniu, pe Sfântul Vasile cel Mare, dar şi

pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Când Sever citeşte din autorii indicaţi, rămâne profund

impresionat, ba chiar face elogiul scrisorilor Sfântului Vasile adresate lui Libaniu.33 Voind să se

30 J. Maspero, Histoire des Patriarches d`Alexandre depuis la mort de l`emereur Anastase jusqu`a la reconciliation des eglise jacobites, Paris, 1923, p.731 Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever, Apud R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 11-1232 Această acuzaţie i-a fost adusă înainte de a fi ales patriarh. De aceea Zaharia, avocat în Constantinopol, prietenul lui Sever în lucrarea sa despre viaţa acestuia, închină mai mult de jumătate din ea acestei probleme pentru a evidenţia şi încredinţa pe totţi că Sever nu s-a ocupat niciodată de magie şi vrăjitorie. Zaharia povesteşte , cum el şi cu prietenii din cercul lor au dus , atât în Alexandria cât şi în Beirut, o luptă continuă contra celor care se ocupau cu aşa ceva. Au sfărâmat şi ars în manifestaţiile lor idolii şi cărţile de magie. Sever, făcând parte şi el din cercul lor şi-a dat mereu asentimentul , dar nu a participat activ, fiind liniştit şi ocupat cu studiul, dar i-a ajutat mult prin sfatul săude aceea autorul acestor afirmaţii şi calomnii trebuie să roşească de ruşine. –Zaharia Retorul, op. cit. P. 6433 Atanasius acre ne dă şi el date biografice despre Sever afirmă că întoarcerea sa către scrierile creştine se datorează unei minuni căci i s-a arătat martirul Leonţiu care i-a spus că misiunea sa este de a distruge pe eretici şi pe „copiii lui Nestoriecare sunt copiii diavolului” –Patrologia Orientalis , tom II, p. 594-595

14

consacre avocaturii, Sever pleacă din Alexandria, la Beirut, în Fenicia, pentru a audia cursul

renumitului profesor Leonţiu.34

Însă după puţin timp soseşte în oraşul Beirut şi prietenul său Zaharia. Acesta ne

povesteşte cum îşi petreceau ei timpul la Beirut. Astfel, în fiecare sâmbătătă după-amiază şi în

fiecare duminică, citeau din Sfinţii Părinţi: Vasile, Grigorie, Atanasie şi Chiril. Au citit

Hexaemeronul Sfântului Vasile, cuvântările şi scrierile acestuia, apoi tratatul adresat lui

Amfilohie şi cuvântarea către tineri de unde au învăţat cum să se folosească de filosofii păgâni, şi

apoi au trecut la scrierile Sfinţilor Grigorie, Ioan şi Chiril. 35 Pe lângă lecturile din Sfinţii Părinţi,

ei mergeau în fiecare seară la biserică.

La Beirut, Sever a intrat în legătură cu Evagrie, o persoană cu puternice convingeri

religioase care mai târziu s-a făcut călugăr. Evagrie „postea aproape în fiecare zi, nu făcea baie

decât într-o singură zi, în ajunul Paştelui, şi-şi petrecea tinereţea studiind filosofia divină” şi

„Dumnezeu îl trimisese la Beirut, pentru a face ca mulţi tineri să schimbe deşertăciunea baroului

pentru filosofia divină.”36

Evagrie a devenit astfel pentru Sever un model de urmat. Puţin câte puţin, ajunsese să

rivalizeze cu Evagrie atât în ceea ce priveşte viaţa, cât şi studiul. Primul fruct al muncii lui a fost

un panegiric asupra Sfântului Pavel.37

Până în acest moment nu fusese botezat. Atât Evagrie cât şi prietenul său Zaharia, l-au

sfătuit să se boteze , dar nu au avut succes, căci el refuza botezul, pentru a nu se pângări după

botez: „căci văd adesea tineri captivaţi de femei publice, şi apoi, eu vieţuiesc într-un oraş care

este isvor de plăceri”38. Ar fi dorit să primească la Alexandria botezul, unde spunea că domneşte

ortodoxia.

34 Beirutul era renumit în acele vremuri prin şcoala de drept. Cea mai renumită personalitate care a trecut pe acolo a fost împăratul Justinian. În 551 oraşul a fost distrus de un cutremur de pământ urmat de revărsarea mării şi de un incendiu. Şcoal a fost mutată şi şi-a pierdut însemnătatea. –P. Collinet, Etudes Hristologiques sur le droit de Justinien I, Paris 1912, p. 52-54 35 Zaharia Retorul, op. cit., p. 53-5436 Ibidem, p.5237 Ibidem, p. 5738 Ibidem, p.77

15

Botezul l-a primit în anul 488, la Tripolis, în biserica sfântului martir Leonţiu. 39 După

primirea botezului a rămas la Beirut pentru a-şi termina studiile. Aici s-a ocupat de studierea

edictelor imperiale, dar în acelaşi timp progresa şi din punct de vedere spiritual. După ce şi-a

cumpărat toga de avocat, a luat hotărârea, ca înainte de a se întoarece în ţara sa, să se ducă la

Ierusalim, pentru a se închina mormântului şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, dar şi să-l

viziteze pe prietenul său, Evagrie.40

Ajuns în Palestina, la mânăstirea condusă de prietenul său Evagrie, a găsit aici viaţa pe

care o visase, şi a renunţat la a se întoarce în lume. După un timp se retrăsese în deşert însoţit de

Atansie de Edesa . Acolo se dădură la o asceză excesivă, încât se îmbolnăviră foarte grav. Au

avut norocul că au fost vizitaţi de superiorul mânăstirii lui Roamn, care îi luă în mânăstirea sa, şi

le-a dat îngrijirea necesară şi îi ţinu mai mult timp.

S-a reîntors apoi în portul Gaza, la mânăstirea lui Petru Iberul. Acolo îşi duse viaţa lui

solitară într-o chilie liniştită din lavra Maiuma.

Primind partea sa de moştenire, a dat jumătate săracilor, iar cu restul a cumpărat tot acolo

o mânăstire şi a zidit chilii noi pentru cei care ar fi dorit să devină călugări sub ascultarea lui.

„ Aici îi reveni seninătatea de altădată la asceză şi studiu, ba chiar la lucru manual pentru

ajutorarea săracilor şi pelerinilor. Faima sa străbătea toată lumea, şi, verbal sau în scris, toţi

doreau să primească lămuriri cu privire la chestiuni biblice şi dogmatice”41Multe persoane, după

exemplul său voiră să îmbrăţişeze viaţa monahală.

Sever a primit apoi hirotonia de preot de la Epifanie, episcop de Megidos din Pamfilia,

care fusese alungat de pe scaunul său, din cauza rezistenţei faţă de Henotikon.

b. Sever de Antiohia, în timpul domniei împăratului Anastasie

39 Ibidem40 Ibidem, p. 8741 Ibidem, p. 28

16

Prin venirea la tron a împăratului Anastasie ar fi fost de aşteptat ca monofiziţii să-şi

asigure în scurt timp şi fără mare greutate victoria. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum era de

aşteptat. Anastasie întâmpină greutăţi. Episcopii ortodocşi nemulţumiţi alergau la Roma iar

monofiziţii se dădeau la excese în unele părţi.

Teolog strălucit, capabil să critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios poziţiilor pe

care le considera juste, patriarhul Sever devine purtătorul de cuvânt al unei hristologii despre

care afirma că ar fi singura expresie legitimă a Ortodoxiei chiriliene. Succesul carierei sale îl

datorează personalităţii sale impozante, şi bineînţeles, patronajului imperial. În capitala

Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, între 508-511, desconsiderându-l pe arhiepiscopul ortodox,

Macedonie, prin promovarea în cântarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: “Care Te-

ai răstignit pentru noi”42

Sever va trebui să lupte să-i convingă pe oamenii, care de la un timp nu mai ştiau ce să

creadă. Pentru prima dată, Sever intră în dispută cu un călugăr pe nume Nefalie., călugăr care

venise la Alexandria în fruntea câtorva zeci de mii de călugări pentru a-l împidica pe Petru

Mongu de a accepta Henotikonul. Mai târziu, a acceptat şi el noua situaţie. Cerând de la noul

patriarh, ca să fie hirotonit preot, dar pentru că a fost refuzat, a trecut atunci în partida adversă şi

a devenit un apărător înfocat al Sinodului din Calcedon. A venit la Ierusalim, şi s-a unit cu clerul

calcedonian şi a început persecuţia împotriva călugărilor monofiziţi. Chiliile acestora fuseseră

distruse, iar ei schingiuiţi şi alungaţi. Nefalie şi-a îndreptat armele şi contra lui Sever. A venit la

Maiuma unde se găsea acesta spre a-l înfrunta public. Dar după cum spune un autor al vieţii lui

Sever, Nefalie nu a rezistat cuvântului său invincibil, profunzimii cugetării şi purităţii doctrinei

lui. Apologia lui Nefalie pentru Sinodul din Calcedon „ a fost ruptă de Sever ca o pânză de

păianjen”.43

Călugării palestinieni alungaţi din chiliile lor au venit la Sever l-au rugat să meargă cu ei

în capitală, pentru a vorbi expunând astfel doleanţele lor celor în drept. Acesta este motivul

pentru care Sever se îndreptă spre Constantinopol.44 El era sigur de reuşita misiunii ce i se

42 Cu acest prilej împăratul Anstasius a publicat un text intitulat Typos, redactat în bună parte de Sever. În acest text era anatematizat Sinodul de la Calcedon. Typosul nu a avut niciodată statutul de edict imperial oficial. Vezi Ch. MOELLER, Un fragment du Type de l’empereur Anastase I-er, în Studia Patristica III, Berlin, 1951, p. 240-247; E. KLUMBÖHMER, Das Trisagion als Versöhnungsformel der Christenheit, München-Viena, 1979.43 Ibidem, p. 10344 Anastasius – The conflict of Severus, Patrologia Orientalis , tom II, p. 625

17

încredinţase. Va câştiga chiar mai mult decât avusese de gând. Această acţiune va fi de mare

însemnătate pentru evenimentele următoare.

Sosit în Constantinopol, Sever a câştigat uşor încrederea împăratului, mai ales că el era

sprijinit de doi înalţi funcţionari din Constantinopol: Clementinus şi Eudoxiu. Chestiunea

călugărilor maltrataţi a fost soluţionată în scurt timp. Împăratul a hotărât ca cei cărora li se făcuse

nedreptate să intre imediat în stăpânirea mănăstirilor lor.

Deşi această problemă pentru care venise Sever în Constantinopol fusese terminată acesta

rămâne acolo încă trei ani. Numai activând aici, spera el, să poată impune peste tot credinţa pe

care o socotea adevărată, cea a celor trei sinoade ecumenice şi a lui Chiril, pe care o credea

jertfită Calcedonului, motiv pentru care caută să-şi precizeze atitudinea atât faţă de nestorieni cât

şi faţă de eutihieni care căutau să arate că este de partea lor, numindu-l prieten. În aceste condiţii,

Sever a compus tratatul Contra eutihienilor.

Pentru a risipi acuzaţiile ce au început să vină asupra lui, şi pentru a-şi face cunoscută

învăţătura scrise la diferite persoane atacându-l pe Eutihie, Apolinarie şi Nestorie. De asemenea,

el îi îndemna pe toţi să primească Henoticonul.

Atitudinea sa faţă de Henotikon a devenit unul din capetele de acuzare împotriva lui

Sever, căci acuzatorii săi susţineau că în tinereţe l-ar fi ars aruncându-i cele mai batjocoritoare

cuvinte.

Într-adevăr, poate că în tinereţe ar fi avut o atitudine ostilă Henoticonului, deoarece a

vieţuit în mânăstirea Petru Iberul şi a fost hirotonit de un episcop care îşi pierduse scaunul pentru

atitudinea sa ostilă acestui act. În nici un caz nu credem că Sever şi-a schimbat atitudinea faţă de

Henoticon pentru a parveni căci doctrina expusă în scrierile sale arăta că se potrivea perfect cu

acest act.

Într-o scrisoare către Hipocrat Scolasticul din AlexandriaSever afiramă: „dar despre

Edict(Henoticon), v-am spus adesea care este atitudinea mea şi pare ceva nefiresc şi zadarnic a

mai vorbi despre aceleaşi lucruri; iar dacă vă mai amintiţi sau nu, e acelaşi lucru pentru mine.

Căci dacă cele făcute cu răutate la Calcedon contra credinţei ortodoxe nu sunt anatematizate pe

nume, nici un argument, fie în felul tălmăcitorului de vise, nu mă poate încredinţa să interpretez

18

şi să înţeleg forţat textul edictului că el nu aruncă lucrurile cele nelegiuite....căci el conţine o

mărturisire dreaptă de credinţă, deşi numai prin el însuşi, este lipsit de vindecarea

trebuitoare.”45

Vindecarea trebuitoare era condamnarea pe faţă a Clacedonului şi a enciclicei lui Leon

cel Mare, în sensul căreia Anastasie lucra pe faţă. Acceptarea Henoticonului reprezenta pentru

Leon de fapt întărirea poziţiei sale, poziţie în care credea sincer.

Această îmbrăţişare sinceră, cunoscută de toţi, a avut ca efect acceptarea Henoticonului

de către mulţi credincioşi din ambele tabere, căci doctrina lui Sever era cunoscută ca o doctrină

cu adevărat tradiţională. Aşadar, acţiunea lui Sever a fost lui Anastasie de un real ajutor. Sever a

început să acţioneze intens în această direcţie, iar roadele au început să se vadă imediat. Datorită

lui a fost înlăturat patriarhul Macedonie despre care Sever i-a spus împăratului că împiedică

pacea pentru că înclină spre nestorianism46

Izvoarele monofizite relatează că în locul lui Macedonie, toţi doreau să fie numit Sever

patriarh de Constantinopol.. Acesta nu a acceptat, dar a propus ca să fie ales un oarecare

Timotei. Împăratul i-a propus ca el să rămână măcar sfătuitor al lui Timotei. Sever a refuzat acest

lucru pentru că dorea să se întoarcă şi să trăiască în mănăstirea sa.47

Monofiziţii, care până acum erau în afara comuniunii cu episcopii oficiali, erau acum

doritori să primească unirea cu conducătorii lor , printre care şi Filoxen de Maburg, au considerat

că acum este momentul potrivit pentru îndeplinirea voii lor, ei chiar reuşind să ţină un Sinod în

luna octombrie a anului 511.

Sever, în drumul său către mănăstire, participă la acest sinod şi chiar formulează 77 de

puncte de acuzaţie contra sinodului din Calcedon şi a enciclicei lui Leon. Din cauza atitudinii

avute de patriarhul Flavian al Antiohiei sinodul l-a înlăturat din scaun pe acesta şi în locul său l-a

ales pe Sever. Hirotonia lui ca episcop a avut loc la data de 6 noiembrie 512. La alegerea sa, el a

rostit o cuvântare în care a aruncat anatema asupra sinodului din Calcedon şi a enciclicei lui

45 Epistola XLVI , apud E. W. Brooks, a collection of letters of Severus of Antioch, P.O., tom XII, p. 32046 Patrologia Orientalis, tom XII, p. 20847 Zaharia Retorul, op. cit., p.109-110

19

Leon. Se păstrează în siriacă textul unei alocuţiuni în acest sens adresată către călugării din

dioceza orientală.48

Cerut de sinod, împărat şi popor Sever a primit să fie patriarh al Antiohiei. I s-a făcut o

primire triumfală: „când locuitorii auziră vestea, toţi tineri şi bătrâni, femei şi copii ieşiră din

oraş şi-l primiră cu mari laude: de mult timp dorim noi, strigau ei , să participăm la Sfintele

Taine. Scapă oraşul de erezie. Botează copiii noştri! Anatematizează sinodul care a răsculat

universul! Anatematizează sinodul apostat! Anatematizează sinodul renegaţilor! Blesteamă

Calcedonul! Blesteamă tomul lui Leon! Toţi episcopii să-l anatematizeze! Cel ce nu-l

anatematizează este lup, nu păstor”49 . Sever a predicat atât în Antiohia cât şi în bisericile la care

a fost în vizită canonică.50 Pe lângă învăţătura prin predici, Sever a încercat să-i educe pe

enoriaşii săi prin cântece. Antiohienii iubeau mult cântecele. Pentru a-i atrage de la teatru şi de la

cântecele de lume, Sever compusese imne cu subiecte teologice, fiind inspirat din nenorocirile

ce se abăteau asupra poporului, nenorociri ca: secetă, epidemii, posedări de diavoli, etc.51

În ceea ce priveşte felul de viaţă al lui Sever, ca patriarh, se spune că, după ce a fost

instalat, a înlăturat lucrătorii patriarhali. A stricat, de asemenea, baia, şi a continuat viaţa sa aspră

de ascet. Se culca pe pământ şi mânca numai legume şi pâine.52

Dorind să-i aducă pe toţi la credinţa monofizită despre care spunea că a fost schimbată la

Calcedon Sever a fost intransigent şi nu a voit să facă nici o concesie credinţei ortodoxe.

În drumul său pentru relizarea unirii Sever a întâmpinat greutăţi. Primii care s-au opus au

fost episcopii Epifanie de Tir, pentru că era frate cu Flavian, fostul patriarh de Antiohia 53.şi Ioan

de Bastra, cu care Sever a purtat corespondenţă, dându-i lămuriri.

Prima acţiune pentru unirea episcopilor a fost trimiterea de epistole sinodale sau

circulare. Aceste scrisori au fost acceptate de Timotei, patriarhul Constantinopolului şi de Ioan

Nikiotes (508-516), patriarhul Alexandriei.54

48 Patrologia orientalis, tom II, p. 322-32449 Ioan Bar Aftinia, Viaţa lui Sever, apud Patrologia orientalis, tom II,p. 24150 Sever de Antiohia, Omilia LVI, apud Patrologia orientalis, tom II,p. 73 â-82.51 Ioan Bar Aftinia, op. cit, p. 24452 Ibidem, p. 24253 Zaharia Retorul, op. cit, p. 11454 Evagrie Scolasticul, Istoria bisericească, 6 cărţi apud P. G. Tom LXXXVI, II, col. 2416-2885; Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie; prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi de Teodor

20

Toate acestea au produs agitaţie în rândul populaţiei ortodoxe,

ajungându-se chiar la un şir de revolte. Între cele mai importante mişcări

contestatare, care au avut loc acum, se numără şi cea condusă de Vitalian,

între anii 513-515.55 Însă, s-a opus patriarhul Ierusalimului, Ilie, vechiul său adversar.

Situaţia politică i-a fost defavorabilă lui Sever mai ales în timpul revoltei generalului Vitalian din

Zaldapa. După liniştirea situaţiei Sever a primit mână liberă. Întrucât patriarhul Timotei de

Constantinopol devenise suspect că trecuse de partea ortodocşilor, Sever dorea să-l înlocuiască

cu Soterie, episcop de Cezareea, dar acesta nu acceptă. Timotei murind, a fost ales în locul său,

un oarecare Ioan.

Această situaţie, pe care am putea să o numim fericită şi unică pentru partida lui Sever,

nu ţinu mult. Tocmai când credeau că şi-au asigurat victoria deplină a murit cel mai puternic

sprijinitor, împăratul Anastasius. La data 9 iulie 518, a fost o furtună în Constantinopol, iar după

aceasta s-a auzit că împăratul a decedat subit.

Sever a trebuit să părăsească peste puţin timp scaunul patriarhal, iar peste susţinătorii săi

abătându-se o crudă persecuţie. El, însă, nu va abandona lupta. Aşa cum altădată, Atanasie a

acţionat aflându-se exil, el va fi, din pustiu unde se va ascunde, patriarhul invizibil al

susţinătorilor săi. Va şti să întărească pe cei slabi, să –i convingă pe cei nehotărâţi să treacă prin

toate greutăţile ce urmau să le întâmpine pentru a fi urmat de mii de suflete gata pentru orice

jertfă. Pentru a doua oară, deşi pentru puţin timp, curtea imperială va fi invadată de oamenii lui

Sever, iar doctrina sa să pară a-şi asigura victoria.

c. Sever de Antiohia în timpul domniei împăraţilor Justin şi Justinian

La moartea lui Anastasie, o intrigă destul de obscură, după cum afirmă Ch. Diehl, aduse

la tron pe Justin, comandantul trupelor gărzii imperiale. Acesta era un ţăran din Macedonia venit

cu 50 de ani mai înainte să-şi încerce norocul la Constantinopol, un bun soldat, dar deloc cultivat

şi fără nici o experienţă în afaceri. „Astfel acest parvenit, care la vârsta de aproape 70 de ani

devenea fondatorul dinastiei ar fi fost destul de încurcat de putere, dacă nu s-ar fi aflat lângă el

Citeţul, Bucureşti, 1899, p. 125-12655 I. MICULESCU, Revolta lui Vitalian în contextul politicii religioase şi economice a lui Anastasius I, în G.B., nr. 3, 1987, p. 569-583.

21

nepotul său Justinian”.56 Intriga trebuie pusă tot ca o reacţie religioasă. Aşadar şi Justin, noul

împărat trebuia să revină la Sinodul de la Calcedon. El a anulat Henoticonul , a dat un edict de

credinţă şi caută să-şi întărească dinastia prin supunerea faţă de Roma.

Imediat după întronare, cere patriarhului de Constantinopol să aclame sinodul de la

Calcedon, să-l treacă pe papa Leon I cel mare în diptice şi să-l condamne pe Sever. Patriarhul

Ioan a ţinut un sinod local la care au participat 44 de episcopi din Constantinopol şi împrejurimi.

Primul act al sinodului este un memoriu al călugărilor Antiohieni, în care solicitau schimbarea

lui Sever, despre care spuneau că este lup şi nu păstor, aducându-i foarte multe acuzaţii. 57

După multe discuţii, Sever a fost condamnat cu anatema veşnică şi deposedat de orice

lucru „nu numai de nume, demnitate şi funcţie care convine şipoate conveni unui creştin şi

preot, ci şi de divina comuniune după canoanele bisericeşti”58 La cererea lui Justin, patriarhul

Ioan a trimis scrisori către Epifanie, episcop de Tir şi Ioan, patriarhul Ierusalimului prin care

cerea să adere la sinodul care avusese loc. Aceştia au executat cât mai curând voia împăratului.

Astfel la data de 6 august a aceluiaşi an s-a ţinut un sinod la Ierusalim, sinod la care au participat

33 de episcopi, iar la data de 16 septembrie, un alt sinod la Tir. La aceste sinoade episcopii

participanţi au consimţit la hotărârile sinodului local de la Constantinopol, aducându-i lui Sever

multe acuzaţii, printre care aceea a lucrat împotriva canoanelor, şi că a folosit aurul bisericii,

distrugându-le astfel şi mijlocind pentru erezie. Un sinod cu acelaşi scop s-a ţinut şi în Siria.

Toate aceste sinoade s-au ţinut la ordinul împăratului. Toţi cei care au refuzat să se supună

ordinelor imperiale şi hotărârilor sinoadelor locale au avut foarte mult de suferit, dar cu toată

opresiunea la care au fost supuşi de Justin „monofizismul stăpâneşte totuşi mai bine de jumătate

de imperiu.”59

Refugiat în Egipt, Sever era urmărit şi trebuia să-şi schimbe mereu locul. El rătăceşte din

mănăstire în mănăstire şi dă personal învăţături şi îndemnuri. Deşertul Egiptului devine acum

unul din cele mai puternice focare religioase monofizite. Din toate părţile, oameni pioşi se

îndreptau într-acolo, pentru a cere de la Sever şi de la alţi pustnici sfaturi, binecuvântare şi

edificare privitoare la credinţă.

56 Ch. Diehl, Histoire de l`Empire byzantine, Paris 1924, p. 19-2057 Mansi, op. cit, col. 1037sq.,;P.O., tom II, p. 331-33658 Mansi, op. cit, VIII, col. 1041-1049; P.O., tom II, p. 336-33959 L. R. P. J. Pargoire, L`Eglise byzantine de 527 a 847, Paris 1905, ed. II, p. 27

22

Printre persoanele asupra cărora Sever a căpătat o mare influenţă, au fost patriciana

Cezaria din familia lui Anastasie, dar şi Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanţului, care în anul

521 a ajuns în Egipt, şi care a avut relaţii cu Sever şi partidul său.

Cu episcopii şi călugării din Răsărit, el ţine o strânsă legătură prin corespondenţă în care

îi îmbărbătează în suferinţele lor, şi nu uită, de asemenea, să le repete doctrina sa.60 Tot din exil,

fără a avea cărţile necesare, Sever este nevoit să răspundă acuzaţiilor ce îi erau aduse de

adversari. 61

De asemenea, Sever este nevoit să răspundă, şi apoi, să se certe cu fostul său prieten,

batrânul episcop Iulian de Halicarnas, care îi fusese alături încă de la începutul activităţii sale. 62

Deşi a avut de înfruntat greutăţi, mai ales datorită disputei cu Iulian, Sever nu a deznădăjduit, a

găsit sprijin în episcopul Ioan, hirotonit de Paul de Edessa. Ioan a inceput să-l apere pe Sever.

După prima persecuţie a lui Justinian, Sever a început să hirotonească pe ascuns preoţi în pustiul

Egiptului.63

În Antiohia, Sever avea o puternică susţinere din partea populaţiei, chiar dacă primele

acuzaţii i-au venit din parte călugărilor din cetatea sa. În timp ce Sever era exilat în Egipt, asupra

Antiohiei s-au abătut o serie de nenorociri. În anul 526 râul Edesa s-a revăsat în cetate iar, apoi a

avut loc un puternic cutremur de pământ, în urma căruia s-a dărâmat catedrala patriarhală. Cei

mai mulţi locuitori au privit acest lucru ca pe un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu.

La moartea lui Justin (527), Justinian a rămas singurul stăpânitor peste imperiu. Cum

Justin îl avusese ca sfătuitor pe Justinian, acesta, după ce a rămas împărat, a continuat politica

religioasă a acestuia.

Nu putem înţelege importanţa lui Justinian în istorie, şi mai ales în istoria Bisericii, fără a

vedea în el primul ideolog al Imperiului creştin, cel care a dus alianţa lui Constantin până la o

concluzie logică. În această perioadă s-a realizat o primă sinteză a creştinismului bizantin, care

va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.

60 Sever de Antiohia, Epistola XXV, apud E. W. Brooks, op. cit, p. 167-17861 J. Maspero, op. cit, p. 8862 Teodor Lectorul, Prescurtări, apud Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie; prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi de Teodor Citeţul, Bucureşti, 1899, p.27663 Patrologia orientalis, tom II, p.516

23

Justinian nu a făcut niciodată distincţie între tradiţia politică romană şi creştinism.

Considerându-se împărat roman, el se autointitula şi împărat creştin. Concepţia sa îşi avea

originea în unitatea indisolubilă dintre Imperiu şi religia creştină. Numai că această teorie avea şi

unele ambiguităţi. Mai întâi, trebuie amintit faptul că, sub influenţa creştinismului, Imperiul

suferise modificări substanţiale: Justinian se considera slujitorul şi executantul voii lui

Dumnezeu, iar Imperiul fiind instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub

semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea şi răspândirea creştinismului printre

oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionară, contribuţia sa decisivă la opera

caritativă a Bisericii, donaţiile făcute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidenţiind

sinceritatea credinţei sale şi interesul real pentru teologie. Codul său de legi începea cu o

adevărată mărturisire de credinţă în Hristos şi în Sfânta Treime, iar pe Sfânta Masă a bisericii

Sfânta Sofia erau gravate cuvintele: «Ceea ce este al Tău, ceea ce este primit de Tine, Îţi este

oferit de Justinian şi Teodora»64. Cuvintele era expresia conştiinţei şi credinţei împăratului.

Din păcate, sunt anumiţi istorici care văd în acestă viziune a lui Justinian mai degrabă o

expresie a cezaropapismului său, adică subordonarea Bisericii Statului65. Alţii însă, văd în

Justinian inventatorul «simfoniei», adică a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre Biserică şi

Stat66. Chiar dacă în teorie, şi chiar în practică, a dorit plasarea creştinismului în centrul activităţii

Statului, împăratul a uitat Biserica. Cuvântul «Biserică» apare adesea în scrierile lui Justinian,

definind misiunea unui împărat credincios, «păstrător al credinţei creştine şi aparător al Sfintei

Biserici Universale şi Apostolice împotriva dezordinei», dar situaţia reală era puţin diferită faţă

de aceste cuvinte67.

Dacă prin gândire, Justinian se apropia de monofiziţi, prin situaţia şi interesele sale

politice, trebuia să se apropie de Roma. Astfel că Justinian a încercat să restaureze complet

Imperiul Roman. El a încercat să supună chiar şi Biserica, căci „un stat şi o biserică” este pe

scurt formula politică a lui Justinian68.

64 P. de MEESTER , Les origines et le développement du texte grec de la liturgie de Saint Jean Chrysostome , Rome, 1909, p. 340.65 G. DAGRON, Empereur et Prêtre, Etude sur le “césaropapisme” byzantin, Paris, 1996; D.J. GEANAKOPOULOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of Caesaropapism, în Church History, XXXIV, 1965.66 Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique de l’Orthodoxie, YMCA-PRESS, Paris, 1995, p. 169.67 IBIDEM.68 Ch. DIEHL, Justinien et la civilisation byzantineau VI-eme siecle , Paris , 1905, p. 317

24

Pentru refacerea unităţii, trebuia neapărat făcută în primul rând unitatea religioasă.

Acest lucru era însă greu de realizat pentru că între cele două partide ortodoxă şi

monofizită avuseseră loc foarte multe dispute şi prigoane. Impăratul Justinian a mers în

continuare pe apărarea dogmei de la Calcedon, la fel ca şi Justin. Dar, soţia sa Teodoara, care

intrase în contact cu orientul şi cu călugării din Egipt îl sfătuia să fie tolerant cu monofiziţii. De

asemenea, Teodora a reuşit să-l convingă pe împărat să intre în înţelegere cu Sever, spunându-i

că, dacă va reuşi să-l convingă pe acesta, va primi adeziuni din tot Orientul.

Sever, cunoscând felul de a fi al lui Justinian, trimise o scrisoare prin care îi explica

motivele pentru care nu poate veni şi, de asemenea, încercă să îndepărteze unele acuzaţii care i se

aduceau. El încheie scrisoarea spunând „nimeni nu m-ar putea face să renunţ uşor la credinţa

mea şi roagă pe împărat să nu mai fie adus printre oameni, pentru că „am numeroase fire de păr

alb pe capul meu, care-mi amintesc despre moarte, despre plecarea din această viaţă

mizerabilă”69

Chiar dacă Sever nu a venit la Constantinopol, aici s-a ţinut totuşi o conferinţă între

severieni şi antiohieni, prin care au fost condamnaţi Eutihie şi sinodul din Efes. Însă severienii

nu au acceptat şi celelalte puncte cerute de împărat şi diofiziţi, adică sinodul de la Calcedon. În

sprijinul lor severienii au adus citate din Sfântul Chiril, Atanasie cel Mare şi Dionisie

Areopagitul. Cu toate explicaţiile aduse, nu s-a ajuns la nici un rezultat favorabil nici unei părţi.

Totuşi, în urma acestei conferinţe, Justinian încearcă din nou să-i atragă pe monofiziţi

făcându-le noi concesii şi scrie din nou lui Sever invitându-l iar la Constantinopol, pentru a

participa la un sinod, în anul 536. De data aceasta Sever acceptă să vină la Constantinopol, şi

chiar a fost aproape de reuşita planului său cu sprijinul partidului său, al noului patriarh Antim al

Constantinopolului pe care îl câştigase de partea sa şi a împărătesei Teodora. Dar acest lucru a

fost împiedicat de atitudinea energică a papei Agapet şi a nunţiului său, Pelagie.

În urma sinodului din anul 536 şi a constituţiei împăratului, o nouă persecuţie s-a abătut

asupra partizanilor lui Sever. Persecuţia de după 536 este numită de monofiziţi drept epoca

teroarei catolice.

69 Zaharia Pseudo-Retorul, Istoria bisericească, cartIX, cap. XVI. apud Patrologia orientalis, tom II, p. 282-284

25

Sever a scăpat de urmărire persecutorilor, după cum el însuşi mărturiseşte, cu ajutorul

Teodorei70 care îl trimise cu o corabie care mergea în Fenicia. Mai întâi s-a dus în Antiohia unde

a fost primit în ascuns de partizanii săi iar de acolo s-a retras în Egipt în oraşul Xois sau Saka71.

Persecuţia a fost destul de grea în toate ţinuturile monofizite, mai ales că acum, Justinian

era puternic influenţat de nunţiul papal.

La data de 8 februarie a anului 638, Sever s-a stins din viaţă la Xois, în Egipt. Corpul său

a fost adus şi înmormântat la mânăstirea Enaton, de lângă Alexandria şi mutat mai târziu chiar în

oraş.

Pentru monofiziţi, Sever este u nmodel desăvârşit, unul din cei mai mari sfinţi şi făcători

de minuni motiv pentru care în sinaxarele bisericii lor îi sunt închinate trei zile72.

Doctrina sa este bazată pe cea a Sfântului Chiril al Alexandriei, folosindu-i atât

terminologia cât şi învăţătura. Există şi păreri care afirmă că Sever de Antiohia exprimă mai mult

un monofizitism verbal, de limbaj. Dacă analizăm doctrina Sfântului Chiril nu este întru totul

ortodoxă, dar între cei doi a apărut o barieră de netrecut, Sinodul de la Calcedon. Dacă atitudinea

sa nu ar fi fost opusă Sinodului din Calcedon, atunci ar putea fi considerat ca unul din cei mai

mari ierarhi ai bisericii prin activitatea sa, şi prin opera sa, căci pentru păstoriţii săi a fost un

conducător de suflete cum rar se întâlneşte, un far care a atras la el mii de suflete şi care a

influenţat într-un mod decisiv Istoria Bisericească.

4. Opera lui Sever de Antiohia

70 Ibidem, p. 29071 Athanasius, op. cit, p. 711-71272 Sosirea sa în Egipt, (29 septembrie) ; moartea sa (8 februarie) şi strămutarea moaştelor sale (6 decembrie)

26

Sever de Antiohia a avut o activitate foarte bogată şi în ceea ce priveşte opera sa scrisă.

Opera sa, cu excepţia cuvântărilor, a fost scrisă în funcţie de necesităţile credincioşilor şi mai

ales de circumstanţele disputelor în care a fost implicat, pentru a lămuri diferite chestiuni

controversate. Din aceste motive putem împărţi scrierile sale astfel:

scrieri polemice - ocazionate cu de răspunsurile pe care le dădea adversarilor

care îl atacau

cuvântări – predici pe care le-a scris în timpul păstoririi sale

scrisori – către diferite persoane la cererea cărora lamureşte diferite probleme

controversate

imne –pentru credincioşii săi

Din vasta operă a lui Sever nu se păstreză decât o mică parte, şi aceasta în traduceri în

limba greacă pentru că împăratul Justinian a interzis copierea scrierilor lui Sever sub pedeapsa

tăierii mâinii şi a cerut arderea operelor lui Sever. Acest lucru a făcut ca nici una din scrierile sa

nu se mai păstreze în întregime în limba greacă ci numai fragmentar în actele sinoadelor care s-

au ocupat cu disputa legată de Sever.

În schimb, s-au păstrat traducerile făcute în limba siriacă, unele dintre ele chiar din timpul

vieţii lui Sever, iar altele făcute după moartea acestuia.

4.1 Scrieiri polemice

Scrierile polemice ale lui Sever sunt îndreptate atât împotriva nestorienilor, denumire

prin care el îi desemna pe partizanii sinodului de la Calcedon, dar şi contra eutihienilor şi a

fantasiaştilor.73

73

27

a. Contra nestorienilor

1. Φιλαληθης , sau Prietenul adevărului -este o lucrare scrisă între anii 508-511 şi

este îndreptată împotriva susţinătorilor sinodului de la Calcedon care, conform scrierilor sale,

falsificaseră mărturii din Sfinţii Părinţi, iar Sever a încercat să le restabilească.74

2. Apologia lui Filaret –este o apărare a primei opere care fusese combătută şi de

Ioan Gramaticul

3. Contra lui Ioan Gramaticul –este una din cele mai importante opere polemice

ale lui Sever. Aceasta a fost scrisă în timpul exilului şi în prezent există numai parţial.75 Dintr-o

scrisoare ataşată de Sever la sfârţitul acestui tratat, pe care îl trimitea arhimandritului Elisei, se

cunoştea conţinutul întregii opere.76 Aceată lucrare a fost scrisă între anii 519 -521, fiind alcătuită

din trei cărţi şi s-a bucurat de o mare importanţă printre partizanii lui Sever. Lucrarea combate

tomul lui Leon şi apologia pentru apărarea sinodului de la Calcedon, scrisă de Ioan Gramaticul.

b. Contra eutihienilor

1. Contra lui Sergius Gramaticul –opera aceasta are o importanţă la fel de mare ca

şi cea scrisă împotiriva lui Ioan Gramaticul şi a fost scrisă în perioda când era în scaunul

patriarhal. Sergius Gramaticul locuia în Alexandria şi era reprezentantul monofizitismului strict.

2. Contra eutihienilor –este un tratat dedicat patricienilor Apion şi Paul

c. Contra fantasiaştilor

1. Critica Tomului lui Iulian de Halicarnas

2. Contra ideilor lui Iulian

3. Contra adăugărilor şi Contra apologiei lui Iulian

4.2 Cuvântări

Sever a fost renumit prin cuvântările sale. Dintre acestea se mai păstrează 125 de omilii

în două versiuni siriace, una alcătuită în secolul VI de Paul de Calinicia, şi alta alcătuită în

74 Anastasie Sinaitul, Călăuza, apud P.G. tom LXXXIX, col.16575 Apud Fabricii (Ioannis Alberti) , Bibliotheca graeca sive notitia scriptorum veterum graecorum, Hamburg, 1790-1809, tom X, p. 61776 E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom XII, p. 269-278

28

secolul VIII de către Iacob de Edessa, iar numerotarea lor s-a făcut în ordine cronologică încă din

timpul vieţii lui Sever.77 Cea mai mare parte a omiliilor lui Sever de Antiohia au fost traduse şi

editate în Patrologia Orientalis, sub conducerea lui F.Nau-Griffin.78 Toate omiliile publicate au

fost traduse după versiunea siriacă a luui Iacob de Edesa. Singura omilie păstrată integral în

limba greacă este Omilia LXXVII,79 celelalte păstrându-se doar fragmentar.

4.3 Scrisori

Sever de Antiohia a avut o corespondenţă foarte bogată. Numărul scrisorilor sale conform

lui E.W. Brooks80, este de cel puţin 3824. În originalul grecesc, aceste scrisori au fost adunate în

23 de cărţi astfel: primele 4 cărţi cuprind scrisorile dinainte de episcopat, următoarele 10 pe cele

din timpul episcopatului, iar ultimele 9 cărţi cuprind scrisorile din timpul exilului.81 Unele dintre

scrisorile lui Sever sunt adevărate tratate, motiv pentru care in anumite colecţii sunt prezentate şi

amintite ca fiind tratate de teologie.82

Dintre scrisorile lui Sever se păstrează destul de puţine. Majoritatea scrisorilor păstrate

sunt cele inserate de istoricii monofiziţi ca Zaharia (Pseudo) Retorul, Mihail Sirul şi alţii în

lucrările lor. De asemenea, mai există şi o colecţie de 123 de scrisori în limba siriacă intitulată

„A şasea carte a scrisorilor alese ale lui Sever” şi tradusă de Atanasie de Nisibi.83

4.4 Imne

77 M.A, Krueger, P.O., tom XVI, p.77078 Tom IV, Omiliile LII-LVII (R.Duval); Tom VIII, Omiliile LVIII-LXIX (M. Briere); Tom XII, Omiliile LXX-LXXVI (M. Briere); Tom XVI, Omilia LXXVII (M.A. Kugener şi Edgar Trifaux); Tom XX, Omiliile LXXVIII-LXXXIII (M. Briere); Tom XXII, Omiliile XCIX-CIII (J.Guidi)79 Această omilie s-a păstrat integral in limba greacă pentru că a fost considerată ca fiind scrisă de Isichie de Ierusalim80 E.W. Brooks, P.O. , tom XII, p. 17081 E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom XII, p. 16782 Fabricii (Ioannis Alberti) , op. Cit., tom X, p. 61883 E.W. Brooks, The sixth book of select letters of Severus of Antioch, 2 vol., London 1902-1904,

29

Sever, trăind în mijlocul poporului Antiohian care iubea cântecele, pentru a-l atrage pe

acesta de la cele profane, făcea el alte cântece care să fie în acelaşi timp şi plăcute şi edificatoare.

Sever a compus imne în prin care evidenţia Naşterea Domnului, minunile, Patimile, Răstignirea

pe Cruce şi Învierea Mântuitorului. Unele au ca subiect pe Iuda trădătorul, iar altele sunt

închinate sfinâilor Vasile, Grigore şi Ioan.

Toate aceste imne se păstrează în numeroase versiuni siriace, iar o parte dintre acestea

sunt adaptate pentru cele opt glasuri bisericeşti, ele fiind organizate într-un Octoih. Pe lângă

imnele lui Sever sunt adăugate şi ale altor autori.84

*

* *

Lui Sever de Antiohia i se atribuie, de asemenea, slujba de sfinţire a apei sau a

Bobotezei85. Anumiti cercetători afirmă că Sever ar putea fi, de asemenea, şi autorul unora dintre

scrierile lui Dionisie Areopagitul, dar aceste păreri nu sunt conforme cu realitatea, pentru că între

scrierile celor doi autori exista multe diferenţe.

Opera lui Sever de Antiohia este de o mare importanţă pentru studiul teologiei, dar mai

ales pentru studiul patirstic.

5. Doctrina lui Sever de Antiohia

84 Idem, a tradus in Patrologia Orientalis o parte din aceste versiuni. Aceasta este o traducere facuta de Paul de Edesa intre anii619-629 si revizuită de iacob de Edesa in jurul anului 675. 85 Alfred Resch, Agrapha, aussercannonishe schrift fragmente, in Texte und Unterschungen , vol XXX,vol. XV ed noua,, Leipzig 1906,

30

Doctrina lui Sever a fost şi doctrina partidului său timp de mai multe secole. Aceasta a

fost considerată de către adversarii săi ca fiind obscură şi contradictorie, iar rădăcinile ei ar fi în

învăţăturile greşite ale lui Manes, Valentin, Marcion şi a altor eretici. Uneori Sever este

considerat a fi un sofist, un inconsecvent care îşi schimba părerea mereu şi în care s-a dat mereu

o luptă pentru că nu ştia exact ce credea.

În lucrarea sa „Despre două naturi contra lui Sever”, monahul Eustaţie (sec. VI), caută

să arate că doctrina severienilor este identică cu cea a ereticilor citaţi mai sus şi, de fiecare dată

când citează numele lui Sever, îi adaugă câte un epitet din care să rezulte lipsa de statornicie şi

felul său sofistic de argumentare. Astfel îl numeşte πολύμορφος Σευηρος,86 ο μυριόμορφος87.

Un alt adversar, pe nume Teodor, călugăr din Raith din secolul VII, îl vede pe patriarhul

Sever de Antiohia ca pe unul care stă între minciună şi adevăr, care se luptă cu sine însuşi, dar şi

cu toţi ceilalţi, şi care caută cea ce nu pote fi.88

Gheorghe Psida, diacon şi schevofilax al bisericii din Pisidia, dar şi poet din sec. VII, îl

compară pe Sever cu un şarpe care se contractă şi se întinde altenativ. 89 Conform acestui poet,

lupta se dă între raţiune şi termenii de exprimare:

„Când cugeţi, concepi „două” (naturi)

Când vorbeşti spui „una”

Cuvântul tău e în lupta cu raţiunea”90

Leonţiu de Bizanţ, unul dintre cei mai importanţi adversari ai lui Sever susţine că acesta

are o doctrină inconstantă pe care şi-a modoficat-o în funcţie de imprejurări, astfel că în lupta cu

Iulian de Halicarnas se apropie de ortodoxie.91

Aceste păreri su fost formulate fie din lipsă de obiectivitate, fie dintr-o necunoaştere

completă a gândirii lui.

86 P. G, tom LXXXVI, I, col. 913 B87 Ibidem, col 929 A88 Despre întrupare, P.G., tom XCI, col. 1500 B.C.89 P.G., tom XCII, col. 1645 B. (Vers 320-321)90 P.G., tom XCII, col. 1645 (vers. 300-302)91 P.G. tom LXXXIX, col.317 C.D., (Contra nestorienilor şi eutihienilor)

31

Doctrina lui Sever a fost unitară. Hristologia sa a fost aceeaşi, când a fost patriarh al

Antiohiei, când a avut polemica cu Iulian, dar şi când a închis ochii în deşertul egiptului. Din

lucrările sale scrise în cele trei mai perioade: înainte de episcopat, în timpul episcopatului şi în

timpul exilului constatăm că are aceeaşi învăţătură.92

Învăţătura lui Sever nu poate fi pusă alături de cea a lui Eutihie, aşa cum fac Atanasie

Sinaitul, şi ceilalţi adversari. Sever a dus o puternică polemică contra eutihienilor, dar şi contra

nestorienilor. El s-a străduit să apere şi să justifice pe fostul patriarh al Alexandriei, Dioscur,

precum şi Sinodul de la Efes, din anul 449, cărora li se imputa că l-au primit pe Eutihie în

comuniunea lor. Sever încearcă să explice calcedonienilor, în special lui Ioan Scitopolis, numit şi

Scolasticul93, că sinodul de la Efes nu s-a ocupat de o învăţătură nouă, iar Eutihie a fost acceptat

în urma unui act pe care l-a prezentat în sinod, act în care se lepăda de invăţătura greşită. Cei

care i-au acceptat actul, în urma căruia a fost reprimit în biserică, au făcut-o fără a şti care erau

de fapt gîndurile lui Eutihie, şi nici ce atitudine va avea mai târziu.

Demonstrând că Eutihie nu este un urmaş al învăţăturii Sfântului Chiril, Sever doreşte să

se arate că este un păstrător al credinţei părintelui alexandrin: „De cuvintele lui Chiril, ca de o

ancoră sfântă eu nu mă depărtez”94. Într-adevăr, Sever şi-a însuşit atât terminologia, cât şi

fondul doctrinei lui Chiril. Adversarii săi îl acuză afirmând că doar s-a folosit de acestea, şi că

sprijinindu-se pe filosofia lui Aristot a reuşit să îşi explice doctrina sa greşită. Despre apartenenţa

lui Sever la filosofia lui Aristot putem deduce că aceasta este forţată pentru că aşa cum se

deduce din scrierile sale, Sever încerca să rezolve orice dispută doctrinară cu ajutorul Sfintei

Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Terminologia cu care Sever şi-a imbracat doctrina nu este o creaţie proprie, ci este

preluată de la Sfântul Chiril. Din multe puncte de vedere, învăţătura sa este în acord cu cea a lui

Leonţiu de Bizanţ. Sever este considerat ca un monofizit prin limbaj. Dacă intre el şi Sf. Chiril

nu ar fi fost sinodul de la Calcedon, atunci Sever nu ar fi fost considerat eretic, pentru că nu a

92 Se poate vedea acest lucru, de exemplu, chir referitor la raportul dintre însuşirile umane, problemă amintită şi de Leonţiu de Bizanţ. Sever are aceleaşi păreri şi înainte de episcopat şi în timpul disputei cu Iulian Halicarnas. P.O. tom XII, p. 175-18693 Ioan de Scitopolis scrisese o apologie a sinodului de la Calcedon şi împotriva monofiziţilor. John of Scythopolis and the Dionysian Corpus, Oxford University Press Inc., New York 1998 p.23-25; F. CAYRE, Precis de Patrologie, histoire et doctrine des Peres et Doctoeurs de l`eglise, Paris 1930, tom II, p. 7094 Gheorghe Pisida, Contra lui Sever, P.G. tom. XCII, col. 1260 A, vers III

32

făcut altceva decât să urmeze ideea că „De cuvintele lui Chiril, ca de o ancoră sfântă eu nu mă

depărtez”95. Din această cauză, despre învăţătura lui Sever, dacă este studiată în profunzime, se

poate afirma că este, din multe puncte de vedere, ortodoxă, iar terminologia, cu care el şi-a

îmbrăcat teologia nu este o creaţie proprie ci o preluare după Sfântul Chiril al Alexandriei.

Dacă Sever de Antiohia ar fi fost contemporan cu Sfântul Chiril al Alexandriei sau ar fi

învăţat înainte de anul 451, aproape sigur ar fi fost considerat ortodox, şi unul dintre marii ierarhi

ai bisericii din primele veacuri. Cu toate acestea, cunoaşterea vieţii şi învăţăturii sale sunt foarte

importante pentru cunoaşterea contextului istoric în care s-a definitivat dogma de la Calcedon,

dar şi al relaţiilor împăratului Iustinian cu biserica, şi rolul acestuia pentru întărirea învăţăturii

ortodoxe.

La sinodul de la Calcedon s-a clarificat problema firilor în sedinta a V-a, din 22

octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus

Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: “Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si

marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in

Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational

si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate

asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatăl,

după Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru mantuirea

noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn,

Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si

nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales

insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in

doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul,

Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si insusi Domnul nostru

Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri”.96

95 Ibidem 96

33

Bibliografie

Izvoare

34

1. Athanasius, The conflict of Severus, patriarch of Antioch, apud Patrologia

Orientalis, tom II, p .591-718

2. Anastasie Sinaitul, Călăuza, apud P.G. tom LXXXIX, col.35-310

3. Biblia sau Sfânta Scriptură , E. I. B. M. al B.O.R., Bucureşti 1991

4. Evagrie Scolasticul, Istoria bisericeasacă, II, 8, apud P.G LXXXVI

5. J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio,, Paris –

Leipzig, 1901,

6. J.P.. Migne, Patrologiae cursus completus, Series latina

7. J.P.. Migne, Patrologiae cursus completus, Series graeca

8. Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t,

II, p.7-115

9. Zaharia Pseudo-Retorul, Istoria bisericească, cart IX, cap. XVI. apud R.

Griffin- F. Nau, Patrologia orientalis, tom II, p. 268-298

Dicţionare, colecţii patristice, cărţi şi manuale

1. John of Scythopolis and the Dionysian Corpus, Oxford University Press Inc., New York 1998

2. Alfred Resch, Agrapha aussercannonishe schrift fragmente, in Texte und

Unterschungen , vol XXX, XV, Leipzig 1906

3. F. CAYRE, Precis de Patrologie, histoire et doctrine des Peres et

Doctoeurs de l`eglise, Paris 1930

4. P. Collinet, Etudes Hristologiques sur le droit de Justinien I, Paris 1912

5. Ch. Diehl, Histoire de l`Empire byzantine, Paris 1924

6. Idem, Justinien et la civilisation byzantineau VI-eme siecle , Paris , 1905

35

7. L. Duchesne, Histoire anciene de l`Eglise, 3 vol., Paris 1910-1911

8. E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom XII, IV

9. Idem, The sixth book of select letters of Severus of Antioch, 2 vol., London 1902-1904

10.Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie;

prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi de Teodor Citeţul,

Bucureşti, 1899

11.Fabricii (Ioannis Alberti) , Bibliotheca graeca sive notitia scriptorum

veterum graecorum, Hamburg, 1790-1809, tom VIII, X

12.R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, 24 volume

13.E. KLUMBÖHMER, Das Trisagion als Versöhnungsformel der Christenheit, München-Viena, 1979.

14.P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval, De la mort de

Theodose a l`election de Gregoire le Grand. (Histoire de l`Eglise depuis

les origines jusqu`a nos jours, publiee sous la direction de Aug. Fliche et

V. Martin), t. IV, Paris, 1937

15.J. Lebon, Le monophysisme Severien. Etude historique, literraire et

theologique sur la resistance monophysite au concile de Chalcedone

jusqu`a la constitution de l`Eglise jacobite, Louvain, 1909

16.J. Maspero, Histoire des Patriarches d`Alexandre depuis la mort de

l`emereur Anastase jusqu`a la reconciliation des eglise jacobites, Paris,

1923

17.P. de MEESTER , Les origines et le développement du

texte grec de la liturgie de Saint Jean Chrysostome ,

Rome, 1909

18.Ch. MOELLER, Un fragment du Type de l’empereur

Anastase I-er, în Studia Patristica III, Berlin, 1951

19.L. R. P. J. Pargoire, L`Eglise byzantine de 527 a 847, Paris 1905, ed. II

36

20.Prof. T. M. Popescu, Pr. T . Bogdae, Gh. Stănescu, Istoria bisericească

universal, vol. I, Bucureşti 1956

21.Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria bisericească universală, EIBMBOR,

Bucureşti 2004

22.Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique de

l’Orthodoxie, YMCA-PRESS, Paris, 1995

23.J. Tixeront , Histoire des dogmes dans l`antiquite chretienne, VII-e ed.,

III-e t. : La fin de l`age patristique, Paris, 1928

Studii şi articole

1. Prof. N. Chiţescu, Formula o singură fire întrupată a Logosului lui

Dumnezeu, în Ortodoxia, 1965, nr. 3

2. G. DAGRON, Empereur et Prêtre, Etude sur le

“césaropapisme” byzantin, Paris, 1996;

3. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei

precalcedoniene şi calcedoniene, în Ortodoxia, 1965, nr. 1

4. Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi acceptarea ei în

Biserica Ortodoxă Orientală, în Ortodoxia , 1969, nr. 4

5. D.J. GEANAKOPOULOS, Church and State in the Byzantine

Empire: a Reconsideration of Caesaropapism, în Church

History, XXXIV, 1965.

6. I. MICULESCU, Revolta lui Vitalian în contextul politicii religioase şi

economice a lui Anastasius I, în G.B., nr. 3, 1987.

37

7. Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la

Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951)

8. Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după

Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970

9. Pr. Prof. D. Stăniloae, Definiţia dogmatic de la Calcedon, Ortodoxia,

1951, nr. 3

38