AMG I CURS I- Semiologie medicala

Semiologia este acea parte a medicinei care se ocupă de simptomele şi semnele bolilor, atât de modul în care se obţin aceste informaţii necesare diagnosticului, cât şi de semnificaţia lor şi modul de valorificare. Expresia de semiologie derivă din limba greacă, unde “semion” = semn.

ETAPELE PROCESULUI DE STABILIRE A DIAGNOSTICULUI:

1. Obţinerea unor informaţii:

a) Interogatoriul sau anamneza bolnavului;

b) Examenul fizic sau obiectiv, prin următoarele metode:

• inspecţia,

• palparea,

• percuţia,

• auscultaţia;

c) Investigaţiile de laborator şi paraclinice:

• laborator hematologic,

• laborator biochimic,

• laborator serologic,

• laborator microbiologic,

• examen radiologic,

• electrocardiografia,

• alte investigaţii paraclinice: ecografia, tomografia, cateterism, etc.

2. Valorificarea acestor informaţii:

Valorificarea informaţiilor obţinute în prima etapă presupune sistematizarea acestor informaţii, încercarea de a grupa simptomele şi semnele obţinute în sindroame, deci efectuarea de operaţii logice cu ajutorul cărora încercăm să formulăm diagnosticul.

Prin simptom înţelegem acele fenomene patologice generate de o boală, pe care bolnavul le sesizează şi le relatează sub formă de acuze. De exemplu durerea cu diferite localizări, greţuri, inapetenţă, oboseală, dispnee, palpitaţii, etc.

Expresia de semn este rezervată modificărilor obiective care sunt constatate de către medic la examenul fizic. Uneori limita dintre aceste noţiuni nu este net conturată. Astfel, o serie de acuze subiective ale pacientului pot fi constatate şi obiectiv la examenul bolnavului, cum ar fi febra, icterul, cianoza, erupţiile cutanate, dispneea.

Expresia de sindrom provine tot din limba greacă, unde “syndromein” semnifică “a face drumul împreună”. Deci sindromul cuprinde un grup de simptome şi semne care obişnuiesc să apară împreună în anumite boli.

De exemplu, sindromul de condensare pulmonară cuprinde mai multe boli: pneumonia, infarctul pulmonar, tuberculoza pulmonară, tumorile pulmonare. La fel, sindromul pleural cuprinde diferite forme de pleurezii exsudative ca şi pleurita seacă. Sindroamele coronariene pot fi angină pectorală de efort, angină pectoral instabilă sau infarct miocardic acut.

EXAMENUL FIZICEXAMINĂRILE PARACLINICE ŞI DE LABORATOR, efectuate trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. acurateţea;

2. rapiditatea;

3. interpretarea corectă;

FOAIA DE OBSERVAŢIE CLINICĂ

Foaia de observaţie clinică reprezintă documentul care consemnează toate datele furnizate de interogatoriul, examenul clinic şi diferitele metode de investigaţie a bolnavului. Obiectivul final al oricărui act medical este tratamentul. Foaia de observaţie reprezintă un document clinic (duce la elaborarea diagnosticului), un document ştiinţific (sursă de prelucrare

ştiinţifică a datelor acumulate pe un număr mare de bolnavi) şi în unele împrejurări, un document juridic (bolnavul este obiectul unei situaţii penale când el sau familia se adresează justiţiei).

Foaia de observaţie se compune din următoarele părţi:

1. datele generale ale bolnavului;

2. anamneza;

3. starea prezentă a bolnavului (Examenul obiectiv);

4. foaia de temperatură şi tratament;

5. evoluţia bolii;

6. rezultatele investigaţilor paraclinice şi de laborator;

7. diagnosticul (la internare, la 72 de ore, la externare);

8. epicriza (interpretarea cazului).

DATELE GENERALE ALE BOLNAVULUI

Sunt consemnate: numele şi prenumele bolnavului, sexul, vârsta, profesiunea şi locul de muncă, ocupaţia actuală, domiciliul stabil, adresa aparţinătorilor, data internării şi externării.

Importanţa lor diagnostică:

• sexul poate avea importanţă diagnostică deoarece există boli care au o incidenţă mai crescută la anumite sexe. Astfel, la bărbaţi sunt mai frecvente: cardiopatia ischemică (raport B/F: 5:1), ulcerul gastro-duodenal, cancerul gastric, cancerul bronhopulmonar. La femei sunt mai frecvente stenoza mitrală, pielonefritele şi infecţiile urinare (raport F/B: 20:1), colecistopatiile, osteoporoza.

• vârsta poate avea importanţă din punct de vedere al stabilirii diagnosticului. Astfel, la copii sunt mai frecvente bolile infecto-contagioase (rujeola, rubeola, tusea convulsivă, scarlatina), anginele streptococice şi reumatismul articular acut. La tineri, boala ulceroasă, tuberculoza pulmonară. Vârsta de 40-50 de ani, este vârsta la care se instalează boli ca hipertensiunea arterială esenţială, litiaza biliară şi cea renală. Ateroscleroza cu multiplele sale localizări (coronariană, cerebrală, periferică) apare la vârste mai înaintate, dar se poate manifesta şi la tineri.

• profesiunea. Anumite noxe de la locul de muncă care acţionează pe o lungă perioadă de timp, determină apariţia bolilor profesionale:

- silicoza - mai frecventă la mineri, cioplitori de piatră,

- saturnismul - intoxicaţia cronică cu plumb, mai frecventă la tipografi, sudori,

- boli transmise de la animale ca bruceloza, chistul hidatic, mai frecvente la măcelari, tăbăcari, medici veterinari,

- poziţiile defectuoase în procesul muncii predispun la apariţia bolilor degenerative ale coloanei vertebrale,

- muncile de răspundere prin stresul permanent favorizează apariţia bolilor cardiovasculare (infarct miocardic, HTA).

• domiciliul. Interesează atât domiciliul actual cât şi cel anterior, precum şi locul naşterii, întrucât există unele zone endemice (regiuni guşogene în Neamţ, Câmpulung Moldovenesc, regiuni cu frecvente nefropatii sau diabet).

ANAMNEZA

Reprezintă totalitatea datelor obţinute de medic din convorbirea cu bolnavul. (gr. - “anamnesis” = amintire, din memorie).Anamneza cuprinde următoarele părţi: motivele internării (sau consultării), istoricul detaliat al bolii actuale, antecedentele personale şi heredo-colaterale, condiţiile de viaţă şi muncă.

a) motivele internării sau consultării. Se vor nota pe scurt acuzele principale (simptomele) şi nu semne sau diagnostice, chiar dacă bolnavul îşi cunoaşte boala. De exemplu febră, frison, junghi toracic, tuse, expectoraţie, dureri diverse.

b) istoricul detaliat al bolii. Reprezintă de fapt istoricul simptomelor bolnavului. Se lasă bolnavul să-şi povestească boala de la debutul ei până în prezent, intervenind cu întrebări pentru completări şi precizări.Se va preciza:

- debutul afecţiunii actuale (brusc - boli acute, sau insidios pentru afecţiuni cronice),

- momentul debutului (în urmă cu cât timp),

- descrierea cronologică a simptomelor (ordinea cronologică a apariţiei simptomelor, importantă pentru diagnostic diferenţial),

- evoluţia în timp a simptomelor (cât timp a durat fiecare simptom, dacă s-au mai repetat),

- eventuale constatări medicale anterioare, controale medicale, internări.

Aici ne interesează nu diagnosticele anterioare, cât mai mult constatări obiective, rezultate paraclinice, examene radiologice, ECG, etc.,

- tratamentul urmat de la începutul bolii până în momentul internării, dacă acest tratament a fost respectat de bolnav, modul cum au evoluat simptomele sub acest tratament,

- simptome generale: febră, scădere ponderală, pofta de mâncare (apetit), scaun, urina, somnul, capacitatea de muncă. Aceste simptome generale frecvente trebuie să figureze în istoricul bolii actuale chiar dacă bolnavul nu le menţionează spontan.

c) antecedente:

• antecedente personale fiziologice şi patologice

• fiziologice - la femei: sfera genitală, respectiv ciclul menstrual (prima menstruaţie - menarha, desfăşurarea ulterioară a ciclului, data exactă a ultimei menstruaţii, sarcini, avorturi, menopauza),

• patologice:

- boli infecto-contagioase acute ale copilăriei,

- boli infecţioase cronice (TBC, sifilis),

- alte boli (cronologic),

- intervenţii chirurgicale,

- accidente

• intoxicaţii cronice, noxe toxice: alcool, fumat, medicamente luate cronic, alergii medicamentoase,

• antecedentele heredo-colaterale. Se consemnează bolile de care au suferit părinţii, ceilalţi membri ai familiei şi rudele apropiate.

Există boli ereditare determinate strict genetic (hemofilia), boli cu predispoziţie ereditară (diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, astmul bronşic) şi boli care apar în agregări familiale prin contagiune (TBC, hepatita virală acută).

d) condiţii de viaţă şi muncă. Ne interesează condiţiile de locuinţă, alimentaţie, muncă, gradul de solicitare fizică sau psihică, factori nocivi la locul de muncă (umiditate, praf, pulberi, poziţii defectuoase).

EXAMENUL OBIECTIV

Metode fizice de examinare

a) Inspecţia

Inspecţia reprezintă cea mai veche şi probabil cea mai importantă metodă obiectivă, care începe de la primul contact al medicului cu bolnavul. Se inspectează, de preferinţă la lumină naturală, pe rând, diferite regiuni ale corpului (bolnavul fiind dezbrăcat). Se începe cu extremitatea cefalică şi se continuă cu gâtul, toracele, abdomenul, membrele superioare şi inferioare. Inspecţia se termină prin observarea unor mişcări (poziţia în pat, mersul, etc.)

b)Palparea

Palparea dă informaţii asupra volumului, suprafeţei, sensibilităţii consistenţei şi mobilităţii organelor. Bolnavul trebuie dezbrăcat. Medicul, cu privirea spre bolnav (pentru a-i observa mimica care reflectă sensibilitatea dureroasă la palpare) şi având mâinile calde, stă, obişnuit, la dreapta bolnavului. Poziţia bolnavului este diferită (decubit dorsal, lateral sau ortostatism) în funcţie de organul palpat.

Metode de palpare:

- palparea superficială, cu faţa palmară a mâinii, uşor, fără apăsare,

- palparea profundă, prin apăsare, cu mai multe variante: monomanuală, bimanuală, prin balotare

c) Percuţia

Metoda folosită este percuţia indirectă sau mediată-percuţia digito-digitală: degetul mijlociu de la mâna stângă se aplică cu suprafaţa sa palmară pe teritoriul de percutat, iar cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă, flectat, se loveşte perpendicular falanga medie a degetului. Percuţia se face cu aceeaşi forţă de 2-3 ori, cu mişcări ale mâinii numai din articulaţia radio-carpiană (braţul şi antebraţul nu trebuie să participe la percuţie).

Sunetele de percuţie. Clasificarea sunetelor de percuţie se face în raport cu intensitatea, tonalitatea şi timbrul lor. Sunetul sonor se caracterizează prin intensitate mare şi tonalitate joasă şi se obţine la percuţia plămânilor şi abdomenului. Sunetul mat se caracterizează prin intensitate mică şi tonalitate ridicată, se obţine la percuţia ţesuturilor şi organelor fără conţinut aeric (ficat, splină, muşchi). Sunetul submat (submatitatea) este un amestec de sunete, mat şi sonor (în unele procese de condensare pulmonară).

d) Auscultaţia

Interpretarea fenomenelor acustice în interiorul corpului se face cu ajutorul stetoscopului. Cu ajutorul stetoscopului, zonele care pot fi investigate cuprind aproape tot corpul. Vasele gâtului sunt ascultate pentru sufluri la nivelul arterelor carotide şi subclaviculare. La nivelul plămânilor se cercetează zgomotele respiratorii normale şi patologice, respectiv ralurile uscate sau umede şi frecăturile pleurale. Cordul se manifestă în cursul diverselor afecţiuni prin modificarea zgomotelor sale, prin sufluri, aritmii cardiace şi frecături pericardice. Auscultaţia abdomenului

ne relevă zgomotele intestinale (borborisme), sau suflurile anevrismelor şi stenozelor arteriale (aorta abdominală, arterele renale, arterele femurale).