Seminar 5

Actiune in caz de amenintari impotriva pacii, de incalcari ale pacii si de acte de

agresiune

Capitolul VII

Conform art. 2, alin. 4 din Carta ONU, toate statele membre ONU sunt obligate sa

se abtina in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea

fortei. Acest articol este recunoscut in prezent ca fiind un principiu de drept cutumiar si

ca atare este obligatoriu pentru toate statele lumii. Totusi, interdictia aceasta nu are

caracter general, ci doar unul de principiu. Asadar, aceasta interdictie permite doua

exceptii: masurile colective luate de ONU si legitima aparare.

Masurile colective luate de ONU (razboiul autorizat)

a. Determinarea situatiei

Art. 39 din Carta ONU impune cerinta determinarii din partea Consiliului de

Securitate a unei amenintari impotriva pacii, a unei incalcari a pacii ori a unui act de

agresiune. In esenta, aceasta este cheia catre masurile colective de aparare. Odata facuta o

asemenea determinare, Consiliul de Securitate poate sa ia actiune sub Cap. VII. In aceasta

situatie, poate fi ridicata o intrebare fireasca: „Ce este o amenintare la adresa pacii, o

incalcare a pacii ori un act de agresiune?”. Raspunsul dat de practica Consiliului de

Securitate este ca o astfel de determinare tine de circumstantele fiecarui caz si de relatia

celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate cu situatia supusa

determinarii.

Amenintare impotriva pacii

Aceasta este practic cea mai larga categorie oferita de art. 39 al Cartei ONU si cea

mai putin susceptibila de o definitie. Practic, aceasta categorie este refugiul Consiliului de

Securitate atunci cand o anumita situatie nu indeplineste conditiile unei incalcari a pacii

ori a unui act de agresiune. In general, aceasta determinare este folosita pentru situatii

interne care in mod normal ar fi fost excluse in virtutea art. 2, alin. 7 al Cartei ONU.

Ex.: Declaratia de independenta a regimului minoritar alb din Rodesia (1965); situatia din

Iugoslavia (1991); situatia din Somalia (1992); situatia din Ruanda (1994); in legatura cu

1

terorismul international dupa 2001 (aceste rezolutii au pavat drumul catre asa numitele

sanctiuni „destepte”).

Incalcare a pacii

Determinari specifice de incalcare a pacii au fost facute doar de patru ori in istoria

Consiliului de Securitate.

Ex.: Invazia Coreei de Nord in Coreea de Sud (1950); invazia Argentinei in Insulele

Falklands (1982); razboiul dintre Iran si Iraq (1980-1988); invazia Iraqului in Kuwait

(1990).

Act de agresiune

O rezolutie adoptata de catre Adunarea Generala in 1974 defineste agresiunea ca

fiind „folosirea fortei armate impotriva suveranitatii, integritatii teritoriale ori a

independentei politice a unui alt stat ori in orice alt mod inconsistent cu Carta ONU”.

Rezolutia AG este insa recomandatorie, Consiliul de Securitate nefiind legat de aceasta

definitie.

Ex: Actiunea fortelor israeliene impotriva Organizatiei Palestiniene pentru Liberare in

Tunisia (1985);

b. Masuri care nu implica folosirea fortei

Odata ce Consiliul de Securitate determina caracterul situatiei, se deschide calea

catre actiune din partea acestuia. O atare actiune poate fi precedata de masuri provizorii

in conformitate cu art. 40 al Cartei ONU, cum ar fi cereri de incetare a ostilitatilor ori de

retragere a trupelor de pe teritoriul altor state. Mai apoi Consiliul de Securitate poate

adopta actiune sub art. 41 sau art. 42. Art. 41 enumera anumite masuri care nu implica

folosirea fortei si care, in esenta, se rezuma la intreruperea relatiilor economice ori

diplomatice.

Ex.:

- cele mai comprehensive sanctiuni economice au fost aplicate Iraqului, dupa ce

acesta a invadat Kuwaitului in 1990. Mai precis, s-a interzis tuturor statelor sa

importe si sa exporte din Iraq (embargo) ori sa transfere fonduri catre Iraq,

alimentele erau livrate doar prin ONU si Crucea Rosie. Mai mult, s-au instituit si

blocade aeriene si navale asupra tarii;

2

- un embargo militar a fost impus si asupra Libiei in 1992, ca urmare a refuzului

sau de a-i extrada pe presupusii vinovati de atacul cu bomba de la Lockerbie.

c. Masuri care implica folosirea fortei

In cazul in care masurile prevazute in art. 41 din Carta ONU nu au fost sau nu ar

fi adecvate, Consiliul de Securitate poate intreprinde actiune cu forte aeriene, navale sau

terestre pentru mentinerea sau restabilirea pacii. Pentru a da eficienta acestei prevederi,

art. 43 cere tuturor membrilor ONU sa puna la dispozitia organizatiei, la cererea

Consiliului, in conformitate cu un acord ori acorduri speciale, forte armate si asistenta

militara, iar art. 45 cere statelor membre sa aiba contingente militare pregatite oricand

pentru a lua actiune sub art. 43. Mai mult, art. 46 si 47 prevad crearea unui Comitet de

Stat-Major care sa asiste Consiliul de Securitate. Aceste prevederi au fost incluse in Carta

ONU cu intentia de a crea un fel de corp militar ONU care sa suprime amenintari ori

incalcari ale pacii si acte de agresiune, insa din cauza disputelor intre marile puteri,

niciunul dintre acordurile despre care vorbeste art. 43 nu a fost semnat, ceea ce a dus la

nevoia de reconfigurare in practica a sistemului de aparare colectiva pentru a se da

eficienta art. 42 din Carta ONU.

Ex:

- primul exemplu de actiune sub art. 42 il reprezinta reactia ONU la invazia Coreei

de Sud de catre Coreea de Nord in 1950; dupa ce trupele nord coreene au trecut

granita care despartea cele doua tari, Consiliul de Securitate a calificat situatia ca

fiind o incalcare a pacii si a cerut statelor membre sa asiste ONU in actiunea de

determinare a retragerii Coreei de Nord de pe teritoriul Coreei de Sud; 16 state au

trimis trupe, iar actiunea a fost practic condusa de SUA in urma unor acorduri

incheiate de aceasta cu cele 16 state; in afara de autorizatia de la ONU, actiunea

era practic coordonata de SUA si nu de ONU, reveland astfel deficientele in

sistemul ONU, care din pacate nu reusise sa functioneze asa cum se intentionase

la momentul redactarii Cartei ONU;

- cel de-al doilea exemplu de actiune armata a ONU a avut loc dupa invazia

Kuwaitului de catre Iraq in 1990; dupa o serie de rezolutii care au condamnat

invazia si care dadeau in esenta Iraqului o perioada de gratie pentru a se retrage, s-

a autorizat folosirea tuturor mijloacelor necesare pentru restaurarea pacii

3

internationale, cerandu-se statelor sa ofere asistenta militara; actiunea armata a

inceput in 1991 si a fost condusa de o coalitie de state sub conducerea SUA;

Acest proces de reinterpretare a Cartei ONU prin practica subsecventa a dus si la

situatii de abuz si practica arbitrara:

Ex:

- invocand autorizatie implicita din partea Consiliului de Securitate, Marea Britanie

si SUA au luat actiune militara impotriva Iraqului in 2003; baza legala ar fi fost

efectul combinat a trei rezolutii care condamnau lipsa de cooperare a Iraqului in

legatura cu niste presupuse arme de distrugere in masa care amenintau pacea si

securitatea internationala; rezolutiile avertizau ca lipsa de cooperare a Iraqului va

duce la consecinte serioase, insa in niciun moment nu au autorizat in mod explicit

folosirea fortei; Rusia, Franta si China ar fi votat impotriva unei astfel de actiuni

in cadrul Consiliului de Securitate, astfel ca cele doua state au actionat unilateral;

mai apoi cele doua state au invocat si doctrina interventiei umanitare pentru a

sustine liceitatea invaziei.

Legitima aparare

Conform art. 51 din Carta ONU, fiecare stat membru are un drept de autoaparare

individuala ori colectiva in cazul in care se produce un atac armat asupra sa. Conform

interpretarii Curtii Internationale de Justitie, pentru a-si putea exercita dreptul la legitima

aparare, un stat trebuie sa fi fost victima unui atac armat, atac care sa provina de la un alt

stat ori sa poata sa fie atribuit in mod obiectiv unui alt stat. In legatura cu aceste conditii

s-au nascut anumite controverse. Una dintre aceste controverse priveste atacurile

provenite de la grupuri sau entitati ce nu sunt state, anume daca aceste atacuri pot sau nu

sa dea nastere dreptului la legitima aparare. Daca initial se cerea ca un atac armat sa poata

fi atribuit unui alt stat, in urma unor rezolutii a Consiliului de Securitate ce au caracterizat

terorismul ca fiind o amenintare la adresa pacii si a securitatii internationale (in legatura

cu 9/11 2001), aceasta cerinta s-a estompat. Ca atare, in 2001, SUA a invocat dreptul la

legitima aparare impotriva Al-Qaeda, care isi avea bazele in Afganistan, tara careia nu i

se puteau atribui in mod obiectiv atacurile teroriste de la 9/11. O alta controversa este

legata de teoria dreptului la aparare anticipativa, teorie care pare greu de acceptat in

4

conditiile in care art. 51 din Carta ONU leaga legitima aparare de existenta unui atac

armat. Acest concept este relevant in ziua de azi, spun unii, in lumina noilor tipuri de

armament ce permit lansarea de atacuri cu o mai mare viteza decat in trecut. Totusi, un

atac lansat prea repede poate constitui act de agresiune. Ca atare, teoria apararii

anticipative ar trebui legata de cerinta pericolului iminent, deoarece un atac trebuie sa fie

in mod rezonabil si evident perceput ca fiind iminent pentru a da nastere dreptului la

legitima aparare.

Exercitarea dreptului la legitima aparare mai presupune doua conditii: necesitatea

si proportionalitatea apararii. Cea dintai conditie se poate verifica prin prisma criteriului

iminentei, iar cea de-a doua se verifica comparand atacul cu raspunsul la acesta (armele

folosite, respectarea regulilor de drept umanitar etc.).

5