G. Golubenco Obiectul şl sistemul criminalisticii: probleme actuale 

 "Legea şi viaţa", 2005, nr.10, pag.4   * * * 

Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului împotriva infracţiunilor, combaterea eficientă a acestora, crearea unor astfel de condiţii încît nici un delict să nu rămînă neinstrumentat, nici un infractor să nu se poată sustrage de la răspundere şi nici un om nevinovat să nu fie pus sub învinuire şi condamnat.

A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, a implementării în practica de urmărire penală şi judiciară a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale contemporane, experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate.

Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii - ştiinţă a investigării infracţiunilor, apărută la finele sec. al XIX-lea graţie unor jurişti şi savanţi luminaţi, printre care un loc de frunte îl ocupă comisarul de poliţie şi profesorul universitar austriac Hans Gross, care primul a folosit această noţiune pentru a intitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării infracţiunilor.

Funcţia ei primordială constă în aceea ca prin analiza unor legităţi ale realităţii obiective, dar şi a realizărilor diverselor ştiinţe tehnice, naturale, socioumane, generalizarea experienţei activităţii organelor de urmărire, a practicii judiciare şi de expertiză să iniţieze metode, procedee şi mijloace eficiente de descoperire şi cercetare a faptelor penale.

Chiar de la începuturile sale, criminalistica a ţinut să-şi extindă şi să precizeze domeniul său de cunoaştere. Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu îl constituie toată realitatea lumii înconjurătoare. Totodată, fiecare ramură a ştiinţei luată aparte studiază o latură sau un anumit fragment al acestei realităţi, fie materială sau ideală. Pornind de la aceasta, criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării acestor activităţi în mediul înconjurător, în memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, de cercetare şi de prevenire a lor.

Orice activitate infracţională este legată de mediul în care aceasta se desfăşoară, exercitînd influenţă asupra lui şi reflectîndu-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări reprezintă multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili adevărul în cauzele cercetate.

Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică au un caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunîndu-se legităţilor obiective comune oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv a celor ilicite.

Pentru ca aceste urme, depistate în cursul cercetărilor să devină probe judiciare, ele trebuie strînse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesuale penale. Aceste operaţii efectuate de organele ocrotirii normelor de drept se supun la fel unor legităţi studiate de criminalistică.

În baza cunoaşterii lor se elaborează metode, mijloace şi procedee practice de combatere şi prevenire a faptelor penale.

Generalizînd cele spuse, putem constata că ştiinţa în cauză studiază unele legături existente obiectiv ce ţin, mai cu seamă, de activitatea infracţională, mecanismul de reflectare a acesteia în mediul ambiant, precum şi cele ce determină procesul de investigare a acestor fapte, cunoaşterea cărora are ca scop elaborarea metodelor, procedeelor şi mijloacelor de descoperire, de cercetare şi de prevenire a infracţiunilor.

Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte, activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei - activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Stâpînind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră în diverse domenii ale ştiinţei este posibil a elabora recomandaţii, procedee şi tehnici de maximă rigurozitate, asigurînd astfel ofiţerii de urmărire penală, procurorii, judecătorii de instrucţie, avocaţii, experţii şi alţi practicieni ai organelor de drept cu o bază ştiinţifică solidă în activitatea lor profesională de luptă contra faptelor antisociale.    

Aceasta şi constituie destinaţia socială a criminalisticii, utilitatea ei practică.Cele menţionate oglindesc starea actuală a conceptului privind obiectul criminalisticii. Literatura de

specialitate atestă însă o mare diversitate de determinări în acest sens care, în fond, redau evoluţia ştiinţei şi a viziunilor asupra obiectului ei de studiu în fiecare din etapele sale de dezvoltare şi existenţă.

Spre exemplu, întemeietorul acestei ştiinţe Hans Gross în opera sa "Îndreptarul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii" (a.1898) considera criminalistica "o ştiinţă a stărilor de fapt în dreptul penal", adică o disciplină care studiază latura reală a faptelor ce cad sub incidenţa dreptului penal. "Criminalistica prin natura sa - scria el la acea vreme - începe să acţioneze atunci cînd dreptul penal, de

asemenea prin caracterul său, îşi încheie activitatea: dreptul material penal are ca obiect de studiu crima şi pedeapsa, dreptul procesual penal cuprinde regulile de aplicare a dreptului material penal. Însă prin ce mod a fost comisă infracţiunea, cum pot fi cunoscute aceste moduri de operare, care au fost motivele şi scopurile infracţiunii - despre toate acestea nu ne vorbeşte nici dreptul penal şi nici cel procesual penal. Aceasta constituie obiectul criminalisticii." [1, p.3]

La acea etapă - de acumulare a materialelor empirice - obiectul ei era determinat şi ca "mijloc de adaptare la necesităţile actului de justiţie a realizărilor ştiinţelor tehnice, naturale şi medicale"(I.Iakimov, a.1924), ca "procedee şi metode de depistare şi examinare a probelor în scopul descoperirii infracţiunii şi identificării făptaşului" - (B.Şaver, a.1940).

Pe la mijlocul anilor '50 ai sec. al XX-lea în spaţiul fostei U.R.S.S. s-a statornicit noţiunea tradiţională de criminalistică drept ştiinţă ce vizează mijloacele tehnice, metodele şi procedeele de depistare, fixare şi examinare a probelor în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor (S.Mitricev). Această definiţie, care reprezenta aşa-numitul concept pragmatic al obiectului criminalisticii a fost acceptată de mai mulţi criminalişti de la acea vreme. În unele ţări, inclusiv România (C.Suciu, E.Stancu, I.Mircea, V.Bercheşan ş.a.), opinia în cauză, datorită rolului ei pozitiv în separarea obiectului şi autonomizarea ştiinţei criminalisticii în ansamblu, este împărtăşită şi de savanţii contemporani. În spaţiul fostei U.R.S.S., însă mai târziu, şi această determinare a încetat să corespundă ideilor moderne privind obiectul unui domeniu de cunoaştere. În a.1967, R.Belkin şi discipolul său Iu.Krasnobaiev au propus o nouă definiţie, bazată pe un alt concept - operaţional - la temelia căruia au fost puse legităţile realităţii obiective studiate de criminalistică [2, p.90-94]. După un rînd de modificări, în ultima redacţie R.Belkin a formulat-o astfel: "Criminalistica este ştiinţa privind legităţile mecanismului infracţiunii, apariţiei informaţiei despre infracţiune şi participanţii ei, legităţile colectării, cercetării, aprecierii şi administrării probelor, cunoaşterea cărora serveşte drept bază de elaborare a mijloacelor speciale şi metodelor de investigaţie judiciară şi prevenire a infracţiunilor"[3, p.65].

Această definiţie a exprimat mai amplu gradul sporit de dezvoltare a criminalisticii, specificul ei în raport cu alte ştiinţe ce au, la fel, ca obiect de studiu activitatea infracţională şi sfera de combatere a criminalităţii. Ea a stîrnit un interes ştiinţific deosebit prin însăşi ideea sa metodologică - studierea legităţilor ce ţin de sfera investigaţiilor judiciare.

Analiza comparativă a definiţiilor expuse de alţi autori contemporani denotă atît receptivitatea ideii prof. R.Belkin (M.Gheorghiţa, I.Gherasimov, S.Doraş, A.Dulov, A.Exarhopulo, N.Iablokov, V.Koldin ş.a.), cît şi încercări de a exprima viziuni proprii. Bunăoară, V.Obrazţov consideră criminalistica o ştiinţă despre tehnologia şi mijloacele de administrare practică a urmelor (activitatea de căutare şi cunoaştere) în urmărirea judiciară penală [4, p.5]. Mai mult decît atît, el pune la îndoială că studierea activităţii infracţionale este cuprinsă de obiectul ştiinţei criminalistica, declarînd destul de categoric că "aceasta poate fi obiect de studiu, însă nu şi a criminalisticii, ci a altei ştiinţe, dacă aceasta va avea loc (dea Domnul să nu se ajungă pînă acolo) - ştiinţa despre comiterea infracţiunilor ce poate aduce contribuţii la sporirea eficacităţii lor"[4,p.12]. Este greu de acceptat o astfel de abordare. Investigarea infracţiunilor nu poate fi concepută în afara analizei şi reconstituirii celor întîmplate: cum a fost săvîrşită infracţiunea, ce urme şi pe ce obiecte au rămas sau neapărat trebuiau să rămînă în urma activităţilor ilicite. Deci, investigarea criminalistică presupune iminent căutarea manifestărilor anumitor legităţi ce însoţesc pregătirea, comiterea şi tăinuirea infracţiunilor. Această părere este împărtăşită de majoritatea savanţilor de profil, însă unii socot că ea necesită deja rectificare. Spre exemplu, O.Baev consideră că definiţia formulată de R.Belkin reclamă unele precizări ca urmare a implementării principiului contradictorialităţii în activitatea judiciară. Astăzi, subliniază el, instanţa de judecată îşi pierde calitatea de subiect al criminalisticii. Doar părţile ce rivalizează (acuzarea şi apărarea) devin consumatori adevăraţi ai mijloacelor criminalistice, adică procurorul ca acuzator pe de o parte, şi apărătorul inculpatului, pe de altă parte. Numai aceştia, exercitînd funcţiile procesuale ce le revin, aplică metode şi mijloace criminalistice în scopul colectării şi prezentării spre examinare a dovezilor. Anume ei trebuie să convingă instanţa de judecată în justeţea şi soliditatea poziţiilor adoptate. Sarcina instanţei de judecată constă în a "asculta, a analiza şi a adopta o decizie legală şi întemeiată"[5, p.9]. Pe bună dreptate, astăzi judecătorul nu rezolvă sarcini investigative, el validează probele prezentate, ascultă părerile părţilor ce concură privind probitatea învinuirii, aprecierea ei juridică, personalitatea inculpatului, pedeapsa şi alte chestiuni legate de acuzare în baza cărora, călăuzindu-se de Lege şi de convingerea sa intimă, soluţionează cazul. Desigur, cele menţionate nu înseamnă că judecătorul nu trebuie să deţină cunoştinţe cu privire la posibilităţile criminalistice ale anumitor acte de urmărire penală, inclusiv a expertizelor judiciare, criteriile de apreciere ale acestora etc.

În ceea ce ne priveşte, credem că evoluţia oricărei ştiinţe este un proces continuu de autoidentificare şi precizare a obiectului de studiu, a locului său în sistemul ştiinţelor. Indicele adevărat al ştiinţei este studierea

de către ea a unui fragment al realităţii materiale. Ştiinţa criminalistică, pe lîngă aceasta, ţine cont şi de cuceririle de ultimă oră înregistrate în domeniile tehnicii, naturii etc., experienţa pozitivă acumulată în ramura respectivă pe plan mondial. Pentru caracterizarea obiectului de studiu al criminalisticii considerăm suficient a include în definiţie doar aspectele sus-menţionate şi "produsul" ştiinţific propriu, adică metodele, procedeele, mijloacele şi recomandaţiile, elaborate de ştiinţă şi destinate descoperirii şi cercetării infracţiunilor.

Prin urmare, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază legităţile activităţii infracţionale, mecanismul de reflectare a acesteia în sursele de informaţie, precum şi legităţile ce determină activitatea de investigaţie a acestor fapte realizată prin metode, procedee şi mijloace speciale elaborate în baza cunoaşterii legităţilor în discuţie, a experienţei pozitive şi a realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, altor domenii de cunoaştere, necesare aflării adevărului în cauzele judiciare.

Ca oricare altă ştiinţă, criminalistica, în procesul de evoluţie şi-a aşezat cunoştinţele într-un sistem logic argumentat, ceea ce mărturiseşte despre independenţa sa şi gradul sporit de maturizare şi generalizare teoretică a materialului.

De-a lungul istoriei sale, structura i-a fost supusă de nenumărate ori unor revizuiri şi modificări. Autorii primelor lucrări ştiinţifice de profil nu evidenţiau, în speţă, sistemul criminalisticii, socotind-o mai curând o totalitate de informaţii utilă pentru lucrătorii practici ai organelor de urmărire penală şi judiciară. Acest lucru poate fi observat chiar şi în opera întemeietorului acestei ştiinţe Hans Gross -"Manualul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii" - (a.1898). Avînd în vedere modul de structurare a conţinutului, doar cu mari rezerve se poate vorbi de o lucrare sistematizată în sensul analizat. Ea este alcătuită din partea generală şi partea specială. Prima conţine 4 capitole în care se vorbeşte despre anchetatorul judiciar, interogatoriu, acţiunile premergătoare plecării la locul faptei şi cercetării acestuia.

În partea a doua autorul a evidenţiat cîteva secţiuni: A. Mijloacele auxiliare ale anchetatorului judiciar în care se tratează problematica persoanelor versate (a specialiştilor) şi un alt capitol despre presa cotidiană; B. Cunoştinţe deosebite necesare anchetatorului judiciar ce cuprinde 6 capitole în care sînt expuse diversele procedee vizînd infracţiunile, argoul hoţesc, modul de viaţă şi particularităţile ţiganilor, despre superstiţii, informaţii privind armele şi un dicţionar medical; C. Unele procedee artificiale; D. Despre unele infracţiuni în particular [6, p.12-13].

La fel de diversificate, uneori eclectice, sînt şi lucrările altor pionieri ai criminalisticii.În spaţiul fostei U.R.S.S., lucrarea care s-a impus printr-un aport substanţial la crearea sistemului

criminalisticii a fost cartea intitulată "Criminalistica. Îndrumar de tehnică şi tactică penală" apărută la Moscova în a.1925 şi semnată de către cunoscutul savant rus I.Iakimov. El a divizat criminalistica în tehnica penală, tactica penală şi metodologia, prin care autorul înţelegea doar aplicarea metodelor tehnicii şi tacticii penale în cercetarea infracţiunilor [7].

Acest sistem trinomic, cu precizările substanţiale făcute de V.Gromov la compartimentul de metodică, şi-a găsit reflectare şi în primul manual de criminalistică destinat instituţiilor juridice de învăţămînt superior publicat în 2 volume: Volumul I. "Tehnica şi tactica cercetării infracţiunilor" M.,1935; volumul II. "Metodica cercetării anumitor categorii de infracţiuni" M.,1936.

Mai tîrziu, însă, o dată cu publicarea în a.1938 de către cercetătorul rus B.Şaver a unei lucrări fundamentale [8, p.56-82;] în care criminalistica a fost structurată la fel ca şi alte ştiinţe juridice ramurale în partea generală şi partea specială, această noţiune a dispărut din vocabularul ştiinţific pentru o perioadă de aproape 15 ani. Doar la mijlocul anilor '50 ai secolului trecut, cînd alţi reputaţi criminalişti (A.Vinberg, A.Vasiliev, S.Mitricev) în cadrul multiplelor discuţii ştiinţifice, au argumentat ideea de a reveni la sistemul tripartit al criminalisticii, conceptul în cauză a început a fi folosit pe larg ca o categorie ştiinţifică. Treptat şi-a făcut apariţia şi al patrulea compartiment în faţa celorlalte trei - teoria generală a criminalisticii (baze teoretice şi metodologice ale criminalisticii).

Astăzi, majoritatea manualelor şi cursurilor de specialitate tratează criminalistica ca pe un sistem de cunoştinţe criminalistice alcătuit tradiţional din patru compartimente principale: 1 - teoria generală a criminalisticii (baze teoretice şi metodologice); 2 - tehnica criminalistică; 3 - tactica criminalistică; 4 - metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni), toate, în unitatea lor, constituind suportul ştiinţific în lupta contra criminalităţii.

Justeţea acestei argumentări o ilustrează convingător conţinutul lor:1. Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate. Ea cuprinde cunoştinţe privind obiectul

şi metodologia criminalisticii, principiile şi sarcinile concrete, stabileşte locul şi legătura ei cu alte ramuri ştiinţifice. Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu [9, pag.42].

Pornind de la reflectarea conceptuală a realităţii obiective, teoria generală a criminalisticii indică, de asemenea, sistemul de idei îndrumătoare a acestei ramuri, sistem, care serveşte călăuză în elaborarea mijloacelor, procedeelor şi recomandaţiilor practice de ordin criminalistic. În această ordine de idei, pot fi menţionate teoria privind formarea urmelor infracţiunii, a identificării, diagnosticării şi prognozării criminalistice, a modului de pregătire, de comitere şi de tăinuire a infracţiunii, a versiunilor şi planificării investigaţiilor criminalistice, a altor probleme ce au importanţă teoretică şi metodologică pentru toate compartimentele sale.

Părţile constituente ale ştiinţei în cauză se fondează, la rîndul lor, pe principii şi metode concrete de cercetare a fenomenului delincvent, aşa cum se observă din cele ce urmează.

2. Tehnica criminalistică reprezintă un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice cu caracter sintetic, în baza cărora se elaborează metode, procedee şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării probelor. Sub aspectul practic ea cuprinde tot arsenalul de mijloace şi metode destinat recoltării informaţiei cu semnificaţie criminalistică.

Compartimentul este structurat în două părţi:2.1. Tezele generale ale tehnicii criminalistice în care se abordează noţiunea, clasificarea, principiile,

formele şi condiţiile de aplicare ale acestora, asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor, precum şi alte aspecte tehnico-ştiinţifice.

2.2. Mijloacele tehnico-criminalistice, procedeele şi metodicile de lucru cu probele judiciare în devenire.Fundamentul acestui compartiment îl formează datele unui rînd de ştiinţe atît tehnice, cît şi naturale

incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale: fotografia criminalistică, video şi audioînregistrarea; traseologia criminalistică; armologia criminalistică; cercetarea criminalistică a documentelor; gabitoscopia criminalistică; înregistrarea criminalistică.

Direcţiile relativ noi de cercetare ale acestui compartiment se consideră următoarele: cercetarea criminalistică a structurii şi compoziţiei obiectelor; odorologia criminalistică; vocalografia judiciară; cercetarea criminalistică a informaţiei computerizate; tehnica criminalistică de explozii ş.a.

3. Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice privind legităţile organizării şi realizării activităţii de urmărire penală şi judiciară în scopul elaborării unor recomandaţii ştiinţific argumentate întru sporirea eficacităţii acestora. Tactica criminalistică este alcătuită la fel, ca şi compartimentul sus-menţionat, din două părţi:

3.1. Tezele generale ale tacticii criminalistice ce include atît problematica obiectului, structurii, sarcinilor şi a principiilor tacticii, cît şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum:

-  planificarea cercetării infracţiunilor;-  tactica interacţiunii organelorde urmărire penală cu cele operative de investigaţie, şi cu subdiviziunile

de expertiză şi criminalistică;- valorificarea sprijinului maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass-media în activitatea de

prevenire, descoperire şi cercetare a infracţiunilor;- teoria criminalistică privind versiunile criminalistice;- teoria criminalistică privind situaţiile de urmărire penală;- teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penală;- teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice;- teoria criminalistică privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a.3.2. Tactica pregătirii, efectuării şi fixării rezultatelor unor acţiuni de urmărire penală în care, tradiţional,

se includ cele de bază, indicate în Codul de procedură penală al Republicii Moldova în vigoare, după cum urmează: - cercetarea la faţa locului (art.118); - reţinerea bănuitului (art.165-174); - audierea persoanelor (art.104-112;153); - confruntarea (art.113); - verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114); - prezentarea spre recunoaştere (art.116;117); - examinarea corporală (art.119); - reconstituirea faptei (art.122); - experimentul în procedura de urmărire penală (art.123); - efectuarea percheziţiei (art.125-131); - ridicarea de obiecte sau documente (art.126-131); - interceptarea comunicărilor (art.135, 136); - constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală (art.139-141); - efectuarea expertizei (art.142-152) ş.a.

Pornind de la principiile contradictorialităţii, echităţii şi egalităţii armelor implementate în urmărirea penală şi în dezbaterile judiciare se cer a fi menţionate şi unele direcţii ce necesită a fi elaborate şi perfecţionate mai profund: tactica activităţii avocatului; tactica activităţii procurorului; tactica utilizării cunoştinţelor de specialitate etc.

Din cele relatate se observă că, tactica criminalistică se sprijină pe experienţa pozitivă a practicii de cercetare a infracţiunilor, avînd menirea să adapteze la necesităţile actului concret de investigaţie preconizările

psihologiei judiciare, logicii, eticii profesionale, ştiinţei despre organizarea ştiinţifică a muncii, teoriei adoptării deciziilor ş.a. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de randament a metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcînd astfel legătura strînsâ între tehnica şi tactica criminalistică.

4. Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni) - compartimentul final ce sintetizează cunoştinţele tehnicii şi tacticii criminalistice prin prisma împrejurărilor unor categorii de infracţiuni concrete. În cadrul acestei despărţituri sînt analizate legităţile organizării şi efectuării actului de investigaţie a cauzelor penale în scopul elaborării unui ansamblu de recomandări şi indicaţii metodice, validate ştiinţific şi aprobate în practică, ce privesc optimizarea cercetării crimelor de omor, a violurilor, furturilor, tîlhăriilor, accidentelor de circulaţie ş.a.m.d. Deci, sistemul de "metodici particulare" scoate în evidenţă trăsăturile specifice de cercetare ale anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni determinate de natura faptelor, de modul concret în care acestea se săvîrşesc şi alte împrejurări de fapt.

Structura metodicii este divizată asemănător compartimentelor de tehnică şi tactică în două blocuri de cunoştinţe:

4.1. Tezele generale ale metodicii criminalistice consacrate cercetării bazelor metodologice ale despărţiturii (obiectul, sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte ramuri), precum şi fundamentele ştiinţifice ale organizării descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor, care include diverse teorii şi teze ştiinţifice privind urmărirea penală a persoanelor care au comis infracţiuni:

- teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor;- teoria criminalistică privind metodicile particulare de cercetare a infracţiunilor;- teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor;- clasificarea criminalistică a infracţiunilor;- teoria criminalistică privind programarea cercetării infracţiunilor ş.a.4.2. Metodicile criminalistice particulare de cercetare ale anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni

reprezintă "produsul" final al ştiinţei. Ele sînt structurate în ansambluri de sfaturi ştiinţific argumentate cu caracter tipizat, utile pentru cercetarea acelor genuri de infracţiuni ce sînt, de regulă, consfinţite în legea penală.

Majoritatea metodicilor de cercetare cuprinde un rînd de elemente structurale:-  caracteristica criminalistică a genului de infracţiuni;-  împrejurările ce urmează a fi stabilite;-  particularităţile planificării şi alcătuirii programului de cercetare;- particularităţile tacticii de pregătire şi realizare a celor mai însemnate acţiuni de urmărire penală nu

numai în etapa iniţială, ci şi în cea ulterioară de investigaţie;- particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de profilaxie de către organele de urmărire

penală în cadrul cercetării diverselor categorii de infracţiuni.Cele menţionate mai sus se referă la sistemul ştiinţei criminalistica şi servesc ca reper pentru structurarea

disciplinei de studiu ce cuprinde, pe lîngă cele menţionate, şi unele date istorice despre ştiinţa în cauză, personalităţile criminalistice marcante etc., incluse, de regulă, în prima parte a cursului. Acesta este înclinat spre a cultiva ascultătorilor un mod de gîndire criminalistică combinativă necesar soluţionării problemelor practice situative ce apar în procesul de descoperire, cercetare şi prevenire al infracţiunilor.

Revenind la problema sistemului criminalisticii, trebuie menţionat că, ţinînd cont de discuţiile ce se desfăşoară şi astăzi în literatura de specialitate referitor la structura, locul şi conţinutul ei, credem că este prematur a vorbi despre formarea definitivă a părţilor ei constituente.

Bunăoară, A.Aisman propune structurarea criminalisticii în cinci părţi, adăugîndu-se la cele patru tradiţionale şi "Introducere în ştiinţă" [10, p.9]. La fel a fost compartimentat şi manualul elaborat sub redacţia lui A.Filippov şi A.Volînski, suplinindu-se cu un nou element "Organizarea cercetării infracţiunilor" [11]. A.Dulov propune de adăugat compartimentul de "Strategie criminalistică", în care să fie incluse problemele ce nu-şi găsesc locul în actualul sistem al criminalisticii, mai cu seamă cele ce ţin de organizarea cercetării infracţiunilor în condiţiile opunerii de rezistenţă organelor de urmărire penală [12, p.27]. G.Zorin argumentează necesitatea divizării criminalisticii în şapte părţi: 1. Teoria criminalisticii; 2. Metodologia criminalisticii; 3. Strategia criminalisticii; 4. Tactica criminalistică; 5. Metodica criminalistică; 6. Tehnica criminalistică; 7. Expertologia criminalistică [13, p.23].

Într-adevăr, în ultima vreme se observă divergenţe de păreri privind plasarea temelor cursului de criminalistică în compartimentele ei tradiţionale. Astfel, înregistrarea criminalistică, caracteristica criminalistică a infracţiunii, versiunile, problematica interacţiunii organelor de urmărire cu alte servicii şi cu masele largi de populaţie, alte teme autorii unei serii de manuale şi programe de criminalistică le-au schimbat

locul, plasîndu-le în alte compartimente decît în cele obişnuite. Problema aici constă mai cu seamă în a determina cercul de teorii şi categorii criminalistice care merită a fi catalogate în rangul celor doctrinare şi, respectiv, a le plasa în compartimentul teoriei generale. În opinia noastră, astfel de teorii pot pretinde la locul respectiv numai dacă acestea dezvăluie legităţile activităţii infracţionale, a apariţiei informaţiei despre infracţiune şi participanţii ei, precum şi cele ce determină activitatea organelor de drept orientată spre cunoaşterea adevărului în cauzele penale. Deci, unitate de păreri în această problemă nu există. Ideea exprimată de prof. A.Dulov în acest sens, credem că nu poate rezolva pe deplin problema, întrucît noua despărţitură propusă de către acest savant se poate, la fel, transforma într-o colecţie de elemente incompatibile.

După părerea noastră, actualul sistem al ştiinţei în cauză compus din patru părţi corespunde, în fond, conţinutului ei. Sînt necesare doar unele criterii distincte pentru a repartiza temele în compartimente, pornind şi de la unele principii didactice. Pentru delimitarea problemelor ce par a fi "străine" actualei structuri sînt suficiente compartimentul de "Teorie generală a criminalisticii" şi "Tezele generale" situate în faţa celorlalte trei compartimente, în care îşi poate găsi locul orice subiect nou apărut firesc pe parcursul dezvoltării criminalisticii.

Gh. Golubenco Criminalistica: geneză, date şi destine istorice  

"Legea şi viaţa", 2006, nr.10, pag.10  * * *  

SUMMARY Geneza cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică, determinate de necesităţile practice de luptă contra

delincvenţilor, coboară în adîncurile antichităţii cînd au început să se formeze primele state, să apară unele norme de convieţuire şi structuri autoritare menite să asigure ordinea publică, pacea şi liniştea obştească. Istoria umanităţii, istoria civilizaţiei constituie, în mare parte şi istoria comiterii faptelor antisociale, a pedepsirii celor vinovaţi.

Însăşi apariţia omului, a societăţii umane este legată de activitatea practică a acestuia, de asocierea lui în grupuri şi comunităţi, întrucît numai în colectivitate a şi fost posibilă supravieţuirea şi existenţa „homo sapiens". Şi dacă aceasta este adevărat, atunci a trebuit să apară şi necesitatea organizării activităţii practice a omului, buna desfăşurare a căreia totdeauna presupune soluţionarea, cel puţin, a trei obiective: 1) a crea reguli de activitate în comun; 2) a urmări ca pe acestea să le respecte toţi membrii comunităţii; 3) dacă însă, aceste norme se vor încălca, va trebui stabilit făptuitorul, împrejurările incidentului, măsurile ce urmează a fi luate, pentru a preveni pe viitor astfel de încălcări.

O dată cu dezvoltarea forţelor de producţie, a relaţiilor sociale, dreptul şi normele de drept ce-şi fac concomitent apariţia, încep să reglementeze doar o parte a devierilor sociale, şi anume cele ce ameninţă însăşi existenţa clasei dominante. În aşa mod apare problema faptei socialmente periculoase, numită mai tîrziu - infracţiune şi necesitatea descoperirii ei.

În etapele timpurii de dezvoltare ale civilizaţiei, căpetenia gintei îndeplinea, practic, majoritatea absolută a funcţiilor obşteşti, bazîndu-se pe bunul simţ şi experienţa sa de toate zilele. Cu trecerea timpului, dar cu mult înainte de formarea statului şi dreptului, îşi fac apariţia oameni speciali, eliberaţi de producerea nemijlocită a bunurilor, în sarcina cărora se pune menţinerea ordinii şi cercetarea faptelor infracţionale.

Subiecţii acestor activităţi au înţeles că folosirea în această muncă a metodei de observare a activităţilor ilicite nu este cu putinţă, însă practica a găsit o cale, care deschidea posibilităţi de a reconstitui fapta şi de a-l identifica pe autor. S-a stabilit că de fiecare dată cînd se comitea o infracţiune, se modificau în mod obligatoriu şi stările de fapt, obiectele implicate în delict. De cele mai multe ori, aceste schimbări erau generate de mişcările corpului uman, de uneltele şi instrumentele aplicate de către făptuitor.

S-a observat că în acele prefaceri ale ambianţei cîmpului infracţional se fixa forma, dimensiunile şi caracteristicile exterioare ale obiectelor ce interacţionau. Astfel, ideea fundamentală a folosirii urmelor în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor devenise raţionamentul central în activitatea de luptă contra criminalităţii.

Divizarea societăţii în clase, consolidarea statului şi dreptului a determinat şi necesitatea perfecţionării întregului proces penal, inclusiv problematica căutării şi demascării delincvenţilor. De la subiecţii acestor preocupări se cereau nu numai calităţi personale deosebite - curaj, spirit întreprinzător, perseverenţă, dar şi deprinderi speciale care, mult mai tîrziu, aveau să se transforme în procedee şi metode criminalistice de descoperire şi prevenire a infracţiunilor.

Prof. R. Belkin menţionează că „deja în cărţile sacre ale iudeilor, creştinilor, musulmanilor - Tora (Pentateuh), Biblie, Coran se poate întîlni descrierea procedeelor de descoperire a adevărului" în diverse cauze prin ceea ce numim noi astăzi interogări, percheziţii, prezentări spre recunoaştere etc.[1, p.1]. Acestea sînt menţionate şi în monumentele de drept ale Romei, Greciei, Rusiei, Germaniei, Chinei şi altor ţări. Bunăoară, în China acum cîteva mii de ani s-au creat metode de cercetare bazate pe psihofiziologia omului. Pentru stabilirea vinovăţiei, bănuitului i se dădea să mănînce o mînă de orez crud. Dacă reuşea să facă aceasta, era recunoscut nevinovat, dacă nu - era considerat vinovat şi pedepsit cu asprime. „Încercarea cu orez" se sprijină pe un proces psihofiziologic al organismului uman ce rezidă în faptul că în situaţia unor emoţii şi supratensiuni nervoase, se stopează producerea salivei.

Metode analogice se utilizau şi în Europa medievală, iar în unele triburi ale Africii Ecuatoriale, ele s-au păstrat chiar pînă la începutul secolului XX.

Cu toate că această metodă pare a fi naivă, elemente preştiinţifice în ea există. Oricum, perceperea, măsurarea şi analiza unor astfel de reacţii ale organismului uman constituie fundamentul riguros al poligrafului contemporan, numit uneori şi „detector al minciunii".

În India antică se utiliza o metodă bazată pe superstiţiile induşilor: celui bănuit i se propunea să intre într-o încăpere întunecată şi să-l apuce de coadă pe măgarul „sacru". Coada măgarului se presura în prealabil, cu funigine iar bănuitului i se spunea că dacă el este vinovat, măgarul va urla. Vinovată era considerată persoana care ieşea din încăpere cu mîinile curate. Lipsa urmelor de funigine pe palmele bănuitului se explica prin faptul că el, temîndu-se de demascare, nu se atingea de coada animalului [4].

Şi în Roma antică existau astfel de procedee. Spre exemplu, Legea celor XII Table (Primul cod de legi al Romei antice, a.451-450 î.e.n.) cuprindea unele prescripţii cu caracter criminalistic privind percheziţia. Persoanei care urma să efectueze percheziţia i se indica să-şi scoată haina şi „să ţină o cupă în mîini"[2, p.11]. Este greu să ne imaginăm cum s-ar putea efectua o aşa percheziţie în realitate, dar sensul practic al acestei recomandaţii este destul de actual şi pentru zilele noastre: ca să nu apară dubii, precum că cel ce efectuează percheziţia ar putea să arunce pe furiş ceva important sub aspectul probant în locul cercetat.

Mai tîrziu, vremurile cumplite ale Evului Mediu au instaurat aşa-numitul „proces inchizitoriu", în care cercetările se efectuau în mod secret, clandestin de către organe speciale pe baza unor documente în scris. Sub aspectul structural, acest proces se diviza în două faze: pînă la stabilirea bănuitului (cercetarea generală) şi după reţinerea acestuia (cercetarea specială). Cercetarea generală includea colectarea diverselor zvonuri, denunţuri, audieri şi alte măsuri de căutare. Cercetarea specială se efectua cu scopul de a obţine de la bănuit declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei sale [3, p.16].

Datele istorice mărturisesc că în această epocă, alaiuri de acumularea unei experienţe pozitive privind demascarea făptuitorilor, în multe ţări se aplica pe larg tortura, ordaliile şi alte metode primitive faţă de persoanele bănuite de comiterea infracţiunilor. Procedeele de torturare erau cele mai diverse: şurubul de forţă pentru zdrobirea oaselor; fierul roşu; apa, care se turna prin pîlnie în gura celor torturaţi pînă nu le plesnea stomacul etc. Aceste feluri de schingiuiri crîncene, reglementate pe trepte şi niveluri sînt descrise amănunţit de către călugării-inchizitori ai sec.XV H.lnstitoris şi la. Şprenher în cartea „Ciocanul vrăjitoarelor" [2, p.12]. Ordalia - procedeu mistic la care erau supuşi bănuiţii şi care era aproape imposibil de trecut cu bine. Oricum, cei care rezistau încercarea, se socoteau nevinovaţi. După metoda care se aplica, ordalia purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia focului, ordalia apei, ordalia coşciugului etc. De exemplu, ordalia otrăvii, răspîndită în India şi la unele triburi sălbatice din Africa, prin care cel acuzat era nevoit să înghită o anumită cantitate de otravă. Dacă scăpa cu viaţă, era socotit nevinovat, dacă murea sau se înbolnăvea, culpa era considerată dovedită.

Folosirea torturii şi altor practici sus-menţionate în această epocă poate fi explicată atît prin faptul absolutizării rolului probelor verbale, a recunoaşterii vinovăţiei de către bănuit (numită şi „regina probelor"), nivelul scăzut al conştiinţei sociale, cît şi prin lipsa de mijloace şi procedee ştiinţifice de stabilire a adevărului. De multe ori, aplicarea lor se solda cu pedepsirea unor oameni nevinovaţi, de aceea, o dată cu sporirea rolului dreptului în societate, a progresului tehnico-ştiinţific, a condiţiilor economice de viaţă, a început a conştientiza paguba aplicării acestor tradiţii barbare moştenite din antichitate în activitatea de cercetare a infracţiunilor şi necesitatea elaborării unor mijloace de stabilire a adevărului mai raţionale şi mai civilizate.

Pe parcursul acestor veacuri şi decenii chinuitoare, inclusiv pînă pe la mijlocul sec.XIX, experienţa aplicării metodelor şi procedeelor de cercetare a infracţiunilor se generaliza şi se studia în cadrul urmăririi judiciare penale - astăzi disciplină a dreptului procesual penal. În lucrările ce ţin de acest domeniu, mai cu seamă începînd cu sec.XVII se întîlnesc recomandaţii de a folosi cunoştinţele de specialitate ale unor persoane versate în cercetarea înscrisurilor, în detectarea unor otrăvuri, în diagnosticarea monedelor contrafăcute etc.

Uneori specialiştii în cauză se asociau în corporaţii specifice, spre exemplu - "Comunitatea scriitorilor experţi verficatori" (Paris, a.1570) [6, p.17]. În Franţa, Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării desenelor papilare, scrisului - F. Demelle (a.1609); E. Raveneau (a.1666) M. Malpigi (a.1686); B. Albinus (a.1764); J. Purkinje (a.1823) ş.a.

Însă sec.XIX, care a fost numit şi „secolul aburului" se evidenţiază net de alte perioade istorice printr-o serie de particularităţi: revoluţia industrială în economie, creşterea vertiginoasă a populaţiei orăşeneşti, apariţia burgheziei ca pătură a societăţii cu interese economice şi lozinci politice deosebite, divizarea şi profesionalizarea muncii, spiritul întreprinzător ca garanţie a succesului şi riscul ca normă a vieţii etc. Această imixtiune de factori necunoscuţi pînă atunci au "detonat" un alt fenomen - apariţia criminalităţii profesionale, iar mai tîrziu şi a celei organizate.

Înarmîndu-se cu cele mai performante arme şi tehnici ale perioadei respective (echipament, transport, mijloace de legătură etc.), metode de pregătire şi tăinuire a infracţiunilor, ea a „inundat" practic, toate ţările Europei Occidentale. Bunul simţ şi judecata sănătoasă de care se conduceau organele de represalii pînă atunci s-au dovedit a fi neputincioase în lupta contra noii criminalităţi. Se simţea nevoia creării unor mijloace şi metode mai eficiente, elaborarea unor măsuri speciale de ocrotire a cetăţenilor contra atacurilor criminale, asigurarea inevitabilă a pedepsirii celor vinovaţi.

Unul dintre pionierii acestor activităţii a fost faimosul E. Vidocq (1775-1857), de numele căruia este legată crearea în prima jumătate a sec.XIX a poliţiei franceze „La Sûreté" ("Siguranţă"). După cum ne relatează scriitorul german J.Thorwald, acesta, fiind implicat anterior în diverse fapte socialmente periculoase, asociate cu multiple evadări din închisori şi avînd experienţă bogată, dar destul de compromiţătoare, în a.1810 a îndrăznit să-şi propună serviciile sale autorităţilor oficiale pentru a fi încadrat în lupta contra criminalităţii [5, p.22].

Reuşind să convingă administraţia prefecturii din Paris că stăpîneşte cunoştinţe profunde a lumii criminalilor, arta de a se deghiza şi de a-l face pe orice vinovat să vorbească, o memorie vizuală neobişnuită, alte calităţi personale, E. Vidocq a fost acceptat şi doar cu o duzină de lucrători, care, la fel aveau reputaţii îndoielnice, pe parcursul unui an a demascat şi a reţinut peste opt sute de asasini, hoţi, jefuitori şi escroci. În activitatea sa se conducea de un şir de devize destul de dubioase: "Pentru a reuşi, trebuie să utilizezi trădarea, denunţul şi instinctele josnice ale oamenilor", "Totul se cumpără şi totul este corupt"[6, p.20], "Numai criminalul poate învinge criminalitatea"[5, p.18]. Ca şef al poliţiei pariziene, după 2 decenii de activitate, el a lăsat o arhivă poliţienească de mare valoare (fişe personale ale deţinuţilor, elemente embrionare de identificare după „ Modus operandi sistem" etc.). Cu plecarea lui Vidocq, poliţia judiciară franceză a fost reorganizată şi fondată pe alte principii, unul dintre care fiind: "Persoanele trase la răspundere pentru comiterea unor fapte penale, chiar şi achitate de către instanţa de judecată, în serviciul poliţiei judiciare nu se angajează"[1, p.236].

Aproximativ tot în aceeaşi perioadă au fost organizate şi poliţiile judiciare profesionale din Londra, Chicago de către fondatori cu reputaţii, prin ironia soartei, la fel de incerte - Dj. Weild, J.Fielding şi A.-Pinkerton. Acesta din urmă a înfiinţat la New-York unul dintre primele birouri particulare de urmărire penală şi pază cu multiple filiale în toate capitalele europene, agenţii căruia purtau o insignă cu imaginea unui ochi larg deschis şi crezul "Noi veghem întruna".

Primele recomandaţii pur criminalistice ce priveau, mai cu seamă, procedee de examinare a locului faptei, a percheziţiei, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii penale.

Unele ghiduri practice în acest sens au apărut în prima jumătate a sec.XIX, bunăoară - "îndrumar cu privire la ancheta judiciară" semnat de procesualistul L.lagheman (Francfurt, vol.l.- a.1838; vol.ll - a.1841); "Experienţa unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor" întocmit de N.Orlov (Moscova, 1833); "Bazele procedurii judiciare penale" alcătuit de I.Barşev (Sanct-Peters-burg, 1841) [7, p.6] ş.a.

Dezvoltarea medicinii legale - disciplină, cunoştinţele căreia se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adevărului - a scos în evidenţă persoana specialistului medic-legist, care devenea participant neapărat în cauzele de omor, leziuni corporale etc. Treptat aceasta a făcut ca în urmărirea penală să fie invitate şi alte persoane competente în ramurile tehnicii, ştiinţei, artei, meseriei, ceea ce a condus la apariţia institutului de expertiză judiciară. Istoria criminalisticii trebuie privită şi prin această prismă - de consolidare şi dezvoltare a cunoştinţelor de specialitate în activitatea judecătorească penală şi crearea unităţilor specializate de expertiză. La începuturile criminalisticii aceste cunoştinţe aveau un caracter, mai curînd, empiric decît teoretico-ştiinţific, de aceea purtătorii lor se numeau persoane versate, acestea sprijinindu-se doar pe experienţa practică personală şi spiritul de observaţie.

Prin urmare, în ultimul sfert al sec.XIX în Europa s-au creat premise şi condiţii obiective de consolidare a cunoştinţelor menite să contribuie la descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, crearea unui domeniu distinct

al jurisprudenţei avînd ca sarcină elaborarea unor metode şi mijloace practice de investigaţie a faptelor penale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale.

Răscrucea secolelor XIX-XX a fost marcată prin descoperiri şi realizări tehnico-ştiinţifice de mare valoare pentru progresul social. Acestea au atins şi sfera relaţiilor penale, mai cu seamă procesual penale. Organele de drept au început să implementeze metode şi mijloace mai performante în activitatea de căutare, identificare şi demascare a delincvenţilor.

Stabilirea indivizilor cu antecedente penale sau a persoanelor date în căutare, ori a celor care au părăsit locul faptei, a ajuns în acea perioadă una dintre cele mai stringente probleme ale poliţiei judiciare. Dacă pană la mijlocul epocii medievale, iar în unele ţări şi mai tărziu, pentru identificarea şi pedepsirea răufăcătorilor se aplicau, frecvent, mijloace de marcare a acestora cu fierul roşu (de pildă, în Franţa hoţii erau marcaţi cu majuscula "V" (voleur), falsificatorii - "F"(faux), recidiviştii - "W") sau de mutilare (tăierea nasului, mîinilor, urechilor), apoi, mai tîrziu, după abrogarea acestor procedee, evident inumane şi necorespunzătoare "secolului luminilor", poliţia suferea eşecuri în reţinerea celor, care anterior au mai comis infracţiuni. Căutarea lor după metoda "portretului vorbit" prin descrierea aspectului exterior, iniţiată încă de întîiul patron al poliţiei franceze E.Vidocq, prezenta multe inexactităţi şi deseori se solda cu eschivarea făptuitorilor de la răspunderea penală. De aceea, crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare a infractorilor devenise una dintre principalele direcţii de dezvoltare şi consolidare a cunoştinţelor criminalistice.

În acest sens, un aport primordial îi aparţine colaboratorului Siguranţei franceze Alphonce Bertillon (1853-1914), care în 1879 a propus, iar în 1883 a demonstrat, practic, posibilitatea înregistrării, evidenţei şi identificării ulterioare a infractorilor după datele lor antropometrice. Metoda se baza pe teoria statisticianului belgian A.Quetelet (1796-1874), precum că toate fiinţele umane diferă una de alta prin dimensiunile diferitelor părţi ale corpului uman şi că suma acestor măsurători produc o formulă deosebită pentru fiecare individ. Esenţa ei constă în următoarele: dimensiunile oaselor unui adult rămîn neschimbabile pe tot parcursul vieţii. Dacă şansa ca două persoane să aibă aceeaşi înălţime este de 1: 4, apoi înălţimea plus încă o măsurătoare, (de exemplu, lungimea trunchiului), coboară posibilitatea de a găsi două persoane cu aceleaşi dimensiuni la 1:16 (proporţie geometrică). Dacă s-ar lua însă în consideraţie 11 parametri ai delincventului, atunci, potrivit calculelor probabilităţilor, şansa de a găsi un alt infractor cu aceiaşi parametri va fi 1:4 şi ceva milioane; dar dacă s-ar fi realizat 14 măsurători, proporţia descreşte la 1: 286 şi ceva milioane de indivizi.

Un astfel de sistem, destul de anevoios, poate chiar nu prea perfect, numit mai tîrziu "bertillonaj", a devenit unul dintre primele contribuţii ale ştiinţei sec.XIX în activitatea profesională de urmărire judiciară penală. El a pus capăt vechiului vicleşug al delincvenţilor de a se ascunde sub alt nume, îmbrăcăminte sau coafuri diferite, aducînd primele raze de gîndire ştiinţifică în această activitate. Sistemul în cauză a început să fie implementat în toate ţările dezvoltate (în Rusia din 1890, în Germania din 1895, în alte state-după 1900).

Cele mai slabe puncte ale sistemului, după cum recunoştea şi însuşi autorul, era complexitatea măsurătorilor, imposibilitatea identificării persoanelor sub 20 de ani, dificultăţi în stabilirea identificării femeilor, legate de coafura lor. De aceea A. Bertillon, mai tîrziu a continuat să perfecteze sistemul său, complementîndu-l cu descrierea aspectului exterior al delincvenţilor - aşa-numitul "portrait parle", precum şi cu fotografierea acestora după metoda fotografiei signalitice. Descrierea verbală se efectua într-o anumită consecutivitate, folosindu-se o terminologie unitară şi sistematizată. În scopul standardizării procesului de fotografiere, el a elaborat un scaun special, pozele realizîndu-se din faţă şi profil la scara 1:7.

Cu toate acestea, bertilonajul, nereuşind să se afirme pe deplin, a avut drept concurent un alt sistem de înregistrare a delincvenţilor - cel dactiloscopic, apărut, practic, concomitent cu primul. Întîia comunicare despre valoarea identificatoare a evidenţelor dactiloscopice poate fi datată cu 1877 cînd unul dintre funcţionarii poliţieneşti ai Britaniei în Bengal (India) - William Herschelle (1833-1917) adresează în acest sens un memoriu inspectorului general al închisorilor din această regiune care, din păcate, a rămas fără răspuns. Lovindu-se de faptul că unii veterani indieni, semnînd unul pentru altul, solicitau plata pensiei de mai multe ori, Herschelle, a cerut fiecăruia să-şi lase impresiunile a două degete pe lista pentru pensii. Analiza comparativă a desenelor papilare a permis stabilirea multiplelor fraude în acest sens, determinînd necesitatea adoptării unor măsuri de contracarare, după care falsurile au luat sfîrşit. Aplicarea amprentelor digitale, alături de numele deţinuţilor pe fişele de evidenţă, a curmat şi posibilitatea substituirii unor puşcăriaşi cu alte persoane plătite, care trebuia să execute în locul lor sentinţa de condamnare.

Tot în această perioadă, un medic scoţian, Henry Faulds, care lucra la un spital din Tokio, într-un articol publicat în octombrie 1880 de revista engleză Nature, fără a şti de preocupările lui W. Herschelle, a propus să se aplice metoda dactiloscopică în scopul identificării autorilor infracţiunilor pe baza urmelor digitale ridicate de la locul faptei. Dîndu-şi seama că această metodă poate revoluţiona munca tuturor poliţiilor din lume, el a

verificat-o de mai multe ori în practică, reuşind să stabilească vinovăţia a doi hoţi, dar şi pentru a dezvinovăţi un suspect reţinut de poliţie. După apariţia acestei scrisori, W.Herschelle şi H.Faulds au disputat tot restul vieţii prioritatea descoperirii individualităţii desenelor papilare digitale. [6, p.27-28]

În 1891, englezul Sir Francis Galton (1828-1911), antropolog şi statistician, după o analiză comparativă minuţioasă a metodei antropometrice şi a celei dactiloscopice, dă preferinţă celei din urmă şi tipăreşte în 1892 la Londra cartea "The Finger-Prints" ["Amprentele digitale"], în care sistematizează desenele papilare, făcînd şi alte observaţii importante referitoare la folosirea acestora în identificarea persoanelor. Întrucît clasificarea a ieşit destul de greoaie, de această problemă s-a apucat un alt savant - funcţionarul britanic de poliţie - Edward Henry (1850-1931) care, mai tîrziu, pentru lucrările sale fructuoase în dactiloscopie, s-a învrednicit de titlul de "Sir". Datorită eforturilor acestuia, Anglia în 1900 devine prima ţară din Europa care introduce sistemul dactiloscopic de identificare în locul bertillonajului. Cartea lui E. Henri "Classification and Uses of Finger - Prints" se va bucura de un mare succes, încît tot mai multe ţări vor introduce acest sistem de identificare: Ungaria, Austria, Danemarca şi Spania (1902), Germania(1903), Belgia (1904), Brazilia, Chile şi Uruguay (1905), Rusia (1906), Norvegia, Suedia, Italia, Peru şi Paraguay (1908) [6, p.29].

De menţionat că în Argentina un astfel de sistem dactiloscopic a început să se introducă încă din 1892, elaborat de către un funcţionar de poliţie din La Plata, originar din Croaţia - Juan Vucetici (1858-1925) - una dintre cele mai tragice figuri din rîndul pionierilor criminalisticii: creînd şi implementînd în activitatea poliţiei Argentinei şi altor ţări sud-americane a unui sistem dactiloscopic original de identificare, el a murit într-o sărăcie cumplită, nimicind cu cîţiva ani mai înainte, într-un acces de furie ultima sa lucrare "Teoria universală a identificării" [2, p.18].

În Rusia primul om, care a apreciat importanţa dactiloscopiei a fost V. Lebedev - tot cinovnic de poliţie - care în 1909 a publicat un tratat practic "Arta descoperirii crimelor" în 3 volume: Vol.l - Dacti-loscopia; Vol.II - Antropometria; Vol.III - Fotografia judiciară poliţienească. Anterior, la 30 decembrie 1906, în Rusia s-a introdus amprentarea deţinuţilor în închisori, iar doi ani mai tîrziu, în 1908, a fost adoptată şi o lege cu privire la înregistrarea dactiloscopică în secţiile de poliţie judiciară ale Imperiului Rus care, cîtva timp, a funcţionat paralel cu bertillonajul, acceptat în Rusia încă în 1890.

Dezvoltarea de mai departe a dactiloscopiei a condus la utilizarea urmelor de mîini în calitate de obiecte ale expertizelor judiciare. Primele cazuri de folosire a dactiloscopiei ca materiale de probă în instanţele de judecată, s-au semnalat în Ungaria (1907), Anglia (1908), Norvegia (1910), SUA (1911) şi Rusia (1912) [3, p.21].

Important este să subliniem că sistemul dactiloscopic a coexistat cu betillonajul pînă la 1914, cînd la Monaco, Congresul internaţional al poliţiştilor a recomandat dactiloscopia ca principală metodă de înregistrare penală. Fără îndoială, ea este mult mai simplă şi mai exactă decît antropometria. După calculele matematice ale lui F.Galton, posibilitatea de repetare a 10 amprente digitale ale unui individ cu 10 amprente ale altei persoane este extrem de redusă, practic imposibilă şi constituie: 1:60 miliarde de oameni. Precum se ştie, acest sistem rămîne şi astăzi pretutindeni cel mai frecvent folosit, în unele ţări completîndu-se şi cu metoda amprentei genetice (ADN).

Desigur, apariţia ştiinţei, menite să asigure prin procedeele şi mijloacele sale descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, a fost legată nu numai de metodele de identificare ale delincvenţilor. O altă linie de dezvoltare a criminalisticii, după cum menţionează prof. R.Belkin, a fost elaborarea metodelor de expertiză a urmelor şi a altor obiecte materiale ridicate din scena infracţiunii [8, p.3].

La începuturile criminalisticii acestea se preluau, mai cu seamă, din alte domenii ale tehnicii, naturii, precum fizica, medicina, chimia, biologia, balistica militară etc. Încă în 1835, poliţistul englez H.Goddard, după urmele rămase pe glonţ de la particularităţile interiorului ţevii, a reuşit să identifice un asasin, însă bazele ştiinţifice ale acestei subramuri a criminalisticii - balistica judiciară - sînt legate de numele lui C.Windt, care în anii '20 ai sec. XX afirma că fiecare armă lasă pe gloanţe şi pe cartuşe "amprente personale", destul de constante şi irepetabile.

O contribuţie însemnată la consolidarea şi dezvoltarea metodelor ştiinţifice de examinare a probelor materiale, numite metaforic şi "martori taciţi", "incoruptibili" l-au adus cercetătorii italieni C.Lombroso (1836-1909) şi V. Ottolenghi, elveţianul R.A.Reiss (1875-1929), francezul Ed.Locard (1877-1966), germanul R.Heindl (1883-1958) ş.a. La acea vreme, savanţii criminalişti acordau atenţie sporită problemelor legate de expertiza manuscriselor şi altor documente, frecvent disputate de părţi în instanţele de judecată, de multe ori consemnîndu-se falsul total sau parţial al acestora. În 1895 C.Lombroso, devenit deja cunoscut ca autor al teoriei "criminalului înnăscut", tipăreşte cartea "Grafologia". Ideea centrală a lucrării consta în afirmaţia că procesul de scriere este o funcţie firească a organismului uman şi că scrisul reprezintă "oglinda personalităţii"

ce reflectă însuşirile josnice, "naturale" ale omului. De fapt, după cum menţionează şi prof. R.Belkin, aceasta era aceeaşi concepţie a "criminalului înnăscut", aşezată pe solul expertizei [8, p.3].

La acest compartiment şi-au adus aportul şi cunoscuţii criminalişti A.Bertiilon şi Ed.Locard, acesta din urmă creînd în 1910 la Lion (Franţa) primul laborator de poliţie ştiinţifică, impunîndu-se şi prin publicarea între anii 1931-1939 a unui valoros Tratat de criminalistică în 7 volume. Este însă de notat, că metodele propuse de aceşti savanţi în ramura scrisului şi a semnăturii n-au avut o fundamentare ştiinţifică destul de solidă, de unde şi utilitatea lor practică nesemnificativă.

Această direcţie de dezvoltare a criminalisticii a fost, în mare parte, susţinută şi de cercetătorii ruşi: V.Molcianov şi I.Scopnin, care au elaborat metode spectroscopice, chimice, Roentghen, biologice de analiză a orificiilor create prin folosirea armelor de foc; R.Borhman, care a propus metoda ridicării urmelor de adîncime lăsate de încălţăminte cu ajutorul soluţiei de ghips; E. Burinski (1849-1912), unul dintre întemeietorii fotografiei judiciare de examinare a probelor, în particular, a metodei separatoare de culori, care a făcut posibil citirea textelor invizibile, restabilirea documentelor. Aplicînd această metodă, el a reuşit să descifreze conţinutul unor pergamente, provenite din perioada domniei lui D.Donskoi şi descoperite în 1843 la reparaţiile Kremlinului din Moscova. Pentru elaborarea metodei separatoare de culori şi refacerea acestor texte în 1898 E. Burinski se învredniceşte de premiul "M.Lomonosov" - cea mai înaltă distincţie a Academiei de ştiinţe a Rusiei. [1, p.14] Laboratorul de fotografie judiciară din S-Petersburg, creat încă în 1889 de acest pionier al criminalisticii ruse, a servit prototip la formarea primelor instituţii de expertiză din Europa de Est (Kiev, Odesa, Moscova în 1913-1914), extinse ca număr şi transformate în institute de cercetări ştiinţifice între anii '20-30 ai sec. trecut în fosta URSS. Totalurile activităţii sale fructuoase în ramura expertizei au fost încununate de publicarea în 1903 a uneia dintre primele lucrări criminalistice originale din Rusia - "Expertiza judiciară a documentelor, efectuarea şi utilizarea ei". Anume aici el formulează unul dintre principiile de bază ale dezvoltării criminalisticii - transformarea creativă şi adaptarea constructivă a realizărilor altor ştiinţe la necesităţile actului de justiţie.

O importanţă deosebită pentru consolidarea ramurii în cauză a avut-o activitatea de elaborare şi sistematizare a procedeelor de colectare a probelor - orientare, legată, în primul rînd, de numele austriacului Hanns Gross (1847-1915), magistrat şi profesor al universităţilor din Praga, Graz, considerat, pe bună dreptate, alături de A.Bertillon - întemeietor al criminalisticii. După două decenii de muncă practică în calitate de judecător de instrucţie, H.Gross începe activitatea didactică la universitatea din Cernăuţi, iar din 1902 - la Graz, unde fondează primul muzeu criminalistic din lume. [8, p.3] În 1893 editează o lucrare monumentală cu un conţinut enciclopedic în 7 volume - "Manualul judecătorilor de instrucţie, al funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie", considerată moment de referinţă în naşterea criminalisticii. În ea este argumentat caracterul independent al acestui domeniu de cunoaştere, este completat substanţial şi sistematizat tot arsenalul de metode şi mijloace de cercetare a infracţiunilor la acea vreme. Meritul lui H.Gross constă şi în crearea sistemului ştiinţei în cauză (el a propus însuşi termenul de "criminalistică" pentru intitularea acestei discipline). Urmaşii lui H.Gross din ţările Europei Occidentale, (A.Niceforo, R.Reiss, E.Goddefroy, A.Veingardt ş.a.), inclusiv ai savanţilor din România, (M.Minovici, N.Minovici, Ş.Minovici, M.Moldoveanu ş.a.), din Rusia - (E.Burinski, S.Tregubov, V.Lebedev, N.Makarenco, S.Potapov ş.a.) au avut marele merit de a fi primii creatori ai bazelor ştiinţifice ale acestei ramuri [9, p.26-27].

Generalized conţinutul activităţilor şi al publicaţiilor din acea perioadă, considerate ca pietre de hotar al acestui domeniu de cunoaştere, putem trage cîteva concluzii:

• Majoritatea lucrărilor exprimă o idee comună privind formarea unei disciplini de sinestătătoare - criminalistica, denumită şi "tehnică penală", "poliţie tehnică", "poliţie ştiinţifică", în unele ţări, denumirile păstrîndu-se pînă astăzi (Franţa, Italia, Spania ş.a.). Şi aceasta pentru că la etapa timpurie de dezvoltare, tînăra ştiinţă încerca să soluţioneze sarcini doar de factură poliţienească. Sistemul antropometric, dactiloscopic, portretul vorbit, fotografia signaletică, fotografia metrică, studierea modurilor de comitere a infracţiunilor şi multe altele erau destinate, în primul rînd, poliţiei - "consumatorul" principal al acestor cunoştinţe şi mai apoi pentru alte organe de drept. Dezvoltarea de mai departe a jurisprudenţei a demonstrat însă convingător că în activitatea de combatere a criminalităţii sînt necesare nu numai metode de cercetare a probelor materiale, elaborate în cadrul disciplinei "poliţia ştiinţifică", ci şi cunoştinţe mult mai vaste ce ţin de prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor - aspecte, care şi formează conţinutul ştiinţei - criminalistica.

După cuprins, această disciplină are un caracter eclectic şi include două mari despărţituri: expunerea modurilor de comitere a infracţiunilor, a argoului criminal, a obişnuinţelor şi altor particularităţi ale activităţii infracţionale; formularea unor recomandaţii privind organizarea descoperirii şi cercetării cauzelor penale.

Deci, se expun două genuri de activitate - opuse şi reciproc subordonate - activitatea infracţională şi activitatea criminalistică de cercetare a faptelor penale.

În practica de combatere a infracţiunilor se aplică nu numai cunoştinţe din domeniul tehnicii şi ştiinţelor naturii, dar, ceea ce este important, şi din psihologie, idee, la care criminalistica sovietică avea să revină mult mai tîrziu.

M. Gheorghiţă  O gîndire criminalistică fiecărui jurist  

"Legea şi viaţa", 2009, nr.11, pag.4  * * *

Multiplele transformări ce se produc în prezent în societatea noastră necesită, în torentul impetuos de evenimente şi modificări politice, sociale şi economice, dezvoltarea prioritară a ştiinţei şi învăţămîntului universitar şi postuniversitar. Istoria confirmă că nici o societate nu a putut atinge culmile progresului fără ştiinţă. Sistemele totalitare au suferit şi suferă eşec nu numai din cauza caracterului antiuman, dar şi pentru că au denaturat şi neglijează principiile de bază ale dirijării educaţiei şi ştiinţei.

Educaţia şi ştiinţa nu pot fi puse în limite administrative şi dictate din punct de vedere politic sau etnic. Persoanelor şi colectivelor care se ocupă serios de activitatea ştiinţifică şi didactică le este absolut străin

spiritul gregar. Profesorii universitari, oamenii de ştiinţă ştiu foarte bine că legile naturii guvernează lumea. Aceste legi trebuie mai întîi bine studiate şi apoi utilizate în anumite proporţii. Este clar că adevărul ştiinţific nu se stabileşte prin vot, ci prin cercetări, studii, argumentări solide şi incontestabile.

Indubitabil că actualul ritm al vieţii, în pofida faptului ce partid se află la putere, impune societăţii o dezvoltare continuă a învăţămîntului universitar şi postuniversitar. Pentru a asigura racordarea învăţămîntului universitar la cerinţele contemporane, e necesar a revedea esenţa şi misiunea lui, a pune în prim plan funcţiile de instruire şi de investigaţii ştiinţifice. Ultima are cea mai puternică influenţă asupra dezvoltării economiei, ştiinţei, culturii, sferei sociale şi chiar politice şi trebuie susţinută ia nivel de stat şi, indiscutabil, stimulată esenţial. În cel mai rău caz, dacă omul doreşte să facă studii, ştiinţă pe banii proprii, nu trebuie interzis acest lucru. Chiar dacă procesul în cauză, la moment, nu contribuie esenţial la realizarea sarcinilor statului în domeniul dat, el nu dăunează cu nimic şi poate fi util într-un viitor apropiat.

În opinia noastră, se impune, pe de o parte, revizuirea rolului şi responsabilităţii statului şi tuturor instituţiilor sale, oamenilor de afaceri, întregii societăţi vizavi de starea şi dezvoltarea învăţămîntului ca izvor principal de creştere stabilă a economiei, ridicare a nivelului şi calităţii vieţii, iar, pe de altă parte, rezolvarea problemelor atît naţionale, cît şi globale ţin de existenţa şi supravieţuirea omului, inclusiv cu ajutorul banilor altora. Acest lucru nu poate fi nici forţat, nici interzis. În cazul dat mă refer la încercarea guvernanţilor de a limita locurile de studii, îndeosebi prin contract.

Apariţia relativ tîrzie a criminalisticii ca ştiinţă independentă, precis conturată, cu obiect, sarcini şi metode proprii de cercetare, se datoreşte nu numai apariţiei tîrzii a avîntului luat de ştiinţele naturii, ci şi unei orientări mistico-formale în teoria probelor şi a unei lipse de interes în mediul juriştilor faţă de progresele realizate în domeniul ştiinţelor naturii şi al tehnicii, unei lipse de cultură generală elementară la nivelul societăţii şi al celor însărcinaţi să combată criminalitatea.

Criminalistica, apărută cu peste 100 de ani în urmă ca ştiinţă de sine stătătoare, scrie prof V.Bercheşan, este produsul creşterii fenomenului infracţional şi imposibilităţii contracarării faptelor de natură penală doar prin simpla aplicare a normelor de drept. Proba ştiinţifică (criminalistică) a devenit indispensabilă în procesul soluţionării oricărei cauze aflate în instrumentarea organelor judiciare, criminalistica fiind considerată de majoritatea savanţilor, pe bună dreptate, o “artă" în adevăratul sens al cuvîntului [1, p.9; 2, p.7-8] din ce punctul de vedere al depistării, fixării şi ridicării probelor materiale.

Cert este faptul că, în fond, criminalistica s-a constituit ca ştiinţă care a avut şi are destinaţia de a contribui la descoperirea faptelor penale. Ulterior, contribuţia acesteia s-a extins şi asupra soluţionării cauzelor administrative şi civile. În menţiunea prof. Emilian Stancu, întemeietorul Hans Gross a definit criminalistica ca pe o “ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal” [3, p.16], ceea ce trainic s-a fundamentat în rîndurile specialiştilor din domeniul dreptului penal şi al celui procesual penal [4, p.6; 5, p.11; 6, p.6].

CRIMINALISTICA, cu performanţele ei teoretice şi aplicative este activ utilizată şi de către specialiştii dreptului procesual civil. Este cunoscut faptul că doar CRIMINALISTICA se preocupă de elaborarea mijloacelor, metodelor şi procedeelor de depistare a probelor materiale, strict necesare în cazurile penale, civile, precum şi administrative. În ultimă instanţă observăm că sfera de acţiune a acestei ştiinţe s-a extins demult în activitatea judiciară de examinare a cauzelor nominalizate.

Criminalistica este recunoscută ca ştiinţă clasică, cu merite şi o bogată istorie în domeniul justiţiei penale. Actualmente, societatea modernă are nevoie de gîndire şi cunoştinţe criminalistice şi în domeniul justiţiei civile, administrative, avînd în vedere multitudinea de abateri de la normele civile (se încalcă angajamentele civile şi contractuale; se falsifică o multitudine de documente în relaţiile civile, administrative şi de altă natura; unii indivizi urmăresc anumite scopuri meschine) etc. Graţie criminalisticii, justiţia civilă a putut beneficia şi beneficiază, pentru soluţionarea celor mai complexe cazuri, de probe certe, bazate pe constatări tehnico-ştiinţifice, expertize judiciare criminalistice ample, argumentate ştiinţific, libere de arbitrariul şi subiectivismul inerent probaţiunii testimoniale.

Din punct de vedere tehnic, criminalistica asigură mijloacele, metodele şi procedeele ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, interpretării şi examinării urmelor infracţiunilor (delictelor, litigiilor), a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării persoanelor sau obiectelor antrenate, într-o formă sau alta, în comiterea unei fapte penale, delict administrativ sau litigiu civil.

Iată, de exemplu, cum este evaluată CRIMINALISTICA de către specialiştii Dreptului procesual civil: “... ştiinţa care este într-un continuu progres, pune la îndemîna instanţelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi, pentru aflarea adevărului, şi justiţia le foloseşte din plin” [7, p.56-57].

După cum pe bună dreptate menţionează prof. Emilian Stancu, important este însă să învederăm că din analiza majorităţii punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate, atît din străinătate, cît şi din ţara noastră, se desprinde o concluzie cvasiunanimă privitoare la caracterul ştiinţific al acestei discipline, dedus din obiectul său propriu şi metodele sale [8, p.16].

Tradiţional, de la apariţia sa şi pînă la sfîrşitul sec. al XX-lea, criminalistica a servit, în primul rînd, justiţiei penale. Şi numai unele metode, mijloace şi procedee criminalistice se utilizau în procesele civile, administrative sau economice (de arbitraj), dar fără de care-aceste cauze nu puteau fi soluţionate practic. Este ştiut că utilizarea corectă a metodelor, mijloacelor şi procedeelor criminalistice conduc la stabilirea adevărului, fapt urmărit de orice organ administrativ sau instanţă judecătorească în cauzele examinate.

Părţile în proces, fie penal, civil sau administrativ, trebuie să cunoască modalităţile de depistare, fixare, ridicare şi evaluare a probelor respective, care confirmă sau infirmă fapta, probe cu ajutorul cărora poate fi stabilit adevărul în cauză.

Rezultatele pozitive obţinute nu numai în cauzele penale, dar şi civile, economice, administrative ca urmare a utilizării calificate a metodelor, mijloacelor şi procedeelor criminalistice au contribuit, la începutul mileniului trei, la constituirea suficientelor argumente incontestabile vizînd lărgirea ariei de aplicabilitate a sistemului de cunoştinţe criminalistice.

Nu în zadar Ministerul de Justiţie şi Ministerul de Interne din Austria, încă în anul 1894, l-au desemnat pe Hans Gross să ţină un curs facultativ de criminalistică, ştiinţă nou – apărută, la Universitatea din Viena, la care în calitate de ascultători au participat tineri avocaţi şi magistraţi, precum şi ofiţeri de poliţie judiciară [9, p.11]. În continuare ne propunem să analizăm locul şi rolul disciplinei “Criminalistica” ca obiect de studiu. Potrivit datelor culese în Republica Moldova şi în România, în planurile de învăţămînt orele pentru Criminalistică, la unele facultăţi, sînt neîndreptăţit reduse la minim, iar la altele criminalistica este trecută la disciplinele facultative. Şi atunci mă întreb şi Vă pun aceeaşi întrebare şi Domniilor Voastre: ce fel de jurişti: procurori, judecători, avocaţi, ofiţeri de urmărire penală (anchetatori) pregătim, în prezent, la facultăţile de drept. Oare de unde vor avea aceşti absolvenţi – specialişti ai justiţiei penale şi civile o gîndire şi cunoştinţe aprofundate criminalistice, pentru a depista, fixa, ridica şi evalua corect probele respective în cauzele cercetate şi examinate, dacă din an în an se reduc orele la una dintre disciplinele de bază în formarea viitorilor jurişti, la criminalistică.

De exemplu, numărul de ore la criminalistică la Universitatea de Stat din Moldova – cuzniţa principală a cadrelor juridice a ţării, a ajuns la 60, dintre care 30 de ore de curs şi 30 de ore seminar. Cu 3-4 ani în urmă acest număr constituia 96 de ore. La Universitatea de Studii Europene pentru criminalistică sunt repartizate de asemenea 60 de ore. Pentru comparare, menţionăm că la ULIM acest număr este de 84 de ore. Prin urmare, în aceste trei instituţii, precum şi în Academia “Ştefan cei Mare” a MAI, instituţii care dispun de cadre titulare, cu grade ştiinţifice sînt pregătiţi practic toţi juriştii ce activează în republică.

Cunoaştem că, în probatoriul penal civil sau administrativ, un rol esenţial îl joacă anume cunoştinţele criminalistice de care dispun lucrătorii organelor judiciare (speciale şi de drept).

Şi cum poţi să-l înveţi pe studentul de la Facultatea de Drept a gîndi criminalistic, cînd această disciplină se studiază doar pe parcursul unui semestru şi într-un număr limitat de ore.

În opinia noastră, formarea gîndirii criminalistice presupune studierea acestei discipline prin însuşirea cunoştinţelor extrem de necesare pentru combaterea fenomenelor infracţionale, în mod obligatoriu pe

parcursul unui an şcolar şi într-un volum mult mai mare decît cel existent (cel puţin 100 de ore). Pe parcursul acestor 100 de ore, studentul trebuie să însuşească atît metodele, mijloacele şi procedeele utilizate de infractori la comiterea infracţiunilor, cît şi metodele şi procedeele de depistare, fixare, cercetare şi descoperire a faptelor ilegale.

Studiind o disciplină cu un volum de cunoştinţe atît de vast, dar într-un timp atît de scurt şi ore puţine, doar un semestru, studentul nu asimilează, nu însuşeşte practic materia necesară pentru activitatea ulterioară în calitate de reprezentant al unui organ judiciar. În 60 de ore studentul nu poate să pătrundă cu mintea materia predată la cursul de criminalistică, pentru a înţelege anumite teorii, concepte, metode şi procedee criminalistice, pentru a însuşi temeinic ce prezintă caracteristica criminalistică a fiecărei categorii de infracţiuni, care este mecanismul şi situaţiile săvîrşirii acestora, unde şi ce fel de urme pot fi găsite pentru a proba infracţiunea comisă, cum şi ce acţiuni procesuale necesită a fi efectuate într-un caz sau altul etc.

Specialiştii care s-au dedicat justiţiei, dar şi din alte domenii de activitate, scrie prof. E.Stancu, au căutat să ţină în permanenţă pasul cu “progresele” din sfera criminalităţii, punînd la punct o sumedenie de metode şi procedee specifice, eficiente pentru combaterea faptelor penale [10, p.1]. Este suficient să amintim aici diferitele tehnici de examinare a urmelor şi corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil sau microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului, diferite aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea după urmele papilare, după portretul robot şi modus operandi, precum şi folosirea tehnicii poligraf în cercetarea infracţiunilor, pentru verificarea sincerităţii făptuitorilor.

Practica judiciară, pe tot parcursul cunoaşterii ştiinţei criminalistice, a demonstrat că probele administrate atît în cauzele penale, cît şi cele civile sau administrative, indiferent de categoria din care fac parte, contribuie decisiv la aflarea adevărului, în măsura în care sînt efectuate cu respectarea legii procesuale şi a dispoziţiilor celorlalte acte normative care prevăd anumite aspecte ale activităţii de investigare.

Făptuitorii justiţiei şi părţile în proces, fie penal, civil sau administrativ, trebuie să cunoască modalităţile de depistare, fixare, ridicare şi evaluare a probelor respective, care confirmă sau infirmă fapta, cu ajutorul cărora poate fi stabilit adevărul în cauză. Aceste cunoştinţe şi o gîndire criminalistică se pot acumula şi forma doar în cadrul facultăţilor de drept.

Rezultatele pozitive obţinute nu numai pe cauzele penale, dar şi civile, economice, administrative ca urmare a utilizării calificate a metodelor, mijloacelor şi procedeelor criminalistice, au constituit, la începutul mileniului trei, suficiente argumente incontestabile pentru lărgirea ariei de aplicabilitate a sistemului de cunoştinţe criminalistice.

Urmărind evoluţia fenomenului criminalităţii pe parcursul ultimelor decenii, constatăm că, practic, în toate ţările el se extinde cu repeziciune, fapt ce a determinat autorităţile din majoritatea statelor să adopte programe speciale, care prevăd perfecţionarea legislaţiei şi înzestrarea organelor de drept cu mijloace tehnico-criminalistice moderne, în vederea redresării situaţiei criminogene – combaterii cu mai multă eficienţă a criminalităţii.

În acest deziderat se înscrie parţial şi Republica Moldova care, după proclamarea independenţei, şi-a stabilit o strategie cu obiective concrete, inclusiv în adoptarea unor noi acte normative sau modificarea celor existente. Referitor la înzestrarea cu mijloace tehnico-ştiinţifice a organelor speciale şi de drept care luptă cu criminalitatea, constatăm că, în perioada indicată, nu s-a făcut practic nimic.

Referitor la îmbunătăţirea procesului de pregătire criminalistică a juriştilor, la Facultatea de Drept a Universităţii Libere Internaţionale, la anul patru de studii, s-a introdus suplimentar disciplina “Practicum la criminalistică” – 44 de ore, iar la Universitatea de Stat disciplina “Metodica investigării unor categorii de infracţiuni” cu 46 de ore.

Progresele excepţionale ale metodelor de relevare şi ale tehnicilor analitice de cercetare, menţionează grof. L.Ionescu, au făcut din criminalistică un mijloc redutabil şi indispensabil al activităţii judiciare [11, p.12].

Rolul coordonator în elaborarea politicii de stat în domeniul învăţămîntului universitar juridic, al programelor de instruire la toate nivelurile aparţine Guvernului. Anume acesta, prin intermediul Ministerului Educaţiei, precum şi a universităţilor, cu participarea activă a reprezentanţilor organelor de drept, ar trebui să coordoneze perfecţionarea programelor de pregătire a viitorilor jurişti, lucrători ai organelor speciale şi de drept.

Metodologia şi procedura de argumentare şi luare a deciziilor în domeniul învăţămîntului juridic ar trebui să se realizeze după următoarea schemă: studierea şi aprobarea problemelor care apar în executarea justiţiei, discuţia lor publică, elaborarea deciziilor (recomandaţiilor) ştiinţific argumentate de grupe de

profesionişti, reprezentanţi ai tuturor organelor de drept şi profesori universitari. Şi, doar în conformitate cu cerinţele actuale ale societăţii, urmează a fi elaborate planurile şi programele de studii la facultăţi.

Referitor la dirijarea învăţămîntului superior în diferite ţări europene, pot fi evidenţiate multiple concepţii, teorii în funcţie de structurile organizaţionale ale sistemului învăţămîntului universitar, bazele juridice, tradiţiile şi cerinţele solicitanţilor de specialişti. Astfel, sistemul universitar din Marea Britanie, în special a prestigioaselor universităţi din Cambridge şi Oxford, este orientat spre direcţiile prioritare ale ştiinţei care au drept scop reproducerea Ştiinţei fundamentale ca izvor al noilor cunoştinţe, instruirea specialiştilor de înaltă calificare. În Franţa un loc prioritar în instruirea universitară îl ocupă aşa-numitele “marile şcoli”, care au tendinţa de a orienta pregătirea specialiştilor în domeniul businessului,administraţiei de stat şi ingineriei, şcoli care oferă o pregătire fundamentală. Aici sînt susţinute formele de efectuare a cercetărilor prin cooperarea ştiinţei universitare şi a industriei care încurajează procesul de transformare a cunoştinţelor în producţie pe bază de concurenţă. În Italia, învăţămîntul universitar prezintă interes datorită democratismului pronunţat şi favorizării unei concurenţe sănătoase în procesul de instruire şi activitate ştiinţifică.

În acelaşi timp, în toate aceste ţări se observă o tendinţă comună de descentralizare şi democratizare a dirijării, lărgire a autonomiei instituţiilor de învăţămînt superior, la fel consolidarea autogestiunii şi responsabilităţii faţă de societate, orientarea spre modelul de piaţă în organizarea, dirijarea şi finanţarea învăţămîntului.

Se ştie că ştiinţa universitară, în toate timpurile, a contribuit la stabilitate, bună înţelegere între oameni, încredere reciprocă şi prietenie, deoarece promovează adevărul. Numai ceea ce se bazează pe adevăr este durabil. În cazul nostru, adevărul este acela că toţi juriştii trebuie să aibă o gîndire criminalistică şi cunoştinţe profunde criminalistice.

  V. Litvinov 

Interpol - organizaţie eficientă în combaterea criminalităţii internaţionale Ziarul "Dreptul", 2004, nr.5(54), pag.5 

* * * La 28 septembrie 1994, Republica Moldova a aderat la Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale

Interpol iar, la 10 noiembrie a aceluiaşi an, prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne a fost creat Biroul Naţional Central Interpol, în cadrul Direcţiei Poliţiei Judiciare a MAI. La 10 mai 1995, conform Hotărîrii nr.294 a Guvernului a fost fondat BNC Interpol cu statut de Direcţie în cadrul MAI. Acestea sînt documentele principale care au stat la baza creării acestei instituţii în republică.

Interpolul este unica organizaţie internaţională specifică care, datorită structurii, asigurării tehnice, bazei legislative poate asigura o cooperare eficientă şi raţională a organelor de drept din toate ţările lumii. În prezent 181 de ţări sunt  membre ale OIPC Interpol. Practic, prin acţiunile sale, organizaţia Interpol activează pe toate continentele.

Sarcina principală a BNC Interpol este de a asigura o cooperare efectivă a organelor de drept din ţară cu organele respective de peste hotare, folosind în acest scop reţeaua electronică a Interpolului. Cooperarea cuprinde mai multe aspecte: căutarea, arestarea şi extrădarea infractorilor, verificarea şi stabilirea identităţii diferitor persoane reţinute peste hotare, depistarea şi contracararea crimelor economice, financiare, a folosirii documentelor creditare false, combaterea traficului de fiinţe umane, traficul ilicit de autoturisme etc. După 11 septembrie 2001, Interpolul acordă o deosebită atenţie combaterii terorismului internaţional, demonstrîndu-şi cu prisosinţă eficacitatea în acest domeniu. Multe persoane implicate în actul de terorism au fost reţinute şi deferite justiţiei.

O altă sarcină constă în acordarea asistenţei juridice la solicitarea ţărilor membre ale acestei organizaţii internaţionale, selectarea informaţiei privitor la criminalii internaţionali care sînt daţi în urmărire de alte ţări.

La solicitarea noastră în Italia a fost reţinut un oarecare Galinschi care făcea parte dintr-o comunitate criminală, săvîrşind infracţiuni pe teritoriul republicii. După perfectarea documentelor, conform  procedurii, persoana dată a fost extradată în Moldova. În Suedia a fost reţinut Pentru Ciobanu, căruia i s-a incriminat un omor. Fraţii Mitruc (doi) au fost reţinuţi în Cehia, anterior ei săvîrşind un viol. Cu alte cuvinte, multe persoane care comit infracţiuni pe teritoriul ţării noastre, dau bir cu fugiţii, însă cu ajutorul Interpolului sînt reţinute peste hotare şi aduse în ţară pentru a-şi ispăşi pedeapsa meritată. Astfel se conştientizează tot mai clar că nici un infractor nu se va putea ascunde de pedeapsă în altă ţară. Oricît timp ar trece, el totuna va fi depistat şi pedepsit..

Fireşte, procedura de depistare şi extrădare a infractorilor nu este deloc simplă. Organul de drept se adresează, în cazul dispariţiei bănuitului, la BNC Interpol, cînd s-a constatat că persoana se eschivează de

răspundere, ascunzîndu-se peste hotare. Apoi se pregăteşte o circulară internaţională conform unor standarde internaţionale. Informaţia acumulată este expediată la Secretariatul General al Interpolului (Lyon, Franţa), precum şi tuturor ţărilor. Dacă avem informaţie veridică potrivit căreia infractorul se ascunde într-o ţară concretă, noi expediem materialele numai în această ţară. Mesajul se introduce în bazele naţionale ale ţărilor respective. În cazul în care persoana dată în căutare este depistată şi reţinută, primim informaţia corespunzătoare şi o verificăm, apoi solicităm extrădarea reţinutului. Prin canalele diplomatice se expediază materialele pentru extrădare care se prezintă ministerului de justiţie şi instanţelor judecătoreşti. Persoanele arestate în mod legal sunt extrădate în republică de către colaboratorii BNC Interpol. Conform statutului Interpolul nu se implică în cazurile cu caracter politic, militar, confesional sau rasial.

În ultimul timp, prin intermediul BNC Interpol, au fost extrădaţi şi cetăţeni ai altor ţări care îşi căutau ascunziş în Republica Moldova, originari din Federaţia Rusă, România şi Lituania. Persoanele respective se eschivau de răspundere, căutînd azil în ţara noastră.

Reuşita activităţii noastre depinde în mare măsură de posibilităţile tehnice ale Biroului nostru precum şi de informaţia pusă la dispoziţie. Dat fiind că sîntem o organizaţie internaţională, obţinem şi sprijinul colegilor de pese hotare. Cooperăm, bunăoară, cu Regatul Norvegiei care ne-a acordat un grant evaluat la 100 000 de dolari americani pentru înzestrarea cu tehnică modernă a BNC Interpol, care ne va permite o colaborare mai rapidă şi eficientă. Organizaţia Internaţională Interpol trece la un nou sistem de telecomunicaţii, mai securizat, care va da posibilitate de a transmite un volum mai mare de informaţii. Sistemul este mai ieftin în gestionare, decît cel utilizat în prezent. Cadrele instituţiei sînt capabile să folosească echipamentul modern, deoarece colectivul este tînăr, fiecare colaborator posedă nu numai studii juridice superioare dar şi cunoaşte mai multe limbi, dat fiind că în sistemul Interpol se practică patru limbi: engleza, franceza, spaniola şi araba.

E cazul sa menţionăm că, avînd o cooperare bine ajustată la structurile internaţionale de resort, noi consolidăm legăturile şi cu structurile naţionale din diverse domenii. Astfel, întreţinem relaţii constructive cu Compania Air-Moldova: în curînd vom semna cu ea un acord privind stabilirea unor tarife speciale pentru colaboratorii organelor de interne încadraţi în procedurile de extrădare. Conlucrăm activ cu organele de drept, cu mai multe organizaţii neguvernamentale etc.

Spre regret, criminalitatea internaţională este în continuă creştere. Odată cu intensificarea acţiunilor de contracarare a acestui flagel, infractorii caută căi mai sigure de a se eschiva de răspundere. Evident, creşte şi volumul de lucru în cadrul Interpolului. Totodată, se aplică metode tot mai performante, mai ales în combaterea spălării de bani, traficului de fiinţe umane, terorismului. Infractorii implicaţi în aceste genuri de activităţi sînt bine pregătiţi şi subsidiaţi în toate privinţele. Sindicatul criminal internaţional foloseşte toate posibilităţile pentru a se consolida în activitatea sa criminală. De aici creşte tot mai mult rolul Interpolului, altor structuri de drept în vederea combaterii criminalităţii fără frontiere şi fără naţionalitate, cu atît mai mult că frontierele în Europa devin din ce în ce mai transparente. Criminalistica este o ştiinţă de dată relativ recentă. Diferitele metode sau practici folosite în activitatea organelor de urmărire penală la descoperirea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, precum şi metodele folosite de experţi în diferite ramuri de activitate ştiinţifică au fost întrunite într-o singură disciplină abia în a  doua jumătate a secolului XIX, stabilindu-se metode proprii de cercetare şi de delimitare precisă a obiectului.”  Criminalistica are un rol deosebit în asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor acelora care urmează să îşi desfăşoare activitatea în domeniul juridic, deoarece ea porneşte de la datele  pe care le furnizează diferite ştiinţe şi de la experienţa generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele  şi mijloacele cele mai perfecţionate pentru prevenirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi aflarea adevărului.Fiind considerată o adevărată „ştiinţă contra crimei”, criminalistica deţine o structură complexă alcătuită din trei ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare de laborator a urmelor interesând fapta şi făptuitorul), tactica criminalistică (ce formulează regulile de organizare şi desfăşurare a activităţii organelor de urmărire penală şi de judecată) şi metodologia criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura acestora). Prin sarcinile specifice care-i revin criminalisticii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, în întregul sistem probator din ţara noastră, ea îşi aduce o contribuţie esenţială la realizarea acestor deziderate. Aşadar, criminalistica, asigură conţinutul ştiinţific al  activităţii de investigaţie, cercetare şi expertiză criminalistică , la nivelul ştiinţei şi tehnicii cele mai avansate, precum şi la îndeplinirea cu competenţă a sarcinilor ce revin tuturor acelora aflaţi în prima linie de luptă împotriva infracţionalităţii. Raportată la trăsăturile ştiinţei contemporane, criminalistică se impune ca ştiinţă actuală, modernă, adânc ancorată în realităţile sociale. În 1972,  profesorul Camil Suciu afirma despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-şi

aplicare în procesul judiciar.” În acest context, ivirea unor discipline intermediare ca, fizica judiciară, medicina judiciară, psihologia judiciară, biocriminalistica, trebuie înţeleasă ca o consecinţă extrem de favorabilă în planul ocrotirii unor valori ca adevărul şi dreptateaCa ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune elaborarea şi aplicarea metodelor  şi mijloacelor specifice de prevenire a comiterii de infracţiuni, totodată aceasta, elaborează şi aplică în practică metodele şi mijloacele ştiinţifice şi tehnice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.Criminalistica elaborează şi aplică metodele şi mijloacele tehnico ştiinţifice de ordin tactic prin care se asigură efectuarea organizată, operativă şi oportună a activităţilor  de urmărire penală, precum şi metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni cu respectarea strictă a tuturor normelor legale.Sistemul criminalisticii cuprinde trei elemente definitorii  şi anume : tehnica, tactica şi metodica criminalistică, fiecare având sarcinile o motivaţie individuală precum şi o serie de sarcini specifice.Tehnica criminalistică, studiază, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele  ştiinţifice specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.Din cadrul tehnicii criminalistice  fac parte: fotografia şi filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor şi documentelor, portretul vorbit ( şi robot).Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme şi reguli bazate pe date ştiinţifice şi pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experienţa generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului  faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaştere, percheziţie, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri  şi altele.Metodica criminalistică, se ocupă cu particularităţile cercetării diferitelor genuri de infracţiuni în strictă concordanţă cu legea şi ţinând seama de  regulile generale elaborate de tehnica şi tactica criminalistică.Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă  a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi să fie luate în considerare raporturile şi legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicţiile care apar.Aceste metode le putem împărţii în :             metode generale, care se folosesc şi de către alte ştiinţe (observare, comparare, măsurare etc. ) şi pe care le foloseşte şi criminalistica           metode speciale, sunt cele elaborate de ştiinţa criminalisticii şi care se folosesc  numai de către aceasta în atingerea scopului specific, rezolvării sarcinilor acestei ştiinţe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc. )Dintre metodele specifice folosite de criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenţei de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea şi folosirea cartotecilor, elaborarea şi verificarea  versiunilor de lucru.Deşi este o ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune o serie de legături şi cu alte domenii sau ştiinţe, legătura aceasta  presupunând o apreciere reală şi obiectivă a acelor elemente ce pot fi preluate de criminalistică sau folosite din criminalistică.Astfel există o strânsă legătură între criminalistică şi dreptul procesual penal care constă în faptul că finalitatea activităţii criminalistice slujeşte realizării scopului procesual penal. Normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale, concrete iar sarcina descoperirii  şi stabilirii acestora revine criminalisticii.Legătura criminalisticii ca ştiinţă cu dreptul penal rezidă din simplul fapt că, criminalistica este un mijloc de realizare a politicii penale a statului .Referitor la legătura criminalisticii cu criminologia, trebuie spus că, criminalistica  furnizează date preţioase rezultate din activităţile criminalistice privind cercetarea infracţiunilor şi studiază la  rândul său cauzele  determinante şi condiţiile  favorizante ale săvârşirii faptelor antisociale în scopul stabilirii de metode şi procedee specifice de lucru  şi al prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.Criminalistica este într-o legătură strânsă şi cu chimia, aceasta constă în adaptarea  a mai multor metode şi mijloace tehnice folosite în chimie, îndeosebi pentru analiza microurmelor descoperite la locul faptei.Legătura fizicii cu criminalistica constă în aceea că sau preluat  mai multe metode şi mijloace tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică , de tehnică criminalistică în principal, de la lupa de mână până la cele mai complicate  aparate optice .O strânsă legătură există între criminalistică şi biologie, deoarece aceasta furnizează criminalistului o serie de date foarte valoroase, pe baza examinărilor urmelor de natură organică care se întâlnesc în câmpul infracţiunii.Medicina legală este o ştiinţă care îşi defineşte legăturile cu criminalistica prin aceea că o mare parte din activităţiile de investigare se fac în comun de către medicul legist şi specialistul ori expertul criminalist.Psihologia şi psihiatria judiciară, se leagă inevitabil de ştiinţa criminalisticii  prin laturile ei comune, de studiere a omului, a  legităţii proceselor şi însuşirilor  psihice ale persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra comportamentului uman şi implicit, descoperirea influenţelor ce pot determina  comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra mediului în care se desfăşoară activitatea infracţională.

În ultima perioadă, consecventă faptului de a prelua cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, criminalistica s-a apropiat tot mai mult de domeniul informaticii, iar strânsa legătură dintre aceste două ştiinţe este dată de aplicaţiile criminalisticii clasice care au fost transferate analizei calculatoarelor. Cel mai elocvent exemplu este  sistemul de identificare a persoanelor după desenele papilare care este executat de un sistem informaţional complex bazat pe tehnica de calcul de ultimă generaţie. Tot în acest domeniu trebuie amintit şi fixarea  diferitelor activităţi criminalistice cu ajutorul camerelor foto digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100%  în munca curentă a criminaliştilor.