Securitatea colectiva

Woodrow Wilson

• Reputatia lui Wilson ca international-liberal se bazeaza pe marea sa viziune asupra

instituirii unui climat de pace in Europa la sfarsitul razboiului, ca si pe rolul sau in

fondarea Ligii Natiunilor ca promotor al securitatii colective si factor de prevenire a

aparitiei vreunui alt razboi.

• Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite

pentru reformele interne din SUA și le transpusese în politica externă: libertatea

comerțului, tratatele deschise, democrația și autodeterminarea.

• Discursul celor 14 puncte a fost singura declarație oficială prin care un participant la

conflagrația mondială își recunoștea public obiectivele participării la război.

Conferinta de Pace de la Paris

• Pentru a se asigura ca principiile lui erau puse in aplicare la Versailles, Wilson a

participat la conferinta. Wilson s-a intors in Statele Unite la inceputul anului 1919, dupa

ce a obtinut acordul international pentru punerea bazelor Ligii Natiunilor, prima

organizatie internationala destinata promovarii securitatii colective la nivel global. In

ciuda atractivitatii, conceptia lui Wilson continea un numar de lacune si nu a reusit sa fie

aplicata conform dorintei initiatorului.

• Principiul securitatii colective presupune o lume a statelor care in general sunt satisfacute

de statu quo-ul referitor la distribuirea controlului teritorial. Potrivit principiului, statele

nu trebuie sa foloseasa forta unele impotriva altora, dar sunt obligate sa o utilizeze

impreuna daca un stat oarecare comite o “agresiune” impotriva altuia.

Cele paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson

Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite pentru

reformele interne din SUA și le transpusese în politica externă: libertatea comerțului, tratatele

deschise, democrația și autodeterminarea.

1. Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că în viitor

"nu vor mai exista acorduri internaţionale private de niciun fel, ci doar convenţii de pace

publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele

secrete sau anumite secţiuni secrete ale unor tratate, iar, în viitor, fiecare tratat trebuind

să facă parte din legile internaţionale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să

submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale, care este propusă să

fie construită’’.

2. Punctul al 2-lea, referitor la navigaţia maritimă liberă, trebuie înţeles împreună cu punctul

al paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Naţiunilor), navigaţia pe mări

urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii

Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale în timpul unui război general

deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convenţiilor

internaţionale, Liga Naţiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele

comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte

acest punct, iar restul Aliaţilor l-au acceptat cu dificultate.

3. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi

restabilirea unor condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care erau de

acord cu principiile păcii şi se asociau pentru menţinerea ei.

4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea

păcii, iar "toate armamentele naţionale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu

securitatea ţării’’

5. Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliaţi, pentru că atât

Franţa, cât şi Anglia erau deţinătoare ale unor importante imperii coloniale, iar

problemele coloniilor erau, asfel, redeschise, oferindu-se şansa naţiunilor supuse să se

ridice împotriva dominaţiei străine. Desigur, nu a fost intenţia preşedintelui american să

dea naştere la noi focare de conflict, ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai

coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor germane.

6. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul

naţiunilor doritoare de pace, să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow

Wilson şi să colaboreze cu naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice

internaţionale.

7. "Belgia trebuia evacuată şi restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranităţii de

care ea se bucura împreună cu alte naţiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7,

pentru că americanii erau susţinătorii puternici ai cauzei belgiene.

8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă

în categoria punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii

stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani şi provocase sacrificii fără

precedent în război.

9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor.

10.În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza

principiului autodeterminarii naţionalităţilor, lucru care a permis apariţia

statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi reîntregirea României şi apariţiaRegatului

Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.

11.România, Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate.

Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau

determinate prin înţelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanţii

internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială.

12.Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război, punctul 12, în baza principiului de

autodeterminare care solicita ca ,,celelalte naţionalităţi, care se aflau în acest moment sub

dominaţia turcă, vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de

posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest punct stabilea şi regimul de

circulaţie liberă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, în condiţiile garanţiilor

internaţionale. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat

naţional, promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri.

13.Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se

acorde acces liber şi direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată

regiunea Sileziei Superioare şi ieşire la Marea Baltică prin zona oraşului Poznan şi s-a

creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei.

14.Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susţinea crearea unei

instituţii internaţionale de menţinere a păcii, o organizaţie care să fie "atât a celor mari,

cât şi a celor mici”, ce vor face parte din această Ligă a Naţiunilor. Aceasta Ligă a

Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a tuturor statelor, care doreau

respectarea convenţiilor internaţionale.

Deficiente generale

Aceste 14 puncte ale lui Wilson au fost numai partial puse in aplicare la conferinta de asa-

numitele patru mari puteri (Marea Britanie, Franta, Sua si Italia).

A fost creata o Polonie independenta si a fost pus in aplicare principiul autodeterminarii

nationale in beneficiul Cehoslovaciei, Finlandei si statelor baltice Lituania, Letonia si Estonia.

Dar existau probleme semnificative in determinarea scopului si criteriilor principiului in atat de

multe state care contineau o pluritate de “natiuni” diferite.

Intrebarii asupra a ce constituie o natiune nu i s-a dat niciodata un raspuns si obiectivul

stabilitatii europene si al integritatii teritoriale s-a dovedit imposibil de impacat cu principiul

autodeterminarii nationale.

De pilda, deosebirile dintre natiunile balcanice au fost ignorate in intereseul fondarii unei

Iugoslavii independente, in vreme ce marile puteri sovaiau in a renunta la posesiunile lor

coloniale.

Nu s-a ajuns la niciun acord cu privire la viitorul Rusiei, care la acea vreme era in toiul unui

razboi civil, iar Marea Britanie a refuzat pur si simplu sa ia in discutie perspectiva independentei

Indiei.

O noua fuziune a noului stat germanofon, Austria, cu Germania a fost exclusa, in ciuda vointei

populare.

Tragic, Hitler insusi a folosit mai tarziu limbajul autodeterminarii nationale, in anii ’30, pentru a

asigura destramarea Cehoslovaciei si unificarea tuturor vorbitorilor de limba germana din Reich.

Confruntat cu toate aceste probleme, Wilson a fost convins ca daca Statele Unite se alaturau

Ligii putea spera sa influenteze viitorul relatiilor internationale intr-o maniera compatibila cu

ideile liberale.

Liga Natiunilor

• În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut

58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății

erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor

internaționale prin negociere și arbitraj.

•  Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a

locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor,

sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.

• Liga Natiunilor si-a stabilit bazele la Geneva, in Elvetia. Aceasta alegere a fost naturala deoarece Elvetia era o tara neutra si nu luptase in Primul Razboi Mondial. Nimeni nu putea disputa aceasta alegere, mai ales ca o alta organizatie internationala, Crucea Rosie, isi avea deja bazele tot in Elvetia.

•

Lista membrilor Societatii Natiunilor

• Extinderea cea mai mare a fost de la 28 septembrie 1934 până la 23 februarie 1935 cu 58

de membrii. La acea vreme, doar Costa Rica (1925), Brazilia (1926), Imperiul

Japonez (1933) și Germania (1933) s-au retras și numai Egipt rămăsese să adere (1937).

• Statele membre la acea vreme au fost :

Argentina, Australia, Belgia, Bolivia, Canada, Cehoslovacia, Chile, RepublicaChineză, C

olombia, Cuba, Danemarca, El

Salvador, Elveția, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, Imperiul

Britanic, India, Italia, Iugoslavia, Liberia, Nicaragua, NouaZeelandă, Norvegia, Olanda P

anama, Paraguay, Persia/Iran, Peru, Polonia,Portugalia, RegatulUnit, România, Siam, Spa

nia, Suedia, UniuneaAfriciideSud, Uruguay, Venezuela, Austria, Bulgaria, Finlanda, Lux

emburg, Albania, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Irlanda, Etiopia, Mexic, Republica

Dominicană, Turcia,Irak, Uniunea Republicilor Socialiste

Sovietice, Afghanistan și Ecuador.

• Din cele 42 de state fondatoare, 23 au rămas membre până când Societatea Națiunilor a

fost desființată în 1946. Alte 21 s-au alăturat între 1920 și 1937, însă 7 au abandonat, s-au

retras sau au fost expulzate înainte de 1946. URSS a fost singurul membru expulzat din

cadrul Societății.

• Deși a formulat conceptul și a semnat Pactul, Statele Unite nu s-a alăturat niciodată

Societății Națiunilor.

• Cele paisprezece puncte ale lui Wilson au fost numai selectiv

aplicate la Versailles.

• Confruntat cu aceasta problema, Wilson a fost convins ca doar daca Statele Unite se

alaturat ligii putea spera sa influenteze viitorul organizatiei , insa Senatul Statelor Unite

nu era de acord, acesta fiind preocupat de ceea ce parea a fi un angajament

atotcuprinzator referitor la securitatea colectiva, prevazut in articolul 10 al Actului

Fondator. Acesta obliga statele membre “sa respecte si sa apere” integritatea teritoriala

altor state, iar Wilson insistase ca acest articol era o componenta cruciala a organizatiei.

• Confruntat cu aceasta problema, Wilson a fost convins ca doar daca Statele Unite se alaturat ligii putea spera sa influenteze viitorul organizatiei , insa Senatul Statelor Unite nu era de acord, acesta fiind preocupat de ceea ce parea a fi un angajament atotcuprinzator referitor la securitatea colectiva, prevazut in articolul 10 al Actului Fondator. Acesta obliga statele membre “sa respecte si sa apere” integritatea teritoriala altor state, iar Wilson insistase ca acest articol era o componenta cruciala a organizatiei.

• Odată ieşiţi din război, americanii au refuzat să se mai implice în problemele europenilor şi au dorit întoarcerea la izolaţionismul care îi ţinuse departe de orice conflict internaţional timp de un secol.

• In cazul in care se intampla totusi o disputa, Liga, in conformitate cu pactul sau, putea face trei lucruri - cunoscute sub numele de „sanctiuni":

Putea convoca statele aflate in litigiu sa se aseze si sa discute problema intr-o maniera civilizata si pasnica. Acest lucru urma sa se intample in cadrul Adunarii Ligii - care era, in esenta, parlamentul ei – si care asculta cele doua pareri, urmand sa ajunga la o decizie cu privire la modul in care urma sa se procedeze in continuare. Daca una dintre natiuni era considerata a fi contravenientul, Liga

putea introduce sanctiuni verbale - avertizarea natiunii agresoare ca va trebui sa paraseasca teritoriul celeilalte natiuni sau va trebui sa suporte consecintele.

In cazul in care statele aflate in litigiu nu ascultau decizia Adunarii, Liga putea introduce sanctiuni economice.

• Acest lucru era dispus de catre Consiliul Ligii. Scopul acestei sanctiuni era sa loveasca din punct de vedere financiar natiunea agresoare, astfel incat, in cele din urma, sa faca asa cum cerea Liga.

• Logica din spatele acestei sanctiuni era de a impinge acea natiune agresoare spre faliment, astfel incat poporul acelui stat sa-si verse furia pe guvern, fortandu-l sa accepte decizia Ligii. Liga putea interzice membrilor ei orice comert cu o natiune agresoare pentru a aduce acea natiune in punctul in care il dorea.

Daca si acest lucru esua, Liga putea introduce sanctiuni fizice. Aceasta insemna ca se puteau folosi forte militare pentru a pune in aplicare decizia Ligii.

• Cu toate acestea, Liga nu avea o forta militara la dispozitia sa si nici un membru al Ligii nu trebuia sa ii puna una la dispozitie cand adera - spre deosebire de actuala Organizatie a Natiunilor Unite. 

• Prin urmare, nu putea emite amenintari si orice tara care i-ar fi sfidat autoritatea ar fi fost constienta de aceasta slabiciune.

• Singurele doua tari din Liga care ar fi putut pune la dispozita ei forte militare, erau Marea Britanie si Franta, dar ambele au fost grav saracite in timpul rezistentei din Primul Razboi Mondial si nu puteau oferi organizatiei sprijinul de care avea nevoie. De asemenea, nici Marea Britanie si nici Franta nu erau in masura sa isi puna finantele la bataie pentru a plati o armata extinsa, pentru ca ambele au fost extrem de afectate financiar in timpul razboiului.

• Liga a avut, de asemenea, si alte puncte slabe:

Tara al carei presedinte, Woodrow Wilson, a visat la ideea Ligii - America - a refuzat sa se alature. Cum ea era cea mai puternica natiune din lume, aceasta a fost o lovitura serioasa pentru prestigiul Ligii. Totusi, refuzul Americii de a adera la Liga se potrivea cu dorinta ei de a duce o politica izolationista fata de intreaga lume.

Germaniei nu i s-a permis sa se alature Ligii in 1919. Pentru ca ea a inceput razboiul, in conformitate cu Tratatul de la Versailles, una dintre pedepse era ca refuzul de a fi un membru al comunitatii internationale si, prin urmare, ea nu a fost invitata sa adereze. A fost o lovitura grea pentru Germania, dar, insemna, de asemenea, si ca Liga nu putea folosi orice forta a Germaniei pentru a-si sustine campania impotriva natiunilor agresoare.

Nici Rusiei nu i s-a permis sa se alature in 1917, din cauza faptului ca avea un guvern comunist care genera teama in Europa de Vest, iar in 1918, familia regala

rusa - Romanov - a fost ucisa. Unei astfel de tari nu i se putea permite sa faca parte din Liga.

Prin urmare, trei dintre cele mai puternice natiuni din lume n-au jucat nici un rol in sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie si Franta - ambele avand de suferit pe plan financiar si militar in timpul razboiului - si niciuna nu era prea entuziasmata sa se implice in disputele care nu priveau Europa de Vest.

Prin urmare, Liga a avut un ideal maret – sa puna capat razboielor pentru totdeauna. Totusi, daca o natiune agresoare era determinata sa ignore avertismentele verbale ale Ligii, tot ce putea face Liga era sa aplice sanctiuni economice si sa spere ca acestea vor functiona pentru ca nu avea nici o sansa sa-si execute deciziile folosind puterea militara.

Deoarece situatia in Europa se deteriora si se indrepta vertiginos spre al doilea razboi mondial, Adunarea Ligii i-a transferat suficienta putere Secretarului General pe 30 septembrie 1938 si pe 14 decembrie 1939 pentru a-i permite Ligii sa continue sa existe in mod legal si sa desfasoare operatiuni reduse. Sediul central al Ligii, Palatul Pacii, a ramas neocupat pentru aproape sase ani, pana cand Al Doilea Razboi Mondial s-a incheiat. 

• Societatea Naţiunilor nu interzicea membrilor să intervină militar, dar ei trebuiau să o facă pe cont propriu, cu armatele naţionale, lucru pe care nici Franţa, nici Anglia nu erau dispuse să-l facă.

• Principalele probleme facute Ligii de catre membrii:

• Victoria electorală a lui Hitler şi numirea sa în funcţia de Cancelar au fost un adevărat coşmar pentru Societate.

• În noiembrie 1933, el îşi retrage ţara din organizaţie sub pretextul eşecului conferinţei mondiale pentru dezarmare şi al refuzului instituirii unei parităţi a armamentului între Germania şi Franţa.

• Hitler începe apoi să încalce, pe rând, toate punctele tratatului de la Versailles: ocupă şi reînarmează Renania în martie 1936, iar Franţa priveşte neputiincioasă creşterea nivelului de agresivitate al ţării vecine fără să poată reacţiona, nefiind sprijinită de Marea Britanie.

• În 1931, Japonia, membră a Societăţii Naţiunilor, ocupa Manciuria, acţiune condamnată de organizaţie, dar nu şi sancţionată într-un mod eficient.

• În 1935 a venit rândul Italiei să creeze probleme. Dorind să-şi extindă imperiul colonial, ea a invadat Abisinia în octombrie 1935, încălcând toate regulile dreptului internaţional. Condamnată oficial şi ameninţată cu sancţiuni economice, Italia lui Mussolini părăseşte Societatea Naţiunilor în 1937

• Într-un final, URSS este exlcusă din organizaţie în decembrie 1939 după agresiunea contra Finlandei.

Parti bune

Dacă principalele eşecuri ale Ligii sunt prea bine cunoscute, trebuie menţionate şi cele câteva succese remarcabile obţinute între 1921 şi 1930: păstrarea insulelor Aaland sub suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze, împărţirea Sileziei Superioare între Polonia şi Germania, internaţionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii Saar la Germania, sfârşitul sclavagismului în Liberia. Liga NaŃiunilor a contribuit la rezolvarea unor conflicte secundare,cum au fost cele dintre Polonia şi Lituania cu privire la Vilnius(1920), dintreFinlanda şi Suedia cu privire la insulele Aaland(1921) sau între Grecia şi Bulgaria(1925).

Ea a eşuat să rezolve litigiul Chaco dintre Paraguai şi Bolivia(1928-1935) şi a avut numai un rezultat parŃial în conflictul Leticia dintre peru şi Columbia(1932-1934).

• In general Liga Natiunilor a avut oarecare succes în introducerea de proceduri privind gestionarea disputelor/conflictelor implicånd actorii “minori”, dar a esuat în cazul marilor puteri (Japonia în China - 1931; Italia în Etiopia - 1935; URSS în Finlanda - 1939).

•

• După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții.

• Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a demonstrat că Societatea nu a reușit să

împiedice cea ce a urmărit de la început, prevenirea unui alt război mondial. Au existat

mai multe motive pentru acest eșec, multe fiind legate deficiențele generale din cadul

organizației. În plus, puterea Societății a fost diminuată de refuzul Statelor Unite de a se

alătura.

• O altă deficiență a apărut datorită contradicției între idea securității colective care a

format temeiul Societății și relațiile internaționale între statele individuale.

• Sistemul securității colective al Societății cerea națiunilor să acționeze, dacă era necesar,

împotriva statelor pe care le considerau prietenoase, și într-un mod care le putea pune în

pericol interesele lor naționale, de a sprijini statele care nu aveau nicio afinitate.

Desfiintarea Ligii Natiunilor

La Conferința de la Teheran din 1943, Aliații au căzut de acord de a crea o nouă

organizație care să înlocuiască Societatea: Organizația Națiunilor Unite.

Multe din instituțiile Societății, precum Organizația Internațională a Muncii, au continuat

să lucreze iar în cele din urmă s-au afiliat cu ONU.

Organizarea Organizației Națiunilor Unite a fost destinată să fie mult mai eficace decât a

Societății.

Ultima întrunire a Societății Națiunilor a avut loc pe 12 aprilie 1946 la Geneva.

 Robert Cecil a afirmat la ultima adunare:

“Liga a murit. Mulți ani să trăiască Națiunile Unite! “

In 1943, la Conferinta de la Teheran, Puterile Aliate au convenit sa creeze un nou organism care sa inlocuiasca Liga: Organizatia Natiunilor Unite, iar in 1946, Liga Natiunilor s-a autodizolvat. Multe suborganisme ale Ligii, cum ar fi Organizatia Internationala a Muncii, au continuat sa functioneze si, in cele din urma, au devenit afiliate ale ONU. Structura Organizatiei Natiunilor Unite a fost destinata sa o faca mai eficienta decat Liga, dar in mod similar, ONU nu are are propriile forte armate, insa pare sa aiba mai mult succes decat Liga cand le cere membrilor sai sa contribuie la interventii armate, cum ar fi in timpul razboiului coreean sau in misiunea de mentinere a pacii in fosta Iugoslavie. ONU a fost nevoita in unele cazuri sa recurga la sanctiuni economice si a reusit mai bine sa atraga noi membrii, facand-o mai reprezentativa.

Organizatia Natiunilor Unite

Principalii Aliați din al Doilea Război Mondial (Marea Britanie, Uniunea Sovietică,

Franța, Statele Unite ale Americii și Republica Chineză) au devenit membrii

permanenți în Consiliul de Securitate ONU în 1946.

La fel ca predecesoare sa, ONU nu are propria forță armată, însă cere membrilor săi

să contribuie la intervenții armate, precum în Războiul din Coreea și misiunea de

menținere a păcii din fosta Iugoslavie. De asemenea, ONU are mai mulți membrii

decât Societatea Națiunilor.

Securitatea colectiva

• Securitatea colectiva poate fi inteleasa ca un aranjament de securitate regionala, zonala

sau globala, in care fiecare stat din sistem accepta ca securitatea este o preocupare a

tuturor si este de acord sa se alature intr-un raspuns colectiv la amenintarile la adresa

pacii.

• Sistemul de securitate colectiva este mai ambitios decat sistemul de aparare colectiva,

incercand sa cuprinda toate statele dintr-o regiune si sa abordeze o gama larga de posibile

amenintari. Desi conceptual are o istorie lunga, punerea sa in aplicare s-a dovedit a fi

problematica.

Principiile de baza ale securitatii colective

intr-un posibil conflict armat, orice stat-natiune, membru intr-un sistem de securitate

colectiva, trebuie sa fie in masura sa identifice sis a recunoasca agresorul;

toate statele-natiune membre trebuie sa fie la fel de angajate in a constrange agresiunea,

indiferent de sursele si originea acesteia;

toate statele-natiune membre beneficiaza de aceeasi libertate de actiune si capacitate de a

se alatura in cadrul procedurilor impotriva agresorului;

puterea cumulata a membrilor aliantei pentru securitatea colectiva va fi adecvata si

suficienta pentru a putea invinge agresorul;

in functie de amenintarile la adresa securitatii colective, statele-natiune vor determina

agresorul sa-si modifice politicile, iar daca nu va dori sa faca acest lucru, va fi invins.

Robert O. Keohane – “International Liberalism Reconsidered”:

“Liga era un organism modest. Nu era o institutie comparabila cu Consiliul de

Securitate (din structura prezenta a ONU) unde sa poata fi luate deciziile comune si

imperative si nu existau resurse pentru mecanismele de actiune colectiva.

Independenta suverana a membrilor sai nu era in niciun fel restrictionata, nu exista

nici urma de suprastatalitate.. era doar un mecanism de amanare a razboiului. Exista

multa incredere in dialog, in investigarea si prezentarea publica a faptelor. Date fiind

informatiile potrivite si timpul suficient, se spera sa inceapa un proces de educatie si,

de asemenea, se astepta ca ratiunea sa fie victorioasa. Oamenii din lumea intreaga

aveau sa priveasca iscoditori peste umerii diplomatilor in sesiune; opinia publica

mondiala avea sa se faca simtita.”