Securitatea

Securitatea a reprezentat „braţul înarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de aimpune, prin teroare şi diversiune, dictatura comunistă. Puterea Securităţii era practic fărălimite, chiar şi activiştii de partid şi de stat de rang temându-se de această organizaţiediabolică. Având în vedere scopurile sale, este o aberaţie să se aprecieze că au existat„securişti buni” alături de cei răi. Diferenţe existau, incontestabil, între ei: cei mai de la vârfulorganizaţiei trasau strategiile de urmat, cei din eşaloanele medii organizau practic acţiunileajutaţi de „tehnicieni” („specialişti” în ascultarea convorbirilor, controlul corespondenţei,cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executanţii de rang inferior arestau,spionau, torturau, ucideau.Cifrele avansate de oficialităţi, după Revoluţie, vorbeau despre vreo 10 000-15 000 deoameni care au format vechea Securitate. În realitate lucrau pentru Securitate, sute de mii167salarizaţi şi alte sute de mii „voluntari”. Care era costul acestui diabolic mecanism, nu credcă se va afla vreodată. Aproximativ 10% din venitul naţional se cheltuia pentru complexulsecurist.securitatea, un termen care defineşte de regulă starea deconfort şi de absenţă a tulburărilor provocate de imixtiuni în viaţa privată a cetăţeanului, a fostales să numească o instituţie care a practicat tocmai restrângerea până la anulare a drepturiloromului, pentru a impune rigorile partidului-stat, în numele dictaturii proletariatului şi alfăuririi socialismului.Aparatulpoliţienesc a generat această frică mai întâi prin acţiunile sale şi apoi doar prin simplaexistenţă sau doar prin invocarea sa. După acest model, Securitatea s-a transformat treptatîntr-un soi de demon fără chip, slujitor fidel, ferm şi la nevoie crud al regimului.

Securitatea a folosit mijoace brutale în primele două decenii ale regimuluipentru a provoca frica, iar în anii 1970 şi 1980 a cultivat-o pentru a-i controla şi umili pe ceice continuau să se îndoiască în tăcere de adevărurile proclamate de regim. Scopul ei a foststabilit chiar prin legea prin care a luat fiinţă, fiind acela de poliţie politică a regimului, iarunităţile ei au lucrat, cu mijloacele specifice unui serviciu de informaţii, în realizarea acestui scop.

Această organizare punea un mult mai mare accent pe funcţiile operative, desupraveghere informativă şi pe acţiuni directe împotriva celor identificaţi ca „duşmani”, careputeau fi ridicaţi prin intermediul anchetelor şi depuşi în aresturile Securităţii, în urmainformaţiilor adunate şi raportate de compartimentele cu atribuţii de investigaţii. Deasemenea, se punea un accent deosebit pe centralizarea deciziei şi compartimentarea muncii,Direcţia Generală coordonând toate acţiunile din teritoriu ale Serviciilor şi Birourilor deSecuritate, care aveau o dublă subordonare: mai întâi, faţă de Direcţiile centrale din segmentulde activitate, de la care primeau şi executau dispoziţii şi ordine şi apoi faţă de directorul

Regionalei, care răspundea de coordonarea întregii activităţi de pe raza sa de competenţă şi deaplicarea dispoziţiilor primite de la centru de Serviciile din subordine.

Literatura memorialistică dezvăluie numeroase faţete ale brutalităţii acţiunilorSecurităţii din primele ei două decenii de funcţionare

Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelorfolosite. Aurel Florian26, fost militant social-democrat, coleg de celulă cu Ion Ţintaru, care amurit în 1950 în urma „tratamentelor” aplicate la Securitatea din Mureş, a relatat astfelchinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui: „Când lau adus prima oară în arest, eu tocmaisuportasem o anchetă în care mi-au fost smulse unghiile de la mâna stângă şi am fost bătut latesticole. Mi-a spus ce e cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. Lascurtă vreme l-au dus la anchetă. Când l-au adus, şiroia de sânge şi avea un ochi aproapeînchis, era leşinat. Au turnat apă pe el şi i-au făcut vânt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc pecât am putut. Mi-a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a fost arestat dingreşeală, iar anchetatorii l-au snopit din bătaie. După o vreme, lau luat din nou. Se încăpăţânasă tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere, nimic de la el. Asta i-a înverşunat întratâtape ofiţeri, încât bietul om a devenit curând calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! I-ausmuls unghiile, l-au bătut la testicole, l-au ars cu ţigara. Odată l-au adus şiroind de sânge pepicioare, de se făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare în răniledeschise. Zilnic îl luau, îi prindeau mâinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceauprintre mâini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa, spânzurat, îl băteaupână leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste o săptămână de la arestare şicorpul lui era tot o rană. Într-o noapte, l-au luat din nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflatcă, beţi fiind, securiştii iau deschis un testicol cu cuţitul şi iau băgat sare înăuntru, şiapoi laubătut până lau ucis. Eu nu l-am mai văzut. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurateatunci mia povestit un gardian, care şi el era speriat de cât de departe au ajuns brutele desecurişti”.

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare

1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnulsau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloanavertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn),victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capulîn jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat; 7. strivireaunghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaiatesticolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia lapalme; 11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi(înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomagîn regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei pestegura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de unbelciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o

pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia pesteplăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22.smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare;