UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZARE: PASTORAŢIE ŞI DUHOVNICIE

NIVEL DE STUDIU: MASTER, anul II

Lucrare de seminar

Secularizarea şi manifestarea religioasă, azi

Îndrumător:

Pr. Conf. Univ. Dr. Ș tefan Iloaie

Masterand:

Pop Adrian Ciprian

CLUJ-NAPOCA

2013

2

Conform definiţiei dicţionarului secularizarea este un termen polisemic având trei

înţelesuri, şi anume: de a scoate din proprietatea sau competenț a bisericii bunuri, domenii de

activitate sau valori culturale, trecându-le în patrimoniul statului; de a reda vieț ii laice

persoane care au aparț inut vieț ii ecleziastice şi ultimul înţeles mai larg şi cu o sferă de

acţiune mult mai largă ca celelalte două, de desacralizare sau de laicizare. Evident din această

perspectivă de laicizare sau desacralizare vom aborda şi noi problema secularizării.

Dacă dorim să facem o definire teologică a secularizării putem să o facem citând din

lucrările unor teologi contemporani.

De exemplu părintele Valer Bel spune despe secularizare următoarele :,,mai întâi sunt

acele segmente ale societăţii care au aparţinut iniţial Bisericii, dar acum sunt foarte departe

de aceasta, Evanghelia având aici mai mult o semnificaţie cultural-istorică, decât una

existenţială. Acestea ar putea fi definite ca domenii de misiune internă. Aici Biserica se

confruntă cu situaţii cu totul noi, inedite, faţă de acelea pe care le-a întâlnit Biserica la

început. Sunt apoi acele domenii care au aparţinut sau aparţin încă diferitelor religii şi care

nu s-au bucurat încă de o experienţă creştină. Şi acestea au caracteristicideosebite faţă de

cele ale oamenilor cărora le-au propovăduit misionarii creştini în primul mileniu. Căci omul

contemporan, fie că este creştin sau aparţine unui popor care nu L-a cunoscut pe Hristos,

are o conştiinţă de sine ridicată. Dar această conştiinţă este puternic marcată de

secularismul modern şi postmodern”1.

O descriere a secularizării asemănătoare cu cea a părintelui Bel o face şi părintele

Dumitru Popescu care spune că ,,secularizarea aduce profanul sub autoritatea sacrului.

Secularizarea este procesul care sustrage progresiv religiei toate sectoarele vieţii sociale şi

culturale, de la artă la filosofie, de la drept la ştiinţe, de la educaţie la putere, şi unele, şi

altele dezvolţându-se în cadrul unor procese autonome. Acest proces de secularizare a atins

astăzi asemenea proporţii încât, după cum spun specialiştii, pentru prima oară probabil în

întreaga istorie, legitimările religioase ale lumii şi-au pierdut credibilitatea lor, nu numai

pentru anumiţi intelectuali sau pentru indivizi izolaţi, ci pentru largi pături ale întregii

societăţi”2.

Omul este o fiinţă liberă şi raţională, conştientă de sine, de lumea în care trăieşte, de

faptele sale, având posibilitatea de a discerne binele de rău şi de a alege. Libertatea şi

conştiinţa folosite greşit au adus păcatul în lume, căci protopărinţii noştri Adam şi Eva au

1 Pr. Conf. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Exigenţe, Ed. Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 78; 2Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Buc. 1996, p. 183;

3

călcat peste porunca dumnezeiască de a nu mânca din pomul oprit, tocmai pentru că au dorit

să fie ca şi Dumnezeu, ca şi Creatorul lor. Iată că încă din timpurile de faşă ale omenirii,

omul, creatura vrea să ia locul Creatorului.

Putem afirma cu uşurinţă că substratul secularizării este păcatul, deoarece omul

stăpânit de păcat nu mai este conştient de ceea ce e bine sau rău, ci pentru el binele este doar

ceea ce îi aduce satisfacţie poftelor, necesităţilor şi patimilor sale.

Mai grav decât atât ceea ce dă curs secularizării este lipsa conştiintizării păcatului,

care se prezintă precum o adevărată criză. Despre acestă situaţie gravă în care se află

omenirea secolului XXI părintele Ioan Bizău spune ,,faptul că în această etapă a istoriei sale

umanitatea este marcată de o criză profundă şi generalizată nu mai trebuie probat prin

demonstraţii laborioase, fiind cât se poate de evident. Este vorba despre o criză de

conştiinţă, de identitate, de sens al vieţii, adică o criză de natură spirituală, care atinge

însăşi definiţia ontologică a naturii umane. Fenomenul este cu atât mai primejdios cu cât

sentimentul existenţei şi gravităţii acestuia s-a banalizat în conştiinţa omului contemporan,

privat parcă de capacitatea sa interioară naturală de a sesiza gravitatea stării în care se află

şi ignorând cauzele profunde care întreţin şi amplifică această criză. Sunt conştientizate doar

unele sau altele dintre aspectele derivate şi exterioare ale maladiei, considerate drept „criză

socială”, „criză economică”, „criză politică”, „criză ecologică” etc. Uneori se mai vorbeşte

şi despre o „criză a culturii” sau „a civilizaţiei”, însă trebuie să admitem că ceea ce numim

cultura şi civilizaţia europeană se prezintă astăzi ca o realitate de-spiritualizată, adică

autonomă în raport cu spiritualitatea Evangheliei, care i-a fecundat începuturile şi i-a

orientat dezvoltările timp de aproape două milenii”3.

Mai mult decât atât se observă foarte uşor că omul zilelor noastre trăieşte la

interferenţa a două concepţii despre lume, una am putea spune autonomă, care s-a manifestat

cu intensitate încă din secolul XVII-lea, supranumit şi secolul luminilor, care nu face altceva

decât să-L elimine pe Dumnezeu din creaţia văzută, din lume şi totodată din viaţa omului,

izolându-L de altfel într-o transcendenţă inaccesibilă, iar prima consecinţă a acestei concepţii

este evident ,,deplasarea centrului de gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu la om,

acceptarea lumii ca realitate autonomă şi independentă de Dumnezeu”4.

Uşor observabil din perspectiva acestei concepţii în centrul lumii secularizate, nu mai

stă Dumnezeu, ci omul, prin aspiraţiile sale, prin poftele sale, prin patimile sale, prin

3 Pr. Ioan Bizău Viaţă în Hristos şi maladia secularizării,Ed. Patmos,Cluj-Napoca, 2002, p. 61;

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în

Studii Teologice,an 46, 1994, nr. 1-3, p. 36;

4

capacităţile sale, prin drepturile sale pe care le are ca persoană liberă, de ce nu mai simplu

spus prin egoismul său.

Cea de a doua concepţie pe care omul poate să o aibă cu privire la lume, la el şi la

existenţa sa este una teonomă care ,,afirmă cu tărie transcendenţa lui Dumnezeu faţă de

lume, cât şi prezenţa Lui imanentă în lume prin energiile Sale necreate”5. Conform acestei

concepţii viaţa omului are în centrul ei pe Dumnezeu, atât ca susţinător dar şi ca scop sau ca

ţintă a existestenţei sale.

Acestei concepţii teonome sau teocentristă i se opune cu multă vehemenţă cea dintâi

şi anume cea autonomă sau atropocentristă, prin fenomenul secularizării, ea făcând trecerea

de la teocentrism la antropocentrism.

Secularizarea face ruperea legăturii dintre lume şi Dumnezeu, şi pune în locul lui

Dumnezeu pe om, după cum şi părintele Dumitru Popescu spune că ,,secularizarea este un

fenomen care determină deplasarea centrului de gravitate al vieţii şi culturii de la Dumnezeu

la om, acceptarea lumii ca realitate autonomă şi independentă de Dumnezeu. În centrul lumii

secularizate, aşadar, nu mai stă Dumnezeu, ci omul.Cu alte cuvinte, secularizarea înseamnă

trecerea de la teocentrism la antropocentrism. Lumea secularizată este o lume care trăieşte

prin ea însăşi, fără legătura şi sprijinul lui Dumnezeu. În loc să se mai vadă legătura dintre

lume şi Dumnezeu, cum ne spune Sfânta Scriptură, se vede doar legătura dintre lume şi

om”6.

Dacă privim secularizarea doar aparent, aşa cum se cere a fi interpretată, ca proces ce

pune în prim plan pe om cu drepturile sale, ea nu contravine credinţei şi moralei creştine, dar

ea se luptă tot mai mult pentru emanciparea lumii, pentru autonomia omului faţă de

Dumnezeu, pentru creşterea potenţialiţăţii omului de a face ,,binele” fără a include în acest

calcul Binele absolut, care este de fapt Dumnezeu.

Lumea secularizată prin faptul că îşi propune fără nicio jenă să trăiască prin ea însăşi,

prin propriile puteri, fără a mai avea vreo legăturăcu Dumnezeu şi fără a mai avea vreo

oarecare nevoie de ajutor din partea Lui, ba mai mult excluzându-L total din calculele sale,

plasează ,,fiinţele umane în centrul creaţiei,făcându-le scopul ultim al acestei lumi şi a

5 Mihai Himcinschi , Secularizarea – o problemă contemporană, înRevista Teologică, nr.2/2011, p.122;

6Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, art. cit., p. 37;

5

istoriei. Umanitatea nu este stăpâna creaţiei, este doar administratoarea ei, dar vrea

conducerea lumii printr-o bazare pe sine”7.

Acest proces al secularizării şi-a făcut rădăcini foarte adânci în vremurile noastre, fără

să-i realizăm prezenţa ci doar să fim părtaşi la nenocrocirile şi mutaţiile pe care le produce,

iar cauzele sale sunt tot acţiuni greşite ale omului şi anume: ,,izolarea de către om a

divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi tendinţa manifestă de dominare a lumii din

parteaomului”8.

În lumea postmodernă moralitatea nu mai are loc, în lumea secularizată nu se mai

pune problema păcatului, nici nu se mai vorbeşte de aşa ceva, păcatul nu este deloc

condamnat pentru că lumea secularizată trăieşte în păcat şi prin păcat, acest sistem de viaţă

este prin el însuşi un păcat, este cea mai mare erezie căci îl neagă total pe Dumnezeu.

Părintele Ioan Bizău numeşte secularismul erezie anti-creştină deoarece ,,secularismul

subminează în profunzime învăţătura creştină despre om şi despre lume, aşa cum este

exprimată şi trăită această învăţătură în viaţa sacramentală a Bisericii”9.

Ceea ce face neobservat acest proces sociologic secularist, a metodelor cu care îşi

exercită existenţa şi se dezvoltă, dar şi mai grav a neobservării urmărilor şi repercusiunilor pe

care le produce se datorează întunecării conştiinţei noastre, iar aceasta este una dintre

urmările căderii omului în păcat.

Omul ajuns în această stare laxă de inconştienţă şi de nesesizare a situaţiei în care se

află, într-o stare în care nu îl mai cunoaşte pe Dumnezeu şi nici nu mai vrea să aibă de-a face

cu El, în care nimic nu mai e păcat ci totul îi este permis, în care doar lucrurile materiale,

palpabile îi pot satisface dorinţele sale care îi aduc o împlinire iluzorie, în care ideile şi

morala filmelor televizate, scurt- metrajelor, publicităţilor, pătrund în fiinţa noastră, nu fac

altceva decât să ne depersonalizeaze, dar şi mai grav ne fac îndoielnici şi neîncrezători în

morala creştină care este „intangibilă pentru omul modern”10

.

Aceasta este secularizarea, nepăsarea faţă de Dumnzeu, care la rândul ei aduce

nepăsarea şi faţă de toate celelalte şi nepăsarea faţă de aproapele, aceasta-i moartea

sufletească, descompunerea personalităţii umane, animalizarea omului, căci scoţându-l pe

Dumnezeu din viaţa noastră nu ne rămâne decât viaţa trupească, şi nu depăşim condiţia şi

7Pr. Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 118; 8Ș tefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne si morala creştină, Ed. Renaşterea,

Cluj-Napoca, 2009; 9Pr. Ioan Bizău, op. cit., p. 78;

10 H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine, Perspectiva ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2005,

198;

6

menirea unui simplu animal care se naşte, trăieşte, lasă nişte urmaşi care la rândul lor au cam

aceiaşi soartă, şi în final moare. Dacă stă aşa situaţia înseamnă că moartea este finalitatea

noastră, că fericirea noastră este doar aici pe pământ, iar viaţa trebuie trăită conform

sloganelor seculariste ,,Trăieşte viaţa la maxim”, ,,Trăieşte din plin”, sau ,,Viaţa e scurtă

profită de ea!”.

Dacă acesta este adevăratul mod de viaţă al omului, dacă pentru această viaţă a fost

creat omul, cu siguranţă Dumnezeu, învăţăturile Lui neconforme posmodernităţii, morala

creştină şi valorile morale pe care le propune sunt nepotrivite şi nu mai sunt utile omului

secolului XXI.

Ceea ce au în comun morala şi secularizarea este libertatea, însă şi aceasta este privită

diferit din ambele părţi. Societatea postmodernistătrateaza problema libertăţii ca peun drept al

individului, iar morala ca pe un dar divin pe care omul l-a primit încă de la început de la

Dumnezeu.

Din punct de vedere al moralei ,,Libertatea ţinede persoană, ea eliberează persoana

de orice limitare individuală şinaturală şi o face „universală” extinsă la infinit,

atotcuprinzătoare.Persoana omului este preţuită prin ea şi pentru ea însăşi, fiindcă

seoglindeşte în ea chipul lui Dumnezeu”11

iar ,,omul este liber pentru că estechipul libertăţii

dumnezeieşti şi de aceea are putere de a alege”12

.

Libertatatea pe care o propune contemporaneitatea secularizată este mai mult un

libertinaj, căci libertatea fără Dumnezeu nu e libertate, e robie13

. Slogane diverse împânzesc

mai ales mintea tinerilor, căci tinerii au o deschidere extraordinară de nou, de a încerca şi

altceva. De exemplu mass-media nu face decât să încurajeze tineretul la libertinaj şi la o viaţă

fără bariere, la o viaţă nonconformistă şi extravagantă, în care pudorea, decenţa, bunul simţ şi

bunul gust au cam trecut în domeniul trecutului. O reclamă care promova un produs

anticoncepţional, şi care a fost difuzată şi pe posturile TV din România avea un slogan care a

avut un mare răsunet în rândul tinerilor ,,Fac ce vreau dar ştiu ce fac”. Acest slogan se vroia

probabil a fi unul educativ, care vine în ajutorul tinerilor, însă nu făcea altceva decât să

conducă pe tineri la desfrâu. Sunt multe reclame difuzate pe posturile TV, care instigă la

păcat şi care totuşi pretind că s-ar încadra în sfera aşa zisei eticii pe care o propune mass-

mediei.

11

Pr. Conf. Dr. Ştefan Resceanu, Dreptul omului la viaţă după morala creştină, în Mitropolia Olteniei, nr. 3-4,

1975, p. 196; 12

Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar,

Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.79 13

Pr. Ioan Bizău, op. cit., p. 125;

7

Mai grav decât atât putem constata foarte uşor că păcatul în rândul tinerilor a ajuns să

fie lăudat, a ajuns să fie o normalitate, să fie socotită uneori chiar o faptă de invidiat ce merită

încercată şi de ceilalţi, căci doar aşa poţi să fi în ton cu moda, şi mai grav păcatul a ajuns să

fie pentru tineri un mod de acceptare a unui nou membru într-un grup social, numit anturaj.

Ce este şi mai grav însă, este faptul că în zilele noastre nu se mai pune accent pe educaţia

morală a tinerilor. Din păcate azi se trece foarte uşor peste acestaspect delicat pe care de ce să

nu recunoaştem mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, iar la rândul ei, şcoala se aşteaptă

ca educaţia să fie făcută în familie, iar sărmanul copil alege practic educaţia din mass-media,

educaţia străzii, a societăţii şi mai nou pe cea a internetului.

Atât de departe a mers postmodernitatea încât a legatizat crima, uciderea copiilor,

avortul. Susţinătorii avortului consideră că fătul devine om separat de personalitatea mamei

sale abia atunci când poate să aibă existenţa de sine, şi anume o dată cu naşterea sa.

Cercetările medicale mai recente confirmă doctrina Bisericii şi învăţătura Sfinţilor Părinţi că

omul este om din momentul conceperii sale, el este o persoană absolut independentă care se

află în dependenţă cu mediul matern care îi acordă hrana necesară şi mediul prielnic

dezvoltării. ÎPS Andrei Andreicuţ în aceată privinţă pe bună dreptate spune că ,,Nu numai

oamenii Bisericii, ci şi medicii, antropologii şi biologii cinstiţi, ne spun că avortul, din

moment ce intrerupe o viaţă cu identitate separată, este crimă”14.

În lumea postmodernismului şi a secularizării omul a ajuns să trăiască concomitent

egocentric şi comunitar, punând „în primul rând egocentrismul şi subordonează

comuniunea”15

, morala neseparând conştiinţa personală de cea comunitară, căci ceea ce-l

desăvârşeşte cu adevărat pe om este porunca iubirii, a iubirii aproapelui precum propria

persoană.

14

ÎPS Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală curată, Ed. Reîntregirea,

Alba-Iulia, 2004, p. 28; 15

Ibidem, p. 69;

8

Bibliografie

1. Andreicuţ, ÎPS Andrei, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viaţă morală

curată, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004;

2. Bel, Pr. Conf. Univ. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Exigenţe,

Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002;

3. Bizău, Pr. Ioan,Viaţă în Hristos şi maladia secularizării, Ed. Patmos, Cluj-Napoca,

2002;

4. Engelhardt, H. Tristram jr., Fundamentele bioeticii creştine, Perspectiva ortodoxă,

Ed. Deisis, Sibiu, 2005;

5. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa,

Arhiereu vicar, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996;

6. Himcinschi, Pr. Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în

societatea actuală, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006;

7. Iloaie, Pr. Conf. Dr. Ș tefan, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii

postmoderne si morala creştină, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009;

8. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Dumnezeu şi cosmos, în Ortodoxie şi

contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996;

9. Popescu Pr. Prof. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-

o lume secularizată, în Studii Teologice, an 46, nr. 1-3, 1994;

10. Reşceanu, Pr. Conf. Dr. Ştefan, Dreptul omului la viaţă după morala creştină, în

Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1976.