Secesiunea Ardealului

7/3/2019 Secesiunea Ardealului

http://slidepdf.com/reader/full/secesiunea-ardealului 1/70

1



2

ZENO MILLEA

SECESIUNEA ARDEALULUI

SCENARII- (geo)politice, confesionale, etnice, şi transetnice –

pre şi postdecembriste

Editura Carpatica

Cluj-Napoca

2002



3

Cuvânt înainte

Cartea pe care o oferim cititorilor reprezintă o încercare de a sintetiza şi sistematiza un demers publicistic ce se întinde pe durata ultimilor 12 ani, desf ăşurat cu precădere în paginilesă ptămânalului Timpul - 7 Zile, demers ce şi-a propus să urmărească şi să analizeze eforturilecercurilor revizioniste maghiare de anulare (sau măcar de corectare) a realităţilor post-trianonice, în general, şi, în particular, pe cele îndreptate în direcţia realizării "noii identităţi"a Ardealului.

Titlul lucr ării - "Secesiunea Ardealului: scenarii (geo)politice, confesionale, etnice şitransetnice, pre şi postdecembriste" - arată atât aria investigaţiilor sau perioada vizată cât şicompartimentarea pe care ne-am propus-o în structurarea materialului.

Desigur, această structurare este relativă, între amintitele componente ale scenariului generalexistând o relaţie de complementaritate sau chiar o interferenţă, ceea ce face uneori imposibilă individualizarea. (De aici provenind şi inerentele repetări ce pot fi întâlnite în text).

Cartea îşi propune să analizeze nu numai fenomenul în sine, ci şi r ădăcinile lui istorice,modalităţile de instrumentare, logistica, alternanţele de ritm şi tactică dictate de diverseconjuncturi, diferitele corelaţii şi implicaţii, într-un cuvânt, o abordare complexă şi dinamică a

problemei.

Fireşte, având în vedere complexitatea subiectului şi a manierei de abordare, rezultatele

demersului nostru vor fi inevitabil sub intenţiile autorului sau aşteptările cititorului.Totuşi, luând în considerare faptul că încercarea noastr ă este, după toate datele pe care ledeţinem, un unicat în literatura românească postdecembristă, ne exprimăm speranţa că ea va fi

bine primită. (Evident, nu de către cei pe care ne-am str ăduit să-i deconspir ăm!)

Închinăm această carte memoriei lui Leontin Jean Constantinescu, jurist român de taliemondială, autorul volumului "Chestiunea Transilvaniei", document ce a contribuit apreciabil,la Paris în 1946, la anularea efectelor Diktatului de la Viena.



4

Nota autorului

Reproducem doar 23 capitole din cele 47 ale căr ţii, restul fiind reluate şi dezvoltate în

următoarele volume.

Autorul



5

CUPRINS

Cuvânt înainte

Nota autorului

SCENARII PRE ŞI POSTDECEMBRISTE

Componenta (geo)politică

I. "Partidele istorice" şi renaşterea lor postdecembristă

II. De la Yalta la Malta

III. "Revoluţia furată"

IV. "Trebuie să cedaţi puterea, pentru că nu aveţi altă şansă

V. Puterea provizorie şi "Opoziţia Democrată"

VI. "Opoziţia Democrată", principalul agent electoral al FSNVII. Partidele "istorice" şi "Marea Ruptur ă"

VIII. Reîmpăr ţirea Europei pe criterii confesionale

IX. Criteriul confesionale: motiv sau pretext?

X. Trianonul şi "alergătorii de cursă lungă"

XI. Revizionismul maghiar între 1945-1947

XII. 1956 şi revizionismul maghiar

XIII. Pregătiri maghiare în anii '80 pentru "sfidările perioadei post-comuniste

XIV. "Ungaria tuturor ungurilor - marea şansă ratată în 1990

XV. Decembrie '89 - "Modelul timişorean" (I)

XVI. Decembrie '89 - "Modelul timişorean" (II)

XVII. Tökés Lászlo – "artificerul" din 16 XII '89

XVIII. Tökés Lászlo şi al său "curriculum vitae" post-decembrist

XIX. Scenariul "Armata versus Securitatea"

Componenta etnică

Târgu-Mureş - Martie 1990:XX. Preliminarii (I)

XXI. Preliminarii (II)

XXII. Preliminarii (III)

XXIII. Preliminarii (IV)

XXIV. Raportul "Harghita-Covasna

XXV. Analiza raportului "Har-Cov"

XXVI. Apelul lui Szürös Mátyás (I)

XXVII. Apelul lui Szürös Mátyás (II)



6

XXVIII. Prima zi a "pogromului"

XXIX. A doua zi a "pogromului"

XXX. "Reacţia" Budapestei

XXXI. R ăstălmăcirea "pogromului"

XXXII. Cauzele eşecului

Componenta confesională (şi regională transetnică)Biserica Greco-Catolică versus Biserica Ortodoxă:

XXXIII. Fondul problemei

XXXIV. Linia lui Huntington - o formă f ăr ă fond

XXXV. Repere istorice

XXXVI. Sacrificiu iresponsabil - sau compromis salvator?

XXXVII. Catolicismul şi pacea interetnică din ArdealXXXVIII. Denigrarea BOR, prozelitismul catolic şi "modelul regional"

XXXIX. Regionalismul ardelean şi r ădăcinile sale confesionale

XL. "Unionismul" Partidului Naţional Român în 1914

XLI. Adevărul despre cei ce-şi arogă meritul exclusiv al "Marii Uniri"

XLII. Concordatul cu Vaticanul

XLIII. Adevărul despre "Concordat"

XLIV. Ratificarea Concordatului, în 1929, sub guvernul Maniu

XLV. Regionalismul confesional şi lexicografia

XLVI. "Modelul regional"

XLVII. "Biserica Română" din München

Bibliografie



7

Scenarii pre şi postdecembriste (X)

Trianonul şi "alergătorii de cursă lungă"

Aminteam, în capitolul precedent, de "alergătorii de cursă lungă" care îşi continuă,netulburaţi (de nominalizarea României pentru începerea cursei de aderare la UE), travaliul

post (şi anti-) - trianonic. Travaliul ce intoxică, de peste 80 de ani, opinia publică internaţională, reuşind să-i manipuleze sau măcar să-i deruteze chiar şi pe marii "scenarişti" ailumii. A sosit momentul să ilustr ăm, cu date concrete, realitatea celor de mai sus, cu o referirespecială la unul din scenariile care au operat în Decembrie '89 şi, în perioada imediaturmătoare, cel ce viza Ardealul şi presupusa incompatibilitate a acestuia cu "Vechiul Regat",scenariu căruia îi acordăm prioritate dată fiind întâietatea lui, măcar cronologică, îninstrumentarea cadrului menit să inducă un r ăzboi civil în România şi să creeze premiseledezmembr ării ţării. (Urmând ca scenariul ce viza o altă presupusă incompatibilitateconflictogenă - cea dintre Armată şi Securitate - să-l abordăm separat, chiar dacă între celedouă au existat, pe parcurs, interferenţe sau relaţii de complementaritate).

Fiind vorba de Ardeal, de Trianon şi de o "cursă" de peste 80 de ani, credem că nu maieste cazul să dezvăluim identitatea "alergătorilor". Cert este că aceştia n-au clacat niciodată (ca unii prezidenţi-prezidenţiabili, de pildă), alternându-şi, cel mult, ritmul, reglându-şi"strocul" după împrejur ări, schimbându-şi, conjunctural, echipamentul, culorile, câştigând,uneori, "sprinturi intermediare", alteori chiar etape, dar f ăr ă a reuşi să-şi adjudece (încă) multrâvnitul trofeu. Fireşte, acesta (trofeul) se numeşte "Ungaria Mare", iar, în ceea ce ne priveşte

pe noi, românii, se cheamă Ardeal. În cele ce urmează, vom rememora principalele etape ale"cursei", apelând la o modalitate care ne este familiar ă: citatele din presa maghiar ă (şi nunumai).

Reproducem din "Erdély Rövid Története" (Scurta Istorie a Ardealului), AkadémiaiKiado (Editura Academiei), 1993, Budapest, din ultimul subcapitol, întitulat "Tratatul de la

Trianon" (p.576): "... în 1920, delegaţia maghiar ă la Conferinţa de pace, condusă de grofulApponyi Albert, a fost invitată nu pentru a negocia, nu pentru a duce tratative, ci pentru a fi pusă în faţa unui fapt împlinit. Conferinţa i-a permis lui Apponyi numai o simplă expunere a punctelor de vedere maghiare (...) Acesta a încercat să-i convingă pe învingători că graniţelestabilite nu respectă nici dreptul la autodeterminare şi nici criteriile etnice. (...) În problemaArdealului, delegaţia maghiar ă a prezentat şi variante de compromis: fie ţinut autonom încadrul Ungariei, fie stat independent, federativ, după model elveţian. (...) Toate propuneriledelegaţiei maghiare au fost respinse. (...) Tratatul IMPERIALIST (s.n.) de pace, careconţinea GRAVE NEDREPTĂŢI NAŢIONALE (s.n.) a fost condamnat nu numai de cetăţeniiţărilor învinse, dar şi de o bună parte a opiniei publice internaţionale, el devenind, în curând, osursă de deziluzie chiar şi pentru cei ce l-au patronat. Politicienii Antantei, încercând să

înlocuiască relaţiile depăşite ale Monarhiei Habsburgice cu altele mai moderne, au reuşit, înrealitate, să creeze tensiuni mai mari în Bazinul Dunărean decât cele existente înainteaconflagraţiei mondiale".

Deci, nimic nou sub soare! Strategia şi scenariul general există deja din 1920 şi n-aintervenit, practic, nici o modificare:

- Trianonul n-a fost o Conferinţă. de pace, ci un Diktat!;

- cele statornicite acolo nu reprezintă o rezolvare corectă şi îndreptăţită a unei situaţiistrâmbe din toate punctele de vedere, ci un abuz al învingătorilor, în dauna învinşilor, care asfidat criteriile etnice, de autodeterminare şi aşa mai departe, constituindu-se într-o gravă

nedreptate naţională, condamnată de către opinia publică, nedreptate care a generat deziluzii(chiar şi de partea iniţiatorilor) şi, pe de altă parte, tensiuni sporite în Bazinul Dunărean;



8

- variantele de compromis (de compromis, deci!) existau deja din 1920 (ţinut autonomîn cadrul Ungariei sau stat independent şi federativ).

Iată, aşadar, coordonatele şi "soluţiile" pe care le vom regăsi, în următorii 80 de ani, întoate scenariile, în întreaga propagandă iredentistă maghiar ă, până în zilele noastre!

Înainte de a ilustra realitatea celor de mai sus cu citate sau fapte, să mai r ămânem, oclipă, la aceeaşi sursă, pentru a reproduce un pasaj emblematic şi întru totul definitoriu pentruunghiul de abordare şi nivelul de apreciere a celor petrecute la Trianon:

"Maghiarimea din Ardeal n-a putut accepta ideea că o alcătuire statală. milenar ă (sic -n.n.) se năruie în câteva să ptămâni ( ... ) şi nici faptul că, într-o ţar ă str ăină, o aşteaptă statutulde minoritate" ! (Scurtă Istorie a Ardealului, subcapitolul "Destr ămarea imperiului maghiar" -

pag. 570). Genială formulare şi nemuritoare! Cât de nemuritoare, se vede şi astăzi cu ochiulliber. Nemaivorbind de destr ămarea (în 1918-1920!) a "Imperiului Maghiar" (noţiune ce are,cât de cât, o acoperire istorică doar de câteva decenii, sub domniile, însumate, ale lui Ludoviccel Mare de Anjou şi, respectiv, Matei Corvinul, după care, din 1526, Ungaria dispare de peharta Europei pentru 340 de ani!) sau de "alcătuirea milenar ă" (care a durat, în realitate, 51 deani: din 1867 până în 1918, până atunci Ardealul neapar ţinând, niciodată, Ungariei), ambeleinvocate într-un tratat de istorie conceput şi editat de către cea mai autorizată şi oficială sursă din Ungaria: Academia de Ştiinţe!

Să mergem însă mai departe, pentru a ilustra, cu câteva citate extrase dintr-un imensmaterial de propagandă iredentistă, nivelul şi stilul acesteia în perioada interbelică;

- " ... cine susţine oare că România ar fi o ţar ă civilizată? Ştim de mult că ea nuapar ţine Apusului civilizat, ci celui mai întunecat Balcan. Nu ne-ar interesa toate acestea, dacă opincarii balcanici ar tr ăi acolo de capul lor. Prostia şi ticăloşia Trianonului a pus, însă, subdominaţia lor milioane de fraţi ai noştri. Fraţii noştri unguri au fost despăr ţiţi de Ungaria, fiindscoşi din Europa şi plasaţi în Asia, căci România este o ţar ă asiatică". ("Pesti Hirlap" din 2iunie 1933);

- "Românii sunt un popor de cultur ă precar ă, balcanic şi semicivilizat. Faptul că Ardealul a căzut sub stă pânire românească a fost resimţit de unguri drept o ruşine pentruistoria lor, deoarece o societate occidentală a ajuns să fie dominată de către o populaţieinferioar ă", (revista "Ungarn", nr.X din 1940).

Fireşte, cele reproduse vizau şi prefigurau "soluţia radicală", materializată (par ţial) în1940, prin Diktatul de la Viena şi cu ajutorul Germaniei naziste, Italiei fasciste şi al Rusieicomuniste. Cât priveşte "soluţia de compromis", ea n-a fost eliminată din recuzită, ba, înaintede ascensiunea lui Hitler şi Mussolini, în primul deceniu al intervalului în discuţie a fost

cultivată asiduu. Iată o mostr ă concludentă:"Contopirea Ardealului cu România a însemnat reducerea la necesităţile primitive ale

statului român a tuturor instituţiilor şi drepturilor democratice. Ardealul a fost patriademocraţiei europene timp de mai multe secole. ( ... ) Constituţia ardeleană s-a întemeiat peegalitatea completă a naţiunilor şi confesiunilor (poate a celor din Unio Trium Nationum! -n.n.) iar legislaţia, guvernarea şi jurisdicţia au fost şi ele bazate pe această egalitate. Dar ceeace a dat valoare deosebită acestei Constituţii a fost faptul că ea s-a bazat pe apărarea cea maicategorică a drepturilor minorităţilor etnice şi de limbă. (Care minorităţi, dacă naţiunile erauegale iar românii majoritari? - n.n.). În schimb România a degradat minorităţile la soarta unor sclavi. ( ... ) Ea nu a respectat nimic din drepturile minorităţilor prevăzute în tratatele de pace.Dimpotrivă, ea are o atitudine de o ferocitate nemaiîntâlnită faţă de neromânii pe care îistă pâneşte. (Drept care, ungurii din România sunt bine merci, iar românii din Ungaria, iniţialîn număr de 250.000, sunt pe cale de dispariţie! - n.n.). Până şi reforma agrar ă s-a f ăcut nu



9

pentru a-i mulţumi pe ţărani, ci pentru spolierea proprietarilor unguri. Ea nu a fost decât unnou mijloc de asuprire a minorităţilor. ( ... ) România suprimă cu totul autonomiile locale. ( ...) Pentru a păstra liniştea între popoarele din Ardeal, trebuie să se acorde autonomie politică şiteritorială acestei provincii. ( ... ) Această autonomie este susţinută şi de românii din Ardeal.Românii ardeleni şi-au pierdut şi ei iluziile în ceea ce priveşte dominaţia balcanică, ce se

manifestă prin corupţia conducătorilor şi samavolniciile acestora. Numai aşa se vor puteagaranta drepturile minoritarilor şi numai aşa va fi pace între etnii, dacă Ardealul va fi lăsat dinnou în contact cu cultura occidentală". (Am citat din cartea lui Apponyi Albert, cel ce acondus delegaţia maghiar ă 1a Trianon, întitulată "Igazságot Magyarországnak" - DreptateUngariei! Budapest, 1928, Magyar Külügyi Társaság, capitolul "Nedreptăţile Tratatului de laTrianon").

Iată, aşadar, "transilvanismul", "regionalismul ardelean", "modelul regional" (şi nuetnic!), "devoluţionismul" ş.a. concepte pe care unii le cred nu numai actuale (cum şi sunt, dealtfel), dar şi de curând elaborate - formulate, explicit, în 1928! (Cât priveşte minciunilesfruntate pe care le conţine pasajul reprodus, de acestea ne-am ocupat, pe larg, în "Istoria în

citate").Iată, aşadar, consecvenţa şi continuitatea care au funcţionat şi, după cum vom vedea încele ce urmează, vor funcţiona, în continuare, în demersul iredentist maghiar, indiferent decontextul istoric şi ideologic, sau de orice altă natur ă.



10

Scenarii pre şi postdecembriste (XI)

Revizionismul maghiar între 1945-1947

Fireşte, nu ne-am propus decât să ilustr ăm consecvenţa şi continuitatea politiciiiredentiste maghiare pe parcursul celor 80 de ani scur şi de la Trianon încoace, politică

prioritar ă şi - atunci când condiţiile o permiteau - oficială a statului maghiar. Ca atare, perioada 1940-1944, când această politică şi-a adus, în bună măsur ă, roadele scontate, nu intr ă în sfera preocupărilor noastre decât ca o supremă confirmare a celor de mai sus. (Refacerea"Ungariei Mari" - chiar dacă finalizată doar par ţial - la prima ocazie favorabilă oferită decontextul istoric, ce altceva reprezintă decât dovada peremptorie că iredentismul maghiar afost şi este o realitate agresivă, o ameninţare reală şi permanentă?). Drept care în cele ceurmează, ne vom ocupa de intervalul 1945-1989.

Se crede, îndeobşte, că intervalul respectiv ar fi fost unul de "adormire". Nimic maifals, cel puţin în ceea ce priveşte primul şi ultimul deceniu al acestuia. Pentru exemplificare,vom recurge, şi de această dată, la citate, mai puţin din presa vremii, subiectul fiind considerattabu, în condiţiile "internaţionalismului proletar" şi a "înţeleptei politici de rezolvare a

problemei naţionale". (Pe de altă parte, reproducerile din presa ultimilor 12 ani ne vor demonstra cât de actuale sunt problemele cu pricina, confirmând amintita consecvenţă şicontinuitate precum şi faptul că "1940" este oricând repetabil, cel puţin în ceea ce priveştedisponibilitatea şi determinarea păr ţii maghiare).

Iată promisele citate:

"Nici la Trianon şi nici la Paris (în 1947 - n.n.) n-a fost nici un fel de conferinţă de pace. Învingătorii au hotărât totul în mod discreţionar, în prealabil. Principiile wilsoniene aufost doar pretexte de reîmpăr ţire, după bunul plac, a unor teritorii ocupate. Perdanţii au fost

puşi în faţa faptului împlinit. Singurul criteriu avut în vedere a fost echilibrul militar". (Dinintervenţia academician prof. univ. Ormos Maria la o dezbatere închinată Conferinţei de Pacede la Paris - în perspectiva celor 50 de ani împliniţi de la încheierea ei, dar şi în cea a celor 27care au precedat-o - dezbatere ce a avut loc la Duna TV, în data de 9 februarie 1997);

- "Statele succesoare, apărute după destr ămarea Austro-Ungariei şi menţinute şi după aşa zisa Conferinţă de Pace de la Paris, sunt tot state multinaţionale, alcătuiri artificiale care înloc să rezolve tensiunile interetnice, dimpotrivă, le-au amplificat. ( ... ) La Trianon şi laVersailles învinşii au fost pedepsiţi. Iar în 1947, la Paris, ipocrizia şi fuga de r ăspundere, pede o parte şi, pe de altă parte, teama de situaţia nerezolvată a propriilor minorităţi naţionale i-adeterminat pe occidentali să opteze pentru un status quo. Dar, nimeni să nu-şi imagineze că onedreptate de asemenea propor ţii poate dura o veşnicie". (Glatz Ferenc, preşedinteleAcademiei de Ştiinţe din Ungaria, în cadrul aceleiaşi dezbateri).

Iată, aşadar, viziunea oficială maghiar ă, în 1997, asupra celor două conferinţe de pacecare au consfinţit şi, respectiv, reconsfinţit existenţa şi legitimitatea "statelor succesoare" şi agraniţelor aferente, exprimată la cel mai înalt nivel al istoriografiei maghiare. Şi nu avem niciun motiv să credem că ea (viziunea) ar fi fost alta în 1945-1947, ba dimpotrivă. De altfel, celereproduse se pliază perfect pe citatul din "Scurta Istorie a Ardealului", redat în capitolul

precedent, "Scurtă Istorie" care este o reeditare a ediţiei din 1989, care, la rândul ei, este oediţie prescurtată a "Istoriei Ardealului" apărută, în trei volume, în 1986. (Tratate elaborate şieditate de către Academia de Ştiinţe din Ungaria) şi, dacă am merge mai departe, sărind peste

perioada "internaţionalistă" (în care cenzura impunea evitarea traumatizării "popoarelor fr ăţeşti"), am regăsi aceeaşi nezdruncinată unitate de vederi, până la Trianon. De altfel, ceea

ce am reprodus din presa maghiar ă a perioadei interbelice vine să confirme amintitacontinuitate.



11

Deci, premisa de la care trebuie să pornim, atunci când analizăm, indiferent decontextul istoric, politic sau ideologic, atitudinea Ungariei faţă de cele statuate în 1920, esteurmătoarea: Trianonul n-a fost o conferinţă de pace, ci un diktat, prin care învinşii au fost

pedepsiţi, teritoriile ocupate reîmpăr ţite discreţionar, statele rezultate fiind nişte alcătuiriartificiale. După cum, orice reglementare internaţională care reconfirmă Trianonul este, la

rândul ei, un diktat. (Pe cale de consecinţă, Diktatul de la Viena devine, firesc, un act justiţiar).

Ce să mai spunem? Aproape că ne-am putea opri aici. Să mai vedem, însă, şi altesurse, care ne vor introduce în realităţile imediate ale perioadei 1945-1947:

"Pe sediile PCR şi PSD din Cluj, la vremea respectivă (1945 - n.n.), era arborat nudrapelul statului român, ci cel maghiar. ( ... ) La Conferin ţa de Pace de la Paris (1947 - n.n.),delegaţia maghiar ă, condusă de Nagy Ferenc, a pretins 22.000 de kmp, din suprafaţaArdealului, ( ... ). Mişcările studenţeşti din 1946 au avut, iniţial, un caracter naţional şi erauîndreptate împotriva revizionismu1ui maghiar, pentru a dobândi, pe parcurs, şi un caracter anticomunist. Studenţii au renunţat la respectiva mişcare, pentru a nu oferi, prin r ăstălmăcire,

argumente ungurilor la Conferinţa de Pace". (Din intervenţia istoricului Vasile Vesa, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cu ocazia Simpozionului din 28 mai 1996, închinatcomemor ării evenimentelor din mai 1946).

Ce vrea să spună d-l Vesa? (L-am citat nu întâmplător, domnia-sa fiind unul din"garanţii" manualului de "istorie alternativă" elaborat de către Sorin Mitu şi colab., şi editat la"Sigma", deci, o persoană de încredere!) Vrea să spună că maghiarimea din Ardealul de Nords-a orientat, cu o repeziciune care sfidează firescul, bunul simţ şi orice prag psihologic,vădind, indiscutabil, un cadru preexistent de strategie şi tactică, o organizare prealabilă şi ocoordonare "maghiaro-maghiar ă". Astfel, foştii adepţi ai lui Horthy se metamorfozează, pestenoapte, în fervenţi colaboraţionişti. Pentru a ilustra această uluitoare rapiditate, este suficient

să amintim, de pildă, că în plin r ăzboi de eliberare a Ardealului de Nord (orientativ, amintimcă Clujul a fost eliberat în 11 octombrie 1944, Oradea în 12 X, iar Satu Mare în 25 X 1944) iadeja fiinţă (independent de MADOSZ-ul din Braşov), în 15 octombrie 1944, la Târgu Mureş,Uniunea Democrată Maghiar ă, care, peste numai o zi (16 X '44 - Braşov), prin absorbţia altor formaţiuni (MADOSZ, MDSZ etc,), devine reprezentantă unică, sub denumirea de "RomániaiMagyar Népi Szövetség" (MNşz) - Uniunea Popular ă Maghiar ă din România (UPM) şi careîn 20 octombrie 1944 îşi face deja cunoscută platforma-program. (Pentru cei ce nu cunoscaceastă platformă, vom preciza că UPM a participat la alegerile din 19 noiembrie 1946 încadrul alianţei pro-comuniste BPD - Blocul Partidelor Democratice. Cât priveşte aderenţamaghiarimii din România la această platformă procomunistă, este suficient să amintim că UPM a obţinut, la respectivele alegeri, 29 din cele 414 mandate existente. Deci, şapte la sută!

Deci, tot şapte la sută, exact atâta cât reprezenta, şi la acea vreme, populaţia maghiar ă dinRomânia!)

De ce această reorientare fulger ătoare, de ce acest colaboraţionism cu comunismul"atotbiruitor", cu ocupantul sovietic în ultima analiză? Dintr-un singur motiv: pentru a-icâştiga de partea lor pe sovietici, pentru a-i determina să pledeze, la Conferinţa de Pace,

pentru un status quo în ceea ce priveşte apartenenţa Ardealului de Nord! Şi, fireşte, pentru a-şi păstra hegemonia provizorie asupra acestuia până la verdictul cu pricina. De aceea peste 90 lasută din comuniştii clujeni, de pildă, erau unguri şi tot din acelaşi motiv pe sediul PCR dinCluj flutura, la acea vreme, alături de steagul roşu, nu drapelul românesc, ci tricolorul roşu-alb-verde! Evident, propor ţia amintită se regăsea şi în administraţie, iar în Securitatea din

Cluj, de pildă, exista doar un singur român. (Situaţie prezentă, de altfel, în linii mari în întregArdealul de Nord, la acea vreme). Astfel se explică faptul că atât Universitatea Ferdinand I-ul,cât şi Clinicile universitare, reîntoarse din refugiu, au trebuit să facă, iniţial, cale-întoarsă,



12

pentru că nu li s-a permis să-şi ocupe vechile localuri. (Reproducem din "Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România, 1944-1953", de Vincze Gábor - publicată, în foileton, înrevista "Szövetség", organ al Preşedinţiei Executive a UDMR, începând cu anul 1995 - unscurt fragment edificator: "Rectorul Miskolczy, somat să predea cheile Universităţii, refuză categoric. După care, comandamentul militar sovietic al oraşului dă un ultimatum de 24 ore

personalului Universităţii româneşti pentru a păr ăsi Clujul").Fireşte, am mai putea da şi nenumărate alte exemple, dar consider ăm că nu mai e

cazul, cel de mai sus fiind absolut suficient pentru a ilustra cui apar ţinea puterea la acea vremeşi pe ce colaborare se baza aceasta.

Mai amintim, în legătur ă cu neverosimil de rapida "metamorfoză" (egalată doar deapariţia în public a UDMR, deja în 23 decembrie 1989!), de faptul că UPM, constituită în 16octombrie 1944, peste numai două zile îşi scoate şi primul organ de presă ("Világosság",cotidian apărut la Cluj, sub conducerea lui Balogh Edgár, la doar şapte zile după intrareatrupelor româneşti şi sovietice!), urmat, la mai puţin de o să ptămână, de al doilea, ("NépiEgység", Braşov, redactor şef Kurko Gyárfás). Asta operativitate!

Cât priveşte mişcările studenţeşti din mai 1946 (de care ne-am ocupat, pe larg, în ceade a doua ediţie a "Istoriei în citate"), doar atât că acestea au apărut ca o reacţie românească la

provocările for ţelor iredentiste maghiare, provocări menite a genera conflicte, care, prinr ăstălmăcire, să fie prezentate opiniei publice internaţionale ca "pogromuri antimaghiare"(după aceeaşi reţetă care va fi aplicată, peste 44 de ani, în legătur ă cu evenimentele de leTârgu Mureş din martie 1990!) şi folosite, apoi, ca argumente pro domo la Conferinţa de Pacede le Paris. Drept care, după cum bine observă şi d-l Vesa, studenţii români au renunţat la

protestul lor, pentru a dejuca scenariul cu pricina, pentru a nu oferi dorita "materie primă" preconizatelor r ăstălmăciri, menite a furniza un plus de şansă celor ce urmau să pretindă (şi auşi f ăcut-o!), la Paris, 22.000 de kmp, din teritoriul Ardealului.

Iar în ceea ce priveşte caracterul anticomunist pe care l-a dobândit, pe parcurs,mişcarea antirevizionistă a studenţilor români, chestiunea a ţinut doar de un anumit prag deconştientizare: cum să nu devină anticomunistă aceasta, atunci când, în condiţiile date,revizionismul se confunda cu comunismul şi viceversa?

Iată, aşadar, lupta pentru Ardeal, reluată şi adaptată noilor condiţii, cele aleînceputurilor perioadei comuniste, precum şi arsenalul folosit, acelaşi, în esenţă, dintotdeauna, luptă soldată, până la urmă, doar cu o "derizorie" autonomie secuiască. De cederizorie? Pentru că s-a dorit şi se va dori, şi în continuare, mult mai mult. Sau nu este aşa?



13

Scenarii pre şi postdecembriste (XII)

1956 şi revizionismul maghiar

Am vorbit, în capitolul precedent, despre "derizoria" autonomie secuiască, în raport cuaspiraţiile beneficiarilor. Cât de derizorie, s-a văzut şi, de asemenea, se va vedea din evoluţii

şi mărturii ulterioare. Bunăoar ă, din mărturia în perspectivă istorică, a d-lui Jakab Antal,apărută la data de 6 martie 1992 în prestigiosul "Brassoi Lapok". Iată ce spune domnia-sa, printre altele, în articolul întitulat "A tetü " ("Păduchele"), articol ce îl viza direct (inclusiv"apelativul") pe Radu Câmpeanu, în intenţia de a-l sancţiona pentru "tr ădarea UDMR-ului":

"Radu Câmpeanu a venit cu mari promisiuni pentru noi ( ... ) drept care, în urmă cudoi ani, i-am acordat cu toţii votul. Nu pentru prima oar ă, dar şi de această dată ne-am păcălit,aşa cum ne-am păcălit şi pe vremea lui Petru Groza".

Să lăsăm deoparte analogia care se face (asupra căreia vom reveni la momentul potrivit) şi să ne ocupăm doar de termenul de comparaţie. De ce oare s-au păcălit conaţionaliid-lui Jakab, pe vremea lui Groza, când regimul comunist i-a r ăsplătit, pentru

colaboraţionismul de care au dat dovadă, cu o regiune autonomă maghiar ă (RAM), practic, cuautonomia "Pământului Secuiesc"? Ce alte promisiuni (mai mari) li s-au f ăcut şi nu au fostonorate - la vremea respectivă?

Rezultă, f ăr ă echivoc, că RAM a fost nu preţ, nu plată, nici măcar r ăsplată (pemăsur ă), ci doar un premiu de Consolare. Care, departe de a-i consola pe "păcăliţi", i-adeterminat, dimpotrivă, să persevereze. Astfel, RAM, veritabil stat în stat, a devenit, încurând, incubatorul unor noi proiecte de "reîntregire", menite a realiza o "Ungarie a tuturor ungurilor", şi asta în pofida Trianonului, a recent încheiatei Conferinţe de Pace de la Paris, arealităţilor din zonă, a raporturilor de for ţe şi, pe cale de consecinţă, a lipsei oricăror şansereale de reuşită.

Despre ce este vorba? Să începem cu nişte declaraţii, la cel mai înalt nivel, f ăcute la odistanţă de peste 40 de ani de la evenimentele respective:

- "Atât în 1848, cât şi în 1956 sau 1989, la fel ca şi astăzi, n-am dorit şi nu dorimaltceva decât independenţă, libertate şi o UNGARIE A TUTUROR UNGURILOR (s.n.)"(Giczy György, preşedintele KDNP - Partidul Popular Creştin-Democrat - cu ocaziasărbătoririi Zilei Naţionale a Ungariei, în 15 martie 1998).

- "În 1848, 1956, 1989, ca şi astăzi, ne-au animat şi ne animă aceleaşi idei şi năzuinţe"(premierul ungar Orban Viktor, în acelaşi cadru, dar cu un an mai târziu - 15 martie 1999).

Fireşte, ambele declaraţii spun acelaşi lucru, cu deosebirea că d-l Orban, sub greutateafuncţiei, este mai discret, mai diplomat. Interesant este (vorba vine) că din respectivacronologie evenimenţială lipseşte tocmai corolarul, momentul de maximă împlinire de până acum a "năzuinţelor": anul 1940! Pe de altă parte, ce caută în respectiva înşiruire 1956 şi1989? Ce "Ungarie a tuturor ungurilor" s-a năzuit în 1989? Dar în 1956? Chestiunea începe să devină deosebit de interesantă. Să lăsăm, însă, anul 1989 pentru mai târziu, pentru când i-oveni vremea şi să ne ocupăm de 1956, când, după cum sună varianta oficială (de ambele

păr ţi), (contra)revoluţia din Ungaria a fost folosită, de către conducerea (naţional)comunistă,din România, ca pretext pentru a înăspri teroarea, inclusiv (sau mai ales) în ceea ce priveşteminoritatea maghiar ă şi dobânditele sale drepturi (privilegii, în realitate). Aşa să fi fost oare?S-ar părea că nu, judecând după ce se scrie, mai nou, în literatura maghiar ă de specialitate, îndeplină concordanţă cu aser ţiunile d-lor Orban şi Giczy. Iată câteva păreri autorizate:

- "Revoluţia din 1956 a fost, ca şi cea din 1848, revoluţia întregii naţiuni ( ... ). Ea acuprins întreaga maghiarime, sfidând graniţele trianonice, Bucureştiul a fost stupefiat,



14

constatând că ungurii din Ardeal au reacţionat de parcă ar tr ăi în Ungaria" (Beke György:"Revoluţia întregii naţiuni", Erdélyi Magyarság, nr.16 / noiembrie 1993);

- "Statele «naţionale», vecine şi «prietene», asupritoare a milioane de unguri, audemonstrat, cu vorba şi fapta, cu represiune şi întemniţare, în ce măsur ă sunt conştiente şi setem de faptul că dezintegrata naţiune maghiar ă reprezintă, totuşi, o unitate indestructibilă. ( ...) Suntem hăituiţi şi vânaţi, milioane de unguri, din simplul motiv că vrem să r ămânem şi să tr ăim acolo (şi aşa) unde (şi cum) am tr ăit o mie de ani.( ... ) Octombrie 1956 este un semi- Trianon, un copil vitreg al aşa zisului tratat de pace de la1920 ( ... ) 1956 este un îndemn la neuitare, mai ales astăzi, când tr ăim vremuri la fel degrele". (Czegö Zoltán: "Vremuri de cumpănă", Erdélyi Magyarság, nr.20 / oct.l994).

Vor spune unii că sunt doar vorbe. Da, dar ce vorbe! Cât priveşte faptele, să-i dămcuvântul d-lui Tofalvi Zoltán ("Magyarok a vádlottak padján" - Ungurii pe banca acuzaţilor -Erdélyi Magyarság, nr. 16/ nov. 1993):

"Consecutiv relaxării ce a survenit după moartea lui Stalin (1953 - n.n.) s-au revigoratrelaţiile dintre ungurii ardeleni şi cei din patria mamă. Începând cu anul 1955, doritorii de acălători în Ungaria au beneficiat de paşapoarte. Din primăvara lui 1956, presa din România,ca şi cea din Ungaria, au început, chiar dacă mai voalat şi cu tentă de bagatelizare, să reacţioneze la "procesul de fermentare" din Ungaria.

Dobai István, profesor de drept internaţional la Universitatea Bolyai din Cluj, a fostîndemnat de către colaboratori să elaboreze un proiect juridic de rezolvare a problemeiArdealului. Komáromi Jozsef şi Varga Lászlo - acesta din urmă preot reformat din TârguMureş şi preşedintele Partidului Creştin-Democrat Maghiar din România - împreună cu alţitovar ăşi de idei au plecat în Ungaria, unde i-au contactat pe episcopul reformat Ravasz Lászloşi pe ginerele acestuia, Bibo Istvan, pentru a-i atrage în sprijinul cauzei. Dintre literaţii de vârf au fost contactaţi, în acelaşi scop, Illyés Gyula, Tamási Áron, Németh Lászlo, Kodolányi

János, Veres Péter şi Sinka Istvan. ( ... ) Au mai plecat, independent de grupul amintit, şi alţii,cum ar fi, de pildă, Salamon Lászlo din Gheorgheni. ( ... )

Ar fi o greşeală istorică să minimalizăm mişcările maghiare ardelene din 1956.Komáromi Jozsef şi tovar ăşii săi au investigat reacţia opiniei publice din Ardeal. În acestsens, au fost chestionaţi toţi reprezentanţii de seamă ai intelectualităţii maghiare, laice şiconfesionale, care au r ăspuns, inclusiv în scris, la întrebarea: care este punctul dvoastr ă devedere referitor la viitorul Ardealului?

Toate acestea au durat din primăvara lui 1956 până la sfâr şitul verii. În baza acestor investigaţii a pus pe hârtie Dobai István punctele de vedere ale maghiarimii ardelene,

precizând toate variantele, argumentele pro şi contra, precum şi şansele de realizare aferente. (

... )Iată variantele cu pricina:

- Márton Aron, episcopul romano-catolic de Alba Iulia şi Dobri Ianos, profesor laTeologia Reformată, consider ă ca unică soluţie corectă REANEXAREA ARDEALULUI ŞI APARTIUM-ULUI LA UNGARIA (s.n.);

- Ideea unui ARDEAL INDEPENDENT (s.n.) a fost îmbr ăţişată, în primul rând, decătre social-democraţi: Jordáky Lajos, Pásztay Géza, Venecsek Jozsef şi Raffay Ernö,redactorul-şef al publicaţiei social-democrate "Erdély";

- Cea de a treia variantă propunea o rezolvare în spiritul «Planului Wesselényi», cu

SACRIFICIU TERITORIAL ŞI SCHIMB DE POPULAŢIE (s.n.)".



15

Oare trebuie să fii naţional-comunist pentru a interpreta cele de mai sus drept complotantistatal, menit a duce la dezintegrarea ţării? (Mai ales atunci când acestea mai şi coincid cuevenimentele din Ungaria lui 1956!).

Iată, aşadar, contribuţia maghiar ă ardeleană la revoluţia din 1956, vizând viitorulArdealului, contribuţie clocită în incubatoarele Universităţii Bolyai, ale Bisericii Romano -Catolice şi ale celei Reformate!

Este de mirare că aceleaşi Biserici se află, şi astăzi, în fruntea mişcării revizioniste?

Este de mirare că pentru reînfiinţarea "incubatorului" laic - Universitatea Bolyai - seduce, astăzi, o luptă pe viaţă şi pe moarte?

Aşa au stat lucrurile în 1956 (şi nu numai) cu "Ungaria tuturor ungurilor"!

P.S. De menţionat că această conspiraţie, vizând ruperea Ardealului din trupul ţării, aavut loc într-o perioadă, când principalele revendicări ale prezentului - universitatea maghiar ă (de stat) independentă şi autonomia secuimii - erau, de ani de zile, fapte împlinite. Conspira ţiece s-a putut iniţia şi instrumenta tocmai datorită existenţei acestora. Şi, în fine, conspiraţie cea fost pedepsită cu ani grei de închisoare, pentru că, la acea vreme, aşa ceva se consideratr ădare şi se pedepsea ca atare.

Mai trebuie remarcat un lucru: în 1956, deci în plină perioadă de partid unic,minoritatea maghiar ă din România beneficia, conform spuselor d-lui Tofalvi, de

pluripartidism!?



16

Scenarii pre şi postdecembriste (XIII)

Pregătiri maghiare în anii '80 pentru "sfidările perioadei post-comuniste"

Să trecem la ultimul deceniu al perioadei în discuţie, anii '60 şi '70 fiind, în ceea ce

priveşte manifestările decelabile, de o reală "adormire".Anul 1983 a fost, după toate aparenţele, unul de cumpănă. Dacă până atunci (ne

referim la intervalul pomenit mai sus) ungurii din Ardeal se comportau ca nişte cetăţeninormali (sau chiar loiali) ai României, folosind, în locurile publice, în relaţiile oficiale limbaoficială a statului, integrându-se în colectivităţi, în societate în general, participând (aparent,cel puţin) spontan şi firesc, alături de români, la tot ceea ce reprezenta viaţa normală,

profesională sau extraprofesională, a unei instituţii, a unei colectivităţi de orice altă natur ă,cultivând relaţii, legând prietenii şi aşa mai departe, ei bine, din 1983, de la o zi la alta (ca lacomandă) minoritatea maghiar ă, în bloc, şi-a modificat radical atitudinea. Am asistat,descumpăniţi, la o bruscă şi substanţială izolare, la o folosire ostentativă a limbii maghiare,

inclusiv (sau mai ales) în locurile publice, în prezenţa celor ce nu cunoşteau limba respectivă,în relaţiile de serviciu sau chiar în cele oficiale. Izolarea s-a manifestat nu numai la nivelindividual sau de grup, ci şi în ceea ce priveşte sursele de informare, indiferent de domeniu.Aparatele de radio au fost fixate pe Budapesta, antenele televizoarelor întoarse spre Ungaria,s-a renunţat la presa românească, au fost trecute la index căr ţile româneşti de beletristică sautehnico-ştiinţifice, nu s-a mai călcat pragul unui aşezământ de cultur ă decât dacă acestafuncţiona în limba maghiar ă, într-un cuvânt, s-a arborat un comportament de quasi-apartenenţă nu la România, ci la Ungaria.

Mai mult, această izolare a dobândit, pe parcurs, şi un caracter teritorial. Astfel, aînceput un veritabil exod al populaţiei maghiare spre secuime, spre alte zone mai dens

populate cu unguri, în intenţia evidentă de a le spori densitatea etnică. Acest fenomen deregrupare-agregare a vizat, în egală măsur ă, şi anumite oraşe considerate "centre derezistenţă", anumite instituţii sau ramuri de activitate percepute ca şi strategice etc. (în

perspectiva celor de mai sus, puseul de purificare etnică din primele luni ale anului 1990 saureacţiile violente la aşa-zisele încercări de modificare a componenţei etnice din secuimedobândesc un plus de semnificaţie).

Paralel cu aceste mutaţii radicale survenite în comportamentul minorităţii maghiaredin Ardeal, observatorii nu neapărat avizaţi dar, cât de cât, mai atenţi ai fenomenului au pututsesiza şi alte elemente convergente, cum ar fi, de pildă, modificarea atmosferei din Ungariasau a "tonului" folosit la unele posturi de radio din "lumea liber ă". Astfel, în 1986, pe str ăzileBudapestei erau plimbate sicrie negre purtând inscripţia "Erdély" (Ardeal) şi se vorbea despre

dreptul Ungariei de a-i dezrobi pe ungurii din Transilvania, supuşi "etnocidului" ceauşist. (Denotat în acest sens, că toate privaţiunile suportate, la acea vreme, de către toţi românii,indiferent de etnie, inclusiv furia demolărilor şi sistematizărilor, erau prezentate ca îndreptateexclusiv împotriva minoritarilor maghiari şi, respectiv, a localităţilor în care aceştia eraumajoritari). Pe de altă parte, ascultătorii fideli ai "Europei Libere", de pildă, au putut remarca,

pe parcursul anilor 80', o progresivă modificare de ton în ceea ce priveşte "problema"minorităţii maghiare din Ardeal. Fireşte, modificarea era mai sesizabilă la secţiunea maghiar ă (până la accente concordante cu "etnocidul" amintit mai sus), dar deloc neglijabilă şi la cea delimbă română. Este suficient să amintim, în acest sens, că directorul acesteia - VladGeorgescu - istoric de meserie, deşi provocat de o scrisoare, s-a eschivat de la oricecomentariu referitor la cele susţinute în celebra "Istorie a Ardealului", publicată, în 1986, decătre Academia de ştiinţe din Ungaria (în care se afirmă, printre multe altele, că noi, românii,am fi venit în Ardeal, de undeva din sudul Dunării, începând abia cu sfâr şitul secolului al



17

XIII-lea, deci la aproape 400 de ani de la descălecatul ungurilor!).

Toate acestea (şi multe altele, în aceeaşi ordine de idei) nu numai că excludspontaneitatea şi aleatoriul, dar vădesc, indiscutabil, un cadru organizat, concertare şicoordonare, reţele de comunicare preexistente (şi subversive) etc., nemaivorbind dedisponibilitatea şi determinarea perfect conservată - în aşteptarea semnalului de lumină verde- a beneficiarilor. Deci, aceeaşi consecvenţă şi continuitate cu care "alergătorii de cursă lungă"ne-au obişnuit de la Trianon încoace. Se naşte însă întrebarea: de unde s-a dat semnalul cu

pricina şi pe ce se baza acesta? Fireşte, nu ne referim la circuite sau relee (maghiaro)maghiare, ci la nivele mult mai înalte, la "pupitrul de comandă". Dacă în anii '30 se miza peascensiunea nazismului, pe revanşismul german, în 1945-1947 pe recunoştinţa sovieticilor, per ăsplata colaboraţionismului, în 1956 pe relaxarea consecutivă mor ţii lui Stalin şi pe

promisiunile - neonorate - ale Occidentului (menite, probabil, doar să testeze reacţia ruşilor),în 1983 pe ce s-a mizat? Cine şi pe ce bază putea să dea, la acea vreme, semnalul (semnalele),atunci când nici măcar "groparul comunismului" - Mihail Gorbaciov - nu ajunsese încă la

putere în URSS? Chestiunea începe să devină interesantă, sau chiar înfricoşătoare. Cine şi la

ce nivel putea să ştie, în 1983, că peste 6 ani (sau, mă rog, peste câţiva ani) Lagărul Socialistse va pr ă buşi, cu acordul marilor puteri, sau chiar sistemul comunist mondial, că va veni o perioadă post-comunistă care, printre altele, va oferi condiţii prielnice pescuitorilor în apetulburi, inclusiv revizioniştilor maghiari?

În lumina celor de mai sus, mai are rost să discutăm despre realitatea marilor scenariisecrete ale istoriei? Sau, mai degrabă, să ne întrebăm cine sunt cei ce conduc, în realitate,lumea în care tr ăim?

Pentru cei ce nu văd în cele de mai sus decât nişte speculaţii, pentru cei ce refuză să observe, de pildă, că din cele trei state succesoare (Cehoslovacia, Iugoslavia şi România) două s-au destr ămat deja, la scurt timp după evenimentele din 1989 (sau dacă observă, nu văd nici

o legătur ă între calitatea de "succesor" şi respectiva destr ămare), pentru cei incapabili să priceapă (sau să accepte) că, prima ţar ă, din cele trei amintite, sortită destr ămării a fost tocmaiRomânia, să mai aducem un argument care să ateste că avem de a face nu cu o "scenarită", cicu un scenariu real, elaborat, probabil, pe la începutul anilor '80 şi pentru a cărui materializare

pregătirile au început la scurt timp, la o dată (aproximativă) ce se circumscrie estimărilor noastre.

Unul din cei ce au trudit la pregătirile respective a fost şi d-l Molnár Gusztáv, dreptcare a şi fost expulzat din România, în 1988 (ca şi d-l Szöcs Geza, de pildă), pentruconspiraţie antistatală. Cine este d-l Molnár? Ca şi formaţie filosof (fost coleg de an al d-1uiAndrei Marga!), actualmente politolog, şeful Secţiei de Cercetări Geopolitice Central-Europene a TLA (Fundaţia Teleki Lászlo) din Budapesta, profesor invitat al UniversităţiiBabeş-Bolyai din Cluj, consilier la MAE ungar, mentor al lui Toro Tibor (liderul GrupăriiReformiste din UDMR) şi colaborator apropiat al lui Gabriel Andreescu (cu care a şi scos ocarte, la "Polirom" Iaşi, intitulată "Problema Transilvană"). Cu ce se ocupă, prioritar, d-lMolnár? Cu prezentul şi viitorul Ardealului. Iată o mostr ă:

"Vecinii noştri sau vor înţelege tendinţele de descentralizare ale acestor provincii(Voivodina şi Ardeal - n.n.) ce apar ţin, istoriceşte, Europei Centrale (...) sau, pur şi simplu, levor pierde, păr ţile mai europene desprinzându-se de cele mai puţin europene. Atunci va fi oaltă Serbie şi o altă Românie, dar, negreşit, va fi şi o altă Ungarie! Care îşi va recuperateritoriile ce i-au fost furate". (http.: www.internetto.hulbabell vagvolgyi/molnar & htm. - textintrodus pe Internet la data de 3 iunie 1993). Este limpede? Să vedem însă ce mai spunea

acelaşi domn Molnár peste trei ani:"Ungaria («istorică» - n.n.) va renaşte, în momentul în care - împreună cu partenerii



18

istorici - se va integra într-o nouă alcătuire suprastatală ... " ("Cotitur ă în politica externă maghiar ă", Romániai Magyar Szó din 12 ianuarie 1996).

După ce ne-am lămurit ce hram poartă d-l Molnár (vom mai reveni, pe parcurs, pentrua ilustra şi alte valenţe ale d-sale), să vedem cum a fost cu pregătirea pre-decembristă:

"Am fost nevoit să păr ăsesc ţara (România - n.n.) în februarie 1988, casa mi-a fost percheziţionată, ca urmare a activităţii mele în cercul "Limes" (sugestivă denumire, nu-i aşa? -n.n.), asociaţie f ăr ă caracter politic, dar, indiscutabil, de disidenţă. În cadrul acesteia, un grupde intelectuali încerca să se pregătească pentru provocările perioadei post-comuniste.Securitatea ne-a urmărit, scopul percheziţiei fiind descoperirea şi confiscarea materialelor cercului Limes. Membrii cercului erau Biró Gáspár, care tr ăieşte, astăzi, tot în Ungaria,Fabian Ema din Covasna, Biro Bela din Sfântu Gheorghe, Balazs Sandor din Oradea, înultima perioadă Gyimesi Eva din Cluj. (Deci, exclusiv unguri! De ce oare, dacă era vorbadoar de dizidenţă anticomunistă? - n.n.). După percheziţie m-au dat afar ă de la EdituraKryterion. ( ... ) Am plecat, împreună cu familia, cu forme legale. De fapt, autorităţile aurenunţat la persoana mea cu mare plăcere". (RMSz, nr.3135/28 iunie 1999).

Din cele reproduse credem că rezultă limpede pentru ce fel de "provocări post-comuniste" se pregăteau d-l Molnár şi comilitonii, încă de pe la mijlocul anilor '80.(Percheziţia a avut loc în februarie 1988, după filajul de rigoare, care, fireşte, n-a începutconcomitent cu formarea grupului conspirativ). De unde ştiau cei de la "Limes", cu ani de zileînainte, că va veni o perioadă post-comunistă care va crea condiţii ideale, încă din debut,

pentru o nouă tentativă de realizare a "Ungariei tuturor ungurilor"? Cum poţi să ştii aşa ceva,f ăr ă existenţa reală a unui scenariu, f ăr ă ca tu însuţi să fii parte activă în angrenajul menit a-l

pune în practică?

Ce să mai spunem? Că d-l Molnár Gusztáv a fost unul dintre semnatarii "Declaraţieide la Budapesta" din iunie 1989 (prin care se cerea autonomia Ardealului) şi, peste zece ani,

autorul "Declaraţiei de la Cluj", care avea, practic, acelaşi conţinut? Că în perioada dintreacestea n-a existat vreun moment vizând "viitorul Ardealului", "noua lui identitate" sau"Ungaria tuturor ungurilor" în care d-l Molnár să nu fi jucat un rol de seamă, sau chiar determinant? Dar despre toate acestea, pe larg, în capitolele următoare.



19

Scenarii pre şi postdecembriste (XIV)"Ungaria tuturor ungurilor" - marea şansă ratată în 1990

Am văzut, într-un capitol anterior, cum a fost cu "Ungaria tuturor ungurilor", dorită în

1956. Să trecem la 1989, pentru că, după cum cititorii îşi pot reaminti, această Ungarie (caresă-i cuprindă pe toţi ungurii aflaţi în Bazinul Carpatic - deci şi pe cei din Ardeal) a fost dorită - aşa cum rezultă din declaraţiile d-lor Orbán Viktor şi Giczy György şi în 1848, şi în 1989, lafel ca şi astăzi.

În 1848 ştim ce a însemnat, pentru românii ardeleni, "Ungaria tuturor ungurilor". Aînsemnat nu numai intenţia de alipire a Ardealului la Ungaria, ci şi finalizarea acestei intenţii,

prin hotărârea Dietei de la Cluj din 30 mai 1848 (ratificată de către Ferdinand al V-lea alAustriei, la data de 10 iunie), finalizare temporar ă (reiterată la 1867, în cadrul statului dualist),dar suficientă pentru a rade de pe suprafaţa pământului sute de sate româneşti şi a ucide - nuîn luptele cu moţii lui Iancu, ci ca şi represalii - 40.000 de români. (După cum ştim ce aînsemnat aceasta şi în anul omis de către demnitarii maghiari - 1940 - când au fost expulzaţi200.000 de români şi alte zeci de mii exterminaţi, prin diverse metode, fapte ce abia acumajung la cunoştinţa publicului larg, în adevărata lor amploare, prin demersul memorialistic ald-lui Raoul Şorban).

Să vedem, însă, cum a fost cu intenţia de a realiza o "Ungarie a tuturor ungurilor" în1989-1990. Preliminariile le-am parcurs deja în capitolul precedent: am văzut pregătirileindividuale, de grup, comunitare chiar, în vederea întâmpinării, avizate şi responsabile, a"provocărilor perioadei post-comuniste". Să trecem, înainte de a aborda firul evenimentelor,la câteva aprecieri asupra momentului, f ăcute din perspectivă istorică. Să începem cu părerea

juristei "austro-ungare" - Eva Maria Bárki - promotor de marcă al iredentismului maghiar, părere exprimată cu ocazia "Forumului de la Cernat" (octombrie 1998) şi reprodusă în

cotidianul clujean Szabadság (de unde a fost preluată de mai toată presa centrală românească):"Marea şansă, irosită, a fost în 1990. Atunci ar fi trebuit ca problema Ardealului să fie

pusă pe baze cu totul noi. Dacă în 1990 - când existau condiţiile politice pentru soluţionarea problemei - guvernul ungar ar fi pus chestiunea maghiarimii pe masa tratativelor internaţionale, multe lucruri ar fi evoluat altfel în Europa Centrală şi de Est. Chiar şi crizaiugoslavă ar fi avut un alt sfâr şit".

Să reţinem următoarele:

- exista, în 1989-1990, o "problemă a Ardealului";

- care problemă trebuia pusă pe baze cu totul noi (sau cu totul vechi!);

- existau, la acea vreme, toate condiţiile create în acest sens;

- nici "criza iugoslavă" nu poate fi disociată de "chestiunea maghiarimii"!

- dacă "marea şansă" n-ar fi fost irosită, Europa Centrală şi de Est ar fi putut dobândi ocu totul altă configuraţie, chiar şi criza iugoslavă având un alt sfâr şit!

Ce altceva se poate desprinde din cele de mai sus decât că, în 1989-1990, nu numai că s-a dorit, dar a fost ratată o nouă ocazie de realizare a "Ungariei tuturor ungurilor". De altfel,de aceeaşi părere este şi d-l Kocsis István ("Psihozele Trianonului", în nr. din iunie 1999 alrevistei Nyugati Magyarság):

"Psihoza maghiar ă

a Trianonului trebuie înfrântă

de noi, maghiarii. O putem înfrângecu ajutorul Sfintei Coroane. ( ... ) Cei mai buni exponenţi ai politicii maghiare de după Trianon au încercat să-şi elibereze naţiunea de psihoza Trianonului, prin reinstaurarea



20

continuităţii de drept. ( ... ) Continuitatea de drept, întreruptă în 1944, ar fi putut fi restabilită,cu deplin succes, în 1990."

E nevoie de vreo decriptare? Dacă da, să o facem. Ce altceva ar putea fi "continuitateade drept întreruptă în 1944", decât pierderea "Felvidék"-ului (Slovacia), UcraineiSubcarpatice, Ardealului de Nord şi a Voivodinei, teritorii anexate de Ungaria, în 1940-1941,

prin Diktatul de la Viena şi, mai apoi, datorită condiţiilor prielnice create de către r ăzboiulmondial? Ce altceva este trimiterea la "Sfânta Coroană", decât tutela supranaţională a"Coroanei Habsburgice", la care se face referire în mai toate scenariile post-decembristevizând "Bazinul Carpatic" sau "Bazinul Dunărean", de la Otto von Habsburg şi până laMolnár Gusztáv? De ce această "continuitate de drept" s-ar fi putut restabili, cu ajutorul"Sfintei Coroane", în 1990? Fireşte, cel mai autorizat să dea un r ăspuns ar fi pomenituldescendent al Casei Imperiale de Viena. În lipsa acestuia, să ne mulţumim şi cu părerea

politologului-şef de la TLA, în care, chiar dacă (de această dată) nu este pomenită, explicit,"Coroana" cu pricina, lucrurile vin, totuşi, de se leagă. Pentru că iată ce declar ă d-l Molnár Gusztáv, cu ocazia simpozionului timişorean "Anno Mirabilis", ediţia 1999, declaraţie

consemnată, de către Pataki Zoltán, în nr. 3285/30 decembrie 1999 al cotidianului RomániaiMagyar Szó:

"Revoluţia Europei Centrale - aici mă refer la Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia -consumată între 1988-1990, a decurs în mod paşnic şi organizat, schimbarea fiind pregătită din timp. Şi-a spus cuvântul tradiţia occidentală a acestor ţări. ( ... ) Factorii politici sovieticiau realizat că este vorba de un proces ce nu poate fi stăvilit. (De fapt, - s-a materializat târgulîncheiat între ruşi şi americani, vizând statele "din prima linie", materializare posibilă, încondiţii "de catifea", graţie controlului total pe care URSS îl deţinea, în realitate, asupraacestor state - n.n.) ( ... ) În România a fost vorba de o evoluţie cu totul particular ă, din motivegeopolitice, dată fiind situarea ei între Europa Centrală şi cea de Est. Această evoluţie a fostinfluenţată şi de faptul că Ardealul, cu precădere Banatul, apar ţin, prin TRADIŢIE şi

ASPIRAŢII (s.n.), Europei Centrale. Ca atare, revoluţia nu putea să înceapă decât aici! ( ... )Tot acestei situaţii geopolitice particulare i se datorează şi faptul că revoluţia română, după undebut autentic, a fost, a putut fi deturnată."

Să înţelegem că deturnarea revoluţiei s-ar fi produs la nivel de "modele"? Adică modelul "r ăsăritean" de la Bucureşti l-ar fi deturnat pe cel "occidental" (sau central-european)de la Timişoara? Deturnat sau obstrucţionat?

Se pare că aşa ceva s-a întâmplat, pentru că iată ce spune d-l Molnár în continuare:

"În ce constă revoluţia paşnică ce se derulează în zilele noastre? Europa Centrală, din punct de vedere geopolitic, astăzi nu mai există: ea s-a integrat în Occident, ceea ce reprezintă

un fapt deosebit de pozitiv. A apărut o nouă frontier ă, iar aceasta constituie problema prioritar ă a prezentului. Să ne gândim la Voivodina, Ardeal şi Banat, provincii ce prin tradiţieistorică, mentalitate, cultur ă şi opţiune politică apar ţin Europei Centrale, reprezentând entităţi

particulare şi discordante în contextul actual de apartenenţă, statele tutelare respective (adică Serbia şi România - n.n.) fiind funciar marcate de tr ăsături caracteristice Sud-Estuluieuropean. Aceste provincii sunt în plin proces de revoluţie paşnică, pentru a-şi dobândi oidentitate proprie."

Ce altceva putem înţelege din cele de mai sus, decât că, nu în viziunea şi intenţiamajorităţii covâr şitoare a timişorenilor, fireşte, ci în cea a marilor şi mai micilor scenarişti şi auneltelor acestora, momentul "Timişoara" era menit nu să fie scânteia declanşatoare arevoluţiei întregii ţări, pentru libertate, democraţie, demnitate şi deschidere spre noiorizonturi, în beneficiul României şi al tuturor românilor, ci avea o cu totul altă finalitate,regională şi discriminatorie, servind interese str ăine şi potrivnice nouă.



21

Iată, deci, confirmarea scenariului (unul dintre ele, cel ce miza pe presupusaincompatibilitate conflictogenă, Ardeal-vechiul Regat) care trebuia să ducă, în 1989-1990, lao redesenare a hăr ţii Europei Centrale, scenariu ce nu şi-a pierdut actualitatea, doar atât că,după eşecul iniţial ("marea şansă ratată în 1990"!) s-a reorientat spre o "revoluţie paşnică" .



22

Scenarii pre şi post-decembriste (XV)

Decembrie '89 - "Modelul timişorean"

Nu vom repeta cele expuse în primele capitole referitor la momentul Decembrie '89.

De altfel, ne interesează, de această dată, doar scenariul menit a transforma cele petrecute,atunci şi acolo, într-un r ăzboi civil al cărui finalitate viza dezintegrarea ţării.

Înainte de a aborda subiectul propriu-zis, va trebui să precizăm, totuşi, câteva lucruri.Ce-a fost, la urma urmei, Decembrie '89? S-au vehiculat mai multe păreri: ba revoltă

popular ă, ba revoluţie, ba lovitur ă de stat. (Despre conflicte între "modele", "deturnări" sau"furturi" am mai discutat şi vom reveni asupra lor atunci când va fi cazul). Să le luăm pe rând:revolta popular ă, dacă îşi atinge scopul - r ăsturnarea unui regim dictatorial, în cazul de faţă -se transformă în revoluţie; revoluţia presupune, în principal, abolirea unui regim politicneagreat de către revoluţionari şi înlocuirea lui cu unul dorit de aceştia; lovitura de statreprezintă, prin definiţie, o r ăsturnare de regim din interiorul acestuia, deci, efectuată de cătreo anumită componentă a Puterii.

În lumina celor de mai sus, Decembrie '89 a fost, indiscutabil, o autentică revoluţie(revoltă popular ă de mari Propor ţii, care - prin schimbarea de regim pe care a determinat-o -s-a transformat în revoluţie, puterea fiind preluată de un nucleu de participanţi activi laevenimente, provenind nu din interiorul, ci din afara Puterii r ăsturnate), Fireşte, putem discuta(şi o vom şi face) despre "semnale", implicări externe (nu doar prin neimplicare), "scânteideclanşatoare" etc, dar acestea nu schimbă cu nimic datele esenţiale ale problemei şi niciautenticitatea revoluţiei: factorii externi sau alogeni, în general, atâţia câţi au existat, s-augrefat pe o nemulţumire generală, pe o stare de spirit atât de tensionată încât putea fi îndiscuţie nu explozia socială, ci doar momentul acesteia. Pe de altă parte, ca în multe alterevoluţii care au avut câştig de cauză, victoria a devenit posibilă - într-o luptă ce se anunţa cu

totul şi cu totul inegală - datorită faptului că, în scurt timp, cuplul dictatorial a fost abandonat până şi de garda personală.

Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că această "tr ădare" poate fi echivalată cu o lovitur ă destat: ea exprimă doar realitatea că nemulţumirea, saturaţia şi exasperarea erau la fel de

prezente, la aceeaşi cotă paroxistică, şi în structurile menite să apere regimul Ceauşescu. Nereferim, în primul rând, la executanţi, dar nici factorii de decizie, în marea lor majoritate(după cum se va vedea mai târziu), nu mai erau adepţii regimului. Realitate, îndeobşteignorată, care a determinat, până la urmă, succesul revoluţiei din Decembrie '89. Sau n-a fostaşa? Să ne amintim doar de cele petrecute în piaţa Tien An-Men! Mai este nevoie de vreun altargument?

Fireşte, nu ne-am propus să justificăm crime sau să apăr ăm criminali, dar nu putem fide acord nici cu judecăţile strâmbe sau cu culpabilizările în bloc. Şi aici nu este vorba doar delegitimitate a unui regim, de legalitate a unui ordin sau de obligativitatea, asumată prin

jur ământ, de a-l respecta, ci de mai mult de atâta. Evident, este greu să mai invoci legitimitatea unui regim, atunci când ţara îl contestă, când poporul se ridică pentru a-l r ăsturna. Dar cei ceau jurat să apere ţara, şi nu un regim devenit odios şi insuportabil, trebuiau să conştientizezecă este în joc nu integritatea ţării, ci supravieţuirea respectivului regim. Iar atunci când armataa fost mobilizată pentru a face faţă unei agresiuni str ăine, instrumentată într-o manier ă neconvenţională, cu elemente infiltrate, cu diversiuni, cu provocări şi aşa mai departe,amintita conştientizare reclama, totuşi, o durată, un prag. Nu puteai pretinde soldaţilor,ofiţerilor de rând să priceapă, instantaneu, că se confruntă nu cu diversionişti şi provocatori,nu cu profesionişti ai gherilei, ci, pur şi simplu, cu poporul român înfometat, umilit şi adus laexasperare. Dar ofiţerii superiori, dar comandanţii, aceştia n-au priceput, aceştia nu ştiau



23

despre ce este vorba? Vom r ăspunde tot cu o întrebare: dar dacă cele două au coexistat, dar dacă s-a profitat de atmosfera explozivă din ţar ă pentru a o parazita, pentru a amorsa şidetona, în lanţ, "încărcăturile explozive", în intenţia de a amplifica la maximum intensitateaevenimentelor, represaliile şi numărul victimelor, în scopul de a crea o situaţie care să

justifice intervenţia str ăină? În acest caz (confruntare concomitentă cu propriul popor r ăsculat

şi cu agresori str ăini deghizaţi în revoluţionari), care armată, din orice altă parte a lumii, s-ar fi putut descurca mai onorabil? Câte zile ar fi fost necesare şi cu ce preţ în vieţi omeneşti, pentrua asigura, pe de o parte, paza graniţelor şi, pe de altă parte, separarea "grâului de neghină",neutralizarea elementelor infiltrate şi realizarea fraternizării cu revoluţionarii autentici? Maiales în condiţiile în care cele de mai sus erau dublate de instrumentarea celei de a douacomponente a scenariului: conflictul Armată-Securitate.

Sau n-a fost aşa? Să încercăm o analiză, bazată pe evoluţia faptelor şi pe cântărireareacţiilor şi interpretărilor ulterioare.

În primul rând, de ce tocmai Timişoara? Pentru că "Banatu-i fruncea"? Să fim serioşi!Ce-a mai f ăcut Banatul, ce-a mai f ăcut Timişoara, în acest sens, până atunci? Nimic! De ce nu

Valea Jiului, unde existau antecedente notabile şi o tradiţie cunoscută şi recunoscută? De ce n-a "explodat mămăliga" la Braşov, de pildă, unde exista un real spirit protestatar şi antecedenterecente, în 1987? Explicaţia este simplă. Au intervenit, în principal, patru factori:

- Banatul era (şi este) singura zonă din Ardeal în care mult invocatul spirit de"Mitteleuropa" are o bază istorică reală şi, în anumite cercuri, un corespondent actual real.(Banatul, timp de aproape două sute de ani - în cadrul Imperiului Habsburgic - a fost o zonă gr ănicerească cu un statut special, subordonată direct Vienei şi administrată nemijlocit decătre aceasta, în care n-a existat nici iobăgie şi nici clasă nobiliar ă, dar nici naţiuni

privilegiate, în care locuitorii, în bună parte colonizaţi, primeau totul "la cheie", inclusiv pământ la discreţie - cu condiţia de a-l munci integral, în care singurele ierarhii existente erau

cea militar ă, cea administrativă şi cea legată de randamentul muncii, într-un cuvânt, o zonă îndiscrepanţă flagrantă cu realităţile din restul Ardealului, situaţie privilegiată oferită din motivecât se poate de pragmatice, de ordin militar-strategic);

- timişorenii erau, de ani de zile (ca, de altfel, întreaga zonă limitrof ă Ungariei - aşanumitul "Partium"), sub influenţa (nefastă, în condiţiile date) a televiziunii maghiare, şi asta în

bună măsur ă datorită regimului de "austeritate" impus TVR de către Ceauşescu;

- Timişoara este aşezată în apropierea graniţei cu Ungaria şi la o distanţă apreciabilă faţă de Bucureşti, situaţie geografică ce a înlesnit crearea unor circuite subversive şi a facilitatinfiltr ările, dar care, în acelaşi timp, urma să permită, dacă turnura evenimentelor o impunea,şi o rapidă retragere;

- la Timişoara se afla (întâmplător sau nu) şi "artificierul de serviciu" - pastorul TökésLászlo - instruit şi abilitat să aprindă, la momentul potrivit, "fitilul".

Aceşti factori, cu precădere primul şi ultimul (ceilalţi fiind regăsibili şi în Arad,Oradea sau Satu Mare, de pildă), au determinat, f ăr ă doar şi poate, opţiunea pentru Timişoara.



24

Scenarii pre şi postdecembriste (XVI)

Decembrie'89 - "Modelul timişorean" (II)

Am expus, în capitolul precedent, factorii care au determinat, în viziunea noastr ă,"opţiunea pentru Timişoara". Să ne oprim la primul dintre aceştia, în speţă la reflectarea în

prezent a amintitului cadru istoric care singulariza, în context ardelean, Banatul. Este suficientsă reproducem, în acest sens, declaraţia d-lui Oancea - întâiul primar post-decembrist alTimişoarei - f ăcută în următorii termeni: "Mă simt mai aproape de Viena decât de Bucureşti"!De altfel, cele sintetizate, definitoriu, în declaraţia reprodusă, se regăsesc şi în punctul 11 al"Proclamaţiei de la Timişoara" (care prevedea - în varianta iniţială - opţiunea pentruautonomie regională) şi în multe alte manifestări ale "Spiritului Timişoarei". (De fapt, exact

pe acest "spirit" s-a mizat, după cum am mai afirmat-o, în scenariul "Ardeal versus VechiulRegat", numai că amploarea lui a fost mult supraestimată - consecutiv intoxicării exercitate decătre propaganda iredentistă maghiar ă - fapt ce a contribuit decisiv la eşuarea respectivuluiscenariu).

Cât priveşte cel de al doilea factor, să încercăm o succintă trecere în revistă a datelor şifaptelor care atestă sau măcar sugerează prezenţa "infiltr ărilor", a elementelor str ăine (efectiv,sau doar alogene - în sensul că nu apar ţineau nici revoluţionarilor şi nici for ţelor derepresiune) şi a aportului acestora la "aţâţarea focului", la sporirea numărului de victime şi, pede altă parte, la crearea - prin provocări şi diversiuni - a climatului necesar inducerii unuir ăzboi civil. Iată câteva dintre ele:

- numărul turiştilor str ăini intraţi în România în decembrie 1989, faţă de cifre oscilândîn jurul a 8.000 în anii precedenţi, s-a ridicat la 67.000; (cine şi ce e~au aceşti "turişti" ?)

- la graniţa de Apus (ca şi la cea de R ăsărit, de altfel) s-au semnalat mişcări de trupestr ăine, care au precedat declanşarea revoluţiei; (în ce scop erau mobilizate şi masate acestefor ţe?)

- unităţile apar ţinătoare "Armatei de Transilvania" au fost mobilizate cu echipament der ăzboi şi ordin de luptă şi desf ăşurate nu numai în Banat, ci şi în întregul "Partium", practic peîntreaga zonă de frontier ă cu Ungaria; (de ce, dacă era vorba doar de o r ăzvr ătire atimişorenilor?)

- aceste unităţi au fost dislocate pentru a contracara o agresiune str ăină, obiectiv luat înserios şi asumat nu numai de către executanţi, ci şi la nivel de comandă; (dacă ar fi fost vorbadoar de o manipulare menită a facilita represiunea, putea fi ea oare operativă şi la nivel decomandă?)

- respectivele trupe, apar ţinând Armatei a IV-a Transilvania, s-au confruntat cu un

veritabil r ăzboi psihologic, realizat prin mijloace electronice, cu semnale false, ţinte false,alarme false, cu bruiaj radar, anihilarea mijloacelor de comunicaţie etc.; (cine a f ăcut toateacestea? Te pomeneşti că revoluţionarii timişoreni?)

- amintitul "r ăzboi electronic" a fost declanşat cu zile bune înaintea apariţiei celei de adoua faze a revoluţiei, cea cu teroriştii, menită, chipurile, să legitimeze Puterea provizorie şisă-i confere autoritate; (ce sau pe cine trebuia să legitimeze r ăzboiul electronic? Tot viitoareaPutere? Sau te pomeneşti că o întreagă armată a fost manipulată cu asemenea mijloace pentrua o determina să intervină în Timişoara, atunci când cu două-trei mitraliere, folosite din plin,câţiva profesionişti ai represiunii puteau lichida, cu eficienţă "chinezească", orice urmă derevoltă sau rezistenţă?).

Se mai impun şi alte câteva întrebări:- cine erau "spărgătorii de vitrine" din Timişoara?



25

- cui apar ţineau cadavrele, nu puţine, neidentificate şi nerevendicate?

- cine au fost civilii care au tras în mulţime, dar şi în militari? (inclusiv cu muniţie provenind din arme inexistente în dotarea MApN sau MI; în aceeaşi ordine de idei amintimfolosirea unor rachete semnalizatoare ce nu existau în respectivele dotări) ?

- dar cei care au atacat unităţile militare?- cine a instrumentat exhumarea cadavrelor ce nu aveau nici o legătur ă cu revoluţia şi

mediatizarea chestiunii ca fiind vorba de victime (torturate!) ale revoluţiei?

- dar povestea cu cei "60.000 de mor ţi" ai Timişoarei?

- cum se face că mai mulţi oficiali maghiari au recunoscut, în presa vremii, o implicareungurească la Timişoara?

- cum se face că în incinta unei unităţi militare din Szeged (Seghedin) există unmonument închinat memoriei celor căzuţi eroic cu ocazia amintitei implicări?

Ne oprim aici, deşi am putea continua mult şi bine cu întrebările. Cât priveşte

autenticitatea faptelor şi datelor pomenite, doritorilor de amănunte le stă la dispoziţie oîntreagă. literatur ă. Nu despre autenticitatea acestora este vorba, ci despre interpretarea lor, deregulă aberantă, să nu zicem absurdă. Cea mai elementar ă logică şi o brumă de bun-simţ ar fisuficiente pentru a demonta majoritatea acestor interpretări. O vom face într-un capitol viitor şi, cu ocazia respectivă, vom r ăspunde, direct sau indirect, şi la întrebările de mai sus. Până atunci, şi înainte de a trece la "maestrul artificier" şi la al său "fitil", să dăm, totuşi, unexemplu de "interpretare". Este vorba, de fapt, de o mostr ă de paralogică şi incoerenţă, aleasă la întâmplare din amintita literatur ă închinată Revoluţiei din 1989. Reproducem din"Teroriştii" (de Tit-Liviu Domşa şi Mihai Lungu), una din cele mai bine documentate lucr ăriapărute în genul cu pricina (ne referim, fireşte, la cantitatea documentelor şi nu la altceva), un

pasaj edificator (pag,243):

"În şedinţa biroului permanent al Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie 1989(cu două zile înainte ca orice eveniment destabilizator să apar ă la Timişoara - cel puţin după ştiinţa noastr ă), Nicolae Ceauşescu este consemnat (sic - n.n.) ca spunând: «Am dat, de altfel,indicaţia să se întrerupă orice activitate de turism. Nu trebuie să mai vină nici un turist dinstr ăinătate, pentru că toţi s-au transformat în agenţi de spionaj. De asemenea, să se întrerupă şimicul trafic de frontier ă imediat. ( ... ) Nici din ţările socialiste să nu mai vină, în afar ă deCoreea, de China şi de Cuba. ( ... ) Cei din ţările socialiste vecine sunt trimişi ca agenţi.»Întrebarea care stăruie este: cum au pătruns în ţar ă «agenţii provocatorii» şi «teroriştii», maiales «teroristul ungur» inventat de către col. Pantelimon Pralea în după-amiaza zilei de 21decembrie 1989 la Cluj-Napoca, care «a tras asupra ofiţerului din Piaţa Libertăţii» şi datorită

acţiunii căruia dispozitivul militar a ripostat cu foc împotriva mulţimii care privea de petrotuare? Dacă graniţele au fost închise din ordin prezidenţial ( ... ) atunci de unde au apărutaceşti «terorişti iredentişti care voiau să smulgă Transilvania» din trupul sfânt a (sic - n.n.)

patriei? Rezultă că povestea cu zecile de mii de «turişti» care au afluit în România anului1989, cu precădere în luna decembrie, sunt o invenţie prin care cei responsabili de crimele dintimpul represiunii au vrut să-şi găsească o justificare. «Teroriştii» care, chipurile, au acţionat

până în 22 decembrie 1989 sunt ficţiune, sunt parte a dezinformării puse la cale de către cei ceau ordonat şi executat represiunea, în cârdăşie cu cei care au profitat, după 22 decembrie1989, de situaţia creată şi au pus mâna pe putere. «Teroriştii» au fost «benefici» pentruambele perioade a ceea ce s-ar fi putut numi Revoluţia română," (am încheiat citatul).

Iată, aşadar, nivelul de "interpretare" la care ne refeream.Şi orice greşeală de tipar, de luat în seamă, este exclusă: se precizează nu numai data



26

de 17 decembrie 1989, ci şi faptul că aceasta premerge, cu două zile, oricărei acţiunidestabilizatoare de la Timişoara. (Pe de altă parte, posibilitatea ca Ceauşescu să se fi referit laun ordin dat anterior este exclusă, pentru că - conform sursei citate - iată ce mai declaraacesta, cu aceeaşi ocazie: "Am dat ordin la Ministerul de Interne, dar trebuie chemaţi şi cei dela turism imediat, iar locurile neocupate să fie date la cetăţenii români".) Să trecem peste

faptul că destabilizarea a început (aşa cum o ştie toată lumea, aşa cum a imortalizat-o sloganul"16-22, cine-a tras în noi?", aşa cum se specifică, de altfel, şi la pagina 6-7 a aceleiaşi căr ţi)nu în 19, ci în 16 decembrie 1989 şi să pornim de la premisa că, la ordin prezidenţial,graniţele au fost închise pentru turişti cu două zile înainte de declanşarea evenimentelor de laTimişoara. Deci, în 14 decembrie 1989. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine a susţinut că "elementele infiltrate" au pătruns În România după această dată? Cine îşi poate imagina că "turiştii" respectivi, pentru a-şi instrumenta scenariul de destabilizare, îşi fac apariţia în zonă în ziua declanşării, sau cu o zi-două mai devreme? Cum poate cineva, care vorbeşte, pe

parcursul a sute de pagini, exact de scenarii, diversiuni şi manipulări, de mecanismele intimeale acestora, să invoce un asemenea "argument" pentru a anula nu numai versiunea cu"turiştii" (care nu puteau intra în ţar ă înainte de 14 decembrie 1989!??), ci şi orice participare

str ăină la evenimente, în general, ba, mai mult, pentru a afirma, sentenţios, că "teroriştii" sunto ficţiune inventată de către cei ce au preluat puterea după 22 decembrie, pentru a justificaatât represiunea de până atunci, cât şi victimele de după această dată?

Am mai pune, totuşi, o singur ă întrebare: dacă totul a fost atât de bine şi de minuţiosorganizat, dacă amintita "cârdăşie" a funcţionat atât de perfect, ce nevoie a mai fost de"scânteia declanşatoare", de toată punerea în scenă sau de însăşi revoluţia ca atare, de ce nu s-a recurs la o simplă lovitur ă de stat? Sau, în aceeaşi ordine de idei, dacă totul a funcţionat atâtde ireproşabil încât a existat o continuitate până şi în ceea ce priveşte identitatea (autohtonă) afalşilor terorişti, despre ce luptă pentru putere mai putea fi vorba după 22 decembrie? Pentrucă iată ce putem citi la pagina 80 a aceleiaşi căr ţi:

"Ne propunem să prezentăm fapte care demonstrează teoria (Deci, mai întâi a fost"teoria" !?? - n.n.), conform căreia, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în jurul orei18, presiunea maselor asupra celor care se luptau pentru putere trebuia redirec ţionată însprealte obiective ... "

Ne întrebăm din nou, despre ce luptă pentru putere putea fi vorba atunci când, după cum se afirmă, totul era tranşat deja de dinainte, până la nivel de amănunte?

Oare nu tocmai preluarea efectivă a puterii, ca factor de stabilitate, se urmărea a fizădărnicită, pentru a menţine haosul, pentru a amplifica deruta, pentru a induce r ăzboiul civilşi a justifica şi facilita, în acest fel, intervenţia str ăină, cu tot ceea ce presupunea, ca şifinalitate, aceasta?



27

Scenarii pre şi postdecembriste (XVII)

Tökés Lászlo - "artificierul" din 16 XII '89

Să încercăm să recapitulăm:

- dispariţia "Lagărului Socialist" şi reaşezările politice (şi nu numai) petrecute înspaţiul cu pricina au fost rezultatul unui nou târg - de tipul "Yalta" - încheiat între marile

puteri;

- târgul respectiv viza reunificarea Germaniei şi retrocedarea celor trei ţări "din primalinie", urmând ca restul teritoriului - r ămas în "zona gri" - să devină obiectul unei "competiţiilibere" de adjudecare, dusă cu mijloace neconvenţionale şi prea puţin ortodoxe, dar disimulatesub diverse măşti şi etichete;

- succesul "revoluţiilor de catifea" atestă nu numai realitatea celor de mai sus, ci şifaptul că statele beneficiare şi conducătorii acestora erau sub controlul total al autorităţilor sovietice, în speţă al KGB;

- inaplicabilitatea modelului "de catifea" în România confirmă reala disidenţă aregimului Ceauşescu şi independenţa acestuia faţă de Moscova;

- Decembrie '89, deşi a beneficiat, indiscutabil, de o anume "undă verde", şi în ciudaîncercărilor extreme de manipulare şi deturnare, a fost o autentică revoluţie, care a reuşit nunumai să-şi atingă obiectivele propuse, ci şi să dejoace scenariile, generale sau regionale,menite a realiza o "iugoslavizare" a României;

- în decembrie 1989, nemulţumirea generală şi disperarea au atins o atare cotă, încâtexplozia socială era inevitabilă;

- în acest context, putea fi în discuţie doar momentul exploziei şi locul unde urma să înceapă aceasta;

- ca atare,"scânteia declanşatoare", departe de a avea un rol determinant, urma să fie,în contextul dat, un rod al întâmplării, un element spontan şi inevitabil, un fel de"autoaprindere" în prezenţa "masei critice" constituite.

În lumina celor de mai sus, amintita "scânteie" era sortită să r ămână în anonimat, saumăcar să nu i se atribuie merite şi onoruri hiperbolizate la maximum. N-a fost să fie aşa. N-afost să fie, pentru că "scânteia declanşatoare", "simbolul" şi "părintele" revoluţiei române -

pastorul Tökés Lászlo - nu se afla întâmplător la Timişoara (sau "Timişoara" nu se aflaîntâmplător acolo unde pastorul îşi păstorea turma), ci, aşa cum aminteam şi în capitolul XV,avea de jucat, atunci şi acolo, un rol important şi prestabilit. Sfinţia sa era instruit şi abilitat să dea nu semnalul Revoluţiei române, ci pe cel al revoluţiei regionale, de tip "central-european", menită să emancipeze Ardealul (sau măcar Banatul) de sub dominaţia "balcanică"a Vechiului Regat şi să-i asigure o "nouă identitate". Că lucrurile au ieşit altfel decât s-a

plănuit, nu este vina "artificierului" Tökés , care s-a achitat cu profesionalism de misiunea cei-a fost încredinţată. Vinovaţi sunt timişorenii (cei necontaminaţi de "Mitteleuropa") cu al lor "Azi în Timişoara, mâine-n toată Ţara", vinovată-i mult hulita Armată a IV-a Transilvania şi,de asemenea, la fel de hulita conducere provizorie post-decembristă.

Dar, pentru că "modelul timişorean" a fost anihilat de către cel "r ăsăritean", pentru că s-a ratat şi încercarea din martie de la Târgu Mureş ("marea ocazie irosită în 1990"! - asupracăreia vom reveni), s-a trecut, după cum ne învaţă d-l Molnár Gusztáv, la un proces de

"revoluţie paşnică", menit sa realizeze, prin crearea unei "majorităţi regionale" capabilă "să seexprime democratic", tot ceea ce în 1989-1990 nu s-a reuşit. În acest context, mai ales în



28

primii ani - când prevala modelul etnic (şi nu cel regional) - era firesc ca "mitul Tökés" să fiecultivat asiduu, în intenţia de a ilustra teza (tot molnariană), conform căreia, "dacă există înaceste ţări o societate civilă mai evoluată, aceasta nu poate fi decât cea a comunităţilor maghiare din Voivodina şi Ardeal". (Am citat dintr-un text inserat pe Internet la data de 3iunie 1993 http:Uw.w.w.internetto.hulbabel/ vagvolgyi/ molnar & htm.) Drept care, revoluţia

(cea de tip "central-european", fireşte) nu putea fi decât o iniţiativă maghiar ă, "artificierul"declanşator nu putea fi decât ungur şi aşa mai departe.

De altfel, căderea în desuetudine, în ultimii ani, a mitului cu pricina şi, în general,contestarea tot mai manifestă a preşedintelui de onoare al UDMR - devenit disident-şef alUniunii - nu se datorează, cum se crede îndeobşte, extremismului acestuia şi presupusuluiconflict moderaţi-radicali, ci faptului că Tökés a r ămas adeptul "modelului etnic", pe cândnoua politică vizând "viitorul Ardealului" s-a reorientat spre "modelul regional". Or acesta,având la bază o "majoritate regională" (şi nu etnică), este de neconceput f ăr ă aportulromânilor ardeleni, (Modelul regional, conceput de către politologul Molnár Gusztáv şiintrodus în UDMR - pe filiera Grupării Reformiste - de către Toro Tibor, porneşte de la ideea

că, în Kosovo, Occidentul a intervenit în sprijinul unei majorităţi regionale şi nu etnice,majoritate care, în cazul dat, era întâmplător şi etnică. Această majoritate regională, legitimată democratic şi exprimată prin referendum, ar constitui, în concepţia respectivă, temeiuldreptului la autodeterminare. Ca atare, dacă Ardealul - sau orice altă provincie, de oriunde ar întruni respectiva majoritate, ar putea pretinde, în condiţiile date, autodeterminarea, ba, maimult, în caz că aceasta i-ar fi refuzată de către conducerea centrală, ar putea beneficia deintervenţia Occidentului, inclusiv cu mijloacele folosite în Kosovo). Drept care, s-a scos de lanaftalină "transilvanismul", s-a descoperit, subit, că românii ardeleni au fost, dintotdeauna,"partenerii istorici" ai ungurilor ardeleni şi s-au găsit, de asemenea, şi cozile de topor, înfrunte cu Sabin Gherman - sătulul de România - care să militeze pentru cauza regionalismuluişi să adune sub sceptrul acestuia şi procentul necesar de români pentru a realiza mult râvnita

"majoritate regională". În aceste condiţii, fireşte, nu se mai putea vorbi despre "singurasocietate civilă mai evoluată, cea a comunităţii maghiare" şi, de asemenea, se impuneaeliminarea oricăror discriminări şi evitarea oricăror manifestări sau momente susceptibile aleza sensibilitatea "aliaţilor naturali" .

Asta fiind situaţia de peste doi ani de zile, cei ce n-au înţeles sau n-au fost dispuşi să-şiînsuşească noua orientare au fost marginalizaţi, au intrat în conflict cu conducerea Uniunii, aucreat grupări disidente şi aşa mai departe. Nu "radicalii" şi "moderaţii" se înfruntă în UDMR,cum cred neavizaţii, ci adepţii celor două modele. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că dacă modelul regional se dovedeşte inoperant, fie din motive externe (renunţarea la "noua doctrină"

NATO), fie din motive interne (eşuarea tentativei de realizare a majorităţii regionale), nu seva reveni la modelul etnic şi la exploatarea maximă a posibilităţilor oferite de acesta. După cum, la fel de evident, se impune şi conservarea a tot ceea ce s-a realizat, pe parcursul anilor,sub egida modelului etnic.

Dar, deocamdată, pe rol este varianta regională, cel puţin în ce priveşte orientareaoficială. Drept care, observatorii atenţi şi avizaţi nu pot să nu remarce o serie întreagă detr ăsături noi în politica UDMR, cum ar fi, de pildă:

- o relativă "adormire" ce se manifestă vizavi de Universitatea Bolyai şi de alterevendicări majore ale Uniunii;

- modificarea atitudinii faţă de români, cu precădere faţă de cei ardeleni, ieşirea dinizolare, cultivarea unor relaţii de parteneriat pe multiple planuri şi aşa mai departe;

- o disponibilitate crescută de colaborare, pe arii mult mai largi, vizând alianţe, participarea la guvernare în varii formule etc".



29

Cele de mai sus s-au concretizat, de altfel, imediat după alegerile locale, într-o serie deînţelegeri realizate pe plan local, la nivel de consilii or ăşeneşti şi judeţene, sau în cadrulcomisiilor de specialitate ale acestora. Ba, mai mult, au existat nu puţine localităţi cu

populaţie majoritar maghiar ă în care au fost aleşi primari de etnie română.

Toate acestea, şi multe altele pe care nu le mai amintim, se încadrează în noua politică regională şi regionalistă, având menirea de a netezi calea spre realizarea amintitei "majorităţiregionale". Fireşte, unii se vor întreba dacă cele de mai sus nu vor duce, mai degrabă, la oconcordie generală şi nicidecum la cultivarea şi afirmarea spiritului regional? Sau, cumr ămâne cu "incompatibilitatea Ardeal-Vechiul Regat", f ăr ă de care însuşi "regionalismul" îşi

pierde sensul şi rostul, ca să nu spunem obiectul muncii? Ei, aici este tot schepsisul chestiunii:de această "incompatibilitate" nu se mai poate ocupa partea maghiar ă, f ăr ă riscul de acompromite întreaga acţiune. Nu ungurii, ci românii ardeleni, cei de tipul/teapa lui SabinGherman, Florian Pantazi etc., sunt chemaţi să cultive şi să propovăduiască respectiva"incompatibilitate". Ei trebuie să-i convingă pe "partenerii istorici", pe "aliaţii naturali" (aiungurilor, fireşte) că "Ardealul, prin tradiţie, cultur ă, mentalitate, etică (inclusiv a muncii),

orientare politică şi aspiraţii, apar ţine Europei Centrale", că "Ardealul este parazitat şiexploatat, de peste 80 de ani, de către Vechiul Regat", că "este victima subdezvoltării, balcanismului, bizantinismului care caracterizează România de dincolo de Carpaţi" şi aşa maideparte. Aceşti "români" ardeleni (atâţia câţi vor fi fiind) şi numai ei pot să se ocupe, eficientşi f ăr ă (sau cu minime) riscuri, de această componentă a "scenariului regional". Ceea ce şi fac,cu sârg şi metodă. Şi, din păcate, şi cu niscaiva rezultate, existând destui creduli dispuşi să accepte, în condiţiile dezastrului ce a r ămas în ţar ă consecutiv guvernării. PNŢCD - PNL - PD- UDMR, că mizeria din Ardeal (aceeaşi cu cea din restul ţării) s-ar putea datora (măcar

par ţial) amintitei "incompatibilităţi".

Asta fiind situaţia cu noua orientare regională şi regionalistă, este firesc ca steaua luiTökés Lászlo - cel mai fervent adept al modelului etnic - să se afle în cădere liber ă pe

firmamentul politicii udemeriste actuale. Dar, pentru că am comite, totuşi, o impietate faţă de"părintele revoluţiei" dacă i-am anula, dintr-o tr ăsătur ă de condei, "meritele", promitem să-iînchinăm integral următorul capitol, pentru a-i ilustra inestimabila contribuţie la promovareamodelului etnic, de la "Eger" şi până la "Cernat".



30

Scenarii pre şi postdecembriste (XVIII)

Tökés Lászlo şi al său C.V. post-decembrist

În cazul scenariilor secrete, ca şi în cel al unor crime învăluite în mister, suntem

nevoiţi, de regulă, să apelăm la premisa "cui prodest"?, iar dacă avem deja un presupusf ă ptuitor, ne mai interesează, fireşte - alături de anumite tr ăsături antropologice (mai mult saumai puţin lombrosiene) şi de caracter - şi trecutul acestuia, în speţă existenţa unui cazier (cusau f ăr ă ghilimele) care să sugereze o posibilă recidivă.

Faţă de cele de mai sus, noi am prefera, însă, să inversăm abordarea şi să raportămsuspiciunea cu pricina nu la trecut, ci la viitor. Desigur, ne-am putea ocupa, cu temei, şi de"cazierul" pastorului Tökés (de Sfinţia sa fiind vorba, evident), dar, pe de o parte, acestaconţine mai degrabă găinării şi, pe de altă parte, elementele incriminante nu sunt suficient de"specifice" pentru a ne fi de un real folos. Ca atare, ni se pare mult mai potrivit, mai interesantşi mai instructiv să vedem ce-a f ăcut Tökés Lászlo după 16 XII 1989, cum şi-a manifestatSfinţia sa "loialitatea" fată de statul al cărui cetăţean, totuşi, este, cum şi-a onorat calitatea deslujitor al Bisericii, al păcii şi bună-înţelegerii între oameni şi cum a respectat Decalogul, înspeţă poruncile ce se refer ă la bunul altuia şi la rostirea adevărului.

Fireşte, fiind vorba de un capitol şi nu de un volum (sau de o bibliotecă), vomreproduce doar câteva citate din vasta "oper ă" a preşedintelui de onoare al UDMR:

- "Problema care se pune este a fi sau a nu fi: Ardealul este în pericol de moarte! Estevorba de iminenţa pierderii definitive a Ardealului, dezastru comparabil cu cel de la Mohács!(1526, dată la care Ungaria dispare de pe harta Europei pentru aproape 400 de ani - n.n.). ( ... )Toţi ungurii ardeleni să r ămână pe loc, cei plecaţi să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal îşi

pierde rostul. ( ... ) Avem drepturi istorice sacre asupra Ardealului!" (Din cuvântarea lui

Tökés Lászlo rostită cu ocazia "Reuniunii de la Eger" - închinată trecutului şi viitoruluiArdealului - preluată de către TVR de la Televiziunea Maghiar ă şi transmisă în ziua de 3 mai1991).

- "Nici în gândurile mele cele mai ascunse n-am fost vreodată iredentist. Dacă s-ar analiza toate luările mele de poziţie, toate textele mele, nimeni nu ar găsi vreo idee, vreoconcepţie revizionistă. Prin prejudecăţi şi, mai ales, prin voinţa deliberată de a mă compromite, cei de la Putere şi extremiştii m-au «cadorisit» cu această etichetă de iredentist",("Baricada", nr. 46/12 noiembrie 1991).

Şi asta o spune acelaşi om care a declarat ceea ce a declarat la Eger şi acelaşi om care,cu câteva zile înainte de a acorda interviul din care am citat, afirma, la Strasbourg, c ă

"ungurii, deşi majoritari (20 la sută, în realitate - n.n.) în Ardeal, nu-şi pot exercita dreptul laautodeterminare!" (Acelaşi Tökés Lászlo, la scurt timp după interviul din "Baricada", maideclara, la München, următoarele: "Condiţiile din Ardeal sunt foarte asemănătoare cu cele dinCroaţia, putând genera, oricând, evoluţii similare").

Să mergem, însă, mai departe, f ăr ă a mai respecta neapărat ordinea cronologică:

"Am ar ătat că 17 state ale SUA au o populaţie mai puţin numeroasă decât cea amaghiarilor din Ardeal (!?? - respectiva populaţie fiind sub un milion şi jumătate - n.n.) şitotuşi fiecare din ele are una sau mai multe universităţi. ( ... ) Şi iată că maghiarimea dinArdeal, care reprezintă o parte importantă a populaţiei României (şapte la sută! - n.n.) nu aredreptul să-şi înfiinţeze o universitate!" (Dintr-un interviu acordat de către Tökés Lászlo

să ptămânalului "Orient Express" - nr. 106/ 1-7 martie 1995 - apărut sub titlul "Lupul şi mielulîn variantă atlanteză").



31

Fragmentul reprodus confirmă consecvenţa cu care Tökés deformează adevărul cu privire la numărul etnicilor maghiari din România şi la situaţia reală a acestora, de această dată cu ocazia unei vizite "de lucru" efectuată în Atlanta (SUA).

Să continuăm cu o scurtă declaraţie f ăcută postului maghiar Duna TV, în ziua de 14martie 1998, consecutiv decernării premiului Leopold Kunschak - înaltă distincţie (atribuită

pentru prima oar ă unui maghiar) înmânată episcopului Tökés de către Alois Mock, fostministru de Externe al Austriei (şi unul din cunoscuţii artizani ai destr ămării Iugoslaviei).

Iată declaraţia:

"Premiul primit readuce în actualitate «Momentul Timişoara» şi scoate de sub covor,unde a fost măturată, problema ungurilor din Ardeal".

Iată, aşadar, o subliniere cum nu se poate mai directă a legăturii dintre "Timişoara" şi problema ungurilor din Ardeal, f ăcută de însuşi "artificierul" declanşator!

Să trecem la o apreciere vis-a-vis de Kosovo, f ăcută de către preşedintele de onoare alUDMR la cel de al 6-lea Congres al Uniunii (15 mai 1999 - Miercurea Ciuc):

"Făr ă vărsare de sânge, maghiarii ( ... ) care tr ăiesc în Ardeal sunt supuşi unui procesde purificare etnică şi asimilare for ţată, asemănător celui îndurat de albanezii din Kosovo şi demaghiarii din Voivodina. ( ... ) După încetarea crizei din Kosovo ( ... ) ne vom confrunta cu onouă realitate politică şi ar fi păcat să nu profităm de această conjunctur ă: ar fi o crimă!"(Intelligence Digest - 21 mai 1999).

Fireşte, am putea continua la nesfâr şit cu "textele" şi cu "luările de poziţie" total"lipsite de iredentism" ale lui Tökés Lászlo - această victimă, inocentă a calomniatorilor români. Vom mai reproduce, pentru o completă edificare, o ultimă dovadă a "inocenţei"Sfinţiei Sale:

"Realitatea este că, departe de mult trâmbiţata «reconciliere istorică», statelesuccesoare (ale Imperiului Austro-Ungar - n.n.) îşi continuă politica de deznaţionalizare,veche de peste 75 de ani, încercând, prin asimilarea completă a minorităţii maghiare, să-şiDEFINITIVEZE (s.n.) stă pânirea asupra teritoriilor câştigate prin tratatele de pace de laParis". (Un fragment din discursul lui Tökés Lászlo rostit la "Reuniunea de la Debreţin" din27 iulie 1995 şi reprodus în nr. 5/1995 al publicaţiei Magyar Figyelö).

Iată, aşadar, viziunea preşedintelui de onoare al UDMR asupra caracterului provizoriua tot ceea ce s-a statuat la Trianon, restatuat la Paris (în 1947) şi confirmat, mai apoi, laHelsinki.

În lumina acestor "amintiri din viitor", a acestui "cazier" retroproiectat şi retroactiv,

mai poate cineva să creadă că Tökés Lászlo putea fi, în 16 decembrie, la Timişoara, altcevadecât un fel de echivalent de Vasile Roaită? (De ce Vasile Roaită? Pentru că, aşa cum s-aaflat, după decenii de glorificare, "eroul (şi martirul) clasei muncitoare" de la Griviţa a fost, înrealitate, un agent infiltrat al Siguranţei, împuşcat din greşeală. Drept care, a şi dispărut din

panteonul eroilor clasei muncitoare, ba a devenit, peste noapte, şi "Eforie Sud"). Doar atât că,nefiind în bătaia gloanţelor, mânuitorul "sirenei" de la Timişoara a supravieţuit şi a reuşit,singur, să-şi spulbere nimbul de erou. Poate că dacă împărtăşea soarta lui Vasile Roaită,"scânteia" "părintele" şi "simbolul" revoluţiei de la Timişoara r ămânea ca atare în memoria

posterităţii. Fireşte, dacă, pe parcursul anilor, vreo întâmplare nefericită nu-i dezvăluia, şi lui,apartenenţa reală. (Evident, nu ne referim la Securitate - unde pastorul practica doar un "jocsecund" - ci la "Államvédelmi Osztag"). Aşa însă, teamă ne e că Tökés Lászlo va r ămâne în

istorie doar ca un simplu "fitil", aprins din afar ă, dar care şi-a greşit ţinta, detonând o cu totulaltă "încărcătur ă" decât cea pentru care a fost proiectat. La urma urmei, poate că întreaga



32

evoluţie a pastorului din ultimii 12 ani, inclusiv cramponarea obsesivă de "modelul etnic", nueste altceva decât expresia unui sindrom de vinovăţie.

Oricum, vorba d-lui Romulus Vulpescu, "Sic transit gloria (i)mundi" !



33

Scenarii pre şi postdecembriste (XX)

Târgu Mureş - Martie 1990: Preliminarii (1)

Să ne reîntoarcem la spusele lui Gorbaciov: "Felicit conducerea provizorie a României

pentru performanţa de a fi reuşit să preîntâmpine r ăzboiul civil şi dezmembrarea ţării"! (Dintr-un interviu acordat TVR, consemnat de Felicia Meleşcanu) şi, vorba unui vechi slogan

publicitar, să reţinem trei cuvinte: conducere, r ăzboi, dezmembrare. Deci, putem deduce că pericolul r ăzboiului civil şi al dezmembr ării ţării a planat asupra României pe parcursulîntregii perioade cât aceasta a fost guvernată de o conducere provizorie, şi nu doar înDecembrie '89. Iar dacă punem cap la cap principalele evenimente care au marcat, în acestsens, primele cinci luni ale anului 1990, vom constata că cele de mai sus au o perfectă acoperire istorică: scenariul de care ne-am ocupat a continuat să opereze, cu ambelecomponente, dar, fireşte, folosind alte căi şi mijloace, adaptate la noul context, la noilecondiţii. Astfel, n-a fost lună care să nu fie marcată de o încercare de for ţă, cu viză destabilizatoare sau chiar susceptibilă de a induce un r ăzboi civil. Să ne amintim:

- 12 ianuarie, cu acţiunea "moarte pentru moarte" (vizându-i, după toate aparenţele, petoţi cei 4.500.000 de foşti "comunişti"), acţiune ce nu poate fi disociată de cel ce a rostitîntrebarea instigatoare: "Îl vreţi jos pe Iliescu"?

- 28 ianuarie: şefii partidelor istorice (mai puţin Radu Câmpeanu), sub presiuneastr ăzii, somează ultimativ conducerea provizorie să predea puterea;

- 18 februarie: atacarea şi devastarea sediului guvernului provizoriu, în cursul uneimanifestaţii stradale a partidelor istorice;

- 19-20 martie: evenimentele de la Târgu Mureş;

- aprilie - mai 1990: "Piaţa Universităţii", fenomen ce a perturbat nu numai circulaţia,ci şi ordinea publică, persistând şi după ce românii şi-au dat verdictul electoral şi generând,după întreaga logică a evenimentelor, şi tentativa de lovitur ă de tip legionar din 13 iunie 1990.

Am mai discutat despre toate acestea (mai puţin evenimentele din Târgu Mureş) pe parcursul primelor capitole, mergând însă prioritar pe contribuţia partidelor istorice, pe care n-o punem la îndoială nici acum, dar n-o putem disocia de implicarea unor for ţe, profesioniste,coborâte în arenă pe aceeaşi filier ă cu "teroriştii" din Decembrie '89. Fireşte, nu avem datelenecesare pentru a vorbi de o colaborare, probabil fiind vorba doar de un nefericit paralelism,de o contribuţie "oarbă" a partidelor istorice la continuarea, revăzută şi adaptată, a

principalului scenariu ce a operat în timpul revoluţiei.

Cât priveşte "modelul timişorean", "momentul Timişoara" (şi problema, "măturată subcovor", a ungurilor ardeleni) sau "marea ocazie ratată în 1990" - adică componenta "Ardealversus Vechiul Regat" - revoluţia de tip "central-european", înainte de a se fi transformat într-o"revoluţie paşnică" şi după ce a fost "deturnată" de către "modelul r ăsăritean", a maicunoscut o exacerbare notabilă, dar, din păcate pentru protagoniştii ei, nu suficient de amplă şide convingătoare pentru a determina scontata şi mult râvnita intervenţie str ăină. Să nereamintim declaraţia juristei "austro-ungare" - d-na Eva Maria Bárki - pe care am reprodus-o

par ţial în capitolul al XIV-lea şi să o completăm cu un ultim paragraf:

"Dacă după (deci, după! - n. n.) evenimentele de la Târgu Mureş maghiarii din Ardealar fi cerut autonomia, ei ar fi putut-o obţine, Europa ar fi obligat România să vină la masatratativelor, aşa cum o face acum cu sârbii, în legătur ă cu Kosovo" .

. Să trecem peste toate deosebirile, deloc neglijabile, dintre Kosovo şi Ardeal, să lăsăm



34

de-o parte şi ceea ce a urmat după "masa tratativelor" şi să reţinem, deocamdată, doar atât:"pogromul antimaghiar" era strict necesar pentru a convinge Europa să intervină în ajutorul"pogromizaţilor"!

Fireşte, Europa n-a intervenit şi "marea şansă a fost irosită", pentru că ungurii ardelenis-au dovedit a nu avea vâna albanezilor şi, pe de altă parte, noi, românii, am vădit mai multă circumspecţie şi înţelepciune decât sârbii, nemaivorbind de toleranţă. Ca atare, "pogromul"(vom reveni) s-a dezumflat mult prea devreme, neaducând, în ciuda mediatizării insistente şir ăstălmăcite, roadele scontate. De altfel, în ultima sa scrisoare către "căuzaşi", d-na Bárki

precizează: "Singura deosebire dintre albanezii din Kosovo şi ungurii din Ardeal este faptul că aceştia din urmă nu ştiu să-şi cear ă drepturile cu arma în mână"!

Asta este situaţia. Înainte, însă, de a intra în amănunte va trebui să abordăm preliminariile, va trebui să trecem în revistă tot ceea ce s-a întâmplat în Ardeal, cu precădereîn secuime, în intervalul scurs de la revoluţia timişoreană şi până la declanşarea evenimentelor din martie de la Târgu Mureş. Făr ă a expune aceste preliminarii nu vom putea judeca, corect,reacţia românească, atâta cât a fost ea, la o diversiune abjectă, la o provocare menită să

permită rejucarea căr ţii pierdute în Decembrie '89, de această dată mergând pe varianta etnică, pe varianta conflictului interetnic major şi ireconciliabil, determinat - cum altfel? - de"şovinismul şi agresivitatea sălbatecă a românilor". Dar despre toate acestea în capitolulurmător.



35

Scenarii pre şi postdecembriste (XXI)

Târgu Mureş - Martie 1990: Preliminarii (II)

Am afirmat, în capitolul precedent, că "pogromul antimaghiar" din martie 1990 de la

Târgu Mureş a reprezentat o dublă diversiune, menită să reactualizeze, oarecum condiţiile -nefructificate - din Decembrie '89 şi, pe de altă parte, să mute încărcătura evenimentelor de lasocial-politic la etno-politic, Cu alte cuvinte, dacă în Decembrie '89 a fost vorba de o reacţiegenerală la genocidul practicat de către regimul totalitar, în martie s-a încercat regizarea unuiconflict interetnic regional, tributar, de această dată, pretinsului etnocid la care ar fi fostsupusă minoritatea maghiar ă, "etnocid" ce nu mai ţinea de defunctul regim, ci de "şovinismul"şi "sălbăticia" din totdeauna a românilor.

Cât priveşte coordonatele tactice, s-a practicat tot o dublă diversiune: conflictul, caatare, urma să fie declanşat, efectiv, de către români, iar mediatizarea lui trebuia să-i prezinteca şi victime, indiferent de realitatea din teren, pe minoritarii maghiari. (Vezi, în acest sens,

cazul emblematic al lui Mihăilă Cofariu!)Cum s-a procedat? Pentru a r ăspunde la această întrebare va trebui, după cum am mai

afirmat-o, să începem cu preliminariile propriu-zise şi, într-o anumită măsur ă, cu preliminariile preliminariilor.

Să pornim de la "şovinismul şi sălbăticia" românilor.

Am putea invoca întreaga noastr ă istorie pentru a ilustra falsitatea problemei.Şovinismul nostru, dacă şi cât a fost acesta, a fost excluziv de reacţie. Cât priveşte sălbăticia,cei ce ne acuză nu-şi văd bârna din propriul ochi. Este suficient să punem în balanţă faptele ceau marcat, de pildă, "eliberarea" Ardealului de Nord de către trupele maghiare, în 1940, şieliberarea acestuia de către cele româneşti, în 1944, pentru a ilustra, cu dovezi cutremur ătoare,de partea cui se află, ca dat primar, amintita sălbăticie. De altfel, am putea raporta şişovinismul şi agresivitatea celor două păr ţi la o situaţie definitorie, oferită de ipostaza dehibrid, de corcitur ă, şi aici ne-am permite să reproducem declaraţia cuiva care a beneficiat, şiîn anii de ocupaţie maghiar ă, de respectiva ipostază: "N-am fost niciodată scuipat sau bătut deromâni pentru că mama mea era unguroaică, în schimb am fost scuipat şi bătut de către unguri

pentru că tatăl meu era român"! ("Naţiunea" - nr. 38/1991). Oare ce s-ar mai putea adăuga?

Să mergem, totuşi, mai departe, pentru că deosebirea dintre agresivitate şi sălbăticie nueste doar de nuanţă şi să ne folosim tot de o mărturie a autorului din care am mai citat:

"Principala ameninţare care urma după bine-cunoscutul "büdös oláh" (valah împuţit)era, de regulă, "kiszedem a szemedet"! (îţi scot ochii!)". Ceea ce, trebuie să recunoaştem,

probează o "oareşcare" sălbăticie, mai cu seamă atunci când ameninţarea este şi pusă în practică. (N-a fost cazul, la relatarea în speţă, victima respectivă fiind, la acea vreme, elev deşcoală primar ă, la fel ca şi agresorii). Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în secuime, în primelezile ale revoluţiei. Ba, am putea chiar spune că revoluţia din decembrie '89 a început, pe"pământ secuiesc", cu scoaterea câtorva perechi de ochi. (Vom reveni).

De unde această afinitate oftalmică, cu viză enucleatoare, la cei ce ne acuză, pe noi, desălbăticie şi ferocitate? Se pare că fenomenul are r ădăcini adânci în istorie, ce se pierd,undeva, în (pre)istoria zonei Ural-Altai. Cert este că pe vremea primului rege catolic alUngariei (Ştefan I-ul) sanctificat la scurt timp după moarte - afinitatea cu pricina nu numai că era încă la ordinea zilei şi se finaliza în cadru oficial, dar era socotită atât de firească încât nu

putea constitui nici măcar o piedică în calea beatificării cuiva. Pentru că iată ce se poate citi în prestigiosul lexicon maghiar "Révai Nagy Lexikona" (vol, X, pag. 676, ediţia 1914): "Ştefan



36

cel Sfânt, murindu-i unicul fiu legitim, urma să-şi lase tronul, conform uzanţelor, celei maiapropiate rude pe linie bărbătească - vărul său Vászoly. Dar el l-a preferat şi impus pe fiulsurorii sale Orseolo Peter, iar urmaşului legitim şi susţinătorilor acestuia a pus să li se scoată ochii". Scurt şi cuprinzător! Şi perfect edificator!

Fireşte, nu vrem să acredităm ideea că în o mie de ani nu s-ar fi schimbat nimic, doar atât că, undeva, în codul genetic respectiv există o fracţiune de ADN care, în condiţii speciale,se reactivează de la o zi la alta. Şi exemple ar fi nenumărate în secolul ce s-a încheiat decurând.

Desigur, nu ne-am propus să vorbim, nici măcar în replică, despre subiectul cu pricina,doar atât că pentru a înţelege preliminariile evenimentelor de la Târgu Mureş (sau chiar unelescene ale acestora) respectivul subiect era de neevitat. Un lucru este sigur: dacă îninstrumentarea, dirijarea şi explozia acestor evenimente a fost vorba, pe lângă calcul rece şicinic şi de şovinism şi sălbăticie, acestea s-au manifestat aproape exclusiv în tabăra maghiar ă,

pe un fond quasi genetic, superpozabil patologiei ereditare, în care dacă nu se transmiteneapărat boala, se transmite, cu siguranţă, predispoziţia de a o face.

Cât priveşte partea română, repetăm, nu poate intra în discuţie decât un comportamentde reacţie şi nicidecum unul funciar, intoleranţa - de orice natur ă - şi agresivitatea fiinddeparte de a-i caracteriza, structural, pe români.

De altfel, întreaga desf ăşurare a evenimentelor, de la Zetea şi Dealu şi până lacăsă pirea lui Cofariu, vine să confirme realitatea celor de mai sus. Dar despre toate acestea Încapitolele următoare.



37

Scenarii pre şi postdecembriste (XXII)

Târgu Mureş - Martie 1990: Preliminarii (III)

Desigur, cititorii vor fi aşteptând, cu justificat interes, promisul (şi, aparent, îndelung

amânatul) "film" al evenimentelor post-decembriste menite a instrumenta "marea şansă",irosită în 1990. Ne cerem scuze, dar, fiind vorba de o "peliculă de filmotecă", simpla ei

prezentare, simpla derulare a secvenţelor, mai ales la o distanţă de peste zece ani, nu ni se pare suficientă şi nici îndeajuns de concludentă. Cu atât mai mult, cu cât, pe de o parte, o serieîntreagă de "clişee" s-au fixat deja în mentalul colectiv ca rezultat al unei manipulări abilconduse şi, pe de altă parte, multe secvenţe, ba chiar însuşi temeiul sau finalitatea întregiiacţiuni au fost, pe parcurs, reinterpretate, fireşte, tot distorsionat şi tendenţios. Drept care,ceea ce s-a spus şi s-a scris pe marginea acestor evenimente, de-a lungul anilor, ni se pare, demulte ori, la fel sau chiar mai important decât înseşi faptele cu pricina. Ca atare, cu riscul de ane repeta, vom persevera în a prezenta tot ceea ce consider ăm a fi concludent şi edificator în(şi în legătur ă cu) respectiva exegeză. Pentru o imagine de ansamblu, vom recapitula câtevarepere:

- în 1988, politologul Molnár Gusztáv este expulzat din România pentru activitatea sasubversivă din cercul "Limes" (al cărui fondator era), activitate ce pregătea un grup deintelectuali maghiari pentru "sfidările perioadei post-comuniste";

- în iulie 1989, la Budapesta, are loc o consf ătuire ce vizează viitorul statut alArdealului, la care participă, printre alţii, Dinu Zamfirescu (reprezentantul "Clubului Liberal"de la Paris), Ariadna Combes (fiica disidentei Doina Cornea), reprezentantul "Casei Regale"de la Versoix etc., consf ătuire care, prin "Declaraţia de la Budapesta", îşi exprimă acordulasupra faptului că "Ardealul este o zonă de complementaritate, ceea ce impune autonomizareaacestuia" (De menţionat că Molnár Gusztáv este unul dintre semnatarii "Declaraţiei" şi, după informaţiile pe care le deţinem, initiatorul consf ătuirii),

- acelaşi Molnár Gusztáv este autorul "Declaraţiei de la Cluj" ("Important este că eusunt iniţiatorul şi autorul Declaraţiei de la Cluj ... " - "Romániai Magyar Szó" din 28 iulie1999), în care, la 10 ani de la precedenta, se cere tot autonomia Ardealului;

- la simpozionul timişorean "Anno Mirabilis" - ediţia 1999 - acelaşi Molnár Gusztávsusţine că, în Decembrie '89, "modelul timişorean" (central-european) a fost deturnat de cel"r ăsăritean", motiv pentru care Ardealul îşi continuă revoluţia, sub o formă paşnică, pentru adobândi o "identitate proprie" (RMSz nr. 3285/30 decembrie 1999: "Revoluţia paşnică aBanatului şi Ardealului");

- la primul Congres Naţional al UDMR (iunie 1990) Szöcs Géza (omul numărul doi al partidului, la acea vreme) declara: "Târgu Mureşul (evenimentele din martie 1990 - n.n.) nueste o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfâr şit, ci un început";

- în 14 octombrie 1990, Sütö András, aflat la Viena, în biserica evanghelică de pestrada Linden, îşi începe discursul cu cuvintele: "Mă adresez d-voastr ă între două pogromuri,

pentru că la Târgu Mureş se prefigurează deja şi cel de al doilea" (Discurs publicat în revista"A hét" – nr. 44/ 1 noiembrie 1990, sub titlul "A kék báIna");

- acelaşi Sütö András, cu patru ani mai târziu (19 martie 1994), declar ă, la Duna TV,următoarele: "După Decembrie '89 toată puterea a r ămas în mâinile nomenclaturii comuniste,singura opoziţie democratică fiind reprezentată de către unguri. Pentru a ne intimida, pentru a

ne servi o lecţie, Puterea provizorie a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990.După care, f ăcându-ne r ăspunzători pe noi de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice



38

de la Târgu Mureş ca pretext pentru înfiinţarea SRI"; (De parcă era nevoie de un pretext pentru aşa ceva, de parcă servicii naţionale de informaţii ar exista doar în ţări comuniste sauneocomuniste !!?)

- Kocsis István, în numărul din iunie 1999 al revistei Nyugati Magyarság, afirmă următoarele: "Psihoza maghiar ă a Trianonului trebuie înfrântă de noi, maghiarii. O putemînfrânge cu ajutorul Sfintei Coroane. ( ... ) Cei mai buni exponenţi ai politicii maghiare dedupă Trianon au încercat să-şi elibereze naţiunea de psihoza Trianonului, prin reinstaurareacontinuităţii de drept. ( ... ) Continuitatea de drept, întreruptă în 1944, putea fi restabilită, cudeplin succes, în 1990".

Şi, în fine, declaraţia d-nei Eva Maria Bárki din octombrie 1998 (pe care am maireprodus-o în capitolul XX), poate cea mai concludentă dintre toate: "Dacă DUPĂ (s.n.)evenimentele de la Târgu Mureş maghiarimea din Ardeal ar fi cerut autonomia, ea ar fi putut-o obţine, Europa ar fi obligat România să vină la masa tratativelor, aşa cum o face acum cusârbii, în legătur ă cu Kosovo".

Lăsând faptele de-o parte, simpla punere cap la cap a celor citate ne dau cheia întregiidesf ăşur ări: "sfidările postcomuniste" se refereau la ocazia de a da o "nouă identitate"Ardealului, profitând de revoluţia ("central-europeană") de la Timişoara (în a cărei

proclamaţie figura autonomia regională); "modelul occidental" fiind deturnat de către cel"r ăsăritean", se trece la varianta etnică, regizându-se un "pogrom antimaghiar" menit adetermina o intervenţie occidentală de tipul celei din Iugoslavia, cu perspectiva de a treceArdealul sub protectoratul "Sfintei Coroane" (habsburgice, fireşte); eşuând şi această tentativă, se revine la "modelul regional", la "revoluţia paşnică" a Ardealului ("şovinismul" şi"sălbăticia" Românilor fiind înlocuite cu "balcanismul" şi "hipercentralismul" Bucureştilor şicu "parazitarea" Ardealului de către Vechiul Regat), "revoluţie" menită a recupera, prinrealizarea unei majorităţi regionale capabile să impună autodeterminarea, "marea şansă"

irosită în 1990.Au mai trecut câţiva ani; s-a schimbat ceva? S-ar părea că nu, judecând după nişte

relativ apropiate experienţe personale ale (vorba d-lui C.T. Popescu) sussemnatului. În dublacalitate de consilier municipal şi, totodată, translator, am participat, într-un oraş din Ungariacu care avem relaţii de înfr ăţire, la sărbătorirea-comemorarea împlinirii a 54 de ani de ladeclanşarea revoluţiei maghiare din '56 (23 octombrie 1956). Ocazie cu care, beneficiind şi deatu-ul calităţii de tălmaci (ceea ce presupune, fireşte, şi "pagube colaterale" - pentru tabăraopusă, evident), am putut reţine nişte elemente, de provenienţă oficială sau nu, deosebit deinteresante şi instructive, Desigur, acestea sunt numeroase şi diverse, dar, pentru a r ămâne lasubiectul în discuţie mă voi rezuma doar la "Sfânta Coroană" a d-lui Kocsis şi la "modelulregional" al dlui Molnár.

Cine era invitatul de onoare la respectiva sărbătoare?

Nimeni altul, decât Georg von Habsburg, fiul (de bătrâneţe) al lui Otto von Habsburg,un tânăr ce nu părea să fi depăşit vârsta de 30 de ani. Acest Habsburg György - aşa cum figuraînscris în programul oficial - este un "nagykövet" (ceea ce, tradus mot-a-mot, înseamnă mareambasador) al Ungariei, probabil un ambasador itinerant (ca şi Mihai de Hohenzollern, în

perioada "premadridiană"), sau "at large", în genul lui Adrian Costea, şi a fost curtat de către primarul urbei timp de aproape un an pentru a accepta respectiva participare. De altfel, cât deimportantă şi preţioasă a fost participarea şi, mai ales, persoana cu pricina rezultă şi din faptulcă MTV - postul naţional maghiar de televiziune - a transmis, în aceeaşi zi, la jurnalul desear ă, pe programul 1, un reportaj care surprindea exact alocuţiunea rostită de Georg vonHabsburg la inaugurarea monumentului închinat evenimentelor din 1956, dezvelit în urbearespectivă, de către augustul personaj. Mai trebuie să precizăm că localitatea cu pricina are



39

vreo 20.000 de locuitori, iar în telejurnalul respectiv s-au transmis, în rest, doar secven ţefestive din Budapesta!

De unde această, adulaţie, dacă nu de la speranţele investite în "Sfânta Coroană",invocată şi de către d-l Kocsis? Sau, în replică, de ce vorbeşte curent Georg von Habsburglimba maghiar ă?

Vor spune unii că şi noi avem monarhiştii noştri sau mă vor trimite la analogia pe caretocmai am f ăcut-o cu Mihai de Hohenzollern. Dar aici este vorba de dinastia Habsburgilor, de"kaiserlich und königlich", de "principiul supranaţional" (vezi citatul din "Magyar Nemzet",reprodus în "Istoria în citate"), de umbrela chezaro-cr ăiască şi nu de vreun descendentarpadian! De altfel, pentru a împr ăştia orice dubii, mai adaug că la nedumerirea mea mi s-ar ăspuns că ei (ungurii) îl consider ă pe Habsburg György, nici mai mult - nici mai puţin, decâtregentul Ungariei!!!

Cât priveşte "regionalismul", m-a frapat insistenţa cu care, nu în discuţiile oficiale, ciîn cele particulare - la un pahar de vorbă, cum ar veni - ni se relata despre o discriminare,

patronată de la Budapesta, care s-ar face între Ungaria de dincolo de Dunăre (aşa numitul"Dunántul") şi cea de dincoace, în favoarea celei dintâi. M-a frapat şi m-a nedumerit, pentrucă cunosc relativ bine Ungaria şi în afara faptului că partea apuseană a fost avantajată, încă din anii '80, în ceea ce priveşte relaţiile şi tranzacţiile cu Occidentul (din motive pur geografice), n-am observat diferenţe notabile şi, pe de altă parte, faţă de acum cinci ani (cândam mai vizitat oraşul în discuţie) s-au f ăcut investiţii importante iar roadele acestora pot firemarcate la tot pasul. Neavând altă explicaţie, trebuie să presupun, oricât ar părea deneverosimil unora, că revolta respectivilor împotriva Capitalei, care redistribuie în mod

părtinitor bugetul, favorizând partea de apus (unde e situată şi Budapesta) în detrimentul celeide r ăsărit şi pledoaria implicită pentru "devoluţie" nu reprezentau altceva decât o acţiune de

persuasiune, care să vină în întâmpinarea presupusului nostru regionalism şi să ne stimuleze şi

motiveze în plus în (presupusa) noastr ă luptă de emancipare de sub tutela-că puşe aBucureştilor şi Vechiului Regat. (Vezi Sabin Gherman: "M-am săturat de România!")

Iar ăşi, vor spune unii că am manifestări obsesivo-fobice. Doamne, bine-ar fi să fie aşa.Bine-ar fi ca amintitul cult pentru numitul György să fie un moft elitist, bine-ar fi ca"transilvanismul" să fie o gogoriţă de speriat copiii, bine-ar fi ...

Din păcate, lucrurile nu stau aşa, iar atunci când scepticii se vor fi lămurit, teamă ne ecă va fi prea târziu.



40

Scenarii pre şi postdecembriste (XXIII)

Târgu Mureş - Martie 1990: Preliminarii (IV)

Aminteam, într-un capitol anterior, că Revoluţia din decembrie '89 a debutat, în

secuime, cu câteva intervenţii "chirurgicale" cu viză oftalmică, omiţând să precizăm că acestea au fost asociate şi cu alte manopere "rituale", cum ar fi, de pildă, diverse "asezonări"ale "trofeelor" cu incluziuni endobucale sau plasate în alte cavităţi naturale (evidate în

prealabil).

Fireşte, contextul de abordare era cel al sălbăticiei şi venea în replică Ia nişte acuze cene vizau pe noi, românii. Am dezvoltat puţin subiectul, la acea vreme, pentru a-i dezvăluiapartenenţa reală şi r ădăcinile istorice. Am vrea să mai adăugăm doar atât că respectiva"afinitate oftalmică" poate fi remarcată, în secuime, chiar şi în cimitire (în cele româneşti,evident). Astfel, în cimitirul din Odorheiu Secuiesc nu există cruce de român care să nu fi fost

profanată în acest sens. (Ne referim, fireşte, Ia monumentele funerare pe care urmaşii au avutnefericita inspiraţie de a imortaliza imaginea decedatului).

A sosit, însă, momentul să plasăm amintita "afinitate", materializată de această dată înlumea viilor, în cadrul evenimenţial cu pricina. Cităm din Raportul Comisiei ParlamentuluiRomâniei despre "Fenomenul Harghita-Covasna" (capitolul II):

"În zilele Revoluţiei din decembrie 1989 şi după aceea, în judeţele Harghita şiCovasna, cu populaţie majoritar secuiască şi maghiar ă, au avut loc o serie de evenimente careau generat stări conflictuale, atmosfer ă de nesiguranţă pentru populaţia românească dinaceastă zonă. Trebuie subliniat faptul că în această parte a ţării reacţia organelor care apărauvechiul sistem politic - Miliţia şi Securitatea - a fost totalmente pasivă, până la ora actuală nedescoperindu-se nici măcar un caz în care să se folosească armele de foc împotriva

populaţiei. ( ... ) De fapt, organele de miliţie şi securitate au primit ordine clare în sensul de anu folosi armamentul din dotare împotriva populaţiei. Acesta a fost închis în locuri specialamenajate sau predat unităţilor militare pentru a fi în siguranţă".

Deci, în secuime n-a fost nici urmă de represiune şi, de altfel, nici manifestărirevoluţionare propriu-zise care să o poată motiva. Ca atare, cele întâmplate atunci şi acolo(după fuga dictatorului!), chipurile în numele revoluţiei, nu au nici o justificare obiectivă încontextul dat. Să revenim, însă, la sursa din care am citat:

"Acţiunile s-au declanşat în urma apelurilor unor persoane neidentificate care, prinstaţii de amplificare, în centrele urbane au îndemnat populaţia la săvâr şirea unor acte devandalism, f ăr ă să aibă nici o acoperire revoluţionar ă. De exemplu, în Miercurea Ciuc, la

puţin timp după adunarea populaţiei în piaţă, de la o staţie de amplificare s-au f ăcut apelurirepetate în sensul de a merge în masă la sediul Securităţii. Ceea ce a urmat, nu a mai avut nicio legătur ă cu evenimentele revoluţionare. În după amiaza zilei de 23 decembrie au fostdistruse 35 de posturi de miliţie din raza judeţului Harghita şi 3 în judeţul Covasna.Participanţii la aceste evenimente ( ... ) au devastat tot ce le-a ieşit în cale: staţii de radio,televizoare, telefoane, vestimentaţie, arhive, fişete cu diverse obiecte. În multe cazuri, după aceea, clădirilor li s-a dat foc ( ... ) La Odorhei, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Ciumani, Zetea,Că pălniţa, Secuieni, Br ădeşti etc, urmele acestor acţiuni s-au păstrat luni de zile. În cele două

judeţe, datorită actelor menţionate, s-au produs pagube de peste zece milioane de lei, autoriir ămânând nepedepsiţi. Din păcate, acţiunile devastatoare nu s-au oprit aici, participanţiiîncepând să se r ăfuiască cu cadrele de miliţie şi securitate, în marea lor majoritate români.

Astfel, în judeţele Harghita şi Covasna au fost omorâte şapte persoane. ( ... ) Crimele au fostcomise în mod bestial, fiind însoţite de tot felul de injurii la adresa românilor. Astfel, maiorul



41

Agache Aurel din Târgu Secuiesc a fost linşat efectiv de cei adunaţi, după aceea cadavrulfiind scuipat şi lovit în continuare de cei ce treceau prin zonă, în orbite i s-au pus o monedă şiemblema de la caschetă iar în gur ă un şobolan. În final s-a încercat să i se dea foc. ( ... )

În ziua de 22 XII 1989, în comuna Dealu, un grup de indivizi ( ... ) sosiţi din oraşul Sf.Gheorghe, au atacat postul de miliţie, l-au omorât pe plutonierul Cheuchişan Liviu Teofil înmod bestial, încercând să-l jupoaie ( ... ) şi să dea foc cadavrului. Această acţiune a avut loc în

prezenţa soţiei şi a celor doi copii. La această acţiune a asistat aproape toată populaţia dincomună, dar nimeni nu a intervenit să-l apere pe cel agresat. ( ... )

Aceste evenimente nu au nimic comun cu Revoluţia din decembrie, constituind fapte penale grave, pedepsite în orice stat de drept.

Iată cum sunt prezentate, în depoziţiile din faţa Comisiei parlamentare, câteva dinaceste asasinate ( ... ) Doamna Elena Agache, soţia maiorului Agache Aurel, este denaţionalitate secuiască, deci apartenenţa etnică, nu a putut influenţa depoziţia. Dânsamenţionează: «Soţul meu, Agache Aurel, a fost poliţist, maior, a fost omorât la TârguSecuiesc, într-un mod barbar şi când spun acest cuvânt, barbar, gândesc că este un cuvânt prea

blând, prea frumos pentru nişte oameni, care nu se pot numi oameni, după ce l-au ucis pesoţul meu, au, trecut şi la maltratarea corpului său neînsufleţit...»

Despre ce s-a întâmplat la Miliţia din Tg. Secuiesc, foarte clar ă este şi depoziţiamaiorului Eremia Gheorghe: «Acolo a început un adevărat măcel şi în special contra cadrelor româneşti. ( ... ) Doi subofiţeri de naţionalitate maghiar ă, când au ieşit în faţa Miliţiei, au

pronunţat cuvintele: - Eu sunt maghiar! (în limba maghiar ă, ) şi nu au fost bătuţi. Însă,celelalte cadre au fost bătute în ultimul hal. Treaba a culminat cu omorârea bestială amaiorului Agache Aurel, tatăl a cinci copii. Nu i-au permis familiei timp de două zile ca să fieridicat corpul de acolo. I-au pus un şobolan în gur ă, a stat dezbr ăcat acolo două zile ... »

Despre faptele petrecute în timpul asaltului împotriva Miliţiei din Odorheiu Secuiesc,se relatează, între altele: «Când a ieşit din sediu colonelul Coman, din mulţime s-a strigat: -Uite-l pe şefu ! Şi atunci cineva i-a dat în cap cu o rangă de fier ( ... ) i-a spart capul şi a căzut

jos. În momentul acesta a fost călcat în picioare ( ... ) nu cu pumnii au dat, ci cu picioarele ( ...) au vrut să-l agaţe, deci să-l înfigă în gardul spitalului, care era cu ţepi, şi nu au reuşit. Şi l-auaruncat în curtea spitalului. ( ... ) Era practic mort. A avut totul rupt în el. La gât era tăiat.

După cum am auzit pe cei care comentau întâmplarea, o femeie i-a tăiat gâtul. ( ... )

În afar ă de aceste cazuri grave, 104 ofiţeri şi subofiţeri de miliţie şi securitate au fostmaltrataţi suferind traumatisme corporale, comoţii cerebrale, fracturi multiple. ( ... ) Dinsediile posturilor de miliţie distruse au fost sustrase 468 de arme şi 17.832 cartuşe ... "

Iată, aşadar, filmul evenimentelor "revoluţionare" din secuime, mai precis primelesecvenţe ale acestuia. Am exagerat oare atunci când am vorbit de sălbăticie? Sau, dimpotrivă,ar fi trebuit să vorbim, mai degrabă, de bestialitate? Cât priveşte rostul şi finalitatea crimelor abominabile relatate - pentru că, oricât ar părea de monstruos, acestea au existat - înainte de ane pronunţa, să mai reproducem un pasaj din acelaşi Raport:

"Peste câteva luni, în iunie 1990, folosindu-se de atmosfera creată în Bucureşti, înlegătur ă cu evenimentele din 13-15 iunie 1990, o mulţime adunată în faţa sediului central alPoliţiei din Miercurea Ciuc va distruge o parte din clădire, atacând-o cu sticle incendiare,

pietre, cărbuni. ( ... )

Cu această ocazie s-au strigat mai multe lozinci, din care enumer ăm: «Acum trebuie să

luptăm pentru ce ne-am propus», «Iliescu nu uita, Ardealul nu-i ţara ta», «Români împuţiţi, plecaţi din Miercurea Ciuc», «Afar ă cu românii de aici»; «Să radem această instituţie



42

românească de pe faţa pământului». "

Încep să se limpezească lucrurile? Fireşte, cei ce nu cunosc îndeajuns problema se vor gândi doar la epurare etnică şi enclavizare. Desigur, a existat (şi mai există) şi acest aspect.Dar acesta este doar planul minimal. Cel maximal prevedea declanşarea "pogromuluiantimaghiar" (ratat, par ţial, în martie la Târgu Mureş), în speţă "endemizarea" acestuia. (Vezidiscursul lui Sütö András, ţinut "între două pogromuri"). Dar, să nu anticipăm, şi să aşteptămşi restul "preliminariilor" promise.



43

Scenarii pre şi postdecembriste (XXIV)

Târgu Mureş - Martie 1990: "Raportul Harghita-Covasna"

Ce-a mai urmat după actele "revoluţionare" descrise în capitolul precedent?

Pentru a ne păstra în limita unor constatări oficiale să apelăm tot la aceeaşi sursă:Raportul Comisiei Parlamentului României. Fireşte, cele adunate în acest raport reprezintă unvolum considerabil, bazat pe un material faptic imens şi, ca atare, nu-l vom putea reproduceintegral. De altfel, raportul respectiva fost publicat la vremea respectivă (Editura Scripta,Bucureşti - 1991), şi poate fi regăsit în biblioteci, unde doritorii îl pot consulta. Noi ne vomrezuma doar la redarea concluziilor finale ale acestuia:

"În urma activităţii desf ăşurate de membrii Comisiei parlamentare instituite pentrustudierea cauzelor care au determinat fenomenul Harghita-Covasna, s-a adunat un vastmaterial documentar, pe baza căruia pot fi trase o serie de concluzii cu caracter general.

Imediat după declanşarea Revoluţiei din Decembrie 1989, în judeţele Harghita şiCovasna s-au înregistrat mai multe acţiuni cu caracter deschis antiromânesc.

În cadrul unor adunări, la care au participat zeci de mii de oameni, s-au strigat lozincicu caracter naţionalist-şovin şi iredentist.

Au fost distruse par ţial sau total 38 de posturi de poliţie, deşi reacţia organelor deordine a fost pasivă şi s-a declarat în mod deschis că acestea sunt de partea revoluţiei, Peste200 de domicilii ale miliţienilor au fost distruse, bunurile materiale de care dispuneau aceştiafiind distruse sau furate. Acţiunile violente au dus la omorârea în mod bestial a şapte

persoane. ( ... )

Revoluţia a fost interpretată într-o manier ă total antiromânească, considerându-se că asosit momentul să se revină la vechea Regiune Autonomă Maghiar ă, instituită, după cum seştie, la ordinul lui Stalin.

În primele zile după revoluţie în majoritatea localităţilor din cele două judeţe a fostarborat steagul statului ungar, steagurile româneşti fiind distruse sau călcate în picioare.

S-a cântat cu diverse prilejuri, în mod provocator, "Imnul Secuiesc", Imnul Ungariei, omare parte din secui şi maghiari manifestând pentru alipirea Ardealului la Ungaria. Româniiau fost etichetaţi cu tot felul de epitete jignitoare - români împuţiţi, ţigani etc. - cerându-li-sesă păr ăsească întru-n timp cât mai scurt zona deoarece «acolo nu este ţara lor».

Au fost devastate şi profanate biserici ortodoxe şi monumente cu semnificaţii istorice,

acestea reprezentând acte de vandalism cu caracter antiromânesc. Acelaşi caracter antiromânesc, naţionalist-şovin şi iredentist l-au avut lozincile strigate la marile manifestaţiistradale: «Moarte valahilor», «Horthy, Horthy», «Tr ăiască Ungaria», «Ardealul la Ungaria»,«Acum ori niciodată».

Manifestările de amploare din martie 1990 - prilejuite de sărbătorirea începutuluiRevoluţiei burghezo-democratice de la 1848 - au fost însoţite de arborarea în toate instituţiile,în parcuri şi pe monumente a drapelelor apar ţinând statului ungar, Participanţii secui şimaghiari purtau cocarde, eşarfe şi steguleţe în culorile roşu, alb şi verde, confecţionate înîntreprinderile de stat din zonă. ( ... )

În domeniul învăţământului a avut loc un amplu proces de separare, crescând mult cel

în limba minorităţii maghiare, în urma căruia sute de profesori români au r ămas f ăr ă posturi şiau fost siliţi în miezul iernii să-şi păr ăsească domiciliile în căutarea unui loc de muncă.



44

Lozinca uzitată de colegii lor secui şi maghiari a fost «Aici şi acum». S-a instituit în modfor ţat şi f ăr ă nici o acoperire legală o separare a şcolilor maghiare de cele româneşti, acesteadin urmă mult diminuate ca număr de clase şi elevi, trebuind să-şi desf ăşoare activitatea încondiţii improprii. Mulţi dintre elevii români r ămaşi în zonă au fost puşi în situaţia de a alegeîntre a învăţa în şcolile cu limba de predare maghiar ă sau de a păr ăsi judeţele respective.( ... )

Se poate uşor remarca realizarea unui proces în mai multe etape: 1. alungarea profesorilor, 2. păr ăsirea for ţată a şcolilor de către elevii români şi, în final, 3. maghiarizarea puternică a zonelor respective. Acest proces ar fi trebuit să ducă la realizarea unei enclavemaghiare, ca un prim pas către o separare teritorială.

Şi la nivel de primării, prefecturi, unităţi social-economice şi instituţii, artă-cultur ă, în presă, justiţie, sănătate, în posturile cheie au fost numiţi tot secui şi maghiari. Sub mascaepur ării fostei nomenclaturi comuniste, au fost îndepărtaţi din funcţiile de conducere toţiromânii, f ăr ă a se mai face vreo distincţie de la caz la caz. S-a f ăcut în acest sens o intensă

propagandă ( ... ) prin care se încerca să se demonstreze că în regimul comunist secuii şimaghiarii nu au avut funcţii de conducere, ceea ce nu corespunde adevărului. Din

documentaţia Comisiei rezultă că şi în anii trecuţi secuii şi maghiarii au fost majoritari înocuparea unor funcţii de conducere la diverse nivele.

Mulţi români, ingineri, tehnicieni, muncitori, au fost alungaţi de la locurile de muncă sub pretextul că sunt «vătraşi», «fascişti» sau «legionari».

S-a încercat la nivelul celor două judeţe o sincronizare din punct de vedere economic -cu modelul maghiar, având loc foarte multe vizite şi schimburi de experienţă cu participareaunor specialişti din Ungaria.

S-au constituit organizaţii obşteşti şi de tineret după modelul şi chiar cu participareungar ă, acestea încercând să înlăture prin activitatea lor orice urmă de element românesc.

În multe magazine, farmacii, locuri de deservire publică românii nu au fost serviţideoarece se adresau în limba română. ( ... )

În diferite localităţi au fost întocmite liste cu numele unor români, ce au fost afişate înlocuri publice, aceştia fiind ameninţaţi cu tot felul de represalii în cazul în care nu vor pleca.

S-a organizat o vastă acţiune de înlocuire a numelor de instituţii, str ăzi şi unităţi deînvăţământ, aspectul localităţilor din punct de vedere toponimic schimbându-se aproape pestenoapte.

În scurt timp în toate localităţile unde secuii şi maghiarii erau majoritari - inscripţiileromâneşti, chiar şi cele de pe bornele de kilometraj, au fost înlocuite cu altele scrise numai înlimba maghiar ă.

Din păcate, punerea în aplicare a acestor măsuri a fost însoţită de o mare zarvă diplomatică întreprinsă de oficialităţi ale Ungariei şi ale diasporei maghiare, care au culminatcu apelul adresat de preşedintele interimar Mátyás Szürös, la 15 martie 1990, maghiarilor dinRomânia, prin intermediul presei, cerându-le să-şi intensifice activitatea, să se organizeze

potrivit ideii că Transilvania ar fi «pământ str ămoşesc maghiar». Comisia a constatat că acesteinstigări au provocat violenţe împotriva populaţiei româneşti soldate cu infracţiuni grave, cacele împotriva vieţii şi integrităţii corporale, împotriva avutului public şi particular, împotrivasiguranţei naţionale. ( ... )

În toată perioada care a urmat revoluţiei, pe raza celor două judeţe au avut loc mai

multe acţiuni cu caracter extremist şi şovinist prin care românii au fost jigniţi, umiliţi,maltrataţi. Pe trenurile de călători asemenea acte au dus la r ănirea mai multor români - atac aţi



45

de grupuri de secui şi maghiari ..

La accentuarea stărilor conflictuale în diverse localităţi a contribuit şi afluenţa masivă a cetăţenilor maghiari, veniţi din Ungaria cu prilejul unor momente aniversare, care ( ... ) auarborat însemnele maghiare ( ... ).

Se poate vorbi f ăr ă nici o exagerare de un adevărat exod al românilor din cele două judeţe, în urma evenimentelor care au avut loc păr ăsind zona aproximativ patru mii decetăţeni de naţionalitate română".

Presa maghiar ă ( ... ) a menţinut permanent o stare de încordare între secui şi maghiari, pe de o parte, şi români, pe de altă parte, prin publicarea unor articole jignitoare la adresaromânilor şi a statului român.

S-au desf ăşurat ample acţiuni de dezinformare a organelor centrale şi opiniei publicede către UDMR şi alte grupuri sau organizaţii apar ţinând secuilor şi maghiarilor, spunându-secă plecarea românilor din Harghita şi Covasna este o falsă problemă iniţiată de foştii securişti.

Neizbucnirea unor conflicte interetnice de amploare s-a datorat faptului că românii nuau reacţionat la jignirile şi umilirile la care au fost supuşi, singura soluţie viabilă pe care augăsit-o fiind plecarea. ( ... )

La tensionarea situaţiei ( ... ) un rol important l-au avut factorii externi: s-au introdusîn ţar ă manuale şcolare şi căr ţi cu caracter calomniator la adresa suveranităţii şi unităţiistatului român, s-au constituit în Ungaria foarte multe organizaţii a căror activitate a foststrâns legată cu ceea ce s-a petrecut în Transilvania, s-au organizat mai multe «manifestăriculturale» cu caracter internaţional în care s-a pus în mod deschis problema revizuiriigraniţelor României, s-au emis idei false de genul «maghiarimea din România se află într-un

pericol de moarte» (L. Tökés), s-a publicat un vast material denigrator şi incitant.

În mod oficial nu a fost recunoscută nici o acţiune cu caracter extremist şovinistantiromânesc, totul ascunzându-se sub formula «acestea au fost urmările revoluţiei!» Lanivelul prefecturilor celor două judeţe nici nu s-au pus în discuţie în cadrul şedinţelor fenomenele grave cu caracter antiromânesc care aveau loc, raportându-se permanent laBucureşti că totul este în ordine şi liniştea domneşte peste tot. ( ... )"

În condiţiile date, în care, pe plan local, elementul românesc era terorizat şi lipsit deorice posibilitate de ripostă şi, pe de altă parte, de sus nu venea (şi nici nu avea cum să vină)nici un ajutor, numai o minte bolnavă îşi poate imagina posibilitatea apariţiei unui pogromantimaghiar. Dar, pentru că acesta, ca şi în anii 1945-1946, era strict necesar pentru adetermina o "captatio benevolentiae" la nivelul opiniei publice internaţionale şi la cel alforurilor internaţionale de decizie, "pogromul" cu pricina trebuia regizat, parte prin diversiuni

abile, parte prin mediatizare r ăstălmăcită. Fireşte, f ă ptaşii au mizat iniţial, nu pe reacţialocalnicilor (români), ci pe cea a Statului Român, a organelor menite a-i apăra ordinea,siguranţa şi integritatea teritorială. Or, aceste organe, pe vremea Puterii provizorii, fie că erauincapabile de aşa ceva, fie că, sesizând capcana, şi-au impus o totală pasivitate. Ca atare,amintita "regizare" r ămânea ultima soluţie. Dar despre aceasta în capitolele următoare.



46

Scenarii pre şi postdecembriste (XXV)

Târgu Mureş - Martie 1990: Analiza raportului "Har-Cov"

Am văzut, în capitolul precedent, preliminariile evenimentelor de la Târgu Mureş din

martie 1990. Fireşte, raportul din care am citat s-a ocupat de fapte, cauze, implicaţii, efecte şimai puţin de interpretări. Desigur, s-a vorbit despre caracterul antiromânesc al "revoluţiei" dinsecuime, despre epurare etnică, enclavizare, refacerea RAM (Regiunea Autonomă Maghiar ă)şi aşa mai departe, dar s-a ignorat cu desăvâr şire aspectul de provocare, caracterul profund

provocator al tuturor actelor şi acţiunilor ce au avut loc atunci şi acolo. Şi asta încă de laînceput. Cum altfel se poate explica atacarea, practic simultană, a 38 de posturi de miliţie din

judeţele Covasna şi Harghita? Şi asta în condiţiile în care nici o unitate apar ţinătoare MAI sauMApN nu a f ăcut nici cel mai mic gest în apărarea regimului ceauşist, nu a incomodat, nicimăcar cu prezenţa, vreo adunare publică; ba, mai mult, toate aceste unităţi din secuime s-audeclarat, de la început, de partea revoluţiei! Dacă ar fi fost vorba de o revărsare spontană deur ă, fie anticomunistă, fie antiromânească, de mult ţinută în frâu, de ce s-a aşteptat terminarearevoluţiei propriu-zise, fraternizarea Armatei cu revoluţionarii, fuga dictatorului, pentru a

porni la atac? Firesc ar fi fost ca secuii, supuşi chipurile unei duble oprimări - şi socială şietnică - să declanşeze ei revoluţia sau măcar s-o facă paralel cu timişorenii. Or, aceştia au

privit revoluţia la televizor şi au ieşit pe str ăzi, în pieţe doar atunci când, practic, totul seterminase. Mai mult, a fost nevoie de apeluri repetate, la staţii de amplificare, pentru ca masade secui, până atunci paşnică şi f ăr ă veleităţi revoluţionare (sau "revoluţionare") să seurnească din loc. În condiţiile date, cum poate să-i scape cuiva caracterul provocator a ceea cea urmat?

Cum r ămâne cu sălbăticia şi cu bestialitatea? Există şi acestea, în stare latentă, dar olatenţă cu un prag de activare destul de scăzut. Drept care, forma "sporulată" s-a putut

converti rapid în virulenţă manifestă. Dar instigatorii de la microfon (şi nu numai) erau mânaţinu de aşa ceva, ci de un calcul rece şi cinic: unităţile respective trebuiau atacate exact pentru ale obliga să riposteze, exact pentru a declanşa "pogromul antimaghiar"!

Fireşte, instigatorii cu pricina nu aveau de unde să ştie de ordinele primite, de faptul că ofiţerii şi subofiţerii unităţilor respective erau, practic, dezarmaţi. Drept care, ceea ce a urmata fost, în realitate, un pogrom antiromânesc!

În continuare, s-a mizat pe reacţia organelor centrale la cele puse la cale în secuime.Acestea, după cum am mai afirmat-o, fie că erau, în condiţiile date, incapabile de o reacţieadecvată, fie că, cunoscând scenariul, şi-au impus o pasivitate deliberată, în consecinţă, acteleşi acţiunile provocatoare au continuat, în aşteptarea unor reacţii, dacă nu de la centru, măcar

din partea populaţiei (româneşti) locale. Neproducându-se nici acestea, teatrul provocărilor afost extins, epicentrul acestora fiind mutat în judeţul Mureş - limitrof zonei "Har-Cov" - judeţ cu o populaţie românească semnificativă (48-49% în Târgu Mureş şi peste 50% în judeţ), dela care se spera la o ripostă consistentă.

O paranteză se impune: demonstraţia noastr ă nu contrazice concluziile Raportului parlamentar, le completează doar. Desigur, epurarea etnică, alungarea, cu precădere, adascălilor şi preoţilor, preluarea modelelor şi denumirilor maghiare etc., (co)serveau şienclavizarea, dar aceasta reprezenta doar planul minimal. Mai existau, însă, şi unulintermediar, şi unul maximal. Cel intermediar îşi propunea transformarea secuimii într-unechivalent de Kosovo, iar cel maximal presupunea extinderea procesului în întreg Ardealul,

(cu intervenţie str ăină de pacificare, "căşti albastre" şi întreg "tacâmul" de rigoare, plus perspectivele deja arhicunoscute astăzi). Drept care, ar fi o greşeală istorică să reducem totul



47

la "derizoria" reînfiinţare a RAM. De altfel, "marea şansă irosită în 1990" sau "continuitateade drept care se putea restabili, cu deplin succes, în 1990" pledează, convingător, în acestsens. Nemaivorbind de concluzia finală din "scrisoarea deschisă" a Evei Maria Bárki:"Singura deosebire dintre albanezii din Kosovo şi ungurii din Ardeal este faptul că aceştia dinurmă nu ştiu să-şi cear ă drepturile cu arma în mână!"

Ca atare, permis să ne fie să analizăm, în continuare, evenimentele cu pricina ca fiindîn primul rând (sau măcar în egală măsur ă) nişte provocări menite să declanşeze un veritabil

pogrom antimaghiar, sau măcar să configureze cadrul propice înscenării unui fals pogrom.

Să revenim, însă, la inspirata mutare a "epicentrului" la Târgu Mureş, unde, spredeosebire de Miercurea Ciuc, Odorhei, Târgu Secuiesc etc, , românii reprezentau aproape

jumătate din populaţie, (Mai mult, în apropiere - pe Valea Gurghiului, de pildă - existând oserie de localităţi pur româneşti). În condiţiile date, se putea spera la declanşarea unei reacţiinotabile şi, pe de altă parte, producerea unui pogrom antimaghiar putea să par ă, celor cetrebuiau convinşi şi impresionaţi, mult mai plauzibilă.

Cum s-a procedat? La fel ca şi în Harghita sau Covasna, cu aceleaşi metode şielemente de recuzită: separatism şcolar, inscripţii în limba maghiar ă, refuzul de a-i servi pecei ce se adresau în limba română, profanarea monumentelor şi bisericilor româneşti, lozincişi demonstraţii antiromâneşti etc., etc. Şi, fireşte, cu atacuri şi calomnii la adresa UVR şiPUNR, declarate organizaţii extremiste, fascistoide şi aşa mai departe. S-a mers până acoloîncât Uniunii Vatra Românească i s-a confecţionat o platformă - "pirat", demnă de un DücsöCsaba (autorul manifestului din 1939, care îşi propunea exterminarea tuturor "valahilor" dinArdeal), care a fost difuzată în lumea întreagă.

Aici se impune, din nou, o paranteză. UDMR îşi face cunoscută existenţa, laTimişoara (cum altfel?), deja în 23 decembrie 1989, cu o platformă-program în care pretinde,

pentru minoritatea maghiar ă, drepturi colective, autoguvernare, autonomia obştilor săteşti,

reţea sanitar ă proprie, învăţământ autonom, cercetare ştiinţifică autonomă etc. (platformă- program publicată, ulterior, în "Erdélyi Hirado", la data de 6 aprilie 1990). "VatraRomânească" se constituie, ca o expresie de autoapărare a românilor ardeleni confruntaţi cuagresiunea antiromânească patronată de UDMR, abia în 12 februarie 1990. Iar PUNR (iniţialPUNRT - Partidul de uniune naţională a românilor din Transilvania) se înfiinţează abia în 15martie 1990. Şi numai aceste date cronologice ar fi suficiente pentru a demonstra cine a fostagresorul şi cine cel pus în situaţia de a se apăra.

Culmea este că la acea vreme (şi nu numai) partidele "istorice", în frunte cu PNŢ (încă f ăr ă CD în coadă, deşi se susţine că afilierea la Creştin-Democraţia europeană ar fi fost f ăcută,de către Corneliu Coposu, încă din 1987!!?), s-au întrecut în a-i cânta în strună UDMR-ului,

denigrând în fel şi chip "Vatra" şi PUNRT, deşi erau singurele formaţiuni care se opuneauagresiunii udemerist-hungariste. Oare de ce?

Şi dacă tot am ajuns la aportul partidelor istorice la problema în discuţie, să vedemreacţia acestora la apariţia Raportului Parlamentar asupra "Fenomenului Harghita-Covasna".Reproducem din "Romániai Magyar Szo" (9-10 noiembrie 1991) o relatare despre conferinţade presă a UDMR din 6 noiembrie 1991:

... "S-a discutat şi raportul Comisiei parlamentare referitor la judeţele Covasna şiHarghita. ( ... ) Kozsokár Gábor a ar ătat că scopul real (al raportului - n.n.) a fost nucunoaşterea adevărului, ci confirmarea prejudecăţilor unor corifei vetrişti. ( ... ) Organizaţia

judeţeană Harghita a PNŢCD a condamnat raportul, iar la Sf. Gheorghe, Alianţa Civică a

protestat împotriva diversiunii. Pentru că, şi asta au subliniat şi d-nii Domokos şi Tokay,raportul a fost o diversiune politică".



48

Aşa cu partidele istorice (de liberali ne vom ocupa cu altă ocazie), aşa cu "Societateacivilă"! Oare de ce?

Pentru a închide paranteza, doar atât că adevăraţii artizani ai "pogromuluiantimaghiar" de la Târgu Mureş au încercat să arunce vina celor întâmplate atunci şi acolo, încârca Vetrei Româneşti, deşi aceasta a fost, în condiţiile date, un factor de echilibru, unul dinelementele principale care au preîntâmpinat configurarea dezastrului urmărit, cu toateimplicaţiile aferente. Dar despre aceasta în capitolele următoare.



49

Scenarii pre şi postdecembriste (XXVI)

Târgu Mureş - Martie 1990: Apelul lui Szürös Mátyás (I)

Revenim la concluziile Raportului Comisiei Parlamentare asupra celor întâmplate, în

primele luni ale anului 1990, în secuime, şi anume la pasajul care avansează ideea unuiamestec maghiar la cel mai înalt nivel:

"Din păcate, punerea în aplicare a acestor măsuri (înlocuirea inscripţiilor româneşti,inclusiv pe bornele de kilometraj, cu altele scrise exclusiv în limba maghiar ă - n.n.) a fostînsoţită de o mare zarvă diplomatică întreprinsă de oficialităţi ale Ungariei şi ale diasporeimaghiare, care a culminat cu apelul adresat de preşedintele interimar (al Ungariei - n.n.)Mátyás Szürös, la 15 martie 1990, maghiarilor din România" prin intermediul presei, cerându-le să-şi intensifice activitatea, să se organizeze potrivit ideii că Transilvania ar fi pământstr ămoşesc maghiar. Comisia a constatat că aceste instigări au provocat violenţe împotriva

populaţiei româneşti, soldate cu infracţiuni grave, ca cele împotriva vieţii şi integrităţii

corporale, împotriva avutului public şi particular, împotriva siguranţei naţionale ... "Ceea ce nu se specifică în concluziile cu pricina - Raportul fiind axat asupra

fenomenului în general - este faptul că amintitele infracţiuni grave care au adus atingere"vieţii şi integrităţii corporale, avutului public şi particular, siguranţei naţionale "au avut loctocmai la Târgu Mureş, la numai câteva zile după lansarea apelului respectiv. După cum nu sesubliniază nici "amănuntul" că apelul preşedintelui Ungariei a fost lansat exact în 15 martie1990, dată la care minoritatea maghiar ă din Ardeal, sub conducerea UDMR şi cu largă

participare din "patria mamă" şi din diaspora, sărbătorea, în mod provocator, revoluţiamaghiar ă de la 1848 (şi ziua naţională a Ungariei), revoluţie care a însemnat, pentru româniiardeleni, sute de sate distruse şi zeci de mii de victime omeneşti. (A căror unică vină eracalitatea de român şi "impertinenţa" de a nu fi de acord cu alipirea Ardealului la Ungaria)

Iată, aşadar, contextul în care d-l Szürös Mátyás - preşedinte al Ungariei la acea vreme- a ţinut să-şi adreseze apelul "discriminatei" şi "oprimatei" minorităţi maghiare din România!

Nemaivorbind de toate cele petrecute până atunci în Ardeal, cu precădere în secuime!

Desigur, cei ce au contestat, la vremea respectivă (şi nu numai), Raportul cu pricina,calificându-1 drept diversiune politică ("menită să confirme prejudecăţile unor corifeivetrişti"}, pot să conteste (şi au şi f ăcut-o!) orice amestec din afar ă, inclusiv caracterul incitantal apelului respectiv sau însăşi existenţa acestuia.

Din fericire, verba volant, scripta manent! Întâmplător (sau nu) suntem în posesiacelor două exemplare ale cotidianului central de limbă maghiar ă Romániai Magyar Szo, în

care a fost publicat "apelul" preşedintelui Ungariei, de fapt un interviu de mare întindere,consemnat de către Székely Lászlo (RMSz nr. 69/15 martie 1990, respectiv RMSZ nr.70/ 16martie 1990). Parcurgerea acestui interviu-fluviu nu numai că adevereşte existenţa "apelului",dar confirmă, cu prisosinţă, caracterul ce i-l atribuia Comisia Parlamentar ă în concluziile sale.Mai mult, în r ăspunsurile demnitarului maghiar pot fi regăsite nişte elemente care vin să confirme varii date şi etape ale eşafodajului pe care ne-am str ăduit să-l construim în capitoleleanterioare, având la dispoziţie doar mărturii din "linia secundă", provenind de la personajef ăr ă un statut oficial propriu-zis (cel puţin la data respectivă) şi activând sub diverse"acoperiri". Or, de această dată este vorba de însuşi şeful statului ungar, fie el şi interimar.Fireşte, funcţia pe care o deţinea la vremea respectivă şi formaţia de diplomat de carier ă a d-lui Szürös şi-au pus amprenta asupra stilului în care acesta şi-a conceput şi formulat

r ăspunsurile la întrebările d-lui Székely. Şi totuşi ... Dar să nu anticipăm şi să abordăminterviul cu pricina, apărut, în cotidianul amintit, sub titlul: "De ce pot fi mândri maghiarii?"



50

După care urmează subtitlul : "Un interviu în exclusivitate, acordat ziarului nostru de către preşedintele interimar al Ungariei - Szürös Mátyás - cu ocazia Zilei Naţionale".

Fireşte, având în vedere întinderea apreciabilă a textului (drept care a şi fost publicatîn două numere consecutive ale RMSZ), ne vom rezuma doar la pasajele care pot constitui,explicit sau implicit, un apel adresat maghiarimii din Ardeal. Şi vom începe chiar cu titlul.Deci, de ce pot fi mândri maghiarii? Să-i dăm cuvântul d-lui Szürös: "Consider că Ungaria a

jucat un rol hotărâtor în faptul că Europa Centrală şi-a schimbat fizionomia politică în aşascurt timp. Ceea ce cred că este un motiv legitim de mândrie pentru noi, ungurii".

Ce să înţelegem din cele de mai sus, mai ales atunci când, bineînţeles, şi Ardealul seaflă, geografic, în Bazinul Carpatic, iar acesta a fost şi este considerat, din punct de vederegeopolitic, ca apar ţinând Europei Centrale? Să fie vreo aluzie la "modelul central-european"

preconizat pentru Timişoara şi la contribuţia maghiar ă la punerea lui în aplicare? N-ar fiexclus, pentru că iată ce declar ă, ceva mai încolo, acelaşi domn Szürös: "Mă îngrijorează ceeace se întâmplă în România, şovinismul românesc se amplifică progresiv. Deşi n-ar trebui să seuite că scânteia declanşatoare a pornit de la un ungur – Tökés Lászlo - iar impulsul

generalizării evenimentelor l-a dat Ardealul". Iată, aşadar, o confirmare (mai voalată, e drept)nu numai a "modelului central-european", ci şi a deturnării acestuia de către cel "r ăsăritean".(Cum sună oare, în urechile scepticilor noştri, tezele "molnariene" puse în gura şefului statuluimaghiar, fie el şi interimar?).

Să mergem, însă, mai departe, pentru că d-l Szürös (szürö = ciur; szürös = ciurar) maiscapă, la decantare, şi alte "sedimente" interesante vizând perioada în care "Molnár şi ortacii"se pregăteau să înfrunte "sfidările erei postcomuniste":

"La începutul anilor '80, împreună cu câţiva tovar ăşi de idei, am început să analizămrelaţia dintre factorul naţional şi cel internaţional. Am ajuns la concluzia că interesulinternaţional poate fi o sumă a intereselor naţionale, o sinteză a acestora. Pornind de aici am

conchis că prioritatea noastr ă, a diplomaţilor şi politicienilor maghiari, trebuie să fierecunoaşterea, reprezentarea şi materializarea intereselor naţionale. ( ... ) Am fost nevoiţi să recunoaştem că problema naţională şi cea a naţionalităţilor nu se rezolvă automat în socialism.

Nicăieri în lume nimic nu se rezolvă de la sine, în nici o orânduire. ( ... ) Ca atare, noi trebuiesă apăr ăm interesele maghiare şi pe cele ale maghiarilor, pentru că nimeni nu o va face înlocul nostru. ( ... ) Primul pas pe care va trebui să-l facem în ceea ce priveşte problemanaţională este discutarea deschisă şi publică a acesteia, Drept care, ne-am str ăduit să aducem

problema în atenţia opiniei publice internaţionale, pentru ca toată lumea să afle ce se întâmplă cu maghiarimea din afara graniţelor. Pe de altă parte, ne-am orientat eforturile în direcţiarealizării unei solidarităţi internaţionale, în vederea obţinerii unui ajutor str ăin în sprijinulcauzei noastre.

Toate acestea s-au conturat progresiv pe parcursul primilor ani ai deceniului. După care, în 1986-1987, am lansat, deschis, teza conform căreia maghiarimea tr ăitoare în afarahotarelor Ungariei este parte a naţiunii maghiare, pentru a cărei soartă suntem r ăspunzători.Dar aceasta a devenit politică oficială de stat abia după proclamarea republicii. ( ... ) Îndiscursul pe care l-am rostit cu această ocazie am f ăcut precizări clare şi ferme în acest sens".

Iată, aşadar, confirmarea a tot ceea ce am scris despre perioada anilor '80, iată r ădăcinile şi temeiul oficial, de stat, al politicii maghiaro-maghiare, iată comandamentul şicomanda care au determinat, încă din 1980, modificarea radicală a comportamentuluiminorităţii maghiare din România (şi nu numai).

Să mergem, însă, mai departe, pentru a vedea pe ce se bazează platforma-program aUDMR şi toată politica acestei formaţiuni, începând cu primele zile post-decembriste. Cităm



51

din acelaşi interviu:

"Nu văd nici o posibilitate de a scrie o nouă filă în istoria relaţiilor ungaro-române, până când nu se vor realiza, pentru maghiarii din România, următoarele: drepturi individualeşi colective, autonomie şi auto-guvernare comunitar ă, ( ... ) acces liber la presa maghiar ă, lacăr ţile editate În Ungaria, învăţământ autonom în limba maghiar ă ( ... )."

Mai e cazul să continuăm? Să vedem, totuşi, finalul interviului, r ăspunsul dat de către preşedintele interimar al Ungariei (şi preşedinte al Parlamentului Ungar), la data de 15 martie1990, la întrebarea: "Ce transmiteţi, prin intermediul ziarului Romániai Magyar Szó,maghiarilor din România?" Iată r ăspunsul:

"Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natur ă. Însfâr şit, cel mai important lucru este ca maghiarimea din Ardeal să-şi f ăurească singur ă destinul.

Acest lucru poate fi sprijinit din afar ă, dar trebuie demarat din interior. ( ... ) Trebuie

să spun că Ardealul este pământ str ămoşesc maghiar, cel puţin în aceeaşi măsur ă în care esteşi. românesc. Deci, maghiarii au acolo deplina îndreptăţire de a tr ăi, de a munci, de a lupta şi,ca atare, pot nu numai să cear ă, ci să şi pretindă dreptul lor asupra pământului şi asupra a totce li se cuvine în materie de drepturi individuale şi colective. ( ... ) Urez mult succescotidianului RMSZ. Este foarte important ca ziarul d-voastr ă să mobilizeze maghiarimea ( ...)"

Drept care, pe prima pagină a RMSZ (nr, 70/16 martie 1990), alături de cea de a doua parte a interviului în discuţie, apare fotografia unui monument (ridicat în 1896, cu ocaziaîmplinirii unui mileniu de la "descălecatul" din 896) pe al cărui soclu se poate citi: "Vulkánhágo - ösidöktöl magyar ... " ("Pasul Vulcan - unguresc din vremuri str ăvechi ... ").

Dacă cotidianul "naţional şi democratic" Romániai Magyar Szo a ascultat porunca dela centru, mobilizând prompt maghiarimea, cum să n-o asculte maghiarimea din Ardeal? S-avăzut, la Târgu Mureş, la doar cinci zile după publicarea interviului! (Restul comentariilor încapitolul următor).



52

Scenarii pre şi postdecembriste (XXVII)

Târgu Mureş - Martie 1990: Apelul lui Szürös Mátyás (II)

Am promis, în capitolul precedent, nişte comentarii suplimentare la "apelul"

preşedintelui interimar al Ungariei, veritabil document programatic al istoriei "maghiaro--maghiare" din perioada 1980-1990 şi, totodată, manifest incitator la revoltă antiromânească,adresat cititorilor cotidianului central de limbă maghiar ă - Romániai Magyar Szo - publicaţiedifuzată în întreg Ardealul. Fireşte, demersul de presă al d-lui Szürös Mátyás n-a fost decât unultim mesaj de încurajare, un semnal de atac, o confirmare oficială, venită de la cel mai înaltnivel, a faptului că Budapesta nu numai că sprijină moral, politic (şi cu "alte mijloace")acţiunile maghiare din Ardeal, dar se află, conceptual şi logistic, în spatele acestora. Sau nueste (n-a fost) aşa? Să revedem textul:

" ( ... ) maghiarimea tr ăitoare în afara hotarelor Ungariei este parte a naţiunii maghiare(şi nu minoritate naţională a statelor respective! - n. n.) pentru a cărei soartă suntem

r ăspunzători, ( ... ) Aceasta a devenit politică oficială de stat ( ... ) Maghiarimea din Ardeal să-şi f ăurească singur ă destinul. ( ... ) Nu văd nici o posibilitate de a scrie o nouă filă în istoriarelaţiilor ungaro-române, până nu se vor realiza, pentru maghiarii din România, următoarele:drepturi individuale şi colective, autonomie şi autoguvernare comunitar ă ( ... ) învăţământautonom în limba maghiar ă ... "

Să vedem, în continuare, ce conţine platforma-program cu care UDMR a debutat, laTimişoara, în 23 decembrie 1989: "Drepturi individuale şi colective pentru minoritateamaghiar ă; sistem local de auto-guvernare a minorităţii maghiare - noi să ne hotărâm singurisoarta: reţea independentă de învăţământ în limba maternă, de la creşă până la universitate; ca

parte a naţiunii maghiare, legături strânse cu naţiunea-mamă" etc.

Această izbitoare similitudine, până la ultimul amănunt, mai poate fi pusă pe seamaunei coincidenţe? Sau te pomeneşti că preşedintele Ungariei s-a inspirat din platformaUDMR? Să fim serioşi! Este vorba despre o politică oficială de stat, după cum o recunoaşte,explicit, însuşi preşedintele interimar al Ungariei şi despre efectele acesteia la nivelulminorităţilor maghiare tr ăitoare în afara graniţelor Ungariei. Atât şi nimic altceva! Politică elaborată, pregătită şi demarată deja cu ani de zile înaintea pr ă buşirii Lagărului Socialist, după cum rezultă din declaraţiile aceluiaşi Szürös Mátyás, f ăcute în calitatea de şef al statuluimaghiar. De altfel, faptul că UDMR a fost prima formaţiune care a apărut pe scena politică românească (în 23 decembrie 1989!) cu platformă-program, cu obiective clare şi eşalonate, custrategie şi tactică puse la punct până la nivel de detalii, confirmă, cu prisosinţă, realitateacelor de mai sus.

Să trecem la "apelul" propriu-zis, la ceea ce transmitea, prin intermediul celui mai cititziar în limba maghiar ă, preşedintele interimar al Ungariei, la data de 15 martie 1990,maghiarilor din România (din Ardeal, în speţă):

"Le transmit să profite de noile posibilităţi, să se mobilizeze şi să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând un ajutor moral şi politic, dar şi unul de altă natur ă. Însfâr şit, cel mai important lucru este ca maghiarimea din Ardeal să-şi ia soarta în propriilemâini, să-şi f ăurească singur ă destinul. Acest lucru poate fi sprijinit din afar ă, dar trebuiedemarat din interior. ( ... ) Trebuie să spun că Ardealul este pământ str ămoşesc maghiar, cel

puţin în aceeaşi măsur ă în care este şi românesc. Deci, maghiarii au acolo deplina îndreptăţirede a tr ăi, de a munci, de a lupta şi, ca atare, pot nu numai să cear ă, ci să şi pretindă dreptul lor

asupra pământului şi asupra a tot ce li se cuvine în materie de drepturi individuale şi colective.( ... ) Este foarte important ca ziarul d-voastr ă să mobilizeze maghiarimea ... "



53

Să le luăm pe rând. Deci, "să profite de noile posibilităţi şi să se mobilizeze" (că deorganizat, slavă Domnului ... ). Care erau aceste noi posibilităţi? Cele oferite de condiţiile postrevoluţionare: for ţe de ordine compromise, timorate, ineficiente, vid de putere, graniţedeschise, repetate încercări de destabilizare (inclusiv lovituri de for ţă îndreptate împotrivastructurilor provizorii) etc. Ce altfel de mobilizare, faţă de tot ce s-a întreprins, până la data

respectivă (15 martie 1990), în Ardeal, cu precădere în secuime? Ce altceva putea să însemneaceastă mobilizare, decât declanşarea "pogromului antimaghiar" care trena deja de luni dezile? Ce altceva "putea fi sprijinit din afar ă", dar "trebuia demarat din interior"? Că doar acţiunile de purificare etnică - separatism - enclavizare erau demarate de mult, dacă nufinalizate deja! Ce altceva mai lipsea pentru ca maghiarimea din Ardeal "să-şi f ăurească singur ă destinul"?

Fireşte, ape1ul lui Szürös Mátyás era la fel de cinic ca şi al celor ce-i mobilizau pesecui, în 22-23 decembrie 1990, de la diverse staţii de amplificare. Bineînţeles, acel ajutor de"altă natur ă" (nu numai moral şi politic) nu putea veni de la Ungaria, ci numai de la nişte for ţeinternaţionale de pacificare, şi asta după ce ar fi curs suficient sânge, cu precădere maghiar şi,

negreşit, "nevinovat"! Dar acest lucru, evident, nu-l ştiau decât "cei chemaţi" şi nici nu eracazul să fie divulgat. Drept care, maghiarimea din Ardeal ("parte a naţiunii maghiare") a fostîndemnată, de însuşi preşedintele din "patria-mamă", să se "mobilizeze" în fine (până laalegeri nu mai erau decât două luni!), poate-o ieşi vreun pogrom autentic, sau măcar unul falsşi r ăstălmăcibil cu mijloacele de care dispune presa, în speţă cea audio-vizuală, şi, fireşte, cuajutorul "lobby"-ului maghiar din diaspora, infiltrat în toate structurile de mass-media (şi nunumai) din lume. Şi ce-o ieşi, o ieşi: dacă nu o evoluţie şi un deznodământ de tip Kosovo,atunci măcar o stigmatizare durabilă a României şi perspective certe de viitor pentrumaghiarimea din Ardeal, cu şanse sporite de reuşită, fie prin "endemizarea etnocidului" (veziSütö András), fie prin instrumentarea unor scenarii de alt tip (cel regional, de pildă). Cecontează că va curge sânge? Scopul scuză mijloacele!

Ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar faptul că Szürös Mátyás , în cea mai bună tradiţieroesleriană, a f ăcut trimitere la autohtonitatea elementului maghiar şi la teza conform căreianoi, românii, ne~am fi infiltrat în Ardeal începând abia cu secolul al XIII-lea. Pentru că cealtceva poate să însemne afirmaţia că "Ardealul este pământ str ămoşesc maghiar, CELPUŢIN (s.n.) în aceeaşi măsur ă în care este şi românesc"?

Iată, aşadar, temeiul, falsul temei în baza căruia maghiarii din Ardeal "pot nu numai să cear ă, ci să-şi pretindă dreptul lor asupra pământului şi asupra a tot ce li se cuvine"!

Este de mirare că în faţa unui asemenea apel, care oferea atât temeiul şi motivaţia câtşi scopul şi calea, care promitea ajutor şi aducea binecuvântarea "patriei-mame", maghiarimeadin Ardeal "şi-a luat soarta în propriile mâini" şi, peste numai cinci zile, a pornit "să-şif ăurească singur ă destinul", nu cerând, ci pretinzându-şi "dreptul asupra pământului"?



54

Scenarii pre şi postdecembriste (XXVIII) Târgu Mureş - Martie 1990:

Prima zi a "pogromului"

Am văzut, în capitolele precedente, preliminariile "pogromului antimaghiar" de la

Târgu Mureş din 19-20 martie 1990. Am trecut în revistă premisele istorice, diverselemomente şi conjuncturi istorice care au influenţat şi ritmat evoluţia politicii revizionistemaghiare, etapele şi filierele acesteia, succesele şi insuccesele, dar, înainte de toate,consecvenţa neabătută şi perenitatea acestei politici, impunerea ei ca prioritate naţională oficială, indiferent de contextul ideologic, politic sau de orice altă natur ă.

De asemenea, am ar ătat, cu argumente de necontestat, că n-a existat nici un momentmai important în istoria Ungariei din ultimele două secole, în care, printre obiectivele defrunte, să nu fi figurat şi anexarea Ardealului. Aşa a fost în 1848 (când unul din principaleleobiective ale paşoptiştilor maghiari a fost alipirea Ardealului la Ungaria), în 1867 (când, încadrul statului dualist Austro-Ungar, se realizează, pentru prima oar ă în istorie, anexarea

efectivă a Ardealului la Ungaria pentru o durată de 51 de ani), în 1919 (când în programul luiKun Béla, conducătorul republicii comuniste ungare, figura, la loc de cinste, acelaşi obiectiv),în 1920 (când groful Apponyi, la Trianon, s-a dat de ceasul mor ţii să păstreze Ardealul pentruUngaria sau măcar să-i obţină un statut de autonomie), în 1940 (când Ungaria şi-a oferitserviciile "Axei", cu unicul scop - par ţial şi temporar realizat - de a reface "Ungaria Mare"), în1946-47 (când delegaţia ungar ă a pretins, la Conferinţa de Pace de la Paris, 22000 de kmp. dinteritoriul Ardealului, iar la Cluj s-a încercat, în prealabil, regizarea unui "pogromantimaghiar", după aceeaşi reţetă care s-a aplicat, cu 44 de ani mai târziu, la Târgu Mureş şicu aceeaşi finalitate), sau în 1956 (când, paralel cu revoluţia din Ungaria, conducătoriiUniversităţii Bolyai şi ai Bisericilor Romano-Catolică şi Reformată instrumentau un plan dedesprinderea Ardealului din trupul României).

Am văzut, în continuare, pregătirile, demarate încă de la începutul anilor '80, pentru"sfidările perioadei postcomuniste", pregătiri confirmate, la cel mai înalt nivel, în "Apelul" d-lui Szürös Mátyás .

De asemenea, am relatat despre "Timişoara" şi "modelul central-european", desprescenariile care operau şi se interferau în zonă, despre diver şi "vectori", "artificieri." şi"deturnători", atât interni cât şi externi, meniţi a concura (sau conlucra) la "iugoslavizarea"României.

Şi, în fine, am expus şi analizat cele întâmplate în Ardeal, cu precădere în secuime, din prima zi a victoriei Revoluţiei Române şi până în preajma "Evenimentelor din Târgu Mureş".Am subliniat caracterul (primordial) provocator al acestor acţiuni, menite a proba - prindeclanşarea unui autentic sau fals pogrom antimaghiar - etnocidul la care ar fi supusă minoritatea maghiar ă din România (în speţă din Ardeal), etnocid care ar reclama intervenţiaunor for ţe internaţionale de pacificare, cu toate implicaţiile aferente în ceea ce priveşteviitorul provinciei respective.

În acest context, am reliefat ineficienţa provocărilor practicate în zona "Har-Cov" şimutarea "epicentrului" în judeţul Mureş, zonă cu populaţie românească sensibil mai mare(aproximativ 50%) faţă de Harghita sau Covasna, de la care se aştepta o reacţie pe măsur ă.

Pentru a declanşa această reacţie s-a recurs, după cum am mai menţionat, la aceeaşirecuzită: separatism şcolar (impus cu for ţa, în plin an şcolar), inscripţii în limba maghiar ă (în

lipsa oricărui cadru juridic), refuzul de a-i servi pe cei ce se adresau în româneşte, profanareamonumentelor (inclusiv ale lui Avram Iancu şi Bălcescu) şi bisericilor româneşti, lozinci şi



55

demonstraţii antiromâneşti, etc., etc. Şi, fireşte, atacuri şi calomnii la adresa Uniunii VatraRomânească (UVR), singura organizaţie care a luat atitudine publică faţă de cele de mai sus,faţă de atacul udemeristo-hungarist la adresa integrităţii şi suveranităţii statului român.

Numai că, mult aşteptata reacţie românească, menită a duce la mult râvnitul şi"necesarul" pogrom antimaghiar (cu sau f ăr ă ghilimele), s-a dovedit a nu fi un fenomen

pendinte de cantitate, de densitatea românilor în zonă, ea rezumându-se la amintitele luări deatitudine ale UVR, la declaraţii de presă, la adunări şi demonstraţii paşnice. Şi era normal să fie (să fi fost) aşa. Pe de o parte, după cum am mai afirmat-o, intoleranţa şi agresivitatea nu necaracterizează şi, pe de altă parte, mult hulita "Vatr ă" a fost nu un factor incitator, ci unul deechilibru şi de temperare a capetelor înfierbântate, intuind ceea ce se pregăteşte şi înţelegând -la fel ca şi studenţimea română din Clujul anului 1946 - cui şi cum ar putea să-i folosească orice violenţă, în contextul dat. Cât priveşte puterea provizorie, aceasta fie că n-a înţeles ce se

petrecea în zonă, fie că a înţeles şi a considerat că expectativa este de preferat, oriceintervenţie putând agrava starea de fapt.

În faţa acestei situaţii, în criză de timp (alegerile se apropiau şi o dată cu ele şi sfâr şitul

provizoratului şi a condiţiilor prielnice pescuitului în ape tulburi), suportând certe presiuni din partea Budapestei ("Apelul" d-lui Szürös Mátyás stă dovadă în acest sens), promotorii localiai "pogromului antimaghiar" (dacă nu conducerea UDMR în ansamblul ei, atunci măcar d-niiKincses, Szöcs, Király, Tökés etc.) se văd obligaţi să precipite evenimentele şi să treacă la

provocări mai consistente, mai directe şi mai eficiente, pentru că - nu-i aşa? - şi r ă bdarearomânului are limitele ei: dacă nu merge cu batjocura, punem mâna pe par! (sau pe altecorpuri contondente).

S-a bătut multă monedă pe primul episod al "pogromului", cel din 19 martie, în care afost devastat sediul UDMR din Târgu Mureş, acţiune pe parcursul căreia, printre victimele"şovinismului" şi "sălbăticiei" românilor s-a numărat şi scriitorul Sütö András. Numai că cei

ce relatau, cu lux de amănunte, desf ăşurarea evenimentelor cu pricina, fie în presa. de limbă maghiar ă a vremii, fie în depoziţiile destinate raportorilor de la "Helsinki Watch", au "uitat"un singur "amănunt": furia respectivilor români a avut ca suport nu naţionalismul extremist şialcoolul - cum se afirma în "Romániai Magyar Szó" din 22 martie 1990 - ci, pur şi simplu,

bombardamentul la care au fost supuşi aceştia în momentul în care TRECEAU pe lângă sediulUDMR. Coloana respectivă de demonstranţi, care nu avea nici măcar intenţia de a face vreohaltă în dreptul amintitului sediu, s-a oprit din drumul ei şi a ajuns, finalmente, să devastezeclădirea - cu "pagubele colaterale" aferente - fiind întâmpinată cu o ploaie de obiectecontondente, inclusiv ţigle şi căr ămizi. Or, într-o atare situaţie chiar şi "mămăliga"explodează!

De altfel, provocări de acest fel, chiar cu tentă de kamikadze, au mai fost. Estesuficient să amintim de Trabantul din cartierul Tudor (locuit aproape exclusiv de români),condus de un ungur, care a intrat, în plină viteză, într-un grup de români adunaţi în spaţiuldintre blocuri. Şi în acest caz, partea maghiar ă a încercat să pună vina pe starea de ebrietate (aşoferului), numai că, de această dată, invocând-o ca şi circumstanţă atenuantă! (Aprecierea îiapar ţine lui Király Károly şi a apărut în acelaşi număr din 22 III '90 al RMSZ).

Cât priveşte ziua "marelui pogrom" (antimaghiar - cum altfel?) - 20 martie 1990 - caretrebuia să confirme, cu dovezi irefutabile, existenţa efectivă a etnocidului, regizorii cu pricinaau recurs la o diversiune simplă dar eficientă, la fel de simplă şi eficientă ca, de pildă, ceafolosită în Decembrie '89 la Otopeni, Academia Militar ă, MApN sau Şomcuta Mare. Dar despre aceasta, în capitolul următor.



56

Scenarii pre şi postdecembriste (XXIX)

Târgu Mureş - Martie 1990: A doua zi a "pogromului"

Primii paşi (către "pogrom") fiind tăcuţi în ziua precedentă, vizând ambele tabere

(maghiarii fiind revoltaţi de devastarea sediului UDMR - românii, pe de altă parte, f ăcânddovada că reacţionează, totuşi, la provocări supraliminale), urma ca în 20 martie să sederuleze cel de al doilea act al scenariului, menit să convingă o lume întreagă de realitateaetnocidului (efectiv) la care ar fi supusă minoritatea maghiar ă din Ardeal.

Drept care, echipa "irlandeză" de televiziune a fost instalată pe acoperişul (plat) de la"Hotel Grand", în balconul "Palatului Culturii" a luat loc "Statul Major", în frunte cu KincsesElöd (care dirija, de la microfon, "ostilităţile", folosindu-se inclusiv de formule cifrate), iar Piaţa Centrală din Târgu Mureş s-a umplut cu aproximativ 30.000 de unguri şi, de cealaltă

parte, cu cel mult 3.000 de români, mânaţi mai degrabă de curiozitate decât de intenţiiagresive.

În faţa acestei situaţii, care s-a perpetuat ore în şir şi care nu întrunea condiţiileelementare necesare nu declanşării unui pogrom antimaghiar (cum să "pogromizeze "3.000 deromâni 30.000 de unguri?), dar nici măcar înscenării unui fals pogrom (pentru că, totuşi,măcar iniţiativa trebuia să apar ţină românilor, să pornească din tabăra acestora, restul fiinduşor r ăstălmăcibil ulterior), se impunea instrumentarea unei diversiuni. Înainte de a odeconspira, însă, să vedem cum au fost prezentate evenimentele în presa maghiar ă.Reproducem din "Romániai Magyar Szó" (nr, 75/22 III 1990) filmul zilei, începând cu: "orele10.30... Între timp, numărul demonstranţilor paşnici (maghiari - n.n.) creşte la 25-30.000.( ... )

orele 14.00 - Un grup de "vătraşi" se apropie de Piaţa Centrală, se amplasează lângă "Hotel Grand" şi încearcă să tulbure demonstraţia paşnică şi disciplinată a maghiarilor. Făr ă

succes, deocamdată.14.30 - Se r ăspândeşte ştirea că sosesc ţăranii de pe Valea Gurghiului, înarmaţi cu

topoare. (Oare pe ce cale parvine "informaţia", respectivii urmând să sosească abia la orele 18şi având de str ă bătut doar (maximum) 50 de kilometri? - n.n.) ( ... )

orele 16.00 - Tensiunea se amplifică. "Vătraşii" îi bombardează pe maghiariineînarmaţi, nu numai cu injurii, ci şi cu bile de metal, oglinzi de buzunar, sticle. ( ... )

orele 18.00 - Cu 8-10 autobuse sosesc ţăranii (români n.n.) instigaţi şi manipulaţi,înarmaţi cu topoare, furci şi alte scule tăietoare şi înţepătoare. Venirea acestora, de pe o rază de 50 de km, şi înarmaţi până în dinţi, îi ia prin surprindere pe demonstranţii (unguri - n. n.)

paşnici, disciplinaţi şi neînarmaţi, (De ce, dacă de la orele 14.30 deja se r ăspândise ştirea? D-IBögözi Attila de la RMSZ, autorul relatării, uită de la mână până la gur ă? Cât priveşte"neînarmarea" demonstranţilor "paşnici", vom reveni - n. n.) Armata nicăieri ....

orele 18.30 - Ţăranii români aduşi din satele învecinate se nă pustesc asuprademonstranţilor lipsiţi de apărare şi, f ăr ă să aleagă, lovesc copii, femei, tineri, bătrâni. Apar autosalvările, sună sirenele, oamenii se refugiază. Clădirea CPUN-ului se umple de r ăniţi.Haosul din piaţă este de nedescris. Oasele troznesc, securile cad, furcile îşi fac şi ele datoria,r ăniţii se pr ăvălesc pe caldarâm. Şi curge sânge. Sângele unor oameni nevinovaţi, care îşicereau drepturile în mod paşnic şi disciplinat.

orele 19.00 - În fine, apare şi Armata, dar nu mai poate decât să limiteze amploareaînfior ătorului pogrom.

miercuri (21 III - n.n.) orele 7.00 - Datele Spitalului de Urgenţă: 5-6 mor ţi, peste 160



57

de r ăniţi."

Înainte de a discuta despre diversiunea amintită (şi despre altele care au urmat) seimpun, vis-a-vis de relatarea dlui Bögözi, câteva întrebări:

- Cum au reuşit, "un grup de vătraşi", împreună cu vreo 100-200 de ţărani din Hodac

şi Ibăneşti (pentru că n-au fost 8 autobuse, ci doar 4-5, oricând renumărabile pe caseta videocare înregistrează scena sosirii) să "pogromizeze" un adversar de zece ori mai numeros şicâtuşi de puţin neînarmat? (Vom reveni)

- Ce fel de pogrom antimaghiar este acela în care majoritatea mor ţilor şi r ăniţilor apar ţin "agresorilor români"?

- Ce fel de pogrom (antimaghiar) este acela în care, conform concluziilor Raportului"Helsinki Watch", nu se cunoaşte iniţiatorul şi nu se poate determina cine a recurs primul laviolenţă? Şi este vorba de un raport considerat neutru (atât cât putea el fi, în condiţiilemediatizării distorsionate practicate la acea vreme) de către partea maghiar ă, ba chiar pus înantiteză (RMSZ nr.186/2 august 1990) cu "Raportul Mânzatu", considerat părtinitor (în

favoarea românilor)!- Cine a chemat (tocmai pentru 20 martie 1990!) echipa "irlandeză" de televiziune,

cine a instalat-o pe cea mai înaltă clădire din zonă (Hotel Grand) aflată exact în dreptul linieide demarcaţie dintre cele două tabere, cine a instruit-o ce şi cum să filmeze, ce să selecteze, cesă reţină pentru lumea largă, sau cum să-i deosebească pe români de unguri? (Se pare că singurul criteriu a fost: român=agresor, ungur = victimă, !)

- Cum de nu apar, în nici o secvenţă filmată de amintita echipă, hodăcenii (înarmaţi cutopoare, furci, coase) căsă pindu-i pe unguri?

- Cum de toate scenele de violenţă, care apar pe pelicula ce a f ăcut înconjurul lumii, nearată or ăşeni (şi nu ţărani!), înarmaţi cu bâte absolut identice ca formă, dimensiuni şi (lipsă de) uzur ă (şi nu cu unelte forestiere sau agricole), bâte ce au fost, în mod evident,confecţionate la comandă şi pregătite pentru faza a doua a "pogromului antimaghiar"?

- Cum de printre victimele celor ce mânuiau respectivele bâte-STAS s-a aflat şi"ungurul" Mihăilă Cofariu?

- Cum de cei căsă piţi cu bâtele - indubitabil români, ca şi Cofariu, erau, f ăr ă nici oexcepţie, neînarmaţi? Unde erau topoarele, furcile, coasele? (Acestea nu puteau fi văzute niciabandonate pe jos, dar nici în mâinile celor ce, vorba d-lui Kincses Elöd - rostită la Duna TVîn 10 decembrie 1996, orele 19 "şi-au depăşit legitima autoapărare") - Şi-atunci, ne întrebămdin nou, cum de pe videocasetele respective nu este înregistrată nici măcar o singur ă scenă încare ţăranii (români) de pe Valea Gurghiului îi agresează, cu uneltele din dotare (topoare,furci, coase etc.) pe ungurii din Târgu Mureş, sau măcar se apăr ă cu acestea împotrivaamintitelor bâte "standardizate"?

- Şi, în fine, ce fel de pogrom (antimaghiar) este. acela despre care Szöcs Geza, omulnumărul doi al UDMR la acea vreme, declara, la doar trei luni după evenimente, în cadrul

primului Congres Naţional al UDMR, următoarele: "Târgu Mureşul n-a fost o înfrângere, ci ovictorie, n-a fost un sfâr şit, ci un început"!??

Aşa cu "pogromul antimaghiar" din 20 martie de la Târgu Mureş! Şi nu altfel!Scepticilor le recomandăm să revadă casetele cu pricina, pentru a verifica exactitatea celor expuse şi, eventual, a se mira că n-au remarcat amintitele amănunte".

Am putea, la urma urmei, să ne oprim aici, dar am r ămas datori cu "diversiunea". Înrealitate, chemarea ţăranilor din Hodac şi Ibăneşti era o componentă facultativă a scenariului,



58

ţinută în rezervă pentru eventualitatea că "grupul vătraşilor" (care nici măcar nu erau vetrişti,UVR intuind ceea ce se punea la cale şi avertizându-şi membri în consecinţă) nu va reacţiona,conform aşteptărilor, la provocările "demonstranţilor paşnici, disciplinaţi şi (mai ales)nevinovaţi". Ca atare, "Statul Major", condus de către Kincses Elöd, constatând, pe la orele14.30, că lucrurile trenează şi "vătraşii" nu vădesc nici o intenţie de a "intra în hor ă", decide

recurgerea la arma secretă: se dau nişte telefoane anonime la Hodac, Ibăneşti şi alte localităţide pe Valea Gurghiului (localităţi pur-româneşti, ai căror locuitori fie că aveau rude în TârguMureş, fie că aveau navetişti în familie care lucrau în oraşul respectiv), telefoane careavertizau asupra faptului că, în Târgu Mureş, românii sunt omorâţi de către unguri.Consecutiv, se produce deplasarea gurghienilor, alarmaţi pentru siguranţa sau chiar viaţa celor apropiaţi, spre capitala de judeţ. Fireşte, finalizarea deplasării, întârziată de timpul necesar

procur ării mijloacelor de transport, reclamă câteva ore.

Aşa - şi nu altfel - au ajuns "ţăranii români instigaţi şi manipulaţi" în Târgu Mureş.(De altfel, tot în acelaşi Raport "Helsinki Watch", reprodus în RMSZ începând cu data de 2august 1990, se precizează: "Nu se poate stabili nici o legătur ă între "Vatra Românească" şi

iniţierea sau organizarea deplasării la Târgu Mureş a ţăranilor de pe Valea Gurghiului"!)Cât priveşte sosirea efectivă a acestora şi contribuţia lor la declanşarea pogromului"antimaghiar", casetele video destinate marelui public (adică decupate şi montatecorespunzător scopului propus: r ăstălmăcirea adevărului şi manipularea opiniei publiceinternaţionale) ne arată următoarele: autobuzele cu pricina ajung, la ora indicată în relatări,

până în apropierea liniei de demarcaţie venind dinspre partea pieţei ocupată de români (ceeace demonstrează, în plus, subţirimea "grupului de vătraşi"), ocupanţii vehiculelor respectivecoboar ă şi, după un scurt. r ăstimp de derută, se precipită, într-adevăr, spre liniile maghiare.Moment în care acestea se repliază, realizând un "golf" adânc în dispozitivul respectiv,manevr ă executată la o comandă pornită din balconul "Palatului Culturii". După care a urmat,

probabil, o învăluire pe flancuri şi o încercuire completă. Spunem probabil, pentru că

respectiva casetă video (care a f ăcut înconjurul lumii cu "ungurul" Mihăilă Cofariu - victimă a bestialităţii "românilor") în următoarea secvenţă trece direct la scena cu căsă pirea unor oameni neînarmaţi (indubitabil români), de către mânuitorii bâtelor-standardizate (indubitabilunguri) şi la maltratarea (aproape) cadavrului lui Mihăilă Cofariu.

Astfel s-a scris istoria dublei diversiuni (de declanşare şi mediatizare mincinoasă) a"pogromului antimaghiar" din 20 martie 1990 de la Târgu Mureş.

P.S. Şi, pentru a mai adăuga un ultim argument (dacă mai este cazul), menţionăm că există o casetă video (proiectată în 4 mai 1990, în Sala Polivalentă din Târgu Mureş, în faţa a

patru mii de membri şi simpatizanţi ai Vetrei Româneşti) care imortalizează scena în caregeneralul (r) Scrieciu, preşedinte al CPUN Târgu-Mureş la acea vreme (20 martie 1990),sechestrat în sediul respectiv şi imobilizat într-un fotoliu, cu receptorul telefonului ţinut laureche, este somat, ultimativ, în următorii termeni: "Dacă nu raportaţi la Bucureşti că româniişi Vatra Românească sunt singurii r ăspunzători de cele întâmplate la Târgu Mureş, continuămmăcelul!"



59

Scenarii pre şi postdecembriste (XXX)

Târgu Mureş - Martie 1990: "Reacţia" Budapestei

Pe parcursul a zece capitole ne-am str ăduit să demonstr ăm caracterul (primordial)

provocator al celor petrecute în secuime, începând cu 22-23 decembrie 1989 şi culminând cuzilele de 19-20 martie 1990. Nu mai revenim asupra celor expuse, cert este că pe parcursulîntregului interval de trei luni partea maghiar ă a căutat conflictul, cum s-ar zice, cu lumânarea,cu - dacă nu unicul - dar principalul scop de a declanşa o confruntare interetnică de mari

propor ţii, cu mor ţi şi r ăniţi, care să poată fi prezentată, prin r ăstălmăcire mediatică, opiniei publice internaţionale şi înaltelor foruri de decizie drept pogrom antimaghiar, ca o dovadă supremă a etnocidului (efectiv) la care ar fi supusă minoritatea maghiar ă din România. Ceeace, până la urmă s-a şi reuşit, chiar dacă nu la amploarea scontată şi nu cu r ăsunetul şi efectulinternaţional dorit.

Desigur, impactul mediatic iniţial a fost apreciabil şi şi-a atins ţinta: cum să nu se

cutremure o lume întreagă la vederea "ungurilor" neînarmaţi - căsă piţi de ciomăgarii"români", sau la imaginea cu "ungurul" Mihăilă Cofariu, mai mult mort decât viu, maltratat decătre "românul" Cseresznyés Pál? Numai că, mai devreme sau mai târziu, s-a aflat, totuşi,identitatea reală a celor în cauză şi, pe de altă parte, speranţa că "Târgu Mureşul nu este unsfâr şit, ci un început" s-a dovedit cât se poate de deşartă. Or, cu un unic şi fals pogromantimaghiar, neurmat de nici o recidivă - fie şi la fel de falsă - este greu de presupus că poţicâştiga de partea ta opinia publică internaţională de aşa manier ă încât aceasta să determine(sau măcar să accepte) intervenţia unor for ţe de pacificare ale ONU. Pentru aşa ceva este (era)nevoie de o "endemizare" a etnocidului! (Ştia ce ştia d-l Sütö András, atunci când ţineadiscursuri, la Viena, "între două pogromuri"!)

De altfel, nu numai amintitul scriitor şi udemerist de frunte conştientiza necesitateaimperioasă a "endemizării" procesului, a creării unui autentic "status pogromicus", ci şi alţicorifei ai UDMR. Este suficient să (re)amintim, în acest sens, declaraţia lui Szöcs Géza,

premergătoare insinuării "vieneze" a lui Sütö, f ăcută de la tribuna Congresului UDMR diniunie 1990: "Târgu Mureşul nu este o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfâr şit, ci unînceput!"

Se poate ceva mai limpede şi mai tranşant? (Nemaivorbind de faptul că pogromulANTIMAGHIAR este apreciat ca o victorie maghiar ă!!?) Deci, etnocidul minorităţii maghiaretrebuia să continue! Drept care, provocările, departe de a înceta, au continuat şi în lunileurmătoare, şi asta în ciuda faptului că, între timp, au avut loc nişte alegeri libere şidemocratice care au adus la cârma ţării o Putere legal constituită, având girul majorităţii

covâr şitoare a electoratului. Este suficient să amintim, în această privinţă, că în ziua de 13iunie 1990, paralel cu evenimentele din Bucureşti, singura localitate din ţar ă în care a mai fostatacat, devastat şi incendiat sediul poliţiei a fost Miercurea Ciuc. Şi, pentru a împr ăştia oricedubii în legătur ă cu caracterul antiromânesc (şi nu anti-"neocomunist"!) al gestului,incendiatorii şi-au "asezonat" provocarea şi cu nişte lozinci mai mult decât edificatoare. Iată câteva dintre ele:

- "Iliescu nu uita, Ardealul nu-i ţara ta!"

- "Valahi împuţiţi, plecaţi din Miercurea Ciuc!"

- "Să radem această instituţie românească de pe faţa pământului! "

De altfel, faptul că se miza pe permanentizarea "etnocidului", pe întreţinerea stăriiconflictuale până la inducerea unui veritabil r ăzboi civil, condiţie necesar ă - şi perfect



60

conştientizată în tabăra provocatorilor - pentru determinarea unei intervenţii a trupelor ONU,rezultă, f ăr ă echivoc, şi din reacţia statului maghiar la evenimentele din Târgu Mureş, mai cuseamă din precocitatea acestei reacţii. Ca atare, să lăsăm pentru altă dată provocărileulterioare şi declaraţiile mobilizatoare sau doar nostalgic-insinuante ale liderilor UDMR şi să ne întoarcem la acelaşi număr (75/22 martie 1990) al cotidianului central de limbă maghiar ă

Romániai Magyar Szó din care am mai reprodus în capitolele anterioare, pentru a vedea cândşi în ce termeni s-a produs această reacţie şi, mai cu seamă, pe ce date şi fapte consumate s-a bazat aceasta. Iată, pentru început, titlurile de pe ultima pagină, cea destinată ştirilor externe:

"Ecoul internaţional al evenimentelor de la Târgu Mureş"; "Cu r ăspundere pentrusoarta naţiunii"; "Németh Miklos către Petre Roman"; "Declaraţia ministrului de Externemaghiar despre evenimentele din România";

"Punctul de vedere al partidelor din opoziţie"; "Telegrama SzDSz (Uniunea liber-democraţilor - n.n.)" etc. Vom cita selectiv, f ăr ă a respecta ordinea enumer ării. Să începem cuamintita telegramă:

"SzDSz a trimis o telegramă premierului polonez Tadeus Mazowiecki şi preşedinteluicehoslovac Vaclav Havel. În telegramă, cei doi politicieni sunt rugaţi să protesteze împotrivaacţiunilor antimaghiare din Ardeal, ( ... ) împotriva terorizării minorităţii maghiare şi a

pasivităţii for ţelor de ordine."

Să vedem poziţia partidelor din Opoziţia ungar ă:

"MDF (Forumul Democrat Maghiar - n.n.), SzDSz şi FKGP (Partidul Micilor Agrarieni Independenţi - n.n.) au somat guvernul român să apere drepturile colective aleminorităţii maghiare şi să pedepsească aspru pe organizatorii manifestărilor şovine, adică pecei de la "organizaţia culturală" Vatra Românească. După părerea FKGP, dacă guvernulromân nu ia măsuri urgente, în Ardeal pericolul r ăzboiului civil devine iminent."

Să reproducem câteva fragmente semnificative şi din scrisoarea pe care premierul Németh Miklos a adresat-o omologului său român:

"Opinia publică din Ungaria şi conducerea statului ungar au luat act, cu consternare,de atrocităţile ale căror victime au fost minoritarii maghiari din România. ( ... ) Puterea

provizorie din România subordonează problema minorităţii maghiare luptei pentru putere,f ăcând concesii inadmisibile unor for ţe naţionalist-extremiste. ( ... ) Tulburarea, repetată, asărbătoririi zilei de 15 martie şi profanarea simbolurilor noastre naţionale cu această ocazielezează profund sensibilitatea şi demnitatea maghiarilor. ( ... ) Evenimentele antimaghiare, cucaracter de pogrom, petrecute la Târgu Mureş, în 19 martie, ne-au revoltat peste măsur ă. ( ... )Cerem, apăsat, ca autorităţile române să ia atitudine hotărâtă împotriva instigatorilor, printre

aceştia excelând faimoasa organizaţie de tip fascistoid - Vatra Românească. În lipsa unor măsuri ferme urmările vor fi imprevizibile, iar întreaga r ăspundere va apar ţine păr ţii române."

În ceea ce-l priveşte pe d-l Horn Gyula, ministru de Externe al Ungariei la acea vreme,acesta a mai adăugat încă un element la "rechizitoriu": "aceste for ţe naţional-extremiste vor să-i izgonească pe unguri de pe pământul lor str ămoşesc!" Numai că d-l Horn nu s-a adresat

păr ţii române sau vecinilor, ci, printr-un mesaj "urgent şi personal", direct lui Javier Perez deCuellar, secretarul general al ONU, precum şi preşedintelui în exerciţiu al Consiliului deSecuritate şi conducătorului Departamentului pentru drepturile omului de la Geneva, cerându-le, în numele guvernului maghiar, "intervenţia de urgenţă a ONU"!

Deci, în baza unei simple informaţii, f ăr ă o confirmare oficială bazată pe investigaţii

care să clarifice natura evenimentelor, cauzele, responsabilităţile etc., Gyula Horn, ministrulde Externe al Ungariei, cere, în numele guvernului maghiar, intervenţia ONU în Ardeal!



61

Şi dacă mai adăugăm că această solicitare s-a f ăcut în dimineaţa zilei de 20 martie1990 (după cum se specifică, în mai multe rânduri, în materialul din care am reprodus), deciînaintea desf ăşur ării "pogromului antimaghiar" (început abia la orele 18.30!), chestiuneadevine şi mai interesantă.

Cei câţiva r ăniţi din ziua precedentă (19 III '90) puteau oare justifica o intervenţie deasemenea anvergur ă la vârful ONU şi al Consiliului de Securitate? Să fim serioşi!

Ce altceva putem deduce decât că, în dimineaţa zilei de 20 martie 1990, nu numai"Statul Major" din Târgu Mureş (Kincses, Szöcs, Tökés etc.), dar şi ministrul de Externeungar (care, desigur, acţiona solidar cu guvernul) ştiau, cu precizie, ce urma să se întâmple îndupă-masa şi seara aceleiaşi zile!!!

Mai este nevoie de vreun alt argument pentru a demonstra că "pogromul antimaghiar"a fost dorit şi instrumentat de către partea maghiar ă?

Mai este nevoie de vreun alt argument pentru a demonstra că se miza pe un conflict deamploare şi de durată, pe un autentic r ăzboi civil?

Mai este nevoie de vreun alt argument pentru a demonstra că acest "r ăzboi civil" aveamenirea de a determina intervenţia trupelor ONU, cu perspective de tip "iugoslav" pentruviitorul Ardealului?



62

Scenarii pre şi postdecembriste (XXXI)

Târgu Mureş - Martie 1990: R ăstălmăcirea "pogromului"

Am văzut, în capitolul precedent, reacţia - dacă o putem numi aşa - Budapestei la

evenimentele din 20 martie 1990 de la Târgu Mureş. De ce consider ăm nepotrivit termenul?Pentru că, fireşte, reacţia, prin definiţie, nu poate să preceadă o acţiune, un eveniment, ci doar să urmeze acestora. Or, "reacţia" guvernului maghiar, după cum am mai precizat - în bazacelor apărute în Romániai Magyar Szó - a precedat, cu cel puţin opt ore, aşa zisul pogrom("antimaghiar") de la Târgu Mureş.

Cât de antimaghiar a fost acesta am văzut, în acelaşi capitol. Am putea, însă, discutadespre primul termen al sintagmei, pe care îl regăsim atât în scrisoarea premierului ungar, câtşi în toate intervenţiile la care a recurs ministrul de Externe al Ungariei (Aici, se cuvine să

precizăm că d-l Horn Gyula a vorbit de pogrom - antimaghiar, cum altfel? - nu numai înmesajele adresate secretarului general al ONU şi preşedintelui în exerciţiu al Consiliului de

Securitate, ci şi în misivele trimise pe adresa omologilor săi din 34 de ţări mai importante alelumii).

Ce este, la urma urmei, un pogrom? Iată definiţia din DEX: "Uciderea în masă amembrilor unui grup naţional minoritar, organizată de elemente naţionaliste, şovine".Dicţionarul de Neologisme (Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1978), la rândul său, vorbeşte deun "masacru îndreptat împotriva unui grup naţional minoritar". Deci, ucidere în masă! Cât

priveşte "masacrul" (definit, de aceleaşi surse, ca şi "omor în masă"), acestuia i se atribuie şisensul de a fi "îndreptat împotriva unei mulţimi f ăr ă apărare". Care din aceste elemente aufost prezente în cazul evenimentelor de la Târgu Mureş din 20 martie 1990? Să le luăm perând:

- Ce fel de UCIDERE ÎN MASA este cea soldată cu cinci mor ţi?- Ce fel de ucidere în masă a membrilor unui GRUP NAŢIONAL MINORITAR este

aceea în care cele mai multe victime provin din rândul majoritarilor?

- Ce fel de ucidere în masă a membrilor unui grup naţional minoritar de către elementeşovine (apar ţinând majoritarilor - fireşte) este aceea în care, conform concluziei raportorilor ("neutri") de la "Helsinki Watch", nu se poate stabili cine a recurs primul la violenţă?(Nemaivorbind de faptul că cei ce ne-au pârât, ante-factum, la ONU şi la Consiliul deSecuritate - cerându-le să intervină în Ardeal - nu ştim să fi fost înzestraţi cu calităţi

paranormale de clarvăzători!)

- Şi, în fine, ce fel de masacru ("îndreptat împotriva unei mulţimi f ăr ă apărare") esteacela în care "victimele" sunt înarmate cu ciomege (standardizate) confec ţionate în prealabil?

Iar dacă raportăm cele de mai sus la evenimentele din ziua precedentă (19 III '90) -care s~au soldat cu vreo 10-15 r ăniţi şi f ăr ă nici un mort - calificativul de pogrom devine nudoar lipsit de acoperire, ci de-a dreptul ridicol.

Şi-atunci ne întrebăm, din nou, care pogrom, ce fel de pogrom, de unde pogrom? Şi,mai ales, în ziua de 19 martie?!

Fireşte, întrebările sunt retorice: n-a fost nici un pogrom la Târgu Mureş, nici autentic- nici fals şi cu atât mai puţin antimaghiar. A fost doar prima (şi, deocamdată, ultima) reuşită -chiar dacă mult sub intenţii şi aşteptări - în finalizarea scenariului maghiaro-maghiar ce miza

pe varianta conflictului interetnic, scenariu care, începând cu crimele din secuime din 22-23decembrie 1989 (r ămase f ăr ă reacţia dorită) s-a axat pe instrumentarea unei neîntrerupte suite



63

de provocări menite a declanşa represiuni antimaghiare şi, finalmente, o situaţie de tip Kosovocare să justifice şi să determine intervenţia "căştilor albastre" ale ONU. (Cu implicaţii şi

perspective de factur ă "iugoslavă" pentru Ardeal). Reuşită, par ţială, datorată unor provocărisupraliminale şi unor diversiuni abil conduse, ce au acţionat pe fondul tensiunilor acumulateşi în condiţiile unei propor ţii etnice diferite de cea din Covasna sau Harghita. Atât şi nimic

altceva!Desigur, această reuşită par ţială s-a dorit, după cum am mai afirmat-o, de o cu totul

altă amploare, urmată de alte noi "reuşite", de cronicizarea situaţiei sau chiar de inducereaunui veritabil r ăzboi civil de tip "iugoslav". Pentru aceasta pledează tot ceea ce s-a întreprins,concomitent, pe plan mediatic şi pe cel al alertării forurilor de decizie europene şi mondiale.Chiar şi "premoniţia" d-lui Horn se încadrează în aceeaşi ordine de idei. Am stabilit, f ăr ă echivoc, că la nivel maghiaro-maghiar se ştia deja - cu cel puţin 24 de ore înainte - ce urma să se întâmple în după-masa şi seara zilei de 20 martie 1990. Dar de ce a fost nevoie ca acestlucru să se concretizeze, ante-factum, în alertarea la vârf a ONU şi a Consiliului deSecuritate? De ce a apelat ministrul de Externe al Ungariei la aceste foruri cu opt ore înainte

de producerea aşa zisului pogrom antimaghiar de la Târgu Mureş? Explicaţia este simplă:tocmai pentru a furniza dovada continuităţii, a repetării şi amplificării actelor de violenţă antimaghiar ă. Altfel spus, pentru a realiza un dublu impact, cu efect de potenţare şi, pe de altă

parte, pentru ca forurile internaţionale respective, alertate în prealabil (şi f ăr ă acoperire, înfapte reale, a acuzelor de gravitate maximă aduse - vezi bilanţul zilei de 19 III '90), să

primească, la scurt timp, confirmarea continuării şi agravării "pogromului", evenimentele din20 martie fiind gândite şi instrumentate de aşa manier ă încât să permită o interpretare pemăsura respectivelor acuzaţii.

În acest fel, ca urmare şi a mediatizării intense şi mincinoase la care s-a recurs, celeconţinute în sesizarea, adresată ONU şi Consiliului de Securitate de către guvernul ungar urmau să dobândească credibilitatea scontată. Să ne reamintim principalele capete de acuzare.

S-a vorbit în scrisoarea respectivă ("urgentă şi personală") despre următoarele:-"nesocotirea drepturilor colective ale minorităţii maghiare";

- "tulburarea repetată a sărbătoririi zilei de 15 martie şi profanarea simbolurilor naţionale maghiare - ceea ce a lezat profund sensibilitatea şi demnitatea maghiarilor";

- "terorizarea minorităţii maghiare din România";

- "atrocităţile ale căror victime au fost minoritarii maghiari din România";

- "evenimentele antimaghiare, cu caracter de pogrom, de la Târgu Mureş";

- "izgonirea maghiarilor ardeleni de pe pământul lor str ămoşesc";

- "iminenţa pericolului unui r ăzboi civil în Ardeal";

- "urmările imprevizibile, pentru care întreaga r ăspundere va apar ţine păr ţii române".

Deci, lezarea demnităţii, terorizarea, izgonirea minoritarilor maghiari, supunerea lor laatrocităţi şi pogromuri, fapte ce induc iminenţa unui r ăzboi civil, pentru care întreagar ăspundere va apar ţine păr ţii române!

Fireşte, fiecare "cap de acuzare" ar merita analizat şi comentat. O vom face, poate, cualtă ocazie. Deocamdată doar atât că fiecare acuză are un fond real, numai că victimele cu

pricina nu au fost minoritarii maghiari din Ardeal, ci românii minoritari din secuime! Cât priveşte "întreaga r ăspundere", ea a apar ţinut, f ăr ă îndoială, nu păr ţii române, ci celei

maghiare. Numai că, în condiţiile date, cu o Putere provizorie sufocată de probleme şiagresată din toate păr ţile, cu o opinie publică internă debusolată, cu o presă autohtonă în mare



64

măsur ă descumpănită, neconformistă sau chiar vândută unor interese str ăine şi, pe de altă parte, cu o mass-media internaţională infiltrată de agenţi ai revizionismului maghiar,r ăstălmăcirea adevărului, prezentarea distorsionată a situaţiei, până la inversarea totală adatelor şi responsabilităţilor reale, a fost, din păcate, posibilă.

Cum de n-au avut, totuşi, câştig de cauză scenariştii "pogromului antimaghiar" de laTârgu Mureş, cum de a fost ratată, totuşi, "marea şansă din 1990", cum de nu s-a reuşit, totuşi,"kosovizarea" Ardealului?

Vom încerca să r ăspundem la aceste întrebări în capitolul următor.



65

Scenarii pre şi post-decembriste (XXXII)

Târgu Mureş - Martie 1990: Cauzele eşecului

Înainte de a r ăspunde la întrebările cu care am încheiat capitolul precedent, să ne

întoarcem la "pâra dintre pogromuri", la demersul rechizitorial al d-lui Horn, pentru a spunecâteva cuvinte pe marginea fiecărui cap de acuzare, aşa cum ne-am propus atunci cândapreciam temeinicia acuzaţiilor.

Da, toate acuzaţiile ministrului de Externe ungar erau perfect întemeiate, doar atât că domnia-sa a inversat rolurile, a f ăcut o "rocadă" măiastr ă: a pus în cârca majoritarilor (români) din Ardeal tot ceea ce, în realitate, au comis majoritarii (maghiari) din secuime,

preluând postura de victimă de la minoritarii (români) din secuime şi transferând-ominoritarilor (maghiari) din Ardeal. Sau n-a fost aşa? Să reluăm capetele de acuzare, înaceeaşi ordine în care le-am enunţat în precedentul capitol:

- "Nesocotirea drepturilor colective ale minorităţii maghiare". De unde şi până unde

drepturi colective, atunci când acestea, nici astăzi, nu figurează în vreo reglementareinternaţională privitoare la minorităţile naţionale? Deci, ab ovo, chestiunea este lipsită defond. Putem vorbi, cel mult, despre drepturile individuale ale minoritarilor! În acest caz, însă,aşa cum am văzut în ultimele 12 capitole, aşa cum rezultă, f ăr ă echivoc, din "RaportulCovasna-Harghita", singurii minoritari care pot intra în discuţie, în ceea ce priveştenesocotirea drepturilor lor, sunt românii din secuime!

- "Tulburarea repetată a sărbătoririi zilei de 15 martie şi profanarea simbolurilor naţionale maghiare - ceea ce a lezat profund sensibilitatea şi demnitatea ungurilor". Deci aşa,nu sensibilitatea şi demnitatea românilor a fost lezată prin sărbătorirea, ostentativă şi

provocatoare, pe pământ românesc, a unui eveniment care a însemnat, pentru românii

ardeleni, alipirea abuzivă a Ardealului la Ungaria (impusă în Dieta de la Cluj la data de 30mai 1848 şi acceptată de către Ferdinand al V-lea în 10 VI '48) şi represalii antiromâneştisoldate cu 40 000 de mor ţi, ci sensibilitatea şi demnitatea ungurilor!!? Bizar ă optică!

- "Terorizarea minorităţii maghiare din România". Carevasăzică, în primele trei luniale anului 1990 minoritarii maghiari au fost terorizaţi şi nu minoritarii români din secuime,alungaţi din şcoli (fie că erau dascăli, fie elevi), din alte instituţii sau întreprinderi, huiduiţi,etichetaţi în fel şi chip, ameninţaţi, bătuţi, siliţi să se refugieze în alte zone ale ţării sau chiar ucişi cu bestialitate!!?

- "Atrocităţile ale căror victime au fost minoritarii maghiari din România". Cum poatecineva vorbi de atrocităţi antimaghiare, după crimele bestiale săvâr şite de către maghiari în

22-23 decembrie 1989 la Zetea, Dealu, sau Târgu Secuiesc?- "Evenimentele antimaghiare, cu caracter de pogrom, de la "Târgu Mureş". Am ar ătat,

în capitolul precedent, ce este un pogrom şi în ce măsur ă cele petrecute în 20 martie 1990 potfi caracterizate ca atare. Să acceptăm, totuşi, calificativul şi să ne rezumăm la a reaminti că

pogromul cu pricina a opus o mulţime de 30. 000 de unguri unui grup de 3-4.000 de români,s-a soldat cu 5 mor ţi şi 160 de r ăniţi - în majoritate români şi a fost caracterizat de către SzöcsGeza, omul numărul doi al UDMR la acea vreme, drept o victorie maghiar ă. Ca atare, dacă atunci şi acolo a fost un pogrom, acesta a fost antiromânesc şi nu antimaghiar!

- "Izgonirea maghiarilor din Ardeal de pe pământul lor str ămoşesc". Iar ăşi, hoţulstrigă: - prindeţi hoţul! Nici un ungur din Ardeal nu a fost izgonit de pe pământul său (mai

mult sau mai puţin) str ămoşesc! Ba, dimpotrivă, ungurii din "patria mamă" au năvălit înArdeal, cu zecile de mii (ca şi în 1940). Izgoniţi au fost, în schimb, de pe pământul lor cu



66

adevărat str ămoşesc, patru mii de români din secuime!

-"Iminenţa pericolului r ăzboiului civil în Ardeal ( ... ) pentru care întreaga r ăspundereva apar ţine păr ţii române". O dată, că această iminenţă nu era un pericol pentru parteamaghiar ă, ci un "vis de aur", un ţel izbăvitor al iredentiştilor maghiari. Cât priveşter ăspunderea reală, aceasta apar ţinea, cu desăvâr şire, celor ce au elaborat, instrumentat şifinalizat scenariul cu pricina, adică păr ţii maghiare. La fel ca şi în cazul croaţilor, bosniacilor musulmani sau albanezilor din Kosovo. (Fireşte, împreună cu scenariştii regionali, interesaţiîn dezintegr ări şi reintegr ări, în remodelarea zonei pe criterii "huntingtoniene").

Acesta este nivelul la care se lucrează (s-a lucrat) şi, din păcate, cu ajutorul (precupeţitsau nu) al mass-mediei ("obiective", "oneste" şi "independente") din Occident, treaba merge(a mers) strună.

De ce n-a mers şi la noi? Din mai multe motive. Să le luăm pe rând şi să folosim catermen de comparaţie Kosovo. (Nu de alta, dar au f ăcut-o şi Tökés Laszlo, şi Eva Maria Bárkişi alţii).

O dată, că ungurii din Ardeal reprezintă 20 şi nu 90 la sută, ca albanezii din Kosovo.În al doilea rând, pentru că ungurii din Ardeal s-au dovedit a nu avea vâna albanezilor

(sau a croaţilor, sau a bosniacilor musulmani), după cum bine remarca adineaori amintita juristă "austro-ungar ă", d-na Bárki: "Singura diferenţă dintre albanezii din Kosovo şi unguriidin Ardeal este faptul că aceştia din urmă nu ştiu să-şi cear ă drepturile cu arma în mână"!

În al treilea rând, pentru că, din fericire (de această dată), nici noi, românii, nu avemvâna sârbilor.

Acestea ar fi principalele trei motive care au determinat eşecul "kosovizării"Ardealului. Desigur, mai sunt şi altele, unele derivând din cele trei, altele ţinând de alţifactori. De pildă, poziţia geografică a "Pământului Secuiesc" (Székelyföld), plasarea acestuia,

practic, în inima ţării. Poziţie îndelung deplânsă de către partea maghiar ă, dacă ar fi să amintim doar opinia expusă de preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria - d-l GlatzFerenc - în articolul întitulat, sugestiv, "Amăr ăciunea maghiar ă" (Romániai Magyar Szó nr.1613-1614 / 25-26 martie 1995): "Secuimea este atât de departe în Est, încât ar trebui să anexăm şi mari teritorii cu majoritate românească pentru a o putea încorpora"!

Desigur, alta ar fi (fost) situaţia dacă secuimea s-ar afla, ca şi Voivodina sau aşanumitul Felvidék (sudul Slovaciei) undeva la graniţa cu Ungaria, sau dacă aşa zisul coridor (vezi Memoriile d-lui Raoul Şorban), s-ar fi putut realiza, mai eficient, în perioada 1940-1944.(Reamintim că la acea vreme, prin expulzarea a sute de mii de români, exterminarea, prindiverse mijloace, a altor zeci de mii şi, pe de altă parte, prin colonizarea a sute de mii de

unguri, s-a încercat realizarea unui "coridor" cu majoritate maghiar ă, care să lege secuimea deUngaria. Urmele acestui "coridor" se mai pot zări şi astăzi pe "harta electorală" a ţării). Dar,fireşte, şi în aceste situaţii amintita "vână" era indispensabilă. Or, aceasta se pare că lipseşte (alipsit) nu numai în Ardeal, ci şi în Voivodina sau Slovacia de Sud, judecând după (in)eficienţademersurilor iredentiste maghiare (prezente şi active şi în aceste zone).

Cât priveşte motivele derivate din principalele trei cauze de eşec amintite, printreacestea am putea enumera:

- unicitatea pogromului, şi acela fals şi, oricum, cam firav, neurmat de nici o recidivă;

- faptul că identitatea reală a lui Cofariu şi a celorlalte victime ale ciomăgarilor

"români", mai devreme sau mai târziu a ieşit, totuşi, la iveală;- trezirea la realitate, măcar în parte, a presei româneşti;



67

- "Raportul Mânzatu" sau chiar şi cel al "Helsinki Watch", care exclud posibilitatea pogromului antimaghiar;

- edificarea forurilor internaţionale (ONU, Consiliul de Securitate al acestuia, etc.)asupra r ăstălmăcirii mediatice la care s-a recurs, precum şi asupra lipsei de acoperire în faptereale a acuzelor conţinute în "denunţul-rechizitoriu" al guvernului maghiar.

Şi, în fine (dar nu în ultimul rând), scenariul de tip "iugoslav" nu a avut sor ţi deizbândă, până la urmă, în Ardeal, ba a şi fost abandonat pe parcurs, tocmai din cauzaexperienţei iugoslave, datorită implicaţiilor şi complicaţiilor, neprevăzute de către scenarişti(dar nici de cei meniţi a menţine ordinea în Europa), pe care le-a generat punerea în oper ă a"modelului iugoslav", începând cu Croaţia, continuând cu Bosnia şi culminând cu Kosovo.

Drept care, s-a produs o reorientare spre modelul regional, despre care am mai vorbitşi asupra căruia vom reveni la momentul potrivit. Acum, însă, a sosit vremea să ne ocupăm şide o altă componentă a scenariului menit să inducă stări conflictuale, pe cât mai multe planuri,în România postdecembristă. Dacă până acum ne-am ocupat de tensiuni şi conflicte politice şiinteretnice, de această dată vom trece la. cele interconfesionale, induse, şi acestea, în modartificial şi întreţinute cu rea-credinţă, vizând aceeaşi ţintă; dezbinarea şi destr ămarea.

Dar despre aceasta în capitolele următoare.

...........................................................................................................................



68

BIBLIOGRAFIE

1. Abrudan Paul, Racoviţan Mihai: "Transilvania - Documente istorice", Ed. Ţara Noastr ă, Bucureşti, 1991.

2. Alexandrescu Ion şi colab.: "Enciclopedia de istorie a României", Ed. Meronia,Bucureşti, 2000.

3. Anania Bartolomeu: "Clujul universitar al generaţiei 1946", Supliment al revisteiRenaşterea, Cluj-Napoca, 1996.

4. Andreescu Gabriel, Molnár Gusztáv: "Problema transilvană", Ed. Polirom, laşi,1999.

5. Antonescu Ion: "Românii, originea, trecutul, suferinţele şi drepturile lor", Ed.Saeculum I. O., Bucureşti, 1998.

6. Apponyi Albert: "Igazságot Magyarországnak" (Dreptate Ungariei), Magyar Külügyi Társaság, Budapest, 1928.

7. Bădescu Ilie, Dungaciu Dan: "Sociologia şi Geopolitica Frontierei", Ed. FloareaAlbastr ă, Bucureşti, 1995.

8. Beschloss Michael şi Strobe Talbott: "La cele mai înalte nivele", Ed. Elit, 1995,

9. Bocşan Nicolae, Leu Valeriu: "Cronologia Europei Centrale" (1848-1989), Ed.Polirom, laşi, 2001.

10. Bogdan Henry: Histoire des Pays de l'Est, Ed. Perrin, Paris, 1990.

11. Botlik Jozsef: Erdély tiz tételben (Ardealul în zece puncte), (Teză de doctorat).

Budapest, 1988, Ed. Botlik.12. Ciolan Ioan: "Transilvania prigonită de unguri", Ed. Petru Maior, Târgu Mureş,

1997.

13. Coja Ion: "Transilvania - invincibile argumentum", Ed. Athenaeum, Bucureşti,1990.

14. Constantinescu Leontin Jean: "Chestiunea Transilvaniei", Ed. Jurnalul Literar,Bucureşti, 1997.

15. Csurka István: "Megmaradni" (A supravieţui), Ed. Csokonay, Debrecen, 1988.

16. Diaconu Ion: "Minorităţile în mileniul al treilea", ARED, Buc., 1999.

17. Domşa Tit-Liviu, Lungu Mihai: "Teroriştii", Fundaţia Academia Civică, Cluj- Napoca, 1999.

18. Dumitriu-Snagov Ion: "Monumenta Romaniae Vaticana", DIP, Bucureşti, 1996 .

19. Dücsö Csaba: "Nincs kegyelem! - Attila, Álmos, Árpád ivadéka fel az ujhonfoglalásra!" (Făr ă îndurare! urmaşi ai lui Atila, Almoş, Arpad, înainte pentru un noudescălecat!), Budapest, 1939.

20. "Erdély Rövid Története" (Scurtă istorie a Ardealului), Akadémiai Kiado,Budapest, 1993.

21. Fényes S.: "Ungaria Revizionistă", Edizioni Europa, Roma, 1978.22. Fischer-Galaţi Stephen, Giurescu Dinu C., Pop Ioan Aurel: "O istorie a românilor",



69

Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 1998.

23. Galantai Jozsef: "Trianon és a kissebségvédelem" (Trianonul şi ocrotireaminorităţilor), Ed. Maecenas, Budapest, 1989.

24. Gociman Aurel: "România şi revizionismul maghiar, Tipografia ziarului

"Universul", 1934.25. Goga Octavian: "Ideea Naţională", Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 1997.

26. Goga Octavian: " ... aceiaşi luptă: Budapesta-Bucureşti", Ed. Sedan, Cluj-Napoca,1997.

27. Huntington Samuel P.: "The Clash of Civilisations and the Remaking of WorldOrder", Simon & Schuster, New York, 1996 (versiune română: "Ciocnirea civilizaţiilor şirefacerea ordinii mondiale", ed. Antet, Bucureşti, 2007).

28. Iorga Nicolae: "Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria", Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1989.

29. Iorga Nicolae: "Istoria Bisericii Româneşti", Ed. Ministerului de Culte, Bucureşti,1928.

30. Judea Ioan: "Târgu Mureş - Cumpăna lui Martie", Ed. Tipomur, Târgu Mureş,1991.

31. Kertész István: "Magyar békeilluziok - 1945-1947" (Iluzii vizând Conferinţa dePace de la Paris), Europa Könyvkiado, Budapest, 1995.

32. Lechinţan Vasile: "Instituţii şi edificii istorice din Transilvania", Ed. Carpatica,Cluj Napoca, 2000.

33. Lehrer Milton G.: "Ardealul Pământ Românesc", Ed. Vatra Românească, Cluj-

Napoca, 1991.34. Lupaş Ioan: "Istoria unirii românilor", Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

35 "M-am săturat de România! - Fenomenul Sabin Gherman în viziunea presei", Ed.Erdélyi Hirado, Cluj, 1999.

36. Meteş Ştefan: "Emigr ări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

37. Millea Zeno: "Istorie maghiaro-maghiar ă în citate" (I), ARED, Bucureşti, 1999.

38. Millea Zeno: "Istorie maghiaro-maghiar ă în citate" (I), publicată în foileton în

să ptămânalul Timpul-7 zile, Bucureşti, 200039. Millea Zeno: "Chestiunea Transilvaniei versus Problema transilvană", publicată înTimpul-7 Zile, Bucureşti, 2001.

40. "Mogyoria = Ungaria", Centrul European de Cercetări şi Studii Istorice Veneţia,Ed. Europa Nova, 2000.

41. "Minerva Enciclopedie Română", Ed. Com. de Redacţie al MER, Cluj, 1929.

42. Moisin Anton: "O gravă lovitur ă dată neamului românesc - calomnierea BisericiiRomâne Unită cu Roma", Polsib, Sibiu, 1996.

43. Năstase Adrian: "Drepturile persoanelor apar ţinând minorităţilor naţionale",

ARED, Bucureşti, 1998.44. Nedei Grigore: "Imperialismul catolic - o nouă ofensivă antiromânească", Ed.



Clio, Bucureşti, 1993.

45. Nedelea Marin: "Istoria României în date – 1940-1995", Ed. Niculescu, Bucureşti,1997.

46. Netea Vasile: "O zi din istoria Transilvaniei", Ed. Ţara Noastr ă, Bucureşti, 1990.

47. Pascu Ştefan: "Voievodatul Transilvaniei", Ed. Dacia, Cluj, 1972, 1979, 1986 (3vol.).

48. Păcurariu Francisc: "Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor", Ed. Minerva,Bucureşti, 1988.

49. Preda Dumitru, Retegan Mihai: "1989 - Principiul dominoului", Ed. FundaţieiCulturale Române, Bucureşti, 2000.

50. "Raportul Comisiei Parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22decembrie 1989, au fost nevoite să-şi păr ăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţeleHarghita şi Covasna", Ed. Scripta, Bucureşti, 1991.

51. "Révay Nagy Lexikona", Ed. Fraţilor Révay, Budapesta, 1911-1916.52. Saucă Alexandru: "KGB-ul şi revoluţia română", Ed. Miracol, Bucureşti, 1994.

53. Sădeanu D.V.: "Adevărul despre revenirea foştilor greco-catolici la ortodoxianoastr ă str ă bună de care s-au rupt în 1700 (21 octombrie 1948 - Adunarea Bisericească de laAlba Iulia).

54. Szürös Mátyás: "Magyarságrol, külpolitikárol" (Despre maghiarime şi politicaexternă), Kossuth Könyvkiado, Budapest, 1989.

55. Şorban Raoul: "Chestiunea Maghiar ă", Ed. Valahia, Bucureşti, 2001.

56. Vincze Gábor: "Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România - 1944-1956, publicată, în foileton, în periodicul Szövetség (începând din 1995).

57. Vulcănescu Mircea: "R ăzboiul pentru întregirea neamului", Ed. Saeculum I.O.,Bucureşti, 1999.

58. Zamfirescu Dan: "Ortodoxie şi Romano-Catolicism", Ed. Roza Vânturilor,Bucureşti, 1992.

Alte surse (articole de presă, interviuri, declaraţii, proclamaţii. consf ătuiri, emisiuniradio şi TV, Internet etc.) sunt menţionate în text.

Secesiunea Ardealului

Documents

Transcript of Secesiunea Ardealului