Scrisori către Vasile Alecsandri

“Clucerul Alecu Gheorghescu”

-referat-

Viaţa autorului este cea mai bună introducere în specificul românesc al veacului romantic. Scriitorul Ion Ghica a trăit între 1816 şi 1897.

Aristocrat, revoluţionar la 1848, guvernator (bey) al insulei Samos, om politic (de trei ori prim-ministru), diplomat, economist de marcă, director al Teatrului Naţional, Ion Ghica îşi dă valoarea ca scriitor spre sfârşitul vieţii, prin „Scrisorile către V. Alecsandri" (redactate în mare parte la Londra), o cronică fără egal a secolului pe care l-a trăit.

Personalitatea şi opera „prinţului Ghica" sunt chintesenţiale pentru secolul XIX românesc, epocă istorică fascinantă.

Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, ca fiu al lui Dimitrie (Tache) Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu. Copilul este botezat de mitropolitul Dionisie Lupu, având ca naş pe Grigore Ghica - viitorul domnitor de la 1822, unchiul tatălui său. Impunătoarea casă boierească a părinţilor era situată pe Podul Caliţii (azi Calea Rahovei), lângă Podul Beilicului.

Spiţa familiei Ghica urca până în secolul al XVI-lea şi însuma, pe lângă mari spătari, hatmani şi bani, nouă domnitori, la tronul Moldovei sau al Munteniei. Familiile Ghica şi Câmpineanu se înrudeau cu Văcăreştii, Dudeştii, Oteteleşanii, Cândeştii, Filipeştii şi Cantemireştii din Moldova.

În 1824, pe când tatăl său se afla ispravnic la Focşani, copilul asistă la „punerea în fiare" a clucerului Alecu Gheorghescu, scenă pe care o va evoca în prima dintre „Scrisorile către V. Alecsandri". La început învaţă carte grecească cu dascăli pe care-i va evoca în „Scrisori", iar de la Ion Heliade Rădulescu ia lecţii de gramatică românească. Între 1830 şi 1834 urmează cursurile profesorului de franceză J.A. Vaillant de la colegiul „Sf. Sava", împrietenindu-se cu Grigore Alexandrescu şi N. Bălcescu, pe care-l va evoca într-o celebră scrisoare.

În 1835 pleacă - precum toţi tinerii români de familie bună ai epocii - la Paris, „la studii înalte". Teodor Diamant (iniţiatorul, ulterior, al „falansterului de la Scăeni", comunitate socialist-utopică, un fel de colectivitate hippie avant la lettre), cu care se împrietenise încă din 1828, îi dăduse o scrisoare către Charles Fourier, celebrul socialist utopic francez. Întâmplarea îi aduce în cale grupul de tineri moldoveni aflaţi la studii la Paris, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Vasile Alecsandri. Între Ghica şi acesta din urmă se leagă acum o prietenie de o viaţă.

La Paris, Ion Ghica este preocupat în primul rând de a face cunoscute Ţările Române în Apus şi, treptat, alături de ceilalţi tineri, se implică din ce în ce mai mult în mişcarea revoluţionară - extrem de la modă şi influentă în cercurile pariziene. În 1843, tinerii întemeiază la Bucureşti societatea conspirativă „Frăţia", propunându-şi să lupte pentru răsturnarea „odioasei dictaturi" a lui Gheorghe Bibescu, urcat pe tron în 1844.

1

În ianuarie 1847, tânărul Ghica se căsătoreşte cu Alexandrina (Saşa), fiica lui Nicolae Mavros, fost om de încredere şi şef al cancelariei lui Pavel Kiseleff la Bucureşti. Mirele avea 31 de ani, iar mireasa - 15. Alexandrina i-a fost devotată până la moarte şi i-a dăruit mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit şapte.

La 1848 se află printre fruntaşii revoluţiei muntene şi e trimis de guvernul provizoriu cu o misiune diplomatică la Constantinopol. Aici îl va surprinde înăbuşirea revoluţiei, rămânând în exil. Bunele relaţii cu conducătorii Porţii îi aduc, în 1854, demnitatea de guvernator al insulei Samos (patria lui Pitagora, cea mai mare din Marea Egee), fiind distins apoi, în 1856 (după ce reuşeşte să stârpească cuiburile de piraţi din zonă), cu titlul de bey (prinţ) de Samos. În noiembrie 1858 se reîntoarce în ţară cu gândul de a ajunge domnitor. Cu tot sprijinul constituit în favoarea sa, nu reuşeşte decât, în 1859-1960, să fie prim-ministru şi ministru de Interne al lui Cuza.

Este un membru influent al conjuraţiei care forţează abdicarea principelui Cuza, acuzat de autoritarism. În 1866 îl întâmpină la Piteşti, în calitate de prim-ministru, pe prinţul Carol de Hohenzollern. În 1870-1871 redevine prim-ministru şi ministru de Interne, dar este obligat să demisioneze de noul domnitor Carol, cu care nu reuşeşte să se înţeleagă.

După numeroase călătorii în ţările europene, în 1881 este numit ambasador al ţării la Londra, oraş care-l atrăsese de mult, dar a cărui climă i se părea insuportabilă, şi unde va rămâne următorul deceniu. Din 1894, grav bolnav, se retrage la moşia sa de la Ghergani, unde, la 22 aprilie 1897, se stinge din viaţă.Prietenia îndelungată cu Alecandri va avea ca rezultat, în deceniul 9 al secolului, masivul volum de corespondenţă, cuprinzând 25 de scrisori (în ediţia din 1897) adresate - cea mai mare parte de la Londra, unde se afla ca ambasador - „bardului de la Mirceşti".

Prin această carte de memorialistică, precum şi prin cele alte câteva texte publicate ulterior în periodice, între 1889 şi 1892, Ghica - la apogeul unei vieţi extrem de tulburate şi de semnificative - îşi face o intrare triumfală în literatura română, în care va deveni, pentru generaţiile următoare, principalul cronicar al secolului pe care-l parcursese.

Influenţa cărţii şi a bijuteriilor literare care sunt multe dintre scrisorile componente asupra scriitorilor din veacul următor este enormă. Ion Ghica este recunoscut de Mircea Cărtărescu ca fiind una dintre sursele principale (alături de arta poetică a lui Bolintineanu) pentru capodopera sa „Levantul", în ce priveşte dimensiunea de secol XIX valah a poemului epic. Regretata scriitoare Dana Dumitriu (1943-1987) i-a dedicat „beyului de Samos" cele trei volume ale unui rafinat roman, „Prinţul Ghica" (1982-1986), una dintre puţinele cărţi-cult ale literaturii române.

"Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit."

Ion Ghica

2

Scrisoarea “Clucerul Alecu Gheorghescu”, care deschide ciclul de scrisori, aparţine mai degrabă ficţiunii, decât naraţiunii memorialistice.

Autorul se transformă în povestitorul povestirii lui Niculae Păunel. Spirit iscoditor autorul vrea să afle cât mai multe de la povestitor. Este şi la Ghica aceea plăcere deosebită de a asculta poveştile trecutului. Spiritul romantic se vădeşte şi în această voluptate a înserării pe calea poveştii, în lumea trecutului. Plăcerea o aveau şi Negruzzi şi Russo. Şi ei ca şi Ghica, au naivitatea / abilitatea să integreze poveştile intextele lor luându-le drept adevărate. Nivelul intenţiei epice poate fi într -o astfel desituaţie, parţial sau total. Autorul poate reflecta povestirea, unui personaj real îmbogăţind-o, simplificând-o sau ordonând-o. Dar autorul îşi poate “confecţiona ” şi personajul şi poate inventa şi povestea, În cazul Clucerul Alecu Gheorghescu Ghica pare prins temeinic în “mrejele” poveştirii pe care el însuşi o relatează. Tensiunea scrierii, siguranţa portretului , prezenţa bogata a dialogului sunt elemente ale ficţiunii,nu ale memorialisticii. La Ghica barierele dintre memorialistică şi ficţiune suntaproape şterse. Textul părând a trece dintr-o “zonă” în alta pe principiul vaselor comunicante. Reluând tipologia propusă de Genette ne-ar fi imposibil să situăm povestea clucerului Gheorghescu sub semnul povestirii factuale în care autorul e identic cu naratorul si cu personajul. Tehnic vorbind, observaţia care se poate face estecă, in Clucerul Alecu Gheorghescu ne aflăm in faţa unui transfer al vocii naratorului.Mecanismul povestirii factuale în care, obligatoriu, autorul e naratorul scrie Genette e înlocuit cu mecanismul specific ficţiunii A ≠ N. Nicolae Păunel spune o poveste din vremea copilariei autorului scrisorii, devine martor. Cu termenii lui Jaaps Lintvelt, ne aflăm, în cea mai mare parte a scrisorii în faţa unei naraţiuni actoriale,în care eul narant devine martor al poveştirii unui personaj. Proza ia locul memorialisticii. Suntem departe de a descoperi „elementul neamestecat al al amintirii” de care vorbeşte Vianu. E prea multă precizie descriptivă şi prea mult specific al prozei realiste pentru o amintire a amintirii. Tehnica din Clucerul Alecu Gheorghescu e utilizată şi în Polcovnicul Ioniţă Ceganu unde autorul – narator trece din nou în plan secund lăsând loc poveştii polcovnicului. Regimul narativ e tot homodiegetic actorial. Mai mult, aici personajul – narator e introdus cu câteva note de pitoresc care-l amintesc pe Russo si-l anticipă pe Sadoveanu: „Polcovnicul Ioniţă băuse în sănătatea însurăţeilor un pahar de vin roşu de Dealul Răzvadului şi primisese la limbă”. Prin relaţia autor identic cu narator, diferit de personaj, Gerard Genette defineşte povestirea istorică. Aceasta ar fi, în linii mari, structura ce se poate suprapune pe schema narativă din vremea lui Caragea. Şi aici însă evenimentul istoric se amestecă cu anecdoticul, cu amănuntul semnificativ: „Un băcan ce găsise pe uncuconaş sub scară, la nevasta lui, după ce l -a despuiat în pielea goala, l-a muls cu cătran din creştet până în tălpi. I-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat răstignit de mâni pe un drug. I-a legat un căluş în gură şi l-a luat în şhichiul biciului pe pod de fugea lumea de dânsul ca de ucigă-l toaca, încât nici chiar slugile lui nu au voit să-l primească în casă.

Deşi nu toate au un caracter strict literar. Scrisorile către Vasile Alecsandri se disting prin remarcabile calităţi beletristice, cuprinzand minunate tablouri de epocă, bogate in amănunte pitoreşti, portrete ale unor personalităţi, naraţiuni ale unor fapte şi intâmplări, presărate cu anecdote.

Farmecul scrisorilor constă in stilul direct, liber de orice constrângere, de o rafinată şi subtilă erudiţie. Tonul povestirii este degajat, familiar, plin de umor. Cand s-a decis sa-i scrie lui Alecsandri, Ghica nu şi-a propus sa facă literatura: “Daca vrei să iţi

3

scriu câteodată nu-mi cere, te rog, şir la vorbă, căci nu sunt in stare a-mi restrânge suvenirile şi a le clasa pe date, ci lasă-mă să zic cum pot şi cum imi vine."

Capodoperă a literaturii noastre memorialistice “Scrisorile către Vasile Alecsandri” sunt considerate de George Calinescu drept muzeul Carnavalet al nostru".

4