walter scottfrumoasa din perth

ROMAN

★

SIR WALTER SCOTTThe FAIR MAID OF PERTU or SAINT VALENTINE’S

CUVINT ÎNAINTE

In vreme ce se continua tipărirea reveriilor lui Chrys-tal Croftangry, s-a observat că dacă în ultimii ani presadăduse la iveală diferite lucrări despre neamurile gaelicedin Scoţia, totuşi nu se făcuse încă nici o încercare dedescriere a moravurilor acelor neamuri, aşa cum putempresupune că ar fi existat în vremea cînd Statute-Book-ui,ca şi însemnările cronicarilor, încep să prezinte dovezivădite despre greutăţile în care se afla tronul cînd trufaşacasă a lui Douglas era atotputernică pe graniţele din sud,iar Nordul era răvăşit atît de sălbăticia, încă neîmblînzită,a neamurilor muntenilor, cît şi de pretenţiile îndrăzneţeale şefilor celor mai îndepărtate clanuri.

Faptul destul de autentic că două clanuri puternice audelegat fiecare din ele cîte treizeci de luptători ca săpună capăt, cu ajutorul armelor, unei vechi duşmănii, înprezenţa regelui Robert al lll-lea, a fratelui său ducelede Albany şi a întregii curţi a Scoţiei, întrunită la Pertli,în anul de graţie 1396, pare să dovedească atît durataduşmăniilor acelor popoare din munţi, cît şi slăbiciuneade care da dovadă stăpînirea ; de aceea a fost ales acestmoment ca punct nodal al principalelor episoade ale uneipovestiri imaginare. Caracterul lui Robert, ambiţia fra-telui şi purtările destrăbălate ale fiului său, par să ofere

2

posibilitatea unui contrast interesant, iar soarta tragică amoştenitorului coroanei, cu consecinţele ei imediate, în-tregeşte tabloul unei epoci de cruzime şi desfrîu.

Două din împrejurările petrecute pe acel cîmp închisde pe insuliţa din Perth şi anume fuga unuia din luptă-tori şi nesăbuitul eroism al cetăţeanului care s-a oferit debună voie să-l înlocuiască pe fugar în acea luptă pe viaţăşi pe moarte numai pentru o mică sumă de bani, au suge-rat ideea personajelor imaginare în jurul cărora se des-făşoară cea mai mare parte a acţiunii romanului. Celtulfugar nu ar fi prezentat nici un interes dacă romanulsău ar fi fost acoperit cu mantia ridicolului; dar autoruls-a gîndit că ar atrage mai mult atenţia dacă ar izbuti săobţină pentru el o fărîmă din acea simpatie care nu estelipsită cu totul de stimă. Miss Baillie a zugrăvit un fricoscare, fiind, laş din fire, găseşte curajul să se poarte ca unerou sub puternicul imbold al iubirii filiale. S-ar păreacă un ins slab de înger, însufleţit însă de simţămîntulonoarei şi de gelozia, care îl ridică pînă la înălţimea uneianumite situaţii şi apoi îl fac să cadă brusc, intr-un chip'lemn de milă, nu este de neconceput.

Discuţia asupra clanurilor care au participat în reali-tate la încăierarea sălbatică de la Inch s-a înteţit de cîndcu publicarea romanului Frumoasa din Perth şi a fosttratată îndeosebi, cu destule amănunte, de către RobertMackay de Thurso în curioasa lui Istorie despre casa şiclanul Mackay. Fără a pretinde să spunem că partea afir-mativă a problemei ar fi fost lămurită, pare sigur că acestscriitor a reuşit să dovedească faptul că onorabilii stră-moşi din care se trage nu au luat parte în nici un fel laaceastă acţiune. Neamul Macka-y-lor se stabilise pe atunciin partea de nord a insulei, unde a continuat să se afle şidupă aceea, iar şeful lor era în secolul acela un personajprea important pentru ca numele lui să fi fost trecut cu

3.

vederea în relaţiile contemporana. El a venit odată cu4 000 de oameni din clanul lui să lupte sub stindardulregal, împotriva lordului din Insule. Părerea acestui isto-ric este că numitul clan Quhele din Wyntoun era formatdin Cameroni, care par să fi fost pe vremea aceea numiţiadesea Mac Ewans şi să nu fi purtat decît mult mai recentnumele de C-ameron. adică Wrynose (pată), nume datoratfără îndoială unui mic defect de pe faţa vreunuia dintreeroicii şefi din neamul Lochiel. Douglas este de acord cv,acest fel de a vedea, in lucrarea sa Baronage, unde vorbeşteadesea despre cruntele duşmănii care învrăjbeau clanurileChattan şi Kay, şi îl identifică pe acesta din urmă, făcîndlegătură cu evenimentele de la 1396, cu Cameronii. Estepoate cu neputinţă să se lămurească în întregime aceastăneînţelegere, puţin interesantă prin ea însăşi, cel puţinpentru cititorii de dincoace de Invemess ; numele lor, aşacum le-am citit în Wyntoun, sînt Clanwheyl şi Clachinya ;se prea poate ca acesta din urmă să nu fie corect tran-scris. Mai găsim Clanquhele şi Clankay în Scoti-Chronicon.Hector Boece scrie Clanchattan şi Clankay ; Leslie i-aurmat exemplul; în vreme ce Buchanan, fer induse să-şidesfigureze paginile cu asemenea nume gaelice, îi pome-neşte pur şi simplu ca două triburi puternice care locuiescţinutul sălbatic aflat dincolo de Grampiani. Care saxonar putea face lumină într-un asemenea labirint ? Numelede Clanwheyll mai apare încă în 1594 într-un act al luiJames al Vl-lea. Nu s-ar putea, la urma urmelor, să fie osimplă denaturare a clanului Lochiel ?

Stareţul de la Lochleven nu face nici o menţiune nicidespre fuga unuia dintre luptătorii gaelici, nici desprevitejia meseriaşului din Perth care s-a oferit să ia partela luptă. Nu ne putem îndoi totuşi că acela care l-a con~tinuat jje Fordun a luat tradiţia drept izvor al acestor

4-

două întîmplări. Iată povestirea sa :

„An.no Dom, millesimo trecentisimo nonagesimo sexto,magna paţs boreali® Scotiae, trans Alpes, inquitata fuitper duos pestiferos Cateranos, et eorum sequaces, viz.Scheabeg et suos oonsan.guinarios, qui Clankay ; et Cristi-Jonson, ac suos, qui Cianquhele dicebantur ; qui nullopacto vel tiactatu pacificaşi poterant, nullaque arte regisvel gubernatoris poterant edomari, quoadusque nobilis etindustriosus D. David de Lindesay de Crawford, et do-minus Thomas comes Moraviae, diligentiam et vires appo-suerunt, ac înter partes sic tractavemnt, ut coram dominorege certo die convenirent apud Perth, et alterutra parseligeret de progenie sua triginta personas adversus tri-ginta de parte contraria, gladiis tantum, arcubus et sagit-tis, absque deploidibus, vel armaturis aliis, praeter bipen-nes ; et sic oongredientes finem liti ponerent, et terrapace potiretur. Utrique igitur parti summe placuit con-tractus, et die Lunae proximo ante festum Sancti Mk-hae-lis, apud North-insulam de Perth, coram Rege et Guber-natore, et innumerabili multitudine comparentes, conflic-tum acerrimum inierunt : ubi de sexaginta interfecti suntomnes, excepto uno ex parte Clankay, et undecim exceptisex parte altera. Hoc etiam ibi accid.it, quod omnes in prae-cinctu belii constituti, unus eorum locum diffugii consi-derans, inter omnes in amnem elabitur, et aquam deThaya natando transgreditur ; a millenis insequitur, sednusquam apprehenditur. Stant igitur partes attonitae,tanquam non ad conflictum progressuri, ob defectumevasi : noluit enim pars integruin habens numerum socio-rum consentire, ut unus de suis demeretur ; nec potuit parsaltera quocumque pretio alterum ad supplemendum vicemfugientis inducere. Stupent igitur omnes haerentes, dedamno fugitivi conquerentes. Et cum totum illud opuscessare putaretur, ecce in medio prorupit unus stipulo-sus vernaculus, ..statura modicus, sed efferus, dicens : Ecce

6-

ego ! quis me condueet intrare cum operariis istis ad huneludum theatralem ? Pro dimidia enim marca ludum expe-riar, ultra hoc petens, ut si vivus de palaestra evasero,victum a quocumque vestrum recipiam dum vixero : quia,sicut dicitur : «Majorem caiitatem nemo habet, quam utanimam suam ponat quis pro amicis». Quai mercede do-nator, qui animam meam pro inimicis reipublicae et regnipono ? Quod petiit, a rege 'et diversis magnatibus conce-ditur. Cum hoc arcuş ejus extenditur, et primo sagittamin partem contrariam transmittit, et unum interficit. Con-festim hinc inde sagittae volitant, bipennes librant, gla-dios vibrant, alterutro certant, et veluti carnifices bovesin maoello, sic incons Iernate ad invicem se trucidant. Sednec inter tantos repertus est vel unus, qui, tanquam ve-cors aut timidus, sive post tergum alterius declinans, seip-sum a tanta caede praetendit excusare. Iste tamen tyrosuperveniens finaliter illaesus exivit ; et dehinc multotempore Boreas quievit; nec ibidem fuit, ut supra, Cate-ranorum excursus.“

(„în anul Domnului una mie trei sute nouăzeci şi şase,o mare parte din nordul Scoţiei a fost tulburată de doiprimejdioşi Caterani1, anume Scheabeg şi soţii lui, care senumeau Clanlcay ; şi Cristi-Jonson cu ai săi, care se nu-meau Clanquhele ; aceştia nu puteau fi potoliţi cu nici unchip şi, oricîtă iscusinţă desfăşurau, nici regele nici guver-natorul nu izbuteau să-i supună ; în cele din urmă nobi-lul şi neobositul Domn David de Lindesay de Crawford şiDomnul Thomas, corniţele Moraviei, depunînd mult zel şistrădanii au propus celor două părţi o înţelegere : să seadune într-o zi hotărîtă in faţa regelui la Perth şi amin-două părţile să aleagă din clanul propriu treizeci de inşicare să lupte cu cei treizeci de inşi din clanul vrăjmaş,

1 Bandiţi muntem.

numai cu săbiile, arcurile şi săgeţile, fără scuturi ori altearmuri, in afară de securile cu două tăişuri; şi luptîndastfel, să pună capăt rivalităţii şi in ţară să se instaurezepacea. Amîndouă părţile au primit cu multă plăcereaceastă propunere şi în prima zi de luni înainte de sărbă-toarea Sfîntului Mihail, înfăţişîndu-se în insula North dinPerth, înaintea regelui şi a guvernatorului şi în faţa uneimulţimi fără număr, au pornit o luptă necruţătoare:acolo, din cei şaizeci au fost omorîţi toţi, în afară de unuldin clanul Clankay şi unsprezece din clanul vrăjmaş.Cu acest prilej s-a petrecut următoarea întîmplare : cumtoţi îşi ocupaseră locurile echipaţi de luptă, unut'ăin ei,care căuta în toate părţile un loc bun de fugă, se repededin mijlocul tuturor, lunecă în fluviu şi trece înot apaTay-ului ; e urmărit de mii de inşi dar nu este prins nică-ieri. Cele două clanuri vrăjmaşe rămîn încremenite ca şicum n-ar avea de ghid să înceapă lupta, din pricina dis-pariţiei celui fugit : căci cei cu efectivul întreg nu se în-voiesc să fie scos unul dintre luptători, iar partea cealaltănu poate, în ciuda recompensei făgăduite, să hotărască pecineva să ia locul fugarului. Şi astfel, stau cu toţii uluiţişi deplîng amarnic lipsa celui fugit. Toţi gîndesc că luptanu va mai avea loc, cînd iată că un pretendent băştinaş,mic de stat dar fioros la chip, vine în fugă în mijlocul lorşi le spune : „Iată-mă-s ! cine mă primeşte să iau parte laaceastă piesă împreună cu actorii ăştia ? Căci voi intra înjoc pentru o jumătate de coroană, şi pe deasupra cer ca,dacă voi ieşi viu din arenă, să primesc, cît timp voi trăi,hrană de la oricare dintre voi : fiindcă, aşa cum se spune,«nimeni nu poate simţi o dragoste mai mare decît acelacare--şi jertfeşte viaţa pentru prieteni». Cu ce'fel de platăvoi fi plătit eu care-mi pun în joc viaţa în faţa vrăjmaşilorţării şi ai domniei ?“ Regele şi ceilalţi demnitari îi acordă

8-

ceea ce a cerut. După care îşi încordează arcul, trimite o

9

săgeată în vrăjmaş şi omoară pe unul. Pe dată săgeţileprind să zboare şi dintr-o parte şi din alta, luptătorii în-vîrtesc deasupra capetelor securile cu două tăişuri, mînu-iesc cu furie săbiile, se încaieră unii cu alţii şi se ucidîntre ei fără pic de milă, întocmai cum măcelarii taie vi-tele în măcelărie. Iar dintre toţi aceştia nu s-a găsit nicimăcar unul singur care să caute să se salveze pe sine din-tr-un măcel atît de mare, nici unul care să se arate fierătăcit la minte, fie speriat, sau să se ascundă în spatelealtuia. Cît despre acel voluntar care se oferise pentru luptă,el a scăpat pînă la urmă nevătămat ; şi de aici înaintevreme îndelungată furtuna s-a potolit; de asemenea nus-a mai produs, ca mai înainte, vreo năvală a Cateranilor.“)Boece şi Leslie au ţinut să înfrumuseţeze scena, iarluptătorii sălbatici rostesc în lucrarea lui Buchanan cu-vîntări demne de Titus Livius.

Devotamentul tatălui adoptiv şi al fraţilor de lapte aitînărului şef al clanului Quhele, descris în roman este odovadă de fidelitate despre care istoria muntenilor ne dănumeroase exemple. In lupta de la Inverkeithing, dintreregalişti şi trupele lui Oliver Cromwell, un tată adoptivşi curajoşii săi fii, în număr de supte, sini cunoscuţi pen-tru că s-au sacrificat ca să-l scape pe Hector Maclean deDuart; de fiecare dală cînd unul din fiii săi cădea, bătrînulchema un altul pentru a-i lua locul la dreapta şefului multiubit, rostind aceleaşi cuvinte af late în roman : „un altulsă moară pentru Hector

Mai mult încă, acest sentiment supravieţuieşte uneoritimp de generaţii întregi. Răposatul general Stewart deGarth, obiectul atîtor regrete, ne face să aflăm, din rapor-tul său asupra bătăliei de la Killikrankie, că Lochiel eraînsoţit pe cîmpul de luptă de către fiul fratelui său delapte. Acest credincios slujitor se ţinea după el ca o umbră,gata să-i dea ajutor cu spada lui sau să-l ferească de lo-

viturile duşmanului. Deodată şeful, nemaivăzîndu-şi ală-

11

turi -prietenul devotat, privi în juru~i spre a vedea ce sepetrecuse cu el şi îl zări, culcat la pămînt, cu pieptul stră-puns de o săgeată. Abia avu puterea să-i spună lui Lochiel,înainte de a-şi da sufletul, că, vâzînd un muntean dinarmata generalului Mackay, cu arcul întins, gata sâ~itrimită o săgeată, el se repezise în spatele lui, scâpîndu-lastfel de la moarte sigură. „Aceasta, observă viteazul DavidStewart, este o funcţie care nu se îndeplineşte poate preades de către aghiotanţii noştri modernii (Schiţe despremunteni, voi. I pag. 65.)

WALTER SCOT'PAbbotsford 15 august 1831

1

„Iată Tibrul !“ exclama trufaşul romanIn i'aţa Tay-ului nostru măreţ ;Dar ia vederea Tibrului nici un scoţianN-ar zice că acesta e Tay-ul lui semeţ.

Anonim

Dacă un străin inteligent ar fi întrebat care «ste ceamai variată şi mai frumoasă dintre provinciile Scoţiei,ar răspunde probabil că este comitatul Perth : oricescoţian căruia i s-ar pune aceeaşi întrebare, după ceşi-ar arăta preferinţa pentru ţinutul natal, ar acorda cusiguranţă comitatului Perth locul al doilea, dînd astfellocuitorilor acestui comitat dreptul de a afirma că, pen-tru nişte oameni fără prejudecăţi, ţinutul amintit estecel mai frumos din Caledonia.

A trecut multă vreme de cînd Mary Wortley Mon-tague, cu acel gust nedezminţit ce-i caracterizează ope-rele, şi-a exprimat părerea că regiunea cea mai intere-santă a unei ţări, regiunea care oferă în chip deosebitbucuria unui peisaj rar întîlnit, este aceea unde munţiicoboară treptat spre cîmpie. în comitatul Perth se găsescmunţii cei mai pitoreşti, chiar dacă nu şi cei mai înalţi ;rîurile ţîşnesc din munţi-fu salturi sălbatice şi curg prin-tre defileurile cele mai romantice care leagă Ţara deSus cu Ţara de Jos. Vegetaţia, favorizată de un climatnespus de generos şi pămîntul deosebit de fertil se armo-nizează cu măreţia priveliştilor din ţinuturile muntoase ;păduri, boschete, tufişuri acoperă poalele munţilor,astupă văgăunile şi ascund prăpăstiile. în aceste regiuni

10

fericite; călătorul găseşte ceea ce poetul Gray *; saspoate altul, a denumit „frumuseţea ghemuită în poalagroazei".

Prin aşezarea ei această provincie se bucură de o plă-cută varietate.; lacurile, pădurile şi munţii de aci îndrep-tăţesc, prin frumuseţea lor, comparaţia cu tot ceea ceoferă un ţinut muntos, căci comitatul Perth cuprinde, înmijlocul priveliştilor lui romantice şi în unele locuri,legate de ele, multe regiuni rodnice şi puternic populatecare pot rivaliza în bogăţie chiar cu vesela Anglie însăşi.Acest ţinut a fost şi scena unui mare număr de întîm-plări şi evenimente deosebite, unele de importanţă isto-rică, altele preţuite de poeţii şi romancierii ajunşi să lecunoască mai ales datorită tradiţiei populare. Prin acestevăi, între saxonii din cîmpii şi celţii din munţi au avutloc o mulţime de ciocniri deznădăjduite şi sîngeroase ;iar adesea era cu neputinţă să se hotărască dacă laurii iz-bînzii trebuiau să-i încununeze pe cavalerii în zale dinLowlands1 sau pe potrivnicii lor în tartane2 din High-lands * .

Perth, atît de remarcabil prin frumoasa Iul aşezare,este un oraş foarte vechi ; o tradiţie de demult îi conferăprestigiul unui oraş întemeiat de romani. Se spune căîngîmfaţii învingători aveau pretenţia că îşi recunoscTibrul în Tay, fluviu de altfel cu mult mai navigabil şimai frumos, iar în marea cîmpie numită North-Inch leplăcea să recunoască Cîmpul iyi Mar te. Cetatea a fostadesea reşedinţa monarhilor scoţieni. Deşi în Perth nuerau palate, mănăstirea călugărilor cisterciţi 3 era, întf-unfel, o reşedinţă destul de încăpătoare pentru ei şi soitacare-i însoţea.

1Ţara de Jos.2Manta cu pătrăţele, purtată de muntenii scoţieni.3 Ordin călugăresc cu o disciplină severă, întemeiat în 1093,

la mănăstirea Citeaux în Franţa.

Acolo Iacob I *, unul dintre cei mai înţelepţi şi malbuni regi ai Scoţiei, a căzut victima uneltirilor unei aristo-craţii pizmaşe şi răzbunătoare. Tot acolo s-a urzit miste-rioasa conspiraţie a lui Gowrie ; teatrul acţiunii nu adispărut decît de curînd, prin distrugerea vechiului palatîn care a avut loc această tragedie. Cu o vrednică sîrgu-mţă, societatea anticarilor din Perth a publicat un planamănunţit al vestitei case, adăugîndu-i cîteva însemnări cuprivire la acest complot, însemnări care trădează, deopo-trivă, putere de pătrundere şi naivitate.

Priveliştea ce se deschide din locul numit Wieks deBaiglie este — mai degrabă ar trebui să spunem era —unul din punctele de atracţie cele mai renumite dinMarea Britanie, poate chiar din lumea întreagă ; ea seînfăţişa ca un fel de firidă, la care călătorul ajungea dupăun drum lung, plecînd de la Kinross şi străbătînd un ţi-nut sterp şi monoton. La capătul unui urcuş pe vîrfulunei înălţimi abrupte, după ce străbătea un fel de trecă-toare, el vedea întînzîndu-i-se la picioare valea Tay-ului*largă şi plină de măreţie ca şi rîul care o străbate ; oraşulPerth, cu clopotniţele şi cu turnurile lui ; munţii Mon-crieff şi Kinnoul înălţîndu-se parcă discret, sub formaunor stînci pitoreşti acoperite în parte cu păduri ; bogateleţărmuri ale fluviului, împodobite cu case elegante şi, îndepărtare, uriaşii munţi Grampiani, care închid la miază-noapte frumoasa perspectivă.

Trebuie să recunoaştem că modificările aduse drumu-lui fac comunicaţiile mai uşoare, dar ascund călătoruluimultele frumuseţi ale peisajului, pe care nu la descoperădecît treptat şi îmbucătăţite, cu toate că drumul rămîne,şi aşa, minunat. Se spune că ar mai exista îmă o potecăce duce la Wicks de Baiglie Coborînd de pe cal sau dintrăsură şi făcînd cîteva sute de metri pe jos, călătorulmai poate compara peisajul, aşa cum se prezintă în mo-mentul de faţă, cu priveliştea pe care am încercat s-odescriem. Dar nu este în puterea noastră să redăm, şicredem că nimeni nu ar putea descrie farmecul nespus

12

pe care surpriza îl adaugă plăcerii în faţa unui asemeneatablou, ce se oferă în clipa cînd te aştepţi mai puţin,cînd speri mai puţin, aşa cum s-a întîmplat cu Chrystal

13

Croftangry, cînd i s-a înfăţişat pentru prima oară înainteaochilor această privelişte fără pereche. Asemenea plăcere,amestecată cu o admiraţie copilărească, am simţit-o pevremea* cînd aveam cincisprezece ani ; şi cum aceastaera cea dintîi excursie ce-mi era îngăduit să o fac pe uncăluşel al meu, simţeam, odată cu bucuria de a mă vedeaşi eu, în sfârşit, liber, acea nelinişte a tînărului cu capulplin de fumuri, lăsat pentru prima oară în voia lui. îmiaduc aminte că, fără să vreau, am tras brusc de frîulcalului ; frumuseţea scenei ce-mi apărea în faţă mă uimeanespus ; o contemplam cu lăcomia unui om care s-arteme ca ea să nu fie doar un decor de teatru şi pentruaceasta se grăbeşte s-o admire pe de-a-ntregul, aşa cumîi apare înaintea ochilor, ferindu-se să se trezească larealitate.

Din clipa aceea —1 şi sînt de-atunci mai mult de cinci-

1 Următoarea notă ne-a fost furnizată de un bine cunoscutamator de antichităţi din partea locului :

„Metoda modernă de a construi şosele de-a lungul văilor lapoalele colinelor, în loc să fie tăiate pe culmea munţilor ca pe vre-mea cînd călătorea Chrystal Croftangry, l-a lipsit pe călătorulsti'ăin de două privelişti minunate pe drumul de la Edinburgh laPerth. Prima se înfăţişa de la sine pe vîrful unuia din Ochilli şi adoua, care nu era de fapt decît aspectul mai apropiat al celei din-tîi, se zărea cînd atingeai coasta de apus a muntelui Moredunsau Moncrieff.

Priveliştea muntelui Moncrieff (aceea care, după cum se spune,i-a făcut pe romani să exclame că întîiniseră un alt Cîmp al luiMarte pe ţărmurile unui alt Tibru) se descoperă acum călătoruluiîntr-un fel mai puţin neaşteptat şi mai puţin izbitor ca altădată,dar mai păstrează încă multe trăsături lăudate cu atîta căldură dePennant. Vederea înspre Ochilli a fost mai puţin norocoasă : dru-mul şerpuieşte de-a lungul unei vîlcele înguste, dar romantice, prinmijlocul unor coline, iar străinul intră în Strathern fără a fi avutun singur prilej să întrezărească scena măreaţă care, într-o vremenu prea îndepărtată, încă se mai oferea privirilor fiecărui călătoratunci cînd venea dinspre sud la Wicks de Baigiie.

Insă dacă se abate din drum — şi oboseala unui urcuş de omie de paşi îi va fi pe deplin răsplătită — admiratorul unor ase-menea tablouri nu trebuie să-şi mărginească cercetările numaila Wicks de Baiglie ; el trebuie să şi le întindă spre apus pînă lavechiul drum de la Kinross, la biserica din Drone, drum pe caretrebuie să-l fi urmat şi Croftangry. Nu te poţi înşela asupra punc-

zeci de ani — .acel prilej unic mi-a rămas neşters înminte ; amintirea lui îmi este totdeauna vie, pe cînd celemai multe din întîmplările ce mi-aU înrîurit soarta mis-au şters din memorie. De aceea mi s-a părut firesc,atunci cînd mă gîndeam ce subiect să ofer publicului,să aleg unul care să aibă oarecare legătură cu spectacolulmăreţ ce-mi impresionase atît de mult tînăra-mi închi-puire ; s-ar putea totuşi ca el să vădească tocmai defec-tele compunerii, după cum doamnele presupun că oceaşcă frumoasă de porţelan face mai aromat gustul unuiceai obişnuitJ. ^

tului indicat, deoarece este singurul de unde însuşi Perth-ul începesă se vadă. I se pot aplica acestui ioc, iar criticul o va aprecia cuuşurinţă, cît de bine i se potrivesc cuvintele uneia din călăuze, laDunkeld, cînd a ajuns pe stînca cea mai înaltă de la Craig-Vi-nean : «Ah, domnilor, aici este punctul hotăritor !»“ (N. A.)

' Chrystal Croftangry exprimă aici sentimentele autorului, celpuţin în măsura în care şi le poate aminti după trecerea unui timpatît cîe îndelungat. Mai multe scrisori din comitatul Perth mă in-formează totuşi că am făcut cîteva uşoare greşeli de nume. Nuîncape însă nici o îndoială că impresia pe care o face valea Tay-u-lui împreună cu vechiul oraş Perth care-şi înalţă capul încărunţitprintre păşuni bogate, udate de apele strălucitoare ale celui mainobil fluviu din Scoţia, îndreptăţeşte un limbaj mai înflorit, maiînsufleţit decît acela aflat la Indemîna lui Croftangry (n.a.).

II

15

Epoca în care se- desfăşoară peripeţiile acestei poves-tiri» este cu mult mai îndepărtată decît toate faptele is-torice amintite de mine ; întâmplările ce urmează s-aupetrecut în timpul ultimilor ani ai veacului al paispreze-celea» în vremea cînd sceptrul Scoţiei era deţinut debunul dar slabul rege John, care a domnit sub numelede Robert al IlI-lea.

Buze catifelate şi o femeie din popor poate avea :Deşi nu este o nobilă doamnă, 3a fel de mult poate

plăcea.Dryden

Oraşul Perth care — după cum am mai spus-o — sepoate lăuda că este bine înzestrat cu frumuseţile nease-muite ale naturii, nu a fost lipsit vreodată nici de acelefarmece care sînt, în acelaşi timp, interesante dar şitrecătoare. A fi numită „Frumoasa din Perth“ însemna,pentru toate timpurile, o înaltă distincţie şi aducea cusine recunoaşterea unei frumuseţi superioare, calitateaaceasta fiind revendicată de rivale fară număr. Dar învremurile feudalităţii spre care îndreptăm acum atenţiacititorului, frumuseţea unei femei atingea desăvîrşireaîn idealurile cavalereşti — astăzi, din păcate, dispăruteîn mare parte. Amorul vechilor cavaleri însemna — chiardacă lucrurile se petreceau uneori mai mult pe planideal şi mai puţin în realitate — o idolatrie ce se apropiade invocarea divinităţii. Invocai femeia cum îl invocaipe Dumnezeu, iar cel care năzuia la onorurile cavalereştitrebuia să fie tot atît de devotat sexului frumos pe cîtîi era lui Dumnezeu. Puterea frumuseţii nu cunoşteamargini în acea epocă ; ea întrecea forţa pe care ţi-arfi dat-o cea mai înaltă situaţie socială, ba chiar o sfida.

înainte de domnia lui Robert al IlI-lea, numai frumu-seţea urcase pe tronul Scoţiei o femeie de un rang infe-rior şi de moravuri îndoielnice. Alte femei, mai puţinviclene sau mai puţin norocoase, nu atinseseră decît

17

pragul măririi, folosind legăturile extraconjugale pe caremoravurile vremii le priveau cu îngăduinţă. Acesteperspective ar fi putut ademeni pe oricare dintre fetelecu o obîrşie mai nobilă decît Caterina sau Kate Glover,recunoscută de toată lumea ca fiind cea mai frumoasă fatădin oraş şi din împrejurimi ; prin faima ce şi-o cîştigasecu titlul de „Frumoasa din Perth“, ea atrăsese asupra eiatenţia tinerilor nobili de la curte. Mulţi seniori de celmai înalt rang, mulţi cavaleri renumiţi pentru isprăvilelor, se sileau să-şi arate zgomotos talentele cînd treceauprin faţa porţii bătrînului Glover, în strada care senumea Curfew-Street ; se străduiau chiar mai mult decîtdacă ar fi încercat să se distingă în turniruri, fie şiacolo unde aveau ca spectatoare pe cele mai nobile femeidin Scoţia.

Dar fiica lui ■Sirnon Glover 1 (după obiceiurile acelorvremuri îndepărtate, tatăl Simon îşi trăgea porecla dinmeseria lui) nu înclina să ia în seamă galanteriile celorcare o întreceau în rang ; părea că voieşte să-şi mărgi-nească cuceririle la cei de o seamă cu ea, deşi s-ar fizis că-şi dădea seama de farmecul ei. într-adevăr, fru-museţea ei avea acea calitate pe care o asociezi maicurînd cu spiritul decît cu fizicul. Era înzestrată cu ofire bună şi blîndă, mai mult rezervată decît veselă(şi aceasta chiar în tovărăşia egalilor ei), iar rîvna cucare îşi îndeplinea îndatoririle religioase îi făcea pe mulţisă creadă că Ecaterina Glover nutrea pe ascuns dorinţasă se retragă din lume şi să se închidă într-o mănăstire.Toţi se îndoiau că va izbuti să ducă pînă la capăt sacri-ficiul pe care-1 plănuia, socotind că bogatul ei tată nus-ar fi învoit vreodată să hărăzească o asemenea soartăsingurului său copil.

Tatăl o aproba, de altfel, pe domniţa frumuseţii dinPerth în hotărîrea de a nu-şi pleca urechea la declaraţiile

1 Glover, în engleză : „fabricant de mănuşi".

.18

curtezanilor. — „Lasă-i să plece, îi spunea el, lasă-i săplece, Caterina, pe nobilii ăştia cu caii lor frumoşi şipinteni sunători, cu penaje la pălării şi mustăţi tuşinate,ei nu sînt de teapa noastră şi n-avem nevoie să ne însoţimcu ei. Mîine este sfîntul Valentin, ziua în care fiecarepasăre îşi alege perechea ; dar n-ai să vezi în ziua astanici cîneparul alături de uliu, • nici prihorul alături devultur. Tatăl meu era un cetăţean cinstit din Perth şiştia să mînuiască acul la fel de bine ca şi mine. Darcînd războiul bătea la porţile frumosului nostru oraş,el îşi lăsa acul, aţa şi pielea de căprioară, îşi scotea dinladă coiful şi scutul şi îşi lua lancea lungă de pe căminSă spună careva în ce zi am lipsit, eu şi. cu el, cînd staros-tele ne striga pe fiecare ! Aşa am trăit noi, fiica mea :muncind pentru a ne agonisi pîinea şi luptînd pentru fio apăra. Eu nu vreau un ginere care să-şi închipuie cipreţuieşte mai mult decît mine ; tu trebuie să ţii seam&mereu că eşti de o stare prea inferioară ca să fii soţiaunor lorzi sau cavaleri şi prea. nobilă ca să le fii ibovnică.Şi acum lasă-ţi lucrul deoparte, căci azi e ajun de săr-bătoare ; să mergem la slujba de seară şi să-l rugăm peDumnezeu să-ţi trimită mîine un Valentin bun“ 1.

Frumoasa din Perth lăsă aşadar mănuşa de vînătoarepe care o broda pentru lady Drummond şi, punîndu-şirochia de sărbătoare, se pregăti să-şi urmeze tatăl lamănăstirea dominicanilor, ce se afla chiar pe strada lor.In drum, Simon Glover, vechi cetăţean al Perth-ului,foarte stimat, care avea ani mulţi dar şi avere multă,primi de la tineri şi bătrîni omagiile pe care le impuneautunica sa de catifea şi lanţul său de aur ; iar frumuseţearenumită a Caterinei, deşi ascunsă sub o mantilă ase-mănătoare cu aceea ce se mai poartă încă în Flandra, î>aducea plecăciunile şi saluturile tuturor.

1 O legendă engleză spune că fiecare pasăre îşi alege pere-chea în ziua sfîntului Valentin.

în vreme ce mergeau ţinîndu-se de braţ, un tînăi*înalt şi frumos îi urma. Purta un costum foarte simplu,propriu clasei mijlocii, care îi arăta corpul bine clădit ;înfăţişarea lui plăcută era scoasă şi mai mult la ivealăde un păr buclat, acoperit cu o beretă stacojie ce-i veneade minune. Nu avea altă armă decît un baston pe care-1ţinea în mînă, socotind că nu se cuvine ca o persoană cael — era ucenic la bătrînul Glover — să apară în stradăînarmat cu spadă sau pumnal, privilegiu revendicat doarde militarii în serviciul nobililor. El îşi urma stăpinul labiserică nu numai ca servitor dar şi ca apărător în cazde primejdie. Era însă uşor de ghicit că toată grija lui seîndrepta mai mult spre Caterina Glover decît spre tatălei. Dar zelul lui nu găsea totuşi prilejul să se arate, căciun sentiment comun de respect îi îndemna pe trecătorisă se dea la o parte din faţa tatălui şi a fiicei. Intre timpînsă, căştile de fier, beretele şi penajele scutierilor, ar-caşilor şi soldaţilor, în sfîrşit aîe tuturor acelora carepurtau semnele profesiunii militare, începură să se ames-tece prin mulţime, iar atitudinea lor era destul de provo-catoare. De mai multe ori, cînd, fie din întîmplare, fiedin dorinţa de a-şi da mai multă importanţă, unul dintreaceştia se strecura pentru a trece pe partea dinspre zid,unde se găsea Simon, tînărul ocrotitor al mănuşarului îiarunca nepoftitului o privire ameninţătoare, menită săarate cu ce rîvnă plină de înflăcărare îşi slujea stăpîna.Din această pricină Conachar, căci acesta era numele uce-nicului, era adesea mustrat de stăpînu-său care îi dădeasă înţeleagă că n-avea nevoie de intervenţia lui înaintede a i-o fi cerut.

— Tinere nechibzuit, îi spunea el, n-ai trăit destultimp în prăvălia mea ca să ştii că o lovitură aţîţă o ceartă,că un pumnal taie pielea la fel de bine cum o străpungeun ac şi că, deşi nu m-am temut niciodată de război, îmiplace pacea ? Puţin îmi pasă pe ce parte a drumului mer-gem fiica mea şi cu mine ; totul este să avem linişte.

Îl9

. Conachar îşi cerea iertare, spunînd că face acest lucrufiindcă onoarea stăpînului său îi stă prea mult la inimă3

dar acest răspuns nu-1 liniştea pe bătrîn.— Ce avem noi de-a face cu onoarea ? spunea Glover ;

dacă mai vrei să rămîi în slujba mea, nu te gîndi decît săfii cinstit şi lasă onoarea în seama fanfaronilor ăstoranerozi, care poartă pinteni la călcîie şi fier pe umeri. Dacăîţi place să porţi o garnitură ca asta, eşti liber s-o porţi,dar aşa ceva nu are să se întîmple nici în casa, nici întovărăşia meâ.

Asemenea dojeni păreau mai mult să aţîţe decît săpotolească înverşunarea lui Conachar. Numai că un semnal Caterinei, dacă se poate numi semn faptul de a ridicaun deget, îl înrîurea pe tînăr mai mult decît răbufnireastăpînului ; el îşi părăsea pe dată înfăţişarea războinicăşi redevenea umilul ucenic al unui cetăţean paşnic.

Peste puţin timp apăru lîngă ei un tînăr înfăşuratîntr-o manta ce-i acoperea o parte din faţă, după obiceiulcraidonilor în căutare de aventuri care voiau să rămînănecunoscuţi. Părea să fie unul din aceia care puteau spunecelor ce-1 înconjurau : „Doresc să nu mi se cunoasca Snclipa de faţă numele şi cine sînt. Dar cum pentru faptelemele nu dau socoteală nimănui în afară de mine însumi,-,nu mă ascund decît aşa, de ochii lumii şi puţin îmi pasădacă mă veţi recunoaşte sau nu“.

Noul venit trecu la dreapta Caterinei, care ţinea bra-’ţul tatălui ei şi îşi încetini pasul.

— Iţi dau bună seara, omule de treabă. &— O înapoiez Înălţimii Voastre împreună cu mulţu-

mirile mele. Pot să vă rog să treceţi ? Noi mergem cu unpas prea încet pentru Senioria Voastră şi tovărăşia noas-tră este prea nedemnă de fiul tatălui vostru.

— Fiul tatălui meu poate să judece mai bine acestlucru, bătrîne. Am de tratat nişte lucruri serioase cudumneata, precum şi cu această frumoasă şi sfîntă GMe-

20

rina, fiinţă cu mult mai plăcută şi mai îndărătnică decîttoate sfintele din calendar.

— Luaţi seama, milord, că astăzi este ajunul siîntu-lui Valentin şi că nu este, deci, potrivit să se vorbeascădespre afaceri. Senioria Voastră poate să-mi trimită po-runcile sale printr-un valet mîine, oricît de dimineaţăar voi.

■— Ora nu mi se pare nepotrivită, totuşi, răspunse în-căpăţînatul tînăr, pe care rangul lui părea că-1 scuteşte deformalităţi ; aş vrea să ştiu dacă tunica de piele pe caream comandat-o acum cîtva timp este gata şi dacă dum-neata, frumoasă Caterina, adăugă el coborînd glasul, aiajutat, după făgăduiala făcută, cu frumoasele dumitaledegete la terminarea ei. Mărturisesc că nu am nevoie săte întreb, căci sărmana mea inimă a simţit fiecare dinîmpunsăturile de ac pe care le-ai făcut veşmîntului cetrebuie s-o acopere. Ah ! răutăcioaso, cum vei răspundede chinurile pe care le pricinuieşti unei inimi ce te iu-beşte atît de mult ?

— îmi iau îndrăzneala, milord, spuse Caterina, de avă ruga să nu mai stăruiţi cu asemenea vorbe neplăcute,care sînt nedemne de dumneavoastră şi pe care nu-miplace să le ascult. Noi sîntem oameni de un rang inferiordar avem moi’avuri cinstite, şi faptul că un bătrîn se aflăalături de copila lui ar trebui s-o scutească pe fiică-sade neajunsul de a asculta asemenea cuvinte din parteaSenioriei Voastre.

Ea rosti aceste vorbe atît de încet, încît nici tatăl ei şinici Conachar nu putură să-i audă răspunsul.

— Ei bine, răutăcioaso, răspunse încăpăţînatul craidon,nu te voi mai plictisi mult, numai să-mi făgăduieşti căte vei arăta la fereastră mîine dimineaţă în clipa cînd vaapare soarele peste deal şi că îmi vei da dreptul să fiuValentinul dumitale pentru tot anul.

— Nu, milord, nu voi făgădui aşa ceva ; tatăl meu îmispunea mai adineaori că şoimii, şi cu atît mai puţin

— vulturii, nu se împerechează cu umilul cînepar. Căutaţivreo doamnă de la curte, pe care favorurile dumneavoastrăo vor onora ; însă pe mine, dacă Senioria Voastră îmi în-găduie să-i spun gîndul meu, ele nu pot decît să mă dez-onoreze.

In timpul acesta grupul ajunse la poarta bisericii.— înălţimea Voastră va binevoi să ne îngăduie ca aici

să ne luăm rămas bun. Ştiu că puţin vă pasă de neplă-cerea şi supărarea pe care le puteţi pricinui unor oa-meni sărmani ca noi ; dar Senioria Voastră poate să-şidea seama, după mulţimea valeţilor aflaţi la poartă, căse găsesc înăuntrul bisericii alte persoane cărora şi înăl-ţimea Voastră le datorează respectul.

— Ah, da, respect ! Dar mie cine mi-1 arată, murmurătrufaşul tînăr, cînd un mizerabil lucrător şi fiica lui, cărorale fac cinstea de a-i lua în seamă, au neruşinarea săspună că tovărăşia mea îi dezonorează. Foarte bine, prin-ţesă albă a pieilor de căprioară şi a mătasei albastre, ai săvezi că o să-ţi pară rău, mormăi el printre dinţi.

în vreme ce mănuşarul şi fiica lui intrau în bisericadominicanilor, ucenicul, care ţinea să-i urmeze mai deaproape, se izbi, poate dinadins, de tînărul gentilom.Trezit din visare şi crezîndu-se provocat, acesta îl apucăpe Conachar de piept şi-l respinse cu o lovitură violentă.Adversarul său se ridică greoi, îşi duse furios mîna labrîu, ca pentru a căuta o spadă sau un pumnal la loculunde se poartă de obicei aceste arme ; dar nu avea niciuna din ele şi, schiţînd un gest de rnînie şi dezamăgire,intră în biserică. Vreme de cîteva clipe tînărul nobil ră-mase nemişcat, cu braţele încrucişate pe piept, zîmbindcu dispreţ ca pentru a-1 înfrunta pe ucenic. După ple-carea lui Conachar, el îşi ascunse încă şi mai mult faţacu mantaua şi flutură o mănuşă. Numaidecît se apropiarădoi oameni care, deghizaţi ca şi el, îi aşteptaseră porun-cile la o mică depărtare. Cîteva clipe schimbară nişte

2 Î

22

vorbe în taină, apoi se împrăştiară ; tînăruî senior setrase deoparte, lăsîndu-şi servitorii sau prietenii să pleceîn altă parte.

înainte de a 'intra în biserică, Simon Glover izbutisesă arunce o privire asupra acestui grup ; îşi ocupaseinsă locul printre credincioşi înainte ca cei trei să se fiîmprăştiat. îngenunchie cu aerul unui om care are ogreutate pe suflet, iar după ce se termină slujba, păruînseninat ca unul care şi-a lăsat grijile în seama lui Dum-nezeu. Slujba se desfăşură cu multă solemnitate, printrecei de faţă remarcîndu-se un mare număr de seniori şidoamne de rang înalt. Se făcuseră pregătiri chiar pentruprimirea regelui, însă metehnele de care suferea, îl împie-dicaseră pe Robert al III-lea să ia parte la slujbă, dupăcum avea obiceiul. Cînd cei de faţă se despărţiră, mă-nuşarul şi încîntătoarea lui fiică mai rămaseră cîtvatimp în biserică pentru a-şi aştepta rîndul la spovedanieîn faţa confesionalelor.

Se lăsase noaptea şi străzile erau pustii cînd se înapo-iară acasă. Cea mai mar£ parte a cetăţenilor se duseserămai devreme la casele lor ; pe străzi rătăceau doar vaga-bonzi, petrecăreţii sau servitorii leneşi şi îngîmfaţi ainobililor, în căutare de ceartă cu trecătorii paşnici, în-credinţaţi că favorurile de care se bucurau stăpînii lorla curte îi scuteau de pedepsele cuvenite.

Temîndu-se de vreo întâmplare neplăcută, Conacharse apropie de mănuşar şoptindu-i :

— Stăpîne, mergeţi mai repede ; sîntem urmăriţi.— Urmăriţi, zici ? De cine ? Cîte persoane sînt ?— Un bărbat înfăşurat într-o manta ne urmăreşte ca

o umbră.— N-am să alerg pe Curfew-street, pentru nimic în

lume.— Pare înarmat, avertiză Conachar.— Avem şi noi arme ; şi mîini, şi braţe, şi picioare. Ei

ce, Conachar, ţi-e frică de un singur om ?

— Frică ! repetă Conachar jignit de o asemenea presu-punere ; veţi vedea cit îmi este de frică.

— Văd că o iei ba într-un fel, ba intr-altul, tinere ne-chibzuit ; nu ştii niciodată să păstrezi calea de mijloc.Nu-i nevoie să ne bagi în încurcătură pentru că nu vremsă dăm bir cu fugiţii. Ia-o înainte cu Caterina, eu am sătrec în locul tău. Nu ne poate ameninţa nici o primejdiecînd sîntem atît de aproape de casă.

Mănuşarul rămase deci în urmă şi putu să-şi deaseama că intr-adevăr, cineva se ţinea scai de ei. Cîndtreceau pe partea cealaltă a drumului, străinul făcea lafel şi, dacă ei grăbeau sau încetineau pasul, şi-l potriveaşi el după al lor. Simon Glover nu ar fi dat importanţăacestei împrejurări dacă ar fi fost singur ; însă frumu-seţea fiicei sale putea face din ea ţinta vreunei încercăricriminale, într-o ţară unde legile nu-i ocroteau îndeajunspe cei care nu aveau mijloacele să se apere singuri. Teamamănuşarului se risipi cînd Conachar şi frumoasa luitovarăşă ajunseră' la poarta casei lor şi o servitoare bă-trînă le deschise. Hotărât, totuşi, să se asigure, de era cuputinţă, dacă teama lui fusese întemeiată, bătrânul îlstrâgă cu voce tare pe bărbatul ale cărui mişcări îl îngri-joraseră ; acesta se opri, dar nu se arătă la lumină.

— Haide, ieşi la iveală, prietene ! Nu te mai juca de-ababa oarba. Uiţi. oare, că toţi cei ce se plimbă prin întu-neric ca nişte strigoi, pot avea de-a face cu descînteculbastonului ? înaintează şi arată-ne faţa.

— Foarte bucuros, meştere Glover, răspunse una dinvocile cele mai puternice pe care bătrînul le auzisevreodată. Vreau să-ţi arăt faţa, dar aş fi vrut ca ea săpoată răbda mai bine lumina.

— Pe sufletul meu, exclamă Simon, mi se pare că re-cunosc vocea asta ! Oare eşti chiar tu, Henry Gow ?Ferească Dumnezeu să treci pe lîngă casa mea şi să nuintri înăuntru ca să-ţi umezeşti puţin buzele. N-a sunat

24

încă stingerea, nu-i aşa ? Şi chiar dacă ar fi sunat, n-ai-avea de ce să-l despartă pe tată de fiu. Intră, prietene ;Doroteea o să găsească ceva să ne dea şi putem foarte binegoli un urcior înainte de ne despărţim. Intră, îţi spun ;fiica mea Kate are să fie foarte fericită să te vadă.

Zicînd acestea, el îl tîra pe cel căruia îi făcea o pri-mire atît de călduroasă, într-o bucătărie care, în împreju-rări obişnuite, slujea şi de sufragerie. încăperea aveadrept podoabe nişte farfurii de cositor şi una sau douăcupe de argint, aşezate în ordine şi în cea mai desăvîrşităcurăţenie, pe nişte policioare ca acelea ale unui bufet, că-ruia în Scoţia i se spune de obicei bink. Un foc bun şi fla-căra unei lămpi mari răspîndeau în cameră bucurie şi lu-mină, iar mirosul plăcut al mîncărurilor pregătite deDoroteea gîdilă nările lipsite de rafinament ale acelorapentru a căror poftă fuseseră pregătite.

Faţa noului sosit se găsea acum în plină lumină şi, cutoate că nu era nici frumoasă şi nici distinsă, trăsătu-rile sale nu numai că meritau atenţie, dar păreau chiarsă atragă luarea aminte. Statura lui era mai puţin decîtmijlocie ; dar umerii laţi, braţele lungi şi vînjoase şi înfă-ţişarea musculoasă a omului vădeau o forţă neobişnuităşi o vigoare trupească menţinută prin exerciţii necon-tenite. Picioarele îi erau puţin arcuite, dar nu chiar atîtîncît să fie diforme ; dimpotrivă, ele păreau să aibăputere ca şi trupul, cu toate că îi stricau simetria pînăla un anumit punct. Purta o haină de piele, iar în cingă-toare erau atîrnate o spadă şi un pumnal, ca pentru aapăra punga care, după obiceiul timpului, era şi eaatîrnată tot de cingătoare. Avea capul rotund şi bine pro-porţionat ; iar părul lui des era negru, ondulat şi tăiatscurt. Ochii întunecaţi vesteau îndrăzneală şi hotărîre ;dar, pe de altă parte, chipul lui părea să arate totodatăsfială şi bună dispoziţie, laolaltă cu plăcerea vădită de ase întîlni cu nişte vechi prieteni. Fără să ţină seama de

25

aerul sfios pe care i-1 dădea purtarea lui cuviincioasă,'fruntea lui Henry Gow1 sau Smith2, căci i se dădeaudeopotrivă unul sau altul din aceste două nume, era latăşi plină de nobleţe ; dar partea de jos a feţii era mai puţinfericit alcătuită. Gura îi era mare şi împodobită cu odantură puternică şi frumoasă ce răspîndea sănătate şivigoare, ceea ce destăinuia de altfel întreaga lui înfăţi-şare. O barbă scurtă şi deasă şi nişte mustăţi îngrijite îiîntregeau portretul. Nu- părea să aibă mai mult de două-zeci şi opt de ani.

Toată familia părea încîntată să-l vadă pe vechiulprieten. Simon Glover nu înceta să-i scuture mîna, Doro-teea îi făcea plecăciuni şi chiar Caterina îi oferi dintr-odată mîna ; el o strînse în mîna lui mare şi voi să o ducala buze, dar se răzgîndi, căci se temea ca nu cumva acestgest să fie rău primit, nu pentru că ar fi simţit vreo împo-trivire în mîna ei delicată, dar zimbetul tinerei fete eraînsoţit de o roşeaţă care părea că-1 tulbură şi mai mult.Totuşi, văzînd şovăiala prietenului său, tatăl fetei strigăcu sinceritate :

— Buzele ! băiatule, buzele ! N-aş îndemna la asta petoţi cei ce-mi trec pragul casei. Dar, pe sfîntul Valentinpe care-1 sărbătorim mîine, sînt atît de bucuros că tevăd din nou în frumosul oraş Perth, încît nu ştiu ce nuţi-aş îngădui.

Armurierul, căci după cum am spus, aceasta era mese-ria voinicului lucrător, îndrăzni deci să-i dea un săruttinerei fete, care-i zîmbi, drăgăstos, ca o soră, şi îi spuse :

— Lasă-mă să nădăjduiesc că s-a înapoiat la Perthun om pocăit, care s-a îndreptat.

Henry tot îi mai ţinea mîna şi se pregătea să răspundă ;dar la auzul acestor vorbe, îi dădu drumul brusc, ca şi

1—- Gow înseamnă fierar în limba gaelică, ca şi smith în en-2gleză.

26

cînd n-ar mai fi avut pic de Îndrăzneală şi se trase înapoi,Speriat parcă de libertatea pe care şi-o luase ; se îndreptăspre celălalt capăt al încăperii şi se aşeză acolo, cu sfialăşi bucurie întipărite pe faţa lui oacheşă.

— Haide, Doroteea, grăbeşte-te cu cina, bătrino, strigăSimon,.. Şi Conachar !... unde este Conachar ?

—4S-a dus să se culce fiindcă îl durea capul, spuseCaterina cu o voce nu prea sigură.

— Du-te de-1 cheamă, Doroteea, adaugă mănuşarul,n-arrî să îngădui să se poarte aşa cu mine. Sîngele luimuntenesc se simte poate prea mîndru ca să aştearnămasa şi să servească, şi fără îndoială că are de gînd săintre în vechea şi onorabila breaslă a mănuşarilor fără săfi îndeplinit faţă de stăpînul lui toate îndatoririle. Du-tede-1 cheamă, îţi spun ; nu-mi place purtarea lui.

O auziră pe Doroteea chemîndu-1 pe ucenic şi urcîndscara care ducea la podul ce-i slujea de cameră şi unde secuibărise prea devreme. Conachar răspunse mormăind,dar peste puţin timp apăru în bucătărie. O adîncă nemul-ţumire se zugrăvea pe trăsăturile lui mîndre, deşi plă-cute ; întindea faţa de masă şi aşeza la-întîmplare farfu-riile, sarea, piperul şi alte condimente, pentru a scăpacît mai repede de nişte îndatoriri asemănătoare cu aceleaale unui servitor din zilele noastre, treburi la care obiceiultimpului îi silea pe toţi ucenicii ; dar se vedea cît de colocă este scîrbit şi nemulţumit de slujba umilitoare ce-i eraimpusă. Frumoasa din Perth îl privea 'îngrijorată ; ea setemea ca nu cumva proasta lui dispoziţie să sporeascănemulţumirea tatălui şi numai cînd ochii ei întîlnirăpentru a doua oară pe aceia ai lui Conachar, acesta sehotărî să-şi ascundă neplăcerea şi să arate mai multăsupunere şi bunăvoinţă în îndeplinirea slujbei.

Trebuie să le atragem atenţia cititorilor noştri că,deşi privirile schimbate între Caterina Glover şi tînărulmuntean arătau că fata îi purta oarecare interes, obser-

27

vatorul cel mai pătrunzător nu ar fi putut spune dacăceea ce simţea ea nu era ceva foarte firesc pentru otînără, faţă de un tînăr de vîrsta ei şi faţă de un tovarăşcu care locuia sub acelaşi acoperiş.

— Ai făcut o călătorie lungă, fiul meu Henry, spuseGlover care, deşi nu era nici un fel de rudă cu tînărullucrător, îi vorbea totdeauna pe acest ton părintesc ; — alvăzut alte rîuri decît Tay-ul şi oraşe cu mult mai de seamădecît Saint-Johnston

— Dar nici unul care să-mi placă măcar pe jumătateşi nici unul care să fie vrednic de preţuirea mea, răs-punse Smith ; te asigur, tată, că atunci cînd am stră-bătut Wicks de Baiglie şi am văzut frumosul nostru oraşivindu-se în faţa mea ca o regină a zînelor din basme, pecare un cavaler o găseşte adormită printre florile săl-batice, m-am simţit ca pasărea ce mai face o ultimă sfor-ţare cu aripile ei obosite ca să ajungă la odihna din cuih>

— Ah ! ah ! făcu mănuşarul, văd că tot te mai slu-jeşti de vorbele poeţilor. Cum ! o să avem iarăşi baladele,rondelurile, refrenele vesele de Crăciun şi primăverilenoastre plăcute ?

— Se poate ca toate astea să mai revină, tată, deşizgomotul ciocanelor şi şuieratul foalelor întovărăşesc camgreu cîntările unui poet ; însă n-am încotro, căci trebuiesă mă gîndesc şi la meseria mea, cu toate că fac poezii.

— Foarte bine, fiule, asta înseamnă să vorbeşti cujudecată ; acum spune-ne cum ţi-a mers în călătorie.

— Mi-a mers destul de bine tată. Am vîndut cu patrusute de mărci platoşa de oţel pe care o ştii, păzitoruluienglez al graniţelor de răsărit, Sir Magnus Redman. Nus-a tocmit deloc, după ce i-am îngăduit să dea în ea olovitură de sabie, ca s-o încerce, pe cîtă vreme caliculăla de muntean, hoţul care mi-o comandase, a vrut în

1 Perth se numea altădată Saint-Johnston.

28

cele din urmă să înjumătăţească preţul, deşi am lucratla ea un an întreg.

— Hei, Conachar, ce tot te zvîrcoleşti aşa ? întrebăSimon, adresîndu-se ucenicului său muntean. N-ai săînveţi oare niciodată să-ţi vezi de treburile tale fără să ieiaminte la ce se petrece în juru-ţi ? Ce-ţi pasă ţie dacă unenglez priveşte ca ieftin ceea ce un scoţian crede scump ?

Conachar se întoarse gata să răspundă ; dar după oclipă de gîndire, îşi lăsă ochii în jos şi se sili să se poto-lească, deoarece felul dispreţuitor în care vorbise Smithdespre clientul lui muntean îl tulburase. Henry urmă,fără să-l bage cîtuşi de puţin în seamă pe ucenic :

— Am mai vîndut de asemenea cu preţ bun cîtevasăbii şi pumnale în timpul cît m-am aflat la Edinburg.Acolo se aşteaptă la război şi dacă o vrea Dumnezeu săni-1 trimită, marfa mea o să facă parale. îi mulţumescsfîntului Dunstan, căci era de meseria noastră. într-uncuvînt, punga asta, adăugă el arătînd punga ce-i atîrnade cingătoare, punga asta care, după cum ştii, tată, eradestul de turtită cînd am plecat acum patru luni, esterotundă şi grasă ca un purcel de lapte de şase săptămîni.

— Şi tovarăşa ei cu teaca de piele şi cu minerul de fier,spuse mănuşarul, a trîndăvit în răstimp ? Haide, frumosulefierar, mărturiseşte adevărul ; cîte încăierări ai avut decînd ai trecut Tay-ul ?

— Rău faci, tată, răspunse Smith, privind cu coadaochiului spre Caterina, că-mi pui o asemenea întrebare faţăde fiica dumitale. Eu făuresc arme, ce-i drept, dar îi laspe alţii să le folosească. Nu, nu, eu nu iau în mînă o spadădecît ca s-o lustruiesc şi s-o ascut. Şi lumea îmi scoatevorbe şi-o face pe fiica dumitale să creadă că cetăţeanulcel mai paşnic din Perth caută mereu gîlceavă. Aş vreaca cel mai viteaz dintre cei ce spun lucrul ăsta să vinăsă-l întîlnesc pe vîrful muntelui Kinnoul şi să fim acolosinguri.

29

— Ah ! da, spuse mănuşarul rîzînd, şi am avea o fru-moasă dovadă de blîndeţea şi răbdarea ta. Haide, Henry !cum poţi vorbi în felul ăsta unui om care te cunoaşte atîtde bine ? Tu o priveşti pe Kate ca pe o persoană carenu-şi dă Seama că în ţara asta trebuie ca mîna unui omsă ştie să-i apere capul, dacă vrea să doarmă liniştit.Haide, haide, mărturiseşte odată că ai stricat tot atîteaarmuri cîte ai făurit.

— Drept să spun, tată Simon, armurierul care nu ştiesă se slujească de armele lui, mai bine să se lase de me-serie. Dacă nu mi s-ar întîmpla cîteodată să despic ocască sau să străpung o platoşă n-aş şti ce tărie să dauarmurilor mele : le-aş face din carton aşa cum, fără niciun pic de ruşine, le scot din mîinile lor făurarii dinEdinburg.

— Ah ! m-aş prinde pe un galben că ai avut în pri-vinţa asta o gîlceavă cu vreunul djn Edinburgh.

— O gîlceavă ! nu, nu, tată ; dar mi-am măsurat spadacu unul dintre ei, asta o mărturisesc, pe muntele sfîntulLeonard, pentru onoarea frumosului nostru oraş. Cred cănu te gîndeşti că m-aş ciorovăi cu un tovarăş de breaslă.

— Nu, fireşte că nu ; dar cum a scăpat tovarăşul debreaslă ?

— Ca un om care nu ar avea pe piept decît o foaiede hîrtie şi ar scăpa de o lovitură de lance ; sau mai de-grabă n-a scăpat deloc, căci, atunci cînd am plecat, încăse mai afla în coliba pustnicului, unde aştepta moarteadin clipă în clipă, iar părintele Gervais mi-a spus că sepregătea pentru pasul ăsta ca un bun creştin.

— Şi ai mai încercat şi alte armuri ?— Ca să spun drept, m-am bătut la Berwick cu un

englez, pentru că venise vorba de vechea poveste a supre-maţiei, cum îi zic ei. Sînt sigur că nu ai fi vrut să rămînnepăsător cînd era vorba de aşa ceva ; şi am avut noroculsă-l rănesc la genunchiul stîng.

30

— Bravo, bravo, pe sfîntul Andrei ! — Şi cu cine aimai avut de-a face pe urmă ? întrebă Simon rîzînd deisprăvile paşnicului său prieten.

— M-am bătut cu un scoţian în Torwood, pentru că nueram siguri care din noi mînuia mai bine spada, lucruce nu putea fi hotărît fără dovadă, cred că asta o recu-noşti şi dumneata. Bietul om şi-a pierdut două degete.

— N-am ce zice despre cel mai paşnic cetăţean dinPerth, care niciodată n-a atins o spadă decît ca s-o lus-truiască. Mai ai ceva să ne spui ?

— Nu prea, căci o pedeapsă dată unui muntean numerită să fie pomenită.

— Şi pentru ce l-ai pedepsit, omule paşnic ?— Nu-mi aduc aminte în ce împrejurări s-a petrecut ,

ştiu numai că l-am întîlnit dincolo de podul Stirling.— Ei bine ! să bem acum ; eşti bine venit în casa mea

după toate isprăvile astea. Haide, Conachar, grăbeşte-te,toarnă de băut, apoi să-ţi torni şi ţie o cupă.

Conachar umplu cupa stăpînului şi pe aceea a Cate-rinei, după care puse cana pe masă şi se aşeză.

— Ce înseamnă asta, caraghiosule ? Ce sînt apucătu-rile astea, strigă mănuşarul ; umple şi cupa musafiruluimeu, viteazul armurier Henry Smith.

— Meşterul Smith îşi va umple cupa singur, dacă do-reşte să bea, răspunse tînărul celt. Fiul tatălui meu s-a în-josit îndeajuns astă-seară.

— Cînţi prea de sus pentru un cocoş tînăr, spuseHenry ; dar la urma urmelor ai dreptate, băiatule : celuicare are nevoie de un paharnic ca să bea i se cuvine sămoară de sete.

Totuşi bătrînul stăpîn nu se mulţumi numai cu atîtfaţă de neascultarea tînărylui său ucenic.

— Pe cinstea mea, strigă el, şi pe cea mai bună mănuşăpe care am făcut-o vreodată, ai să umpli cupa cu bereadin cană, dacă vrei ca tu şi cu mine să locuim mai departesub acelaşi acoperiş.

31

La o asemenea ameninţare, Conachar se ridică cu nnaer îmbufnat şi se apropie de făurarul care-şi umplusecupa şi tocmai şi-o ducea la gură ; prefăcîndu-se că faceun pas greşit, Conachar îl izbi şi-i răsturnă, atît de brusccupa, încît lichidul spumos i se răspîndi pe faţă şi pehaine. In ciuda pornirilor lui războinice, Smith avea to-tuşi un caracter paşnic ; dar faţă de o asemenea provo-care îşi pierdu răbdarea : îl apucă pe tînăr de gît pentrucă îi veni mai la îndemînă şi se pregătea să-l strîngă ;totuşi, îi dădu drumul strigînd :

— Dacă ai fi făcut o asemenea boroboaţă în altă partedecît aici, ticălosule, ţi-aş fi tăiat urechile cum am maifăcut-o şi altor munteni de teapa ta.

Conachar se ridică sprinten ca un tigru şi strigă:— N-ai s-apuci să te mai lauzi cu aşa ceva a

doua oară.Scoase din sîn un pumnal bine ascuţit şi se repezi

asupra lui Henry Smith, cu gîndul să i-1 împlînte în gît,deasupra claviculei, şi să-l rănească de moarte. Dar cel pecare-1 ataca prinse atît de repede braţul agresoruluiîncît lama cuţitului nu făcu decît să-i atingă pielea pecare o înroşiră cîteva picături de sînge.

Puternicului armurier nu-i trebui decît o clipă ea săsmulgă pumnalul din mîna ucenicului şi să-î strîngă bra-ţul ca intr-o menghine. Conachar se simţi la bunul placal uriaşului său adversar, pe care-1 provocase. Obrajiisăi pînă atunci roşii se făcură albi ca varul şi rămase mutde ruşine şi de teamă pînă ce Smith, deschizîndu-şi pum-nul, îi spuse liniştit :

— Ferice de tine că nu poţi să-mi stîrneşti mînia. Tunu eşti decît un copil, iar eu sînt un bărbat : — ar fi tre-buit să te chem la luptă. Dar asta să-ţi slujească pentru aşti cum să te porţi.

Conachar păru o clipă că vrea să-i răspundă, darpărăsi camera înainte ca Simon să-şi fi devenit îndeajuns

32

pentru a putea vorbi. Doroteea alerga de colo pînă colocu săruri şi buruieni tămăduitoare. Caterina leşinase lavederea sîngelui.

— Dă-mi voie să plec, tată Simon, spuse Henry Smithcu tristeţe ; ar fi trebuit să mă aştept că vechiul meughinion se ţine scai de mine şi aduce cearta şi sîngeleîntr-un loc unde aş fi vrut să aducă pace şi fericim Nute îngriji de mine, dă-i mai degrabă ajutor Caterinei.Se prăpădeşte de pe urma celor ce-a văzut şi asta dinvina mea !

— Din vina ta, fiule ! Este vina afurisitului ăla demuntean care îmi necinsteşte casa ; mîine dimineaţă o să-lalung în munţii lui sau o să guste din închisoarea oraşu-lui. Vrea să ia viaţa unui oaspete de-al stăpînului lui !asta rupe toate legăturile dintre noi. Dar arată-mi rana.

— Vezi de Caterina, repetă armurierul, ai grijă deCaterina.

— O să aibă Doroteea grijă de ea. Uluirea şi groazanu ucid. Insă cu pumnalele şi cuţitele e altceva. Ea estefiica mea de sînge, tu eşti fiul meu de inimă, scumpul meuHenry. Lasă-mă să-ţi vad rana. Stiletul este o armă vi-cleană în mîna unui muntean.

— Nu-mi pasă mai mult ca de zgîrietura unei pisicisălbatice ; şi acum cînd văd din nou culorile pe obrajiiCaterinei, am să uit toate astea într-o clipă.

Se apropie de o oglinjoară atîrnată pe perete în-tr-un colţ şi luă din buzunar nişte bandaje pe care şi lepuse în grabă pe rană. îşi dădu la o parte de pe gît şi depe umeri tunica de piele cu care era îmbrăcat şi scoasela iveală nişte forme bărbăteşti dintre cele mai vînjoase ;acolo unde nu trebuise să facă faţă vremii vitrege şi săîndure urmările asprei lui meserii, ca pe mîini şi peobraz, pielea era de o albeaţă încîntătoare. Se sili să-şioprească sîngele cu bandajul şi după ce făcu să disparăcu puţină apă urmele rănii, îşi încheie la loc tunica şi se

înapoie la masa unde se afla Caterina care, deşi palidăşi tremurînd încă, îşi venise cu totul în fire.

_ — Vrei să mă ierţi, îi spuse el, că te-am tulburat dinprimele clipe după ee m-am întors ? Băiatul ăla a fostnebun că m-a aţîţat, iar eu am fost mai nebun decît elcă m-am lăsat provocat. Tatăl dumitale nu este supăratpe mine, Caterina ; dumneata ai putea să mă ierţi ?

— Nu am ce ierta, răspunse Caterina, căci nu am dece să fiu supărată. Dacă tatăl meu crede că trebuie săfacă din casa lui un loc unde oamenii se încaieră noaptea,trebuie să fiu şi eu martoră, căci nu am altă putere. Poatecă nu se cădea să leşin şi să pun astfel capăt unei lupteatît de frumoase. Îmi cer iertare, dar nu pot să văd sînge.

— Aşa îl primeşti tu pe prietenul meu după o lipsăatît de îndelungată ? o întrebă tatăl ei. Zic prietenul meu,dar ar trebui să zic fiul meu. Abia a scăpat cu viaţă fi-indcă un ticălos de care mîine am să mă descotorosescvoia să-l ucidă şi tu te porţi cu el ca şi cînd rău a făcut căa alungat şarpele ce voia să-l muşte !

— Nu este de datoria mea, tată, răspunse Frumoasa dinPerth, să hotărăsc care a avut sau nu dreptate în aceastăgîlceavă, nici măcar n-am văzut destul de limpede ce s-apetrecut, ca să pot spune cine s-a năpustit şi cine s-aapărat. Dar prietenul nostru Henry nu va tăgădui cătrăieşte numai între lupte, sînge şi certuri. Nu poateauzi că se vorbeşte de vreun viteaz spadasin fără să-lpizmuiască şi să simtă nevoia să-şi pună dibăcia la în-cercare. Nu poate vedea o gîlceavă fără să se amestece şiel. Dacă are prieteni, se bate cu ei pentru dragoste şionoare ; dacă are duşmani, o face din ură şi răzbunare ;iar cu cei care nu-i sînt nici prieteni nici duşmani, sebate pentru că se găsesc de o parte sau de cealaltă partea unui rîu. Zilele lui sînt zile de bătălie şi poate căşi-n vis îşi ia de la început luptele.

. — Fiica mea, spuse Simon, prea îţi dai drumul lagură. Certurile şi luptele sînt treburile bărbaţilor, nu ale

34

femeilor şi nu se cade unei tinere .fete să le judece şinici să vorbească de ele.

— Dar nu prea e potrivit ca atunci cînd ele se desfă-şoară de faţă cu noi, să fim oprite să vorbim sau cel pu-ţin să ne gîndim la ele. Ştiu şi eu, tată, că acest viteazcetăţean din Perth este unul dintre cei mai buni carevieţuiesc între zidurile acestui oraş, că s-ar depărta maidegrabă cu trei sute de paşi din drumul lui decît să calcepe un vierme ; că este tot atît de puţin în stare să ucidăde bunăvoie un păianjen, ca şi cînd ar fi rudă cu regeleRobert, de fericită amintire ; că s-a bătut în timpul ulti-mei încăierări pe care a avut-o înainte de plecare, cu patrumăcelari, pentru a-i împiedica să ucidă un biet buldogcare se arătase cam molîu în lupta cu taurii ; după cumaţi auzit, era cît pe-aci să aibă' el soarta animalului pecare-1 ocrotea... Spun iarăşi că nici un sărac nu trece prinfaţa gorţii bogatului armurier fără să i se dea din belşughrana şi pomeni. Dar ce folos au toate astea, dacă spadalui face tot atîţia orfani şi văduve cîţi îi alină punga ?

— Ascultă numai un cuvînt, Caterina, înainte de a re-vărsa mai departe asupra prietenului meu pomelniculăsta de mustrări care ar părea îndreptăţite dacă nu ar fidezminţite de tot ce auzim şi vedem în jurul nostru. Lace spectacole iau parte mai bucuroşi regele nostru şicurtea lui, cavalerii, doamnele noastre, stareţii, călugă-rii şi chiar preoţii noştri ? Nu la isprăvile Cavalereşti, laturniruri unde se întrec în voinicie vitejii noştri cava-"Ieri, dindu-le prilejul să privească la faptele glorioaseşi onorabile aduse la îndeplinire prin arme şi cu preţuisîngelui ? Prin ce se deosebeştş ceea ce fac cavaleriiăştia viteji de ceea ce face bunul nostru Henry Gow şicei de teapa lui ? Cine a auzit vreodată spunîndu-se că s-afolosit de putere şi dibăcie ca să facă rău sau ea să în-lesnească asuprirea ? şi cine nu ştie de cîte ori a primitde bunăvoie să lupte pentru a apăra cauza dreaptă a

35

— oraşului nostru ? Nu ar trebui ca tu, dintre toate femeile;să te socoteşti onorată că o inimă atît de vitează, un braţatît de puternic mărturiseşte a fi cavalerul tău ? Cu cese fălesc doamnele din lumea mare dacă nu cu isprăvilecavalerilor lor ? Şi cel mai îndrăzneţ dintre ei a săvîrşitoare fapte de vitejie mai strălucite decît ale bravuluimeu fiu Henry, cu toate că nu este de familie nobilă ?Nu este el cunoscut în toată Scoţia ca cel mai bun armu-rier care a făurit vreodată o armă şi ca cel mai bun sol-dat care a tras vreodată o spadă din teacă ?

— Scumpul meu tată, dacă-i îngădui fiicei tale să ţi-ofepună, te contrazici singur... Să-i mulţumim lui Dumne-zeu că sîntem oameni dintr-o stare umilă şi paşnică şinu iau aminte la noi cei ce se trag din stirpe nobilă, ceimîndri din cale afară, glorioşi prin fapte de cruzime şide sînge cărora puternicii vremii le spun fapte cavale-reşti. Dumneata eşti un om înţelept şi desigur că nici nuţi-ar trece prin minte că e bine să ne împodobim cupenele lor şi să le purtăm armurile ; pentru ce atuncisă ne luăm după viciile lor şi să ne îngîmfăm cu mîn-dria inimii lor învîrtoşate şi barbara lor cruzime pentrucare omorul nu este numai o petrecere, ci şi pricină destrălucită victorie. Cei pe care obîrşia lor îi cheamă lafapte atît de sîngeroase, n-au decît să simtă plăcere şisă-şi facă din ele o glorie ; dar noi nu facem parte dinnumărul sacrificatorilor, aşadar să plîngem mai degrabăpentru toate suferinţele victimelor. Să ne pară bine destarea noastră umilă, pentru că ea ne pune la adăpostulispitei. Dar iartă-mă, tată, că încalc astfel marginile în-datoririlor mele luptînd împotriva a ceea ce, împreună cuatitea alte persoane, gîndeşti în această privinţă.

— Tu eşti într-adevăr cam prea guralivă pentru mine,îi spuse tatăl eu oarecare supărare. Eu nu sînt decît unbiet lucrător, a cărui întreagă ştiinţă se mărgineşte la adeosebi mănuşa din mî'na dreaptă de a din mîna stingăDar dacă vrei să te iert, spune-i ceva plăcut sărmanului

36

— meu Henry. Văd că a rămas încurcat şi buimăcit de pre-dicile tale ; el, pe care sunetul unei trompete părea să-lpoftească la ospăţ, şi-a pierdut curajul la sunetul de fluieral unei copile.

Intr-adevăr, auzind cum buzele care-i erau atît descumpe îi zugrăveau caracterul în culori atît de neplăcute,armurierul îşi sprijinise capul într-o mină, adînc cople-şit şi aproape desperat.

— Tare aş vrea, tată, răspunse Caterina, să am pu-terea să-l încurajez pe Henry, fără să trădez prin cuvin-tele mele cauza sfîntă a adevărului pe care cred că-1apăr, sau mai degrabă trebuie să am o asemenea me-nire, urmă ea, iar frumuseţea desăvîrşită a chipului ei şiseriozitatea ce-o răspîndea în juru-i, o făceau să parăinspirată. Adevărul divin, spuse ea pe un ton solemn, nu afost încredinţat niciodată unei fiinţe omeneşti, dar fiinţeiomeneşti i s-a dat dreptul de a arăta îndurare, chiar atuncicînd osîndeşte. Ridică-ţi capul,- Henry ; ridică-ţi capul,om cu suflet mare şi generos, deşi rătăcit ! Greşelile taiesînt ale acestui secol crud şi fără remuşcări ; dar virtu-ţile tale îţi aparţin.

In vreme ce vorbea astfel, ea îşi petrecu o mînă pe subbraţul lui Smith şi cu o violenţă blîndă dar căreia el nu-iputu rezista, îl sili să-şi ridice spre ea figura-i bărbă-tească şi ochii, în care dojana ei şi alte simţăminte, adu-seseră lacrimi.

— Nu plînge, îi spuse ea, sau mai bine plîngi, darplîngi ca aceia care-şi păstrează speranţa. Leapădă-te dedemonii mîndriei şi ai mîniei care-ţi dau mereu tîr-coale ; aruncă departe de tine armele astea blestematea căror întrebuinţare fatală şi ucigătoare te ispiteşte atîtde uşor.

— Sfatul dumitale nu are nici o putere asupra mea,Caterina, răspunse Smith. Pot să mă fac călugăr, să măretrag din lume : dar atîta vreme cît voi trăi trebuie să-mi

37

fac meseria şi atîta vreme cît voi făuri arme şi armuripentru alţii, nu aş putea să ţin piep^ lispitei de a le încerca.Nu m-ai fi dojenit aşa cum ai făcut adineaori dacă ai fiştiut ce strînsă legătură e între spiritul de luptă, de caremă învinuieşti, şi mijloacele prin care îmi cîştig punea,deşi asta nu se datoreşte decît unei soarte nenorocite.Ca scutul sau pavăza ce ies din mina mea să fie destulde tari . ca să înfrunte loviturile, nu trebuie să am mereuîn minte felul cum sînt mînuite ? iar cînd făuresc sauoţelesc o spadă pentru război, pot oare să uit care îi emenirea ?

— Atunci lasă-te de această meserie, dragul meuHenry, strigă tînăra cea plină de înflăcărare, şi mîinileei mici apucară mîna greoaie şi vînjoasă a puterniculuiarmurier pe care o ridicară cu greutate, deşi Smith nuopunea nici o rezistenţă ; — renunţă la meseria care îţiscoate în cale atîtea ispite. încetează să mai făureştiarme ; ele nu sînt bune decît pentru a scurta viaţa ome-nească — şi aşa destul de scurtă ca omul să se pocă-iască — sau pentru a da siguranţă şi a încuraja astfelpe cei care fără ele s-ar teme să înfrunte primejdia. Meş-teşugul de a făuri arme, de atac şi de apărare, nu trebuiesă fie treaba unui om pe care caracterul lui violent şimînios îl îndeamnă la păcat. încetează deci să mai daioamenilor arme, de orice fel ar fi ele şi sileşte-te sămeriţi iertarea lui Dumnezeu lepădîndu-te de tot ce tepoate duce la păcatul obişnuit.

— Şi cu ce am să-mi cîştig pîinea, întrebă Smith, cîndam să mă las de un meşteşug pentru care Henry dinPerth este cunoscut de la Tay pînă la Tamisa ?

— Chiar meseria dumitale îţi pune la îndemînă mij-loace lăudabile şi nevinovate, răspunse Caterina. Dacă aisă încetezi de a făuri spade şi scuturi, îţi rămîne mijloculde a da nevătămătoarea sapă şi preacinstitul şi folosito-rul plug, toate unelte care păstrează viaţa şi-i aduc bucurii.Poţi să faci drugi de fier şi lacăte pentru a apăra proprie-

38

— tatea celui slab împotriva cotropitorilor şi al hoţilor”ce-o atacă. Vei avea mereu de lucru, iar cinstita dumitalemeserie...

Dar aci Caterina fu întreruptă. Tatăl ei îi auzea pen-tru [prima oară părerile împotriva turnirurilor şi în-trecerilor cavalereşti şi i se părea că aceste doctrineputeau cuprinde un dram de adevăr. Simţea chiar dorinţaascunsă ca acela pe care socotea să şi-l facă ginere să nuse expună atît de uşor primejdiilor pe care caracterulsău bătăios şi puterea lui uimitoare îl îndemnau foarteuşor să le înfrunte ; de aceea ar fi dorit ca argumenteleCaterinei să înrîurească într-un fel sufletul iubitului ei,căci îl ştia tot atît de supus cînd se afla sub vraja dra-gostei, pe cît era de aprig şi neînduplecat în faţa mustră-rilor duşmănoase sau a ameninţărilor. Dar nu mai încu-viinţă cînd o auzi pe fiică-sa spunîndu-i lui Smith sărenunţe la meseria cea mai bănoasă care exista atunci înScoţia şi care-i aducea lui Henry din Perth mai multdecît oricărui armurier din ţară. El se gîndea întrucîtvacă ar fi bine să-l facă pe Smith să-şi lepede obiceiulde a folosi mereu armele, cu toate că simţea' oarecaremîndrie de a se uni cu un om care le mînuia cu o dibăciefoarte preţuită- în acele vremuri tulburi. Aşadar, atuncicînd auzi cum fiică-sa susţine în faţa iubitului ei, cădrumul cel mai bun pentru a ajunge la o stare sufleteascăpaşnică este să se lase de o meserie bănoasă în care nu i secunoştea vreun potrivnic şi care, date fiind certurile din-tre diverşi inşi şi războaiele neîncetate de pe vremeaaceea, era sigur că îi aduce un cîştig foarte mare, nu maiputu să-şi stăpînească mult timp mînia. Caterina abiaîi dăduse iubitului ei sfatul de a făuri unelte de agricul-tură, cînd tatăl, încetînd să mai şovăie dacă fiică-sa aveasau nu dreptate în ceea ce-i ceruse la început., strigă :

— Lacăte şi drugi de fier, pluguri şi grape ! Şi de cenu lopeţi şi cleşte ? Să-şi mai cumpere şi un măgăruş caresă-i ducă mărfurile dig sat în sat, iar tu să-l duci pe un

al doilea de căpăstru... Oare ţi-ai pierdut minţile, Cate-rina ? Sau îţi închipui că. oamenii din secolul asta de fierar fi gata să dea bani pentru altceva decît pentru ceea cele poate îngădui să-şi apere viaţa şi să-i facă în stare săia viaţa duşmanilor ? în vremurile astea ne trebuie armeCâ să ne apărăm, fiică nechibzuită, iar nu pluguri ca sărasturnăm pământul şi să-i încredinţăm seminţe pe carepoate că n-o să apucăm să le vedem încolţite. Cît desprepîinea noastră zilnică, cine e mai tare pune mina pe ea şitrăieşte ; cei slabi se lipsesc de ea şi mor de foame. Fericede omul care, întocmai ea -cinstitul meu fiu, are mijloacelesă-şi câştige traiul altfel decît cu vârful spadei pe care ofăureşte el ! Predică-i pacea cît pofteşti, n-o să te oprescde la aşa ceva ; dar să-l sileşti pe cel dintâi armurier dinScoţia să nu mai făurească arme, securi şi armuri, astaintrece orice răbdare. Pleacă din faţa mea şi mâine dimi-neaţă, dacă o să ai prilejul să-l vezi pe Henry armurierul,— ceea ce nu meriţi deloc, dacă ţinem seama de felul cumte-ai purtat cu el — ţine minte : ăi să vezi un bărbat carenu are seamăn in Scoţia ân mânuârea spadei şi a securiişi căruia munca lui ii aduce cinci sute de mărci pe an, fărăsă se lipsească de odihna vreunei zile de sărbătoare.

Cînd îl auzi pe taică-său poruncindu-i cu atîta hotărâre,Caterina âi făcu o adâncă plecăciune şi, fără să stea mult'pe gânduri, se retrase în camera ei de culcare.

III

40

A sosit Smith. Nu -ştirii de-i lord, baron sau cavaler,Dar ca şi un fierar ştie să făurească-n fier.

Vermegan

Inima armurierului, pradă unor sentimente diferiteşi contrarii, sălta cu putere ca şi cînd ar fi voit să scapedin învelişul de piele ce o acoperea. Henry se ridică şiîi întinse mîna mănuşarului, întorcînd capul ca să nu-şitrădeze emoţia.

— Să fiu spînzurat dacă-mi iau acum rămas hun dela tine, fiule, strigă Simon respingînd mîna pe care i-oîntindea armurierul. N-am să ţi-o strîng decît cel maidevreme peste o oră. Aşteaptă o clipă, băiatule, şi amsă-ţi lămuresc totul. De bună seamă că nu cîteva picăturide sîng'e care curg dintr-o zgirietură şi cîteva cuvinteprosteşti ieşite din gura unei tinere, au să-l despartă petată de fiu, cînd nu s-au văzut de atîta amar de vreme.Eu îţi spun să rărnîi, dacă doreşti să te bucuri de bine-cuvîntarea unui tată şi aceea a sfîntului Valentin, a căruisărbătoare e mîine.

Mănuşarul o strigă pe Doroteea care, după ce urcaseşi coborîse cîteva trepte zornăind un maldăr de chei,apăru aducînd trei cupe mari de cristal verde, obiectece erau considerate pe vremea aceea drept rare şi pre-ţioase ; iar mănuşarul aduse la rindu-i o sticlă uriaşăcare conţinea cam vreo şase litri de licoare minunată.

— Sticla asta are cel puţin îndoitul vîrstei mele, îispuse el, este un dar făcut tatălui meu de către bătrînul

Crabbe, un flamand care a apărat Perth-ul atît de vite-jeşte pe vremea cînd David al II-lea era nevîrstnic. Noi,mănuşarii, ştim totdeauna cum trebuie luptat în răz-boaie, cu toate că au mai puţin legătură cu noi decît cuvoi ceilalţi care lucraţi fierul şi oţelul. Tatăl meu dobîn-dise stima bătrînului Crabbe ; am să-ţi spun într-o zicu ce prilej şi cîtă vreme au rămas îngropate sticleleastea pentru a le feri de prădătorii englezi. Şi acum, amsă golesc cupa asta pentru odihna sufletului preacin-stitului meu tată. Dumnezeu să-i ierte păcatele ! Doro-teea, bea şi tu o cupă pentru pomenirea lui şi apoi n-aidecît să te urci în podul tău. Ştiu că te mărnncă urechile,femeie, dar am de spus -ceva care nu trebuie să fie auzitdecît de fiul meu adoptiv Henry Smith.

Doroteea nu se gîndi să se împotrivească ; ea îşi golipaharul şi se retrase în camera ei. Cei doi prieteni ră-maseră singuri.

— Sînt mîhnit, prietene Henry, spuse Simon, umplîndcupa sa şi pe-a oaspetelui său, sînt adînc mîhnit dinpricină că fiică-mea e în toane rele, dar cred că poate eşi vina ta. De ce vii şi tu aici cu spadă şi pumnal, cîndştii că e atît de proastă încît nu poate suferi vederea uneiarme V Nu-ţi aduci aminte că ai mai avut un fel de ceartăcu ea, înainte de plecarea ta din Perth, pentru că nuvrei să porţi veşmîntul paşnic al oricărui cetăţean detreabă, ci cauţi întotdeauna să fii înarmat ca ticăloşiiăia de păzitori aflaţi în slujba nobilimii ! Un cetăţeanare destulă vreme să se înarmeze, atunci cînd sună clo-potul cel mare al oraşului care ne cheamă la luptă.

— Ai dreptate, tată, dar nu gîndi, totuşi, că am vreovină. Abia am descălecat de pe cal că am şi alergat acica să vă aduc la cunoştinţă că m-am întors, gîndindu-măcă îmi vei îngădui să fiu anul acesta Valentinul domni-şoarei Caterina. Cînd am aflat de la Doroteea că v-aţidus amîndoi la biserica Fraţilor Negri, v-am urmărit,

42

atît pentru a lua parte la slujba religioasa împreună cudumneavoastră, cît -şi pentru — sfînta Fecioară şi sfintuiValentin să mă ierte — pentru a o apăra pe aceea carese gîndeşte atât de puţin la mine. Pe cînd intraţi în bise-rică, am văzut trei bărbaţi care mi-au trezit bănuieli ;îşi tot şopteau nu ştiu ce unii altora în vreme ce vă pri-veau, atît pe dumneata cît şi pe Caterina. Qricît îşischimbase înfăţişarea, l-am recunoscut pe Sir John Ra-morny, în ciuda faptului că s-a înfăşurat cu o manta' devalet şi şi-a lipit un petec de catifea pe un ochi. M-amgîndit că dumneata eşti cam bătrîn, tată Simon, iarmicuţul muntean prea tînăr pentru a se bate, aşa că aşface bine să vă urmăresc liniştit la înapoiere ; nu mă în-doiam că, avînd asemenea unelte la mine, i-aş veni uşorde hac oricui ar încerca să vă atingă. Ştii bine că dum-neata m-ai recunoscut şi m-ai făcut să intru în casăvrînd-nevrînd ; altfel, îţi jur că n-aş fi încercat să-ţirevăd fiica înainte de a-mi fi pus tunica nouă, pe caream poruncit să mi-o facă la Berwick după ultima modăşi că nu aş fi apărut în faţa ei cu armele astea ce-i sîntatît de nesuferite. Şi totuşi, ca să-ţi spun drept, se află,din. păcate, atîţla care, pentru o pricină sau alta, măurăsc de moarte, încît. trebuie neapărat, aşa ca oricarealt cetăţean din Scoţia, să nu ies noaptea fără arme.

— Prostuţa de fiică-mea nu se gîndeşte la toate astea,spuse Glover. Ea nu are atîta minte încît să-şi dea seamacă, în scumpa noastră Scoţie, fiecare crede că are pri-vilegiul şi dreptul să-şi facă singur dreptate. Dar, Henry,băiatule, rău faci că pui la inimă tot ce trăncăneşte ea.Te-am văzut mai îndrăzneţ în faţa altor fete. Pentru ceîţi piere glasul cînd eşti cu ea ?

— Pentru că ea se deosebeşte de celelalte fete, tatăGlover, pentru că ea este nu numai mai frumoasă, darşi mai înţeleaptă, mai învăţată, mai sfîntă şi pentru cămi se pare plămădită dintr-un aluat mai bun decît noi

ceilalţi care ne aflăm în preajma el. Pot să ţin frunteacktet-ifi de sU'l în faţa altor fete cînd ne aflăm la joc, însăcînd «la gpjxjipii fe Caterina, mă simţ o fiinţă pămân-teană plecare, grosolan şi sălbatic, încît abia sînt înstare fă o pSLVe'se, darămite s-o mai şi contrazic.

— TSŞJL e^ţi un neguţător şmecher, IIcnYy Smith, şipreţufeşii pr§a mylt mărfurile pe care ai dorinţa să ledobînd'eş'ti ; Caţerina este o^ fată buni şi este fata mea ;dar dacă ăi s-p faci să ridice nasul prea sus iprin sfiiciuneaşi linguşirile tale, nici tu, nici eu nu o să ne vedem do-rinţele împlinite.

Mă tem şi eu adesea, bunul meu tată, căci simtcît de p'Uţin vrednic sînt de ea.

— Gincleşte-te la un fir de aţă, urmă mănuşarul. Gîn-deşte-te, prietene Smith, la Caterina şi la mine. Gîndeş-te-te cîţi umblă după biata de ea, de dimineaţă pînăseara, chiar dacă-mi ţin ferestrele ferecate şi uşile ză-vorite. Am fost atacaţi astăzi de o persoană prea puter-nică spre a-i zice pe nume, care nu şi-a ascuns neplăcereacînd nu i-am dat voie să-i facă ochi dulci fiicei melechiar şi în biserică, în vreme ce preotul era la slujbă.Mai sînt şi alţii tot atît de nesăbuiţi. Simt câteodată do-rinţa ca fiică-mea să fi fost mai puţin frumoasă, ca sănu mai atragă privirea primejdioasă a bărbaţilor ; sausă fi fost mai puţin sfîntă, pentru ca să se poată învoisă ajungă o femeie cinstită şi nimic altceva, mulţumităcu viteazul Henry Smith, care ar şti destul de bine să-şiocrotească soţia împotriva tuturor cavalerilor de la curteaScoţiei.

— Şi dacă n-aş face acest lucru, spuse Henry întinzînd.braţul cu o musculatură de uriaş, n-aş fi vrednic să mailovesc vreodată cu ciocanul în nicovală. Da, şi dacă lu-crurile ar ajunge pînă acolo, frumoasa mea Caterina arrecunoaşte că nu este nici u® rău ca un bărbat să ştiesă se apere. Dar ea cred că-şi închipuie lumea ca o

44

— catedrală mare, unde fiecare trebuie să se poarte deparc-ar lua parte la o liturghie.

— Aşa e, spuse Simon, are o ciudată înrîurire asupra,a tot ce se apropie de ea. Tînărul muntean, ce-mi dă cammult de furcă de vreo doi sau trei ani încoace şi care,după cum ai putut singur să vezi, are întreaga fire aneamului său, ascultă de cel mai mic semn al Caterineişi abia ia în seamă poruncile ce vin de la altcineva. Ease străduieşte mult să-l facă să-şi piardă din obiceiurilelui grosolane de muntean.

Aiizind aceasta, Henry Smith nu se mai simţi binepe scaun ; luă sticla, o aşeză din nou pe masă şi strigăîn cele din urmă :

— Să-l ia dracul pe cîinele ăla tînăr de muntean şipe tot neamul lui ! La ce bun Caterina să-i poarte degrijă unui asemenea ticălos ? O să se întîmple cu el caşi cu tînărul lup, pe care am fost destul de nebun să-lcresc ca pe un cîine : cînd toţi îl credeau îmblânzit, s-anăpustit, în tiqip ce mă plimbam eu el pe muntele Mont-crieff, asupra turmei jordului ; a pricinuit atîta pagubăîncît afacerea asta ar fi putut să mă coste scump dacăpe vremea aceea Lordul nu ar fi avut nevoie de o- ar-mură. Şi mă mir că dumneata, tată Glover, dumneatacare eşti un om cu judecată, te-ai învoit să ţii în preajmaCaterinei un .asemenea soi de lup, ca şi cînd nu s-ar găsiun alt dascăl pentru el în afara fiicei dumitale.

— Ei, fiule ! spuse Simon. Uite că eşti gelos pe unsărman, băiat care, ea să-ţi spun adevărul, stă aici pentrucă ar putea să n-o ducă la fel de bine de cealaltă partea muntelui.

— Bine, bine, tată Simon, răspunse armurierul, careîmpărtăşea ideile mărginite ale oamenilor simpli de pevremea sa ; dacă nu m-aş teme că te jignesc, ţi-aş spunecă ai legături prea strînse eu nişte tîlhari din munţi.

45'

— Trebuie să-mi iau de undeva pieile de căprioarăşi de alte animale, bunul meu Henry ; şi cu munteniiăştia poţi să închei un târg bun.

— Da, pentru că nu vînd decît mărfuri furate, răspunseHenry cu răceală.

— Puţin îmi pasă. Oricum ar fi, pe mine nu mă pri-veşte de unde fac ei rost de animale, de îndată ce eudobândesc pielea. Dar, după cum îţi spuneam, ştiu eu dece îl îndatorez pe tatăl tânărului, păstrându-1 pe fiu lîhgămine. De altfel el nu este decât pe jumătate muntean,ân vinele lui curge şi puţin sânge galic. Afară de asta,nu l-am văzut niciodată atît de sălbatic cum s-a arătatastă-seară.

— Cred şi eu, altminteri l-ai fi văzut pe potrivnicullui mort.

— Dacă vrei neapărat, n-o să mai ţin seama de nimicşi am să-l trimit pe ticălos mîine dimineaţă să-şi cautecasă şi masă într-altă parte.

— Ascultă, tată, presupui dumneata că Henry Gowse sinchiseşte de pisica asta tânără dân munţi mai multdecît 'de un cărbune din cuptorul lui ? M-aş sinchisi totatît de puţin, te rog să mă crezi, dac-aş vedea întregclanul lui intrând în oraş pe strada principală, cu chioteşi sunete de cimpoi : repede aş găsi cincizeci de spade şitot atâtea scuturi care i-ar goni pe toţi mai iute decît auvenit. Dar, ca să fiu sincer, cu toate că nu e chibzuit ceeace spun, nu-mi place să-l văd pe caraghiosul ăla înpreajma Caterinci. Gîndeşte-te, tată Glover, că meseriadumitale îţi cere tot timpul să nu-ţi iei privirea şi mîinilede pe lucru şi că trebuie să fii cu ochii în patru chiaratunci cînd ticălosul munceşte, ceea ce i se întâmplărareori, după cum singur ai mărturisit.

— Trebuie să recunosc că este adevărat, spuse Simon,băiatul croieşte toate mănuşile pentru mâna dreaptă, darn-a putut termina niciodată o pereche.

46

î— Părerea lui despre croiala- pieilor e fără îndoialădeosebită de a dumitale, spuse Henry. Dar dă-mi voie,tată Glover, să-ţi spun că, fie că lucrează sau trândăveşte,el n-are nici ochii pârjoliţi, nici mîiqjţle arse de fierulroşu şi aspre din pricina ciocanului ; părul lui nu esteînroşit de fum şi ars la dogoarea cuptorului ca pieleaunui vierme, înicît nici o bonetă creştinească să nu i sepotrivească. Şi Caterina, cu toate că este o fată atît debună cum nu-i alta — şi susţin că este cea mai bună dinPerth — nu poate să nu vadă deosebirile dintre un băr-bat şi altui şi să observe cum cumpăna înclină ide partea lui.

— în sănătatea ta, din toată inima, fiul meu Henry,spuse bătrînul, umplînd din nou cele două pahare. Vădcă, oricît de bun făurar ai fi, nu cunoşti metalul din caresînt plămădite femeile. Trebuie să fii mai îndrăzneţ,Henry, şi să te porţi, nu ca unul osîradit la galere, ci caun tînăr vesel, care ştie cîte parale face şi nu vrea să fiedispreţuit, nici chiar de cea mai bună dintre nepoateleEvei. Caterina seamănă cu mama ei şi te înşeli -cînd crezică toate femeile pun preţ numai pe ce le izbeşte ochii.Trebuie să le mîngîi puţin şi urechile. Ele mai trebuie săştie că bărbatul care dobândeşte favorurile lor -este curajosşi hotărât şi că ar putea să fie alesul altor douăzeci de• femei, -cu toate că -el cată să-l aleagă doar una. Ascultăce-ţi spune un foătrîn, femeile judecă de cele mai multeori după părerea altora, nu după a lor. Şi dacă vor în-treba despre bărbatul cel mai îndrăzneţ din Perth, cenume vor auzi rostindu-se, dacă nu al lui Henry armu-rierul ; cine este cel mai bun armurier din toţi cîţi aufăurit vreodată o armă pe nicovală'; cine e cel mai bundansator, şi veselul făurar care cântă cel mai bine bala-dele ? Cine este socotit cel mai bun luptător, cel maidibaci în mânuirea spadei şi a scutului, regele bastonuluicu două capete, cel care domoleşte caii aprigi şi munteniisălbatici ? Tu şi iar tu... Nimeni altul... Şi i-ar plăcea mai

degrabă un muntean neghiob ? haida de ! Este ca ştcînd ar vrea să facă o mănuşă de oţel dintr-o piele decăprioară. Ţi-o spun eu, nici nu-i pasă de Conachar ;aîtîta doar că ar vrea să-l smulgă din ghearele diavo-lîilui, care îl şi socoteşte prada lui. Dumnezeu s-o bine-cuvânteze, biata copilă ! Ea ar vrea să aducă tot neamulmuntenilor la gînduri bune, dacă ar putea.

— Sforţările ei vor fi zadarnice, adăugă Smith ; dupăcum a remarcat şi cititorul, acesta nu prea îi avea lainimă pe munteni ; — ca să-i fac în ciudă Caterinci aşpune rămăşag cu diavolul, pe care trebuie să-l cunos'coarecum pentru că avem de-a face cu aceeaşi meserie.Diavolul are să cîştige tartanul, sînt sigur.

— Foarte bine, dar Caterina are un ajutor pe care tunu-1 cunoşti : părintele Clement l-a ameţit pe tînărulştrengar, iar pe părintele Clement o sută de diavoli îlsperie la fel de puţin, cum mă sperie pe mine un cîrd degîşte.

— Părintele Clement ! spuse armurierul, dumneatagăseşti totdeauna cite un sfînt în bunul nostru oraş John-ston. Şi cine este izgonitorul ăsta de diavoli ? Este oarevreun pustnic care se antrenează ca un atlet pentru arenă,atîta că se pregăteşte prin posturi şi pocăinţă ? Aşa-i căam ghicit ?

— Nu, şi lucru de mirare, părintele Clement bea,'mănîncă, este un om ca toţi ceilalţi şi în acelaşi timprespectă cu străşnicie poruncile bisericii.

— A, înţeleg, este un preot de viaţă, care chibzuieştecum să trăiască mai bine, şi goleşte un urciftl' de vin înmiercurea Păresimilor ca să fie în stare să facă faţăpostului ; are o vorbă dulce şi spovedeşte cele mai fru-moase fete din oraş.

— Iar n-ai nimerit-o, Smith. Crede~mă că fiica fneaşi cu mine l-am dibui de la o poştă pe un făţarnic, chiar

43

— dacă posteşte sau € sătul; dar părintele Clement nu estenici unul nici altul.

— Dar ce este oare, pentru Dumnezeu ?— Un om care sau preţuieşte cu mult mai mult decît

jumătate din confraţii iui din Saint-Johnston la un loc,'sau e mai rău decît cel mai rău dintre ei, încît este unpăcat şi o ruşine că i se îngăduie să locuiască în acestţinut.

— Mi se pare că trebuie să fie uşor de aflat dacă esteuna sau alta.

— Mulţumeşte-te să ştii, prietene, că dacă ai să-ljudeci pe părintele Clement după ce-ai.să-1 vezi că facesau după ce-ai să-l auzi spunînd, ai să-l iei drept cel maibun şi mai milos dintre oameni, gata să-l mîngîie pe celcopleşit de necaz, să-l îndrume pe cel aflat în încurcătură ;e cea mai bună călăuză a bogatului, cel mai bun prietenal săracului. Dar dacă ai să asculţi ce spun dominicanii..:Doamne iartă-mă ! — aci mănuşarul îşi făcu semnulcrucii pe frunte şi pe piept — este un eretic mîrşav, carear trebui să treacă prin flăcările pămîntului, pentru a fiaruncat apoi în focul cel veşnic.

Armurierul îşi făcu şi el semnul crucii şi spuse :— Sfintă Maria ! Şi dumneata, tată Simon, dumneata

care eşti 'atît de chibzuit şi atît de prevăzător încît aifost poreclit înţeleptul mănuşar din Perth, dumneata daica duhovnic fiicei dumitale un om .care... — sfinţii săne ocrotească ! — s-ar putea afla în legătură chiar cudiavolul ? Nu-ţi fie de mirare. Oare cel care a chemat dia-volul în Meal-Venel, cînd casa lui Hodge Jackson a fostdoborîtă de uragan ? n-a fost tot un preot ? Nu s-a ridicatdiavolul în mijlocul Tay-ului, îmbrăcat cu o glugă de călu-găr şi zbătîndu-se în apă ca un purcel de măre, în dimineaţacînd a fost luat de ape podul nostru cel frumos ?

— Nu pot să spun nimic în privinţa asta. Tot ceştiu, este că eu cel puţin nu l-am văzut. Despre Caterinanu se poate zice că îl are ca duhovnic pe părintele Cle-

49

ment, deoarece duhovnicul ei este băţrînul Francis, do-minicanul, care i-a iertat păcatele chiar azi. Dar femeileau cîteodată toane şi desigur că ea cere sfaturi de lapărintele Clement mai des decît aş vrea eu. Şi cu toateastea, cînd stau de vorbă cu el, mi se pare atît de virtuosşi atît de sfînt, încît i-aş încredinţa bucuros mîntuireasufletului meu. Dominicanii spun o mulţime de poveştipe socoteala lui, asta e.-sigur. Dar ce avem noi să neamestecăm în treburile astea, noi laicii, fiule ? Să-i plă-tim sfintei noastre mame biserica ceea ce îi datorăm,să facem pomeni, să ne spovedim, să ne supunem pocăin-ţelor ce ne sînt hotărîte şi sfinţii o să aibă grijă de noi.

— Ai dreptate. Au să fie îngăduitori pentru o neno-rocită de lovitură, dată grabnic duşmanului în viitoarealuptei, atunci cînd un om se află în apărare : e singuraprofesiune de credinţă care dă drept la viaţă unui omdin Scoţia, orice ar gîndi fiica dumitale despre lucrulăsta. La naiba ! Un bărbat trebuie să ştie să se fereascăori să fie pregătit să moară de pe urma loviturilor ne-aşteptate ale luptei. Cu cinci piese de aur pe altar, mi-amplătit păcatul săvîrşit împotriva celui mai bun om cucare am avut ghinionul să am de-a face.

— Să terminăm sticla asta, căci mi se pare că am auzitclopotul din turnul dominicanilor bătînd miezul nopţii.Şi ascultă-mă, fiule : să te afli la răsăritul soarelui înfaţa ferestrei casei noastre şi să-mi dai de ştire că eştiacolo fluierînd semnalul făurarului. Am să fac în aşafel ca fiică-mea să-şi scoată capul la fereastră ; şi ai sădobîndeşti în felul ăsta, pentru întreg anul, privilegiulde a fi Valentinul ei. Şi, dacă nu vei şti să tragi vreunfolos din împrejurarea asta, o să mă faci să cred că,'deşi acoperit cu pielea unui leu, nu ai mai multă mintedecît un măgar.

— Amin, tată, răspunse armurierul. îţi doresc noaptebună şi chem peste acoperişul casei dumitale binecuvîn-tarea lui Dumnezeu... O să auzi semnalul făurarului laprimul eîntat al cocoşilor şi chiar pot să te asiguf că amsă le-o iau înainte.

Zicînd acestea, el îşi luă rămas bun de la măriuşarşi, cu toate că nu ştia ce-i frica, se îndreptă spre locuinţalui străbătând străzile pustii, ca un om care este pregătitpentru orice. Locuia în Mill Wynd, la marginea dinspreapus a Perth-ului.

IV

51

— Ce-i cu zarva care se aude ?— Nu e decît escapada unor tineri.

Dryden

E uşor de Închipuit că inimosul armurier nu sosi cuîntîrziere la întîlnirea ce i-o dăduse acela oare-şi doreaatît de mult să-i devină socru. Se dichisise cu mai multăgrijă ea de obicei, inlăturînd pe cît posibil tot ceea ce îidădea o înfăţişare războinică. Dar era prea cunoscutpentru a se aventura cu totul neînarmat într-un oraş undeavea, fără îndoială, mulţi prieteni, dar unde, ţinînd seamade isprăvile lui din trecut, avea de asemenea şi cîţivaduşmani de moarte, de la care ştia bine că nu se puteaaştepta la vreo îndurare dacă l-ar fi găsit nepregătit.Astfel că purta pe sub veşminte o cămaşă de zale atît deuşoară şi atît de mlădioasă, încît îl stingherea tot atîtde ptiţin în mişcări ca şi o vestă din vremurile noastre,dar în care se putea încrede că ar face faţă la orice în-cercare, fiindcă el însuşi o lucrase şi o potrivise pentruluptă.

Pe deasupra acestei armuri purta, ca şi ceilalţi cetă-ţeni de vîrsta şi de condiţia lui, pantalonii scurţi şi tunicaflamandă care, în cinstea sărbătorii din ziua aceea, eraudin cel mai bun postav englezesc, albastru deschis cudungi de mătase neagră şi presărat cu broderii. Cizmeleerau din piele de Cordova, iar mantaua, dintr-un postavcenuşiu de Scoţia, slujea să ascundă un cuţit de vînă-toare atîrnat la cingătoare, singura-i armă de atac, căci

52

nu avea în mînă decît un baston. Pălăria de catifea neagrăera căptuşită cu oţel şi umplută cu cîlţi între metal şi cap,formînd astfel un mijloc de apărare pe care se puteabizui.

în felul acesta, Henry avea înfăţişarea, legitimă dealtfel, a unui cetăţean bogat, care se bucura de consideraţieşi caută ca prin ţinuta lui să fie luat în seamă, fără săarate totuşi că înclină în vreun fel oarecare să se ridicedeasupra rangului său sau să încalce drepturile nobilimii,înfăţişarea lui sinceră şi bărbătească vădea un om caredispreţuieşte primejdia, fără jsă se asemene însă cuspadasinii şi lăudăroşii de pe vremea aceea ; totuşi ceice socoteau că desele lui certuri se datoresc unei firiviolente ce caută sfadă, ori încrederii fără margini înputerea şi .în armele sale, îl Confundau pe nedreptcu aceştia. Pe chipul lui se citea dimpotrivă, sinceritateaşi buna dispoziţie a unui om care nu are de gînd să-şicaute pricină, dar care nici nu se teme de provocări.

îmbrăcîndu-se cît se poate mai bine, cinstitul armurierîşi aşeză în dreptul inimii (care tresări la această atin-gere) un mic dar pregătit de multă vreme pentru CaterinaGlover şi pe care calitatea lui de Valentin îi îngăduia săi-1 ofere, iar Caterinei să-l primească fără nici o mustrarede cuget : era un rubin delicat tăiat în formă de inimăstrăpunsă de o săgeată de aur şi închis într-o punguliţădintr-o reţea de oţel, lucrată cu atîta grijă, de parc-arfi fost destinată platoşei unui rege. în jurul punguliţeierau gravate aceste cuvinte : „Săgeţile amorului străpunginimile chiar printr-o cămaşă de zale“.

Această deviză îi dăduse ceva de gîndit armurieruluişi era foarte mulţumit de descoperirea ei, căci părea săarate că arta lui putea să apere toate inimile, în afarăde a sa. El se înfăşură în manta şi străbătu în grabăstrăzile încă tăcute, dorind să se găsească la fereastradespre care i se vorbise, cu puţin înainte de a seface ziuă.

Mînat de acest glnd, o luă pe High-Street şi străbătustrăduţa pe care se afla biserica sfîntul loan, pentru a seduce în Curfew-Street. I se păru, uitîndu-se pe cer, căvenise mai înainte cu cel puţin un ceas şi îşi zise că erabine să nu sosească la întîlnire mai devreme de ora ce-ifusese fixată. Alţi îndrăgostiţi puteau şi ei să dea tîrcoaleîn jurul locuinţei Frumoasei din Perth şi el îşi cunoşteadestul de bine firea pentru a nu-şi dori ceartă cu ei.'"'-„Am de partea mea prietenia tatălui Simon, gîndi el,pentru ce oare mi-aş mînji mîinile cu sîngele sărmanilorcare nu merită să-i bag în seamă şi care sînt mai puţinnorocoşi decît mine ? Nu, nu, am să fiu şi eu o dată om lalocul meu ; vreau să-mi alung din suflet orice ispită deluptă, nu vreau să le las, pentru a-mi căuta pricină, maimult timp decît îmi trebuie ca să dau semnalul şi pentruca tatăl Simon să-mi răspundă. Nu ştiu cum va izbutibătrînul să-şi aducă fiica la fereastră, mă tem să nu-ifie prea greu să izbutească dacă ea va bănui ceva."

In timp ce aceste gînduri îi frămîntau mintea, armu-rierul încetini pasul ; îşi îndrepta privirile spre răsăritsau ridica ochii spre cer, fără să descopere însă nici celmai mic semn care să arate că se crăpa de ziuă ; deşizorii erau aproape, nerăbdarea lui îi învinuia că întîrziemai mult ca de obicei să se arate. Mergea încet, de-a lun-gul zidurilor capelei sfînta Ana şi nu uita să-şi facă sem-nul crucii şi să spună Ave în acel loc sfinţit, cînd auziun glas, care părea să vină de după -unul din stilpii cape-lei, zieînd tare :

— Se tîrăşte cel care ar trebui să alerge.— Cine vorbeşte ? strigă fierarul uitîndu-se în jurul

lui ; era cam surprins să audă aceste cuvinte atît deneaşteptate şi spuse pe un asemenea ton.

— Nu te îngriji cine vorbeşte, răspunse acelaşi glas.Grăbeşte-te sau vei ajunge prea tîrziu. Nu-ţi pierde timpul,pleacă !

54

— Sfînt sau păcătos, înger sau diavol, spuse Henryfăcîndu-şi semnul crucii, sfatul dumitale mă priveşte preaîndeaproape ca să nu-1 iau în seamă. Sfîntul Valentinsă-mi dea aripi !

Zicînd acestea, o luă la fugă atît de sprinten încîtpuţini ar fi putut să-l imite şi ajunse într-o clipă înCurfew-Street. Nu făcuse nici trei paşi spre casa luiSimon Glover, aflată către mijlocul străzii strimte, cînddoi oameni, care stătuseră ascunşi, se iviră din părţi dife-rite şi se proptiră în faţa lui printr-o mişcare menită să-iîmpiedice trecerea. întunericul nu-i îngăduia să bagede seamă altceva dec'ît că purtau, mantaua muntenilor.

— în lături, bandiţilor, strigă armurierul cu o vocede tunet vrednică de pieptul lui vînjos.

. Ei nu răspunseră, cel puţin nu într-un fel care s-ar fiputut înţelege, dar se vedea cum îşi trăgeau spadele cugîndu.1 să-i reziste prin forţă. Henry, care se temea devreo nenorocire, se. hotărî să-şi croiască drum cu oricepreţ, să-şi apere iubita sau măcar să moară la picioareleei. Făcîndu-şi un scut din mantaua aruncată pe braţ,înaintă repede şi cu îndrăzneală spre cei doi oameni.Cel mai apropiat din ei încercă să-l lovească, dar Smithprimi lovitura în manta şi-i dădu omului un pumn în faţă ;apoi, pun:îndu-i piedică, îl făcu să se prăvălească greoiîn drum, pe cînd aproape în aceeaşi clipă răsturna cu oputernică lovitură dată cu minerul cuţitului de vînătoare,pe cel din dreapta lui, care se rostogoli alături de tova-răşul său.

Din ce în ce mai neliniştit văzînd că strada e apăratăde nişte străini care se purtau astfel, Henry înaintă ctirepeziciune. Auzi şoapte sub ferestrele casei mănuşarului,sub acele ferestre de unde nădăjduise să se audă declaratValentin al Caterinei. Trecu de partea cealaltă a Străzii,pentru a recunoaşte numărul şi planurile acelor persoane.Dar unul dintre cei ce stăteau sub fereastră îl văzu sau

55

ii auzi paşii, trecu drumul şi, luînciu-i fără îndoială dreptvreo santinelă, îl întrebă în şoaptă :

— Ce era cu zgomotul acela, Keneth ? Pentru ce n-aidat semnalul ?

— Ticăloşilor ! strigă Smith, v-am descoperit şi osă vă omor pe toţi !

Cu aceste cuvinte, îi dădu străinului o lovitură cuarma lui care poate că ar fi împlinit ameninţarea, dacăacesta, ridicînd braţul, nu ar fi primit in mînă loviturace-i era destinată în creştetul capului. Lovitura trebuiesă fi fost straşnică, căci omul se clătină şi se prăbuşi cuun suspin adînc. Fără să se mai sinchisească de el, Smithse repezi în mijlocul unui grup de oameni care păreauocupaţi să aşeze o scară în dreptul unei ferestre. Dinclipa aceea Henry nu se mai gîndi să le socotească numă-rul şi nici să se asigure de planurile lor. Scoase strigătulde alarmă al cetăţii, la care cetăţenii se adunau întot-deauna de îndată ce-1 auzeau, şi se aruncă asupra vaga-bonzilor nocturni, dintre care unul şi începuse să se urcepe scară. Apucă scara de partea de jos, o azvîrli la pă-mînt şi, punînd piciorul pe trupul aceluia care o ţinea,îl împiedică să se ridice. Ceilalţi îl atacară cu înverşunarepentru a-şi scăpa tovarăşul. Dar cămaşa de zale a luiSmith îl sluji de minune ; el le înapoie loviturile întreitşi împătrit, strigînd :

— Ajutor, Saint-Johnston! Ajutor! Viteji cetăţeni,ne sînt atacate casele la adăpostul întunericului.

Pe cînd cuvintele răsunau pînă departe pe străzileoraşului, loviturile armurierului izbeau puternic îngrupul care îl ataca pe el. în timpul acesta, locuitoriiÎncepură să se trezească şi să apară în stradă în cămăşi,unii cu spade şi scuturi, iar alţii eu torţe. Atacatorii în-cercară să fugă şi chiar izbutiră, afară de acela carefusese răsturnat împreună cu scara. Inimosul armurierîl apucase de gît, atunci cînd se ridicase şi-l ţirsea la fel

56

de strîns, cum ţine un copoi iepurele. Ceilalţi răniţi furăluaţi de către tovarăşii lor.

— Nişte tilhari tulbură liniştea oraşului, spuse Henryvecinilor care începeau să se adune. Alergaţi după tică-loşii ăia, n-au să poată scăpa toţi căci am schilodit cîţivadintre ei. Puteţi să-i urmăriţi mai uşor după dîrele desînge.

— Trebuie să fie nişte tilhari de munteni, spuneaucetăţenii. înainte, vecini, să-i urmărim !

— Da, urmăriţi-i, spuse armurierul, eu rămîn cu voi-nicul de-aici.

Cetăţenii se împrăştiară care încotro, luminaţi de torţeşi asmuţind întregul oraş cu strigătele lor.

în timpul acesta, prizonier»! armurierului îşi cerealibertatea, mai cu ruga,-mai cu ameninţările..

— Dacă eşti gentilom, îi spuse el lui Henry, lasă-măsă plec şi ţi se va ierta ceea ce ai făcut.

— Nu sînt gentilom, eu sînt Henry făurarul, cetăţeandin Perth şi nu am făcut nimic care să aibă nevoie deiertare.

— Ticălosule, nu ştii ce-ai făcut ! Dar dă-mi drumulşi-ţi voi umple pălăria cu piese de aur !

— Vezi să nu ţi-o umplu eu pe-a ta cuun cap des-picat, dacă nu stai liniştit.

— Ce se petrece acolo, fiul meu Henry ? întrebă Si-mon, care apăru în clipa aceea la fereastră. îţi aud glasul,sună altfel decît mă aşteptam. De unde vine zgomotulăsta şi pentru ce s-au trezit toţi vecinii ?

— Pentru că o şleahtă de derbedei voiau să treacăprin ferestrele dumitale, tată Simon. Dar de bună seamăcă am să fiunaşiil unuia dintre ei, pe care-1 ţin aici atîtde bine cum niciodată o piuliţă n-a strîns un şurub.

— Ascultă-mă, Simon Glover, spuse prizonierul ; dă-mivoie să-ţi spun cîteva cuvinte între patru ochi şi scapă-mădin ghearele acestui bădăran cu cap de plumb şi pumni

de fier ; îţi voi dovedi că nu a conspirat nimeni, niciîmpotriva dumitale, nici împotriva vreunuia din aidumitale. Mai mult, îţi voi spune ceva care te priveşteîndeaproape.

— îmi pare cunoscută vocea asta, spuse Simon careapăru în clipa aceea la fereastră, ţinînd în mînă un feli-nar. Fiul meu Smith, lasă-1 pe tînărul ăsta să vină să-mivorbească ; nu te teme de vreo primejdie din partea lui.Rămîi o clipă acolo unde te afli şi nu lăsa pe nimeni săintre în casă, nici ca să atace, nici ca să ne apere. Sîntsigur că voinicul ăsta nu voia altceva decît să facă oglumă de sfîntul.Valentin.

La aceste cuvinte, bătrînul îl băgă înăuntru pe prizo-nier şi .închise poarta lăsîndu-1 pe Henry oarecum surprinsde felul neaşteptat în care socrul lui privea această în-tîmplare.

— O glumă ! repetă el. Ar fi fost o glumă cam nesăratădacă ar fi intrat în camera de culcare a fiică-si. Şi cusiguranţă că ar fi intrat dacă n-ar fi fost vocea priete-nească dindărătul capelei ; vocea aceea, dacă nu o fi fosta prea fericitei Ana (dar cine sînt eu pentru ca o sfîntăsă binevoiască a-mi vorbi ?), nu a putut să se facă auzităîn locul acela fără învoirea ei ; jur să-i aduc prinos oluminare de ceară lungă cît cuţitul meu de vînătoare.Ah, dacă aş fi avut spada mea scoţiană, pe sfîntul John-ston, nu prea le-ar fi mers bine ticăloşilor ! Cuţitele asteade vînătoare sînt nişte jucării destul de drăguţe, dar sepotrivesc mai bine în mîna unui copil decît a unui bărbat.O, bătrîna mea spadă ! dacă ai fi fost lîngă mine, în locsă fii atîmată la capul patului, picioarele bandiţilor n-arfi alergat atît de repede. Dar văd nişte torţe aprinse şinişte lame care sclipesc. Staţi ! Sînteţi pentru sfîntulJohnston ? dacă. sînteţi prieteni ai bunului oraş, fiţi bineveniţi.

56

— Degeaba am fost la vânătoare, n-am prins nici unvînat, spuse unul dintre cetăţeni. Am urmărit dîrele desînge pînă la cimitirul dominicanilor şi am zărit printremorminte doi voinici ; ei îl sprijineau pe un al treileacare are de bună seamă vreo urmă a loviturilor dumitale,Henry. Dar au ajuns la portiţă mai înainte ca noi să-ifi putut ajunge. Au tras de clopotul sanctuarului, uşas-a deschis şi ei au intrat înăuntru. Aşadar putem să neînapoiem. în paturile noastre reci şi să încercăm să nemai încălzim.

— Ah ! da, spuse un al doilea, dominicanii ăia au tot-deauna cîte unul din fraţii lor ide veghe, gata oricînd sădeschidă uşa sanctuarului oricărui biet suflet obidit carecaută refugiu în capelă.

— Asta dacă bietul suflet e în stare sâ plătească bine,adăugă un al treilea. Căci dacă din nefericire e la fel desărac la pungă ca la minte, rămâne afară pînă ce-1 ajungcîinii care-1 fugăresc.

Un al patrulea care, cu ajutorul torţei, cercetase câtevaclipe ceva de pe jos, ridică ochii şi vorbi. Era un omuleţscund şi gras, destul de înstărit, care se numea OliverProudfute şi se afla, în fruntea breslei pălărierilor. Elvorbi cu glas autoritar :

— Viteazule Smith, spuse (căci se recunoşteau cu aju-torul torţelor ce le purtau), poţi să ne spui ce fel deoameni erau ticăloşii care ne pricinuiesc o asemenea răz-meriţă în oraş ?

— Primii doi pe care i-am văzut, răspunse armurierul,mi-au părut, atâta cît am putut să-mi dau seama, că poartămantaua muntenilor.

— Se prea poate, într-adevăr, spuse un cetăţean clă-tinând din cap. Este o ruşine că spărturile zidurilor noastren-au fost încă astupate şi că nesuferiţii ăia de muntenisînt lăsaţi să gonească după plac din paturile lor nişteGetăţeni cinstiţi pe o noapte atît de întunecoasă.

— Ia te uită la asta, vecine, spuse Oliver Proudfute ară-tând o mînă însângerată pe care o> ridicase de jos. Cînda fost prinsă oare mîna asta vreodată de corpul unuimuntean ?

— E mare, ce-i drept, şi puternică, dar fină ca a uneidoamne Şi .poartă un inel care străluceşte ca flacăra uneicandele ! Sau mă înşel eu, sau Simon a făcut de multeori mănuşi pentru mîna asta, căci el lucrează pentru toţicurtenii.

Cei de faţă cercetară acest trofeu sângeros şi îşi dădurădiferite păreri.

— Dacă aşa stau lucrurile, Henry Smith ar face binesă-şi caute un refugiu, căci judecătorul n-o să vrea săştie de nimic care să-i uşureze osânda fiindcă a tăiat mînaunui gentilom pentru a ocroti casa unui simplu cetăţean.Sînt legi aspre pentru mutilare.

— Ascultă, Michel Wabsteţ, cum poţi vorbi aşa ?răspunse pălărierul. Nu sîntem noi urmaşii vechilor ro-mani, ziditori ai Perth-ului, O' cetate ridicată după ase-mănarea Romei, aşa cum s-au priceput ei mai bine şinu avem documente de la toţi nobilii noştri regi, care nenumesc credincioşii lor supuşi ? Aţi vrea oare să vedeţicum zvârlim cu drepturile şi privilegiile noastre, cudreptul nostru de a hotărî amenzi, confiscări, închisoareşi chiar osândirea la moarte pentru o vină grea şi binedovedită ? Putem îngădui să fie atacată casa unui cetă-ţean cinstit fără să cerem despăgubiri ? Nu, viteji cetă-ţeni şi confraţi ! Mai degrabă să se înapoieze Tay-ul laizvorul lui, decît să ne supunem unei asemenea judecăţinedrepte.

— Şi cum am putea-o împiedica ? întrebă un bătrîncu înfăţişare gravă, sprijinit într-o spadă cu două mînere.Ce aţi vrea să facem ?

— Ascultă, judecător Craigdallie, răspunse Proudfute,dumneata eşti ultimul om de la care aş fi putut auzi o

69

— asemenea întrebare. Ar trebui, ea nişte bărbaţi viteji cesîntem, să pornim împreună şi să ne înfăţişăm înaintearegelui, chiar dacă ar trebui să-i tulburăm odihna, casă-i spunem cît ne este de neplăcut că sîntem siliţi săne părăsim paturile pe o vreme ca asta, fără alte veşmintedecît cămăşile. îi vom arăta mîna asta însîngerată şi-ivom cere să ne declare cu gura lui regală, dacă este dreptşi cinstit ca bunii săi supuşi să fie trataţi astfel de cătrenobilii şi cavalerii de la curtea lui desfrînată. Iată cenumesc eu apărarea cu căldură a cauzei noastre.

— Cu căldură, zici ? răspunse bătrînul judecător. Cuatîta căldură că vom fi toţi morţi de frig, mai înainte caportarul să întoarcă cheia în broască şi să ne deschidăpoarta locuinţei regale. Haideţi, prieteni, noaptea e fri-guroasă ; ne-am făcut datoria ca nişte bărbaţi şi viteazulnostru Smith le-a dat celor care ne voiau răul, o lecţiece face cît douăzeci de proclamaţii de-ale regelui. Şimîine e o zi ; o să ne adunăm din nou chiar în locul ăstaşi o să chibzuim ce măsuri sînt de luat ea să-i descoperimşi să-i pedepsim pe bandiţi. Dar acum haideţi să ne odih-nim, înainte de ne îngheaţă sîngele-n vine.

— Bravo, bravo, vecin Craigdallie ! Trăiască oraşulJohnston !

Oliver Proudfute se pregătea să răspundă, căci eraunul din acei oratori neînduplecaţi care-şi închipuie căelocvenţa lor poate îndepărta toate neajunsurile datorateunor anumite cauze şi împrejurări. Dar nu-1 mai ascultănimeni şi cetăţenii se despărţiră pentru a se înapoia lacasele lor pe care începuseră să le lumineze primele razeale aurorii.

Abia plecaseră, că poarta casei bătrinului Glover sedeschise şi luîndu-1 pe Smith de mînă, acesta îl traseînăuntru.

— Unde-i prizonierul ? întrebă făuraruL

— Plecat, scăpat, fugit, ce ştiu eu ? răspunse Simon ;a fugit pe poarta dinspre miazăzi şi a trecut prin grădi-niţă. Nu te mai gîndi la el, ci vino s-o vezi pe Valentinata, căreia i-ai salvat astăzi de dimineaţă onoarea şi Vjfeţa.’

— Dă-mi puţin răgaz ea să-mi vîr cuţitul în teaca şisă mă spăl pe mîini, răspunse Smith.

— Nu este nici o clipă de pierdut, spuse Glover, Cate-rina s-a trezit şi e aproape îmbrăcată. Urmează-mă,'Henry. Trebuie să te vadă cu arma în mînă şi cu mîinilepline de sîngele acelor ticăloşi, ca să ştie ce înseamnă ser-viciile unui bărbat inimos. Destul mi-a închis gura cusfinţenia şi mofturile ei ; vreau s-o fac să cunoască preţuldragostei unui bărbat viteaz şi a unui cetăţean între-prinzător.

62

\

Scoală, frumoasă doamnă, cosiţa-ţi împleteşte,,Soarbe aerul de-afară care te trezeşte ;Părăseşte-ţi iatacul căci ora e tîrzie,Pe turn de mult se-aude un glas de ciocîrlie.

Joanna Baillie

Trezită bţusc de gălăgia de afară, Frumoasa din Perthascultase îngrozită, abia îndrăznind să respire, zgomo-tele şi strigătele ce urcau din stradă. Ea căzuse în genunchipentru a chema ajutorul lui Dumnezeu ; şi cînd re-cunoscu vocea vecinilor şi prietenilor ce alergaseră s-oocrotească, rămase în aceeaşi atitudine spre a adtice mul-ţumiri Providenţei. Se afla încă în genunchi cînd SimonGlover îl împinse pe apărătorul ei, Henry Smith, în ca-meră ; sfiiciosul îndrăgostit se oprise la uşă de teamăsă nu-şi tulbure iubita, atît pentru că o vedea în ce si-tuaţie se găseşte, cît şi din respect pentru cucernicia ei.

— Tată, spuse armurierul, se roagă, nu mai îndrăz-nesc să-i vorbesc, întocmai ca unui episcop cînd slujeşteliturghia.

— Ce viteaz ! ce curajos şi ce nătîng mai eşti, îi răs-punse Glover.

Şi adresîndu-se fiicei sale :— Pentru a ne arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu,

să începem prin a-i mulţumi ocrotitorului nostru. Iatăunealta cu ajutorul căreia Dumnezeu te-a ferit de moarte,sau de necinste, care e şi mai rea decît moartea. Pri-meşte-1, Caterina, ca pe credinciosul tău Valentin, ca peacela pe care doresc să-l numesc într-o zi fiul meu drag.

63

— Nu aşa, tată, răspunse Caterina, nu pot vedea penimeni, nu pot vorbi nimănui în clipa de fată. Nu sîntnerecunoscătoare, dimpotrivă sînt mult prea recunoscă-toare omului ce ne-a scăpat de nenorocire ; dar lasă-măsă-i aduc mulţumiri îngerului păzitor care mi-a trimisacest ajutor prielnic şi lăsaţi-mă o clipă să termin cu îm-brăcatul.

— Aş fi prea aspru dacă nu ţî-aş îngădui ce-mi ceri,căci de zece zile, este prima dată cînd te văd purtîndu-tec'a o femeie. într-adevăr, Henry, aş vrea ca fiică-mea săamîne dorinţa de a fi o sfîntă deSavîrşită, pînă în clipaîn care o vor canoniza sub numele de sfînta Caterina a Il-a.

— Nu glumi, tată, căci îţi jur că încă de pe acum areun adorator sincer, un om care şi-a pus viaţa în slujbaei atît cît o poate face un biet păcătos. Şi acum, rămîicu bine, frumoasă Caterina ; Dumnezeu să-ţi trimităvise tot aşa de paşnice ca şi gîndurile dumitale din timpulzilei. Am să veghez la odihna dumitale şi vai de nepof-titul care ar îndrăzni s-o tulbure.

— Nu, bunule şi viteazule Henry, spuse Caterina, dum-neata care ai o inimă minunată ce se deosebeşte atît demult de mîna-ţi răzbunătoare, nu te gîndi la alte încăie-rări în noaptea asta. Primeşte cele mai alese mulţumiridin partea mea şi lasă-mă să-ţi cer la rîndul meu să aigînduri la fel de paşnice ca acelea pe care presupui căle am eu. Ne vom revedea în cursul dimineţii, cînd o săte încredinţez de recunoştinţa mea. Mergi sănătos.

— Rămîi cu bine, stăpîna şi lumina inimii mele, spusearmurierul. Şi coborînd scara care ducea la apartamen-tul Caterinei, era gata să ajungă în stradă, cînd Gloverîl apucă de braţ.

— Zarva din noaptea asta are să-mi fie tot atît descumpă cum îmi era odinioară zăngănitul oţelului, fiulmeu Henry, dacă va avea drept urmare s-o aducă pe fiicamea pe calea cea bună şi dacă o va învăţa să te preţu-iască. Pe sfîntul Macgrider, chiar şi ticăloşii ăia mi-s

64

— dragi, ca şi sărmanul amorez care n-o să mai ţină vre-odată un scut în mîna stingă şi a cărui soartă mă îndu-ioşează. Ah ! a pierdut ceva care o să-i lipsească toatăviaţa, mai cu seamă cînd o să vrea să-şi pună mănuşile.Eu cel puţin am pierdut din afacerea asta jumătate dincîştig. Nu, nu, n-ai să ne părăseşti casa în noaptea asta,n-ai să ne laşi singuri, fiule.

— Nici nu mă gîndeam ! dar cu voia dumitale am săveghez în stradă. Atacatorii pot să se întoarcă.

— Şi chiar dacă ar fi aşa, si să faci mai bine faţădacă-ai să te afli în casă. Este cel mai bun mijloc de alupta. Noi, care nu sîntem soldaţi de meserie, n-avem unmijloc mai bun de luptă decît acela de a ne adăposti îna-poia zidurilor. Datoria noastră de a veghea şi de a ocrotine-a învăţat ; de altfel cetăţenii care au fost treziţi maistau şi acum la pîndă ; sînt destul de numeroşi ca săne asigure pacea şi liniştea pînă dimineaţa. Rămîi deci.

Zicînd acestea, îl trase după el pe Henry în acelaşiapartament unde luaseră cina şi unde bătrîna servitoare,al cărei somn nu fusese mai puţin tulburat de scandaluldin timpul nopţii, aţîţă numaidecît focul.

— Şi acum, viteazul meu fiu, spuse mănuşarul, spu-ne-mi ce vrei să bei în sănătatea tatălui tău ?

Henry Smith se lăsase să cadă pe un scaun negru dastejar şi, cu ochii aţintiţi spre focul care-şi răsfrîngealuminile roşietice pe formele-i bărbăteşti, _ îşi spunea înşoaptă : „Bunule Henry, viteazule Henry !“ Ah ! dacă arfi zis cel puţin „scumpule Henry“ !

— Ce băuturi mai sînt şi astea ? întrebă bătrînulGlover rîzînd ; nu am asemenea băuturi în pivniţa mea.Dar dacă-ţi place vinul de Xeres, de Rin sau de Gasconia,spune şi sticla va fi numaidecît aici.

— Cele mai alese mulţumiri ! murmură armurierul,mereu dus pe gînduri. Ea n-a ajuns niciodată pînă acolo.Cele mai alese mulţumiri ! Oare cit s-ar putea eleîntinde ?

65

-— Au să s» îatindă ca o piele.de căprioară, prietene,spuse mănuşarul, dacă vei vrea să mă asculţi. Dar iaspune-mi ce vrei să dai de duşcă în zori ?

— Ce vrei dumneata, tată, răspunse Smith fără să-ipese, şi se cufundă iar în analiza cuvintelor Caterinei.

„A vorbit de inima mea minunată, dar a pomenit şide mîna mea răzbunătoare. Cum aş putea oare să măvindec de apucăturile mele de luptător ? Cu siguranţăcă cel mai bun lucru ar fi să-mi tai mîna dreaptă şi s-oţintuiesc în uşa unei biserici pentru ea să nu mai măispitească.”

,— Ai tăiat destule mîini pentru o noapte, spuse mă-nuşarul aşezînd o sticlă de vin pe masă. De ce să te fră-mînţi atîta ? Te-ar iubi de două ori mai mult dacă nute-ai sinchisi atîta de ea ; dar uite că se-ngroaşă glumaşi nu vreau să-mi văd prăvălia spartă şi casa jefuită deîndrăgostiţii ăia furioşi pentru că ea este Frumoasa dinPerth şi pentru că o iubeşti tu. Nu, ea trebuie să ştie căeu sînt tatăl ei şi că vreau să aibă pentru mine ascultareala care legea şi Evanghelia îmi dau dreptul. Vreau săfie soţia ta, dragul meu Henry... soţia ta, omul meu cuinimă de aur, soţia ta, omul meu de oţel, şi asta nu pestemulte săptămîni. Haide ! haide, pentru vesela ta nuntă,viteazule Smith !

Mănuşarul goli o cupă mare şi, umplînd-o din nou,i-o întinse fiului său de suflet care o ridică încet spregură ; însă deodată o puse înapoi pe masă, clătinînd dincap.

— Dacă tu nu vrei să răspunzi la o asemenea urare,nu mai ştiu pe nimeni căruia să i-o fac, spuse Simon. Lace te gîndeşti oare, prostuţule ? Ceea ce s-a întîmplat opune, într-o oarecare măsură, în puterea ta ; căci, de laun capăt al oraşului la celălalt, toată lumea ar huidui-odacă te-ar respinge. Iată-mă pe mine, tatăl ei, gata nunumai să mă învoiesc la căsătorie, dar să vă şi văd uniţipe-amîndoi, tot aşa de solid cum coase acul mănuşa. Nu-

66

— mai câ, deşi ai 111 sprijinul tău norocul, pe tatăl fetei,’şi aşa mai departe, faci mutra unui amorez nefericit dinpoveste, care mai degrabă s-ar arunca în Tay decît săfacă curte unei tinere, atunci cînd ştie că poate s-o aibăfără altă greutate decît s-o ceară, bineînţeles dacă sepricepe să aleagă momentul prielnic.

— Da, tată Simon, însă în ce priveşte Caterina mă în-doiesc că o să dea vreodată acest prilej celor ce locuiescpe pămînt şi că are să vrea cîndva să asculte de un meş-teşugar aspru şi necioplit ca mine. Nu ştiu cum să-ţi ex-plic asta, tată ; pretutindeni într-altă parte pot să-miridic capul la fel ca şi alţii, dar în faţa sfintei dumitalefiice inima şi curajul îmi lipsesc şi fără să vreau măgândesc că, dacă aş izbuti să mă bucur de dragostea ei,ar fi ca şi cînd aş fura un odor sfânt din biserică. Gîn-durile ei sînt îndreptate prea mult către cer ca să lepoată coborî asupra unei fiinţe ca mine.

— Cum vrei, Henry, spuse Glover. Fiica mea nu-ţiface curte mai mult decît te constrâng eu s-o primeşti.O propunere frumoasă nu este pricină de ceartă. Dacă-ţiînchipui că am să încuviinţez ideile ei nebuneşti de aajunge la mănăstire, te rog să mă crezi că te înşeli. Eucinstesc biserica — şi Glover îşi făcu semnul crucii —,plătesc bucuros ceea ce-i datorez : dijmă, pomeni, vinşi ceară, plătesc toate astea, îţi spun, mai cu grijă decîtorice alt cetăţean din Perth. Dar nu înţeleg totuşi să daubisericii singura oiţă pe care o am pe lume. Am iubit-ofoarte mult pe maică-sa cînd trăia, acum este un îngerin cer. Caterina este tot ce-mi mai rămîne pentru a mă.nîngîia de pierderea ei şi dacă va intra într-o mănăstire,ista nu se va întâmpla mai înainte ca ochii bătrînului eitată să se închidă pentru totdeauna. Cît despre tine,prietene Gow, fă cum te va tăia capul, nu pretind să-miiei fata cu de-a sila, te rog să mă crezi.

— Haide, văd că dumneata baţi fierul de două ori,tată Simon. Aşa se termină totdeauna între noi ; mă

învinuieşti că nu fac un lucru care mi-ar aduce cea maimare fericire de pe lume, dacă asta ar fi în puterea mea.Ah, tată, să-mi împlînte ea în inimă pumnalul cel maiascuţit ce l-am făurit vreodată, dacă se află în mine vreofibră care să nu aparţină fiicei dumitale mai mult decîtmie însumi. Dar ce să fac ? Nu pot să-i aduc mai puţinprinos de iubire decît i se cuvine sau să visez ceva ce nupoate să se împlinească. Ceea ce ţi se pare dumitale atîtde uşor şi atît de sigur, e pentru mine la fel de anevoiosca şi cînd ar trebui să fac o platoşă de oţel dintr-un fuiorde -cînepă. Dar să ridicăm paharul în sănătatea dumitale.tastă, urmă Smith mai vesel, şi în aceea a frumoasei melesfinte şi a Valentinei mele, căci nădăjduiesc că ea va fiValentina mea pentru unul ăsta. Am vorbit însă destul,acum am să te las să te odihneşti ; du-te în patul dumi-tale de puf pînă la răsăritul soarelui. Ai să-mă însoţeştiatunci pînă la uşa iatacului fiicei dumitale şi îi vei cerepentru mine îngăduinţa să intru ca să-i spun bună dimi-neaţa ; am să fiu astfel bărbatul cel mai fericit pe care-1va fi trezit soarele în acest oraş şi la cîteva leghe îm-prejur.

— Sfatul tău nu e rău, fiule, răspunse Glover, dar tuce ai să faci ? Vrei să te foloseşti de jumătate din patulmeu sau de acela al iui Conachar ?

— Nici de unul, nici de altul, răspunse Henry. Nu aşface decît să-ţi tulbur odihna, iar jilţul ăsta va fi deajuns pentru mine ; am să dorm în el ca o santinelă, cuarmele lîngă mine.

Şi zieînd acestea, îşi duse mîna la cuţit.— Sa ne ferească Dumnezeu să mai avem nevoie de

a pune mîna pe arme ! Noapte bună, sau mai degrabăbună dimineaţa pînă la răsăritul soarelui. Cel care seva trezi mai întîi îl va striga pe celălalt.

Aşa se despărţiră cei doi bărbaţi. Mănuşarul se vîrîîn pat şi e uşor de închipuit că adormi în curînd. îndră-gostitul nu fu la fel de fericit : trupul său zdravăn îndura

68

cu uşurinţă oboselile de care avusese parte în timpulnopţii, dar mintea lui era mai puţin solidă. în anumiteprivinţe, el nu era decît un cetăţean întreprinzător aşacum se cerea în vremea lui, mîndru că ştie să făureascătot aşa de bine armele pe cît ştie să se slujească de ele ;orgoliul lui de breaslă, puterea-i proprie şi dibăcia Inmînuirea armelor, îl tîrîseră în multe învălmăşeli şi fă-cuseră să fie temut şi chiar duşmănit. Dar el adăuga laaceste calităţi bunătatea şi nevinovăţia unui copil, avîndîn acelaşi timp caracterul unui om plin de imaginaţie şide entuziasm, cam nepotrivit cu meseria lui şi cu nume-roasele-i înfruntări. Vechile balade şi romanele în versuri,care erau singurul izvor al cunoştinţelor lui, nu-i fuse-seră străine şi îi inspiraseră unele din isprăvile pe carele considera drept îndeletniciri cavalereşti. Sigur e totuşi,că dragostea lui pentru frumoasa Caterina, era de o de-licateţe ce s-ar fi potrivit acelui scutier care, dacă trebuiesă dăm crezare baladei, a fost onorat cu favorurile fiiceiregelui Ungariei. Sentimentele ce le încerca pentru eaerau cu siguranţă la fel de curate ea şi cînd le-ar fi în-chinat unui înger adevărat ; de aceea bătrînul Simon şitoţi aceia care-i observau purtarea, spuneau că pasiunealui era prea divină şi înălţătoare oa să poată să izbîn-dească pe lîngă o tînără din plămadă de muritor. Se în-şelau totuşi. Oricît ar fi fost de reţinută şi cumpătată,Caterina avea totuşi o inimă ce ştia să înţeleagă şi săsimtă ceea ce era adînc în dragostea armurierului ; fiecă putea sau nu să-i răspundă, ea simţea în taină totatîta mîndrie la gîndul că e iubită de temutul HenryGow, sau Smith, cum se poate presupune că ar simţi oeroină de roman cavaleresc, ştiindu-se iubită de un leuîmblînzit care ar urma-o ca s-o ocrotească şi s-o apere.Cînd se trezi în zori, tînăra îşi aminti cu o recunoştinţăizvorîtă din adîncul inimii serviciile lui Henry din timpulacelei nopţi furtunoase şi cel dinţii gînd eare-i trecu

69

prin aminte fu să caute mijlocul de a-i face cunoscute sen-timentele ei.

Coborînd din pat şi roşind la propriile ei gkiduri, îşispuse : „Am fost rece cu el şi poate nedreaptă. Nu vreausă mă arăt lipsită de recunoştinţă deşi 'nu pot răspundedorinţei lui ; n-am să aştept ca tatăl meu să mă sileascăsă-l primesc ca pe Valentinul acestui an. Mă duc să-lcaut şi să-l aleg eu singură. Cînd alte fete făceau unaca asta, le socoteam foarte îndrăzneţe ; dar ştiu că astfelvoi fi pe placul tatălui meu şi-l voi cinsti şi pe sfîntulValentin arătîndu-mi recunoştinţa faţă de acest viteazbărbat.41

Se îmbrăcă în grabă şi, cu mult mai puţină grijă cade obicei, coborî scara şi deschise uşa camerei în care,după cum bănuia, iubitul ei rămăsese după încăierare.Caterina se opri în prag, cuprinsă de teamă la gîndul dea-şi pune în aplicare planul : căci nu era numai îngă-duit, dar chiar se poruncea Valentinilor din timpul anu-lui să-şi înceapă legătura printr-un sărut.

Faptul ca unul din cei doi să-l găsească pe celălaltadormit şi să-l trezească intr-un chip atît de plăcut eraprivit ca o prevestire cu totul fericită.

Nu avusese niciodată un prilej mai nimerit decît acelacare i se oferea acum. După multe frămîntări, somnulpusese stăpînire pe viteazul armurier care dormea înjilţul lui. în timpul odihnei, trăsăturile lui păreau maihotărîte şi mai bărbăteşti decît le observase Caterinapînă atunci ; fiindcă nu-1 văzuse pe armurier decît cople-şit de teama de a-i displace şi plin de sfială, se obişnuisesă-1 creadă slab de înger.

— Are o înfăţişare destul de serioasă, îşi’ zise ea. Nucumva să se supere ! Şi apoi cînd se va trezi... Sîntemsinguri... dacă aş chema-o pe Doroteea... dacă l-aş trezipe tata ? Dar nu ! aşa este obiceiul, iar îndrăzneala meanu poate îi privită decît ca o dovadă de iubire şi de cin-

70

— ştire frăţească. Ni<£ -yorbă — Henry nu poate să se în-şele asupra gînduriks’ mele.

Tot cugetînd astfel, Caterina înaintă în vîrful picioa-relor, deşi cu oarecare şovăială, şi obrajii i se înroşiră dinpricina a ceea ce avea să facă. Ajungînd la scaunul celuice dormea, îi atinse buzele cu un sărut atît de uşor caşi cînd ar fi căzut pe ele o petală de trandafiri. Somnultînărului trebuie să fi fost destul de uşor pentru ca o atin-gere atît de slabă să-i poată pune capăt, iar visurile luiHenry trebuie să fi avut oarecare legătură cu pricinaacestei întreruperi : căci se ridică numaidecît, o înlăn-ţui cu braţele-i pe tînăra fată şi, în extaz, încercă să-iînapoieze acel sărut care-i curmase odihna. Dar Cate-rina se zbătu furioasă şi, cum sforţările ei trldau maidegrabă o fugă feciorelnică decît o ruşine prefăcută, sfio-sul ei îndrăgostit, care ar fi putut s-o ţină mai departeîn braţe chiar de-ar fi fost de douăzeci de ori mai pu-ternică, îi dădu drumul.

— Nu fii supărat, bunul meu Henry, îi spuse Cate-rina iubitului ei cu glasul cel mai blînd. I-am adus oma-giu sfîntului Valentin dovedindu-i cît de mult îl stimezpe prietenul ce mi l-a trimis pentru anul acesta. Daraşteaptă să fie de faţă şi tatăl meu şi nu-ţi voi tăgăduiplata la care ai dreptul după ce te-am trezit din somn.

— N-avea nici o grijă, strigă bătrînul Glover, careaştepta această clipă plină de bucurie. înainte, Smith !Bate fierul cît e cald şi arată-i ce înseamnă să trezeştimotanul din somn.

încurajat astfel, Henry, deşi poate cu mai puţină în-flăcărare, o cuprinse din nou în braţe pe tînăra care sesuipuse cu destulă bunăvoinţă în timp ce el îi înapoia dedouăsprezece ori la rînd sărutul. Ea se desprinse în sfîr-şit şi, ca şi cînd ar fi. fost speriată sau i-ar fi părut răude ce făcuse, se lăsă să cadă pe un scaun şi îşi acoperifaţa cu amîndouă mîinile.

71

— Ridică-ţi capul, prostuţo, îi spuse tatăl, şi nu teruşina că ai făcut fericiţi pe doi dintre cei mai buni oamenice se află în Perth, de vreme ce unul este bătrînul tăutată. Niciodată vreun sărut nu a fost atît de bine dat şise cuvenea să fie înapoiat cum trebuie. Ridică-ţi capul,scumpă copilă, ridică-ţi capul şi zîmbeşte-ne. Pe cinsteamea, soarele ce se înalţă în momentul de faţă deasuprafrumosului nostru oraş, n-ar putea să dezvăluie cevacare să-mi aducă mai multă bucurie. Cum, urmă el vesel,credeai poate că ai inelul lui Jamie Keddie 1 şi că te poţiface nevăzută ? Ei nu, zîna dimineţii. M-am trezit cîndam auzit uşa de la camera ta deschizîndu-se şi te-ampîndit, nu pentru a te ocroti împotriva celui ce dormea,ci pentru a vedea cu propriii mei ochi încîntaţi, pe scum-pa-mi fiică făcînd ceea ce tatăl ei dorea atît de mult.Haide, lasă-ţi mîinile în jos, deşi te-ai roşit toată, căcibujorii se potrivesc de minune pe obrajii unei tinere îndimineaţa sfîntului Valentin.

Zicînd acestea, Simon Glover dădu la o parte mîinilecare ascundeau faţa aprinsă a fiică-si. Se vedea însă căe cuprinsă de ceva mai mult decît de ruşine, căci ochiiii erau plini de lacrimi.

— Cum, plîngi acum ? strigă tatăl. Ah ! asta-i preamult ; Henry, ajută-mi să o liniştesc pe nebunatica astamică.

Caterina făcu o sforţare ca să se liniştească şi să poatăzîmbi ; dar zîmbetul ei era silit şi trist.

— Ţin să-ţi spun, tată, continuă Frumoasa din Perthcu oarecare greutate, că alegîndu-1 pe Henry Gow dreptValentinul meu şi dîndu-i sărutul care i se cuvine dupăobicei, nu am înţeles decît să-i dovedesc recunoştinţa pen-tru însemnatele servicii ce mi le-a adus, iar dumitale

1 Legenda spune că un croitor, numit Keddie, găsise odinioarăîntr-o peşteră din romanticul deal de la Kinnoul, lingă Perth, uninel cu ajutorul căruia se putea face nevăzut (n.a.).

72

— să-ţi dau ascultare. însă nu vreau să-l fac să creadă, şinici dumneata, scumpul meu tată, nu trebuie să crezică am avut de gînd să fac altceva decît să-i dovedesccă voi fi credincioasa şi iubitoarea lui Valentină in tottimpul anului.

— Bine, bine, foarte bine, tot aşa am înţeles şi noi,spuse Simon cu tonul mîngîietor al unei doici care cautăsă potolească un copil. Te-am priceput. De astă dată,ajunge. Nu trebuie nici să-ţi fie teamă şi nici să te gră-beşti. Sînteţi nişte Valentini adevăraţi, credincioşi şi iubi-tori. Dumnezeu şi împrejurările vor face restul. Haide,haide, linişteşte-te, nu-ţi mai frînge mîinile căci nu ai dece să te temi în clipa de faţă. Te-ai purtat bine, foarte binechiar. Acum du-te şi caut-o pe Doroteea să-i spună tînă-rului leneş să coboare. Ne trebuie o gustare hrănitoaredupă o noapte de nelinişte şi o dimineaţă de bucurie.Pregăteşte-ne chiar cu mînuşiţele tale cîteva din prăji-turile alea gustoase pe care nimeni nu ştie să le facămai bine ca tine. Numai tu le cunoşti meşteşugul, căciaceea de la care le-ai învăţat... Dar, să lăsăm în pacesufletul sărmanei tale mame ! — şi Simon oftă —, cebucurie ar fi fost pentru ea această fericită zi a sfîntuluiValentin.

Caterina se folosi de prilejul ce i se oferea şi părăsiîncăperea, iar lui Henry i se' păru că soarele dispăruse depe cer şi lăsase lumea într-un întuneric năprasnic. Chiarsperanţele pe care le plăsmuise începură să se spulberecînd se gîndi cît de neaşteptată fusese purtarea Cate-rinei : cum vărsase lacrimi ; ce vădită era teama pecare o trădau trăsăturile ei ; sau cîtă grijă avusese săexplice, atît de lămurit pe cît îi îngăduia delicateţea,că purtarea ei nu era decit aceea cerută de obiceiuriledin ziua aceea.' Eătrînul Simon care nu-1 pierdea dinochi, îl Văzu abătut ; fu surprins şi simţi o vădită ne-plăcere.

73

— In numele bunului sfînt Ioan ! strigă el, ce te-amai apucat iar ? Pentru ce ai mutra asta posomorită debufniţă, cînd un voinic ca tine,-care o iubeşte pe aceastăsărmană fată după cum pretinzi, ar trebui să fie veselca o ciocîrlie ?

— Vai, tată, văd scris pe fruntea ei ceva care spunecă mă iubeşte îndeajuns pentru a fi Valentina mea, cu atîtmai mult cu cît şi dumneata doreşti acest lucru, dar nuîndeajuns pentru a fi soţia mea.

— Prost, nesimţitor şi plîngăcios, răspunse Glover, euştiu să citesc pe fruntea unei femei tot aşa de bine şi.chiar mai bine decît tine şi pe a ei nu văd să scrie aşaceva. Ce găgăuţă eşti ! Stăteai acolo, întins ca un lordîntr-un jilţ moale, sforăind ca un judecător la judeţ,atunci cînd ar fi trebuit să pîndeşti primele raze aledimineţii, dacă ai fi fost cu adevăratîndrăgostit. Darnu, tu stăteai întins şi sînt sigur că dormeai fără să temai gîndeşti la ea ; iar biata fată se trezeşte în zoriizilei, de teamă să nu-i ia altcineva preţiosul şi grijuliulei Valentin şi te scoală din somn printr-un sărut care,— sfîntul Macgrider să mă ocrotească ! — ar fi putut sădea viaţă şi nicovalei tale, iar tu nu te trezeşti decît casă gemi şi să te tînguieşti, ca şi cînd ţi-ar fi trecut unfier roşu pe buze. Pe sfîntul Ioan ! Aş fi vrut să-ţi fitrimis în locul ei pe bătrîna Doroteea şi să fi fost silit săserveşti de Valentin scheletului ăla ambulant care nu maiare nici un dinte în gură. Ar fi fost o Valentină vred-nică de un amorez atît de laş.

— Cît despre laşitate, spuse Smith, există vreo două-zeci de cocoşi a căror creastă le-am tăiat-o şi care arputea să-ţi spună dacă sînt sau nu laş. Dar Dumnezeuştie că mi-aş da casa pe care o am prin dreptul de cetă-ţenie, cuptorul, foalele, nicovala, tot ce-i al meu în sfîr-şit, dacă aş putea să fiu înţeles. Dar eu nu vorbesc nicidespre sfiala, nici despre roşeaţa ei ; mă nelinişteşte pa-loarea care i-a cuprins atît de repede obrajii şi lacrimile

ce i-au urmat. Parcă era o ploaie repede de aprilie, careîntunecă deodată cea mai frumoasă zi ce a strălucit cîndvadeasupra rîului Tay.

— Toate sînt nişte nerozii, nici Perth-ul şi nici Romatiu au fost clădite într-o zi. Ai pescuit de peste o mie deori şi asta ar fi trebuit să-ţi slujească de învăţătură. Cîndpeştele s-a prins în cîrlig, dacă tragi repede undiţa în-seamnă s-o rupi, chiar dacă ar fi făcută din alamă. Tre-buie să dai drumul sforii, băiatule, şi să nu sperii peştele.Fii cu răbdare şi peste o jumătate de oră îl ai lîngă tine.începutul este atît de frumos precum l-ai dorit, doarn-ai vrea ca biata fată să vină la căpătîiul patului tău,după cum a venit la jilţ, ceea ce nu obişnuiesc să facă ti-nerele fete cuviincioase. Dar, ascultă-mă bine, cînd o săfim la masă, am să-ţi dau prilejul unei lămuriri clare. însăbagă de seamă să nu fii nici prea sfiicios, dar nici preaîndrăzneţ. Las-o în voia ei ; poartă-te frumos şi punzălog viaţa mea contra vieţii tale că ai să izbuteşti.

— Orice aş face, tată Simon, sînt ori prea, ori nu în-deajuns de îndrăzneţ. Aş da cea mai bună platoşă pecare am făurit-o vreodată ca să fiu eu singura pricinăa acestei greutăţi, căci aş avea atunci mai mulţi sorţi deizbîndă. Totuşi, mărturisesc că nu sînt destul de îndemî-natic pentru a aduce vorba acolo unde vreau.

— Vino în prăvălia mea, fiule, şi am să-ţi fac eu rostde ceva ca să ai despre ce vorbi. Tu ştii că bărbatul pecare l-a sărutat o tînără în timp ce dormea, trebuie să-idăruiască o pereche de mănuşi. Vino în prăvălie şi-ţi voida o pereche din cea mai bună piele de căprioară, carese vor potrivi de minune pe mîna şi pe braţul ei. Măgîndeam la sărmana ei mamă cînd le-am lucrat, adăugăSimon oftînd ; afară de Caterina, nu cunosc nici o fe-meie în Scoţia care ar putea să le poarte, cu toate că lecunosc măsura celor mai mari frumuseţi de la curte. Vinocu mine, îţi spun, şi am să-ţi dau eu prilejul să poţivorbi cît de mult, numai să ai curaj şi să fii prevăzător.

1

Niciodată Caterina nu-şi va oferi mîna vreunui bărbat.Imblbnzirea scorpiei

Gustarea fu servită iar delicioasele prăjituri, făcutedin cea mai bună făină amestecată cu miere, după o re-ţetă a familiei, obţinură nu numai laudele fireşti dinpartea unui tată şi a unui îndrăgostit, dar şi cea maibună dovadă de preţuire ce se cuvine meritului uneiprăjituri. Se vorbi, se glumi, se rîse mult. Caterina îşi re-căpătase şi ea calmul obişnuit, acolo unde doamnele şidomnişoarele din zilele noastre şi l-ar pierde probabilpe-al lor, adică la bucătărie şi în treburile gospodăreşti*unde n-o întrecea nimeni. Mă îndoiesc că dacă ar fi cititdin Seneca, în acelaşi răstimp, lectura ar fi avut asuprasufletului ei asemenea urmări.

Bătrîna Doroteea se aşeză la capătul celălalt al mesei,după obiceiul timpului ; cei doi prieteni petreceau atîtde bine cu vorbele pe care le schimbau între ei, iar Ca-terina era atît de absorbită de cele auzite sau de proprii-le-i gînduri, încît bătrîna fu prima care băgă de seamălipsa lui Conachar.

— Ai dreptate, spuse Glover, du-te şi-l cheamă pe ti-călosul ăla de muntean. N-a fost văzut în timpul tărăbo-iului de astă noapte ; cel puţin eu nu l-am zărit. L-avăzut careva dintre voi ?

Toţi răspunseră că nu l-au văzut şi Henry adăugă :

78

. — Sînt clipe în care muntenii ăştia ştiu să stea as-cunşi întocmai ca şi cerbii lor şi să alerge cît îi ţin pi-cioarele ca să scape de primejdie ; am fost nu o datămartori la -asemenea lucruri.

— Şi sînt alte clipe, răspunse Simon, în care nici re-gele Arthur, împreună cu toţi vitejii Mesei Rotunde nule-ar putea ţine piept. Aş vrea, Henry, să vorbeşti cumai multă bunăvoinţă despre munteni. Ei vin adesea laPerth, fie singuri, fie mai mulţi deodată şi ar trebui sătrăieşti în pace cu ei atîta timp cît şi ei trăiesc în pacecu tine.

Henry se pregătea să dea un răspuns dispreţuitor, darse înfrînă.

— Dumneata ştii, tată, spuse el zîmbind, că noi mese-riaşii înclinăm totdeauna spre cei de care ţine pîineanoastră. Or, eu lucrez pentru nobilii şi' vitejii cavaleri,pentru scutieri şi paji, pentru soldaţi şi pentru alţii carepoartă armurile ,şi armele făurite de mine. Este decifoarte firesc să doresc mai degrabă să am de-a face cuRuthven, Lindsay, Ogilvy, Oliphanţ şi atîţia alţii dintrevitejii şi nobilii noştri vecini, care poartă oţelul prelucratde mine, decît eu pungaşii ăia de munteni, ce umblăaproape goi şi ne aduc numai pagubă ; cu atît mai multcu cît greu se găsesc măcar cinci în fiecare clan care săaibă o platoşă roasă de rugină, la fel de veche ca şi stea-gul lor şi lucrată de către unul din acei fierari nepri-cepuţi din clan, ce nu fac parte din onorabila noastrăbreaslă şi trebăluiesc la nişte nicovale moştenite dintată-n fiu. Socotesc că un meseriaş care se respectă nupoate privi cu ochi buni asemenea oameni.

— Bine, bine, răspunse Simon, dar să lăsăm deocam-dată aceste vorbe, căci iată-1 pe băiat că soseşte şi, cutoate că e o dimineaţă sfîntă, n-aş vrea plăcintă eu sînge.

Conachar intră intr-adevăr în momentul acela. Aveaobrajii palizi, ochii roşii şi faţa desfigurată. Se aşeză la

77

un capăt al mesei, în faţa Doroteei şi îşi făcu semnulcrucii, ca şi cînd s-ar fi pregătit să mănînce. Deoarecenu lua nimic, Caterina îi dădu farfuria cu prăjiturilecare dobândiseră laudele tuturor. El le refuză mai întîicu un aer morocănos, dar cînd ea îl îmbie din nou cu unzîmbet, luă o prăjitură, o rupse şi muşcă o bucată dinea ; dar sforţarea ce o făcu pentru a o înghiţi îl costăprobabil prea mult, încît se lăsă păgubaş.

— Nu prea ai poftă de mîncare pentru o dimineaţă asfîntului Valentin, Conachar, îi spuse stăpînul cu glasvesel ; totuşi trebuie să fi dormit destul de bine căci separe că n-ai fost tulburat de zgomotul tărăboiului ce-afost aici. Socotesc că un muntean curajos ar fi trebuitsă fie lîngă stăpînul lui, cu pumnalul în mînă, la cel din-ţii semnal de primejdie chiar dacă ar fi venit de la omilă depărtare.

N-am auzit decît un zgomot nelămurit, răspunse tî-nărul roşind. Am crezut că erau nişte cheflii care făceauglume .şi m-am ferit să deschid fereastra ca să nu scoltoată casa pentru asemenea nebunii.

— Bine, dar îmi închipui că un muntean ar putea sădeosebească mai bine zăngănitul armelor de zgomotul in-strumentelor muzicale, şi sălbaticul strigăt de luptă dechiotele voioase. Dar nu-i nimic, tinere, sînt vesel să vădcă nu mai eşti pus pe ceartă, ca de obicei. Mănîncă repede,căci te aşteaptă multă treabă.

— Am şi mîncat. De altfel sînt şi eu grăbit, căci plecîn munţi. Ai să-mi dai vreo însărcinare pentru tatăl meu ?

— Nici una, răspunse Glover surprins. Dar ţi-ai pier-dut minţile, tinere ? Ce ţi-a venit să părăseşti oraşulaşa, val-vîrtej ?

— Am primit o poruncă neaşteptată, spuse tărăgănatConachar, care se exprima cu greutate. De data aceastan-ai fi putut spune dacă greutatea se datora faptului căse simţea stingherit fiindcă vorbea într-o limbă străină,sau pricina era cu totul alta. Trebuie să aibă loc, adăugă

78

— el, o adunare, o mare partidă de vînătoare sau tcam aşaceva...

— Şi cînd socoteşti să te înapoiezi după chemarea astaarzătoare, dacă-mi este îngăduit să te întreb ?

— Nu pot isă dau un răspuns lămurit ; poate nici-odată, dacă aşa va fi hotărîrea tatălui meu, răspunse uce-nicul prefăcîndu-se nepăsător.

— Eu credeam, spuse Glover pe un ton grav, că nutrebuie să mai fie vorba despre asta. Cînd, după multerugăminţi, te-am primit sub acoperişul meu şi m-am în-voit să te învăţ o meserie cinstită, am crezut că vei ră-mîne un ucenic credincios, statornic şi că nu o să maifie prilej pentru vînători, întruniri de clan, sau mai ştiueu ce.

— Nu m-a întrebat nimeni cînd m-au trimis aici,răspunse tînărul cu trufie ; nu pot spune deci care afost tocmeala.

— Dar pot să-ţi spun eu, jupîn Conachar, strigă mă-nuşarul cu mînie, că nu este cinstit să te bagi ucenic laun meseriaş de treabă şi apoi să pleci cînd ai putea să-idai o mînă de ajutor, aşa cum e în dreptul lui să seaştepte de la tine, sau să-ţi foloseşti timpul după cumpofteşti, de parcă te-ai afla în casa ta şi nu în cea a stă-pînului tău.

— Te vei socoti cu tatăl meu, răspunse Conachar,’şi-ţi va plăti un miel de Franţa 1 pentru fiecare piele pecare am stricat-o şi o vacă sau un bou gras pentru fiecarezi cînd am lipsit.

— Primeşte, prietene Glover, primeşte, spuse Henrype un ton aspru. Cel puţin o să fii larg plătit, măcar căbanii Dumnezeu ştie de unde i-au luat. Tare-aş vreasă ştiu cîte pungi au fost golite pentru a umple buzuna-rul ce se-arată atît de darnic cu aurul lui pentru dum-

1 Monedă franceză, care se numea astfel pentru că avea înti-părit pe ea un miel.

neata şi din ce păşuni vin boii pe care este gata să ţi-itrimită prin strîmtorile munţilor Grampiani.

— îmi aduc aminte, prietene, spuse cu trufie tînărulmuntean, întorcîndu-se spre armurier, că mai am încăo răfuială cu dumneata.

— Stai la locul tău, strigă Henry întinzîndu-şi braţulputernic, nu mai vreau să mă mai încontrez cu tine. Puţinîmi pasă de înţepătura unei viespi, dar nu pot îngăduica insecta să se apropie de mine cînd îi aud bîzîitul.

Conachar zîmbi dispreţuitor.— Nu voiam să-ţi fac rău, spuse el, fiul tatălui meu

nu ţi-a făcut decît prea multă cinste vărsînd sîngele unuibădăran ca tine. îţi voi plăti fiecare picătură, pentru casă se usuce şi să nu-mi mai rămînă degetele mânjite.

— Taci, maimuţoi scîrbos, spuse armurierul. Sîngeleunui om cinstit nu se plăteşte cu aur. Singura despăgubirear fi să te înfăţişezi la o milă depărtare de munţii tăi,acolo unde incepe câmpia, impreună cu doi din cei maiputernici fanfaroni din clanul tău ; şi în vreme ce eu voiavea de-a face cu ei, am să-i las ucenicului meu, miculJankin, grija să te pedepsească.

Aci interveni Caterina.— încetaţi odată, spuse ea. Credinciosul meu Valen-

tin, căruia am dreptul să-i poruncesc, şi dumneata deasemenea, Conachar, care datorezi ascultare fiicei stă-pînului dumitale, vă spun ea nu se cade să reluaţi dimi-neaţa o ceartă pe care noaptea ar fi trebuit s-o poto-lească.

— Rămâi cu bine, deci, stăpîne, spuse Conachar dupăce aruncase asupra lui Smith o altă privire de dispreţ,la care acesta nu răspunse decît printr-un hohot de rîs.Rămîi cu bine. Iţi mulţumesc pentru toate binefacerilepe care nu le meritam. Dacă am părut uneori nerecunos-cător, asta e din vina împrejurărilor, iar nu din pricinăcă aşa am vrut eu. Caterina...

80

Aruncă asupra tinerei o privire nespus de tulburatăce părea să izvorască din mai multe sentimente. Stătula îndoială ea pentru a-i spune ceva, dar se întoarse apoirostind doar atît : f

— Rămîi cu bine.Cinci minute mai tîrziu, avînd în picioare nişte ghete

de muntean şi în mînă o legăturică, Conachar ieşea dinPerth prin poarta de nord şi se îndrepta spre munţi.

— Are atîta mîndrie şi ticăloşie cît un clan întregde munteni, spuse j-Ienry. Vorbeşte cu atîta uşurinţă desprepiesele de aur, cum aş vorbi eu de gologani de argint.Şi cu toate astea aş putea să jur că degetul cel mic de lacea mai hărtănită mănuşă a mamei lui ar putea cuprindecomoara întregului său clan.

— Se prea poate, spuse mănuşarul, zîmbind la aceastăcomparaţie, mamă-sa era o femeie voinică, avea pumnigrei şi mari.

— Iăr cît priveşte vitele, urmă Henry, fraţii şi tatăllui trebuie să le fi furat una cîte una.

— Cu cît vom vorbi mai puţin, cu atît o să fie maibine, spuse Glover luînd o înfăţişare serioasă. El nu arefraţi... tatăl lui este un bărbat puternic... Are braţelelungi, le întinde cît poate şi sînt lucruri pe care nu ebine să le afle.

— Şi cu toate astea şi-a dat singurul fiu ca ucenic laun mănuşar din Perth ! adăugă Henry. Credeam că nobilameserie a sfîntului Crispin, patronul cizmarilor, i-ar ficonvenit mai bine, şi dacă fiul vreunui mare Mac sauO’1 îmbrăţişa o meserie, asta nu putea fi decît meseriaîn care părinţii i-au dat pildă.

Această observaţie, deşi făcută pe un ton ironic, părusă fi jignit în Simon sentimentul demnităţii lui profe-

1 Mac sau O’ (fiul lui), particule ce precedau ndesea numeiescoţiene sau irlandeze.

81

sionale, sentiment ce stăpînea în general pe toţi mese-;riaşii de pe vremea aceea.

— Eşti greşit, fiul meu Henry, răspunse el cu multăgravitate, meseria de mănuşar este cea mai onorabilădin amîndouă, căci ea lucrează pentru mîini, pe cîndcizmarii se îngrijesc de picioare.

— Şi astea sînt nişte membre la fel de trebuincioasecorpului omenesc, răspunse Henry al cărui tată fusesecizmar. i

— Se poate, fiule, spuse mănuşarul, dar nu sînt la felde onorabile. Glndeşte-te că întrebuinţăm mîinile cazălog de credinţă şi prietenie, în vreme ce picioarele nuau asemenea privilegii. Oamenii viteji se luptă cu mîinile,laşii se slujesc de picioare ca să fugă. O mănuşă se poartăîn văzul tuturor, pe cînd un pantof se înfundă în noroi.Un prieten se salută cu mîna deschisă ; un cîine sau unom pe eare-1 consideri aproape ca pe un cîine, îl alungicu piciorul. în vîrful unei suliţe o mănuşă este, la toatepopoarele, un zălog şi încă unul de bună credinţă, dupăcum o mănuşă aruncată jos este o chemare la luptă întrecavaleri ; nu cunosc nici un simbol pe care să-l repre-zinte un pantof vechi, doar atunci cînd unele femei îlaruncă în urma unui bărbat ca să-i poarte noroc, chi-purile, obicei căruia, te asigur, nu-i dau nici o crezare.

— Pe cinstea mea, strigă armurierul, înveselit deaceastă înflăcărată pledoarie în favoarea demnităţii me-seriei prietenului său, să nu crezi că voi defăima vreodatămeseria de mănuşar. Gîndeşte-te că şi eu lucrez mănuşide oţel. Dar cu toată demnitatea vechii dumitale bresle,'nu pot să nu fiu surprins că tatăl lui Conachar îngăduieca fiul lui să înveţe un, meşteşug oarecare de la un me-seriaş din cîmpie ; fiindcă e ştiut că muntenii ne considerăcu mult mai prejos decît ei, întocmai ca pe nişte sclavidemni de tot dispreţul, care nu sîntem vrednici de alt-ceva decît să fim jefuiţi oricînd le vine poftă acestordomni cu picioarele goale.

82

-— Desigur, răspunse Simon. Dar erau temeiuri puter-nice pentru... pentru.... {aici el îşi reţinu o frază gata să-iscape de pe buze)... pentru că tatăl lui Conachar să fifăcut ce-a făcut. Eu am îndeplinit tocmeala hotărîtă şinu mă îndoiesc că o să răspundă şi el cu aceeaşi măsură.Dar plecarea neaşteptată a lui Conachar mă stinghereşteoarecum. îi încredinţasem unele obiecte... Trebuie să măduc să arunc o privire prin prăvălie.

— Pot să te ajut, tată ? întrebă Henry amăgit de tonulserios al prietenului său.

— Tu ? Nu, răspunse Simon cu bruscheţe ; Henry simţiamarnic cît de stîngace fusese propunerea, îneît roşipînă-n albul ochilor, căci dovedise lipsă de pătrundereîntr-un moment cînd dragostea ar fi trebuit să-l facă săse folosească de prilejul ce i-1 oferea bătrînul Glover.

— în ce te priveşte, Caterina, spuse Simon din prag,ţine-1 de vorbă cinci minute pe Valentinul tău şi ai grijăsă nu plece înainte de mă-ntorc. Vino tu cu mine, bătrînaDoroteea, mişcă-ţi cotonoag'ele ca să mă slujeşti.

Părăsi camera urmat de bătrînă şi, poate că pentruprima oară în viaţa lui, Henry rămase singur cu Caterina.Preţ ca de-un minut, fata se arătă oarecum fîstîcită, iarîndrăgostitul stingherit. Apoi Henry îşi luă inima îndinţi, scoase din buzunar mănuşile date de Simon şi orugă să-i îngăduie aceluia căruia îi acordase în timpul di-mineţii o atît de plăcută favoare, să plătească, după datină,despăgubirea ce-o datora, fiindcă a dormit tocmai atuncicînd şi-ar fi dat bucuros tot somnul din timpul anuluipentru a fi treaz în clipa aceea.

— Nu, spuse Caterina, faptul de a fi adus omagiusfîntului Valentin, nu merită despăgubirea pe care vreis-o plăteşti şi nu cred că o pot primi.

— Mănuşile astea, spuse Henry, apropiindu-şi pe ne-simţite scaunul de acela al Caterinei, au fost lucrate denişte mîini care-ţi sînt foarte scumpe ; şi, ia te uită, sîntfăcute pentru mîinile dumitale... El le întinse pe masă şi

i83

luînd în mîna fui voinică braţul Caterinei, îl aşeză alăturispre a-i arăta cît de bine i s-ar potrivi. — Priveşte braţulacesta rotunjit, adăugă, priveşte degetele astea subţiri ;gîndeşte-te la cel care a făcut cusăturile astea în mătaseşi în aur şi spune dacă bietele mănuşi, pentru că au avutnefericirea de a rămîne cîteva minute în paza unei mîiniaspre şi arse de soare ca a mea, trebuie să rămînă des-părţite de braţele penti-u care au fost lucrate.

— Le primesc bucuroasă ca venind de la tatăl meu,spuse Caterina, şi cu tot atîta plăcere fiindcă vin de laprietenul meu (ea apăsă pe acest din urmă cuvînt), de laValentinul meu, de la apărătorul meu.

— Dă-mi voie să te ajut să le pui, spuse Smith şi seapropie mai mult de ea. Fiind noi-nouţe, poate că sîntîam strimte şi e nevoie de un mic ajutor.

— Te pricepi să faci asemenea servicii, bunule HenryGow, spuse tînăra şi zîrnbi, dar în acelaşi timp se traseînapoi.

— Te rog să mă crezi, spuse Henry clătinînd din cap,ştiu mai degrabă să fac să intre mîna unui cavaler într-omănuşă de oţel decît a unei tinere într-o mănuşă bro-dată.

— Dacă-i aşa, n-am să te las să te osteneşti, o să măajute Doroteea, cu toate că la urma urmelor nici n-amnevoie de ajutor ; ochii şi degetele tatălui meu nu-1 tră-dează niciodată atunci cînd lucrează şi ce iese din mîi-nile lui se potriveşte întocmai măsurilor ce le-a luat.

— Lasă-mă să mă conving, spuse armurierul, lasă-măsă văd dacă mănuşile astea frumoase se potrivesc în-tr-adevăr pe mîinile pentru care au fost sortite.

— Nu acum, Henry, am să port mai tîrziu aceste mă-nuşi, în cinstea sfîntului Valentin şi a tovarăşului ce mil-a trimis pentru anul acesta. Ar fi fost bine să-i fi pututda şi tatălui meu mulţumirea pe care şi-o doreşte înceva mai de seamă. Dar în clipa de faţă, mirosul acestâi

84

— piei face şi mai rea durerea de cap pe care o am de azi-dimineaţă.

— Durere de cap, scumpă Caterina ! exclamă Smith— Să nu te înşeli crezînd că este o durere ce pleacă

din inimă, spuse Caterina şi suspină. Şi-apoi pe un tonmai serios : Henry, am să mă arăt poate tot atît de în-drăzneaţă pe cît bănuieşti că sînt de azi-dimineaţă. Amsă-ţi vorbesc cea dintîi despre ceva pe care nu ar trebuisă-l amintesc mai înainte de a-ţi fi dat un răspuns. Darnu pot, după cele petrecute azi-dimineaţă, să nu-ţi dez-vălui sentimentele mele faţă de dumneata, ca să nu dămnaştere la o neînţelegere care ar fi destul de neplăcută.Nu-mi răspunde pînă ce nu m-ai ascultat. Eşti viteaz,Henry, mai viteaz decît cei mai mulţi bărbaţi ; .eşti bun.cinstit şi credincios, întocmai ca oţelul pe care-1! lucrezi ;eşti...

— Opreşte-te, Caterina, opreşte-te, te rog ! Nu mi-a!adus niciodată atîtea laude decît pentru a ajunge la vreodojană amară care urma după laudele dumitale. Ai să-mispui că sînt cinstit dar că sînt un descreierat, un certăreţsau un spadasin.

— M-aş batjocori eu singură numindu-te astfel. Nu,Henry, Caterina nu ar fi oferit niciodată unui spadasin,chiar dacă ar fi purtat penaj la pălărie şi pinteni de aurla călcîie, favoarea pe care ţi-a acordat-o azi-dimineaţă.Dacă am judecat uneori aspru înclinarea sufletului dumi-tale pentru mînie şi a mîinilor dumitale pentru luptă,este fiindcă voiam, dacă aş fi putut, să te fac să urăştipăcatele mîndriei şi mîniei care te îmboldesc atît de des-Mă leg de asta mai mult pentru a-ţi trezi conştiinţa decîtpentru a-mi da părerea. Ştiu, tot aşa de bine ca şi tatălmeu, că în aceste vremuri de tulburări, obiceiurile po-porului nostru, ca de altfel ale tuturor popoarelor creştine,pot sluji ca o dezvinovăţire certurilor sîngeroase pe carele iscă cea mai mică neînţelegere ; ştiu că mulţi îşi facun punct de onoare din a se răzbuna crunt pentru cea

85

— mai mică insultă şi din a se măcelări unii pe alţii, adeseadoar ca să se veselească. Dar ştiu că într-o zi vom daseama pentru toate aceste destrăbălări ; de aceea aş voisă te conving, viteazul şi mărinimosul meu prieten, să-ţipleci mai des urechea la pornirile inimii bune pe careo ai şi să te mîndreşti mai puţin cu puterea şi dibăciabraţului dumitale necruţător.

— Sînt... sînt convins, Caterina, cuvintele dumitalevor fi de azi înainte lege pentru mine. Am făcut destul,am făcut chiar prea mult ca să-mi dovedesc puterea şicurajul ; dar numai dumneata, Caterina, mă poţi învăţa6ă gîndesc bine. Ai în vedere, frumoasa mea Valentină,că năzuinţa de a străluci în lupte, firea mea bătăioasă,dacă-i pot zice aşa, nu se războiesc cu arme egale împo-triva raţiunii şi blîndeţii caracterului meu. Alţii au grijăsă-l întărite. Cînd se iveşte o ceartă la care, luîndu-mădupă sfaturile dumitale, ar trebui să stau la îndoială dacăe bine să mă amestec sau nu, crezi că-mi va fi îngăduitsă mă hotărăsc pentru pace sau luptă ? Pe sfînta Maria !Sute de glasuri or să se ridice în jurul meu ca să-mi deaghes : „Ce ai oare, Smith, ţi-a ruginit spada ?“ va spuneunul ; „Bunul nostru Henry este surd la provocări", vaspune altul ; „Luptă pentru onoarea Perth-ului“, va strigaprimarul ; „Henry împotriva tuturor şi pun zălog ungalben de aur“, va spune poate chiar tatăl dumitale. Eibine, ce poate face un biet om, Caterina, cînd toatălumea îl aţîţă astfel în numele diavolului, în vreme ce nuse află nici unul care să spună un cuvînt pentru a-1 opri ?

— Ştiu că diavolul are destui pe care-i plăteşte casă ne facă să-i aducem la îndeplinire ţelurile ; dar este dedatoria noastră să nu ne lăsăm momiţi cînd ne aţîţă, chiarcînd momeala vine de la aceia cărora le datorăm dragosteşi respect.

— Şi apoi mai sînt trubadurii, cu romanţele şi bala-dele lor, care nu recunosc vreun merit decît aceluia careştie să primească şi să dea lovituri bune. De multe din

86

— păcatele mele trebuie să fie făcut răspunzător trubadurulHarry Orbul1. Cînd dau o lovitură bine ţintită eu nu odau, martor mi-e sfîntul Ioan, pentru a-1 răni pe adver-sar, ci numai spre a lovi aşa cum lovea William Walace 2.

Armurierul spunea toate astea cu un glas atît de jal-nic, încît Caterina nu se putu opri să nu zîmbească. To-tuşi, ea îl asigură că primejdia în care-şi pune viaţa luişi pe-a altora, nu trebuia pusă în cumpănă cu nişte argu-mente atît de copilăreşti.

— Ah ! desigur, urmă Henry, încurajat de zîmbetulei, mi se pare că buna cauză a păcii ar avea nevoie de unavocat ; aşadar, presupune că atunci cînd sînt poftit şicînd sînt împins să pun mîna pe armă, aş putea să-miaduc aminte că am acasă un înger păzitor a cărui figurăpare că-mi şopteşte : „Henry, să nu te dedai la sălbă-ticii, căci mîna mea o vei mînji de sînge, Henry, nu-ţiprimejdui zadarnic viaţa, căci pieptul meu este cel careva fi atins de lovituri'1. Asemenea gînduri m-ar opri maiuşor decît dacă toţi călugării din Perth mi-ar striga :„Opreşte-te, căci cerul are să-ţi trimită cele mai grelepedepse”.

— Dacă părerile ce le insuflă dragostea unei suroripot avea oarecare greutate în hotărîrea pe care trebuies-o iei, Henry, spuse Caterina, adu-ţi aminte cînd loveşti,că mîna mea o acoperi de sînge şi că inima mea o stră-pungi dacă primeşti vreo rană.

Afecţiunea sinceră cu care fură rostite aceste cuvinte,îi dădu curaj armurierului.

— Şi pentru ce, spuse el, să nu trecem peste opre-liştile acestei prietenii ? Pentru ce, cînd văd că eşti atîtde bună şi atît de mărinimoasă încit arăţi oarecare interessărmanului păcătos ce se află în faţa dumitale, să nu-1primeşti de îndată ca discipol şi soţ ? Tatăl dumitale odoreşte, tot oraşul aşteaptă ca lucrul să se întîmple,mănuşarii şi făurarii se şi pregătesc de petreceri şi numai

1 William Wallace (1272 ?—1305), «rou scoţian

87

dumneata, ale cărei cuvinte -sînt atît de dulci şi de bune,nu vrei să-ţi dai învoirea.

88

— Henry, spuse Caterina cu o voce înceată şi tremu-rîndă, crede-mă că ar fi o datorie sfîntă să mă supunporuncilor tatălui meu, dacă nu s-ar ridica nişte piedicide neînvins în calea unirii ce-mi propune.

— Dar gîndeşte-te, gîndeşte-te o clipă. Eu nu preaam cu ce mă lauda, faţă de dumneata care ştii în acelaşitimp să citeşti şi să scrii, dar aş vrea să ascult citin-du-mi-se şi nici odată nu m-aş plictisi să ascult frumosuldumitale glas. îţi place muzica : eu am învăţat să cîntcu glasul şi din instrumente, ca un menestrel. îţi placesă fii miloasă : am mijloacele de a face pomeni şi de ada în fiecare zi tot atîta cît oricare alt cetăţean, fără asărăci. Tatăl dumitale îmbătrîneşte cu munca lui grea ;are ;să locuiască cu noi, căci l-aş privi ca pe .tatăl meuadevărat... M-aş feri cu atîta grijă de orice ceartă za-darnică, cum mă feresc să nu-mi vîr mîna în cuptor şioricui ar încerca să mă provoace i-aş arăta că nu şi-agăsit omul.

— Să dea Dumnezeu să dobîndeşti toată fericireacasnică pe care o poţi dori, Henry, dar cu o femeie maifericită decît sînt eu, spuse Frumoasa din Perth, carepărea aproape că se înăbuşe din pricina sforţărilor ce lefăcea pentru a-şi opri lacrimile.

— Atunci mă urăşti ? întrebă îndrăgostitul după oclipă de tăcere.

— Nu, cerul mi-e martor !— Sau iubeşti pe altul mai mult decît pe mine ?— E crud să întrebi ceea ce nu-ţi pot răspunde, dar

te înşeli rău.— Pisica aia sălbatică de Conachar, poate ? Am băgat

de seamă cum se uita şi...

89

— Te foloseşti de situaţia mea dureroasă ca să măbatjocoreşti, Henry,' deşi nu am meritat acest lucru.Conachar nu înseamnă nimic pentru mine, atîta doar căam încercat să-i înfrînez firea aprinsă printr-o _ oarecareînvăţătură. Lăsat în voia prejudecăţilor şi pornirilor Iui,are în această privinţă multă asemănare cu dumneata,Henry...

— Atunci trebuie să fie vreun jupîn Vierme de Mătasede pe la curte, spuse armurierul, fire focoasă, întărîtatăde dispreţul ce-1 nutrea faţă de toţi curtenii — vreunuldin cei care cred că pot face cuceriri cu penajul înalt şipintenii strălucitori. Aş vrea să ştiu şi eu, cine este ce]care, părăsindu-şi tovarăşele fireşti, doamnele boite şiparfumate de la curte, îndrăzneşte să tragă nădejde câ-şiva putea întinde mrejele asupra unor fete simple şivirtuoase, fiicele meseriaşilor din oraş. Aş vrea să-icunosc şi eu numele şi porecla.

— Henry Smith, spuse Caterina, învingîndu-şi slăbi-ciunea de care părea copleşită cu cîteva clipe mai înainte,foloseşti graiul nerecunoştinţei sau al nebuniei, ori maidegrabă vorbeşti ea un om mînios. Ţi-am spus de la bunînceput, că nimeni nu se bucură mai mult de stima meadecît cel care încearcă acum s-o piardă cu fiecare cuvîntce-1 rosteşte, cu bănuială neîntemeiată şi furie nechibzuită.Nu aveai nicidecum dreptul să afli ceea ce-ţi spun şi-mîîngădui să te fac să iei seama că vorbele mele nu-ţi daudreptul să crezi că înclin spre dumneata mai degrabă decîtspre altcineva, cu toate că ţi-am mărturisit că nu e vorbadespre nimeni altul. E destul să ştii că în calea a ceea cedoreşti se ridică o piedică de netrecut, ca şi cînd un vrăji-tor ar fi aruncat un farmec asupra soartei mele.

— Oamenii viteji ştiu să rupă farmecele, spuse Smith ;aş vrea să mi se dea prilejul. Thorbion, armurierul danez,îmi vorbea de un farmec ce îl avea pentru a făuri platoşede nepătruns, cîntînd un oarecare eîntec în vreme ce şetopea fierul. I-am spus că versurile Iui nu puteau fi mai

tari decît armele ce au luat parte la lupta de la Lun-carty 1. E în zadar să mai spun ce a urmat ; dar platoşa,împreună cu cel care o purta, precum şi chirurgul carei-a vindecat rana, ştiu dacă Henry Gow poate înfrîngeun farmec.

Caterina îl privi de parcă i-ar fi spus că nu prea în-cuviinţa isprava cu care se lăuda şi că povestea asta eraîn măsură să-i atragă iarăşi mustrările ei, lucru ce păreaeă-1 uitase viteazul armurier. Dar mai înainte de a fiavut timp să dea glas celor ce gîndea, tatăl ei deschise uşaşi vîrî capul înăuntru.

— Henry, spuse el, sînt nevoit să te întrerup şi să terog să treci numaidecît in atelierul meu ; am să-ţi cersfatul într-o treabă de mare însemnătate pentru oraşulnostru.

Henry îi făcu o plecăciune Caterinei şi părăsi încăpe-rea pentru a-1 urma pe Glover. Era poate mai bine, pentruviitorul bunei înţelegeri dintre ei, că fuseseră despărţiţipe neaşteptate, dată fiind întorsătura ce părea că o iaconvorbirea lor. Căci Smith începea să privească refuzulCaterinei ca pe un capriciu de neînţeles, după felul în,care-şi închipuia el că a fost încurajat, în vreme ceCaterinei i se părea că el încerca să abuzeze, din lipsăde delicateţe, de favoarea ce i-o acordase.

Dar, în străfundul inimii lor, rămînea vie acea înţele-gere dintre ei doi, în stare să învingă nepotrivirile vre-melnice şi să o facă pe tînăra fată să uite că delicateţeaîi fusese jignită, iar pe aprinsul îndrăgostit_ să treacă cuvederea dispreţul cu care ea părea să fi primit înfocata luideclaraţie.

1 Localitate în apropiere de Perth, vestită printr-c luptă încare scoţienii i-au învins pe danezi, în veacuî a'i X-lea.

91

Cearta asta poate face să curgă sînge într-o bună zî.Henric al IV-lea, Partea l

Cetăţenii chemaţi să chibzuiască asupra tărăboiuluidin noaptea trecută, se şi adunaseră. Atelierul lui SimonGlover gemea de lume — o mulţime de persoane nu demică importanţă şi dintre care unele purtau haine decatifea neagră şi aveau un lanţ de aur în jurul gîtului.Erau într-adevăr oamenii mai cu vază ai cetăţii şi segăseau printre aceşti cetăţeni onorabili, judecători şi şefiai breslelor. Aveau întipărite pe frunţile lor semnele mînieişi demnităţii rănite, în timp ce-şi şopteau unii altora, înaşteptarea sfatului care-i chemase laolaltă. Cel mai neli-niştit dintre ei părea micul cetăţean care îşi dăduse atîtaimportanţă noaptea trecută, anume Oliver Proudfute, demeserie pălărier. Se-nvîrtea printre ei şi alerga de ici-colo prin mulţime, întocmai ca pescăruşul care, la începutulunei vijelii, îşi întinde aripile, zboară şi ţipă prin aer, înloc să se vîre în cuibul lui şi să stea acolo pînă trecefurtuna.

Aflat în mijlocul adunării, jupîn Proudfute îl trăgea denasturi pe unul, şoptea la urechile tuturor, preferîndu-i pecei cam de înălţimea lui, deoarece putea să le împărtă-şească gîndurile mai de aproape şi rîiai tainic ; totodată,se ridica în vîrful picioarelor către cei mai înalţi decît el,îi apuca de gulerul mantalei în care-şi afla un punct de

VII

92

sprijin şi le aducea la cunoştinţă puţinele veşti ce leaflase.

Se simţea printre eroii zilei, căci ştia mai multedecît alţii, ca unul care fusese de faţă la cele petrecuteşi era gata să împingă lucrurile cît mai departe de adevăr,exagerînd mai ales atunci cînd povestea despre cum sepurtase el în această luptă. Nu s-ar putea spune că infor-maţiile lui erau deosebit de interesante şi de mare însemnă-tate de cele mai multe ori era vorba de păreri caacestea :

— Pe sfîntul Ioan ! totu-i adevărat, am fost chiar euacolo şi am văzut cu ochii mei. Am alergat cel dinţii laauzul zgomotului şi dacă nu eram eu şi un alt voinicîndrăzneţ sosit în acelaşi timp, ar fi intrat la SimonGlover spărgîndu-i poarte casei. I-ar fi tăiat gîtul şi i-arfi dus fiica în munţi. E prea mult ; nu putem suferi unasemenea lucru, vecine Crockshauk ; nu l-am putea îndura,vecine Glass ; nu trebuie să-l răbdăm, vecinilor Balnea-ves, Roloock şi Chrysteson. A fost un mare noroc că euşi voinicul acela am sosit la timp. Nu-i aşa, vecine Craig-dallie ?

Astfel, inimosul pălărier le spunea tuturor cam acelaşilucru. Primarul Craigdallie era demnitarul care fusese depărere ea adunarea sfatului să se amîne şi să fie ţinută laceasul şi în locul acela. Era un bărbat înalt, gras şi cuînfăţişare plăcută. Dădu la o parte mîna pălărierului,agăţată de gulerul mantalei sale, la fel de graţios cum arface un cal voinic ca să scape de musca nepoftită care îidă mereu tîrcoale :

— Tăcere, oameni buni ! strigă el ; să-l întrebăm peSimon Glover, din gura căruia nimeni n-a auzit vreodatăo minciună. Să ne spună el despre ce insultă este vorba.

Invitat astfel, Simon lămuri lucrurile ; se vedea binecît era de stânjenit, iar ceilalţi socotiră că pricina e neplă-cerea ce o simţea la gîndul că tîrăşte de dragul lui oraşulîntr-o ceartă care nu-i privea pe alţii. Nu era la urma

urmelor decît o joacă a unor tineri zvăpăiaţi, iar lucrul celmai rău la care putea să ducă, era să pună nişte drugi defier la fereastra fiicei sale, pentru a împiedica pe viitorasemenea încercări.

— Dar dacă nu era decît o joacă sau o glumă răută-cioasă, spuse primarul Craigdallie, concetăţeanul nostruHenry armurierul a făcut rău dacă a tăiat cu atîta uşurinţămîna unui gentilom şi oraşul ar putea să fie condamnatpentru acest lucru la o amendă foarte mare, afară numaidacă am pune să-l aresteze pe autorul acestei schilodiri.

— Să ne ferească Maica Domnului, strigă mănuşarul.Dacă dumneavoastră aţi şti ceea ce ştiu' eu, v-aţi feriîntocmai ca de un fier roşu să vă vîrîţi în treaba asta.Dar pentru că vreţi să vă băgaţi în foc, atunci trebuie sămerg eu pînă la capăt. Orice s-ar întîmpla, trebuie să spuncă afacerea ar fi putut sfîrşi foarte rău pentru mine şipentru ai mei, dacă nu s-ar fi aflat la timp acolo HenryGow armurierul, pe care-1 cunoaşteţi cu toţii atît de bine...

— Şi eu, spuse Oliver Proudfute, cu toate că nu ampretenţia să fiu un -spadasin atît de bun ca vecinul nostruHenry Gow. Dumneata m-ai văzut la începutul luptei,vecine Glover ?

— Nu te-am văzut decît după ce s-a terminat, vecine,răspunse mănuşarul cu asprime în glas.

— Aşa e, aşa e, spuse Proudfute, uitasem că te aflai încasă în vreme ce picau loviturile şi că nu aveai cum să-ivezi pe cei care le dădeau.

— Te rog să taci, vecine Proudfute, spuse Craigdallieplictisit de croncănitul pălărierului. Aici este un mister,adăugă el, dar cred că-1 ghicesc. Prietenul nostru Simoneste, după cum ştim cu toţii, un om paşnic, care ar suferimai degrabă o nedreptate decît să pună în primejdie unprieten sau un vecin de dragul unei despăgubiri. Tu,Henry Gow, tu care îţi faci totdeauna datoria cînd oraşulare nevoie de un apărător, spune-ne ce ştii despre aceastăîntâmplare.

S3

Armurierul povesti totul de-a fir-a-păr şl limbutulpălărier strigă din nou :

— M-ai văzut şi pe mine în învălmăşeală, viteazulefăurar, nu-i aşa ?

— Nu, nu te-am văzut, vecine, răspunse Henry, dar nueşti înalt, după cum ştii şi poate să nu te fi zărit.

Răspunsul acesta îi făcu pe toţi să rîdă de Oliver, carerîse şi el împreună cu ceilalţi, dar adăugă cam supărat :

— Şi totuşi mă aflam la locul luptei printre cei dinţii.— Dar unde te aflai oare, vecine ? întrebă Smith, căci

să fiu sincer, nu te-am văzut ; şi aş fi dat cea mai bunăarmură pe care am lucrat-o vreodată ca să am alături demine un voinic atît de viteaz ca dumneata. .

— Nu eram totuşi cine ştie ce departe, preacinstiteSmith ; în vreme ce tu împărţeai loviturile ca şi cînd ai fiizbit într-o nicovală, eu te feream de acelea pe care alţiticăloşi voiau să ţi le dea pe la spate. De aceea nu m-aivăzut.

— Am auzit vorbindu-se despre nişte făurari din vre-murile vechi care nu aveau decît un ochi, spuse Henry ;eu am doi, dar sînt amîndoi aşezaţi în faţă, aşa că nu puteamvedea la spate, vecine.

— Adevărul este, totuşi, că mă aflam acolo, spuseîncăpăţînatul Oliver, şi am să dau seamă primaruluiCraigdallie de tot ce s-a petrecut, căci armurierul şi eumine am sosit cei dîntîi la faţa locului.

— Destul deocamdată, spuse primarul făcîndu-i semncu mîna să tacă. Mărturiile lui Simon GloVer şi HenryGow ar ajunge, chiar dacă ar fi mai puţin vrednice deîncredere. Acum, fraţii mei, spuneţi ce trebuie să facem.Toate drepturile noastre de cetăţeni au fost încălcate şibatjocorite şi cred că înţelegeţi destul de uşor că numaiun om cu multă trecere poate face aşa ceva, căci nimenialtul n-ar fi încercat o asemenea samavolnicie. Dragiconcetăţeni, nu se cade să primim cu capul plecat celepetrecute. Legile ne-au aşezat cu o treaptă mai jos decît

94

prinţii şi nobilii ; dar ar fi împotriva bunului simţ sâpresupună că am îngădui să ni se spargă casele şi isă sebatjocorească cinstea femeilor noastre, fără să ceremdreptate.

— Nici pomeneală de aşa ceva, răspunseră toţi cetă-ţenii.

Aci interveni Simon Glover, cu un aer îngrijat :— Nădăjduiesc, bunii mei vecini, spuse el, că acei

cheflii nu aveau planuri atît de rele după cum părem noisă credem ; iar cît despre mine, aş ierta bucuros tulbura-rea şi zarva pricinuite în umila mea casă, numai ca bunulnostru oraş să nu înfrunte primejdii din cauza mea. Gîn-diţi-vă, vă rog, căror judecători am putea să ne plîngem.Vorbesc -unor vecini şi prieteni şi prin urmare nu amnimic de ascuns. Regele (Dumnezeu să ni-1 ţină !) aremintea şi trupul atît de slăbite, încît o să ne trimită lavreun înalt dregător care se bucură de mai multă trecereîn ziua de astăzi. Poate că ne va trimite la fratele său,ducele de Albany, iar acesta, cînd vom veni să ceremcurmarea nedreptăţilor ce le suferim, se va folosi de prilejspre a ne stoarce bani.

— Nu-1 vrem pe Albany ca judecător ! strigă întreagaadunare într-un glas.-

— Poate că ne va porunci să supunem cererea noastrăducelui de Rothsay, urmă Simon ; iar tînărul prinţ risipi-tor nu o să vadă în această batjocorire decît ceva foartenimerit pentru ca tovarăşii lui de petreceri să aibă desprece glumi, iar trubadurii săi să alcătuiască cîntece.

— Nu-1 vrem pe Rothsay, e prea desfrînat ca să nefie judecător ! strigară toţi cetăţenii.

Simon prinse curaj, văzînd că era gata să-şi atingăţinta. Totuşi nu rosti decît cu jumătate de gură numeletemut care va urma.

— V-ar place mai bine să aveţi de-a face cu Douglascel Negru ?

95

Timp de o clipă, nimeni nu răspunse. Cei de faţă sepriveau unii pe alţii, cu un aer încremenit şi cu buzelepalide. Dar Henry Smith vorbi cu îndrăzneală şi, cu ovoce hotărâtă dădu glas la ceea ce simţeau cu toţii darnimeni nu îndrăznea să dezvăluie.

•— Douglas cel Negru, ca să facă dreptate între unom din popor şi un gentilom, sau chiar un nobil ? nicivorbă ! Mai degrabă diavolul cel negru din iad ! Eştinebun, tată Simon, că vii să.ne pui în faţă o asemeneaalegere.

Urmă din nou o tăcere care vădea teamă şi nesiguranţă ;primarul Craigdallie o rupse în cele din urmă, aruncîndasupra armurierului o privire plină de înţeles.

— Vecine Smith, îi spuse el, ai prea mare încredere întunica ce o porţi pe dedesubt, căci altfel nu ai vorbi cuatîta îndrăzneală.

— Am încredere în inima care bate sub această tunică,răspunse curajosul Henry. Şi cu toate că nu sînt marevorbăreţ, niciodată vreun nobil nu-mi va pune lacăt la gură.

— Pune-ţi o tunică solidă, Henry, sau vorbeşte maiîncet, spuse primarul pe acelaşi ton plin de înţeles. Foiescprin oraş oameni de peste graniţă care poartă o inimăînsîngerată pe umăr. Dar n-am hotărît încă ce-i de făcut,fiindcă toate cuvîntările astea nu duc la nimic.

— Cele mai scurte sînt cele mai bune, spuse armurie-rul. Să mergem şi să-l căutăm pe starostele nostru ca să-icerem sprijin şi ajutor.

Un murmur de aprobare străbătu mulţimea şi OliverProudfute strigă :

— Acelaşi lucru îl spun şi eu de o jumătate de oră şinimeni nu vrea să mă asculte. Să mergem să-l căutăm pestaroste, asta zic şi eu. E nobil, deci trebuie să aibă cevade spus în pricinile dintre oraş şi nobili.

—- Mai puţină vorbă, vecini, v-aţi întins cam mult.Băgaţi bine de seamă la ce spuneţi şi la ce faceţi, zise unpersonaj slab şi scund, pe care mai că nu-1 băgai de seamă ;

9S

ea înfăţişare părea să se micşoreze din ce în ce pînă cîndajunse aproape o umbră, într-atît se sforţa să pară dincale afară de umil şi să se arate mai neînsemnat decît îlfăcuse natura, astfel încît înfăţişarea-i plăpîndă să fieaidoma cu ceeâ ce susţineau vorbele lui. Iertaţi-mă, spuseel, nu sînt decît un umil farmacist ; cu toate astea amcrescut la Paris, mi-am făcut acolo şcoala şi tot acolomi-am urmat cursus medendi11 la fel ca şi alţii care zic câsînt medici. Cred, aşadar, că ,pot îngriji rana asta şi s-otratez cu alifii. Iată-1 pe prietenul nostru Simon Glovercare, după cum îl ştim cu toţii, este un bărbat respectabil.Credeţi că nu înclină, mai mult ca oricare dintre noi, sprenişte măsuri aspre într-o împrejurare care atinge atît deaproape onoarea familiei sale ? Şi deoarece se fereşte să-iînvinuiască pe tulburători, gîndiţi-vă dacă nu cumva ştieel de ce doreşte să lase baltă toată tărăşenia şi că nusocoate că e neapărat nevoie să dea lucrurile pe faţă... Nu euvoi fi acela care să pun degetul pe rană ; dar, vai, ştimcu toţii că fetele tinere sînt ceea ce numesc eu esenţetrecătoare. Or, presupuneţi că o fată cinstită îşi lasă, inchip cu totul nevinovat, fereastra deschisă în dimineaţasfintului Valentin, pentru ca vreun cavaler îndrăgostit sădevină Valentinul ei, în timpul anului ; presupuneţi apoică îndrăgostitul este descoperit ; se poate oare ca ea să nuţipe ca şi cînd această vizită ar fi fost cu totul neaşteptată ?şi aşa mai departe. Pisaţi toate astea într-un mojar şivedeţi dacă aveţi pentru ce tîrî oraşul într-o asemeneaceartă.

Farmacistul îşi rosti discursul dînd a înţelege că ştieo seamă de lucruri, dar statura lui mică păru să se micşo-reze şi mai mult cînd văzu sîngele urcînd în obrajii bătrînu-lui Glover şi roşindu-se pînă la tîmple faţa temutuluiarmurier. Acesta înaintă cîţiva paşi şi aruncă o priviretăioasă asupra farmacistului înspăimîntat.

97

— Schelet ambulant, oală astmatică, otrăvitor de me-serie ! Dacă aş crede că miasma otrăvitoare a vorbelortale ar putea vătăma o clipă renumele fără pată al Cate-rinei Glover, te-aş sfărîma de propriul tău mojar, şarla-tanule, şi ţi-aş amesteca stîrvul mizerabil cu floare depucioasă, singurul leac adevărat care se găseşte în pră-vălia ta, ca să fac din el o alifie de uns cîinii rîioşi.

— încetează, fiul meu Henry, încetează ! spuse mănu-şarul. Nimeni altul decît mine nu are dreptul să vorbeascădespre asta. Prea onorabile primar Craigdallie, deoarecevăd că astfel este înţeleasă cumpătarea mea, sînt hotărîtsă urmăresc această treabă pînă la capăt ; chiar dacă rezul-tatul va dovedi că am fi făcut bine să ne ţinem deoparte,veţi vedea cel puţin că fiica mea nu a dat întru nimictemei scandalului pricinuit, nici prin uşurinţă, nici prinnechibzuinţă.

Primarul interveni la rîndul lui :■— Vecine Henry, spuse el, am venit aci să ne chibzuim,

iar nu să ne certăm. Ca unul dintre bătrînii frumosuluinostru oraş, îţi poruncesc să te lepezi în public de oriceură şi orice gînd rău împotriva meşterului Dwining, farma-cistul.

— Este un ins prea neînsemnat ca să mă gîndesc la el,răspunse Smith. Cu o lovitură de ciocan aş putea să-lzdrobesc şi pe el şi toată prăvălia lui.

— Taci atunci şi ascultă-mă, spuse demnitarul. Credemcu toţii în cinstea Frumoasei din Perth, cu tot atîta tărieca şi în acfeea a Sfintei Fecioare — şi făcu semnul crucii ;dar cît priveşte să ne îndreptăm spre starostele nostru,sînteţi de părere, vecini, să-i cerem sprijinul cînd estevorba, după cît se pare, de un personaj puternic ?

— Starostele este şi el nobil, îndrăzni farmacistulcăruia, cuvintele rostite de primar în sprijinul lui făcuserăsă-i mai treacă spaima. Dumnezeu ştie că eu nu spunasta cu gîndul să ponegresc cîtuşi de puţin un senior,

98

urmaşul unor strămoşi care au fost ani de zile ceea ceeste el astăzi...

— Prin libera alegere a cetăţenilor din Perth, spuseSmith, întrerupîndu-1 pe orator cu vocea lui puternică şihotărîtă. j

— Da, negreşit, reluă încurcat farmacistul, desigurcă prin încuviinţarea cetăţenilor. Cum ar putea fi altfel ?Te rog, nu-mi curma şirul vorbelor prietene Smith, îivorbesc vrednicului şi respectabilului nostru primarCraigdallie, aşa cum mă pricep. Spun că, orice s-ar întîmpla,Sir Patrick Charteris este un nobil şi — vorba proverbu-lui — corb la corb nu-şi scoate ochii. El poate să nesprijine într-o ceartă împotriva muntenilor şi să-şi înde-plinească faţă de noi îndatoririle de şef şi de staroste ;dar e îndoielnic că el, care este îmbrăcat în mătase, se vaînvoi să îmbrăţişeze cauza noastră, împotriva veşmintelorbrodate cu aur, aşa oum a făcut-o împotriva tartanelor şi apostavului irlandez. Vă rog să primiţi sfatul unui nebun.Am salvat-o pe Frumoasa din Perth, despre care nu amavut niciodată de gînd să spun vreun cuvînt rău, căcitoată lumea nu o vorbeşte decît de bine. Unul dintrezurbagii şi-a pierdut o mînă, datorită lui Henry Smith.

— Şi datorită mie, spuse pălărierul.— Şi datorită lui Oliver Proudfute, după cum spune el,

adăugă farmacistul care nu tăgăduia nimănui pretenţiala glorie, numai să nu fie el cel constrîns să ia calea plinăde primejdii ce ducea spre ea. Spun, vecini, că de vremece au lăsat o mînă ca zălog, nu se vor mai înapoia niciodatăîn Curfew-Street. Mi se pare, după slaba mea judecată,că ceea ce avem mai bun de făcut, este să aducem mulţu-miri viteazului nostru concetăţean şi, întrucât oraşul s-aales cu onoarea, iar tîTharii cu pierderea, să îngropămtoată treaba asta şi să nu mai amintim de ea.

Acest sfat paşnic avu răsunet în rîndul unora dintrecetăţeni care dădeau din cap şi priveau grav în semn căîncuviinţează cumpătarea oratorului. Simon Glover, părea

99

să împărtăşească şi el această opinie, în ciuda insultei cei se adusese cu o clipă mai înainte. Dar nu se întîmplăacelaşi lucru cu Henry Smith care, văzînd că nimeni nuîndrăznea să v-orbească începu cu bruscheţea lui obişnuită :

— Nu sînt nici cel mai înţelept şi nici cel mai bogatdintre dumneavoastră, vecini, spuse Smith, şi nu-mi parerău de asta. O să ajungă vremea cînd se va vedea că ştiusă-mi cîştig şi să-mi cheltuiesc banii la fel ca şi un altul,mulţumită cuptorului şi foalelor mele. Dar nimeni nu m-avăzut nepăsător atunci cînd frumosul nostru oraş estebatjocorit prin vorbe sau fapte, iar limba sau braţul potface dreptate. Şi nici de astă dată n-am să mă arăt împăcat,de-mi stă în puteri să mă împotrivesc. Dacă trebuie, am sămă duc singur să-l caut pe staroste. După cîte ştiu eu şi oştim cu toţii, e un cavaler şi un gentilom, un nobil din tatăîn fiu de pe vremea lui Wallace, oare l-a aşezat pe buniculsău printre noi. Chiar dacă ar fi nobilul cel mai trufaş dintoată ţara, el este starostele Perth-ului, a lui e datoria săvegheze ca privilegiile şi scutirile oraşului să fie respec-tate — şi ştiu că are s-o facă. I-am lucrat o platoşă deoţel şi am o părere bună despre inima pe care aceastăplatoşă era sortită s-o acopere.

— Fireşte, spuse primarul Craigdallie, nu s-ar cădeasă cerem ajutorul curţii fără sprijinul lui Sir PatrickCharteris. Răspunsul ar fi cu siguranţă acesta : „Duceţi-văla starostele vostru, bădăranilor". Aşadar, dacă sînteţi depărerea mea, vecini şi concetăţeni, farmacistul şi cu minene vom duce de îndată la Kinfauns în tovărăşia lui SimonGlover, a viteazului Smith şi a cutezătorului Proudfute,care vor fi martori, spre a-i vorbi lui Sir Patrick Charterisîn numele oraşului nostru.

— Duceţi-vă, spuse paşnicul vînzător de medicamente,dar pe mine lăsaţi-mă în pace, vă rog, eu nu am îndrăz-neala trebuincioasă pentru a vorbi în faţa unui senior.

— N-are a face, vecine, trebuie să vii cu noi. Oraşulmă priveşte ca pe o fire înflăcărată, cu toate că am şaizeci

— de ani ; Simon Glover este -partea insultată ; ştim cu toţiică Henry Gow strică mai multe armuri cu spada decît lelucrează cu ciocanul, iar vecinul nostru Proudfute, aşacum singur o spune, se găseşte la începutul şi la sfîrşitultuturor încăierărilor ce au loc în oraşul Perth şi este,'prin urmare, un om gata oricînd să treacă la fapte. Trebuiesă avem printre noi cel puţin un avocat al păcii şi alliniştii şi tu trebuie să fii acela, Dwining. Aşadar, prie-teni, încălţaţi cizmele şi luaţi-vă caii. Ne voni'întîlni lapoarta dinspre răsărit, dacă aveţi plăcerea să ne încredin-ţaţi această însărcinare, oameni buni.

— Nici nu se putea vorbi mai bine ! Ne învoim cutoţii, strigară cetăţenii. Dacă starostele ţine cu noi,după cum oraşul este în drept să se aştepte din partea lui,vom putea merge înainte ; n-^o să ne mai fie frică nici decei mai puternici.

— Bine, vecini, spuse primarul, se va face după cumam spus. Am chemat la ora asta întregul sfat al oraşuluişi — îşi aruncă privirile asupra celor de faţă — fiindcăun mare număr dintre ei a hotărît să ne îndreptăm cătrestaroste, nu mă îndoiesc că şi ceilalţi or să încuviinţezeaceastă hotărîre. Aşadar, vecini şi cetăţeni ai frumosuluioraş Perth, încălecaţi şi întîlniţi-vă cu mine la poartadinspre răsărit.

Un ropot de aplauze încheie adunarea şi cetăţenii seîmprăştiară ; unii se duseră să se pregătească de drum,alţii să dea socoteală nevestelor şi fiicelor nerăbdătoare săcunoască măsurile ce aveau să se ia, pentru a ehezăşuiliniştea căminelor lor, împotriva nepoftiţilor care se furi-şează în toiul nopţii.

în vreme ce se înşeuează caii şi consiliul oraşului dis-cută, sau mai degrabă redactează în formule legale măsurileadoptate de către membrii conducători ai acestui corp, estepoate de trebuinţă, pentru luminarea unora dintre cititori,să lămurim mai amănunţit anumite lucruri, pe care nu

101

le-am arătat decît foarte pe scurt în cele de mai sus.

Pe vremea aceea, cînd aristocraţia feudală dispreţuiadreptul oraşelor regale din Scoţia şi le încălca adeseaprivilegiile, era obiceiul, acolo unde acest lucru era cuputinţă, ca oraşele să-şi aleagă starostele, sau primul lormagistrat, nu dintre negustorii, prăvăliaşii şi cetăţenii carelocuiau între zidurile lor şi îndeplineau funcţii mai mici înmagistratură, ci dintre nobilii puternici sau baronii dinîmprejurimi ; cel ales în acest post de frunte, trebuia săsusţină la curte tot ce era în legătură cu interesele oraşului,să comande gărzile acestuia, fie în război, fie atunci cîndse isca vreo neînţelegere între cetăţeni şi să întăreascăaceastă forţă cu propriii săi vasali. Această ocrotire nuera totdeauna dobîndită pe nimic. Staroştii trăgeau uneorifoloase de pe urma demnităţii lor într-un fel adesea ne-drept ; ei obţineau concesiuni de pămînturi şi de case şi îifăceau astfel pe cetăţeni să plătească foarte scump ser-viciile ce le aduceau.

Alţii se mulţumeau ca locuitorii să-i sprijine atuncicînd ei înşişi se încontrau cu alţii, şi să primească dovezide respect şi de recunoştinţă din partea oraşelor, care îialegeau drept şefi ca să fie sigure că le vor da numaidecîtajutor în caz de nevoie. Baronul care era ocrotitorul unuioraş, primea fără scrupule aceste jertfe făcute de bunăvoie şi le plătea apărînd drepturile oraşului prin inter-venţia sa în consiliu şi prin fapte de arme pe eîmpul deluptă.

Cetăţenii oraşului, sau, cum le plăcea lor să-l nu-mească, cetăţenii frumosului oraş Perth, găsiseră vremede mai multe generaţii un ocrotitor, un staroste de acestfel, în nobila familie Charteris, seniori de Kinfauns, care-şiaveau reşedinţa în vecinătatea oraşului. Se scursese maibine de un veac, (aceasta se petrecuse pe vremea luiRobert al II-lea), de cînd şeful acestei familii distinseconstruise castelul întărit, al cărui proprietar mai era şiatunci familia Charteris, stăpînă totodată şi peste pămîn-turile pitoreşti şi roditoare ce-1 înconjuraţi. Povestea ace-

103

lui Charteris care se statornicise primul în acel canton,cavalerească şi legendară, era bine ticluită şi ea ajutala stabilirea unui străin în ţara unde îl adusese soarta.

O vom relata aşa cum o păstrează tradiţia, căci are oaparenţă de adevăr şi este poate destul de autentică pentrua merita să fie publicată în lucrări mai serioase decîtaceasta.

în acel scurt răstimp în care se înşiruie faptele vestitu-lui patriot Sir William Wallace şi în vreme ce trupele saleizgoniseră pentru cîtva timp din ţara-i natală pe năvălitoriienglezi, se spune că acesta întreprinse o călătorie în Franţacu cîţiva prieteni credincioşi ; voia ca aflîndu-se acolo(căci vitejia lui îl făcea respectat în toate ţările), să-l facăpe monarhul francez să trimită în Scoţia un corp de trupeauxiliare, sau orice alt ajutor, spre a le da putinţă scoţieni-lor să-şi redobîndească neatîmarea.

Luptătorul scoţian se afla pe bordul unei mici corăbiice se îndrepta spre portul Dieppe, cînd apărură în depăr-tare nişte pînze pe care marinarii le priviră mai întîi euîndoială, apoi cu teamă şi groază. Wallace întrebă care erapricina tulburării lor. Căpitanul corăbiei îi spuse că vasulcel mare ce înainta spre ei în scopul de a-i ataca, aparţi-nea unui vestit pirat, cunoscut pentru curajul, putereatrupului şi izbînzile sale.

Vasul era comandat de un gentilom francez, numitThomas de Longueville, unul din acei piraţi care-şi dădeautitlul de prieteni ai mării şi duşmani ai tuturor acelorace navigau pe acest element. El ataca şi jefuia corăbiiletuturor naţiunilor, cum făcuseră odinioară vechii norşi,regi ai mării, aşa cum le mergea numele. Căpitanul maispuse că nici o corabie nu putea scăpa de piratul acelaprin fugă, atît de mare iuţeală avea vasul pe care-,1 co-manda şi că nici un echipaj, oricît de curajos ar fi fost,nu putea nădăjdui să-i reziste, cînd, după cum avea obiceiul,urca pe puntea corăbiilor atacate, în fruntea oamenilor săi.

104

Wallace zîmbi cu amărăciune în vreme ce comandantul,încremenit şi cu lacrimi în ochi, îl anunţa că vor fi prinşicu siguranţă de către Corsarul Roşu, nume dat lui Longue-ville pentru că arbora întotdeauna un steag purpuriu, pecare de altfel îl şi înălţase.

— Voi scăpa canalul de acest corsar, spuse Wallace.Chemînd apoi lîngă el doisprezece dintre prietenii ce-1

însoţiseră, Boyd, Kerlie, Seton şi alţii pentru care prafulcelor mai grozave lupte era ca un suflu de viaţă, le poruncisă se înarmeze şi să se culce pe punte ca să nu fie văzuţi.Dădu apoi ordin ca toţi marinarii să coboare sub punte,afară de cei ce erau neapărat trebuincioşi pentru conduce-rea vasului ; îl ameninţă pe căpitan eu moartea, dacă iesedin cuvîntul lui, şi porunci să manevreze în aşa fel încîtsă pară că fuge, îngăduindu-i in acelaşi timp corsaruluiroşu să ajungă corabia şi să facă ce va crede de cuviinţă.După care, Wallace se culcă şi el pe punte, pentru canimic să nu trădeze vreun plan de rezistenţă. Un sfert deoră mai târziu, vasul lui Longueville ajunse lîngă acela alluptătorului scoţian.

Corsarul aruncă nişte cîrlige de fier pentru a se asigurade captură şi sări pe punte, înarmat din cap pînă înpicioare, urmat de oamenii săi care scoaseră un ţipăt îngro-zitor, ca şi cînd izbînda le-ar fi fost gata asigurată. Darscoţienii înarmaţi la rîndul lor se ridicară deodată şi corsa-rul roşu se văzu nevoit să primească lupta, avînd la înde-mînă nişte oameni care nu se îndoiau de izbîndă atuncicînd fiecare din ei nu aveau de-a face decît cu doi sau treiadversari. Wallace însuşi se repezi împotriva piratului şiîntre ei se încinse o încăierare grozavă ; toţi ceilalţi puserăcapăt încleştării în care erau prinşi ca să poată privi cumse desfăşoară lupta ; căci păreau- că s-au înţeles între eisă lase rezultatul luptei pe seama celor două căpeteniiviteze. Piratul luptă atît de bine cît putea lupta un om,dar Wallace avea mai multă putere decît un om obişnuit.Izbi în aşa fel încît spada sări din mîinile piratului care

1M

se pomeni atît de strîmtorat încît nu avu alt mijloc pentrua scăpa de moarte, decît să-i cuprindă pe luptătorul sco-ţian şi să încerce să-l învingă prin trîntă. Aci din noudădu greş. Se prăbuşiră amîndoi pe punte, încleştaţi unulîn braţele celuilalt ; dar Wallace rămase deasupra şi,apucîndu-şi adversarul de gît, îl strînse cu putere ; cutoate că piratul era vîrtos din fire, sîngele îi ţîşni pe ochi,pe nas, pe gură şi (nu mai putu cere îndurare...

Cînd îşi văzură şeful în mîinile învingătorului, oameniisăi aruncară armele şi se rugară să fie cruţaţi. Wallace Ielăsă viaţa, dar îi făcu prizonieri şi puse stăpînire pevasul lor.

Cînd ajunse în dreptul portului Dieppe, Wallace trezispaima în inimi desfăşurînd steagul corsarului, ca şi cîndLongueville ar fi sosit pentru a jefui oraşul. Se traserăclopotele de-a-ndărătelea, se dădu alarma şi cetăţenii aler-gau la arme, cînd scena se schimbă. Leul Scoţiei pe un cîmpde aur fu înălţat deasupra steagului piratului, semn că lup-tătorul scoţian se apropia întocmai ca un şoim care-şi ţineprada în gheare. El debarcă împreună cu prizonierul său,îl conduse la curtea Franţei, unde, la cererea sa, regeleîi iertă lui Longueville toate tîlhăriile pe care le făptuise.Regele îi conferi chiar onoruri cavalereşti, propunîndu-isă-l ia în serviciul său. Dar simţea atîta prietenie pentrumărinimosul său învingător, încît voi să-şi unească soartade aceea a lui Wallace. Se înapoie cu el în Scoţia, luptarăalături în nenumărate bătălii sîngeroase, în care isprăvilelui Siv Thomas de Longueville nu erau întrecute de nimeni,afară de acelea ale eroului scoţian. El avu parte de o soartămai fericită decît prietenul său. Deosebindu-se printr-oînfăţişare frumoasă ca şi prin puterea lui, Longuevilleintră în graţiile unei domnişoare din vechea familieCharteris, care îl luă de soţ şi îi aduse ca zestre baroniaşi frumosul castel Kinfauns, precum şi toate moşiile dinjur. Urmaşii lor luară numele de Charteris, care era acelaal strămoşilor lor după mamă, vechii proprietari ai mo-

şiilor, deşi numele lui Thomas de Longueville se bucurăde aceeaşi cinstire. Spada cea mare cu două minere decare se slujea în lupte este păstrată şi acum în familie.O altă versiune pretinde că însuşi de Longueville se nu-mea Charteris.

Această moşie trecu mai tîrziu în familia Blairs şiaparţine astăzi lordului Gray.

Baronii de Kinfauns îndepliniră din tată în fiu, timpde mai multe generaţii, funcţia de staroste al Perth-nilui ;cum castelul era vecin cu oraşul, această orînduire a lucru-rilor se dovedea foarte folositoare, atît pentru unul, cîtşi pentru celălalt. Sir Patrick, despre care este vorba înaceastă povestire, se bătuse de mai multe ori în fruntealocuitorilor Perth-ului, în lupte de hărţuire sau în altejemai mari, purtate împotriva neastîmpăraţilor jefuitori dela. munte şi împotriva tuturor duşmanilor străini şibăştinaşi.

Este adevărat eă se arăta adesea plictisit de pricini’auşuratice ce i se înfăţişau mereu şi pentru care era rugatsă facă dreptate. De aceea i se dusese vestea că e preamîndru ca nobil, prea nepăsător din pricina bogăţiei şidedat din cale-afară plăcerilor vânătoarei şi îndatoririlorospitalităţii feudale, ca să fie oricînd gata să ia armele, aşacum ar fi dorit-o locuitorii frumosului oraş. Dar în ciudaacestor murmure, cetăţenii tot în jurul starostelui seadunau cînd aveau temei de-nelinişte şi acesta îi sprijineacălduros cu sfaturile şi cu braţul său.

VIII

106

Prin ţinutul Annandale, intr-ale lui hotare,Nobilul Johnston adesea es!e văzut călare ;De-o mie de ani hotarele stau chezăşie,Că tot aci vor fi şi peste încă o mie.

O veche baladă

Am dezvăluit mai sus caracterul lui Sir Patrick Char-teris, starostele Perth-ului, şi i-am arătat meritele şi obîr-şia ; ne vom întoarce acum la delegaţia care trebuia săse înt-îlnească la poarta dinspre răsărit pentru a se ducela Kinfauns şi a-i prezenta plîngerea.

Cel dintâi care apăru la întâlnire fu Simon Glover,călare pe un buiestraş ce avea cîteodată cinstea să poartefiinţa cea mai frumoasă din lume şi cea mai puţin grea :încântătoarea lui fiică. Bătrânul îşi acoperea cu mantauapartea de jos a feţei, fie pentru a le arăta prietenilor cănu trebuiau să-l tulbure prin vreo întrebare, ân vremece străbătea străzile, fie, poate, chiar din pricina frigului.Fruntea ii era încruntată in semn de nelinişte şi, cu cîtse gîndea mai mult la încurcătura ân care intrase, cu atîtaceasta îi apărea mai spinoasă şi mai plină de primejdii.Nu-şi salută prietenii, pe măsură ce aceştia soseau la ân-tîlnire, decât prin gesturi tăcute.

Un puternic cal negru din rasa Galloway, nu prea înaltde statură, dar cu pieptul lat şi picioare puternice, rotundeşi vîn joase, îl aduse la poarta dinspre răsărit pe viteazularmurier. Un cunoscător ar fi putut observa în privireaanimalului, o fire nărăvaşă care însoţeşte adesea formelecele mai puternice şi cele mai rezistente la oboseală ; dargreutatea călăreţului, mîna dibace a acestuia, felul cum se

107

ţinea în şa, precum şi oboseala în urma unei lungi călătoriifăcute de curînd, ţineau deocamdată în frîu toanele luinăbădăioase. Armurierul era întovărăşit de cinstitul pă-lărier, un omuleţ rotofei, după cum am mai spus. Acestapurta o manta stacojie peste care aruncase o tolbă devînător. în vîrful unei şei înalte, pe care era mai multcocoţat decît aşezat, semăna cu o perniţă roşie, pentruînfipt ace. Şaua călăreţului era legată printr-o chingă despinarea unei iepe flamande, cu nasul în vînt, ca o cămilă,şi ale cărei picioare, acoperite cu smocuri mari de păr, seterminau fiecare printr-o copită cît o tigaie. Nepotrivireadintre cal şi călăreţ era atît de bătătoare la ochi, încîttrecătorii se întrebau cum izbutise pălărierul să încalece,iar prietenii acestuia se gîndeau cu nelinişte la primejdiilece-1 pîndeau la coborîre ; căci picioarele călăreţului,cocoţat atît de sus, nu ajungeau nici pînă la margineacioltaru-lui de sub şa. Pindise plecarea lui Smith ca săpoată merge alături de el, căci Oliver Proudfute segindea că oamenii de acţiune au mai multă strălucire înochii gloatei cînd sînt văzuţi împreună şi se umfla înpene cînd vreun mucalit din popor striga într-un fel de-aifi putut să juri că e cît se poate de serios : „Iată gloriaPerth-ului ! Iată două din cele mai bune spade ale oraşu-lui, viteazul armurier şi curajosul pălărier !“

Este lesne de înţeles că tocmai acela care înălţa acesteosanale, făcea cu ochiul către alţi cîţiva derbedei de teapalui ; dar cum pălărierul nu surprindea acest joc mut, îiarunca cu dărnicie un gologan de argint ca să-i încurajezerespectul pentru spiritele războinice. Acest act de dărniciedădu prilej ca o mulţime de copii să se ţină după el,stîrnind mare tărăboi, pînă în clipa cînd Henry se în-toarse şi ameninţă că-1 va lovi cu nuiaua pe primul ce-iva cădea în mină ; nici unul din ei nu aşteaptă însă caameninţarea să devină fapt.

— Văd că martorii s-au adunat, spuse omuleţul de pecalul înalt, cînd ajunse în dreptul lui Simon Glover. Dar

110

rnde sînt cei eare trebuie să ne însoţească ? Ah, frateHenry, autoritatea este o povară care se potriveşte maibine unui măgar decît unui armăsar sprinten. Ea stînjeneşteîn mişcări pe un tînăr ca dumneata şi ca mine.

— Aş dori totuşi, meştere Proudfute, răspunse Henry,să te văd încărcat cu o părticică din această povară, chiardacă nu ţi-ar sluji decît pentru a te ţine mai zdravănîn şa, căci faci nişte salturi ca şi cum ai dansa fărăajutorul picioarelor.

— Da, da, mă ridic în scări ca să nu simt zdruncină-turile. Iapa mea este cam costelivă, însă m-a purtat prinmulte cîmpii şi păduri ; m-a scos uneori din încurcăturădnd primejdia era destul de mare, astfel că Jezabel şi cumine n-o să ne mai despărţim niciodată. I-am zis Jezabel,după numele prinţesei de Castilia.

—- Vrei să spui Isabelle.— Da, Isabelle, este acelaşi lucru, după cum ştii. Dar

•uite-1 şi pe primarul Craigdallie ; vine împreună cu fricosulăla de farmacist. Au adus cu ei doi soldaţi din garda oraşu-lui înarmaţi cu baltaguri şi asta, bănuiesc, pentru ca pre-ţioasele lor persoane să fie mai bine ocrotite. Dacă se aflăpe lume cineva pe care-1 urăsc, apoi acesta-i uscăţivulăla de Dwining.

— Bagă de seamă să nu te audă, meştere pălărier.Iii spun că scheletul ăla este mai de temut decît douăzecice voinici ca dumneata.

— Ei ! ei ! Smith, glumeşti, spuse Oliver. Cobori totuşivocea şi aruncă o privire asupra farmacistului, de parcăar fi vrut să vadă care anume mădular sau trăsătură dinC'irpul acela costeliv şi din faţa aceea vestejită, ar fi pututsă-i trezească teama ; dar după ce îl cercetă se mai liniştişi adăugă cu îndrăzneală : Pe toţi dracii ! O duzină decaraghioşi ca Dwining nu m-ar face să mă tem. Ce poate elîmpotriva unui om care are sînge în vine ?

— Poate să-i dea din doctoriile lui, răspunse armurierulpe un ton sec.

109

Nu mai avură vreme să adauge şi altceva, căci primarulCraigdallie, îndată ce sosi, îi pofti să' apuce-pe drumulspre Kinfauns şi se îndreptă chiar el într-acolo. In vremece mergeau agale, se tot întrebau cum îi va primi starostelelor şi dacă avea să ia aminte cînd se vor plînge că au fostatacaţi. Mănuşarul părea cel mai îngrijorat şi spuse în maimulte rînduri că ar fi voit ca lucrurile să rămînă aşa cumsînt. Nu-şi arătă totuşi destul de limpede părerea, poatepentru că se temea să nu dea prilej gurilor rele să maispună ceva neplăcut despre fiică sa, dacă ar fi stăruit preamult. Dwining gîndea şi el la fel, dar vorbi cu măi multăcumpătare decît în timpul dimineţii.

— La urma urmelor, spuse primând, cînd mă gîndescla toate darurile pe care bunul nostru oraş le-a trimislordului staroste, nu-mi vine a crede că va pregeta să nearate bunăvoinţă. Multe luntrii încărcate cu vinuri deBordeaux au urcat pe Tay ca să-şi descarce marfa lacastelul Kinfauns. Am oarecare drept să vorbesc, căci eui le-am trimis.

— Iar eu, spuse Dwining cu vocea lui piţigăiată, aşputea vorbi despre dulceţuri fine, cofeturi rafinate, pîinialese şi chiar despre prăjituri pregătite cu acel rar şidelicios condiment care se numeşte zahăr. Toate bunătăţileastea au fost cărate din oraş ca să împodobească un ospăţde nuntă, un botez, sau vreo altă sărbătorire. Dar, vai,primare Craigdallie, vinul s-a băut, dulceţurile s-au mîncatşi darurile s-au uitat după ce le-a trecut gustul. Vai ! os-păţul ultimelor sărbători ale Crăciunului a şi fost datuitării, aşa cum a dispărut de sub ochii noştri zăpada deanul trecut.

— Ştiu însă, adăugă magistratul, că s-au mai trimis şinişte mănuşi pline cu piese de aur.

— Mie-mi spuneţi, doar eu le-am lucrat, interveniSimon Glover care, atunci cînd îşi mai amintea cevâ dinmeseria lui, mai uita gîndurile negre ce-i frămîntau mintea.Mi-adue aminte că i-am trimis şi o mănuşă anume pentru

110

— vânătoarea cu şoimi, pe care o lucrasem pentru milady.E drept că o croisem puţin cam mare, dar Senioria Sanu a fost nemulţumită de căptuşeala care avea s-o umple.

— Cu atît mai bine, spuse primarul, asta dovedeştecă am avut dreptate. Dacă mănuşile şi piesele de aur audispărut, este vina starostelui, nu a oraşului, căci aşa cuma fost făcut acest dar, nu a putut fi nici băut şi nici mîncat.

— Aşa aş putea să vorbesc şi eu despre o armură pecare i-am lucrat-o, dar fie pace, fie război, mie puţin îmipasă, cum spune Ioan Munteanul. Cît despre mine, credcă baronul de Kinfauns îşi va face datoria faţă de oraşîn timp de pace ca şi în război ; şi e zadarnic să numărămdarurile ce i le-a făcut oraşul, atîta timp cît nu se vadovedi nerecunoscător.

— Aşa gîndesc şi eu, strigă Proudfute de la înălţimeala care era cocoţat. Noi spadasinii nu sîntem atît dezgîrciţi încît să facem socoteala vinului şi castanelor pecare le dăm unui prieten ca Sir Charteris. Credeţi-mă,un vînător bun ca Sir Patrick ştie să preţuiască privilegiulde a vîna pe moşiile oraşului, privilegiu care, în afară deregele nostru, ryu este acordat nimănui, fie că e lord sauom de rînd ; numai starostele nostru se bucură de el.

In vreme ce pălărierul vorbea, se auzi dinspre stînga :„So ! — So ! — Waw ! waw ! — Haw !“ strigătul obişnuital vânătorului către şoimul lui.

— Mi se pare, spuse armurierul, că e prin apropiere uncaraghios care se foloseşte tocmai de privilegiul ăsta şi,judecind după cum arată, nu este nici rege, nici staroste.

— Da, pe legea mea ! îl văd, spuse pălărierul, cugîndul că această împrejurare îi oferea un prilej nimeritde a creşte în ochii celorlalţi. Dumneata şi cu mine,viteazule Smith, să dăm fuga şi să-l întrebăm ce caută.

— înainte, dar, strigă Smith.Şi tovarăşul său, dînd pinteni iepei, plecă, fiind sigur

că Gow îl urmează.Dar Craigdallie apucă de frâu calul armurierului.

111

— Rămîi mai în urmă, îi spuse el, şi să vedem care-ofi norocul cavalerului nostru. Dacă se alege cu o loviturăzdravănă, asta o să-l potolească toată ziua.

— După cît mi se pare, răspunse Henry, chiar ar puteasă i se întîmple aşa ceva. Caraghiosul se opreşte ca şi cînds-ar simţi în toate drepturile lui. Calul, casca lui de fierruginit, pana de cocoş şi spada cea mare cu două tăişuri,par să arate că face parte din suita vreunui lord de prinmiazăzi. S-ar zice că este unul dintre cei ce trăiesc foarteaproape de Anglia, căci ei poartă totdeauna platoşa înspate, iar mîinile le sînt deopotrivă darnice la lovituri şirepezi la jaf.

In vreme ce discutau astfel asupra urmărilor acesteiîntîlniri, viteazul pălărier începu să încetinească pasulJezabelei, pentru ca Smith, pe care-1 credea tot în urmalui, să poată înainta cel dintîi sau măcar să se afle lîngă el.

Cînd îl văzu însă la trei sute de paşi în urmă, stîndliniştit împreună cu restul grupului, luptătorul din Perth,întocmai ca şi bătrînul general spaniol, începu să tremuredin adîncul rărunchilor de teama primejdiei în care spiritulsău aventuros avea să-l tîrască. Dar fiindcă se ştia învecinătatea atîtor prieteni ceea ce, nădăjduia el, avea săbage frica într-un braconier singur, şi pentru că-i eraruşine să o ia la sănătoasa în faţa unei aventuri în carese vîrîse de bună voie, avu tăria să-şi înfrîngă ispita ;căci simţea puternic imboldul să dea bir cu fugiţii şi să seînapoieze cu Jezabel atît de repede pe cît i-ar fi îngăduitpicioarele iepei, la prietenii ce-1 ocroteau iar el îi părăsise.

Se îndepărtă deci, înfricoşat foarte, căci văzusecum adversarul dă pinteni căluţului pe care călăreaspre a-i ieşi în întîmpinare. In faţa acestei mişcări ce pre-vestea atacul, eroul nostru privi de mai multe ori pesteumeri pentru a recunoaşte terenul în caz de retragere şideocamdată se opri. Dar filistinul ajunse lîngă el maiînainte ca pălărierul să se fi hotărît între fugă şi luptă.Era un filistin cu o înfăţişare destul de războinică, înalt

112

de stat şi cu o faţă însemnată de două sau trei cicatricemari ; arăta întru totul ea unul care spune trecătorilor :„punga sau viaţa !“

Omul vorbi mai întîi, strigînd cu un glas la fel de în-fiorător ca şi mutra lui :

— Să te ia dracul, caraghiosule ! De ce vii să-mi tulburivînătoarea printre mlaştini ?

— Bunule străin, răspunse prietenul nostru pe un tonde mustrare paşnică, mă numesc Oliver Proudfute, ce-tăţean din Perth, bărbat respectabil şi colo se află onorabilulAdam Craigdallie, cel mai vechi primar al oraşului, îm-preună cu viteazul armurier Smith, din Wind, cu trei saupatru oameni înarmaţi şi ei, care doresc să afle numeledumitale şi pentru ce-ţi îngădui să vînezi pe pămînturilecare aparţin oraşului. îţi spun în numele lor că nu au d,egînd să caute ceartă unui gentilom sau străin fiindcă în-tâmplarea a făcut să încalce dreptul oraşului. însă obiceiulcere să nu se dea această învoire decît numai dacă estecerută aşa cum se cuvine... De aceea, bunule străin, dorescsă cunosc numele dumitale.

Dispreţul şi sălbăticia cu care vînătorul îl privise pecînd el îi vorbea, îl zăpăcise rău pe Oliver Proudfute şi îlfăcuse să-şi înmoaie glasul, ceea ce fără îndoială că nus-ar fi întîmplat, dacă l-ar fi avut alături de el peHenry Gow.

Străinul răspunse printr-o încruntare din sprîncenepe care cicatricele de pe .faţă o făcură să apară şi maidezgustătoare.

— Vrei să ştii numele meu ? întrebă el. Mă numescDick al Diavolului, din Hellgart, bine cunoscut în Annan-dale ca şi nobilul Johnstone. Fac parte din suita viteazuluibaron de Wamphray, care o însoţeşte pe ruda sa, temutullord de Johnstone, aliat al puternicului conte de Douglas ;şi contele, lordul, baronul şi cu mine scutierul său, dămdrumul la şoimii noştri să zboare pretutindeni unde găsim

113

vînat şi puţin ne pasă pe al cui pămînt se află.

114

;— Voi transmite rfiesajul dumneavoastră, domnul?,răspunse Oliver Proudfute cu destulă blîndeţe în gias ; căciîncepea să dorească cum nu se poate mai mult să scapede solia pe care o luase asupra lui cu atîta nesăbuinţă.

Se pregătea să-şi întoarcă iapa, cînd omul din Annan-dale adăugă :

— Ia şi astea ca să-ţi aduci aminte că l-ai întîlnit peDick al Diavolului şi ca să te înveţe minte să nu mai tulburialtă dată vînătoarea unui om care poartă pintenul zburătorpe umăr.

Cu acestea, îi dădu nefericitului pălărier două sau treilovituri de cravaşă bine ţintite. Una din ele o atinse peJezabel, care ridicîndu-se în două picioare făcu stingă îm-prejur, îşi răsturnă călăreţul în mlaştină şi se îndreptă îngalop spre grupul cetăţenilor care aşteptau.

Proudfute, întins la pămînt, începu să strige dupăajutor cu o voce care nu avea nimic bărbătesc şi săscîncească cerînd îndurare ; căci de îndată ee-1 văzudoborît, adversarul lui coborî de pe cal şi îi puse în gîtun cuţit mare de vînătoare, pe cînd tot scotocea prinbuzunarele nefericitului pălărier. îi cercetă tolba, înjurîndde două sau de trei ori şi spuse că-i va lua conţinutuldrept pedeapsă pentru că îndrăznise să-i tulbure vînătoarea.Trase zdravăn de curea, îngrozindu-1 din ce în ce mai multpe bietul pălărier, în loc să desprindă catarama care oţinea, încît cureaua se rupse. Dar cum nu găsi pare-senimic în tolba ce-1 ispitise, o azvîrli cu dispreţ şi-l lăsăpe călăreţul doborît să se ridice, în timp ce el urcă dinnou pe căluţ, privindu-i de astă. dată pe tovarăşii ipălărieru-lui care se îndreptau spre el.

Aceştia începuseră să rîdă cînd văzură cum trimisullor cade de pe cal ; se veseleau pe seama lăudăroşeniei luiProudfute acum cînd Oliver al lor întîlnise un Roland,aşa cum spunea armurierul. Dar cînd văzură că adversarulpălărierului îl bruftuluieşte şi se poartă cu el în felul arătatmai sus, armurierul nu mai putu răbda multă vreme.

115

— Nu-ţi fie cu supărare, jupîn primar, strigă el, darnu mai pot suferi să-l văd pe concetăţeanul nostru bătut,furat şi poate ucis sub ochii noştri. E o ocară pentruvecinul nostru Proudfute şi o ruşine ce cade asupra oraşu-lui şi asupra noastră. Trebuie să alerg în ajutorul lui.

— Vom merge cu toţii, răspunse Craigdallie. Darnimeni să nu dea vreo lovitură fără porunca mea. Mătem şi-aşa că avem pe cap prea multe belele ca să putemsă le scoatem pe toate la capăt. De aceea vă poruncesctuturor şi mai cu seamă dumitale Henry Gow, în numelefrumosului oraş, să nu daţi nici o lovitură afară numai dacăva trebui să vă apăraţi.

înaintară, deci, toţi deodată şi cînd văzu atîţia oameniînarmaţi hoţul o luă din loc. El se opri totuşi la oarecaredepărtare pentru a-i privi, întocmai ca lupul care, atuncicînd se retrage din faţa cîinilor, nu se poate hotărî să fugă.Henry, văzînd cum stau lucrurile, dădu pinteni caluluişi porni înaintea tovarăşilor săi spre locul unde se afla ne-fericitul Oliver Proudfute. Prima lui grijă fu să o prindăpe Jezabel de frîu, iar a doua să o îndrepte spre stăpînulei care înainta şchiopătînd, cu hainele pătate de noroi şicu ochii plini de lacrimi, atît de durere cît şi de umilire.Nimic nu mai lămăsese din aerul curajos şi ifosele pe careşi le dădea de obicei, încît cinstitul armurier fu cuprinsde milă pentru omuleţul acela şi-i păru rău că-1 lăsasesă înfrunte singur primejdia. Orice om simte, cred, o anu-mită plăcere la o glumă crudă ; deosebirea este că unom nemilos gustă fără remuşcări această plăcere, în vremece omul bun uită curind partea ridicolă a lucrului, dinsimpatie pentru cel care suferă.

— Lasă-mă să-ţi ajut să te urci în şa, vecine, spuseSmith descălecînd pentru a-i da ajutor lui Oliver să secaţere pe iapa lui, cum ar face o maimuţă pe o şa de război.

— Dumnezeu să te ierte că nu mi-ai venit în ajutor,vecine Smith ! N-aş fi crezut niciodată, chiar cînd mi-arfi jurat-o cincizeci de martori vrednici de încredere.

116

Erau primele cuvinte, rostite mai mult cu supărare«îecît cu mînie, prin eare bietul Oliver îşi începu tînguielile.

—• Primarul îmi ţinea calul de frîu. Şi de altfel, spuseHenry cu un zîmbet pe care compătimirea nu i-1 putu în-frîna, mă temeam să nu mă dojeneşti că vreau să-ţi smulgo parte din glorie, dacă aş fi venit să te ajut împotrivaunui singur om. Dar mîngîie-te : tîlharul nu a fost maitare decît dumneata, atîta că iapa dumitale s-a arătatîndărătnică.

— Aşa e ! aşa e ! spuse Oliver, prinzînd din zboraceastă scuză.

■— Şi ia te uită cum ticălosul se bucură de răul ce ţil-a făcut şi se laudă cu căderea dumitale, întocmai earegele din poveste, care cînta la lăută în timp ce oraşulardea. Vino cu mine şi ai să vezi cum îl vom pune la locullui. Vino. vino ! De astă dată nu te teme c-o să te părăsesc.

Odată eu acestea, el apucă frîul Jezabelei şi galopîndalături de ea, fără să-i dea lui Oliver răgazul să spună nu,goni în urma lui Dick al Diavolului care se oprise în vîrfulunei movile, la oarecare depărtare.

Intre timp, nobilul Johnstone, fie că se temea de oluptă inegală, fie că socotea că făcuse destul pentru ziuaaceea, îşi pocni degetele şi ridică braţul cu un aer desfidare ; după care îşi îndreptă calul spre mlaştina vecină,unde începu să alerge ca o raţă sălbatică, fluturîndu~şimomeala deasupra capului şi fluierîndu-şi şoimul, acolounde orice alt cal şi orice alt călăreţ ar fi fost în primejdiesă se înnămolească pînă la chingă.

— Un adevărat bandit din mlaştini, strigă armurierul.Ticălosul se va bate sau va fugi, după cum o să-l taie capul ;degeaba-1 urmărim, e ca şi cînd am alerga după o gîscăsălbatică. Mi se pare că ţi-a luat punga, fiindcă tîlharii ăştiarareori pleacă cu mîinile goale.

— Da...- da, spuse Proudfute jalnic, mi-a luat punga.Dar nu mă plîng, pentru că mi-a lăsat tolba.

— într-adevăr, tolba ar fi fost pentru el un semn deizbîndă, un trofeu, cum spun trubadurii.

— In tolba asta se află ceva mai de seamă, spuseOliver plin de înţeles. _

— Bine, vecine. Îmi place să te aud că vorbeşti dinnou ca-n zile bune. Haide, curaj, i-ai văzut spatele ticălosu-lui şi ţi-ai redobîndit trofeele pe care le pierduseşi cînd elera cel mai tare.

— Ah ! Henry Gow... Henry Gow ! strigă pălărierul,şi vocea i se frînse într-un suspin adine, aproape de geamăt.

— Ce este, şi ce chinuri te mai frămîntă ?— Mă tem, dragul meu Henry Smith, că ticălosul a

fugit numai pentru că i-a fost frică de dumneata, nude mine.

— Să nu crezi una ca asta. A văzut doi oameni şi afugit. Şi cine poate spune dacă a fugit din faţa dumitalesau a mea ? Aflase pe pielea lui cît eşti de neogoit şiputernic. Am văzut cu toţii cum dădeai din mani şi' dinpicioare cînd te aflai la pămînt.

— Adevărat ? spuse bietul Proudfute, nu-mi aducaminte. Dar ştiu că asta este cea mai bună însuşire amea. Am mădularele foarte puternice. Oare au văzutcu toţii lucrul ăsta ?

— Ca şi mint, răspunse Smith, care abia se ţinea sănu rîdă.

— O să le reaminteşti ?— Fii sigur de asta, şi o să le mai povestesc şi cît de

amarnic l-ai urmărit dumneata. Asta am să i-o spunprimarului Craigdallie.

— Nu pentru că aş avea nevoie de vreo mărturie însprijinul meu, căci sînt de fapt tot atît de viteaz ca şicel mai bun dintre vitejii din Perth ; numai că...

Aci viteazul se opri.— Numai ce ? întrebă armurierul.— Numai că mă tem să nu fiu ucis. înţelegi, Smith,

ar fi un lucru neplăcut să-ţi părăseşti fără veste o femeie

118

— frumoasă şi o familie tinără. O să simţi şi dumneataacest lucru cînd te vei căsători. Ai să vezi cum îţi slă-beşte curajul.

— Se prea poate, spuse armurierul dus pe gînduri.— Şi apoi, sînt foarte obişnuit cu mînuirea armelor

şi am un suflu grozav, încît puţini oameni sînt în staresă lupte cu mine. Aici, adăugă omuleţul, scoţîndu-şi pieptulîn afară de parcă ar fi fost un pui gata să fie înfipt înfrigare şi bătîndu-se cu mîna peste el ; aici este loc pentruîntreg mecanismul respirator.

— Pot spune că ai o respiraţie lungă. Cel puţindiscursurile dumitale o dovedesc.

— Discursurile mele ! glumeşti. Am eu ceva mai bun ;am făcut rost de coronamentul unui droviond 1 şi...

— Coronamentul unui Drummond 2 ! se miră armu-rierul. Pe cinstea mea, meştere Oliver, asta te va facesă te războieşti cu întregul clan care, după cum se spune,nu e chiar atît de paşnic.

— Pe sfîntul Andrei, Henry, nu mă înţelegi. Eu îţivorbesc de un dromond, care este o luntre mare. Amaşezat-o în curte, am tăiat-o şi zugrăvit-o în aşa fel încîtsă capete aproape forma unui sudan3, sau a unui sarazinşi o oră pe zi nu fac altceva decît să-i dau lovituri cuspada mea cu două tăişuri.

— Asta trebuie să te fi obişnuit destul de bine cumînuirea unei arme.

—• Desigur, şi uneori aşez o bonetă, — una veche,fireşte — pe capul sudanului meu şi o despic dintr-o lo-vitură atît de frumos ţintită, încît necredinciosul rămîneaproape fără cap.

— E cam neplăcut, căci n-o să mai ai cu cine să te

1— 2 Corabie de război medievală. Numele unei familii de no-2bili. Confuzia se bazează re similitudinea de pronunţie.

3 Nume dat odinioară sultanilor Siriei şi Egiptului.

119

lupţi... Dar, ce-ai spune, meştere pălărier, dacă mi-aş

120

— pune într-o zi casca şi platoşa, iar dumneata să mă lo-veşti ; în schimb, să-mi dai voie să mă slujesc de spadă,ca să mă apăr de lovituri şi să ţi le înapoiez. Facemtîrgul ?

— In nici un fel, dragul meu prieten, ţi-aş face preamult rău. De altfel, ca să-ţi spun adevărul, eu lovescmult mai bine într-o cască sau bonetă cînd se află aşezatăpe capul sudanului meu. Atunci sînt sigur că o dobor.Dar cînd o văd acoperită cu pene care mişcă şi nişteochi strălucind cu mîndrie sub umbra vizierei, cînd totulse mişcă şi-mi joacă în faţa ochilor înainte şi înapoi, ladreapta şi la stînga, ca şi cînd ar dansa, atunci, recunosc,mîna nu-mi e la fel de sigură.

— Aşadar, dacă cineva ar vrea să stea nemişcat în-tocmai ca sudanul dumitale, te-ai purta ca un tiran,meştere Proudfute.

— Cu timpul şi dac-aş căpăta obişnuinţă, mi se pare căda ; dar iată-i pe ceilalţi tovarăşi ai noştri. PrimarulCraigdallie pare supărat, dar nu felul lui de mînie măînspăimîntă.

Trebuie să-ţi reamintesc, prietene cititor, că de îndatăce primarul şi cei care-1 însoţeau îl văzură pe armurierajungîndu-1 pe sărmanul pălărier şi pe străinul carebătea în retragere, nu se mai sinchisiseră să înainteze sprea-1 ajuta pe Oliver ; ştiau că alături de temutul HenryGow află destulă ocrotire. Se îndreptară deci spre Kin-fauns, în dorinţa ca nimic să nu întîrzie îndeplinirea mi-siunii lor. Cum trecuse cîtva timp fără ca pălărierul şiarmurierul să-i fi ajuns din urmă, primarul îi întrebă,adresîndu-i-se mai cu seamă lui Henry, ce-i făcuse săpiardă un timp preţios cu urmărirea braconierului pînăla colină.

— Pe sfînta liturghie, nu este vina mea, jupîn primar,'

121

răspunse Smith. Dacă împerechezi un ogar obişnuit dincîmpie cu un cîine lup din munţi, nu trebuie să-l doje-

122

— neşti pe primul că aleargă în partea unde îl tîrăşte celă-lalt. Aşa a făcut şi vecinul meu Proudfute. Nici n-apucasebine să se ridice de jos că şi încălecă din nou pe iapalui şi cît ai clipi din ochi, furios că banditul se dovediseîn chip nemernic mai tare, atunci cînd îl doborîse de pecal, o luă la goană pe urmele lui, întocmai ca o cămilă.L-am urmat deci, atît ca să-l împiedic să cadă a douaoară cît şi ca să-l apăr pe cutezătorul nostru luptător,dacă l-ar fi aşteptat vreo -capcană în vîrful colinei. Darcaraghiosul, care face parte din suita vreunui lord dinMarches şi care poartă un pinten înaripat drept semnde recunoaştere pe umăr, a fugit din faţa vecinului nostru,aşa cum fuge scînteia din cremene.

Bătrînul primar -din Perth ascultă surprins legendape -care Smith o răspîndea cu atîta bunăvoinţă ; căci deşipovestirile pălărierului îi intrau pe o ureche şi-i ieşeaupe alta, el se îndoise totdeauna de isprăvile sale. însemnacă de aci înainte trebuia să le privească, pînă la un oare-care punct, ca adevărate. Dar şiretul mănuşar pricepuîndată despre ce este vorba.

— O să-l înnebuneşti pe sărmanul pălărier, îi şoptiel lui Henry, are să-şi pocnească biciul ca şi cînd ar sunaclopotul oraşului într-o zi de sărbătoare, cu toate că arfi mai cuviincios din partea lui să tacă.

— Pe sfînta Fecioară, tată Glover, răspunse armuri-erul, îmi place sărmanul ăsta lăudăros şi nu m-aş fiîmpăcat să-l văd ruşinat şi tăcut în faţa starostelui. în

123

vreme ce alţii, şi mai cu seamă veninosul ăla de farma-cist, aveau să vorbească slobod.

— Eşti prea bun, Henry, răspunse Simon. Dar ia seamala deosebirea dintre cei doi. Pălărierul ăsta, om neîn-semnat, face pe zmeul ca să-şi ascundă mişelia lui fi-rească ; în vreme ce, hotărît lucru, farmacistul se aratăretras, umil şi prevăzător, ca să-şi ascundă caracterulprimejdios. Vipera care se tîrăşte sub o piatră nu este

mai puţin primejdioasă. îţi spun, fiul meu Henry : înciuda privirilor sfiicioase şi a vorbelor lui prevăzătoare,acestui schelet scîrbos îi place să facă rău mai mult decîtse teme de. primejdie. Dar iată-ne ajunşi la Kinfaunsîn faţa castelului starostelui : este într-adevăr o locuinţăvrednică de un lord. E o cinste pentru oraş să aibă caprim magistrat pe stăpînul unui castel atît de frumos.

— Este o fortăreaţă foarte vestită, spuse armurierul,privind rîul Tay, care curgea măreţ la poalele înălţimii,unde se ridică şi astăzi castelul mai nou care l-a înlocuit.Semăna cu un rege al văii, deşi puternicele ziduri alemănăstirii Elcho jpăreau să-i dispute întîietatea pe malulcelălalt al fluviului. Dar Elcho era pe vremea aceea omănăstire paşnică, iar zidurile care o înconjurau slujeau,ca baricade unor vestale izolate de lume şi nu ca bu-levard al unei garnizoane înarmate.

— Da, e un castel vestit, spuse iarăşi Henry ridicândochii asupra turnurilor de la Kinfauns ; este scutul ceîntăreşte platoşa veselului Tay. Multe spade bune ar trebuifrînte ca să-i vii de hac.

Portarul de la Kinfauns, care recunoscuse din depăr-tare persoanele ce alcătuiau alaiul şi-i ştia ce hram poartăfiecare, deschise poarta spre a-i lăsa să intre şi trimisesă-l anunţe pe Sir Patrick Charteris, că primarul dinPerth, împreună cu alţi buni cetăţeni ai acestui oraş, seapropiau de castel. Cavalerul, care se pregătea pentruo vînătoare cu şoimi, primi această ştire cam aşa cadeputatul unui oraş din zilele noastre, căruia i se anunţăvizita unora dintre alegători, într-un moment cînd nu-iconvine să-i primească. Adică, în sinea sa îi trimise latoţi dracii pe aceşti nepoftiţi, în vreme ce dădea cu vocetare porunci ca să fie primiţi cu toată cuviinţa şi cu totfelul de onoruri. Trimise vorbă bucătarilor să aducăîndată în sala cea mare bucăţi de -vînat fript şi cărnurireci ; chelarului să dea cep butoaielor şi să-şi facă da-toria ; căci dacă frumosul oraş Perth îi umplea cîteodată

125

pivniţele, cetăţenii erau la rîndul lor totdeauna gata să-'ajute să-şi golească sticlele.

Oaspeţii fură introduşi cu tot respectul în sala ceamare, unde cavalerul, în costum de vînătoare, cu niştecizme care îi treceau de genunchi, îi primi cu un ames-tec de curtenie şi înaltă bunăvoinţă ; dar adevărul eracă-n sinea lui dorea să-i vadă în adîncul Tay-ului căcitocmai îl împiedicau să-şi petreacă dimineaţa aceasta închip plăcut, aşa cum îşi pusese în gînd. Seniorul înaintăspre ei pînă la mijlocul sălii, cu capul descoperit şi cupălăria în mînă, urîndu-le bun sosit :

— Ah ! jupîn primar Craigdallie şi dumneata cinstiteSimon Glover, părinţi ai frumosului oraş ; şi dumneata,înţeleptule farmacist, şi dumneata, viteazule Smith, şidumneata de asemenea, sprintene pălărier, care spargimai multe capete decît acoperi, cum se face că am plă-cerea să văd atîţia prieteni la o oră atît de timpurie ?Aveam de gînd să slobozesc şoimii după vînat, iar tovă-răşia dumneavoastră nu va face decît şi mai plăcutăaceastă distracţie (facă Sfînta Fecioară, îşi spuse el, să-şifrîngă toţi gîtul), numai dacă, bineînţeles, oraşul nu aresă-mi dea niscaiva porunci. Chelarule Gilbert, grăbeşte-te,caraghiosule. Nădăjduiesc că nu aveţi griji mai maridecît aceea de a vedea dacă vinul de Malvoisie şi-a păs-trat mirosul.

Solii oraşului răspunseră la politeţele starostelui prinînclinări din cap şi prin plecăciuni, dintre care, aceea afarmacistului fu cea mai joasă, iar a armurierului ceamai puţin ceremonioasă (căci pare-se că-şi cunoşteameritul lui ca spadasin). Primarul Craigdallie răspunsepentru întreaga solie.

— Sir Patrick Charteris, nobilul nostru staroste, spuseel pe un ton grav, dacă nu am fi avut alt ţel decît săne bucurăm de buna găzduire cu care ne-aţi primit în-totdeauna, datoria noastră ar fi fost să aşteptăm să fimpoftiţi, ca şi alte dăţi. Cît despre vînătoarea cu şoimi,

126

cele întîmplate în drum ne-au fost îndeajuns pentruîntreaga dimineaţă ; căci un vagabond pe care l-am în-tîlnit, vîna cu şoimul lui lîngă mlaştinile oraşului şi l-adoboi’ît de pe cal pricinuindu-i un mare necaz, pe prie-tenul nostru Oliver pălărierul, sau Proudfute cum îlnumesc unii, numai pentru că l-a întrebat, în numeledumneavoastră şi acela al oraşului, cine şi ce era el casă-şi îngăduie o asemenea libertate. /'

— Şi care i-a fost răspunsul ? întrebă starostele. Pesfîntul Ioan, îl voi învăţa pe caraghiosul acela să maivîneze pe pămînturi străine.

— O rog pe Senioria Voastră să ţină seama, spusepălărierul, că ticălosul m-a prins la strîmtoare. Dar m-amurcat repede în şa şi l-am urmărit vitejeşte. Spune că senumeşte Richard Diavolul.

— Cum, spuse starostele, acela pe seama căruia s-aufăcut atîtea balade şi romanţe ! Credeam că voinicul senumea Robert.

— Cred că nu este acelaşi, milord, răspunse Oliver.I-am făcut prea multă cinste caraghiosului dîndu-inumele întreg, căci, de fapt, el şi • l-a dat pe acela de Dickal Diavolului şi spune că este un Johnstone, din suitaseniorului cu acelaşi nume. Dar l-am fugărit în mlaştinişi mi-am recăpătat tolba, pe care pusese mîna cîndcăzusem de pe cal.

Sir Patrick se gîndi o clipă :— Am auzit vorbindu-se de Johnstone şi de oamenii

lui, spuse el, nu e mare lucru de cîştigat dacă te amesteciîn treburile lor. Ia spune-mi, Smith, dumneata ai pututrăbda aşa ceva ?

— Intr-adevăr, Sir Patrick, primisem poruncă de la maimarii mei să mă stăpînesc.

— Ei bine, dacă te-ai stăpînit, nu văd pentru ce m-aşamesteca eu, mai cu seamă că. jupîn Proudfute, deşi prinsla strîmtoare, a izbutit să fie mai tare, după cum ne-aspus adineaori, spre cinstea lui şi aceea a oraşului. Dar

127

— în fine, uite şi vinul. Umpleţi pînă sus cupele oaspeţilormei ! Fericire sfîntului Johnstone şi bun sosit tuturor,bunii mei prieteni ! Acum luaţi loc, căci soarele este susşi trebuie să fie cam mult de cînd n-aţi mîncat, dumnea-voastră care sînteţi oameni atît de prinşi eu treburi.

— Dar înainte de a mînca, milord staroste, spuse pri-marul, îngăduiţi-ne să vă lămurim adevărata pricină carene aduce în faţa dumneavoastră, căci nu v-am vorbit încădespre asta.

— După ce veţi fi îmbucat ceva, primare. Fără îndoialăcă e vorba de vreo plîngere împotriva cămăşilor de zalesau a vreunui însoţitor de nobili, pentru că s-a jucat cumingea pe străzile oraşului, sau altă daraveră asemă-nătoare.

— Nu, milord, răspunse Craigdallie vajnic şi răspicat.Venim să ne plîngem despre stăpînii acelor oameni,care se joacă de-a mingea cu cinstea familiilor noastre şicare nu se sfiesc cine ştie cît de dormitoarele fiicelornoastre, ca şi cînd ar fi vorba de un local deocheat dinParis. O şleahtă alcătuită din haimanale de noapte, curtenişi oameni de familie nobilă (după cum avem tot dreptuls-o credem), au încercat noaptea trecută să sară pe-ofereastră în casa lui Simon Glover. Cînd Henry Smithle-a pus beţe în roate s-au apărat cu armele în mîini şis-au luptat pînă în clipa cînd cetăţenii, care alergaserădin toate părţile, i-au silit s-o ia la fugă.

— Cum ?! strigă starostele aşezînd pe masă cupa pecare se pregătea s-o ducă la gură. La naiba ! Dovedi-ţi-mi-o, şi pe sufletul lui Thomas de Longueville, aveţi în-credere că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să aflaţidreptate, chiar dacă va trebui să mă coste viaţa şi averea.Cine adevereşte acest lucru ? Simon Glover, dumneataeşti considerat ca un om cinstit şi prevăzător. Iei pe

128

conştiinţa dumitale adevărul acestei învinuiri ?— Milord, răspunse Simon, vă rog să mă credeţi că

nu de bună voie vin cu jalba în această treabă care ne

129

— stă la inimă. Nu a păgubit decît cel care a tulburat li-niştea oraşului. Mă tem că un personaj puternic a în-cercat să întreprindă singur o faptă atît de potrivnicălegilor şi nu aş vrea să fiu pricina acestei certe întreoraşul meu de baştină şi un nobil puternic. Dar fiindcăse spune că dacă mă codesc cu această plîngere înseamnăcă nu sînt sigur că fiică-mea nu aştepta o asemeneavizită, ceea ce este cu totul neadevărat, vreau, milord, săpovestesc Senioriei Voastre ceea ce s-a petrecut, atît cîtcunosc eu, lăsînd înţelepciunii voastre grija de a lua oricemasuri va crede de cuviinţă.

El povesti de-a fir-a-păr tot ce văzuse din răscolitoareaaventură nocturnă.

Sir Patrick Charteris ascultă cu multă luare-amintepovestirea mănuşarului şi păru mai cu seamă mirat căprizonierul izbutise să scape.

— Este ciudat, îi spuse el lui Glover, că nu l-ai pututreţine cînd ai pus mîna pe el. L-ai cunoaşte ?

— Nu aveam decît lumina unui felinar, milord, răs-punse Simon. Şi apoi, fiind singur şi bătrîn, n-aş fi pututsă-i ţin piept. Poate că l-aş fi putut împiedica să scapedacă' n-aş fi auzit-o pe fiica mea ţipînd în camera ei ;cînd m-am înapoiat, fugise prin. grădină.

— Acum, la rîndul dumitale, armurierul?. spuse SirPatrick, spune-mi ca un om cinstit şi ca un bun soldattot ceea ce ştii despre această întîmplare.

Fără înflorituri, cum îi plăcea să vorbească de obicei,Henry Gow povesti lămurit ceea ce i se cerea.

în schimb, pălărierul Proudfute, întrebat Ia rîndul

130

său, îşi începu povestirea pe un ton solemn :— în ce priveşte grozavul şi uluitorul tărăboi, care

a avut loc în oraş, nu pot susţine cu toată sinceritatea, caHenry Gow, că i-am văzut începutul ; dar nu se poatetăgădui că am fost de faţă ]a o mare parte a sfîrşituluişi mai cu seamă că am făcut rost de piesa cea mai hotă-rîtoare pentru descoperirea vinovaţilor.

131

— Şi care este piesa aceea hotărîtoare ? întrebă SirPatrick Charteris. Să nu ne pierdem vremea în discursuri...

— Am adus Senioriei Voastre, în tolba asta, un obiectpe care unul din ticăloşii ăia l-a lăsat în urma lui. Esteun trofeu şi, la drept vorbind, nu l-am cucerit cu spada ;dar cer să mi se recunoască cinstea de a fi pus mîna peel eu acea vioiciune a minţii pe care puţini oameni o potavea cînd se află în bătaia torţelor, înconjuraţi de zăngă-nitul armelor. L-am adunat de pe jos, milord, şi iată-1.

La aceste cuvinte, el scoase din tolba pomenită maisus, mîna pe care o găsise pe pămînt în locul unde seiscase încăierarea.

— Mă pun chezaş, pălărierule, că ai o inimă destul detare pentru a strînge de pe jos mîna despărţită de trupa unui om ; dar ce mai cauţi în sacul tău cu atîta grijă ?

— Trebuia să fie şi un inel, milord, un inel care seafla în degetul ticălosului. Cred că l-am uitat acasă, llscosesem pentru a-1 arăta soţiei mele, căci ei puţin îipăsa să vadă mîna, femeilor nu le place să vadă asemenealucruri. Trebuie să-l fi lăsat acasă : mă înapoiez să-lcaut, însoţit de Henry Smith.

— De noi toţi, spuse Sir Patrick Charteris, căci mergşi eu la Perth. Ascultaţi-mă, cinstiţi cetăţeni şi vitejivecini, aţi putut să credeţi că privesc nepăsător plînge-rile voastre, atunci cînd ele erau în legătură cu treburineînsemnate : încălcări ale pămînturilor voastre, care nuînsemnau mare lucru, jocuri cu mingea pe străzile voastre.Dar pe sufletul lui Thomas de Longueville, nu-1 veţigăsi pe Patrick Charteris nepăsător într-o treabă atîtde serioasă. Mîna asta, urmă el ridicînd-o în sus, nu esteaceea a unui om obişnuit cu munci aspre. O vom expuneîntr-un loc unde să poată fi recunoscută şi cerută deproprietarul ei, dacă le mai rămîne tovarăşilor lui o scîn-teie de onoare. Ascultă, Gerard ! Porunceşte să încalecenumaidecît doisprezece voinici puternici şi să-şi ia cuei lancea şi platoşa. Totuşi, vecini, dacă aşa cum se pare,

cele petrecute vor duce la o bătălie, va trebui să luptămfără slăbiciune. De cîţi oameni îmi veţi putea face rostdacă sărmana mea locuinţă va fi atacată ?

Cetăţenii se uitară la Henry Gow, către care se în-dreptau din instinct, atunci cînd era vorba de asemeneatreburi.

— Eu răspund, spuse el, de cincizeci de voinici viteji,care pot să se adune cînd nici nu vor fi apucat să treacăzece minute din clipa cînd va bate pentru prima oarăclopotul oraşului, şi de alţi o mie, într-o oră.

— Bine, răspunse viteazul staroste. La nevoie, voi veniîn ajutorul oraşului cu toţi oamenii pe care-i am la în-demîna mea. Şi acum, prieteni, pe cai !

IX

133

Credeţi-mă că nu ştiu cum să scapDe-aceste trebi ce mi-au căzut pe capRichard al II-lea, Actul II, scena l

In după amiaza zilei de sfîntul Valentin, stareţul domi-nicanilor îşi îndeplinea datoria faţă de un penitent carenu era o persoană neînsemnată. Era un bărbat în vîrstă,cu o înfăţişare plăcută ; faţa lui îmbujorată era umbrităde o barbă aibă, respectabilă, care îi cobora pînă lapiept. Ochii mari, de un albastru limpede şi sprînoenelelui groase lăsau să se vadă o fire demnă, care părea însăsă încline mai degrabă ca cei din jur să-l cinstească debunăvoie, nu siliţi. Marea bunătate ce se citea pe figurasa destăinuia o simplitate nespusă, sau o slăbiciune decaracter care îl făcea neputincios să înlăture o neplăcere,sau să învingă o împotrivire. Purta pe cap un mic cercde aur sau coroană, aşezat pe o diademă albastră. Mătăniilesale erau mari şi alcătuite din boabe de aur lucrategrosolan, dar împodobite eu perle de Scoţia, rare prinmărimea şi frumuseţea lor. Erau singurele sale podoabe ;veşmîntul consta dintr-un caftan lung, de mătase cără-mizie, legat printr-o cingătoare de aceeaşi culoare. Spove-dania odată terminată, se ridică greoi de pe perna brodată•pe care era îngenuncheat; sprijinit intr-un toiag deabanos cu minerul încovoiat la vîrf, se îndreptă şchiopă-itînd, pradă unor chinuri vădite şi fără nici o graţie, spreun fotoliu luxos acoperit cu un baldachin, aşezat pentru

130

el lîngă cămin, în camera spaţioasă şi înaltă, unde segăsea.

Era Robert, al treilea cu acest nume şi al doilea dinneamul nefericit al Stuarţilor, care ocupa tronul Scoţiei.Avea multe virtuţi şi nu-i lipseau talentele. Dar, spremarea lui nenorocire, precum şi a mai multor alţi membridin această generaţie predestinată, meritele sale nu eraupotrivite pentru rolul pe care era chemat să-l joace înviaţă. Regele unui popor atît de curajos cum erau sco-ţienii pe vremea aceea, ar fi trebuit să fie un războinicvajnic şi neobosit, darnic în a răsplăti serviciile, aspruîn a pedepsi crimele, cu purtări în stare să-l facă temutşi iubit totodată. Robert al IlI-lea era, prin firea sa,tocmai contrariul acestui portret. Luase şi el parte iacîteva bătălii în tinereţe ; dar fără să se fi purtat în chipruşinos, nu arătase niciodată acea ardoare cavalereascăpentru isprăvile primejdioase, după cum se aştepta pevremea aceea de la cei de viţă nobilă şi care aveau pre-tenţii la autoritate.

Cariera sa militară fusese de altfel foarte scurtă. înviitoarea unui turnir, tînărul conte de Carrick, — acestaera titlul său pe atunci — fu izbit cu copita de calul luiSir James Douglas de Dalkeit, ceea ce îl lăsă şchiop pen-tru restul vieţii şi prin urmare în neputinţă să mai iaparte la vreun război, la turniruri şi la alte sporturi cava-lereşti. Cum nu arătase însă niciodată prea mult inte-res pentru exerciţiile violente, Robert nu suferda, poate,atît de mult de pe urma infirmităţii care-1 scutea săjoace un rol în aceste înfruntări temerare. Dar infirmi-tatea, sau mai degrabă urmările ei, îl coborîră în ochiiunei nobilimi mîndre şi ai unui popor războinic. El sevedea astfel silit să însărcineze cu principalele treburiale regatului pe vreun membru sau altul al familiei sale,căruia i se acordau uneori toate onorurile şi întotdeaunaîmputernicirea de intendent general al regatului.

129

El .ar fi putut să-l aibă ca ajutor pe fiul cel mare,un tlnăr înflăcărat şi dăruit din fire, pe care, în dragostealui părintească, îl făcuse duce de Rothsay, pentru caaceastă demnitate să-l apropie cît mai mult cu putinţăde tron ; dar tînărul prinţ era prea uşuratic şi mîinilelui prea moleşite pentru a purta cu demnitate sceptrulce i s-ar fi cuvenit. Cu toate că iubea puterea, prinţulnu urmărea nimic mai cu aprindere decît ;plăcerile, astfelcă întreaga curte era tulburată, iar ţara vuia din pricinaiubirilor lui trecătoare şi a nebuniilor nesfîrşite la carese deda acela ce-ar fi trebuit să ofere tinerimii regatuluio piidă de ordine şi bună rînduială. Reaua purtare aducelui de Rothsay, era cu atît mai vrednică de dojană înochii poporului, cu cît era şi căsătorit. Totuşi cîtevapersoane, mişcate de tinereţea, veselia, graţia şi fireasa plăcută, gîndeau că înseşi împrejurările căsătorieisale puteau să-r scuze destrăbălarea. Mulţi îşi reaminteaucă această căsătorie se datora în întregime unchiului său,ducele de Albany ; acesta îl conducea cu sfaturile sale peregele infirm şi sfios şi părea că se străduise să insuflefratelui şi suveranului său o tendinţă dăunătoare interese-lor şi viitorului tînărului moştenitor al tronului. Prin unel-tirile lui Albany, mina moştenitorului coroanei fu pusă,ca să zicem aşa, la mezat : căci toată lumea ştia că nobilulscoţian, care avea să dea fiicei sale zestrea cea mai mare,putea nădăjdui să o ridice la demnitatea de ducesăde Rothsay.

în disputa care urmă, George, conte de Dunbar şi deMarch, care prin el sau vasalii săi poseda cea mai mareparte din frontiera Angliei, fu preferat celorlalţi, iarfiica sa, cu învoirea tinerei perechi, deveni logodnicaducelui de Rothsay. Dar mai rămînea de consultat o altăpersoană şi acesta era fiorosul Archibald, conte de Dou-glas. Numeroasele dregătorii şi hrisoave cu care eraînvestit, cît şi calităţile lui personale. înţelepciunea şi vi-tejia, adăugate la o mîndrie neînduplecată şi la un carac-

130

ter răzbunător, îl făceau la fel de temut. Contele era deasemenea înrudit îndeaproape cu tronul, fiind căsătoritcu fiica mai mare a monarhului domnitor.

După logodna ducelui de Rothsay cu fiica contelui deMarch, Douglas, care părea să se ţină departe de nego-cieri numai ca să arate că acestea nu se pot încheia fărăel, intră în joc şi începu să se zbată pentru zădărnicireaacestei căsătorii. El o oferi pe fiica sa Marjory, împreunăcu o zestre cu mult mai mare decît aceea pe care o făgă-duise contele de March ; pradă lăcomiei şi temîndu-sede Douglas, Albany îl hotărî pe sfiosul monarh să seînvoiască la ruperea contractului cu contele de Marchşi să i-o dea fiului său pe Marjory Douglas, o femeieprea puţin plăcută. Contelui de March nu i se oferi altăscuză decît aceea de a-i spune că logodna prinţului cuElisabeta de Dunbar nu fusese sancţionată de Parlament,situaţie ice făcea ca asemenea acte să fie lipsite de valoare.Contele 'fu cuprins de o mare supărare la jignirea careîi fusese adusă atît lui cît şi fiicei sale ; îşi făurea planuride răzbunare şi, dată fiind marea înrîurire de care sebucura pe frontiera engleză, avea destule mijloace pentrua izbîndi.

Cît despre ducele de Rothsay, cînd se văzu sacrificatpentru această intrigă de stat, îşi arătă nemulţumireaprin sila faţă de soţie şi dispreţul faţă de primejdiosulsocru ; dovedi prea puţin respect chiar faţă de autoritatearegelui şi că puţin îi pasă de mustrările ducelui de Albany,unchiul său, pe care-1 privea ca pe un duşman personal.

în mijlocul acestor dezbinări, care din familie se în-tindeau în consilii şi în administraţie şi răspîndeau pre-tutindeni urmările neplăcute ale nesiguranţei şi neînţe-legerii, slabul monarh fusese susţinut, cîtva timp, desfaturile reginei Annabella, din nobila casă de Drummond.Ea era înzestrată cu o adîncă pătrundere şi cu multăputere de voinţă şi ştia să-şi înfrîneze fiul, care o respecta,

131

gi să suţină caracterul şovăitor al regalului ei soţ. Dar

132

după moartea ei, slabul monarh se văzu deodată în situaţiaunei corăbii care şi-a pierdut cîrma şi este zvîrlităîncoace şi încolo de curente potrivnice. în mare, se puteaspune că Robert îşi adora fiul, că-1 respecta şi se temeade fratele său Albany pentru caracterul lui cu mult maihotărît decît al său, că Douglas îi inspira o groază aproapeinstinctivă şi că punea la îndoială sinceritatea mîndrului,dar capriciosului conte de March. Dar sentimentele salepentru aceste diferite personaje erau atît de amestecateşi neclare, încît adesea îl făceau să pară cu totul altuldecît era de-adevărat. După cum firea lui nehotărîtăsuferise în ultimul timp o înrîurire sau alta, regele, deobicei părinte îngăduitor, devenea aspru şi chiar crud ;dintr-un frate încrezător se transforma într-unul bă-nuitor, iar dintr-un monarh blînd şi bun se arăta dintr-o-dată un tiran crud şi lacom. întocmai ca un cameleon,firea sa slabă reflecta culoarea unei personalităţi maiputernice pe care o consultase şi căreia îi ceruse ajutor.Nimeni nu se mai mira atunci, cînd aşa cum se întîmplaadeseori, măsurile monarhului se schimbau pe de-a-n-tregul după cum se sfătuia cu un membru sau altul al

133

familiei sale, schimbări tot atît de puţin onorabile pentrurege cît şi primejdioase pentru siguranţa statului.

în asemenea împrejurări, era firesc ca preoţimea bi-sericii catolice să dobîndească o mare înrîurire asupraunui om care avea gînduri atît de bune dar care luahotărîri atît de nepotrivite. Robert era chinuit nu numaide greşelile pe care le făptuise cu adevărat, dar şi detemerile ce hărţuiesc un spirit superstiţios şi fricos.Aşadar, nici nu este nevoie să adăugăm că preoţii şicălugării aveau un cuvînt cu mare greutate pe lîngăacest rege sfiicios. De altfel, în anii aceia, prea puţini eraucei care puteau să scape de sub puterea lor, oricîtăhotărîre şi tărie ar fi dovedit în treburile lor vremelnice.

O să punem capăt aci acestei lungi abateri, fără decare nu s-ar înţelege bine ceea ce avem de povestit.

134

Regele se îndreptă cu greutate şi cu paşi şovăitorispre fotoliul încărcat cu perne, aşezat sub un fel de bal-dachin, care îi fusese pregătit. Se aşeză cu mulţumire,întocmai ca un om neobişnuit cu efortul, care a fostnevoit să stea cîtva timp într-o poziţie supărătoare, apoipe chipul venerabil al bunului bătrîn nu se mai citidecît bunătate. Stareţul stătea în picioare în faţa fotoliuluiregal, într-o atitudine de adînc respect care îi ascundeafirea semeaţă. Părea să aibă între patruzeci şi cincizecide ani şi nici un fir de păr nu-şi pierduse culoareaneagră. Trăsăturile lui energice, privirea-i vie şi pătrun-zătoare, arătau talentele datorită cărora venerabilul pă-rinte dobîndise postul înalt pe care-1 deţinea în comuni-tatea sa (şi putem adăuga şi în consiliile regatului, înslujba căruia şi le punea adeseori). Principalele preocu-pări, pe care educaţia şi obişnuinţa îl învăţaseră să nu lepiardă niciodată din vedere, erau întinderea moşiilor şibogăţiilor Bisericii, ca şi nimicirea ereziei ; în acest scopîntrebuinţa toate mijloacele puse la îndemînă de situaţiasa. Făcea cinste religiei prin sinceritatea credinţei şiprin purtarea lui care, în toate împrejurările obişnuiteale vieţii, se călăuzea după regulile moralei. Greşelilepărintelui Anselme, cu toate că îl făcuseră să făptuiascăacte aspre pînă la cruzime, pot fi puse într-o oarecaremăsură pe seama timpului şi tagmei din care făceaparte ; virtuţile însă ţineau de propria sa fire.

— Şi-acum, după ce am îndeplinit ceea ce era deîndeplinit, spuse regele, şi pămînturile despre care amvorbit au fost lăsate prin testament acestei mănăstiri,eşti de părere, părinte, că voi merita bunăvoinţa sfinteinoastre mame Biserica pentru a fi numit fiul ei devotat ?

— Fără îndoială, Sire, răspunse stareţul, să deaDumnezeu ca toţi fiii ei să aducă pe altarul pocăinţei oconştiinţă tot atît de vie a greşelilor lor şi tot atîtabunăvoinţă pentru a le îndrepta ! Dar aceste cuvinte nu

135

se adresează, Sire, lui Robert, regele Scoţiei, ci umiluluişi evlaviosului meu penitent, Robert Stuart de Carriclc.

— Mă surprinzi, părinte, răspunse regele. Conştiinţamea îmi reproşează puţine din faptele mele ca rege ;căci am urmat mai puţin propriile mele înclinaţii decîtsfatul celor mai înţelepţi sfetnici ai mei.

— Tocmai aici este primejdia, Sire. Sfîntul Părinterecunoaşte în fiecare din gîndurile voastre, din cuvinteleşi din faptele voastre, un vasal ascultător al SfinteiBiserici. Dar există sfetnici înrăiţi care ascultă de porni-rile inimii lor corupte şi abuzează de bunătatea şi uşu-rinţa regelui lor şi care, sub masca devotamentului faţăde interesele sale vremelnice, urmează nişte căi ce-ipot vătăma fericirea pentru întreaga veşnicie.

Regele Robert se ridică luînd un aer de autoritatepe care îl arăta rareori dar care i se potrivea de minune.

— Stareţe Anselme, îi spuse el, dacă ai descoperitîn purtarea mea, fie ca rege, fie ca om, ceva care să meritemustrarea pe care o lasă să se înţeleagă cuvintele dumi-tale, ai datoria să o spui lămurit şi îţi poruncesc s-o faci.

— Veţi fi ascultat, Sire, răspunse stareţul făcînd oadîncă plecăciune. Se ridică apoi şi luîndu-şi o înfăţişaredemnă, aşa cum se cuvine unei înalte feţe bisericeşti,urmă : Ascultă deci din gura mea cuvintele sfîntuluinostru Părinte Papa, urmaşul sfîntului Petru, căruia i-aufost transmise cheile împreună cu puterea de a lega şi adezlega. Pentru ce, o, Robert de Scoţia, nu l-ai aşezatîn scaunul sfîntului Andrei, pe Henry de Wardlaw, pecare ţi-1 recomandase pontiful ? Pentru ce, atunci cîndbuzele tale fac profesiune de supunere respectuoasă faţăde Biserică, faptele tale nu fac decît să trădeze nesupu-nerea şi uşurinţa din sufletul tău ? Ascultarea preţuieştemai mult decît un sacrificiu.

— Cucernice stareţ, spuse monarhul cu tonul cerutde înaltul său rang, ne putem abţine să-ţi răspundemla întrebare, căci aceasta este în legătură cu noi şi cu

136

— statele regatului nostru şi nu atinge întru nimic conştiinţanoastră particulară.

— Vai ! reluă stareţul, şi ce se va întîmpla în Ziuade Apoi ? Care din nobilii sau din cetăţenii voştri bogaţiva veni să se aşeze între regele lor şi pedeapsa ce o vafi meritat pentru că le-a urmat politica lor pămînteascăîn treburile bisericii ? Află că atunci, chiar dacă întreagacavalerime a regatului tău te-ar adăposti de trăsnetulceresc, oastea ţi-ar fi mistuită întocmai ca o bucată depergament în viitoarea cuptorului.

— Bunule părinte stareţ, răspunse regele a căruiconştiinţă înfricoşată se cutremura întotdeauna la auzulunor asemenea vorbe, judeci prea aspru de astă dată-Ultima oară cînd nu m-am simţit prea bine, în vremece contele de Douglas exercita, ca locotenent general,autoritatea regală în Scoţia, se ivi din nenorocire opiedică la instalarea prelatului. Nu pune deci pe seamamea ceea ce s-a întîmplat în timp ce nu eram în staresă cîrmuiesc regatul şi cînd fusesem silit să trec putereamea asupra altuia.

— I-aţi spus îndeajuns supusului vostru, Sire. Dardacă această piedică s-a ivit sub locotenenţa contelui deDouglas, trimisul Sanctităţii Sale va întreba pentru ce ean-a dispărut de îndată ce regele a reluat frînele puterii.Douglas cel Negru are multă autoritate, mai multă poatedecît ar trebui să aibă un supus în regatul suveranuluisău ; dar nu se poate aşeza între Maiestatea Voastră şiconştiinţa Maiestăţii Voastre şi nici să vă dezlege deîndatoririle faţă de Sfînta Biserică, pe care vi le impunecalitatea de rege.

— Părinte, spuse Robert cu oarecare nerăbdare, ju-deci prea aspru în această pricină şi ar trebui cel puţinsă aştepţi un timp mai prielnic pentru a te gîndi la unleac. Asemenea contestaţii au avut loc deseori sub dome-niile înaintaşilor noştri ; şi strămoşul nostru, sfîntul

137

David, ae fericită amintire, nu s-a lepădat de privile-giile sale ca monarh mai înainte de a se fi apăratvajnic chiar împotriva sfîntului Părinte.

— In această privinţă acel rege mare şi bun nu alucrat nici prevăzător şi nici cu sfinţenie şi de aceea afost dat pe mîna duşmanilor săi, pentru că a ridicat sabiaîmpotriva steagurilor sfîntului Petru, sfîntului Pavel şisfîntului Ioan de Beverley, în războiul stindardului, aşacum i se mai spune încă şi azi. A fost un noroc pentruel că, în felul regelui al cărui nume îl purta, păcatul săuşi-a primit pedeapsa pe pămînt, în loc să-i fie hărăzităpentru Ziua de Apoi.

— Bine, bunule stareţ, bine ; dar am vorbit destulastăzi despre acest subiect. Sfîntul Scaun, cu ajutorul luiDumnezeu, nu va avea să se plîngă de mine. Iau ca mar-toră Sfînta Fecioară că nu aş voi, de dragul coroanei pecare o port, să aduc vreo vătămare mamei noastre Bi-serica. Ne-am temut totdeauna ca nu cumva contele deDouglas să pună prea mult preţ pe faima şi bunurileacestei lumi, ca să mai poată să se pregătească aşa cumtrebuie pentru lumea cealaltă.

— Nu a trecut prea mult de cînd s-a încartiruit cude-a sila în mănăstirea Aberbrothock împreună cu o suităde o mie de oameni şi abatele a fost silit să se îngrijeascăde cele trebuincioase cavalerilor şi cailor. Contele numeşteaceasta o găzduire la care are dreptul în urma darurilorfăcute mănăstirii ele către strămoşii săi. Aproape că arfi mai bine să se înapoieze Douglas-ilor pămînturile lordecît să se îngăduie aceste barbarii care seamănă maidegrabă cu destrăbălările neînfrînate ale bandiţilor de lamunte decît cu purtarea unui baron creştin.

— Douglas cel Negru, spuse regele suspinînd, coboarădintr-un neam care nu rabdă să i se spună „nu“. Darpoate, părinte stareţ, că şi eu sînt un nepoftit, căcişederea mea la dumneata a fost destul de lungă şi suita

138

— mea, deşi cu mult mai puţin numeroasă decît a Iui Dou-glas, a trebuit să-ţi dea multe griji, cu toate că amporuncit furnizorilor mei să-ţi uşureze cheltuielile cîtmai mult cu putinţă. Vreau să mă gîndesc la plecare,dacă îţi sîntem o povară prea grea.

— Ferească Dumnezeu ! strigă stareţul, care, deşi eralacom după putere', nu avea nimic josnic în caracter şise arăta chiar măreţ în dărnicia lui. Mănăstirea domini-canilor poate oferi suveranului ei găzduirea ce o acordăcălătorilor de orice rang, care o primesc din mîinileumililor slujitori ai patronului nostru. Nu, Sire, chiardacă suita voastră ar fi de zece ori mai numeroasă, nu-iva lipsi nici un grăunte de ovăz şi nici un maldăr depaie, nici o bucată de pîine, nici un dram din ceea ceîi poate pune dinainte casa noastră. Una este să foloseştiveniturile Bisericii, care sînt cu mult mai mari decîttrebuie să le dorească nişte călugări, găzduind aşa cumse cuvine pe Maiestatea Voastră regală şi altceva este săle vezi risipite de mîinile unor oameni aspri şi violenţia căror dragoste de pradă nu cunoaşte alte margini deci',acelea ale puterii lor.

— Bine, bunule stareţ. Şi acum, ca să ne întoarcemo clipă gîndurile de la treburile statului, cuvioşia t:.poate să ne spună cum şi-au început bunii cetăţeni dirPerth ziua de sfîntul Valentin ? Nădăjduiesc că în chn-cavaleresc şi paşnic.

— în privinţa cavalerismului, Sire, nu mă pot rosti ;cît despre începutul paşnic, trei sau patru bărbaţi, dintrecare doi rău răniţi, au venit azi dimineaţă înainte de s-afăcut ziuă să ceară privilegiul sanctuarului : îi urmăreacu urletele ei o mulţime de oameni îmbrăcaţi numai încămăşi, înarmaţi cu ciomege, suliţe, securi şi spade, carestrigau : „Ucideţi şi măcelăriţi !“ unii mai tare decît alţii.Şi au rămas foarte nemulţumiţi cînd portarul şi păzitorul

139,

nostru le-a spus că aceia pe care îi urmăreau se refu-

140

— giaseră în. galileea bisericii’1. Un timp însă au tot strigat,'lovind în poartă şi cerînd ca oamenii care-i jigniseră săle fie predaţi. Eu mă temeam ca nu cumva tărăboiulfăcut de ei să întrerupă odihna Maiestăţii Voastre şi să-ipricinuiască vreo nedumerire.

— Somnul mi-ar fi putut fi tulburat, dar nişte ţipetenu pot să mă surprindă !... Vai, cucernice părinte. Nuse află în Scoţia decît un singur loc unde ţipetele victimeişi ameninţările asupritorului nu se aud ; şi acest loc,părinte, este mormîntul.

Stareţul păstră o tăcere respectuoasă, mişcat de senti-mentele unui monarh a cărui blîndeţe era atît de puţinpotrivită cu obiceiurile şi faptele supuşilor săi.

— Şi ce s-a făcut cu fugarii ? întrebă Robert după oclipă de tăcere.

— Au plecat în zorii zilei, după dorinţa lor, cînd ne-amîncredinţat mai întîi că duşmanii lor nu le pregătiserăvreo capcană prin vecinătate.

— Şi nu ştii cine erau acei oameni şi de ce anumeceruseră adăpost la dumneata ?

— Avuseseră o încăierare cu cetăţenii din oraş, Sire,'dar nu ştiu cum s-a iscat. Obiceiul casei noastre este sădăm adăpost douăzeci şi patru de ore la rînd în sanc-tuarul sfîntului Dominic, fără să punem vreo întrebarenenorociţilor care au căutat aci un loc sigur. Dacă dorescsă rămînă mai mult, pricina şederii lor în sanctuar trebuiesă fie înscrisă în registrele mănăstirii ; datorită preafericitului nostru sfînt, mulţi scapă de asprimea legiiprin această ocrotire vremelnică ; şi dacă am cunoaştece crime au săvîrşit, ne-am putea crede siliţi să-i dămpe mîna asupritorilor.

1 O mică încăpere a bisericii unde sînt admişi cei excomu-nicaţi.

141,

Aceste cuvinte ale stareţului treziră în mintea monar-hului ideea, puţin cam nelămurită de altfel, că privilegiul

sanctuarului, acordat în felul acesta, putea să fie o frînâserioasă în calea justiţiei pe întinsul regatului. Respinseaceastă idee ca şi cînd ar fi fost un gînd insuflat deSatana ; se feri să-i scape vreun cuvînt din care călugărular fi aflat că se lăsase absorbit măcar o clipă de un gîndatît de lumesc şi dimpotrivă, se grăbi să schimbe vorba.

— Soarele înaintează prea încet, spuse el. Judecinddupă lucrurile supărătoare pe care mi le-ai adus lacunoştinţă, m-aş fi aşteptat ca nobilii ce alcătuiesc sfatulmeu să se fi grăbit să-mi ceară poruncile cu privirela această nenorocită încăierare. Tristă ‘soartă am maiavut ca să ocîrmuiesc un popor în mijlocul căruia mi separe că sînt singurul dornic de linişte şi odihnă.

— Biserica doreşte totdeauna liniştea şi pacea, adăugăstareţul, care nu voia ca bietul monarh, copleşit cumera, să scape fie chiar o vorbă atît de vagă, fără ca el săstăruie arătîndu-i că există o excepţie şi că aceasta sal-vează cinstea Bisericii.

— Nu voim să spunem nici noi altfel, zise Robert,dar vei recunoaşte, frate stareţ, că Biserica, atunci cîndînăbuşă în felul acesta certurile, seamănă cu gospodinaînglodată în treburi, care nu face altceva decît să îm-prăştie praful cînd ar trebui să-l măture. Stareţul ar fidorit să răspundă la această observaţie ; dar uşa aparta-mentului se deschise şi un şambelan îl anunţă pe ducelede Albany.

%

Nobil prieten ! ,N-o dojeni pe artistăPentru tonul ei mai vesel 5

Ieri era destul de tristăŞi mîine poate fi la fel.,

Joanna Baillie

Ca şi fratele său regele, ducele de Albany purtanumele de Robert. Numele de botez al regelui fuseseIoan pînă în clipa înscăunării sale pe tron. Dar supersti-ţioşii de pe vremea aceea îl făcuseră să ia aminte cănenorocirea însoţise totdeauna acest nume în timpulvieţii şi domniilor lui Ioan de Anglia, Ioan de Franţaşi Ioan Baliol de Scoţia. Astfel, pentru a îndepărta piazarea, noul rege trebuia să ia numele de Robert, un numescump Scoţiei prin amintirea lui Robert Bruce1. Nu stă-ruim asupra acestor amănunte, decît spre a explica pentruce doi fraţi purtau acelaşi nume de botez într-o familie,ceea ce nu se obişnuia pe vremea aceea, după cum nuse obişnuieşte nici astăzi.

Ducele de Albany, care era aproape cam de aceeaşivîrstă cu regele, nu părea să fie atras nici el prea multde îndeletnicirea armelor. Dar în lipsa curajului, aveacel puţin prevederea de a-şi ascunde slăbiciunea, fiindsigur că, dacă ea ar fi fost măcar bănuită, ar fi dus lanăruirea tuturor planurilor pe care le făurise ambiţialui. Avea de asemenea destulă mîndrie pentru a înlocui lamare nevoie curajul ce-i lipsea şi era îndeajuns de

1 Rege al Scoţiei care a domnit sub numele de Robert I. In1314 şi-a eliberat patria de sub stăpînirea Angliei.

stăpîn pe nervii săi ca să-şi ascundă tulburarea. De altfelera un diplomat calm şi dibaci, care-şi hotăra ţelul pecînd era încă departe de-a putea fi atins şi nu-1 pierdeaniciodată din vedere, cu toate că urma căi întortocheate,ce păreau adesea că aveau să-l conducă în direcţii con-trare. In privinţa înfăţişării, semăna cu regele prinprestanţă, căci statura şi atitudinea lui erau nobile şimaiestuoase. Dar spre deosebire de fratele său mai mare,fusese ferit de metehne şi înzestrat cu mai multă vioi-ciune şi putere de muncă. Costumul lui era bogat şisobru, aşa cum se potrivea vîrstei şi rangului său ; şi,r-."menea regescului său frate, nu purta vreo armă asupralui, tecile unor cuţite înlocuind la centură pumnalul sauspada.

în clipa cînd intră ducele, stareţul, după o adîncăplecăciune, se retrase respectuos intr-un colţişor ascuns alsălii, departe de scaunul regal, astfel ca cei doi fraţi să nufie stingheriţi în convorbirea lor prin faptul că se aflade faţă un al treilea. E neapărat nevoie să adăugăm căacest colţişor era pervazul unei ferestre ce'dădea spre fa-ţada interioară a clădirilor mănăstirii ; acea faţadă eranumită Palatul, în urma deselor vizite pe care le făceauacolo regii Scoţiei — însă de obicei servea de reşedinţăstareţului sau abatelui. Fereastra se găsea deasupra in-trării principale a cămărilor regeşti şi dădea spre curteainterioară a mănăstirii, mărginită la dreapta de întinderea

bisericii, iar la stînga de o clădire cuprinzînd mai multerînduri de chilii, sala de mese, sala de adunare şi alteîncăperi ce se ridicau deasupra lor ; aceste părţi eraucu totul despărţite de spaţiul ocupat de regele Robertşi suita sa. Un al patrulea rînd de clădiri, cu faţadaexterioară aşezată la răsărit, era alcătuit dintr-o salăîncăpătoare pentru primirea străinilor şi a pelerinilorşi din felurite încăperi de serviciu şi cămări, care cu-prindeau proviziile îmbelşugate, trebuincioase pentru largaospitalitate a călugărilor dominicani. Un gang boltit ducea

146

spre curtea interioară prin faţada dinspre răsărit; eaera tocmai în partea opusă ferestrei unde stătea stareţulAnselme. Privirile lui puteau astfel să pătrundă subbolta întunecată şi să observe razele de lumină ce pă-trundeau prin poarta dinspre răsărit care era deschisă,însă, datorită înălţimii la care se afla el şi adîncimiigangului, ochiul său nu putea deosebi decît în chip ne-lămurit poarta opusă. Amănuntele acestea îşi au însemnă-tatea lor. Iar acum, să ne întoarcem la convorbirea din-tre cei doi prinţi.

— Scumpul meu frate, spuse regele oprindu-1 pe du-cele de Albany care se apleca spre a-i săruta mîna,scumpul meu frate, pentru ce acest ceremonial ? Nu sîn-tem amîndoi fiii aceluiaşi Stuart de Scoţia şi ai aceleiaşiElisabeta More ?

— Nu am uitat acest lucru, răspunse ducele de Albanyridicîndu-se, dar nici măcar între patru ochi nu trebuiesă uit respectul datorat regelui.

— O ! este adevărat, prea adevărat, Robin ! spuseregele ; tronul este întocmai ca o stîncă înaltă şi pleşuvă,pe care nu pot creşte nici flori şi nici verdeaţă ; celemai gingaşe iubiri, cele mai dulci sentimente nu-i sîntîngăduite unui suveran. Un rege nu poate să-şi strîngăfratele la piept, n-are voie să arate dragoste unui fiu.

— Este, intr-o oarecare măsură, tributul măririi, Sire.Dar cerul, care a îndepărtat din sfera Maiestăţii Voastrepe membrii propriei sale familii, v-a hărăzit drept fiiun întreg popor.

— Vai, Robin, eşti mai pregătit decît mine pentruîndatoririle unui rege. De la înălţimea unde m-a aşezatsoarta, văd această mulţime pe care o numeşti fiii mei ;îi iubesc, le vreau binele, dar sînt mulţi şi prea depărtaţide mine. Vai, cel mai umil dintre ei are o fiinţă scumpăpe care o strînge la piept şi căreia poate să-i dăruiascăiubirea unui părinte ! Dar tot ce poate da un regepoporului său este un zîmbet, un zîmbet depărtat şi vag

147

— ca razele pe care le aruncă soarele pe culmile îngheţateale munţilor Grampiani. Ah, Robert, tatăl nostru ne mîn-gîia şi nu ne mustra decît cu blîndeţe ; cu toate asteaera un monarh ca şi mine. Pentru ce nu mi-ar fi îngăduit,la fel ca şi lui, să-mi readuc pe calea cea bună sărmanulfiu rătăcit, atît prin blîndeţe cît şi prin asprime ?

— Dacă blîndeţea n-ar fi fost folosită niciodată, atunciar trebui desigur să se înceapă cu binele, spuse ducelede Albany, pe tonul unui om mîhnit că împrejurărileîl silesc să exprime nişte adevăruri pe care îi vine greusă le spună. Înălţimea Voastră este mai în măsură săhotărască dacă aceste mijloace au fost folosite îndeajunsşi dacă asprimea nu ar da roade mai bune. Rămînenumai în puterea voastră regală să luaţi faţă de ducelede Rothsay măsurile pe care le veţi crede cele mai bunepentru interesul său şi acela al regatului.

— Eşti cam aspru, frate, îmi arăţi calea dureroasă pecare ai dori să o urmez, dar mă lipseşti de sprijinul dumi-tale ca să pot păşi pe ea.

— Sprijinul meu este gata la porunca înălţimii Voastre.Dar mi se cade mie, dintre toţi oamenii, să o sfătuiescpe Maiestatea Voastră asupra măsurilor aspre împotrivafiului şi moştenitorului vostru ? Mie, căruia dacă vi s-arprăpădi urmaşii — ceea ce să ferească Dumnezeu ! — i-arreveni această fatală coroană ? Aprigul March şi tru-faşul Douglas, nu ar gîndi şi nu ar spune că Albany abăgat zîzanie între regele fratele său şi moştenitorultronului Scoţiei, pentru a-şi pregăti calea spre tron ? Nu,Sire ! îmi pot jertfi viaţa în serviciul vostru, dar nu-mipot păta onoarea.

— Adevărat grăieşti, Robert, prea adevărat, reluă re-gele, grăbindu-se să tălmăcească după dorinţele sale cu-

148

vintele fratelui său. Nu trebuie să îngăduim ca aceinobili puternici şi primejdioşi să aibă nici cea mai micăbănuială că în familia regală s-ar fi iscat ceva care seamănăa neînţelegere. Să ne ferim cu orice preţ de acest lucru,

149

— de aceea vom încerca din nou cu binişorul, în speranţade a îndrepta nebuniile lui Rothsay. Descopăr în el, dincînd în cînd, sclipiri de raţiune care îl fac demn de afi iubit. Este tînăr, prea tînăr chiar, e prinţ şi plin depatimi tinereşti. Vom avea răbdare cu el, întocmai ca uncălăreţ bun cu un cal nărăvaş. Lasă-1 să-i treacă năbă-dăile şi nimeni nu va fi mai mulţumit ca dumneata depurtarea lui. M-ai ţinut uneori de rău fiindcă sînt preabun, prea retras. Rothsay nu are acest defect.

— Mi-aş pune zălog viaţa că nu îl are, răspunse du-cele sec.

— Nu-i lipseşte nici judecata nici curajul, urmă săr-manul rege, pledînd cauza fiului în faţa fratelui. Amtrimis să-I cheme la consfătuirea de astăzi şi vom vedeacum işi va îndeplini îndatorirea lui. Cred că recunoştişi dumneata, Robert, că prinţului nu-i lipseşte nici pă-trunderea, nici priceperea pentru treburi, atunci cînd în-clină să le vadă însemnătatea.

— Fără îndoială, Sire, cînd înclină s-o facă...— Aceasta este părerea mea şi sînt fericit că şi dum-

neata gîndeşti la fel, Robert, să-i dăm încă un prilejacestui sărman tînăr. Nu mai are mamă pentru a-i luaapărarea pe lingă un tată mîniat. Trebuie să ne aducemaminte de acest lucru, Albany.

— Să dea Dumnezeu ca mijloacele cele mai plăcutesentimentelor voastre părinteşti să fie cele mai chibzuiteşi cele mai bune !

Ducele înţelese că prin această nevinovată şiretenieregele voia să scape de urmarea raţionamentelor sale ;uneltea să folosească încuviinţarea fratelui său dreptpretext pentru a se purta cu fiul acestuia într-un fel cutotul contrariu de cum recomandase el însuşi. Dar, cu

150

toate că vedea că nu avea să-l facă pe rege să se poartecum îl sfătuise, nu voi să se dea bătut, hotărît săaştepte un prilej mai bun pentru a obţine mîrşavele avan-

151

taje pe care noile certuri dintre rege şi prinţ avea să i leprilej uiască în eurînd.

în timpul acesta, regele Robert, temîndu-se ca nucumva fratele său să se întoarcă la acel subiect durerosde care abia scăpase, strigă către stareţul dominicanilor :

— Aud tropăitul unui cal... Din locul unde te afli,poţi vedea în curte, cucernice părinte. Priveşte şi spu-ne-ne cine soseşte. Rothsay, nu-i aşa ?

—Nobilul conte de March împreună cu suita sa,răspunse stareţul.

— Are o suită numeroasă ? întrebă regele. Oameniisăi se află în curtea interioară ?

în aceeaşi clipă, Albany şopti la urechea regelui :— Nu aveţi nici o teamă, brandanii1 casei voastre sînt

înarmaţi.Regele mulţumi printr-un semn din cap, în timp ce de

la fereastră stareţul răspundea la întrebarea sa.— Suita contelui, spuse el, e alcătuită din doi paji,

doi gentilomi şi patru valeţi. Un paj îl urmează pe scarade onoare purtînd spada seniorului său. Ceilalţi au rămasîn curte. Dumnezeule mare, ce mai înseamnă şi asta ?Zăresc o cîntăreaţă ambulantă cu vioara ei, care se pregă-teşte să eînte sub ferestrele regelui în mănăstirea domini-canilor, ca şi cînd s-ar afla în curtea unui han ! Mă ducsă poruncesc s-o izgonească numaidecît.

— Rămîi, părinte, spuse regele. Lasă-mă să cer ier-tarea sărmanei vagabonde. Ştiinţa veselă — aşa cum sespune astăzi — cu care se îndeletniceşte ea, se îmbinăjalnic cu mizeria ce-i pedeapsa acestui neam rătăcitor.Ea seamănă, în această privinţă cu regii : toţi îi aclamădar lor le este tăgăduită căldura şi supunerea plină dedragoste de care are parte în familia lui pînă şi ţăranulcel mai sărac. N-o izgoni pe cîntăreaţă, părinte ; să cînte,dacă aşa îi place, în faţa ofiţerilor şi cavalerilor aflaţi

1 Nume dat locuitorilor din insula Bute.

•152

— în curte. Asta îi va împiedica poate să se certe între ei.Aparţin unor stăpîni tare războinici şi duşmănoşi.

Astfel de cuvinte rosti bunul dar slabul monarh, iarstareţul se plecă în semn de învoire.

între timp intrase şi contele de March ; purta costumulcavalerilor de pe vremea aceea, cu pumnalul la brîu.îl lăsase în anticameră pe pajul de onoare care-i purtaspada. Era un bărbat cu o înfăţişare viguroasă, frumos,bălai la faţă. Avea un păr stufos şi blond şi nişte ochimari, albaştri, care sticleau ca ochii de vultur ; înfăţişareasa, de altfel plăcută, vădea un caracter mînios şi aprig,iar poziţia sa în lume, aceea de înalt şi puternic seniorfeudal, îi dăduse adesea prilejul să şi-l arate în voie.

— Sînt bucuros că te văd, conte de March, spuse re-gele, făcînd un semn binevoitor din cap. Ai lipsit multăvreme de la consiliile noastre.

— Sire, răspunse March cu o plecăciune adîncă şi fărăsă-i adreseze ducelui de Albany' decît un salut semeţşi ceremonios, dacă am lipsit de la consiliile MaiestăţiiVoastre, este pentru că în locul meu şedeau nişte sfetnicimai demni şi mai iscusiţi. Am venit numai să spunMaiestăţii Voastre că ştirile ce sosesc de la graniţa An-gliei mă cheamă neapărat pe propriile mele domenii. înăl-ţimea Voastră are drept sfetnic pe fratele său, înţeleptulşi diplomatul duce de Albany şi pe puternicul şi între-prinzătorul conte de Douglas care-i aduce la îndeplinirehotărîrile. Eu nu sînt de folos decît în propriul meu ţinutşi, cu îngăduinţa Maiestăţii Voastre, mă voi înapoia fărăîntîrziere pentru a-mi îndeplini slujba de păzitor algraniţelor de răsărit.

— N-ai să te arăţi atît de crud cu noi, vere, răspunsebunul monarh. Avem veşti proaste pe-aici. Afurisiteleacelea de clanuri ale muntenilor încep din nou să semişte şi pacea propriei noastre curţi are nevoie de ceimai buni sfetnici pentru a hotărî măsurile ce trebuiescluate şi de cei mai buni dintre baronii noştri spre a le

153

— actuce la îndeplinire. Urmaşul lui Thomas Randolph nu-1va părăsi, desigur, pe nepotul lui Robert Bruce într-unmoment atît de greu.

— Il las cu el pe urmaşul vestitului James Douglas.Chiar după spusele Senioriei Sale, nu pune niciodatăpiciorul în scară, fără ca o mie de oameni să-l escortezeea gardă obişnuită. Presupun că toţi călugării din Aber-brothock o vor .adeveri bucuros. Numeroşii cavaleri ai luiDouglas sînt cu siguranţă mai destoinici să înfrîngă truparăsculată a unor soldaţi din munţi decît sînt eu ca să ţinpiept arcaşilor englezi şi puterii lui Henry Hotspur. Şiapoi, iată-1 pe înălţimea sa ducele de Albany, care-i atî!de îngrijorat de siguranţa maiestăţii voastre, încît văînarmează brandanii, pe cînd un supus paşnic ca minese apropie de reşedinţa regelui său cu o biată escortăde şase călăreţi, cortegiul celui mai mic baron a căruiîntreagă avere este un turn şi o mie de acri de bălării.Iar dacă atunci cînd nu există nici umbră de primejdiese „iau atîtea precauţiuni, căci presupun că nu existătemeri din partea mea, regala voastră persoană va fi cusiguranţă ferită cum se cuvine de o primejdie adevărată.

— Milord de March, spuse ducele de Albany, cel maimic baron despre care vorbeşti îşi înarmează suita atuncicînd cei mai scumpi şi mai apropiaţi prieteni au trecutgardul de fier al castelului său ; şi, martoră mi-e SfîntaFecioară, nu voi avea mai puţină grijă pentru siguranţapersoanei regelui decît au baronii pentru persoana lor.Brandanii sînt gărzile Maiestăţii Sale, ei aparţin caseisale şi o sută dintre ei sînt o gardă neîndestulătoareîn jurul regelui, de vreme ce chiar dumneata, milord, caşi contele de Douglas, vă înconjuraţi adesea de un cor-tegiu de zece ori mai numeros.

— Milord duce, răspunse March, cînd serviciul regeluio va cere, voi porni la luptă cu de zece ori numărulcavalerilor despre care mi-ai vorbit, dar niciodată n-am

•154

făcut acest lucru cu gînduri duşmănoase faţă de Maiesta-

155

— tea Sa, sau din lăudăroşenie pentru a-i întrece pe ceilalţinobili.

— Frate Robert, spuse regele mereu grijuliu faţă derolul său de împăciuitor, nu ai dreptate cînd pui la îndoialăpurtarea lui March. Şi dumneata, vere March, tălmăceştirău măsurile fratelui meu ; dar ascultaţi, pentru a schimbaaceastă convorbire supărătoare, aud sunetele plăcute aleunei muzici. Te pricepi în ştiinţa veselă, milord, şi îţiplace. Aşază-te la fereastra de colo, alături de cucer-nicul stareţ, căruia nu-i vom pune întrebări cu privirela plăcerile lumeşti, şi spune-ne dacă muzica şi versurilemerită să fie ascultate. Melodia e franţuzească, dacă numă înşel. Părerea fratelui meu Albany nu face douăparale în asemenea privinţă. Dumneata va trebui deci,vere, să ne spui dacă nefericita merită o răsplată. Fiulnostru şi lordul Douglas vor fi aici peste o clipă şi dupăce se va întruni consiliul vom chibzui despre lucrurimai grave.

Contele de March schiţă un zîmbet trufaş, în timp cese îndrepta în tăcere spre pervazul ferestrei ca să-şiia locul alături de stareţ. Se supunea astfel suveranuluisău, dar înţelegea destul de bine sfioasa prevedere aacestuia care ţinea să împiedice o ceartă între el şi Albany.Aria cîntată la violă fusese la început vioaie şi veselă,iar ritmul aducea cu muzica ceamai însufleţită atruba-durilor ; treptat însă, notele instrumentuluişi ale vociideveniră plîngătoare, ca şi cînd ar fi exprimat sentimen-tele dureroase ale cîntăreţei.

în ciuda complimentelor pe care regele i Ie făcusepentru gustul său, contele nu dădu, cum s-ar puteapresupune, decît puţină atenţie cîntecului muzicantei.Inima-i mîndră şovăia : simţea că datorează respect su-veranului său şi-l mai iubea încă pe bunul rege ; darambiţia lui rănită şi jignirea suferită atunci cînd Marjory

•156

Douglas o înlocuise ca soţie a moştenitorului tronului

pe propria sa fiică, logodită mai înainte cu prinţul, îîaţîţau dorul de răzbunare.

March avea viciile şi virtuţile caracterelor înflăcărateşi nehotărîte ; şi chiar acum, cînd venise să-şi ia rămasbun de la rege, hotărît ca, de îndată ce ar fi ajuns pemoşiile sale feudale să încalce credinţa ce i-o jurase, elrămînea nehotărît asupra unui plan atît de nelegiuit şiplin de primejdii. Aceste gînduri chinuitoare îi stăruiauîn minte pe cînd fata cînta prima parte a cînteculuiei. Dar alte lucruri îl făcură să ia mult mai bine aminteşi îi abătură gîndurile spre ceea ce se petrecea chiaratunci în curtea mănăstirii. Romanţa era cîntată în dialec-tul provensal, limbă poetică foarte bine înţeleasă latoate curţile Europei şi mai cu seamă în Scoţia. Versurile,mai simple decît erau îndeobşte cele ale altor poezii,semănau mai mult cu romanţa unui trubadur normand.Eie se pot traduce astfel :

„CÎNTECUL SĂRMANEI LUIZA

Sărmana Luiza ! Cît e ziua do mare,

Colindă prin colibe şi case de bogaţi j

Glasul ei duios răsună cu-ndurerare :

«Fetelor, feriţi-vă prin păduri să intraţi !»

Cîndiţi-vă la Luiza.

Sărmana Luiza ! Soarele o dogorea,

Obrajii îi ardeau şi avea ceaţă-n priviri,

Dar crîngul îi dădea umbră şi o răcorea ;

Păsări se-ntreceau într-un concert de ciripiri

S-o înveselească pe Luiza.

Sărmana Luiza ! Nicicînd urşii sălbatici

în dumbrava aceasta nu-şi caut-adăpost ;Şi lupii niciodată n-au trecut pe-aici ;

Dar urşii şi cu lupii mult mai buni ar fi fostPentru sărmana Luiza.

158

Sărmana Luiza ! In pădurea umbroasă,Un vînător chipeş şi îndrăzneţ a-ntîinit 5

Avea o-mbrăcăminte nespus de frumoasă j

Şi ce lucruri minunate i-a mai povestit

Sărmanei Luiza.

Sărmană Luiza ! Pentru ce ai căutat

Să umbli după comori ce te îmbogăţeau ?

Cînd pacea sufletească, acest dar minunat,

Precum şi neprihănirea îţi aparţineau.

O, sărmană Luiza.

Sărmana Luiza ! Toate-acum s-au risipit;

N-am aflat dacă prin forţă sau i s au furat}

Poate prin violenţă, poate le-a dăruit,

Insă mizeria e tot ce i s-a lăsat

Sărmanei Luiza.

Daţi-i sărmanei Luiza un mic ajutor !

Ea nu va cerşi mult mărinimia voastră,

Nu vă va plictisi cu-al ei glas mustrător,

Căci groapa se deschide sub bolta albastră

Pentru sărmana Luiza."

Romanţa încă nu se terminase cînd regele, temîndu-sesă nu înceapă din nou cearta între fratele său şi contelede March, îi spuse acestuia din urmă :

— Ce crezi despre această muzică, milord ? De la de-părtarea de unde am auzit-o, îmi pare că nu e lipsită nicide vioiciune, nici de farmec.

— Părerea mea are puţină greutate, Sire, răspunseMarch, dar cîntăreaţa se poate lipsi de preţuirea mea,căci pare să o fi primit pe aceea a înălţimii Sale ducelede Rothsay, primul judecător de acest fel din Scoţia.

:— Cum, spuse regele alarmat, fiul meu se află jos ?

— Călare pe calul său, în apropierea cîntăreţei, răs-punse March cu un zîmbet răutăcios, şi convorbirea cucîntăreaţa pare să-l atragă tot atît de mult ca şi*muzica ei.

— Ce crezi de toate astea, părinte stareţ ? întrebă re-gele.

Dar stareţul se retrase de la fereastră.— Nu doresc să privesc, Sire, răspunse el, lucruri

care mi-ar fi greu să le repet.— Ce mai înseamnă asta ? întrebă regele, care se

înroşise şi părea că voieşte să se ridice de pe scaun. Darrămase pe loc, de teamă, poate, să nu fie martor la vreonebunie de-a tînărului prinţ, pe care nu ar fi avut curaj uls-o pedepsească cu asprimea cuvenită. Contele de Marchpărea să simtă o deosebită plăcere că îi poate aducela cunoştinţă lucruri pe care monarhul voia să nu le afle.

-— E din ce în ce mai bine, Sire, strigă el, cîntăreaţa nua cucerit numai urechea prinţului Scoţiei, precum şi atuturor valeţilor şi gărzilor ce se află în curte, ci a atrasşi ochii lui Douglas cel Negru, pe care nu-1 ştiu să fie unadmirator atît de înfocat al ştiinţei vesele. Dar n-am dece să fiu surprins, căci văd că prinţul a onorat-o pedrăguţa meşteră în ale cîntecului cu un sărut de încurajare.' ■ — Cum, strigă regele, David de Rothsay glumeşte cu ocîntăreaţă, de faţă cu socrul său ? Du-te, bunul meu stareţşi cheamă-1 pe prinţ aici numaidecît. Du-te şi dumneata,scumpul meu frate.

Şi după ce părăsiră amîndoi apartamentul, regeleurmă :

■ — Să ştii, bunul meu văr de March, că se va întîmplao nenorocire, sînt sigur. Te rog, vere, du-te şi adaugăporuncile mele la rugăminţile abatelui.':f —• Uitaţi, Sire, spuse contele de March pe tonul uneipersoane adînc jignite, că tatăl Elisabetei de Dunbar arfi un mijlocitor puţin potrivit între Douglas şi regalulsău ginere.

— Iţi cer iertare, răspunse blîndul bătrîn, recunoss.că ţi s-a făcut o nedreptate ; dar fiul meu o- să fie ucis,trebuie să mă duc eu însumi.

Sărmanul rege se pregăti să-şi părăsească în grabăscaunul, dar se împiedică şi se prăbuşi greoi pe podea, înaşa fel încît capul i se lovi -de colţul fotoliului şi îşipierdu cunoştinţa timp de eîteva clipe.

Vederea acestui accident alungă dintr-odată ura lui deMarch şi îi îmblînzi inima. Alergă spre nefericitul monarhşi îl aşeză din nou în fotoliu întţebuinţînd mijloacele celemai dibace şi cele mai blînde pentru a-1 readuce în sim-ţiri. Robert deschise ochii şi privi în jurul lui cu un aerrătăcit :

— Ce s-a întîmplat ?... Sîntem singuri ?... Cine se aflăcu noi ?

— Umilul vostru supus, March, spuse contele.— Singur cu contele de March ! repetă regele ; mintea

sa, încă buimăcită, nu putea auzi fără teamă numele unuişef puternic pe care avea temei să-l creadă duşmanulsău de moarte.

— Da, graţiosul meu suveran, cu sărmanul George deDunbar, pe care mulţi l-au bîrfit înaintea MaiestăţiiVoastre şi care s-ar arăta poate mai credincios faţă deregala voastră persoană în momentul primejdiei, decîtce-i ce-1 bîrfesc.

— Este adevărat, vere, ţi s-a făcut o mare nedreptate,dar vom încerca s-o îndreptăm...

— Dacă aceasta este părerea Maiestăţii Voastre, între-rupse contele, mai este încă vreme. Prinţul şi MarjoryDouglas sînt rude apropiate, dispensa de la Roma a fostdată fără formalităţile trebuincioase, astfel încît căsătorialor nu poate fi legală. Papa, care ar face totul pentru unmonarh atit de bun, va desface această legătură puţin,creştinească, în favoarea primului contract. Gîndiţi-văbine, Sire, urmă contele, însufleţit de ambiţii ce renăşteaula acest prilej neaşteptat de a-şi apăra singur cauza —

— gîndiţi-vă la alegerea voastră între Douglas şi mine. Eleste mare şi puternic, recunosc, dar George de Dunbarpoartă cheile Scoţiei la brîu şi ar putea aduce o armatăengleză la porţile Edinburgului mai înainte ca Douglassă părăsească localitatea Cairntable pentru a se opune.Regalul vostru fiu o iubeşte pe sărmana mea fiică părăsităşi o urăşte pe înfumurata Marjory de Douglas. MaiestateaVoastră poate să judece cît se sinchiseşte de ea, dupăfelul cum se poartă cu o cîntăreaţă ambulantă, chiar defaţă cu socrul său.

Regele ascultase argumentarea contelui cu tulburareaunui călăreţ sfios, călare pe un cal năbădăios pe carenu poate să-l oprească şi nici să-l înfrîneze ca să-i domo-lească goana. Dar ultimele cuvinte ale contelui treziră înmintea sa amintirea primejdiei apropiate de care eraameninţat fiul său. Spuse cu o voce tulburată :

— Ah ! aşa, fiul meu... Douglas. Ah ! scumpul meu văr,înlătură vărsarea de sînge şi totul va fi după cum doreşti.Ascultă ce tărăboi se aude ; zăngănit de arme !

— Pe coroana mea, pe credinţa mea de cavaler, esteadevărat ! spuse March privind de pe fereastră curtea in-terioară a mănăstirii, unde mişunau oameni înarmaţicare-şi învârteau spadele şi ale căror armuri răsunau dezgomotul loviturilor.

Intrarea care urma după bolta adîncă era înţesată dsrăzboinici, la fel ca şi marginea ei. Se părea că loviturileaveau să fie schimbate între cei ce încercau să închidăpoarta şi cei ce încercau să intre.

— Cobor îndată, spuse contele de March, să oprescaceastă încăierare. O rog cu umilinţă pe MaiestateaVoastră să cugete la ceea ce am avut îndrăzneala să-ipropun.

— Voi cugeta, voi cugeta, dragă vere, spuse regele,care nu se mai gîndea la ce se angaja. Dar pune capătcertei şi vărsării de sînge.

XI

163

Frumoasă este Tata, frumoasă ca o floare —Din depărtare zîmbetul ei pare însorit :Dar de aproape un nor de tristă-ngrijorareîi dă o înfăţişare de om nefericit.

Lucinda, baladă.

Vom povesti acum mai amănunţit întâmplările care nus-au putut vedea prea lămurit de la fereastra apartamen-telor regale şi care poate că au fost redate eu unelescăpări de către cei ce le fuseseră martori. Tânăra cîntă-reaţă amintită mai sus, se aşezase într-un loc unde douătrepte late, unite cu scara principală, duceau la aparta-mentele regale ; ea se găsea astfel cu vreo doi metri maisus decît cei aflaţi în. faţa scării şi pe care ea nădăjduiasă-i aibă ca auditori. Purta Lin costum potrivit meserieisale ; acesta era mai mult pestriţ decît bogat şi îi scoteamult mai bine în relief trupul decît ar fi făcut-o veşmin-tele femeieşti obişnuite. Alături îşi aşezase pelerina şi uneoşuleţ ce conţinea tot avutul ei ; părea că-1 păzeşte uncăţeluş francez de vînătoare, care nu se urnea de lîngăel. O jachetă de un albastra azuriu, brodată cu fir deargint, îi strîngea talia, dar lăsa să se vadă nişte pieptarede mătase de diferite culori, decoltate în faţă, care-iscoteau în evidenţă contururile armonioase ale umerilorşi pieptului. La gît purta un lănţişor de argint ce sepierdea printre aceste pieptare strălucitoare şi se desprin-dea apoi de ele pentru a arăta o medalie din acelaşi metal,care arăta la ce curte sau asociaţie de eîntăreţi ambulanţiînvăţase ştiinţa veselă. în stingă purta un săculeţ de

164

piele, atîrnat de umeri cu ajutorul unei panglici de mătasealbastră.

Faţa ei oacheşă, dinţii albi ca zăpada, ochii ei negrişi strălucitori şi părul de culoarea abanosului, arătau căera din sudul Franţei ; zîmbetu-i atrăgător şi bărbia eicu gropiţă, întăreau acest fapt; părul negru, îmbelşugat,prins intr-un mic ac de aur, era acoperit cu o plasă de aur.O fustă scurtă, brodată cu fire de argint pentru a fi lafel cu jacheta, nişte ciorapi roşii ce se vedeau pînă. lajumătatea pulpei şi nişte ghete din piele de Spania îi în-tregeau îmbrăcămintea, care, departe de a fi nouă, eraîngrijită şi arăta ca nişte haine de sărbătoare bine între-ţinute. Deşi nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi cincide ani, oboseala şi viaţa ei rătăcitoare lăsaseră urme vă-dite, distrugîndu-i frăgezimea primei tinereţi.

Am spus mai înainte că tînăra cîntăreaţă era plină deviaţă ; am putea adăuga că zâmbetele şi cîntecele ei erauvioaie, însă veselia pe care o arăta se vedea cît de colo căeste forţată, fiindcă trebuia să facă faţă cerinţelor me-seriei, chiar dacă ar fi fost silită să-şi .ascundă sub unzâmbet tristeţea inimii.

Şi se părea că aşa se întâmpla şi cu Luiza, care, fie căera ea însăşi eroina romanţei, fie cu totul din altă pricină,trăda din cînd in cînd un şir de gînduri adînc melancolice,ce alternau cu veselia cerută de meseria ei. Chiar în răs-punsurile-i cele mai vesele, Luiza era lipsită de îndrăz-neala şi obrăznicia semenelor sale, care nu pierdeau nicio-dată prilejul să spună o glumă pipărată sau să facă deocară pe cei ce le întrerupeau sau le tulburau.

Se cuvine să amintim că era cu neputinţă ca aceatagmă de femei, foarte numeroasă pe vremea aceea, să fiputut avea un caracter respectabil. Dar moravurile timpu-lui le ocroteau, iar avantajele de care se bucurau prinlegile cavalerimii erau atît de mari, încît rareori se în-tîmpla să fie insultate sau bruscate. Ele treceau neatinsepe acolo pe unde nişte oameni înarmaţi ar fi putut întîm-

165

pina împotrivire. Dar deşi toleraţi şi ocrotiţi în virtuteaartei lor, cîntăreţii ambulanţi, bărbaţi şi femei, asemeneamuzicanţilor şi actorilor ambulanţi din zilele noastre, du-ceau o viaţă prea neregulată şi prea destrăbălată, carenu le îngăduia să se considere ca făcînd parte din socie-tatea oamenilor de treabă. Printre catolicii habotnici, a-ceastă meserie era considerată chiar ruşinoasă.

Aceasta era tînăra care, cu viola în mînă, aşezată pemica ridicătură pomenită mai sus înaintă către spectatorişi se prezentă ea muzicantă de meserie, confirmată înscris de către o Academie de muzică ce funcţiona la Aixîn Provenţa, sub auspiciile contelui Aymer, recunoscut cacel mai galant cavaler. Ea venea să ceară cavalerilor dinvesela Scoţie, cunoscuţi în lumea întreagă pentru curajulşi curtenia lor, să-i îngăduie unei biete străine să încercesă-i desfete cîteva clipe cu arta ei. Gustul pentru cîntec,ca şi gustul pentru lupte, era pe vremea aceea o patimăgenerală, pe care toţi credeau că trebuie s-o arate, fie că0 aveau sau nu ; astfel că propunerea Luizei fu primităde la primul pînă la ultimul. în clipa aceea un călugărbătrîn, cu sprîncene dese, care se afla printre spectatori,crezu că trebuie să-i atragă atenţia eîntăreţei că, întrucît1 se acordase favoarea neobişnuită de a fi primită în aceacurte, o sfătuia să nu spună nimănui sau să eînte cevace nu se potrivea de fel cu sfinţenia locului unde se aflau.

Tînăra cîntăreaţă plecă adînc capul, îşi scutură buclelenegre şi se închină cu evlavie, ca şi cînd s-ar fi împotri-vit la gîndul unei asemenea abateri. Cîntă apoi romanţaSărmana Luiza, despre care am pomenit în ultimul capitol.

Abia începuse, cînd fu întreruptă de strigătele : „Loc,loc ducelui de Rothsay !“

166

— Nimeni să nu fie deranjat pentru mine, spuse untînăr şi elegant cavaler, călare pe un frumos cal arab,pe care-1 conducea cu graţie. Ţinea frîul cu atîta uşurinţă,iar mişcările sale, atunci cînd atingea coapsele calului,erau atît de puţin vizibile pentru un ochi neobişnuit,

167

— încît s-ar fi zis că animalul înaintează din propria luiplăcere şi că poartă cu uşurinţă un călăreţ ce nu păreaa-şi da osteneala să-l conducă.

Veşmintele prinţului erau foarte bogate, dar neglijentpurtate. Era mic de statură, iar membrele îi erau delicate ;avea înfăţişarea elegantă şi trăsăturile nu mai puţinplăcute. Faţa — de o paloare neobişnuită — arăta ur-mările grijilor sau petrecerilor, sau poate ale amânduroralaolaltă. Ochii îi erau adînciţi în orbite şi tulburi, urmarefirească a nesomnului şi petrecerilor din timpul nopţii, învreme 'ce obrajii îi erau îmbujoraţi de o roşeaţă ciudată,ca şi cînd urmele orgiei nu ar fi dispărut încă, sau prinţular fi recurs la alcool pentru a le îndepărta.

Acesta era ducele de Rothsay, moştenitorul tronuluiScoţiei, care trezea deopotrivă interes şi compătimire. Toţise descopereau şi îi făceau loc, în vreme ce el repeta nepă-sător :

— Nu vă grăbiţi, nu vă grăbiţi, am să ajung la timpacolo unde sînt chemat. Dar ce văd ? O domnişoară cîntă-reaţă ! Pe sfîntul Giles, şi încă una dintre cele maidrăgălaşe ! Staţi pe loc, oameni buni, niciodată n-amtulburat un cîntec. Frumoasă voce, pe sfînta liturghie !Continuă--ţi, te rog, cîntecul, frumoasă copilă.

Luiza nu îl cunoştea pe cel care-i vorbea. Dar respectulce i-1 arătau toţi, precum şi uşurinţa şi nepăsarea cu careel îl primea, îi dovedeau că era vorba de un bărbat curangul cel mai înalt. Ea reîncepu deci şi cîntă cît putumai bine. Tînărul duce rămase pe ginduri şi părea de-adreptul mişcat către sfîrşitul cîntecului. Dar nu era obiş-nuit să rămînă multă vreme cufundat în ginduri triste.

— Sînt cam jalnice cupletele astea, frumoasa mea fatăcu păr castaniu, spuse el apucînd-o pe tînără pe subbărbie, ceea ce nu-i era greu, căci se găsea călare alăturide treapta pe care era aşezată cîntăreaţa. Cunoşti cu

168

siguranţă cîntece mai vesele, mia bella tenebrosa, şi

169

— ştii să cinţi sub un butoi ca şi în mijlocul unei cîmpii,noaptea ca şi ziua.

— Nu sînt o privighetoare, milord, răspunse Luiza,ferindu-se să ia în seamă această galanterie, pe care locuiunde se aflau şi împrejurările o făceau cu totul nepotrivită,deşi bărbatul ce i se adresase părea să nu se sinchiseascăde această nepotrivire.

— Ce ai acolo, copilă dragă ? adăugă prinţul ; dădudrumul gulerului şi apucă săculeţul pe care-1 purta Luiza.Aceasta, bucuroasă că a scăpat din încleştarea mîinii lui,desfăcu cu dibăcie nodul panglicii care îl închidea şi lăsăsăculeţul în mîinile prinţului.

— Nişte nuci de. toamnă, milord, spuse ferindu-se cael să n-o mai poată ajunge.

Prinţul scoase cîteva.— Nucile, copilă, îţi vor zdrobi dinţii de fildeş, îţi vor

vătăma vocea ta frumoasă. Şi rostind aceste cuvinte,sparse una între dinţi, ca un şcolar de la ţară.

— Nu sînt nuci din ţara mea plină de soare, milord,spuse Luiza. Atîrnau pe poalele nucilor de pe margineadrumului, la îndemîna celor săraci.

— Ar trebui să ai parte de ceva mai bun, biată maimu-ţică vagaboandă, spuse ducele lăsînd să se vadă mai multăbunăvoinţă decît în primele-i cuvinte, curtenitoare darprefăcute şi pline de dispreţ.

Prinţul se întorsese pentru a-şi cere punga de la cinevadin suita sa, cînd întîlni privirea aspră şi pătrunzătoare aunui bărbat înalt şi oacheş, călare pe un uriaş cal sur,care intrase în curte împreună cu suita, în vreme ceducele de Rothsay stătea de vorbă cu Luiza. Noul venitrămase ca împietrit de mînie şi surprindere în faţa acestuispectacol necuviincios. Chiar cei care nu-1 văzuseră vreo-dată pe Archibald conte de Douglas, supranumit „Fioro-sul11, l-ar fi recunoscut după faţa sa oacheşă, după statura-iuriaşă, după tunica din piele de bivol şi înfăţişarea lui

170

bărbătească, curajoasă, pătrunsă de o mîndrie necruţă-

171

toare. Un ochi pierdut în război, — meteahnă care nu sebăga de seamă la prima vedere, deoarece pupila nu eraatinsă — dădea înfăţişării sale o încremenire ce tulbura,cu atît mai mult, pe orice privitor.

Toţi cei de faţă aşteptau cu teamă rezultatul întîlniriidintre fiul regelui şi fiorosul său socru, într-o astfel deîmprejurare. Nimeni nu mai scoase o vorbă şi toţi stăteaucu respiraţia tăiată, ca pentru a auzi şi a vedea mai bineceea ce avea să se întîmple.

Cînd ducele de Rothsay observă cît de crunt arătafaţa lui Douglas şi văzu că acesta nu-i dădea nici respectuldatorat rangului său şi nici măcar nu schiţa cel mai micsalut d'e politeţe, se hotărî să-i arate cit de puţin îl atin-geau privirile lui mînioase. îşi luă punga din mîinileşambelanului şi spuse :

— Ţine, frumoasa mea, îţi dau o piesă de aur pentrucele ce ai cîntat, o alta pentru nucile ce ţi le-am furat şio a treia pentru sărutul pe care mi-1 vei da. Căci află,frumoasă cîntăreaţă, că atunci cînd nişte buze frumoase(şi ale tale, în lipsă de altele, pot fi considerate ca atare),cîntă pentru plăcerea mea o muzică plăcută, am juratsfîntului Valentin să le lipesc de ale mele.

— Cîntecul meu este răsplătit cu nobleţe, spuse Lăuzadîndu-se înapoi, nucile mele sînt vîndute pe un preţbun ; orice alt tîrg, milord, ar fi nedemn de dumnea-voastră, iar mie nu ar putea să-mi convină.

— Cum, te dai înapoi, nimfă de drumul mare, spuseprinţul. Află, domnişoară, că îţi cerem o favoare pe carenu sîntem obişnuiţi să o vedem refuzîndu-ni-se.

— Este prinţul Scoţiei, ducele de Rothsay, spuserăcurtenii către sărmana Luiza care privea îngrozită şi oîmpinseră înainte — nu îl contrazice.

— Dar nu pot ajunge pînă la Senioria Voastră, spuseLuiza, «înteţi atît de înalt pe calul vostru.

172

— Dacă va trebui să descalec, amenda va fi şi maimare, şpuse ducele de Rothsay. Dar de ce tremuri aşa,

173

— fetico ? Pune-ţi piciorul pe vîrful cizmei mele ; şi-acum,dă-mi mîna. Aşa.

în vreme ce era atirnată în aer, cocoţată pe picioruliui şi ţinută cu mîna, el o sărută :

— Asta a fost sărutul tău şi asta-i punga mea care osă ţi-1 plătească ; iar ca să te bucuri de şi mai mare cinste,Rothsay va purta sacul tău tot restul zilei.

După ce îi dădu voie cîntăreţei să sară jos, se întoarsespre contele de Douglas, aruncîndu-i o privire dispreţui-toare, ca pentru a-i spune : „Fac toate astea în ciudadrepturilor dumitale şi ale fiicei dumitale".

— Pe sfînta Brigita de Douglas, spuse contele, asta-iprea de tot, tînăr neruşinat, fără bun simţ şi onoare ! Ştiice opreşte mîna lui Douglas, altfel nu ai fi îndrăznitniciodată...

— Ştii să joci bile, milord ? întrebă prinţul aşezînd onucă pe cea de-a doua articulaţie a arătătorului său şiaruncînd-o printr-o mişcare a degetului mare.

Nuca lovi pieptul larg al lui Douglas care-şi înăbuşiun urlet de mînie, la fel de adine şi fioros ca răgetulunui leu.

— îţi cer iertare, puternice senior, spuse ducele deRothsay cu nepăsare, în vreme ce toţi tremurau în jurullui. Nu mă gîndeam, văzînd tunica dumitale din piele debivol, că nuca mea ar fi putut să te rănească ; îmi placesă nădăjduiesc că nu ţi-a atins ochiul.

Stareţul trimis de rege, după cum am văzut în capitolulprecedent, putuse în sfîrşit să-şi croiască drum prinmulţime; apucă de dîrlogi calul lui Douglas, astfel încîtsă-l împiedice de a înainta şi-i reaminti că prinţul erafiul suveranului său şi soţul fiicei lui.

— N-avea teamă, părinte stare,ţ, răspunse Douglas, îldispreţuiesc prea mult pe acest copilandru ca să ridic undeget împotriva lui. Dar vreau să răspund la insultă totcu o insultă. Veniţi înooa, cei care ţineţi la Douglas ! Izgo-niţi-o pe această ticăloasă cu lovituri de cizmă, afară din

1G0

mănăstire şi să fie pedepsită în aşa fel, încît să-şi amr»«tească în chinuri pînă la sfârşitul vieţii că a dat prilejulunui tînăr nechibzuit să-l insulte pe Douglas.

Patru sau cinci oameni înaintară de îndată, pentru aaduce la îndeplinire nişte porunci atît de straşnice şi săr-mana Luiza nu ar fi scăpat de pedeapsa pentru insulta acărei pricină, nevinovată şi fără voie fusese, dacă ducelede Rothsay nu ar fi luat-o sub ocrotirea lui.

— Să fie izgonită astfel sărmana cîntăreaţă, să fie bi«ciuită pentru că m-a ascultat ? spuse el cu indignare. Izgo-neşte-! eu lovituri de cizmă pe nenorociţii tăi vasali, contebarbar ! Biciuieşte-ţi ogarii ce pierd urma vînatului, darfereşte-te să te atingi măcar de un cîine pe care mîna luiRothsay l-ar fi mîngîiat şi cu atît mai puţin de o femeie,ale cărei buze le-au atins pe-ale sale.

Mai înainte ca Douglas să fi putut da vreun răspuns,care ar fi fost cu siguranţă o provocare, un mare tărăboise iscă la poarta din afară a mănăstirii şi mai mulţioameni, unii călare, alţii pe jos, se îngrămădiră pentru aintra în curte. Nu se băteau încă, dar purtarea lor eraprea puţin paşnică.

Unii erau partizani de-ai lui Douglas, ceea ce se re-cunoştea după inima însîngerată pe care o purtau brodatăpe umăr ; alţii erau nişte cetăţeni din oraşul Perth. Păreausă se fi bătut pînă la porţile mănăstirii. Dar, din respectpentru un loc sfinţit, lăsaseră armele jos intrînd în mănăs-tire şi cearta lor nu mai fu decît un război de cuvinte şide insulte.

Zarva aceea avu urmări fericite : ea îl despărţi peprinţ de Douglas, în clipa în care uşurinţa unuia şi mîndriaceluilalt ar fi putut duce la cele mai mari neplăceri. împă-ciuitorii apăreau acum de pretutindeni. Stareţul şi călu-gării se aruncară în mijlocul mulţimii, poruncind paceaîn numele cerului şi al respectului datorat acestei incintesfinţite, sub pedeapsa de excomunicare, iar rugăminţile lorfură ascultate. Ducele de Albany, care de la începutul

certei fusese trimis de către regalul său frate, sosea înclipa aceea la locul unde se iscase tărăboiul. El se îndreptăîndată spre Douglas, rugîndu-1 în şoaptă să se liniştească.

— Pe sfînta Brigita de Douglas ! mă voi răzbuna, răs-punse contele. Douglas nu va lăsa să-i scape cel care aîndrăznit să-l provoace.

— Amînă-ţi răzbunarea pentru un moment maiprielnic, spuse Albany'; să nu se spună că marele Douglas,asemenea unei femei înfuriate, nu ştie să aleagă nicilocul, nici timpul răzbunării. Gîndeşte-te că tot ce amplănuit e gata să se prăbuşească printr-o întîmplare ne-dorită. George de Dunbar a avut prilejul să se vadă cubătrînul şi, cu toate că n-au vorbit decît cinci minute, mătem să nu aibă drept urmare ruperea unei alianţe făurităcu atîta greutate. Nu am căpătat încă încuviinţarea Romei.

— Ei şi, răspunse Douglas cu dispreţ, nu vor îndrăznis-o desfacă.

— Nu atîta vreme cît Douglas va fi liber şi puternic,'răspunse ducele. Dar, nobile conte, vino cu mine şi-ţi voiarăta în ce situaţie neprielnică te găseşti.

Douglas descălecă şi îşi urmă în tăcere vicleanultovarăş. într-o sală joasă, îi văzură pe brandani înarmaţişi acoperiţi cu cămăşi de zale. Căpitanul lor se plecă înfaţa ducelui de Albany şi părea că doreşte să-i vorbească.

— Ce este, Mac Louis ? întrebă ducele.— Se spune că ducele de Rothsay a fost insultat, spuse

căpitanul, şi abia pot să-i ţin în loc pe brandani.— Viteazule Mac Louis, spuse ducele, şi voi credincioşi

brandani, prinţul duce de Rothsay, nepotul meu, se află totatît de bine cît poate fi un gentilom. A avut loc o ceartă,dar totul s-a potolit.

Albany îl conduse pe conte mai departe.— Vezi, milord, îi spuse el la ureche, în cazul cînd

cuvîntul de arestare ar fi rostit, el ar fi repede adus la

1G0

îndeplinire, şi ştii că suita dumitale este prea puţin nu-meroasă pentru o rezistenţă cît de slabă.

162

Douglas fu nevoit să încuviinţeze, în aşteptarea unulalt prilej,

— Chiar dacă ar trebui să-mi muşc buzele pînă lasînge, spuse el, voi tăcea atîta timp cît n-a sosit încă ceasulsă vorbesc.

In vremea aceasta, George de March îşi luase sarcinamai uşoară de a-1 linişti pe prinţ.

— Milord de Rothsay, spuse el apropiindu-se de prinţcu un aer grav şi ceremonios, nu am nevoie să spun căsînteţi în anumită măsură dator să-mi redaţi onoarea,cu toate că nu vă fac răspunzător de o ruptură care mi-adistrus liniştea familiei. îngăduiţi-mi să vă conjur, înnumele ascultării pe care o datoraţi atunci cînd vă roagăun om insultat, să uitaţi pentru un timp această nefericităîntîmplare.

— îţi datorez multă consideraţie, milord, răspunseRothsay, dar acest îngîmfat şi atotputernic lord mi-arănit onoarea.

— Milord, nu am nimic de adăugat, numai că regalulvostru tată este bolnav, că şi-a pierdut cunoştinţa gîndin-du-se la primejdia de care era ameninţată Alteţa Voastră.

— Bolnav, spuse prinţul, bunul bătrîn ! Spui că şi-apierdut cunoştinţa, milord de March ? Alerg îndată.

Ducele de Rothsay descălecă numaidecît şi alergă sprepalat ca un ogar, cînd o mînă mică i se agăţă de manta şicu o voce tremurătoare, o femeie îngenuncheată strigă :

— Ocrotire, nobilul meu prinţ, ocrotire pentru o străinăneajutorată.

— Lasă-ne, femeie, spuse contele de March. respin-gînd-o pe aceea ce se ruga.

Dar bunul prinţ se opri.— într-adevăr, spuse el, am atras asupra bietei făpturi

răzbunarea unui demon neînduplecat. O, cerule, ce soartămi-ai hărăzit ! Aduc nenorocire tuturor celor ce se apropiede mine !... Ce să fac în această clipă grea ? !... Ea nupoate intra în apartamentele mele, toţi oamenii mei sînt

163

— nişte ticăloşi !... Ah ! tu lingă mine, viteazul Henry SmithCe faci aici ?

— A avut loc un fel de încăierare, milord, răspunsecunoştinţa noastră armurierul, între cetăţeni şi derbedeiidin ţinuturile de la sud care-i sprijină pe oamenii luiDouglas. I-am urmărit pînă la porţile mănăstirii.

— îmi pare foarte bine. Cel puţin i-aţi bătut pe ticăloşidupă toate regulile ?

— O, desigur, reluă Henry. Noi eram, ce-i drept, maimulţi ca număr, dar nu există cavaleri mai bine înarmaţidecît cei care-1 urmează pe Inimă însîngerată, aşa că s-arputea spune că i-am bătut în luptă dreaptă căci, dupăcum ştie înălţimea Voastră, războinicii bine înarmaţi sîntdatoraţi fierarului, iar omul cu arme bune poate să ţinăpiept numărului mare.

în vreme ce stăteau astfel de vorbă, contele de March,care le spusese cîteva cuvinte unora din cei ce se aflaulîngă poarta palatului, se înapoie în grabă.

-— Milord, milord, tatăl vostru şi-a revenit şi dacă nuvă grăbiţi, ducele de Albany şi Douglas vor avea vremesă-l ameţească.

— Dacă tatăl meu şi-a revenit, spuse nesăbuitul prinţ,şi dacă îi place să ţină sfat cu graţiosul meu unchi şi cucontele de Douglas, nu se cade nici pentru Senioria Voastrăşi nici pentru mine să mergem înainte de a fi chemaţi.Am deci tot timpul să vorbesc despre micile mele treburicu armurierul meu.

— Dacă o luaţi aşa, spuse contele, ale cărui speranţede a redobîndi favoarea curţii, repede trezite la viaţă, senăruiau tot atît de grabnic, dacă o luaţi aşa, nu vă mai bi-zuiţi pe George Dunbar, spuse el mînios. Şi dispăru.

Nepăsătorul moştenitor al coroanei îşi făcu astfel doiduşmani puternici în Scoţia, într-o vreme în care aristo-craţia era atît de primejdioasă pentru tron. îl insultase pe

164

unul printr-o dispreţuitoare provocare şi pe celălalt

165

fiindcă, nesăbuit, nu ţinuse deajuns seama de dorinţelelui. Ducele de Rothsay nu observă plecarea contelui saumai degrabă se simţea uşurat că scăpase de stăruinţele sale.

Prinţul începu o convorbire glumeaţă cu armurierulnostru, care, dată fiind iscusinţa lui în meserie, era cunos-cut aproape de toţi marii seniori de la curte.

— Aveam să-ţi spun ceva, Smith, zise prinţul, ai puteasă-mi dregi un iniei rupt de la platoşa mea de Milano ?

— Tot atît de bine, înălţimea Voastră, cum dregeamama ochiurile de Ia plasă. Milanezul nu o să poatădeosebi lucrul lui de al meu.

—- Foarte bine ! Dar nu asta doream să-ţi ispunadineaori, zise prinţul aducîndu^şi aminte ; această săr-mană cîntăreaţă, viteazul meu Smith, trebuie condusăîntr-un loc sigur. Tu eşti omul în stare să slujeşti deapărător unei femei şi trebuie să o duci într-un loc undesă fie la adăpost.

Henry Smith, după cum am văzut, era îndrăzneţ şiîntreprinzător cînd era vorba de arme ; dar avea şi -amorulpropriu al unui cetăţean şi nu se gîndea deloc să se ex-pună la bîrfeli în nişte împrejurări îndoielnice, care ar fiputut fi rău tălmăcite de cîrcotaşii săi concetăţeni.

— O rog pe înălţimea voastră, spuse el, să aibă în ve-dere că eu nu sînt decît un biet meseriaş şi eu toate căbraţul şi spada mea se află în slujba regelui şi a AlteţeiVoastre, eu nu sînt, vă rog să mă iertaţi, scutierul doam-nelor. înălţimea Voastră va găsi, printre curtenii din suitasa, cavaleri şi lorzi care nu se vor da în -lături să joacerolul lui Sir Pandarus de Troia 1. Pentru sărmanul Henry

1 Sir Pandarus de Troia, după cum arată cronicile, era un ves-tit mijlocitor.

166

din Wind, acesta este un rol prea cavaleresc.— Hm ! făcu prinţul, punga mea, Edgar... Dar uitasem

că am dat-o sărmanei fete. Ştiu că voi meseriaşii şi mai

167

cu seamă cei din breasla dumitale, nu prindeţi şoimii cumîinile goale ; dar presupun că va fi de ajuns cuvîntul meupentru preţul unei armuri bune şi ţi-o voi plăti chiar cumulţumiri, numai să-mi faci acest mic serviciu.

— Alteţa Voastră poate cunoaşte alţi meseriaşi, răs-punse armurierul, dar vă rog să mă iertaţi, nu-1 cunoaşteţipe Henry Gow. El va asculta de poruncile ce i le veţi dade a făuri arme sau a le drege, dar nu ştie să facăasemenea servicii.

— Ascultă, eatîr din Perth, spuse prinţul, rîzînd deaceastă îndărătnicie a meseriaşului, fata asta îmi eşte totatît de străină ca şi ţie, dar ai văzut sau ai auzit poatespunîndu-se că i-am acordat o favoare care ar putea să ocoste viaţa. Nu văd aci un alt bărbat căruia să i-o potîncredinţa ea s-o ocrotească împotriva bădăranilor dinsuita lui Douglas, iar ei o vor pedepsi după bunul placal contelui.

— Dacă aşa stau lucrurile, milord, fata are dreptul laocrotirea oricărui om cinstit. Şi pentru că poartă o fustă,cu toate că aş fi dorit-o mai lungă şi mai puţin ciudată,răspund de siguranţa ei, atît cît poate un singur om. Darunde trebuie s-o duc ?

— Iată un răspuns pe care nu ţi-1 pot da. Du-o laSir John Ramorny... Dar nu, el este suferind în momentulde faţă, apoi mai sînt şi alte motive... Du-o la dracu dacăvrei, dar să fie în loc sigur şi-l vei obliga pe David deRothsay.

— Nobilul meu prinţ, spuse armurierul, mă gîndesc,mereu cu respectul pe care vi-1 datorez, că aş prefera săîncredinţez o femeie fără apărare diavolului, decît îngri-jirilor lui Sir John Ramorny. Dar, deşi diavolul lucreazăca şi mine în foc, nu ştiu unde locuieşte şi nădăjduiesc,cu ajutorul Sfintei Biserici, să-l ţin mereu departe. Darsă o însoţesc pe această femeie afară din mulţime şi de-a

168

— lungul străzilor în acast costum ciudat, mi se pare camgreu.

— Cît despre ieşirea din mănăstire, acest bun călugăr,spuse prinţul şi-l apucă de glugă pe primul călugăr care-iieşi în cale, părinte Nicolae sau Bonifaciu...

— Sărmanul frate Ciprian, la ordinele Alteţei Voastre,spuse călugărul.

— Bine, frate Ciprian, urmă prinţul, bine, condu-i peoamenii aceştia printr-o trecere tainică, pe care nu sepoate să n-o cunoşti şi te voi revedea pentru a te răsplătica un prinţ.

Călugărul se plecă în semn de ascultare şi sărman?;Luiza, care în timpul acestei convorbiri privise cînd 1.prinţ cînd la Henry, spuse cu vioiciune :

— Nu vreau să-l pun în încurcătură pe acest oncumsecade prin îmbrăcămintea mea, am o manta cu car<mă înfăşor de obicei.

— Ei bine ! Smith, spuse prinţul rîzînd, ai gluga unucălugăr şi mantaua unei femei pentru a te ascunde, aş vcca escapadele mele să fie tot atît de bine ascunse. Adiocinslituie armurier şi în curînd îţi voi mulţumi.

Apoi, ca şi cînd s-ar fi temut de vreo nouă împotriviredin partea lui Smith, se grăbi să intre în palat.

Henry Smith rămase înmărmurit, văzîndu-se tîrît într-afacere atît de primejdioasă şi care putea uşor pricirrmare zarvă. Ţinînd seama şi de faptul că se vîrîse di.plin în încăierarea ce avusese loc, se temea să nu pr -mejduiască izbînda a ceea ce urmărea cu atîta înflăcărare.Dar alungă gîndul de a lăsa o femeie fără apărare la buniplac al barbarilor galwegieni1 şi al partizanilor de pretu-tindeni ai lui Douglas.

Vocea călugărului îl trezi din visare : cu nepăsarea pecare călugării o simt sau se prefac că o simt pentru tre-burile pămînteşti, acesta îi spunea să-l urmeze. Armurierul

1 Locuitori din comitatul Galoway.

il urmă deci şi scoase un suspin ce aducea cu un geamăt.Fără să se îngrijească de drumul ce-1 urma, el intră îm-preună eu călugărul într-un schit, printr-o poartă dosnică,pe care, după ce privise în urma lui, călugărul o lăsădeschisă. Luiza mergea înapoia lor ; îşi luase în grabăpacheţelul şi chemîndu-şi micul păzitor patruped, se în-dreptă pe drumul menit s-o pună la adăpost de primejdiilecare pînă mai adineaori păreau s-o ameninţe fără cruţare.

XII

170

Atunci se ridică bătrîna servitoareŞi îi spuse stăpînului cu asprime-n glas :„în urma unei fapte asemănătoare,Tatăl dumitale mult a mai avut de tras".

Lucky Trumbull

Străbătînd o trecătoare tainică, cei trei ajunseră încapela mănăstirii, ale cărei uşi interioare, de obicei des-chise, fuseseră zăvorite în urma tărăboiului ce se iscase,cînd răzvrătiţii celor două partide se siliseră să pătrundăînăuntru şi aceasta nu din evlavie.

Străbătură subteranele bisericii în timp ce boitele în-tunecate răsunau sub pasul greoi al armurierului şi ră-mîneau mute sub sandalele călugărului şi sub pasul uşoral sărmanei Luiza, care tremura atît de frig cît şi despaimă, văzînd că nici călăuza spirituală nici cea vremel-nică nu o priveau cu bunăvoinţă. Cel dintîi era un omaspru şi părea să simtă pentru cîntăreaţa ambulantă totatîta scîrbă cît şi dispreţ ; în vreme ce al doilea era, dupăcum am mai văzut, cel mai bun om din lume dar păreamohorît şi supărat, fiindcă fusese pus cu sila la o treabăcăreia — o ştia prea bine — n-avea cum să i se împotri-vească.

Nemulţumirea lui se răsfrîngea în chip firesc asupranevinovatului obiect al ocrotirii sale. îşi spunea în sinealui, privind-o pe cîntăreaţă cu dispreţ : ,,0 regină a cerşe-torilor să străbată străzile Perth-ului alături de un ce-tăţean cinstit ! Fata asta de nimic trebuie să aibă un

171

renume atît de prost ca toate semenele ei din aceastăbreaslă şi situaţia mea este lesne de prevăzut, dacă întîm-plarea asta va ajunge la urechile Caterinei. Mai degrabăaş ucide un om, dacă m-ar provoca, chiar dacă ar fi celmai bun din Perth, decît să străbat oraşul cu o asemeneabocoea.“

Se pare că Luiza ghici de ce ocrotitorul ei se arăta atîtde îngrijorat, căci îi spuse şovăitor şi cu sfială :

— Cinstite domn, nu aş face mai bine să mă oprescîn această capelă ca să-mi pun mantaua ?

— Intr-adevăr, domnişoară, ar fi o bună măsură de pre-vedere, răspunse Smith.

Dar călugărul interveni, ridicînd un deget în semn deoprelişte.

— Capela sfîntului Madox, spuse el, nu este o camerăde toaletă pentru jongleri şi vagabonzi. Iţi voi arăta îndatăun vestiar mai potrivit pentru oamenii de teapa ta.

Sărmana fată lăsă capul în jos şi părăsi uşa capeleisimţindu-se adîne umilită. Căţeluşul care o urma părea săghicească după privirile şi după mişcările stăpînei lui căerau nişte nepoftiţi pe pămîntul sfinţit unde-şi tîraupicioarele ; îşi lăsase urechile în jos şi mătura pardosealacu coada, însoţindu-şi stăpîna încet şi fără zgomot.

Călugărul merse multă vreme fără să se oprească.Coborîră nişte trepte late şi străbătură un labirint detrecători subterane, abia luminate. In timp ce treceau pelîngă o uşă scundă, boltită, călugărul se întoarse şi-i spuseLuizei cu voce aspră :

— Iată, fiică a nebuniei, camera de toaletă unde mulţialţii înaintea ta şi-au lepădat veşmintele.

Ascultînd eu grabă şi umilinţă, Luiza împinse uşa, darîn aceeaşi clipă se dădu cu groază înapoi. Era o camerămortuară, plină pe jumătate cu oase şi cranii.

172

— Mi-e frică să-mi schimb veşmintele singură în loculacesta, spuse ea. Dacă porunceşti, părinte, facă-se voiadumitale.

— Resturile astea pe care le vezi, copilă a deşertăciunii,răspunse călugărul, sînt rămăşiţele pămînteşti ale aceloracare în timpul vieţii lor au gustat din plăcerile lumeşti. Aşavei fi şi ,tu într-o zi, cu toată uşurătatea, cochetăria,scălîmbăielile şi cmtecele tale ; tu şi toţi slujitorii plăce-rilor deşarte ale acestei lumi, veţi ajunge ca aceste oasepe care tu, în huzurul tău, nu îndrăzneşti, să le priveşti.

— Nu vorbi de huzur, cucernice părinte, reluă cîntă-reaţa. Cerul mi-e martor că aş vrea să mă bucur şi eu deodihna acestor rămăşiţe înălbite. Dacă întinzîndu-mă aici,aş putea să ajung ca ele, aş alege această cameră mortuarădrept culcuş, mai degrabă decît patul cel mai frumos şimai moale din Scoţia.

— Ai răbdare şi urmează-mă, spuse călugărul pe unton mai blînd, secerătorul nu trebuie să plece de pe cîmpmai înainte ca apusul soarelui să-i vestească sfîrşitul zilei.

Conitinuară să meargă. La capătul unei galerii lungi,fratele Ciprian deschise uşa unei săliţe, sau poate a uneicapele, (căci era împodobită cu un crucifix înaintea căruiaardeau patru luminări.

Toţi trei îngenunchiară şi îşi făcură semnul crucii.— Ce înseamnă acest simbol ? o întrebă călugărul pe

cîntăreaţă.— Că cel păcătos şi cel drept se pot apropia de El.■— Da, spuse călugărul mai îmblînzit, dar numai atunci

cînd păcătosul s-a pocăit. Pregăteşte-te aici pentru călă-toria ta.

Luiza rămase cîteva clipe în capelă iar cînd ieşi eraînfăşurată toată într-o manta de postav gros, cenuşiu ;între timp îşi strînse în coşuleţul unde-şi avea şi altelucruri, unele din veşmintele-i ciudate, atîtea cîte avusesevreme să-şi scoată de pe ea.

'Călugărul deschise îndată o uşă şi-apoi ajunseră afară,într-o grădină care înconjura mănăstirea dominicanilor.

— Grilajul dinspre miazăzi nu are decît o clanţă şi deaici puteţi ieşi fără a fi văziiţi. Dumnezeu să te binecuvin-teze, fiule ! Şi pe tine de asemenea, nefericită copilă.Adu-ţi aminte de locul unde ţi-ai lepădat urîcioasa îmbră-căminte şi gîndeşte-te cu grijă înainte de a o îmbrăca iar.

— Vai, părinte, spuse Luiza, sărmana străină s-ar lăsabucuroasă de meseria ei, dacă ar putea să-şi cîştige pîineacu o îndeletnicire mai demnă.

Dar călugărul dispăruse, uşa prin care trecuseră păreasă fi dispărut şi ea, atît de iscusit era ascunsă de o coloanămobilă şi de nenumăratele podoabe ale arhitecturii gotice.

— O femeie a ieşit.prin această uşiţă ascunsă, gîndiHenry. Să dea Dumnezeu ca bunii părinţi să nu facăniciodată să mai treacă una pe aici. Locul pare cu totulprielnic pentru jocul de-a v-aţi ascunselea. Dar, Dumne-zeule, ce fac acum ? ! Trebuie să mă scap de cerşetoareaasta cît mai repede cu putinţă şi să o duc într-un locsigur ; căci, orice ar fi în sufletul ei, are o înfăţişare preamodestă, acum cînd este îmbrăcată cuviincios, pentru a filăsată pradă pedepselor ce i le pregătesc barbarii dinGalloway, sau legiunea drăcească din Liddel.

Luiza se oprise, ca şi cum ar fi aşteptat ca armurierulsă se hotărască ce drum să urmeze. Căţeluşul ei, învioratde aerul de-afară, ţopăia pe drum, se gudura pe lîngăstăpînă-sa şi — cu oarecare sfială — îi dădea tîrcoalechiar şi lui Smith, ca să-i arate şi lui cît e de mulţumitşi să-i cîştige bunăvoinţa.

— Astîmpără-te, Charlot, astîmpără-te ! spuse tînăra.Eşti fericit că vezi din nou lumina zilei, dar unde ne vomadăposti la noapte, căţeluşule ?

— încotro vrei s-o apuci, acum, domnişoară ? întrebăarmurierul, nu cu asprime, căci nu-i stătea în fire, dar cu

174

— hotărî re, ca un om care se grăbeşte să scape de o treabăneplăcută. Unde duce drumul dumitale ?

Luiza lăsă capul în jos şi tăcu. El îşi reînnoi întrebarea,iar ea plecă din nou capul şi răspunse că nu ştie.

— Bine, bine, vino, spuse armurierul, înţeleg, am fostşi eu un chefliu, un om de petreceri pe vremea mea, dar emai bine să fii cuminte. Aşa cum mă aflu acum, sînt unom pocăit pentru multe, multe luni. Aşadar, fata mea, vatrebui să ne despărţim mai repede poate decît ar dori-o of ată ea dumneata de la un voinic ca mine.

Luiza plîngea în tăcere, cu privirile mereu în pămînt,ca cineva care a suferit o insultă de care nu are dreptulsă se plîngă. In cele din urmă, băgînd de seamă că tovară-şul ei începea să-şi piardă răbdarea, spuse cu o voce su-grumată :

— Nobile domn...— Domn se spune unui cavaler, zise armurierul cu

nerăbdare, iar nobil unui baron. Eu sînt Henry Gow dinWynd, un cinstit meseriaş şi membru al breslei libere aarmurierilor.

— Ei bine, bunule meseriaş, spuse cîntăreaţa, mă ju-deci cu asprime deşi, luîndu-te după ce se vede ai şi de ce.Aş vrea să te scap cît mai curînd de tovărăşia mea, careştiu că nu face cinste unui bărbat cumsecade, dacă aş ştinumai ce drum să apuc.

— De bună seamă drumul care te va duce la o serbaresau la un bîlci, răspunse Henry cu asprime, căci credeacă această durere era prefăcută pentru a-i cuceri dragos-tea şi poate că se temea de asemenea să nu cadă în ispită.Este sărbătoarea sfîntului Madox la Auchterarder. O săgăseşti drumul singură.

— Aft, Auchter, repetă cîntăreaţa, ale cărei buze meri-dionale încercau în zadar pronunţia celtică, am auzit vor-bindu-se că bietele mele cîntece nu ar fi înţelese dacăm-aş apropia de acel înfricoşător lanţ de munţi.

175

.— Atunci vrei să rămîi la Perth ?— Dar unde să locuiesc ? întrebă hoinara.— Unde ? Acolo unde ai locuit noaptea trecută.. Ştii

destul de bine de unde vii, cu toate că nu pari să ştiiunde mergi.

— Am dormit la spitalul mănăstirii, dar nu am fostprimită acolo decît după multă stăruinţă şi nu mi se în-găduie să mă mai înapoiez.

— Cu siguranţă că te vor primi cu atît mai puţinacum, cînd ameninţarea lui Douglas apasă asupra dumitale.Este prea adevărat. Dar prinţul a vorbit de Sir JohnRamorny ; pot să te duc acolo, pe nişte «trăzi ocolite, cutoate că. asta nu e treaba unui cetăţean cinstit, mai cuseamă că sînt şi grăbit.

— Voi merge oriunde ; ştiu că sînt vorbită de rău şi căstingheresc oamenii. Nu am fost totdeauna aşa... Dar acelRamorny, cine este ?

— Un cavaler elegant, care duce o viaţă veselă, estescutierul, privaclo, cum spun ei, al tînărului prinţ.

— Tînărul acela barbar şi dispreţuitor care a dat prilejla întregul scandal ! O, nu mă duce acolo, omule de treabă !Nu există vreo femeie creştină care să se învoiască a daadăpost într-un staul sau într-un grajd unei fiinţesărmane numai pentru o noapte ? O să plec în zori şi os-o răsplătesc din belşug. Am aur şi te voi răsplăti şi pedumneata, dacă vei vrea să mă scapi de acel tînăr des-frînat şi de oamenii baronului acela posomorit cu ochicare împrăştie moarte.

— Păstrează-ţi aurul pentru cei ce au nevoie de el,spuse Henry, şi nu pune în mîini cinstite un ban câştigatcu viola, tamburina sau dansul, ba chiar şi cu alte îndelet-niciri, poate şi mai rele. îţi spun adevărul, nu dau nici uncrezămînt tînguielilor dumitale. Sînt gata să te călăuzescacolo unde vei voi, căci cuvântul meu este tot atît de

176

— solid ca şi o nicovală. Dar nu vei izbuti să mă încredinţezi«ă nu ştii unde mergi. Nu eşti atît de începătoare în me-seria dumitale ca să nu ştii că in fiecare oraş şi mai cuseamă într-un oraş ca Perth, se află hanuri unde niştefete ea dumneata sînt găzduite pentru banii lor, atuncicînd nu găsesc vreun nătărău care să le plăteascăcheltuiala. Dacă ai bani, nu-mi mai fac atîtea griji pentrudumneata ; ce-i drept, cred că te prefaci atunci cînd tearăţi necăjită şi că ţi-e teamă să rămîi singură.

După ce-i arătase în felul acesta Luizei că nu putea fiînşelat de vicleşugurile obişnuite ale femeilor de teapa ei,Henry se îndepărtă cu cîţiva paşi, silindu-se să se con-vingă că ceea ce făcuse era lucrul cel mai înţelept şi maiprevăzător din lume. Dar nu putu să nu privească înurmă pentru a vedea ce se întîmplase cu Luiza dupăplecarea lui ; rămase buimăcit cînd o văzu că se lăsasesă cadă pe o bancă, eu braţele sprijinite pe genunchi şi cucapul în mîini, vădind cea mai adîncă mîhnire.

Armurierul încercă să-şi învîrtoşeze inima în faţaacestei privelişti.

— Totul nu este decît comedie, îşi zise el, muierea îşicunoaşte meseria, aş jura-o pe sfîntul Ringan.

In aceeaşi clipă cineva îl trase de pulpana mantalei ;privi în jurul lui şi văzu căţeluşul, care numaidecît, caşi cum ar fi pledat cauza stăpîne-si se ridică pe picioareledinapoi şi începu să salte, cînd mîrîind, cînd întoreîn-du-se spre Luiza de parcă ar fi cerut milă pentru această

177

fiinţă nenorocită.— Bietul animal! spuse armurierul, s-ar putea să fie

vicleşug în ceea ce faci, căci repeţi ce ai fost învăţat; darîn sfîrşit, pentru că am făgăduit s-o ocrotesc pe fata astanefericită, nu trebuie să o părăsesc în starea de slăbiciuneîn care se află, de o fi cumva adevărată şi nu din altăpricină, ci măcar din omenie.

178

Se întoarse şi se apropie de Luiza. încercă din nou săse convingă, după chipul ei răvăşit, dacă era intr-adevărslăbită, sau dacă priceperea ei intr-ale prefăcătoriei, de-păşea înţelegerea unui bărbat şi chiar aceea a unei femei.

— Fetiţo, spuse el pe un ton mai blînd, am să-ţi spundeschis despre ce este vorba. Astăzi este ziua sfîntuluiValentin, şi ar trebui, după cum e obiceiul, să mă aflulîngă frumoasa mea Valentină. Dar mai multe lupte şicerturi mi-au luat întreaga dimineaţă, afară doar de obiată jumătate de oră. Cred că înţelegi acum unde-misînt gîndurile şi inima şi unde ar trebui să fiu în clipade faţă, cel puţin din eurtenie.

Cîntăreaţa îl ascultă şi păru să-l înţeleagă.— Dacă eşti un îndrăgostit sincer şi dacă o Valentină

neprihănită e a dumitale, ferească Dumnezeu ca o fiinţăca mine să fie pricină de ceartă între dumneavoastră !Nu te mai gîndi la mine. Voi urma cursul acestui rîu marepînă la locul unde se varsă în ocean şi unde se spune căse află un port. Acolo mă voi îmbarca pentru frumoasaFranţă şi mă voi afla din nou în ţara mea, unde cel maigrosolan dintre ţărani n-ar fi în stare să aducă o insultăcelei mai nevrednice femei.

— Nu poţi merge la Dundee astăzi, spuse armurierul.Oamenii lui Douglas se află la pîndă pe amîndouă ţăr-murile rîului, căci zvonul luptei de azi-dimineaţă a ajunscu siguranţă pînă la ei. începînd de azi-dimineaţă şi pînădeseară, precum şi mîine, se vor aduna sub steagul şefuluilor, întocmai ca muntenii în jurul Crucii de Foc. Vezicolo cinci sau şase oameni care galopează turbaţi de par-tea cealaltă a rîului ? Recunosc oameni din Annandale,după lungimea lăncilor şi după felul în care le ţin. UnAnnandale nu-şi ţine niciodată lancea aplecată înapoi.Ţin vîrful totdeauna drept sau îndreptat înainte.

179

— De ce m-aş teme de ei ? întrebă tînăra. Sînt niştesoldaţi care mă vor respecta pentru slăbiciunea şiviola mea.

— Nu vreau să-i vorbesc de rău, răspunse armurierul ;dacă te-ai afla în văile lor, te-ar găzdui şi nu ai aveade ce să te temi din partea lor. Dar în clipa de faţă seaflă în luptă şi socotesc drept pradă tot ce le cade înplasă. Sînt unii printre ei care te-ar ucide pentru preţulcerceilor din urechi ; n-au suflet decît în ochii cu care-şicaută prada şi în mîini cînd trebuie s-o apuce. Urechealor nu este făcută să asculte cîntece şi nici rugăminţi.Mai mult, au primit de la căpetenia lor o poruncă ce tepriveşte şi această poruncă e din acelea cărora li se dăascultare. Marii seniori sînt mai repede ascultaţi atuncicînd spun „Ardeţi biserica asta“, decît atunci cînd porun-cesc să se clădească una.

— Trebuie, aşadar, să rămîn aici ca să mor, răspunsecîhtăreaţa.

— Nu spune aşa ceva, reluă armurierul ; dacă aş puteadoar să-ţi găsesc un adăpost pentru la noapte, te-aş că-lăuzi mîine la Treptele Sfintei Fecioare, de unde corăbiilecoboară pe rîu spre Dundee. Te-aş îmbarca cu cinevacare ar avea acelaşi drum ca dumneata şi ar avea grijăsă-ţi găsească o gazdă sigură.

— Omule bun şi generos, spuse cîntăreaţa, fă acestlucru şi dacă rugăciunile şi binecuvântările unei nenoro-cite pot să ajungă pînă la cer, ele se vor înălţa ca să seroage pentru dumneata. Ne vom întîlni la portiţa ce seaflă acolo, la ora plecării corăbiilor.

— Corăbiile pleacă la şase dimineaţa, cînd ziua-i încăfragedă.

— Du-te atunci şi întîlneşte-o pe Valentina dumitaleşi dacă te iubeşte, o, nu o înşela !

180

-— Vai, sărmană domnişoară, mă tem ca nu cumva tră-darea vreunui iubit să te fi adus în starea asta. Dar nute pot părăsi astfel. Trebuie să ştiu unde socoteşti să-ţipetreci noaptea.

— Nu te îngriji de asta, răspunse Luiza. Cerul e se-nin, iar pe lîngă coastă sînt multe crînguri şi dumbrăvi.Ne vom mulţumi, Charlot şi cu mine, cu un adăpost defrunziş pentru o noapte, iar mîine, cu ajutorul dumitale,voi fi scăpată de grijă. Noaptea trece destul de repede,cînd ai speranţe pentru a doua zi. Pentru ce mai şovăicînd Valentina dumitale te aşteptă ? Arn să te socotescun îndrăgostit nepăsător şi ştii doar ce-nseamnă mustră-rile unui trubadur.

— Nu te pot părăsi, domnişoară, răspunse armurierulcu totul cîştigat acum, aş fi un ucigaş să te las sub cerulliber, pradă asprimilor unei nopţi scoţiene în luna fe-bruarie. Nu, nu, rău mi-aş ţine cuvîntul în felul ăsta.Şi dacă voi fi ameninţat de primejdia -unei mustrări, astase va întîmpla pentru că te-am judecat greşit şi te-amnecăjit printr-o purtare pe care nu o meritai, acum bageu de seamă... Vino cu mine, domnişoară, vreau să-ţi facrost de o locuinţă sigură şi cinstită, oricare ar fi urmările.Nici Caterina mea nu s-ar bucura să ştie că am lăsat obiată fiinţă să moară de frig, numai ca să fiu cu un ceasmai devreme alături de ea.

Zicînd acestea, el lupta împotriva urmărilor pe care arfi putut să le aibă hotărîrea lui îndrăzneaţă. Acest bărbatcurajos se hotărî să înfrunte bîrfelile şi s-o adăposteascăpe biata pribeagă în propria lui casă. Trebuie să adăugămînsă că o făcea în silă şi lăsîndu-se călăuzit de o bună-voinţă avîntată.

Mai înainte ca voinicul fiu al lui Vulcan să-şi fi în-dreptat toată dragostea asupra Frumoasei din Perth, firea

181

lui destul de furtunoasă îl purtase cînd sub înrîurirea luiVenus, cînd sub aceea a lui Marte şi doar o pasiune sin-ceră îl ţinea departe de plăcerile destrăbălate. Pe bunădreptate îşi făcea deci griji pentru bunul lui renume debărbat statornic nu de mult cîştigat, căci purtarea sa faţăde biata femeie ar fi putut da loc la bănuieli. Poate căse temea şi de ispită, dacă stătea prea mult în apropiereafetei. Dar ceea ce îl mîhnea mai cu seamă era eă-şi pierdeastfel o parte din ziua sfîntului Valentin, căci avea, dupăobicei, nu numai dreptul dar şi datoria să o petreacă înîntregime lîngă iubita lui. Călătoria la Kinfeuns şi dife-ritele peripeţii care îi urmară, îi răpiseră o parte din zi,iar ora vecerniei se apropia. Ca şi cînd ar fi vrut să cîş-tige, iuţind pasul, timpul pe care-1 pierduse cu totul alt-fel decît îi dădea ghes inima, el străbătu grădina domini-canilor, intră în oraş, îşi înfundă pălăria pe ochi şi mersetot aşa de-a lungul străzilor şi aleilor, în speranţa de a

182

ajunge acasă fără să fie recunoscut. Dar după ce alergăastfel vreo zece minute, se gîndi că mergea prea repedepentru ca tînăra să-l poată urma. .Se întoarse deci scosdin sărite, dar supărarea făcu loc milei, cînd băgă deseamă că Luiza era la capătul puterilor.

„Nu sînt decît o brută şi mi s-ar cuveni să fiu spîn-zurat, îşi zise Henry. Oricît aş fi eu de grăbit, lucrul ăstaar putea să-i dea aripi bietei copile ? Şi mai e încărcatăşi cu catrafuse. Nu sînt decît un bădăran ori de cîte oriam de-a face cu femeile şi potrivesc rău lucrurile, chiarşi atunci cînd nu vreau decît să le fac un bine.“

— Dă-mi legătura dumitale, domnişoară, aşa o sămergi mai repede.

Luiza voia să se împotrivească, dar era istovită şi nuputea nici măcar să răspundă. îi îngădui deci tovarăşuluiei de drum să-i ia bagajul, dar numaidecît dinele venisă se aşeze în faţa lui Henry, se ridică pe picioarele

dinapoi, le mişcă pe cele dinainte şi ■ mîrîi încet, ca şicînd ar fi dorit să fie luat în braţe.

— Trebuie, aşadar, să mă încarc şi cu tine ? spusearmurierul, văzînd că bietul animal era obosit.

— Ei, Charlot, strigă Luiza, ştii bine că o să te iaueu în braţe.

Voi să ia căţelul, dar acesta îi scăpă şi trecînd de par-tea lui Smith, îşi reînnoi semnele prin care dorea să fieluat în braţe.

— Charlot are dreptate, spuse armurierul, el ghiceştecare din noi doi este mai în stare să-l poarte. Asta măface să aflu, fetiţa mea, că nu ţi-ai purtat totdeaunabocceaua singură. Charlot ştie să vorbească.

La auzul acesor vorbe fata păli atît de rău, încîtHenry fu silit să o sprijine, căci altfel ar fi căzut jos.Dar îşi reveni după o clipă şi cu o voce slăbită îşi rugăcălăuza să-şi vadă de drum.

— Nu, nu, spuse Henry pornind din nou, ţine-te demantaua mea sau, mai bine, ia-mă de braţ.

„Frumos arătăm, îşi zise armurierul ; doar o scripcăsau o chitară în spate ne lipsesc, şi o maimuţă pe umăr,ca să ne înfăţişăm ea cea mai veselă pereche de vaga-bonzi care a atins vreodată corzile în faţa unui castel.La naiba, dacă m-ar întîlni vreun vecin cu legătura astade eatrafuse în spate, cu o asemenea fată atîrnată demanta şi cu cîinele ei în braţe, ce-ar gîndi altceva decîtcă m-am făcut şi eu trubadur ? N-aş vrea, pentru ceamai bună armură pe care am atins-o vreodată cu cioca-nul, ca vreunul din flecarii oraşului nostru să mă întâl-nească. Aş fi de rîsul tuturor, de la sfîntul Valentin pînăla Întîmpinarea Domnului."

Frămîntat de aceste gînduri şi chiar de-ar fi trebuitsă străbată un drum mai lung, armurierul o luă pe niştepoteci ocolite, pentru a se feri de străzile principale, unde

184

lumea se tot îmbulzea în urma tărăboiului care se iscase.Dar, din nenorocire, prevederea lui fu zadarnică. La co-titura unei alei întîlni un bărbat înfăşurat în manta şi sepărea că nici el nu doreşte să fie recunoscut ; totuşi fi-gura iui oarecare, picioarele subţiri ca nişte fuse, care seiveau de sub manta, şi ochii lui mici şi pătrunzători, cesclipeau deasupra veşmintelor, îl dezvăluiau pe farmacisttot atît de lămurit ca şi cînd numele i-ar fi fost scris pepălărie. Această întîlnire atît de neprevăzută, îl puse înîncurcătură pe armurier. îndrăzneţ şi fără ocolişuri cumera din fire, Smith nu ştia ce-i fuga. îl cunoştea pe omulacela ; îl ştia curios să afle ce fac alţii, iubitor de bîrfelişi de altfel destul de răuvoitor faţă de el ; ca să iasă dinîncurcătură şi să facă să dispară orice mărturie, n-aveaaltă nădejde decît aceea ca farmacistul să-i dea vreunprilej să-i răsucească gîtul.

Dar departe de a da prilej la asemenea violenţe, far-macistul, văzîndu-se atît de aproape de temutulsău con-cetăţean şi dîndu-şi seama că orice-ar fi făcut tot avea

185

să fie recunoscut, păru hotărît s-o scurteze cît va puteamai mult. Astfel, fără să pară că se sinchiseşte de to-varăşa lui Smith, spuse în treacăt îndreptîndu-şi încă dinprima clipă privirea spre armurier.

— Iţi urez o zi plăcută de sărbătoare, viteazule Smith.Ia te uită, îţi aduci verişoara, frumoasa mistress JohnLitham, împreună cu bagajul ei. A sosit acum de laDundee, nu-i aşa ? Ştiam că era aşteptată la bătrînulcizmar.

Nu se uită nici la dreapta nici la stînga, în vreme cevorbea astfel şi adăugind un Dumnezeu să vă bine-cuvînteze, dispăru ca o umbră.

— Să mă ia dracul dacă înghit hapul ăsta, oricît deaurit ar fi, murmură Henry, ticălosul are ochi buni cînd

186

— este vorba de fuste şi ştie să deosebească o raţă sălba-tică de una domestică, tot aşa de bine ca oricare bărbatdin Perth. Ar fi cel din urmă. din cetate care să ia nişteprune acre drept pere şi pe grăsuţa mea verişoară Johndrept piesa asta curioasă de bîlci. Cuvintele lui păreaumai degrabă să spună „Nu vreau să văd ceea ce doreştisă nu văd“ şi are dreptate în privinţa asta, căci dacă sevîră în treburile mele n-are să-i meargă tocmai bine.Aşadar, dacă tace e spre folosul lui. Dar ce mai văd ? Pesfîntul Dunstan, uite-1 pe lăudărosul, laşul şi palavragiulăla de Oliver Proudfute.

Zvăpăiatul pălărier se apropia Intr-adevăr, cîntînd cu-pletul îţi place prea mult sticla, Tom, Tom.

Ceea ce arăta lămurit că masa îi fusese din belşugstropită.

— Ah ! viteazul meu Smith, te-am prins. Oare oţelulbun se poate îndoi, iar Vulcan, cum spun trubadurii, poateplăti cu aceeaşi monedă ca Venus ? Pe legea mea ! drăguţValentin ai să fii într-un an pe care-1 începi atît deplăcut.

— Ascultă, Oliver, spuse armurierul supărat, închideochii şi vezi-ţi de drum şi mai ţine minte şi altceva :să-ţi ţii gura despre ceea ce nu te priveşte, dacă vrei sănu-ţi pierzi o parte din dinţi.

187

— Eu să trădez, eu să răspîndesc zvonuri răutăcioase ?Şi asta, împotriva fratelui meu de arme ? N-aş vrea să-ivorbesc despre aşa ceva nici sudanului meu de lemn. Ştiusă chefuiesc şi eu pe ascuns la fel de bine ca şi tine. Şidacă vrei să petrecem sărbătoarea împreună undeva,Dalila ta ne va cînta cîteva din cîntecele ei. Ce zici ?

— Negreşit, spuse Henry, care se stăpînea cu greu sănu-şi ucidă fratele de arme cu o lovitură de pumn. Dargăsi un mijloc mai paşnic ca să scape de el. Foarte

188

— bine, foarte Mne, spuse el, o să am nevoie de tine, căciînaintea noastră se găsesc vreo cinci sau şase oamenide-ai lui Douglas. Nu stau ei la îndoială să încerce s-orăpească pe sărmana fată din mîinile unui biet cetăţean,ca mine şi o să fiu fericit să am sprijinul unui voinic deseama ta.

— Iţi mulţumesc, îţi mulţumesc, răspunse pălărierul,dar nu ar fi mai bine să sun mai întîi clopotul de alarmăşi să mă duc să-mi caut spada cea mare ?

— Da, da, aleargă cît poţi mai repede şi nu spune ni-mic din ce-ai văzut.

— Cine, eu ? Nu ai de ce să te temi din partea mea.Vai, mi-e groază de bîrfitori.

— Fugi atunci, aud zăngănitul armelor.Aceste cuvinte înaripară călcîiele negustorului de pă-

lării ; întoarse spatele presupusei primejdii şi fugi cu orepeziciune care, bănui fierarul, trebuie să-l fi dusnumaidecît acasă.

„încă o moară hodorogită de Care va trebui să ţinseama, îşi zise armurierul. Dar şi eu îl am la mînă ;trubadurii au o poveste .care vorbeşte despre o gaiţă îm-podobită cu penele unui păun. Oliver seamănă cu gaiţadin poveste şi, — pe sfîntul Dunstan ! — dacă limba luiflecară va cleveti pe seama mea, o să-l jumulesc cumniciodată un şoim n-a jumulit o potîrniche. Şi el ştiebine asta.“

In vreme ce aceste gînduri supărătoare îi treceau prinminte, Henry ajunse aproape la ţinta propusă ; trăgînd-o

189

după el pe cîntăreaţa care se agăţase de mantaua lui şiera aproape moartă de frică şi de oboseală, sosi în sfîrşitîn Wynd, unde i se găsea locuinţa şi de unde i se trăgeaşi una dintre porecle (pe atunci poreclele erau date lanimereală), căci era numit adesea Henry din Wynd. Acolo,

190

în zilele lucrătoare, era aprins un cuptor, iar patru voinicipe jumătate goi zguduiau împrejurimile prin zgomotulciocanului şi al nicovalei. Dar cu prilejul sfîntului Valen-tin atelierul era gol, cavalerii ciocanului închiseseră pră-vălia şi se aflau fie la treburile lor, fie la rugăciuni saula petreceri. Henry era proprietarul casei vecine cu 'cupto-rul. Cu toate că era mică şi aşezată pe-o stradă îngustă,o grădină mare cu pomi fructiferi îi dădea o înfăţişareplăcută. în loc să cheme pe cineva sau să bată, lucrucare ar fi putut atrage vecinii la uşi şi la ferestre, armu-rierul scoase din buzunar o cheie lucrată de el, — obiectde curiozitate şi de invidie pe atunci — deschise uşa şiîşi băgă ânsoţitoarea în casă.

Se aflau în bucătărie. Bucătăria, la cetăţenii ca el,era camera familiară, cu toate că unii, printre care şiSimon Glover, aveau o sufragerie despărţită de încăpereaunde se pregăteau mîncările. într-un colţ al acestei ca-mere straşnic de curată stătea o femeie bătrînă ; veşmin-tele ei îngrijite şi felul în care basmaua-i stacojie erapotrivită pe cap, încît să cadă deopotrivă pe amîndoi ume-rii, arătau o situaţie mai înaltă decît aceea a mătuşii

191

Shoolbred, îngrijitoarea armurierului. Ea nu purta totuşialt hram.

Mătuşa, care nu se dusese la liturghia de dimineaţă,se odihnea liniştită lîngă foc ; mătăniile îi atîrnau pe bra-ţul stîng şi rugăciunile abia rostite i se opreau pe buze.Moţăind cu ochii pe jumătate închişi, bătrîna îl aşteptape acela pe care-1 alăptase, fără să ştie la ce oră anumese va înapoia.

La zgomotul făcut de intrarea lui, se ridică şi aruncăasupra femeii ce-1 însoţea o privire de nespusă uimire,care se schimbă pe încetul în adîncă nemulţumire.

— Sfinţii să-mi ocrotească vederea, Henry Smith,spuse ea cu evlavie.

192

— Amin, din toată inima. Găseşte-mi numaidecît cevade mîncare, bună doică, deoarece mă tem că această că-lătoare nu prea a avut timp să mănînce.

— O rog iară pe Sfînta Fecioară să-mi ferească văzulde orice năluciri primejdioase ale diavolului.

— Aşa să fie, ţi-am mai spus-o, mătuşă. Dar la ce buntoate rugăciunile astea ? Nu mă auzi, sau nu vrei să faciceea ce-ţi cer ?

— Văd că este chiar el. Dar, Dumnezeule mare. ai zicemai degrabă că-i diavolul cu o asemenea femeie agăţatăde manta. O, Henry Smith, oamenii te socoteau drept untînăr destrăbălat pentru lucruri mai puţin rele ! Dar cinear fi crezut vreodată că Henry o să aducă o femeie des-frînată sub acoperişul care a adăpostit-o pe cinstita luimamă şi unde doica lui locuieşte de mai bine de treizecide ani.

— Taci, mătuşă şi fii mai cu judecată, spuse armurie-rul ; cîntăreaţa asta nu este ibovnica mea şi a nimănuidin cei pe care-i cunosc eu, dar trebuie să plece mîinedimineaţă la Dundee, ca să se îmbarce pe o corabie şitrebuie s-o găzduim peste noapte.

— S-o găzduim ? făcu bătrîna. Poţi găzdui,un aseme-nea animal dacă-ţi convine, Henry, dar casa asta n-o s-oadăpostească pe ticăloasă la un loc cu mine, de asta fiisigur !

— Mama dumitale este supărată că mă aflu aici, spuseLuiza, înşelîndu-se asupra legăturilor lui Henry cu doicalui. N-ani să rămîn aici ca să n-o supăr. Dacă se aflăprin apropiere un grajd sau un staul, va fi tocmai po-trivit pentru Charlot şi pentru mine.

— Ah, desigur, este locuinţa care ţi se potriveşte deminune, spuse doamna Shoolbred.

193

Ascultă-mă, maică Shoolbred, continuă armurierul,’ştii că te iubesc, atît pentru dumneata cît şi pentru mamamea. Dar, pe sfîntul Dunstan, care era un sfînt de aceeaşimeserie cu mine, înţeleg să fiu stăpîn în casă la mine şidacă mă părăseşti iară altă pricină decît caraghioaseledumitale bănuieli, află că la întoarcere găseşti uşa închisăşi n-o să fiu eu aceia care să ţi-o deschidă.

— Teama asta, copile, nu o să mă facă să ajung să măruşinez de numele pe care-1 port de şaizeci de ani. Nune-a stat niciodată în obicei, nici mie, nici mamei tale,să ne pierdem bunul nume laolaltă cu artişti, cu scama-tori ori cîntăreţi şi nu-mi fac chiar atîtea griji pentrusoarta mea ca să rămîn sub acelaşi acoperiş cu o ase-menea vagaboandă.

Cu acestea, apriga guvernantă se pregătea să iasă şiîşi aşeza în grabă mantaua de lînă, în aşa fel încît să-iascundă boneta de pînză albă care-i încadra faţa zbîrcitădar strălucitoare de sănătate. După ce termină, îşi luă untoiag, tovarăş credincios al drumurilor ei şi' se îndreptăspre uşă, dar armurierul îi aţinu calea.

— Aşteaptă cel puţin, bătrîno, să ne facem socotelile,spuse el. îţi datorez bani şi recunoştinţă.

— Ei bine, iată altă bazaconie ce umblă prin capultău nebunatic. Ce răsplată am de primit de la fiul mameitale, care m-a hrănit, găzduit şi îmbrăcat ca şi cînd aşfi fost sora ei ? ■>

— Şi aşa îţi arăţi recunoştinţa, doică ? îl părăseşti pesingurul ei fiu tocmai în clipa cînd are mai multă nevoiede ajutorul dumitale ?

Acest argument păru să învingă încăpăţînarea bătrînei.Ea se opri o clipă şi se uită cînd la stăpînul ei, cînd lacîntăreaţă ; apoi clătină din cap şi se îndreptă din nouspre uşă.

194

— Nu am primit-o pe călătoarea asta sărmană în casamea, spuse armurierul, decît ca s-o scap de închisoareşti de bici.

— Şi pentru ce anume o scapi ? întrebă neînduplecatajupîneasă Shoolbred. îndrăznesc să cred că amândouă ise cuvin la fel de bine, cum hoţului i se cuvine laţul decânepă.

— Puţin îmi pasă dacă i se cuvin sau nu, dar nu pot,totuşi, să o las să fie biciuită pînă la sînge, sau întem-niţată pînă -o să moară de foame, căci asta este soartace-i aşteaptă pe cei condamnaţi de Douglas cel Negru.

— Şi vrei 'atunci să-l jigneşti pe Douglas cel Negrude dragul unei cântăreţe ? Dar asta o să işte o încăieraremai rea ea oricare alta în care ai fost amestecat pînăazi. O, Henry Gow, ai tot atîta fier în cap ca şi înnicovală.

— Aşa mi-am zis şi eu uneori, maică Shoolbred ; dardacă mi-e dat să primesc vreo lovitură eu acest prilej,cine o să mă îngrijească dacă mă părăseşti ca o gâscăsălbatică în care a int*at frica ? Şi apoi, cine o va primipe frumoasa mea logodnică pe care nădăjduiesc să o aducla Wynd într-una din zilele astea ?

— Ah, Henry, Henry, — reluă bătrîna clătinând dincap — nu în felul ăsta se pregăteşte casa unui om cinstitca să primească o tânără logodnică. Ar trebui să fii călău-zit de modestie şi virtute, iar nu de desfrîu şi rea purtare.

— Ţi-o spun din nou, n-am nimic cu biata cîntăreaţă.Nu doresc decît să se afle la loc sigur şi presupun căcel mai îndrăzneţ dintre locuitorii de la graniţe o să res-pecte încuietoarea de la uşa mea la fel ca şi grilajul dela castelul Carlisle. Am să mă duc la Simon Glover. Osă rămân acolo toată noaptea, căci munteanul pe care-1avea în slujbă s-a înapoâat în vizuina lui, ca un pui delup ce este. A rămas deci un pat liber şi tata Simon o să

195

— mi-1 dea bucuros. Dumneata ai să stai cu fata, o să-i daisă mănînce şi o s-o ocroteşti în timpul nopţii. Am să vins-o iau în zorii zilei, o s-o ducem amîndoi pînă la co-rabie, dacă asta îţi convine şi acolo o s-o vedem pentruultima dată, atît dumneata cît şi eu.

— E oarecare chibzuială în. toate astea, spuse mătuşaShoolbred, cu toate că nu înţeleg de oe-ti pui la bătaiebunul tău renume, de dragul unei fete care ar găsi o lo-cuinţă pentru doi gologani, ba poate şi mai puţin ? E otaină pentru mine.

— Ai încredere în mine şi arată-i milă acestei tinere.— Mai multă decît i se cuvine, te rog să mă crezi,

dar în sfîrşit, cu toate că nu mă dau în vînt după tovă-răşia unei asemenea dihănii, cred că n-are să-mi dăunezecît ţi-ar dăuna ţie. Afară numai dacă nu o fi o vrăjitoare,ceea ce s-ar putea prea bine : diavolul are multă trecerela vagabonzii ăştia.

— E vrăjitoare, cum sînt eu sjpiriduş, spuse cinstitularmurier. E o femeie nenorocită care, dacă a făptuit vreogreşeală, a fost îndeajuns de pedepsită. Fii bună cu ea.Cît despre dumneata, domnişoară muzicantă, am să vinmîine dimineaţă să-ţi fiu călăuză pînă la ţărm. Bătrînaasta o să se poarte blînd dacă nu vei spune lucruri ce nuse potrivesc cu nişte urechi neprihănite.

Tînăra cîntăreaţă ascultase acest dialog fără să-l în-ţeleagă bine, căci deşi vorbea englezeşte, învăţase aceastălimbă în Anglia, iar dialectul din nord era pe atunci, cumeste şi astăzi, mai aspru şi mai grosolan. înţelese, totuşi,că avea să rămînă eu bătrîna şi, încrueişîndu-şi cu mo-destie braţele pe piept, îşi lăsă umilă capul în jos. îlprivi apoi pe armurier cu o vie recunoştinţă, după care,

196

ridicînd ochii spre cer, luă mîna acestuia şi se pregăteasă o sărute în semn. de mulţumire. Dar mătuşa Shoolbrednu-i îngădui străinei să-şi dovedească în felul acesta re-

cunoştinţa ; ea se aşeză între ei şi împingînd-o pe Luizaîn lături, spuse :

— Nu, nu, nu vreau asemenea lucruri aici ! Du-te lîngăsobă, fetiţo, şi după ce o să plece Henry, dacă vrei săsăruţi mîini, poţi să le săruţi pe ale mele cît pofteşti.Şi tu, Henry, du-te la Simon Glover, căci dacă frumoasaCaterina o să afle pe cine ai adus în casă, s-ar puteasă nu-i placă mai mult decît îmi place mie. Dar ce te-amai apucat ? Ai 'înnebunit ? Vrei să ieşi fără scut cînd totoraşul e în fierbere ?; — Ai dreptate, doică, răspunse armurierul, şi, trecîn-du-şi scutul pe deasupra umerilor largi, părăsi casa fărăsă mai aştepte alte întrebări.

1

Ascultaţi cum mai răsună în noapte cimpoiul.Dar cu acelaşi suflu cu care-şi umflă cimpoiul.Muntenii cei aprigi mereu în inimi strecoarâMişcătoarea amintire a unei mii de ani.Pe-un ton ascuţit şi sălbatic ce înfioară.

Byron

Trebuie să părăsim acum personajele de rang inferiorale dramei noastre istorice, pentru a ne întoarce la celece se petrecuseră printre actorii mai importanţi şi derang înalt.

Trecem de la locuinţa armurierului la sala de consiliua unui monafh şi ne reluăm povestirea din momentul încare, după ce se potolise zarva, nobilii trufaşi fuseserăinvitaţi să se înfăţişeze înaintea regelui. Intrară cu unaer de nemulţumire şi măsurindu-se cu privirea unii pealţii, urmărit fiecare în parte de gindul insultelor pe carecredea că le primise şi la fel de puţin înclinat să asculteargumentele raţiunii. Numai Albany, liniştit şi maiprefăcut, părea pregătit să tragă foloase de pe urma ne-mulţumirii tuturor şi să se slujească de ciocnirile de in-terese ce s-ar fi putut isca pentru a-şi duce la îndepliniredorinţele ascunse.

Caracterul nehotărît al regelui, cu toate că mergeapînă la sfiiciune, nu-1 împiedica totuşi să ia înfăţişareapotrivită rangului său. Numai cînd era scos din fire, caîn scena cu fiul său povestită mai înainte, îşi pierdeaaparenta stăpînire de sine. Îndeobşte, putea fi împiedicatîn planurile sale, dar rareori îşi pierdea demnitatea ţl-

190

mitei. îi primi pe Albany, pe Douglas, pe March şi pestareţ, cu un amestec de curtenie şi de măreţie, careamintea fiecărui nobil orgolios că se găsea în prezenţasuveranului său şi îl silea să ia o atitudine respectuoasă.

După ce ei îl salutară, regele îi invită să se aşeze.Tocmai se pregăteau să asculte de această invitaţie, cîndRothsay intră şi el. înainta graţios, spre tatăl său şi în-genunchind în faţa fotoliului, îi ceru binecuvântarea. Cuun aer care ascundea rău iubirea şi supărarea, Robertîncercă să-şi dojenească fiul ; puse mîna pe capul acestuiaşi spuse cu un suspin :

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiu nechibzuit, şi săfacă din tine în viitor un bărbat mai înţelept.

— Amin, scumpul meu -tată, răspunse Rothsay ; păreasimţitor, aşa cum o arăta uneori în momentele lui maifericite.

Sărută mîna regală cu respectul unui'.fiu şi al unuisupus şi in loc să se aşeze la masa* consiliului, rămase inspatele fotoliului regal, într-o poziţie ce-i îngăduia cuuşurinţă să-i vorbească tatălui său ia ureche.

Regele îi făcu mai ‘întâi semn stareţului să se aşezela masa pe care se găsea tot ce trebuie pentru scris, căcidintre toate persoanele de faţă, afară de Albany, numaistareţul ştia să scrie1. Regele anunţă apoi scopul adunăriilor, spunând eu multă demnitate :

— Avem de chibzuit, milorzi, despre acele nenorociterăscoale din munţi, ce ne-au fost aduse la cunoştinţă decătre ultimii noştri trimişi şi care sînt gata să pricinuiascăruina şi distrugerea ţării, chiar la cîteva mile de aci.Dar oricât de apropiată ar fi această răscoală, soartanoastră nefericită şi isprăvile unor oameni răi au iscat

1 Din portretul făcut de stareţul de la_ Lochleven, aflăm că şiRothsay avea o cultură destul de avansată.

191

— una şt mai apropiată încă, aruncînd vrajba între locui-torii din Perth şi slujitorii din suita Senioriilor Voastreprecum şi între alţi cavaleri şi nobili. De aceea mă voiadresa dumneavoastră mai întîi, milorzi, spre a afla pentruce curtea noastră este tulburată de nişte certuri atît denepotrivite şi care ar fi, după dumneavoastră, mijloaceleca ele să poată fi înăbuşite. Frate Albany, te rog să neaduci la cunoştinţă cel dintîi, părerile dumitale.

— Sire şi regalul nostru suveran şi frate, răspunseducele, prins de treburi pe lingă persoana voastră atuncicînd a început încăierarea, nu cunosc din ce s-a iscat.

— Cît despre mine, spuse prinţul, nu am auzit altestrigăte de război decît balada unei cîntăreţe ambulanteşi nu am văzut zburînd alte ghiulele decît nişte nuci.

— Iar eu, adăugă contele de March, nu am văzut decîtcâţiva cetăţeni viteji din Perth, care urmăreau nişte che-flii ce purtau o inimă însângerată pe umeri. Fugeau ânsăprea repede ca să fie oameni de-ai contelui Douglas.

Douglas înţelese înţepătura dar nu răspunse la eadecît printr-una din acele priviri cutremurătoare, princare avea obiceiul să-şi arate ura. Păstră totuşi o atitu-dine liniştită şi trufaşă.

— Sire, spuse el, nu s-a iscat niciodată o gîlceavă şinu s-a vărsat niciodată sînge în Scoţia fără ca gurile relesă nu fi susţinut că un Douglas sau unul de-ai lor erapricina. Avem aici destule mărturii demne de crezare.Nu vorbesc de milordul Albany, care spune că s-a aflat;după cum îi era datoria, pe lîngă Maiestatea Voastră.La fel nu pot spune nimic despre milordul de Rothsay,care, după cum se cuvine rangului, vîrstei şi minţii sale,

192

spărgea nuci cu o cîntăreaţă ambulantă. Il văd că zîm-beşte. Ne va spune ce pofteşte. Eu nu voi uita o anumelegătură aşa cum a uitat-o prinţul. Dar iată-1 pe contelede March.care i-a văzut pe oamenii mei fugind din faţa

193

— ţărănoilor din Perth. îi voi răspunde contelui că aceiacare poartă inima însîngerată, înaintează sau dau înapoidupă poruncile căpeteniei lor sau pentru binele Scoţiei.

— Iar eu, aş putea răspunde... strigă aprigul contede March al cărui sînge îi năvălea în obraji... însă regeleîl întrerupse.

— Tăcere, nobili arţăgoşi, spuse regele, amintiţi-văîn faţa cui vă aflaţi. Cît despre dumneata, milord de Dou-glas, spune-ne, dacă vei putea, pricina acestei răzvrătirişi pentru ce oamenii dumitale, ale căror servicii le recu-noaştem bucuros, se băteau atît de vajnic în încăierareaaceea.

— Mă supun, milord, spuse Douglas înclinînd uşordin capul care se pleca rareori. Mă îndreptam de la lo-cuinţa mea spre mănăstirea eartuzienilor, de-a lungulstrăzii principale din Perth, împreună cu cîteva persoanedin suita mea obişnuită, cînd am zărit cîţiva derbedeistrînşi în juru.1 crucii pe care era lipită o înştiinţare şilîngă ea aceasta :

Şi Douglas scoase din buzunarul tunicii o mînă ome-nească şi o bucată de pergament. Regele rămase surprinsşi plin de scîrbă.

— Citeşte, spuse el, bunul meu stareţ, şi luaţi dinfaţa ochilor mei acest lucru dezgustător.

Stareţul citi înştiinţarea care suna astfel :„Avînd în vedere că locuinţa unui cetăţean din Perth

a fost atacată noaptea trecută, în ajunul sfîntului Va-lentin, de către nişte vagabonzi nocturni aparţinînd uneicete de străini aflaţi în momentul de faţă în frumoasacetate, şi avînd în vedere că această mînă i-a fost tăiatăunuia dintre desfrînaţi în învălmăşeala ce a urmat, staros-tele şi magistraţii au hotărît ca ea să fie ţintuită pe

194

cruce, în semn de dispreţ şi batjocură pentru cei care aupricinuit această încăierare. Şi dacă cineva de rang înalt

195

spune că hotărîrea noastră este vrednică de dojana, eu,Patrick Charteris de Kinfauns, cavaler, voi susţine aceastăprovocare cu armele cavalerilor, în icîmp închis ; saudacă vreunul de un rang mai mic dezminte faptul arătataici, va găsi gata să-i răspundă un cetăţean din fru-moasa cetate a Perth-ului, de un rang potrivit cu al său.Dumnezeu şi sfîntul Ioan să ocrotească frumosul oraş !“.

— N-o să vă surprindă, milord, adăugă Douglas, dacăvă aduc la cunoştinţă că, atunci cînd preotul meu mi-acitit cuprinsul acestui obraznic pergament, i-am poruncitunuia din scutierii mei să smulgă un trofeu care înseamnăo asemenea insultă pentru cavalerimea şi nobilimea Sco-ţiei. în urma acestui fapt, se pare că unii din acei neru-şinaţi bădărani au lovit şi insultat ariergarda suitei mele,care i-a atacat cu caii şi care ar fi terminat repede cu eidacă nu le-aş fi poruncit răspicat să mă urmeze atît deliniştit pe cît le îngăduiau ticăloşii aceia. Pentru astapăreau că'fug, atunci cînd ar fi putut da foc celor patrucolţuri ale acestui orăşel nenorocit şi să-i înăbuşe pe obraz-nicii aceia întocmai ca pe nişte vulpi cărora li se afumăvizuinile, dacă le-aş fi poruncit să răspundă la forţă totprin forţă.

Cînd Douglas termină de vorbit, timp de o clipă selăsă tăcerea.

Ducele de Rothsay luă cuvîntul şi îi spuse tatălui său :— Deoarece contele de Douglas are puterea să ardă

oraşul în care înălţimea Voastră îşi ţine curtea, fiindcăel şi starostele nu s-au înţeles în ce priveşte o încăierarenocturnă şi nişte termeni de provocare, trebuie să-i arătămrecunoştinţa noastră că a binevoit să nu treacă la fapte.

196

— Ducele de Rothsay, spuse Douglas care părea să filuat hotărîrea de a rămîne liniştit, ducele de Rothsay aravea poate dreptate să-i mulţumească cerului pe un tonmai serios pentru că Douglas este tot atît de credincios

197

— pe cît e de puternic. Trăim într-o vreme în care supuşii,în toate ţările, se răzvrătesc împotriva legilor ; am auzitde răscoala Jacquerie 1 în Franţa şi de Jack Straw, deHob Miiller şi de preotul Ball2 în Anglia. Sîntem sigurică se află destule vreascuri icare pot aprinde focul înScoţia, dacă vîlvătaia s-ar apropia de graniţele noastre.Cind văd nişte ţărănoi provocîndu-i pe nobili şi ţintuindmîinile cavalerilor pe crucea oraşului lor, nu voi spunecă mă tem de o răscoală, ci că o prevăd şi mă pregătescs-o înfrîng.

— Şi ipentru ce milordul de Douglas spune că provo-carea a fost trimisă de nişte ţărănoi ? răspunse contelede March. Văd acolo numele lui Sir Patrick Charteris ;el nu este, după cît mi se pare, un om de rînd. Chiar con-tele de Douglas ar putea, deoarece găseşte lucrul atît detragic, să accepte provocarea lui Sir Patrick fără teamade a se înjosi.

— Milordul de March, răspunse Douglas, ar trebui săvorbească doar despre ceea ce înţelege. Nu îl calomniezpe urmaşul Corsarului Roşu, cînd spun că este prea uşorpentru a fi cîntărit în aceeaşi balanţă cu un Douglas.Moştenitorul lui Thomas Randolph ar putea prezentatitluri mai bune.

— Pe cinstea mea,' nu mă voi da în lături de la aceastăfavoare, spuse contele de March scoţîndu-şi mănuşa.

— Opriţi-vă, milorzi, interveni regele, nu ne aduceţi

1 Răscoală ţărănească antifeudală izbucnită în nordul şi nord-vestul Franţei în anul 1358.

2 Conducători ai răscoalelor ţărăneşti din Anglia, în anul 1381.

198

insulta de a vă provoca în acest locaş. Oferă-i mai degrabăcu bunăvoinţă mîna dumitale fără mănuşă nobilului conteşi îmbrăţişaţi-vă, ca o mărturie de credinţă faţă de coroanaScoţiei.

199

— Refuz s| fac acest lucru, sire, răspunse March.Maiestatea voastră îmi poate porunci să-mi pun la locmănuşa, căci ea este, împreună cu armura căreia îi apar-ţine, la ordinele maiestăţii voastre atîta timp cît voi stă-pîni comitatul dat mie de Coroana Scoţiei. Dar. nu voiapropia de Douglas decît o mînă înarmată. Adio, sire,sfaturile mele nu sînt de folos aici ; ele sînt atît de răuprimite încît o şedere mai îndelungată în această salăar fi poate primejdioasă pentru mine. Dumnezeu să o pă-zească pe maiestatea voastră de duşmanii făţişi precumşi de prietenii vicleni ! Plec la castelul meu din Dunbar,de unde veţi auzi poate în curînd veşti. Adio, milorzi deAlbany şi de Douglas ! Jucaţi un joc prea îndrăzneţ, în-cercaţi să-l jucaţi cinstit. Adio, sărman prinţ nechibzuit,care zburzi ca un pui de cerb sub gheara tigrului. Adio,tuturor, George de Dunbar vede răul, dar nu poatesă-l îndrepte.

Regele se pregătea să vorbească, dar amuţi cînd îlvăzu pe ducele de Albany făcîndu-i un semn prin careîl sfătuia să tacă. Contele de March părăsi sala, salutatîn tăcere de membrii consiliului cărora li se adresase,afară de Douglas ; acesta îi răspunse sfidîndu-1 dispre-ţuitor din ochi :

— Trădătorul pleacă pentru a ne preda englezilor ;toată mîndria lui nu are altă temelie decît faptul că estăpîn peste un fort ros de mare 1 care îi îngăduie să bageduşmanii noştri în Lothian. Nu fiţi îngrijorat, sire, eupot să dovedesc ceea ce spun. Cu toate astea, sire, rostiţiun cuvînt, spuneţi-mi să-l întemniţez şi March nu vatrece Earn-ul.

— Viteazul meu conte, zise Albany care ţinea maidegrabă să vadă cum forţele nobililor ţin in cumpănă

1 Castelul Dunbar.

I

balanţa decît să acorde o superioritate hotărîtoare unuiadin ei, este un sfat prea cutezător. Contele de March avenit aici încrezător în făgădui al a de liberă trecere datăde rege şi nu se cuvine, pentru onoarea regalului meufrate, să-şi calce cuvintul. Totuşi, dacă Senioria Voastrăpoate aduce o dovadă mai amănunţită...

Aci fură întrerupţi de o fanfară de trompete.— înălţimea sa ducele de Albany este cam prevăzător

astăzi, răspunse Douglas, dar cuvintele noastre sînt za-darnice, nu mai este timp, auziţi trompetele lui March şimă prind că tot în galop va călări pînă va fi trecut depoarta dinspre miazăzi. Vom auzi vorbindu-se de el latimp şi dacă ceea ce presupun eu se va împlini, nu-1 vommai vedea decît cu toată Anglia pe urmele 'trădării lui.

— Să presupunem că nobilul conte are gînduri maibune, spuse regele fericit de a vedea că disputa dintreMarch şi Douglas ştersese urmele certei dintre Rothsay şisocrul său. Caracterul lui este prea înflăcărat uneori, darnu răzbunător. A fost, nu voi spune înşelat, dar dezamăgitîn unele privinţe. Dar mulţumesc lui Dumnezeu, toţi ceice se află acum aici sînt de aceeaşi părere şi, pot spune,din aceeaşi familie şi astfel consiliul nostru nu va maifi tulburat de vreo dezbinare. Părinte stareţ, ia-ţi, terog, hîrtia, căci trebuie să fii, ca de obicei, grămăticulconsiliului nostru. Şi acum la treabă, milorzi ; primanoastră grijă trebuie să- fie cercetarea răscoalei dinmunţi.

— Clanul Chattan şi clanul Quhele, spuse stareţul,după veştile primite de la fraţii noştri din Dunkeld, sîntgata să dezlănţuie între ei un război mai îngrozitor decîts-a dus vreodată între acei fii ai lui Belial ; nu vorbescde nimic altceva decît să se ucidă unii pe alţii. Forţelesînt adunate de o parte şi de alta şi pînă la al zeceleaneam de rudenie toţi bărbaţii trebuie să se adune sub

197

steagul clanului lor, sub osînda de a fi trecuţi prin focşi sabie. Crucea de foc a apărut pretutindeni, întocmaica un meteor şi a trezit triburi străine şi necunoscutepînă dincolo de ţărmul Murray-ului. Dumnezeu şi sfîntulDominic să ne ocrotească. Dar dacă senioriile voastre nuvor găsi nici un leac pentru acest rău, el se va întindefără a putea fi ţinut în loc, iar averea Bisericii se va aflapretutindeni pradă turbării acelor amaleciţi care au totatît de puţină teamă de Dumnezeu cîtă milă au pentruvecinii lor. Sfînta Fecioară să ne ocrotească ! Se spunecă unii din ei sînt păgîni şi că îl adoră pe Maliomet şi peTermagant.

— Milorzi şi rude, spuse Robert, aţi auzit cît de arză-toare sînt cele ce se întîmplă şi poate doriţi să cunoaşteţice simt eu înainte de a arăta ceea ce vă insuflă propriadumneavoastră înţelepciune. Cît despre mine, nu văd altleac decît să trimitem doi soli cu depline puteri, care săhotărască asupra neînţelegerilor dintre ei, să-i forţeze săpună jos armele şi să se ferească de orice sălbăticie uniiîmpotriva altora, sub ameninţarea pedepselor statornicitede lege.

— încuviinţez părerea înălţimii Voastre, spuse Roth-say, şi presupun că stareţul nu aţe nimic împotrivă să iaasupra-şi solia împăciuitoare. Şi cucernicul său frate, aba-tele de la mănăstirea cartuzienilor, nu se va feri nici elsă ia asupră-şi o cinste care va adăuga cu siguranţă doidestoinici soldaţi la marea armată a martirilor, căcimuntenii nu fac deosebire între preoţi şi laici cînd li setrimit ambasadori.

— Milord de Rothsay, răspunse stareţul, dacă voi fisortit coroanei de martir, voi ajunge acolo cu siguranţăpe drumul care trebuie să mă conducă. Deocamdată, dacăînţelegeţi să glumiţi, Dumnezeu să vă ierte şi să vă deadestulă lumină spre a vedea că ar fi mai demn să vă

198

— jertfiţi armele pentru apărarea Bisericii atît de amenin-ţată, decît să vă cheltuiţi spiritul batjocorindu-i pe slu-jitorii Ei.

— Nu batjocoresc pe nimeni, spuse tînărul prinţ căs-eînd, şi nu mă împotrivesc să iau armele. Dar în lunafebruarie, o manta îmblănită face mai mult decît o că-maşă de zale şi mă feresc cu atît mai mult să îmbrac oarmură rece în acest anotimp aspru, cu cît ştiu că Bisericaar trebui să trimită în munţi, pentru a înăbuşi dezbină-rile, un detaşament numeros de sfinţi născuţi în acestţinut şi obişnuiţi desigur cu climatul; ei s-ar bate pentrupropria lor cauză întocmai ca sfîntul George de Anglia.Dar, nu ştiu cum se face că auzim vorbindu-se de minu-nile lor, — sau de răzbunările lor, atunci cînd se încalcăpământul Bisericii —, pentru a ne sili să fim darnici;şi totuşi, cînd soseşte o bandă de vreo douăzeci de mun-teni, clopotele, cărţile, luminările nu mai ajută la nimicşi tot baronul înarmat este chemat să ţină mai departeBiserica în stăpânirea pământurilor ce i le-a dat, la felca şi cînd el s-ar bucura încă de proprietatea lor.

— Fiule, spuse regele, ai limba prea slobodă.— Am să tac, răspunse prinţul, nu aveam nicicum

de gând să o tulbur pe Maiestatea Voastră sau să-l insultpe părintele stareţ care, cu toate minunile ce le are laîndemînă nu poate ţine piept câtorva munteni.

— Ştiu de la ce izvor se adapă aceste urfcioase doc-trine, replică stareţul stăpîninduişi indignarea. Le auzimcu groază din gura Alteţei Voastre. Cînd prinţii stau devorbă cu eretici, mintea şi purtările lor sînt la fel decorupte. Se arată pe străzi în tovărăşia măştilor şi acurtezanelor, iar în consiliu hulesc Biserica şi lucrurilesfinte.

— Tăcere, bunule părinte, spuse regele, Rothsay vatrebui să se pocăiască pentru aceste cuvinte. Să ţinem

199

sfat prieteneşte, în loc să ne asemănăm cu o bandă demarinari răzvrătiţi de pe o corabie în primejdie, undefiecare mai degrabă se ceartă cu cel de alături, decît să-şiunească sforţările cu acelea ale căpitanului pentru sigu-ranţa corăbiei. Milord Douglas, casa dumitale nu ne-apărăsit niciodată atunci cînd coroana Scoţiei cerea fiesfaturi înţelepte, fie ajutoare puternice ; socotesc că nevei ajuta să scăpăm, acum cînd sîntem la ananghie.

— Nu pot decît să mă mir că vă aflaţi la strîmtoare,Sire, răspunse orgoliosul Douglas. Pe vremea cînd eramlocotenent al regatului, cîteva din acele ticăloase clanuricoborîseră din munţii Grampiani. Nu am mai supăratconsiliul cu treaba asta, ci i-am poruncit şerifului, lor-dul Ruthwen, să încalece pe cal împreună cu toate for-ţele carsei1, Hay, Lindsay, Olgivy şi alţi gentilomi. Pesfînta Brigita ! Cînd platoşele atinseră cojoacele, tică-loşii aflară la ce erau bune lăncile şi dacă spadele erautăigase. Trei sute din cele mai bune capete ale lor, înafară de acela al şefului, Donald Cormac2, au rămas înmlaştinile de la Thorn şi în păduricea Rochinroy ; alţiiau fost spînzuraţi pe colina Houghman3, care poartă şiazi numele ce i l-a dat acea execuţie. Iată cum trebuiesă te porţi cu ticăloşii dintr-o ţară ; şi dacă blîndeţea iz-buteşte mai bine, să nu i-o luaţi în nume de rău luiDouglas fiindcă a spus ce gîndeşte. Zîmbiţi, milord deRothsay. Pot să vă întreb cu ce v-am stîrnit din noiiveselia, deşi nu v-am dat încă răspuns la prima voastrăglumă ?

— Nu te supăra, bunule lord Douglas, răspunse prin-ţul, zîmbeam doar la gîndul că numeroasa dumitale suită

1 Se numeşte astfel o cîmpie joasă, dar în genere roditoare,situată pe lîngă rîuri.

2 Unii autori plasează această întîlnire în anul 1443.3* Călăul.

200

— s-ar micşora foarte mult dacă ne-am purta eu toţi tică-loşii cum aţi făcut-o cu acei sărmani munteni pe colinaHoughman.

Regele interveni din nou pentru a-1 împiedica peDouglas să răspundă cu asprime.

— Senioria Voastră, spuse el, are dreptate să ne sfă-tuiască să folosim armele atunci cînd muntenii vor porniîmpotriva supuşilor noştri în cîmp deschis ; dar greu-tatea este să se pună capăt răzmeriţei, cînd ei se ascundîn munţi. Ştim că cele două clanuri Chattan şi Quhelesînt nişte confederaţii importante, că sînt alcătuite fie-care din diferite triburi care se susţin între ele. Ultimelelor dezbinări au însîngerat locurile unde s-au întîlnitfie unul cu altul, fie în bande. Toată ţara e ruinată deneîncetatele lor răscoale.

— Nu este, aşadar, nici un rău, răspunse Douglas, înfaptul că ticăloşii aceia se distrug între ei. Vînatul dinmunţi va creşte pe măsură ce oamenii se vor împuţina ;vom cîştiga ca vînători ceea ce vom pierde ca războinici.

— Spune mai degrabă că lupii se vor înmulţi pemăsură ce oamenii se vor împuţina, adăugă regele.

— îmi plac mai mult lupii flămînzi decît munteniisălbatici, rel-uă Douglas. Aveţi grijă să fie destule forţede-a lungul graniţelor din. munţi, pentru a despărţiţinutul răsculat de cel liniştit. îngrădiţi focul războiuluiîn munţi, lăsaţi-1 să-şi desfăşoare acolo furia şi în curîndse va stinge fiindcă n-o să mai aibă cine să-l aţîţe.Supravieţuitorii vor fi mai umili, mai ascultători la unsemn al înălţimii Voastre decît părinţii lor, supuşi cumnici robii pe care-i aveţi astăzi nu au fost vreodată faţăde poruncile voastre cele mai aspre.

— Este un sfat înţelept, dar împotriva religiei, răspunsestareţul clătinînd din cap. Eu nu pot lua asupra conştiinţei

— mele răspunderea să-l dau. Asta este înţelepciune, daro înţelepciune a lui Achitopel1, dibace şi crudă totodată.

— Şi mie inima îmi spune la fel, adăugă regele punîn-du-şi mîna pe inimă, inima îmi spune că în ziua temutăîmi va fi pusă această întrebare : „Robert Stuart,unde sînt supuşii pe care ţi i-am dat ?“. Ea îmi spune cătrebuie să răspund de toţi, saxoni şi celţi, locuitori dinmunţi şi de la graniţe ; că nu sînt chemat să răspundnumai de cei avuţi, şi învăţaţi, ci şi de furi,- pentru căerau săraci şi se răsculau fiindcă erau lipsiţi de în-drumare.

— Maiestatea Voastră vorbeşte ca un rege creştin,spuse stareţul, dar purtaţi şi o spadă pe lîngă sceptru şirăul vine de la aceia cărora numai spada le poateaduce leac.

— Ascultaţi, milorzi, spuse prinţul ridicînd capul, caşi cînd i-ar fi venit deodată o idee, dacă i-am învăţape sălbaticii aceia să ducă o luptă cavalerească, nu arfi greu să-i facem ca cele două căpetenii, şeful clanuluiChattan şi cel al clanului, nu mai puţin nobil, Quhele,să se provoace unul pe altul la o luptă pe viaţă şi pemoarte. Ar putea să se bată aci la Perth. Noi le-am facerost de cai şi de armuri. Astfel dezbinarea lor s-ar terminaprin moartea unuia sau poate a amîndorura (căci bă-nuiesc că şi unul şi altul îşi voi^ frînge gîtul de la primanăvală). Dorinţa tatălui meu de a cruţa sîngele ar fiastfel îndeplinită, iar noi am avea plăcerea să privimo astfel de luptă dintre doi cavaleri sălbatici, îmbrăcaţicu pantaloni scurţi şi călare pe cai, spectacol necunoscutde pe vremea regelui Arthur.

— Ruşine, David, spuse regele ; nenorocirea patrieitale şi încurcătura în care se află consiliul nostru e, pen-tru tine prilej de-a face haz.

1 Sfetnic trădător al regelui David.

202

— Dacă îmi veţi îngădui, regalul meu frate, spuseAlbany, socotesc că, deşi prinţul nepotul meu şi-a arătatpărerea sub formă de glumă, s-ar putea lua ceva de aicicare să îndrepte răul ce ne frământă.

— Bunule frate, reluă regele, rău faci că dai aşa pefaţă nebunia lui Rothsay şi stărui asupra glumelor salenecuviincioase ; noi ştim că şefii clanurilor din munţinu au obiceiurile noastre cavalereşti şi nu sînt obişnuiţinici cu costumul, nici eu felul de a lupta al cavalerilor.

— Este adevărat, regalul meu frate, reluă Albany,totuşi nu glumesc. E drept că muntenii nu au obiceiulsă se bată în câmp închis, dar au alte obiceiuri care sîntla fel.de ucigătoare. Atîta timp cît se pot omorî, cît potsă piardă sau să cîştige lupta, puţină însemnătate arecă celţii se bat cu spada şi lancea, ea nişte cavaleri, cusaci de nisip, ca ţăranii din Anglia, sau dacă se ucid cucuţite şi pumnale, după propriile lor datini barbare.Obiceiurile lor, ca şi ale noastre, sînt să hotărască prinluptă orice neînţelegeri sau tăgăduiri de drepturi. Sînttot atît de vanitoşi pe cît sînt de mândri ; astfel gândulcă li s-a îngăduit să lupte in faţa Maiestăţii Voastre şi acurţii, îi va face cu uşurinţă să-şi încheie socotelile aşacum va hotărî soarta bătăliei, cu toate că acest lucrunu este în obiceiul lor şi că mulţi nu-1 vor găsi nimerit.Vom avea grijă să nu se apropie prea mult de curte,afară numai dacă se vor arăta liniştiţi faţă de noi şivor veni în număr mic. După ce vom face în aşa fel încîtsă fim siguri că acest lucru nu se va întîmpla, cu cîtnumărul luptătorilor va fi mai mare, cu atît maâ mareva fi şi numărul vitejilor şi răzvrătiţilor ce se vor su-gruma, iar pacea va fi asigurată pentru multă vremeîn munţi.

— Asta ar fi o politică foarte sîngeroasă, frate, spuseregele, şi repet că mă opreşte conştiinţa să privesc

măcelul acelor oameni grosolani, care preţuiesc tot atîtcît şi alţi păgîni.

— Vieţile lor sînt oare mai scumpe, întrebă Albany,decît .acelea ale atîtor nobili gentilomi care, cu îngăduialaînălţimii Voastre, luptă de atîtea ori în câmp închis, fiepentru a hotărî cu armele asupra neînţelegerilor dintre ei,fie pentru a dobîndi glorie ?

Constrâns astfel, regele nu mai avea argumente îm-potriva unui obicei înrădăcinat în moravuri şi răspânditin cavalerime. Răspunse numai :

— Dumnezeu ştie că nu am dat'niciodată ângăduieliledespre care vorbeşti decît cu cea mai mare scîrbă şi căniciodată nu am văzut oameni vărsând sînge în dezbină-rile dintre ei fără a dori să le potolesc cu preţul propriuluimeu sânge.

— Dar, mărinimosul meu suveran, spuse stareţul, mise pare că dacă nu vom da ascultare sfaturilor milorduluide Albany, va trebui să le urmărim pe ale contelui deDouglas. Totodată ne paşte primejdia ca rezultatul să fieîndoielnic şi sigur este că vom pierde un mare numărde supuşi buni. La ce bun să pui în joc spada locuitoruluidin câmpie pentru o treabă pe care muntenii aceia săl-batici or s-o îndeplinească destul de bine cu propriilelor mîini ? Ce spune milordul de Douglas despre planurileînălţimii sale ducele de Albany ?

— Douglas, răspunse trufaşul senior, nu a dat nici-odată sfatul să se folosească viclenia atunci cînd sepoate folosi forţa. El îşi păstrează părerea şi este gatasă meargă în fruntea vasalilor săi, împreună cu aceiaai baronilor de Perthshire şi de Carse. Sau îi va băgaîn sperieţi pe munteni şi-i va sili să se supună, sau valăsa trupul unui Douglas în ţinuturile lor sălbatice.

— Ai vorbit cu nobleţe, milord de Douglas, şi regeleare dreptate că se bizuie pe inima ta vitează şi pe curajul

204

— vasalilor tăi, spuse Albany. Dar voi aţi putea să fiţichemaţi într-altă parte, unde serviciile voastre ar fineapărat trebuincioase Scoţiei şi regelui ei. N-ai văzutcît de posomorit era contele de March cînd l-a asiguratpe suveranul nostru de credinţa şi supunerea lui ; nuţi-a dat de bănuit ?... Nu te temi că pune la cale în-chinarea către Anglia ? Alţi şefi mai puţin puternici şimai puţin vestiţi pot să-i înfrîngă pe munteni ; dar dacăDunbar îi va aduce pe Percy şi pe englezii lor în ţaranoastră, cine îi va izgoni dacă Douglas se află într-altăparte ?

— Spada mea, răspunse Douglas, este tot în slujbaMaiestăţii Sale, fie pe graniţe, fie în adăposturile celemai îndepărtate din munţi. I-am văzut din spate pemîndrul Percy şi pe George Dunbar şi pot să-i văd dinnou. Dacă acesta este bunul plac al regelui, sînt gatasă mă pregătesc pentru a împiedica alianţa întrevăzutădintre străin şi trădător ; dar decît să las pe seama altormîini mai prejos de-ale mele, sau mai slabe, menireade a aduce pacea în munţi, îmi voi însuşi părerea milor-dului Albany, anume ca să-i lăsăm pe acei sălbatici să-şirupă gîtul singuri şi să nu-i mai supărăm pe baroni şipe cavaleri cu grija de a-i potoli.

— Milordul de Douglas, spuse tînărul prinţ, care păreahotărît să nu-i scape nici un prilej de a-1 umili pe tru-faşul său socru, nu voieşte nici măcar să ne lase nouăcelorlalţi, sărmani locuitori din cîmpie, modesta gloriece am putea-o dobîndi pedepsindu-i pe tîlharii din munţi,'în vreme ce el ar culege roadele victoriei asupra englezilor.Dar ca şi Douglas, Percy a văzut şi el spatele unor

205

anumiţi oameni şi se spune că cei care pleacă să tundălînă se înapoiază uneori tunşi.

— Cuvintele acestea, spuse Douglas, se potrivesc deminune unui prinţ care vorbeşte de onoare purtînd peumeri traista unei cîntăreţe ambulante.

206

— Dă-mi voie, milord, răspunse Rothsay, celor carenu se căsătoresc după placul lor puţin le pasă de unde-şialeg ibovnicele. Cîinele din lanţ apucă osul care-i cadeîn faţă.

— Rothsay, nenorocitul meu fiu, strigă regele, eştinebun ? Pînă unde vrei să împingi nemulţumirea unuirege şi a unui părinte ?

— Tac, răspunse prinţul, de îndată ce înălţimea Voastrăva porunci.

— Aşadar, milord Albany, spuse regele, pentru căaceasta este părerea dumitale, iar sîngele scoţian trebuiesă curgă, cum îi vom putea aduce pe acei oameni groso-lani să se răfuiască aşa cum spui dumneata ?

— Pentru asta va trebui să ne chibzuim, dar treabanu va fi uşoară. Va trebui aur ca să-i cîştigăm pe uniidin barzii lor şi pe unii dintre cei mai de seamă sfetnicişi oratori ai lor. Va trebui totuşi, să li se dea a înţelegeşefilor celor două părţi că, dacă nu se vor învoi laaceastă hotărîre paşnică...

— Paşnică, frate ? repetă regele.— Da, paşnică, sire, răspunse fratele său, căci este

mai bine ca ţara să-şi dobîndească pacea cu preţul avreo douăzeci de bandiţi decît să continuie războiul pînăcînd mii de oameni vor fi nimiciţi prin spadă, foc,foamete şi toate nenorocirile războiului. Cît despre planulnostru, socotesc că primul partid căruia i-1 vom înfă-ţişa îl va primi cu grabă ; iar celuilalt o să-i fie apoiruşine să se împotrivească atunci cînd o să ne arătămgata să-i lăsăm pe cei mai viteji dintre ei să lămureascăînvrăjbirea. Trufia neamului şi ura lor îi va orbi, astfelcă nu vor bănui ce tainică pricină ne călăuzeşte şi maigrăbiţi vor fi ei să se căsăpească decît vom fi noi ca să-iaţîţăm. Acum cînd am ajutat consiliul după măsura pu-terilor mele, mă retrag.

207

— Mai rămineţi o clipă, spuse stareţul, căci am defăcut o plîngere şi încă una atît de grozavă, încît inimaevlavioasă a înălţimii Voastre abia va îndrăzni să creadă,îi dau glas eu durere, căci după cum sînt un nevrednicslujitor al sfîntului Dominic, tot aşa sînt de încredinţatcă cele ce se întâmplă sînt pricina mîniei cereşti împotrivaacestui sărman ţinut ; mînie prin care izbînzile noastresînt schimbate în înfringeri, bucuriile noastre în doliu,consiliile noastre tulburate de neînţelegeri şi ţara noastrăroasă de războiul între fraţi.

— Vorbeşte, cucernice părinte, spuse regele. Dacă pri-cina acestor rele sînt eu sau casa mea, voi lua fără în-târziere măsurile trebuincioase.

Monarhul rosti aceste cuvinte cu o voce slabă şiaşteptă cu nelinişte răspunsul stareţului, bănuind căera vorba de noi abateri sau de vreo nebunie de-a duceluide Rothsay. Teama lui îl trădă poate, cînd crezu că vedeprivirile călugărului oprindu-se o clipă asupra prinţului,înainte de a spune pe un ton solemn :

— Erezia, nobilul şi graţiosul meu suveran, erezia seaflă printre noi. Ea răpeşte unul cîte unul sufletele dinsinul comunităţii religioase, după cum lupii răpesc mieiidin sitînă.

— Sînt totuşi destui ciobani pentru a păzi turma,spuse ducele de Rothsay. Există patru mănăstiri de călu-gări numai în sărmanul orăşel al Perth-iilui, fără a maipune la socoteală clerul mirean. Mi se pare că un oraşînzestrat cu o oaste de preoţi atît de puternică trebuiesă poată face faţă duşmanului.

— Un trădător într-o oaste, răspunse stareţul', poate

singur să nimicească un oraş, chiar dacă ar fi păzit de

legiuni întregi ; iar strădania celorlalţi va fi cu atât mai

zadarnică, cu cît trădătorul, fie din uşurinţă, fie din

dragoste pentru noutate sau din oricare altă pricină,

este ocrotit şi hrănit de cei ce ar trebui să fie primii

care să-l izgonească din fortăreaţă.— Cuvintele dumitale par să-l arate pe vreunul din-

tre noi, părinte stareţ, spuse Douglas. Dacă eu sînt acela,mi se face o nedreptate. Ştiu bine că abatele de laAberbrothock s-a plîns în mai multe rînduri pentru cănu îngăduiam ca vitele sale să ajungă prea numeroasepentru păşuni şi grîul prea greu pentru hambarele mă-năstirii, atunci cînd oamenii mei sînt lipsiţi de vite, iarcaii lor de ovăz. Nu cred că păşunile şi cîmpiile atît deroditoare să fi fost date de strămoşii mei mănăstiriiAberbrothock pentru ca urmaşii lor să moară de foameprintre atîtea bogăţii. Şi nu are să fie astfel, pe sfîntaBrigita ! Dar cît despre erezie şi doctrinele false, adăugăel izbind puternic în masa consiliului eu mîna Iui mare,cine îndrăzneşte să-i aducă asemenea învinuiri luiDouglas ? Nu pot suferi să văd nişte bieţi oameni arşi devii pentru idei neînsemnate, însă braţul şi spada measînt totdeauna gata să susţină credinţa creştină.

— Nu mă îndoiesc, milord, spuse stareţul, totdeaunaa fost astfel în nobila voastră casă. Cît despre plîngerileabatelui, le vom cerceta în altă zi. Dar ceea ce dorescastăzi, este să-l văd pe unul din principalii nobili airegatului împuternicit cu alcătuirea unei comisii, la cares-ar adăuga membrii sfintei Biserici, pentru a susţine,la nevoie prin forţă, cercetările ce cucernicul judecătorecleziastic al graniţelor, precum şi alţi prelaţi, — printreaceştia se numără şi nedemna mea persoană —, au degînd să le facă în legătură cu cauza doctrinelor noi ceînşeală oamenii simpli şi corup canoanele credinţei, con-sfinţite de sfîntul Părinte şi de cucernicii săi înaintaşi.

209

— Faceţi să se dea contelui de Douglas o însărcinareregală în acest scop, spuse Albany, şi în afară de persoanaregelui, nimeni să nu fie la adăpostul jurisdicţiei sale.în ce mă priveşte, ştiu bine că nici eu fapta şi nici cugîndul nu am primit sau încurajat vreodată o doctrinăpe care Sfînta Biserică să nu o fi consfinţit ; cu toateacestea aş roşi dacă aş cere să fiu scutit pentru că aparţinsîngelui regal al Scoţiei, căci mă tem să nu par că-micaut pavăză împotriva unei crime atît de grozave.

— Nu vreau să mă însărcinez cu asemenea treburi,răspunse Douglas. Lupta împotriva englezilor şi a trădă-torului Dunbar este o sarcină destul de grea pentru mine.Şi apoi, sînt un bun scoţian şi nu ţin ca Biserica Scoţieisă se umilească mereu sub jugul Romei şi nici ca unbaron să-şi plece coroana în faţa mitrei şi a glugii. Aşa-dar, nobile duce de Albany, ia-ţi această însărcinarechiar dumneata, şi te rog să înfrînezi rîvna cinstitelorfeţe bisericeşti care-ţi vor fi date ca ajutoare, căci mi-rosul unui rug ridicat pe Tay l-ar aduce pe Douglasînapoi chiar de pe zidurile York-ului.

Ducele se grăbi să-l asigure pe conte că acea comisiese va dovedi grijulie şi cumpătată în dregătoria ce i-afost încredinţată.

— Comisia trebuie să fie învestită cu mari privilegii,spuse regele Robert, şi chiar noi îi vom recunoaşte ju-risdicţia dacă acest lucru ar fi potrivit cu demnitateacoroanei ;. dar nădăjduiesc că în vreme ce trăsneteleBisericii vor cădea asupra nelegiuiţilor care au scornitaceastă dezgustătoare erezie, măsurile luate împotrivanenorocitelor victime vor fi pline de blîndeţe şi de com-pătimire.

— Sfînta Biserică, sire, procedează întotdeauna astfel,

spuse stareţul.

210

— Comisia să fie deci trimisă în numele fratelui meuAlbany şi al acelora care vor fi socotiţi în stare să-lajute, spuse regele. Sfatul nostru a luat sfîrşit. Rothsay,vino cu mine, dă-mi braţul, am să-ţi vorbesc întrepatru ochi.

— Hei ! strigă prinţul, pe tonul cu care şi-ar fi chematcalul.

— Ce vrea să zică necuviinţa asta, băiatule ? spuseregele. Rothsay, nu ai să înveţi niciodată să fii curtenitor ?

— Să nu credeţi că am av.ut de gînd să vă insult;sire, răspunse prinţul, dar plecăm fără să fi ajuns la ohotărîre cu privire la aventura acelei mîini moarte, pe-care Douglas ne-a arătat-o eu atîta îndatorire. Şedereanoastră nu va fi plăcută la Perth, dacă vom avea vreoneînţelegere cu cetăţenii săi.

— Lăsaţi pe seama mea acest lucru, spuse Albany.Cu cîteva daruri —pământ uri şi bani — şi mai cu seamă .cuvorbe frumoase, cetăţenii se vor linişti de astă dată.Ar fi bine- ca baronii şi oamenii lor să fie rugaţi sărespecteliniştea oraşului.

•— Sînt de acord, spuse regele. Să fie date ordineaspre în acest scop.

— înseamnă să li se facă prea multe favoruri -acelorţărănoi, spuse Douglas, dar facă-se voia MaiestăţiiVoastre. îmi iau îngăduinţa să mă retrag.

— Nu înainte de a fi gustat dintr-o sticlă cu vin deGasconia, milord, spuse regele.

— Iertaţi-mă, răspunse contele, nu sînt însetat şi nubeau de dragul de a bea, ci numai de nevoie, sau dinprietenie.

Zicînd aceste cuvinte, se depărtă.Regele, ca şi cînd ar fi fost fericit că a scăpat de

prezenţa lui, se întoarse spre Albany :

— Acum, milord, ar trebui să-l certăm, pe acest răucrescut de Rothsay ; dar ne-a servit atît de bine însfatul nostru, încît ar trebui să-i arătăm oarecare îngă-duinţă pentru nebuniile lui.

— Sînt fericit să aflu acest .lucru, răspunse Albanycu milă şi neîncredere, ca şi cînd nu ar fi cunoscut acelepresupuse servicii.'

— Frate, eşti surd, răspunse regele, căci nu vreausă mă gîndesc că ai fi gelos. Nu ai băgat de seamă căRothsay a fost acela care a avut cel dinţii ideea să sepună capăt dezbinării dintre munteni prin luptă iar dom-nia ta, cu priceperea dumitale, doar ai mai potrivit pe ici-colo acest plan îndeobşte încuviinţat. Şi chiar adineaori,era să uităm o treabă însemnată despre care el ne-a adusaminte, şi anume cearta cetăţenilor din Perth.

— Nădăjduiesc, sire, spuse ducele de Albany cu tonulde aprobare pe care-1 aştepta regele, că regalul meunepot îşi va însuşi în curînd înţelepciunea tatălui său.

— Sau poate, răspunse Rothsay, voi găsi mai potrivitsă împrumut de la un alt membru al familiei acea fericitămască de făţărnicie, care acoperă toate viciile ; datorităei puţină însemnătate are dacă aceste vicii există sau nu.

— Milord stareţ, spuse ducele adresîndu-se dominica-nului, te rugăm să te retragi o clipă. Regele şi cu anineavem să-i spunem prinţului unele lucruri care nu pot fiauzite nici chiar de dumneata.

Stareţul făcu o plecăciune şi se retrase.Cînd cei doi fraţi şi prinţul rămaseră singuri, regele

păru foarte stingherit, în vreme ce Albany arăta posomoritşi gînditor, iar Rothsay se silea să-şi ascundă nelinişteasub obişnuita-i înfăţişare de voioşie. Urmară cîteva clipede tăcere. în cele din urmă, Albany luă cuvîntul :

— Regalul meu frate, spuse el, prinţul nepotul meuprimeşte cu atîta îndoială mustrările mele încît trebuie

212

— să o rog pe Maiestatea Voastră să-şi dea osteneala să-ispună ceea ce este bine să ştie.

— Răvaşul trebuie să fie destul de neplăcut, într-a-devăr, spuse prinţul, dacă milordul Albany nu-1 poateînvălui în cuvinte mai mieroase.

— încetează eu obrăzniciile, băiatule, spuse regele su-părat. Ai vorbit adineaori despre cearta cu cetăţenii ;cine a fost pricina acestei certe ? David, cine sînt oameniicare s-au căţărat pe fereastra unui locuitor şi vasalpaşnic, au tulburat liniştea nopţii prin torţe şi scandalurişi au prilejuit supiişilor noştri primejdie şi spaimă ?

— Mai degrabă teamă decît primejdie, mi se pare,răspunse prinţul. Dar pentru ce v-aş putea spune eu maibine decît alţii care au pus la cale acea învălmăşealănocturnă ?

— Se afla printre ei un personaj din suita ta, reluăregele, un om al lui Belial, pe care vreau *să-l condamnla o pedeapsă aspră.

— Eu nu cunosc oameni din suita mea care să fieîn stare să displacă Maiestăţii Voastre.

— Nu vreau; răspunsuri în doi peri. Unde erai înajunul sfîntului Valentin ?

— Presupun că eram plecat să-l servesc pe bunulsfînt, aşa cum trebuie să facă orice creştin, răspunsetînărul cti nepăsare.

— Regalul meu nepot va binevoi să ne spună eu ceera ocupat scutierul său în ajunul acestei sărbători ? în-trebă ducele de Albany.

— Vorbeşte, David, îţi poruncesc să vorbeşti, spuseregele.

— Ramorny era folosit în serviciul meu, cred că acestrăspuns trebuie să-l mulţumească pe unchiul meu.

— Dar nu mă mulţumeşte pe mine, spuse tatăl mîniat.Dumnezeu ştie că nu am căutat niciodată vărsare de

213

— sînge, dar voi avea capul acelui Ramorny, dacă legeava putea să mi-1 dea. El a luat parte şi ţi-a încurajattoate viciile şi nebuniile ; voi avea grijă să nu se maiîntîmple asemenea lucruri. Cheamă-1 pe Mac Louis cuun soldat din gardă.

— Nu-1 condamnaţi pe un nevinovat, spuse prinţul,hotărît să-şi. scape favoritul cu orice preţ de primejdiace-1 ameninţa. Vă dau cuvîntul că Ramorny era în ser-viciul meu şi nu putea, prin urmare, să fie amestecatîn acel tărăboi.

— Minţi, spuse regele, arătîndu-i prinţului un inel.Priveşte sigiliul lui Ramorny, pierdut în acea ruşinoasăîncăierare. A căzut in mîinile oamenilor lui Douglas şii-a fost dat fratelui meu de către conte. Nu intervenipentru Ramorny ; trebuie să moară. Pleacă din faţa meaşi mustră-te că mi-ai înfruntat mînia cu o minciună pebuze. Ruşine ţie, David, ruşine ! Ca fiu, ţi-ai minţittatăl, iar în calitate de cavaler l-ai minţit pe şeful or-dinului tău.

Prinţul rămase buimăcit, cu conştiinţa tulburată şiîncredinţat că a greşit. Apoi, copleşit de acele simţămintecinstite, care tot mai sălăşluiau în adîncul inimii sale,se aruncă la picioarele tatălui.

— Cavalerul care şi-a călcat jurămîntul, spuse el,merită să fie degradat, supusul regal merită moartea.Dar îngăduiţi-i unui fiu să ceară de la tatăl său iertareaunui slujitor care nu l-a îndemnat la rău, ci dimpotrivă,a făcut răul cu scirbă, pentru a-i place stăpînului. Lăsa-ţi-mă să port eu singur povara nebuniei mele, dar cru-ţaţi-i pe aceia care au fost mai degrabă uneltele mele,decît în cîrdăşie cu mine. Amintiţi-vă că Ramorny afost dat în serviciul meu de către sfînta mea mamă.

214

— Nu-i pomeni numele, David, te opresc, spuse regele.Este o fericire pentru ea că nu l-a văzut niciodată înfaţa ei pe fiul dragostei sale dezonorat de viciu şi min-ciună.

— Sînt într-adevăr nedemn să amintesc de ea, spuseprinţul, totuşi, scumpul meu tată, în numele ei cer ier-tare pentru Ramorny.

— Pot să vă dau un sfat, interveni ducele de Albany,văzînd că o împăcare era de neînlăturat între tată şi fiu.Aş fi de părere ca Ramorny să fie îndepărtat din casaprinţului şi din tovărăşia sa, cu pedeapsa pe care obrăz-nicia lui pare s-o merite ; poporul va fi mulţumit deaceastă dizgraţie şi lucrurile se vor potoli cu uşurinţă,dacă Alteţa Sa nu va căuta să-şi ocrotească slujitorul.

— Te învoieşti, David, pentru mine, spuse regele cuo voce tremurîndă şi eu lacrimi în ochi, să-l înlături peacel om primejdios ? Pentru mine, care mi-aş da viaţade dragul .tău.

— Se va face, tată, se va face numaidecît, răspunseprinţul.

Şi apucînd pana, hotărî repede înlăturarea lui Ramornyţi îi întinse hîrtia ducelui de Albany.

— Aş vrea să pot îndeplini toate dorinţele voastrecu aceeaşi uşurinţă, tată, adăugă prinţul, aruncîndu-sedin nou la picioarele regelui, care-1 ridică şi-l strînse cudragoste la piept.

Albany asistă în tăcere la această scenă. După cîtevaclipe spuse :

— Întrucît lucrurile au luat o întorsătură fericită,îngăduiţi-mi să o întreb pe Maiestatea Voastră dacă i-arplăcea să asiste la vecernie în caoelă.

— Desigur, spuse regele, nu se cuvine, oare, să-i aducmulţumiri lui Dumnezeu că a făcut să domnească dinnou înţelegerea în familia mea ? Vei veni cu noi, frate ?

— înălţimea Voastră să-mi dea voie să mă retrag,răspunse ducele, trebuie să mă înţeleg eu Douglas şi cualţi icîţiva despre -cum ar fi mai bine să-i momim pe vul-turii aceia din munţi în capcana noastră.

Albany se retrase spre a se gîndi la planurile saleambiţioase, în vreme ce tatăl şi fiul asistau la serviciuldivin spre a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru fericita lorîmpăcare.

216

XîV

Vrei să vii în munţi, Lizzy Lyndesay,Cu mine în munţi vrei să vii ?

Vrei să vii în munţi, Lizzy Lyndesay,Mireasă iubită să-mi fii ?

O veche baladă

Unul din primele capitole ne-a introdus în confesio-nalul regelui Scoţiei. Vom înfăţişa acum o situaţie aproapeasemănătoare, cu toate că scena şi personajele sînt di-îerite.

în locul încăperilor întunecate şi gotice dintr-o mă-năstire, ne găsim acum în mijlocul unuia dintre cele maifrumoase peisaje ale Scoţiei, aproape de muntele Kinnoul,la poalele unei stînci de pe care se vedea în cele patruzări. Frumoasa din Perth stătea jos, ascultînd cu evlavieînvăţăturile unui călugăr cartusian, îmbrăcat într-o rasăalbă şi purtînd pe umeri bucata de stofă sfinţită. îşi ter-mina predica ce o ţinuse, printi’-o rugăciune la careadepta lui se alătura cu evlavie..

După ce îşi sfîrşiră rugăciunile, preotul se aşeză şiprivi timp de cîteva minute la măreaţa panoramă ce seîntindea în faţa lui şi care îşi păstra frumuseţea în ciudaanotimpului încă rece ; apoi se adresă tovarăşei sale :

— Cînd privesc acest pămînt bogat şi felurit cu caste-lele sale, cu bisericile, mănăstirile, fortăreţele, cîmpurilemănoase, pădurile sale întinse şi rîul acesta spumos, nuştiu, fiica mea, dacă trebuie să fiu uimit de bunătatealui Dumnezeu, sau să-i învinuiesc pe oameni de nere-

217

— cunoştinţă. Dumnezeu ne-a dat un pămint frumos şi ro-ditor şi noi am făcut din el, din bunătatea lui, o groapăde oseminte şi un cîmp de bătălie. El ne-a dat putereasupra stihiilor şi dibăcie să clădim case pentru bună-starea şi apărarea noastră, iar noi ne-am folosit de aceastăputere pentru a face vizuini de tilhari şi locuri de desfrîu.

— Cu toate astea, părinte, spuse Caterina, găsim şi pepămint locaşuri demne de locuit. Patru .mănăstiri, cu ca-pelele şi turnurile lor, par să reamintească, cu glasul lorrăsunător, cetăţenilor din oraş despre îndatoririle lor re-ligioase ; locuitorilor acestor mănăstiri, care s-au despăr-ţit de lume, de năzuinţele şi de plăcerile ei, le porunceşteo uitare de sine nemărginită, în slujba Domnului ; şi to-tul ne arată că dacă Scoţia este un pămînt plin de sîngeşi de păcate, poporul ei îşi dă seama totuşi de ceea cecredinţa porunceşte oamenilor.

— Vorbele tale, fiica mea, par să fie adevărate şi to-tuşi, cînd judeci mai de aproape, găseşti că este amăgi-toare fericirea despre care vorbeşti. A fost, într-adevăr, ovreme în lumea creştină, cînd nişte oameni virtuoşi, trăinddin munca mîinilor lor, se adunau, nu pentru a huzurişi nici pentru a dormi pe paturi moi, ci pentru a se întăriunii pe alţii în credinţa creştină şi a ajunge slujitoriiDomnului. Desigur că se găsesc şi astăzi asemenea oa-meni în clădirile astea sfinte pe care le vedem, dar mă temcă înflăcărarea celor mai mulţi dintre ei li s-a potolit.Călugării noştri au ajuns bogaţi, atît prin daniile celorevlavioşi cît şi ale celor răi ; aceştia socot că dacă în-

218

zestrează bisericile pot să capete o iertare pe care cerulnu o trimite decît celor ce se pocăiesc din adîncul inimii.Astfel, pe măsură ce Biserica se îmbogăţeşte, învăţăturileei slăbesc şi se fac mai puţin cunoscute, ca o lampă lu-minoasă într-o raclă de aur. Dar Dumnezeu ştie că, nu

219

— pentru a mă deosebi de ceilalţi, nici pentru a deveni unînvăţător în ale religiei vorbesc de toate aceste lucruri,ci pentru că focul arde în pieptul meu şi nu-1 pot înăbuşi.Ascult de regulile ordinului meu şi nu mă depărtez deasprimile lui. Fie că ele sînt trebuincioase mîntuirii mele,fie că sînt doar vorbe însuşite pentru a înlocui lipsa depocăinţă şi cucernicia adevărată, am făgăduit, ba chiaram jurat să le păzesc şi le voi păzi ; cu atît mai multcil cît, dacă m-aş răzvrăti, s-ar putea crede că năzuiescla bunurile pămînteşti. Cerul îmi este martor că puţinmi-ar păsa de suferinţele trupului, dacă puritatea Bise-ricii ar putea fi reînscăunată sau disciplina religioasă şi-arrecăpăta simplitatea ei de la început.— Dar, părinte, desigur că pentru aceste păreri eştinumit un lollard 1 şi un discipol al lui Wyclif 2 şi se spunecă vrei distrugerea bisericilor şi mănăstirilor şi reîntoar-cerea la religia păgînilor.

— Din pricina asta, fiica mea, sînt silit să caut unadăpost în munţi şi printre stînci şi să trăiesc în mijlocul

1 Sub numele de lollcirds erau cunoscuţi în Anglia, în seco-lele al XlV-lea şi al XV-]ea adepţii doctrinei lui Wyclif, care ur-măreau reforma Bisericii şi a orînduirii feudale.

2John Wyclif (1320—1384), profesor la TTn‘versitatea din Ox-ford, precursor al Reformei.

220

asprilor munteni ; ei sînt în stare să ierte mai mult decîtcei pe care-i las în urma mea, căci crimele lor sînt da-torate neştiinţei şi nicidecum trufiei. Nu voi trece cu ve-derea nimic din ceea ce îmi va spune Cerul că e de tre-buinţă, ca să scap de cruzimea lor ; va fi pentru minesemnul fatal că îmi mai rămîne încă o datorie de împli-nit ; cînd stăpînul meu va porunci, el ştie cu cîtă grabăva lăsa Clement Blair pe pămînt viaţa lui netrebnică înschimbul unei vieţi mai bune. Da de ce priveşti cu atîta

220

îngrijorare spre miazănoapte, fiica mea ? Ochii tăi tinerisînt mai vioi decît ai mei. Vezi pe cineva venind spre noi ?

— Mă uit, păruite, să văd dacă vine tînărul munteanConachar, care trebuie să te călăuzească în munţi, undetatăl lui poate să-ţi dea un adăpost primitiv, dar sigur.Mi-a făgăduit-o adesea, atunci cînd îmi vorbea de dum-neata şi de lecţiile dumitale ; mă tem să nu fie acum întovărăşia unor oameni care-1 vor face să-şi uite repedefăgăduielile.

— Tînărul acela are în el scînteieri de bunătate, spusepărintele Clement, cu toate că face parte dintr-un neamprea legat de moravurile-i crude şi barbare ca să poatărăbda constrîngerile religiei sau acelea ale legilor. Numi-ai spus niciodată, fiica mea, cum, în pofida obiceiurilorde la munte şi acelea ale oraşului, tînărul a venit sălocuiască în casa tatălui tău.

— Tot ce ştiu despre asta, răspunse Caterina, este cătatăl lui e un om de vază printre munteni şi că îi cerusetatălui meu, care avusese unele legături de negoţ cu el,să-i ţină fiul la dînsul cîtva timp ; ne-a părăsit abia acumdouă zile cînd s-a înapoiat în munţii lui.

— Şi pentru ce fiica mea a păstrat cu el astfel de le-gături încît ştie unde să-l caute ca să-mi poată fi astfelde folos ? Este cam mare înrîurirea pe care o are o tînărăasupra unui sălbatic ca acel muntean.

Caterina roşi şi răspunse şovăind :— Dacă am oarecare înrîurire asupra lui Conachar,

Dumnezeu mi-e martor că m-am folosit de ea ca să-iînfrînez firea îndărătnică şi caracterul şi să-l fac să intreîn rîndul oamenilor. Şi apoi, părinte, de mult bănuiamcă vei fi silit să fugi şi de aceea m-am înţeles cu el casă ne întîlnim în acest loc, de îndată ce va fi primit unrăvaş şi un zălog de la mine, pe -care i le-am trimis ieri.

219

Trimisul meu era un bărbat ager din propriul lui clan,căruia îi încredinţa uneori o treabă în munţi.

— Şi trebuie să înţeleg, fiica mea, că tînărul acela atîtde drăguţ, nu a fost pentru dumneata nimic altceva decîtun om necioplit căruia voiai să-i luminezi mintea şi să-iîndrepţi apucăturile ?

— Nimic altceva, părinte, răspunse Caterina. Poate căam făcut rău că am îngăduit o asemenea apropiere întreel şi mine, chiar pentru înălţarea sufletească şi instruirealui, dar legăturile noastre nu au mers niciodată mai de-parte.

— Atunci m-am înşelat, fiica mea, căci de cîtva timpam crezut că văd o schimbare in planurile tale, iar înochii tăi păreri de rău aruncate asupi-a acestei lumi pecare cîndva aveai de gînd s-o părăseşti.

— Văd că mă sfătuieşti chiar dumneata, părinte, să nuiau calea mănăstirii.

— Astăzi cu atît mai mult nu încuviinţez acest plan,copila mea ; căsătoria este o stare onorabilă, lăsată deDumnezeu pentru a înmulţi neamul omenesc şi nu amcitit nimic în Sfînta Scriptură care să trateze despre supe-rioritatea burlăciei. Simt însă teama pe care o simte, co-pila mea, un părinte pentru singura lui fiică, ca nu cumvasă te arunci în braţele unui bărbat nevrednic de tine.Tatăl tău, o ştiu, este mai uşor de mulţumit decît mineşi-l încurajează pe acel zvăpăiat bătăuş care se numeşteHenry din Wynd. Este bogat, nu zic nu ; dar e văzutadesea în tovărăşia desfrânaţilor şi este un certăreţ carea vărsat sîngele omenesc la fel de uşor ca şi apa. Un ase-menea'bărbat poate fi soţul Caterinci Glover ? Şi cu toateastea se spune că unirea voastră este apropiată.

Obrajii Frumoasei din Perth păleau şi roşeau rînd perînd, în vreme ce răspundea cu vioiciune :

220

— Nu mă gîndesc deloc la el, deşi cîteva politeţi aufost schimbate de curînd între noi, căci este prietenultatălui meu şi, după obiceiul timpului, Valentinul meu.

— Valentinul dumitale, copila mea ? Se poate oare camodestia şi prevederea dumitale să te fi părăsit pînă în-tr-acolo încît să intri în legături apropiate cu un bărbatca armurierul acela ? Crezi că Valentin, care a fost, dupăcum se spune, un sfînt episcop creştin, a statornicit vre-odată un obicei atît de necuviincios ? Se pare mai degrabăcă acest obicei îşi are obîrşia în cultul pe care păgîniiîl aduceau Florei sau lui Venus, atunci cînd muritorii dă-deau numele patimii lor unor divinităţi şi se sileau maidegrabă să le aţîţe decît să le înfrâneze.

— Părinte, spuse Caterina, cu mai multă nemulţumireîn glas decît vădise vreodată vorbind călugărului, nu ştiupentru ce îmi faci o asemenea mustrare fiindcă urmez odatină, îndeobşte cunoscută, consfinţită prin obicei şi în-cuviinţată prin învoirea tatălui meu ; simt o mare mîhnirevăzîndu-te că tălmăceşti atît de greşit faptele mele.

— Iartă-mă, fiica mea, răspunse călugărul cu blîndeţe,dacă te-am supărat. Dar acel Henry Smith este un bărbatcutezător şi desfrânat ; nu-i poţi îngădui să se apropie înnici un fel de dumneata, fără să fii nevoită să înfrunţicele mai rele vorbe care vor răstălmăci ceea ce faci, nu-mai dacă scopul dumitale nu este să te căsătoreşti cu elşi aceasta cît mai curînd.

— Nu mai vorbi de asemenea lucruri, părinte, spuseCaterina, nici nu-ţi închipui cîtă mîhnire îmi pricinuieşti.Şi poate că aş fi silită să-ţi răspund într-un fel cum nuse cuvine. S-ar putea ca şi eu să am din plin de ce să-mipară rău că m-am supus unei datini urîcioase. Oricum,te rog să mă crezi că Henry Smith nu-mi este nimic şichiar că apropierea pe care a prilejuit-o sărbătoarea sfîn-tului Valentin, s-a spulberat.

— Sînt fericit s-o aflu, fiica mea, şi acum o să-ţi vor-besc despre altceva oare-mi pricinuieşte şi mai multă în-grijorare în ceea ce te priveşte. N:u se poate să rni-ţispun, eu toate că aş fi dorit să nu fie nevoie să vorbescdespre un lucru atît de primejdios, chiar în faţa acestorstânci, a acestor coline şi a acestor pietre. Dar trebuie săţi-o mărturisesc, Caterina : unul din gentilomii celor maivestite familii din Scoţia este îndrăgostit de dumneata.

— Ştiu, părinte, răspunse Caterina liniştită, şi aş fi voitsă nu fie aşa.

— Şi eu aş voi la fel, spuse preotul, dacă aş vedea înfiica mea doar un copil al nebuniei, cum sînt cea maimaie parte dintre tinerele femei de vîrsta ta, mai cuseamă cînd sînt înzestrate cu darul fatal al frumuseţii ;însă pentru că farmecele tale, ca să folosesc vorbele uşu-ratice ale omenirii, l-au ademenit ipe uin îndrăgostit deun rang atît de înalt, ştiu că virtuţile şi înţelepciunea tavor păstra asupra sufletului prinţului înrîurirea dobîndităprin frumuseţe.

— Părinte, spuse Caterina, prinţul este un îndră-gostit care, dacă şi-a pus ochii pe mine nu poate decîtsă mă piardă. Acum o clipă erai înspăimîntat de nesă-buinţa cu care primisem omagiile unui bărbat deopotrivăcu mine în crâng ; văd însă că tot dumneata te arăţi bine-voitor atunci cînd moştenitorul coroanei Scoţiei mărturi-seşte iubirea lui pentru mine. Ştii că acum două nopţi,ajutat de tovarăşii săi de desfrîu, a încercat să mă ră-pească din casa tatălui meu ? şi că am fost salvată decătre acel cutezător Henry Smith care, dacă şi-a pus ingînd să înfrunte primejdia, la cel mai mic prilej este tot-deauna gata să-şi pună viaţa în joc ca să vină în ajutorulcelor nevinovaţi, sau ca să ţină piept asupririi ? Pot să-irecunosc pe bună dreptate acest merit.

222

— Ştiu şi eu ceva despre cele întîmplate, spuse călu-gărul, căci vocea mea l-a trimis în ajutorul dumitale.Văzusem ceata de cheflii trecînd prin faţa porţii dumitaleşi mă grăbeam să mă duc să cer ajutorul cetăţenilor,cînd văd un om venind agale spre mine. Temîndu-mă sănu fie vreunul aşezat la pîndă, m-am ascuns înapoia unuistîlp .al capelei sfîntului Ioan şi privindu-1 mai de aproapeam văzut că era Henry Smith. Bănuiam în ce parte seîndrepta şi l-am îndemnat să se grăbească, ceea ce l-aşi făcut să-şi iuţească paşii.

— îţi sînt recunoscătoare, părinte, dar toate aceste lu-cruri şi chiar felul de a vorbi al ducelui de Rothsay îmiarată că este un iiînăr desfrînat, gata la orice samavolni-cie de dragul unei patimi dezgustătoare. Trimisul său,Ramorny, a avut chiar neruşinarea să-mi spună că şi ta-tăl .meu va avea de suferit dacă voi ajunge soţia unuicetăţean cinstit, în loc să fiu concubina unui prinţ că-sătorit. Nu văd alt leac decît să mă închid în mănăstiresau să prilejuiesc propria mea pierzanie şi aceea a săr-manului meu tată. Chiar dacă acesta ar fi singurul meutemei, groaza pe care mi-o trezesc ameninţările unui omîn sbare să-şi ţină cuvîntul, nu-mi îngăduie să ajung soţiavreunui om cinstit. Mi se pare că asta ar însemna să des r

chid uşa ca să las să intre nişte ucigaşi. O, bunul meupărinte, ce soartă am mai avut şi eu, aduc nenorocire ta-tălui meu şi aceluia care şi-ar lega viaţa de a mea.

— Nu deznădăjdui, fiica mea, răspunse călugărul, maipoţi afla fericire, deşi s-ar părea că eşti la mare strîm-toare. Ramorny este un bandit şi foloseşte întru rele în-crederea stăpînului său. Prinţul este, din păcate, uşuraticşi desfrînat, dar caracterul său se va schimba. I s-a datpe faţă josnicia favoritului său şi şi-a arătat adînca pă-rere de rău că i-a urmat sfaturile. Cred, sau mai de-

grabă sînt convins, că dragostea ce ţi-o poartă se va pu-rifica şi va ajunge mai nobilă, iar lecţiile primite de lamine asupra corupţiei Bisericii şi a secolului în care trăim,repetate de buzele dumitale,. vor pătrunde în inima luişi vor da nişte roade în stare să uimească lumea şi s-obucure. Nişte vechi profeţii au spus că Roma va fi distrusăprin cuvin tul unei femei.

— Astea sînt visuri, părinte, răspunse Caterina, saumai degrabă vedeniile unui spirit ale cărui ginduri sîntprea înalte pentru a judeca cum trebuie lucrurile acesteilumi. Cînd am privit prea multă vreme cu ochii aţintiţisoarele, nu mai vedeam decît nelămurit celelalte obiecte.

— Judeci prea pripit, fiica mea, şi ai să-ţi dai seamade acest lucru. Cele ce îndrăznesc să-ţi înfăţişez ar pu-tea fi dezvăluite unei persoane mai puţin virtuoase şicu un caracter mai ambiţios. Poate că nu s-ar cuvenisă-mi încredinţez speranţele nici chiar ţie, fiica mea, daram încredere în înţelepciunea şi în principiile tale. Aflădar, că este cu putinţă ea Biserica Romei să rupă o le-gătură pe care ea însăşi a consfinţit-o şi să-l desfacă peducele de Rothsay de Marjory Douglas.

El se opri o clipă.— Şi dacă Biserica are puterea şi voinţa de a rupe

aceste legături, spuse tînăra, ce înrîurire ar putea aveadivorţul ducelui de Rothsay asupra soartei CaterineiGlover ?

în timp ce vorbea, îl privea cu nelinişte pe călugăr.

Acesta şovăia parcă să-i răspundă, căci lăsă capul în jos

şi zise :

— La ce a servit frumuseţea Caterinei Logie ? Numai

dacă părinţii noştri nu ne-au minţit, această frumuseţe

o făcu să împartă tronul lui David Bruce.

224

— A trăit oare fericită, sau a fost regretată la moar-tea ei, bunule părinte ? întrebă Caterina pe acelaşi tcnncalm şi hotărât.

— Alianţa ei a fost inspirată de o ambiţie criminală,răspunse călugărul, şi şi-a găsit răsplata în deşertăciuneşi nelinişte, dar dacă această unire ar fi fost făcută cuscopul ca soţia credincioasă să-l convertească pe soţ, carei-ar fi fost răsplata ? Dragostea şi onorurile pe pămînt,iar în cer ar fi împărţit moştenirea reginei Margareta şia acelor eroine care sînt maicile Bisericii.

Pînă atunci, Caterina stătuse pe o piatră la picioarelecălugărului şi ridica ochii spre el cînd îi vorbea sau cîndî! asculta ; însă în clipa aceea, cu împotrivire în suflet,dîrză dar calmă, ea se ridică şi îşi întinse mîna spre că-lugăr ; vocea şi mişcările ei o făceau să se asemene cuun înger trimis să împiedice greşelile unui muritor, pecare-1 deplînge şi-l condamnă totodată.

— Trebuie să-mi cred urechilor ? izbucni ea. Dorin-ţele, speranţele, nedreptăţile acestei lumi de dispreţuitpot oare să pună pînă într-atît stăpînire pe acela caremîine fi-va poate chemat să-şi dea viaţa pentru că s-aopus la fărădelegile unui secol decăzut şi şi-a ridicatvocea împotriva unui cler nedemn ? Oare straşnicul şi se-verul părinte Clement este acela care mă sfătuieşte sănăzuiesc la un tron şi la un pat ce nu pot fi libere decîtcu preţul unei nedreptăţi strigătoare la cer faţă de stă-pîna lor de astăzi ? De cînd, bunule părinte, prinţul des-frinat şi-a schimbat moravurile pînă într-acolo încît s-ocurteze într-un scop onorabil pe fiica unui meseriaş dinPerth ? Doar în două zile s-a putut petrece această schim-bare, căci nu au trecut decît două zile de cînd a forţatcasa tatălui meu, în toiul nopţii, eu gînduri mai rele decîtale celui din urmă dintre tîihari. Şi crezi că inima lui

225

Rothsay poate să insufle minţii lui ideea unei căsători!atît de puţin demnă de rangul său, fără să-şi primej-duiască în acelaşi timp urmarea la tron şi viaţa, căci l-arataca deodată şi Douglas şi March, răniţi amîndoi în amo-rul lor propriu ? O, părinte Clement, unde,skit principiiledumitale, unde este prudenţa dumitale, cînd lăsîndu-tepradă acestui vis ciudat, i-ai dat celei mai umile dintreadeptele dumitale dreptul :să-ţi vorbească astfel ?

Ochii bătrînului se umplură de lacrimi după ce Cate-rina tăcu, vădit mişcată de cele ce spusese.

— Chiar prin gura copiilor, spuse călugărul, dă Dum-nezeu învăţătură acelora care trec drept înţelepţii vremiilor ; Domnul fie lăudat că'mi-a trimis printr-un asemeneavestitor gînduri mai bune decît acelea ce mi le insuflavanitatea. Da, Caterina, acum mă voi mira şi mai multcînd voi vedea cum cei pe care-i judecam prea aspru,năzuiesc la o putere pămîntească dar în vorbele lor puntoată înflăcărarea credinţei. îţi mulţumesc, fiica mea, pen-tru mustrările tale care m~au mîntuit şi îi mulţumesc şilui Dumnezeu fiindcă le-a pus în gura ta şi nu în aceeaa unui dascăl mai aspru.

Caterina îşi ridicase capul pentru a răspunde şi pentrua-1 mîngîia pe bătrîn, a cărui umilire o întrista, cînd pri-virile i se opriră asupra unui obiect aflat lîngă ea. Printrestîncile de granit care înconjurau acel loc singuratic, eraudouă atît de apropiate, încît păreau să fi aparţinut ace-luiaşi bloc şi să fi fost despărţite de o furtună sau de uncutremur de pămînt. Erau despărţite una de alta prinţi odeschizătură de aproape patru picioare şi acolo crescuseun stejar, oferind vederii formele fantastice pe care ve-getaţia le dezvoltă în aceste împrejurări. Copacul îşi în-tinsese rădăcinile pretutindeni, de-a lungul crăpăturilorstîncii, în căutarea hranei de care aveau nevoie şi ase-

226

menea unor căi strategice, .curbele lor ciudate şi nodu-roase semănau cu şerpii uriaşi din Arhipelagul indian.In clipa cînd privirile Caterinei căzură pe această curioasăalcătuire de ramuri înnodate şi de rădăcini încîlcite, eaobservă deodată doi ochi mari şi strălucitori care o ţin-tuiau cu privirea, întocmai ca aceia ai unui animal săl-batic ce stă la pindă. Tresări şi, fără o vorbă îi arătă cudegetul acel obiect tovarăşului ei ; apoi privind mai culuare aminte deosebi o barbă stufoasă şi un păr roşu pecare ramurile şi rădăcinile i le ascunseseră pînă atunci.

Cînd se văzii descoperit, munteanul, căci un munteanera, ieşi din ascunzătoare şi înaintă arătîndu-şi staturauriaşă. Era înfăşurat într-un tartan cadrilat în violet,verde şi roşu sub care purta o haină din piele de taur ;arcul şi săgeţile şi le ţinea în spate, oaipul îi era descoperitşi un păr îmbelşugat, ale cărui bucle încîlcite semănau cupletele irlandezilor, îi acoperea capul întocmai ea o pă-lărie. Purta la brîu o spadă şi un pumnal şi ţinea în mînăun baltag danez, care se numeşte astăzi baltagul luiLochaber. Din aceeaşi galerie primitivă ieşiră patru oa-meni tot atît de înalţi, îmbrăcaţi şi înarmaţi în acelaşi fel.

Caterina văzuse destul de des munteni în apropiereaPerth-ului, astfel că nu se înspăimîntă aşa cum ar fi

227

făcut-o oricare altă tînără din cîmpie, în aceeaşi împre-jurare. Văzu, fără să se tulbure, cum oamenii aceia uriaşialcătuiesc un semicerc în juru-i şi în jurul călugăruluişi-şi aţintesc asupră-i ochii lor mari, în care se citea,pe cît îşi putea da seama, o sălbatică admiraţie pentru fru-museţea ei. Făcîndu-le o mică plecăciune din cap, rostidestul de stîlcit obişnuitul salut al muntenilor. Cel maiîn vîrstă, care era şi şeful bandei, răspunse salutului, apoirămase tăcut şi nemişcat. Călugărul îşi desfăcu mâtămiileşi chiar Caterina începea să se teamă că o pîndeşte primej-

228,

dia. Voi să se asigure de acest lucru şi înaintă ca pentrua coborî de pe munte ; dar cînd încercă să treacă de liniamuntenilor, fiecare din ei îşi întinse baltagul în aşafel încît să închidă toate locurile prin care ar fi pututtrece.

Buimăcită dar nu descurajată, căci nu-şi închipuia cămuntenii îi vor răul, ea se aşeză pe unul din colţurilede stîncă şi îi spuse călugărului să se liniştească.

— Dacă mă tem, spuse părintele Clement, nu este'pentru mine, căci sau mor sub securea acestor oameni săl-batici întocmai ca un bou nefolositor, sau sînt ucis dearcurile unor oameni mai cruzi, nu-mi va părea rău deviaţă, scumpa mea fiică, numai ca tu să scapi din pri-mejdie.

— Nu avem să ne temem de nimic, nici unul nicicelălalt, răspunse Frumoasa din Perth. Iată-d pe Conacharcare vine să ne încredinţeze chiar el de aceist lucru.

Dar în timp ce rostea aceste cuvinte nu era încă sigură,atît de schimbate erau mişcările şi veşmintele luiConachar. Îmbrăcat în haine impunătoare, acesta sări depe o stîncă întocmai ca un pui de cerb şi apăru în faţatinerei fete. Costumul său era din aceeaşi stofă ca aceeaa muntenilor care se iviseră la început, dar la gît avea uncolier şi la mîini brăţări de aur. Purta o platoşă de oţel,strălucitoare ca argintul. La braţe avea- podoabe dinbelşug, iar un lanţ de aur, prins printr-o cataramă împo-dobită cu perle, înconjura de mai multe ori bereta lui,împodobită în afară de aceasta şi cu o pană de vulturcare-1 arăta că e şef. Catarama care îi lega mantaua deumăr era tot de aur. Nu avea în mînă altă armă decîto nuieluşă de brad, al cărei capăt era îndoit. Ţinuta şimersul lui, care altă dată vădeau o fiinţă ce se simteînjosită, arătau acum curajul, îngîmfarea şi mîndria. Se

229;

opri în faţa Caterinei, eu un zîmbet de încredere şiaşteptă ca şi cînd ar fi voit să-i lase timp pentru a-1 re-cunoaşte.

— Conachar, spuse Caterina, care dorea să rupăaceastă stare de nelinişte, aceştia sînt oamenii tatăluidumitale ?

— Conachar a pierit, frumoasă Caterina, răspunse tî-nărul. El nu mai trăieşte decît pentru a răzbunainsultele ce le-a primit. Sînt Ian Eachin Mac Ian, fiulşefului clanului Quhele. După cum vezi, schimbîndu-minumele mi-am schimbat şi penele. Cît despre oameniiaceştia, nu sînt ai tatălui meu, ci ai mei. Nu vezi aicidecît jumătate din ei ; întreaga trupă este alcătuită dinbărbatul doicii mele şi din cei opt fii ai săi, care-mi sîntdaţi pentru garda mea personală ; ei nu trăiesc decîtpentru a-mi îndeplini voinţa. Dar, adăugă el cu o vocemai blîndă, Conachar mai trăieşte dacă va voi Caterina,deşi pentru toţi ceilalţi el este tînărul şef al clanuluiQuhele ; pe lîngă ea e tot atît de umil, tot atît de supus caşi atunci cînd era ucenicul lui Simon Glover. Iată nuiauape care am primit-o de la dumneata cînd am mers amîn-doi să căutăm nuci pe crestele de la Lennoche, la înce-putul toamnei trecute. Nu aş da-o, Caterina, nici chiarpentru bastonul de comandă al clanului meu.

în vreme ce Eachin vorbea, Caterina începea să se în-trebe : oare nu cumva greşise atunci cînd ceruse ajutorulunui tînăr îmbătat fără îndoială de schimbarea neaştep-tată, care-1 făcuse să ajungă, din ucenic, la o stare ce-idădea o putere fără margini asupra unor oameni atît deînapoiaţi.

— Nu te temi de mine, frumoasă Caterina ? întrebă

230

tînărul şef luîndu-i mîna. Am pbruncit oamenilor mei săapară în faţa dumitale cu cîteva clipe înaintea mea, ca

231;

— să-mi dau seama cum o să-i rabzi şi mi s-a părut că îipriveai ca şi cînd ai fi fost sortită să ajungi soţia uneicăpetenii.

— Nu am de ce să mă tem de munteni, răspunseCaterina cu hotărîre, mai cu seamă dacă mă gîndesc căse află cu ei şi Conachar ; Conachar care a băut dincupa noastră şi a mîncat din pîinea noastră. Tatăl meua avut adesea treburi cu oamenii din munţi, şi nu s-aivit niciodată vreo neînţelegere între ei şi el.

— Să fie adevărat ? întrebă Hector (acesta era numelesaxon al lui Eachin). Niciodată, zici ? Nici chiar atuncicînd a luat împotriva lui Eachin Mac partea lui GowChrom, armurierul cu picioare strîmbe ? Nu spxme nimicpentru a-1 dezvinovăţi şi crede-mă că va fi propria du-mitale greşeală dacă voi aduce vreodată vorba despreacest lucru. Dar voiai să-mi dai o însărcinare, vorbeşte,vei fi ascultată.

' Caterina se grăbi să răspundă, căci în purtarea şi înfelul de a vorbi al tînărului şef era ceva care o făceasă aştepte cu nerăbdare sfîrşitul acestei întîlniri.

— Eachin, spuse ea, deoarece Conachar nu mai estenumele dumitale, crede-mă că," cerîndu-ţi să-mi faci unbine, îmi închipuiam că-1 cer unui om de un rang potri-vit cu al meu, iar nu unui şef puternic. Dumneata şi cumine am folosit de ]5e'\irma învăţăturilor ce ni le-a datacest bun călugăr. Or, el înfruntă în clipa de faţă mariprimejdii ; nişte oameni răi i-au adus învinuiri minci-noase şi doreşte să găsească un adăpost sigur pînă ce vafi trecut furtuna.

— Ah ! bunul părinte Clement. Desigur că vrednicul

preot a făcut mult pentru mine şi chiar mai mult decît

232

s-ar fi cuvenit firii mele aspre. Aş vrea să văd pe cineva

232

din Perth ridicînd mîna asupra unui om care a atins man-

taua lui Mac Ian.— Nu te încrede prea mult, răspunse Caterina. Nu mă

îndoiesc de puterea clanului dumitale, dar cînd Douglascel Negru se amestecă într-o ceartă, mantaua unui mun-tean nu-1 opreşte în loc.

Tînărul muntean îşi ascunse dispreţul sub un zîm-bet silit.

— Vrabia care se află lîngă noi, spuse el, pare maimare decît vulturul cocoţat pe muntele Bengoile. Vătemeţi mai mult de Douglas pentru că este mai aproape devoi. Nu ştiţi pînă unde se întind văile şi pădurile noastre,dincolo de întunecata linie a munţilor pe care-i vedeţiîn depărtare. Vă închipuiţi că lumea întreagă se aflănumai lîngă ţărmurile Tay-ului. Dar acest bun călugărva vedea munţii care-1 vor ocroti împotriva tuturor Dou-glasi-lor din lume. Va vedea, de asemenea, oameni destulde puternici pentru a-i face pe aceştia să dea înapoi încăo dată spre miazăzi de munţii Grampiani. Pentru ce nuai merge şi dumneata cu acest om de treabă ? Aş trimiteo trupă la Perth ca să-l aducă aici în siguranţă pe tatăldumitale, care ar putea să-şi vadă mai departe de meserialui dincoace de Tay. Numai că eu nu voi mai lucra mănuşi ;aş face rost de piei pentru tatăl dumitale, dar le-aş tăiade-a dreptul din spatele oamenilor.

— Tatăl meu va veni să te vadă într-o zi în casa du-mitale, Conachar, vreau să zic Hector. Dar trebuie să semai liniştească vremurile, căci s-a iscat o dezbinare întrecetăţeni şi oamenii nobililor şi se spune că este gata săizbucnească un război cu muntenii.

— Da, pe sfînta Fecioară, aşa este, Caterina ! Şi fărăacest război $1 muntenilor, vizita dumitale nu ar fi atîtde sigură. Dar locuitorii n^unţilor nu vor mai fi împărţiţi

231

multă vreme în două clanuri. Ei se vor lupta ca niştebărbaţi pentru a dovedi care e mai puternic şi învingă-torul va trata cu regele Scoţiei ca şi cu un ins pe potrivalui. Roagă-te să învingă Mac Ian, evlavioasa mea Cate-rina, şi te vei ruga pentru cineva care te iubeşte din toatăinima.

— Mă voi ruga să biruie dreptatea, răspunse Caterina,sau mai degrabă mă voi ruga pentru pacea tuturor. Rămîicu bine, bunule părinte Clement. Crede-mă că nu voiuita niciodată cele oe m-ai învăţat şi adu-ţi aminte demine în rugăciunile dumitale. Dar cum o să înduri ocălătorie atît de grozavă ?

— La nevoie îl vor purta oamenii mei, reluă Hector,şi-i vom căuta un cal dacă va trebui să mergem maideparte. Dar, Caterina, e cam mult de aici pînă la Perth ;lasă-mă să te însoţesc, aşa cum aveam obiceiul s-o facodinioară.

— Dacă ai fi tot ce erai altădată, n-aş spune nu. Darnişte catarămi şi brăţări de aur sînt o escortă primejdioasăatunci cînd lăncierii din Liddesdale şi Annandale mişunăpe drumuri întocmai ca frunzele în duminica Floriilor,iar întâlnirea unei mantale munteneşti cu o cămaşăde zale nu ar fi paşnică.

Ea îndrăzni să facă această observaţie, căci se temeaoarecum ca tînărul Eachin să nu-şi fi părăsit obiceiu-rile pe care le căpătase în starea umilă de mai înainte şică nu avea să fie, cu toată limbuţia lui, atît de îndrăzneţîncît să înfrunte întîlnirile ce-1 aşteptau în împrejurimileoraşului.

Se pare că avusese dreptate, căci după un rămas bun,în care îl putu face pe Conachar să-i sărute mîna în loculbuzelor, Caterina se înapoie la Perth şi putu să-i vadă pe

232

munteni cum pornesc pe un drum greu şi rîpos, cumdispar şi apar din nou, îndreptîndu-se spre nord.

Se simţea liniştită pe măsură ce vedea mărindu-sedepărtarea între ea şi oamenii aceia pe jumătate sălba-tici, gata să asculte de voinţa unui şef înfumurat şiviolent. Nu se temea că i-ar putea ieşi în cale soldaţiai diferitelor partide ; statutele cavalerimei erau pe vre-mea aceea, pentru o fată cu înfăţişare cuviincioasă, oocrotire mai sigură decît o escortă de oameni înarmaţi,căci aceştia s-ar fi putut întîlni cu unii care nu i-ar firecunoscut drept prieteni. Dar se temea de primejdiimai îndepărtate. O înspăimînta mai mult acum să seştie urmărită de prinţul desfrînat, căci ticălosul săusfetnic Ramorny îl ameninţase pe tatăl ei, dacă ea s-arfi încăpăţînat să se împotrivească.

Pe vremea aceea asemenea ameninţări erau menites-o neliniştească şi cu atît mai mult cu cît veneau dinpartea unuia ca Ramorny. Era la fel de îngrijorată dinpricina lui Conachar, care-i cerea să-l iubească, ceea cecu greu ascunsese în timp ce stătuse în casa lor, dar astăzio cerea cu glas tare. De mai multe ori muntenii se abă-tuseră asupra Perth-ului ; cîţiva cetăţeni fuseseră răpiţidin propriile lor case şi făcuţi prizonieri sau fuseserătrecuţi prin ascuţişul săbiei chiar pe străzile oraşului.Se mai temea şi de stăruinţele tatălui ei, care i-1 tot lăudape armurier, a cărui aventură nedemnă din ziua sfîntu-lui Valentin, îi fusese adusă la cunoştinţă ; chiar dacă n-arfi avut nici o vină şi încă n-ar fi putut să-i dea speranţe,căci se înfiora la gîndul grozavelor ameninţări ale luiRamorny.

Tremura în faţa tuturor primejdiilor ce-o pîndeauşi cum dorea din adîncul sufletului să scape de amenin-ţări şi de ea însăşi, setgîndea să se ducă la mănăstire;

nu vedea însă cum s-ar învoi la aceasta tatăl ei.

234

Nu ştim dacă, în toiul mior asemenea cugetări, Cate-rina regreta prea mult că aceste primejdii veneau dinfaptul că era Frumoasa din Perth.

Această îndoială ne face să credem că ea nu erapoate pe de-antregul un înger ; greşelile lui Henry Smitherau adevărate sau presupuse, dar oricum ar fi fost ele,Caterina simţea poate o părere de rău nemărturisităcînd se gîndea la ziua sfîntului Valentin, căci lăsă să-iscape din piept un suspin.

XV

235

Ah ! aş vrea o băutură cît se poate de tareSă îmi cul'unde-n somn a sufletului tulburare.

Bertha

Am dat la iveală în amănunţime tainele confesio-nalului ; cu atît mai mult nu ne vor rămîne ascunseacelea ale camerei unui bolnav.

într-o odaie întunecoasă, unde alifii şi medicamentedezvăluiau prezenţa farmacistului, un bărbat înalt şislab era culcat pe pat, înfăşurat într-un halat ; faţa îiera palidă şi mii de patimi furtunoase îl frămîntau.

Totul în jur arăta un stăpîn bogat. Henbane Dwining,farmacistul care părea să-l îngrijească pe bolnav, alergaîncoace şi-ncolo prin cameră, ocupat să amestece docto-rii şi să pregătească bandaje. Bolnavul gemu o dată saude două ori. Medicul se apropie de pat şi-l întrebă dacăaceste vaiete erau pricinuite de suferinţele trupului saude durerea morală.

— De amîndouă, valet otrăvitor, răspunse Sir JohnKamorny, şi fiindcă mă împiedic mereu de blestemata tapersoană.

— Dacă-i aşa, pot s-o uşurez pe Senioria Voastră de celpuţin unul din aceste rele, spuse farmacistul, şi sămă duc în altă parte. în vremurile astea tulburi se iscăatîtea încăierări, încît dacă aş avea douăzeci de mîini, Inlocul acestor două ajutătoare (şi farmacistul îşi ridică

236

— mîinile osoase), ar fi destulă treabă pentru ele şi încădestul de bine plătită. Aurul şi recunoştinţa se iau laceartă care să-mi plătească mai bine slujba ; în timp cedumneavoastră, Sir John, revărsaţi asupra chirurguluidumneavoastră mînia ce ar trebui s-o încercaţi doarpentru cine v-a rănit.

•— Ar fi nedemn din partea mea să-ţi răspund,ţărănoiule, spuse bolnavul ; dar fiecare cuvînt pe care-1scoate limba ta veninoasă mă răneşte ca o lovitură depumnal, într-atît încît toate alifiile din Arabia ajung săfie neputincioase.

— Sir John, -nu vă înţeleg, dar dacă vă lăsaţi pradăfuriei, este cu neputinţă să nu crească mereu febra şiumflătura.

— Atunci de ce vorbeşti ca să-mi înfierbînţi sîngele ?Pentru ce stărui ca tu, necioplitule, să ai mai multe mîinidecît ţi-a dat natura, în vreme ce eu,' cavaler şi gentilom,sînt schilodit ca un invalid ?

— Sir John, răspunse chirurgul, eu nu sînt teolog şinici nu cred pînă-n pînzele albe ceea ce ne învaţă teolo-gii ; dar îmi voi .îngădui să vă reamintesc că nu aţi fostvătămat prea rău, căci dacă lovitura care v-a făcutaceastă rană ar fi atins gîtul, unde ţintea de altfel, ar--fifăcut să vă sară capul de pe umeri, în loc să vă taie unmembru de mai mică importanţă.

— Aş fi dorit mai degrabă, Dwining, aş fi dorit ca

lovitura să-şi atingă ţinta, căci atunci n-aş fi apucat să

văd cum o politică atît de iscusită ca a mea dă greş din

pricina forţei brutale a unui ţărănoi beat. Nu aş fi fost

silit să văd cai pe care să nu mai pot să-i încalec, locuri

de luptă unde nu mai pot să ajung, petreceri la care nu

mai pot să iau parte, bătălii în care nu mă mai pot ames-

238

— teca. Şi n-aş fi sortit — eu cel înzestrat cu patimile şiambiţiile unui bărbat — să trăiesc viaţa femeilor, dispre-ţuit chiar de ele, ca un biet schilod nevrednic de favorurilesexului frumos.

— Chiar de-ar fi aşa, tot aş ruga-o pe Senioria Voastrăsă ia seama, răspunse Dwining în vreme ce pregăteabandajul rănilor, că ochii dumneavoastră, pe care i—aţi fiputut pierde împreună cu capul, vă mai pot înlesni plăceritot atît de dulci ca acelea ce ambiţia, triumful în arenesau pe eîmpurile de luptă, ba chiar şi dragostea femeilor, vile-ar fi adus.

— Nu-s destul de deştept ca să te înţeleg, răspunseRamorny. Care-i lucrul acela grozav care-mi mai rămîneîn toată nenorocirea mea ?

— Cel mai plăcut pe care-1 cunoaşte un om, reluăDwining.

Şi cu accentul unui îndrăgostit care rosteşte numelescump al iubitei, cu o voce ce arăta o pasiune nestrămu-tată, adăugă cuvîntul : RĂZBUNARE.

Bolnavul se ridicase îngrijorat ca să asculte dezlega-rea enigmei farmacistului. AcUm cînd o auzise se culcă1a loc şi spuse după o clipă de tăcere :

— în ce colegiu creştin ai învăţat această morală,'meştere Dwining ?

— în nici un colegiu creştin, căci, deşi este folosită peascuns în cea mai mare parte din ele, nu e însuşită pefaţă în nici unul. Dar am studiat printre înţelepţii dinGranada, unde maurul mîndru arată tuturor pumnalulucigaş, fumegînd încă de sîngele duşmanului său şi re-

cunoaşte că urmează doctrina pe care sfiosul creştin nuîndrăzneşte s-o mărturisească.

— Eşti un ticălos mai iscusit decît te credeam.

— Nu face nimic, răspunse Dwining, apele cele ma.iliniştite sînt cele mai adinei, iar duşmanul cel mai detemut este cel care nu ameninţă, ci loveşte Dumnea-voastră cavalerii şi oamenii de arme, mergeţi drept laţintă cu arma în mînă ; noi ceilalţi, care nu sîntem decîtnişte slujbaşi, ne atingem ţinta prin viclenie şi căi lă-turalnice, dar o atingem tot atît de sigur.

— Iar eu, spuse cavalerul, care pînă aci mergeam sprerăzbunare înarmat, de făceam să răsune împrejurimile,trebuie aşadar ca de azi înainte să mă slujesc de mijloaceasemănătoare cu ale tale ?

— Dibăcia trebuie să înlocuiască forţa, spuse medicul.— Să-mi spui eu toată sinceritatea, farmacistule, pen-

tru ce mă înveţi aceste lecţii drăceşti ? Pentru ce mă în-demni să-mi aduc la îndeplinire răzbunarea mai repededecît pare s-o doresc ? Am avut de-a face cu tot soiul deoameni şi ştiu că toţi cei de teapa ta nu spun asemeneacuvinte fără să aibă vreo ţintă şi nu arată încredere unuiom de felul meu decît cu un scop anume. Ce interespaşnic sau sîngeros ai tu, pe care ţi l-aş putea aduce eula îndeplinire în aceste împrejurări ?

— Ca să fiu sincer, domnule cavaler, ceea ce nu esteobiceiul meu, o să vă spun că avem aceeaşi cale ca să nerăzbunăm.

— Avem aceeaşi cale ? întrebă Ramorny dispreţuitor.N-aş fi crezut că poţi ţinti atît de sus cu îndrăzneala ta.Răzbunarea pe care o urmăreşti este asemănătoare cuaceea a lui Ramorny !

— Chiar aşa, răspunse Dwining, căci bădăranul defăurar a cărui lovitură v-a rănit, m-a copleşit adesea cudispreţ şi insulte. Nu mi-a dat dreptate în consilii, iarîndrăzneala lui brutală şi hotărîtă scade valoarea faptelormele şi este veşnic o mustrare vie pentru firea mea ageră.Mă tem de el şi-l urăsc.

240

— Şi nădăjdu ieşti să găseşti în mine un ajutor car asă-ţi folosească numaidecît ? întrebă Ramorny cu acelaşidispreţ. Află că acel meseriaş înseamnă prea puţin casă-mi. stârnească ură sau teamă. însă n-o să-mi scape!Nu urîm reptila care ne-a muşcat, cu toate că am puteas-o călcăm în picioare. El cere,,după cît se spune, mînapăpuşii aceleia care priveşte pe toată lumea de sus ;farmecele ei — fereşte-mă, Doamne — ne-au mînat laînţeleapta şi prevăzătoarea noastră încercare. Diavoli, careconduceţi această lume mîrşavă, prin ce răutate aţi hotărîtca mîna care a ridicat lancea în apărarea inimii unuiprinţ să fie retezată întocmai ca un copăcel de cătrebraţul unui ţăran şi asta în învălmăşeala unei nopţi dedesfrîu ! Bine, doctore ! Pînă aici urmăm' aceeaşi cale şipoţi să mă crezi, o să zdrobesc reptila ; dar să nu-ţiînchipui c-ai să scapi cînd primul pas al răzbunării meleva fi îndeplinit. Şi va fi îndeplinit fără pic de şovăială.

— Lucrul nu va fi atît de uşor după cum spuneţi, zisefarmacistul, căci dacă Senioria Voastră vrea să mă creadă,nu este nici sigur şi nici uşor să se măsoare cineva cu el.Este bărbatul cel mai puternic şi cel mai cutezător spa-dasin din Perth şi din împrejurimi.

— Nu avea nici o teamă, are să capete ceea ce i secuvine, chiar dacă ar avea puterea lui Samson! Darascultă-mă : să nu crezi nici tu c-ai să scapi de răzbuna-rea mea, dacă nu te învoieşti să mă slujeşti orbeşte încele ce vor urma. Ascultă-mă, ţi-o repet, eu nu mi-amfăcut studiile într-un colegiu maur şi nu am setea ta derăzbunare, totuşi vreau să am şi eu partea mea. Ascute-ţiurechea, doctore, căci o să-ţi fac o destăinuire, dar vai detine dacă mă trădezi, căci, oricît de puternic ar fi de-monul tău, lecţiile lui nu fac cît acelea ale demonului meu.

Ascultă. Stăpînul pe care l-am slujit prin vicii şi virtuţi»poate cu prea mare rîvnă pentru unul ca mine, dar cu. ocredinţă nezdruncinată, omul acela ale cărui nebunii le-amsprijinit şi pentru care am suferit această pierdere deneînlocuit, este gata, ca să facă pe placul tatălui său, sămă jertfească, să-mi retragă favoarea lui şi să mă dea pemîna unei rude făţarnice, ca s-o împace pe socotealamea. Dacă va stărui în această nerecunoştinţă, ţi-o spun :maurii tăi sîngeroşi,. chiar şi cei mai negri ca fumul iadu-lui, ar îngălbeni văzînd o răzbunare .mai cumplită decît alor. Dar înainte ea mîna mea să se abată fără milă şişovăială asupra lui, vreau să-i dau din nou prilejul săscape şi să nu-şi terfelească onoarea. Mai multe nu-ţivoi destăinui. Ia-mi mîna în semn de învoire, ia-mi mîna,zic. Unde este mîna care ar fi trebuit să fie zălogul cu-vintelor lui Ramorny ? Ea este ţintuită la stîlpul infamiei,sau aruncată clinilor fără adăpost care poate o sfîşie înclipa de faţă. Pune-ţi, aşadar, numai degetele pe acesttrunchi schilodit şi jură să fii sprijinul răzbunării mele,aşa cum eu te voi sprijini pe tine. Ei bine, meştere doctor,văd că îngălbeneşti, dumneata care spui morţii „înain-tează sau dă înapoi “!, tremuri cînd te gîndeşti la ea sauîi auzi numele ? Nu am vorbit de răsplată, căci acela careiubeşte răzbunarea pentru ea însăşi nu trebuie să rîv-nească la altă răsplată. Totuşi, dacă nişte pămînturi şiaurul pot să-ţi sporească rîvna pentru această cauză, cre-de-mă că le vei avea.

— Asta se potriveşte îndeajuns cu umilele mele do-rinţi, răspunse Dwining. In lumea asta de mizerie, săraculeste strivit întocmai ca un pitic într-o învălmăşeală şi încurînd călcat în picioare ; bogatul şi puternicul se ridicădeasupra celorlalţi şi trăiesc în belşug, în vreme ce înjurul lor este numai chin.

240

— Ei bine, doctore, ridică-te deasupra mulţimii atît desus cît te poate ridica aurul. Punga asta grea este numaio parte din răsplata ta.

— Nobilul meu binefăcător, zise farmacistul vîrîndpunga în buzunar, faptul că acel Iienry din Wynd, saucum îi mai spune, şi-a ispăşit crima, nu va linişti oaremai bine durerea rănii dumneavoastră decît alifiile dinMecca cu care am oblojit-o ?

— Nici nu mă gîndesc la el, nu-mi- inspiră mai multărtră decît simt împotriva armei de care s-a slujit. Dareste drept ca ura ta să cadă asupra lui. Unde poate figăsit ?

— M-am gîndit adesea, răspunse Dwining. O încercarede a-1 răpune în plină zi şi în propria-i casă, ar fi unlucru nechibzuit şi primejdios, căci are cinci ucenici carelucrează în atelier ; patru dintre ei sînt nişte voinici pu-ternici şi toţi îşi iubesc stăpînul. Un atac de noapte ar fiaproape tot atît de neprevăzător, căci îşi ţine poarta foartebine închisă cu ajutorul unor drugi din stejar şi din fierşi mai înainte ca poarta să fie forţată, toţi vecinii i-arsări în ajutor, mai ales în clipa asta, cînd întîmplarea dinajunul sfîntului Valentin îi' face să stea ca pe jeratic.

— Bine zici, doctore, răspunse Ramorny. Văd că înşelă-toria este în firea ta şi nu te lipseşti de ea nici chiar faţăde mine. Ai spus că mi-ai recunoscut mina şi sigiliul, cîndaceastă mînă a fost găsită în stradă întocmai ca o lepădă-tură de la măcelărie. Pentru ce, atunci cînd ^i recunos-cut-o, te-ai dus împreună cu secăturile acelea de ţărănoica să-l consultaţi pe Patric-k Charteris, ai cărui pinteni artrebui să fie sfărîmaţi spre a-1 pedepsi fiindcă s-a înhăitatcu nişte derbedei ? I-ai urmat pentru a dezonora aceamînă fără viaţă, pe care Sir Patrick — dacă ea ar mai fiîncă la locul ei — ar fi nedemn s-o atingă în timp depace şi s-o încerce în timp de război.

241

— Nobilul meu patron, de îndată ce am avut temeisă cred că dumneavoastră eraţi victima, am încercat dintoate puterile să-i sfătuiesc să nu se mai plângă, dar lău-dărosul ăla de Smith şi alţi eîţiva încăpăţînaţi au stăruitsă ceară răzbunare ; Senioria Voastră ştie fără îndoialăcă 'voinicul trage nădejde la mîna Frumoasei din Perthşi socoteşte că-1 onorează faptul de a lua parte la toategîlcevile tatălui ei. Dar i-am stricat socotelile şi cu astaam mai domolit şi am hrănit, în acelaşi timp, ura mea.

— Ce vrei să spui cu asta, meştere doctor ? întrebăbolnavul.

— Senioria Voastră trebuie să afle, răspunse medi-cul, că apucăturile acelui Smith nu sînt atît de virtuoase.L-am întîlnit chiar eu, în ziua sfîntului Valentin, puţintimp după încăierarea dintre cetăţeni şi oamenii luiDouglas, l-am întîlnit, zic, strecurîndu-se prin străduţeşi poteci cu o cîntăreaţă ambulantă, căreia îi purta ca-trafusele şi viola sub un braţ, în timp ce ea-i atîrna decelălalt. Ce gîndeşte Senioria Voastră ? Nu este el unscutier ciudat ? Să se împotrivească pasiunii unui prinţpentru cea mai frumoasă fată din Perth, să taie mîna unuicavaler şi baron şi să ajungă cavalerul unei cîntăreţe,toate astea într-un răstimp de douăzeci şi patru de ore ?

— Ei bine, îl stimez mai mult ştiindu-1 că se poartăca un gentilom, aşa ţăran cum este. Aş fi vrut mai degrabăsă fie un făţarnic decît un viteaz ; aş fi fost astfel maifericit să te ajut în răzbunarea ta. Şi ce răzbunare ! Săte răzbuni pe un armurier ! Să te bagi în cearta unuinenorocit mînuitor de piei de capră viermănoase ! Darmă învoiesc. Cred că ai şi început această răzbunare prinpropriile tale intrigi.

— într-un fel destul de blînd, spuse farmacistul. Amavut grijă ca două dintre cumetrele cu limbă rea, cele

— mai cunoscute din Curfew-Street, cărora nu le place săaudă de Caterina că este numită „Frumoasa din Perth“,să afle aventura credinciosului Valentin. Ele au căzut atîtde bine in cursă încît, în loc să aibă vreo îndoială, ar fijurat că l-au văzut cu ochii lor. Cînd după o oră îndră-gostitul sosi la tatăl fetei, vă închipuiţi primirea ce i s-afăcut. Tînăra nici măcar nu voia să-l vadă. SenioriaVoastră poate să creadă că am simţit doar puţin gustulrăzbunării ; dar nădăjduiesc s-o gust pînă la capăt cuajutorul Senioriei Voastre, datorită înţelegerii frăţeşti la.care am ajuns.

— Frăţeşti ! spuse cavalerul cu dispreţ ; la urmaurmelor poate să fie şi aşa, deoarece preoţii spun că toţisîntem fii ai aceluiaşi pămînt. Nu ştiu dacă (poate fi ade-vărat acest lucru. Mi se pare că e oarecare deosebire. însfîrşit, cel care a fost plămădit dintr-un tipar mai bun,va fi credincios faţă de inferiorul său. Vei fi răzbunat !Cheamă-mi pajul.

Un tînăr apăru la chemarea medicului.— Eviot, spuse cavalerul, Bonthron se mai află aici ?tot beat ?— Nu mai e beat, somnul i-a folosit.— Atunci cheamă-1 şi închide uşa.Un pas greoi se auzi în curînd pe scară şi se apropie

de uşa camerei. Bărbatul care intră era mic de stat, înschimb avea umeri largi şi braţe musculoase.

— Va trebui să înfrunţi un om, Bonthron, spuse

cavalerul.Bruta încercă să-şi îmblînzească trăsăturile grosolane

schiţind un zîmbet mulţumit.

243

— Medicul acesta îţi va arăta adversarul, urmă cava-lerul. Cît despre timp, loc şi împrejurări, fă tot ce crezi

244

de cuviinţă ca să izbuteşti şi fii cu ochii în patru ! Omulcu pricina e cutezătorul Smith din Wynd.

— Are să fie o treabă cam gingaşă, mormăi asasinul,căci dacă o să greşesc lovitura am să fiu un om mort.Tot oraşul laudă priceperea şi puterea omului ăsta.

— Mai ia-ţi două ajutoare, spuse cavalerul.•— Nu, răspunse Bonthron, dacă vreţi să dublaţi ceva,

asta să fie răsplata.— Fie şi-aşa. Dar să loveşti în ţintă.— Lăsaţi pe mine, domnule cavaler, rareori mi-am

greşit ţinta.— Ascultă sfaturile acestui om înţelept, spuse cava-

lerul şi-l arătă pe medic, aşteaptă cu răbdare un prilejnimerit şi nu bea înainte de a-ţi fi dus treaba pînăla capăt.

— Am eu grijă, răspunse bătăuşul, căci viaţa meaatîrnă de o lovitură iscusită şi sigură. Îmi cunosceu omul.

— Ieşi pînă cînd te chem din nou ; să-ţi pregăteştisecurea şi pumnalul.

Bonthron ieşi salutînd.— Senioria Voastră dă o asemenea însărcinare unui

singur om ? întrebă medicul după ce asasinul se retrase.Daţi-mi voie să vă reamintesc că, acum două nopţi, ce-lălalt a scos din luptă şase oameni înarmaţi.

— Nu pune la îndoială hotăririle mele, doctore. Cîndun om ca Bonthron şi-a luat toate măsurile, forţa lui facemai mult decît aceea a doisprezece tineri descreieraţi.Cheamă-l pe Eviot. Mai întîi fă-ţi meseria, arată-ţi iscu-sinţa de a vindeca şi crede-mă, în cea de-a doua îndelet-nicire, o să te ajute un om care nu-ţi e cu nimic maiprejos în arta de a trimite la repezeală oameni pe lu-mea cealaltă.

Chemat de doctor, pajul se întoarse şi, la un gest alstăpînului său, îl ajută pe chirurg să scoată bandajul depe braţul schilodit al lui Sir John. Dwining privea braţulciuntit cu un fel de satisfacţie profesională sporită debucuria ce o simţea privind suferinţa semenilor săi. Ca-valerul se uită o clipă la acest spectacol îngrozitor şi,din pricina durerii sau a frămîntărilor sufletului, lăsăsă-i scape un oftat adînc, pe care ar fi dorit să-l poatăînăbuşi.

— Gemeţi, spuse medicul cu o voce blîndă şi ademe-nitoare, deşi, oricît s-ar fi prefăcut, nu izbutea să-şi as-cundă un zîmbet de bucurie şi de dispreţ, gemeţi, darliniştiţi-vă. Henry Smith îşi cunoaşte meseria ; armaIui atinge la fel de sigur ţinta cum ciocanul îi atinge ni-covala. Arta mea ar fi dat greş dacă un om mai puţindibaci v-ar fi dat această lovitură fatală ; ea ar fi atinsosxil şi ar fi sfişiat muşchii ; dar loviturile lui Henry.Smith nu şovăie ca şi acelea ale propriului meu bisturiu.Veţi fi pe picioare peste cîteva zile dacă veţi urma cu grijăprescripţiile medicului dumneavoastră.

— Dar mîna mea, pierderea mîinii mele ?•— Această pierdere poate să rămînă ascunsă un timp

căci i-am convins pe cîţiva flecari vestiţi, în cea maimare taină, că mîna care a fost găsită era aceea a vale-tului Senioriei Voastre, Quentin cel Negru şi SenioriaVoastră ştie că el a plecat în comitatul Fife, astfel încîtzvonul ar putea să aibă crezare.

— Ştiu bine, spuse Ramorny, că zvonul poate pentrucîtva timp să ascitadă adevărul, dar ce se va întîmpladupă aceea ?

— Acest lucra poate rămîne ascuns dacă SenioriaVoastră se va retrage cîtva timp de la curte. Atunci, după

246

— ce alte întîmplări vor fi făcut să se uite -ultima încăierare,se va putea pune schilodirea dumneavoastră pe seamaunei înţepături de lance sau săgeţii unui arc. Sclavuldumneavoastră va sprijini această poveste cu mărturi-siri în măsură s-o facă să fie crezută.

— Gîndul ăsta mă înnebuneşte, oftă din nou Ramorny.Nu văd, totuşi, o cale mai bună.

— Nici nu se află alta, răspunse medicul, care sesimţea fericit văzîndu-şi pacientul la strîmtoare. Se credeîndeobşte că sînteţi reţinut în casă în urma unor lovi-turi şi mîhnit din pricină că prinţul a luat hotărârea săvă alunge din suita lui, dînd astfel ascultare sfaturilorducelui de Albany.

r- Ticălosule, mă martirizezi, exclamă baronul.:— Dacă am sta să ne gîndim, Senioria Voastră a

scăpat ieftin. Dacă vă lipseşte o mînă, ceea ce este în-tr-adevăr un rău fără leac, ea este cel puţin bine tăiatăşi nu se găseşte nici în Franţa, nici în Anglia, vreun chi-rurg care să fi îndeplinit această operaţie atît de bine cabădăranul ăla de Smith.

— înţeleg tot ce-i sînt dator, răspunse cavalerul înă-buşindu-şi mînia şi prefăcîndu-se liniştit. Şi dacă Bonthronnu-i va răspunde cu o lovitură tot atît de bine datăşi care să facă zadarnic ajutorul vreunui medic, vei puteaspune că John de Ramorny nu ştie să plătească ceea cedatorează.

— Bine zis, nobile cavaler, răspunse medicul'; darlăsaţi-mă să adaug că dibăcia chirurgului ar fi fost za-darnică şi că hemoragia v-ar fi scurs tot sîngele din vine,dacă nu erau bandajele, cauterul şi leacurile aplicate de

bunii călugări precum şi modestele servicii ale umiluluiyostru vasal, Henbane Dwining.

248

— Taci, strigă bolnavul, să nu mai aud vocea ta pre-vestitoare de rău şi numele tău şi mai lugubru 1. Cindaminteşti de suferinţele pe care ie-am îndurat, mi se parecă mai simt şi acum cum se întind şi se strîng nervii dela mîna pe care am pierdut-o, ca şi cum tot ar mai facesă se mişte degetele pentru a apuca din nou pumnalul.

— Asta, explică medicul, se potriveşte cu un fenomenbine cunoscut în meseria noastră. Cîţiva înţelepţi dinvechime au pretins că mai există încă relaţii între nervii'unui membru amputat şi cei ai părţii tăiate şi că s-auvăzut degete zgîrcindu-se, ca şi cînd ar răspunde unuiimbold ce provine din legătura lor cu energiile siste-mului vital. Aş vrea să-mi dau seama de aceste legăturitainice, dacă am putea căpăta mîna care se află legatăacum de crucea oraşului sau în stăpânirea lui Douglas celNegru ; mă tem însă că asta este tot una cu încercarea dea răpi prada unui vultur înfometat.

— Cum poţi, mizerabile, să arunci cu atîta neruşinaredrăceştile tale batjocuri unui leu rănit cum este SirJohn Ramorny ? spuse cavalerul, ridicîndu-se indignat.Vezi-ţi de treaba ta şi adu-ţi aminte că dacă mîna meanu mai poate apuca un pumnal, pot oricînd să ridic pesteo sută altele care-mi ascultă poruncile.

— O singură mînă ameninţătoare ar fi de ajuns, spuseDwining, pentru a nimici puterile chirurgului dumnea-voastră ; dar cine atunci, adăugă el cu înţeles şi batjo-coritor totodată, cine ar potoli suferinţele patronului meu,care îl întărită pînă şi împotriva sărmanului său servitorcînd îl aude că citează regulile artei de a vindeca ; deşi,fireşte, acestea sînt un lucru mărunt, dacă le pui faţă-nfaţă cu puterea ce pricinuieşte rănile.

1 Henbane, înseamnă otravă de păsări.

Dar cum nu îndrăznea să se mai joace cu primejdiosulbolnav, chirurgul se apucă cu toată rîvna să-i pansezerana şi o unse cu o alifie parfumată, al cărei miros serăspîndi prin casă şi umplu aerul cu o răcoare plăcută,ce mai domoli focul din rană. Această schimbare îi făcuatît de bine bolnavului încît, în locul gemetelor pe carele scotea pînă atunci, suspină uşurat şi din nou se lăsăsă cadă pe pat, ca să se bucure de plăcerea şi de linişteace-1 cuprinseseră pe neaşteptate.

— Senioria Voastră îşi cunoaşte acum prietenii, spuseDwining. Dacă aţi fi căzut pradă mîniei şi aţi fi spus :„Ucideţi-1 pe acest ticălos şarlatan11, unde aţi mai fi pututgăsi, între cele patru mări ale Marii Britanii, un om caresă vă fi adus o asemenea uşurare ?

— Uită-mi ameninţările, bunule medic, spuse Ramorny,şi fereşte-te pe viitor să mai mă aţiţi. Oamenii de soiulmeu nu suferă glumele. îndreaptă-ţi batjocurile cătrenenorociţii care zac în spitale.

Dwining nu mai spuse nimic, ci scoase din buzunar ofiolă şi vărsă cîteva picături într-o cupă mică pe care oumplu cu apă.

— Iată o băutură, spuse el, care vă va aduce un somnneîntrerupt.

— Pentru cît timp ?— Nu pot s-o spun anume, răspunse medicul, poate

pînă mîine.— Poate pentru totdeauna, spuse bolnavul. Meştere

doctor, gustă din această băutură numaidecît sau ea nuva atinge buzele mele.

Farmacistul ascultă cu un zîmbet dispreţuitor.— Aş sorbi-o bucuros, răspunse Dwining, dar zeama

acestei rădăcini din Indii l-ar adormi pe omul sănătosca şi pe cel bolnav, iar îndeletnicirile medicilor îi silescsă fie treji.

250

— îţi cer iertare, spuse Ramorny plecînd ochii ru-şinat de atîta neîncredere.

— N-aveţi de ce să cereţi iertare unuia care nu sepoate supăra, răspunse medicul. Insecta trebuie să mul-ţumească uriaşului că nu o striveşte. Totuşi, nobile cava-ler, insectele, ca şi medicii, au puterea să facă rău. N-arfi fost mare lucru să otrăvesc alifia cu care v-am unsrana şi să aduc astfel cangrena în braţul dumneavoastrăpînă la umăr, închegîndu-vă sîngele în vine întocmai cao piftie. Ce m-ar fi împiedicat să mă folosesc de mijloaceşi mai rafinate încă şi să vă răspîndesc în cameră esenţeotrăvite, care atacă treptat izvoarele vieţii, pînă ce aceastase stinge ca o flacără în mijlocul aburilor nimicitori aiunei cripte subterane ? Dumneavoastră nu daţi marelucru pe puterea mea, nu ştiţi că arta mea îmi pune laîndemînă mijloace de distrugere din cale afară de pri-mejdioase 1. Dar medicul nu-1 ucide pe bolnavul a căruidărnicie îl face să trăiască şi, cu atît mai puţin, pe acelaprin care nădăjduieşte să fie răzbunat. încă un cuvint :dacă ar fi nevoie să fiţi trezit, căci cine poate în Scoţiasă fie sigur că doarme opt ore în linişte, să se recurgă laesenţa puternică ce se află în cutiuţa asta. Şi acum, ră-mîneţi cu bine, Sir, iar dacă nu mă credeţi un om cu oconştiinţă prea delicată, cel puţin recunoaşteţi că amraţiune şi judecată.

Cu acestea, medicul părăsi încăperea ; el care de obiceiarăta umil, părea acum mai nobil căci îşi dădea seama căizbutise să-l înfrîngă pe trufaşul său pacient.

1 Se ştie cît de înaintată ajunsese ştiinţa otrăvurilor pe con-tinent în evul mediu. Aceste practici odioase au atins un rafina-ment din ce în ce mai mare şi mai tîrziu au fost adoptate pe oscară tot mai largă ; se citează, printre alte exemple ale acesteiarte drăceşti, nişte mănuşi pe care nu le puteai îmbrăca fără a fiatins de o boală mortală ; scrisori care degajau, atunci cînd eraudeschise, mirosuri ucigătoare, etc. etc. (n. a.).

251

John Ramorny se lăsă cuprins de gînduri triste pînăcînd începu să simtă efectul băuturii adormitoare. Seridică o clipă şi îşi chemă pajul.

— Eviot ! Hei, Eviot ! Rău am făcut, gîndi el, că m-amdestăinuit astfel acelui şarlatan otrăvitor. Eviot !

Pajul apăru.

:— Modicul a plecat ?

:— Da, seniore.

— Singur sau însoţit ?— Bonthron a vorbit cu el între patru ochi şi l-a

urmat aproape numaidecît, după poruncile SeniorieikVoastre, cred.

— într-adevăr, s-a dus să caute cîteva medicamente.Se va' înapoia în curînd. Dacă o să vină beat, ai grijăsă nu intre în camera mea şi nici să nu vorbească cucineva. Spune prostii cînd e băut. Era un băiat cum rarîntîlneşti mai înainte ca un englez să-l fi lovit în cap.Dar de atunci bolboroseşte de îndată ce o cupă i-a atinsbuzele. Ce porunci ţi-a dat medicul, Eviot ?

— Nici una, în afară de aceea de a veghea ca SenioriaVoastră să nu fie tulburată.

— La care trebuie să asculţi întocmai, spuse cavalerul.Simt cum mă cuprinde somnul ; n-am mai dormit delocde cînd cu rana asta groaznică sau dacă am dormit, afost doar pentru cîteva clipe. Ajută-mi să-mi scot halatul,Eviot.

— Dumnezeu şi sfinţii să vă trimită un somn paşnic,milord, spuse pajul retrăgîndu-se, după ce dăduse ajutorstăpînului său.

In timp ce Eviot părăsea camera, cavalerul, ale căruiidei deveneau din ce în ce mai nelămurite, repetă urareapajului.

— Dumnezeu ! sfinţii ! Somnul meu era destul de li-niştit, altădată, sub o asemenea ocrotire. Dar acum, dacămă trezesc şi văd că nu mi s-a împlinit dorinţa de putereşi setea mea de răzbunare, nu se află pentru mine altăurare decît aceea ca somnul care mă cuprinde acum, săfie premergător aceluia ce mă va cufunda în neant. Altcevan-am de spus.

Şi adormi adînc.

XVI

253

In ajunul Păresimilor noi ne ţinem de nebuniiCîntec scoţian-

Noaptea care se abătu asupra patului de suferinţăal lui Ramorny nu avea să fie o noapte liniştită. Douăore se scurseseră de cînd sunase stingerea focurilor şiin momentul acela toată lumea se retrăsese pentru adormi, în afară de cei pe care evlavia sau desfrîul îiţineau treji ; şi seara aceea fiind lăsatul secului, sau cumi se zice în Scoţia ajunul postului, străzile erau plinede cheflii.

Poporul se jucase toată ziua cu mingea, nobilii şiboiernaşii asistaseră la luptele de cocoşi, sau îşi petre-cuseră timpul ascultînd cupletele destrăbălate ale truba-durilor, în vreme ce cetăţenii se îmbuibau cu tot felulde bunătăţi : turte prăjite în slănină, supă grasă, fiartăcu carne de vacă în saramură şi turnată apoi peste feliide carne bine prăjită, un fel de mîncare cu care se des-fată şi astăzi scoţienii de modă veche. Toate aceste în-deletniciri şi ospăţuri ţineau de obiceiurile din acea zide sărbătoare ; de asemenea, se mai cerea ca orice buncatolic să bea seara atîta bere şi vin cît putea să-şi facărost şi, dacă era tînăr şi sprinten, să se prindă la dansşi să se numere printre dănţuitorii de „morris“ ; la Perth,ca pretutindeni de altfel, ei aveau un costum ciudat, cuo formă aparte şi se deosebeau prin dibăcia şi vioiciunealor. Toată această veselie avea drept scuză faptul că

254

postul lung al Paştilor se apropia şi era bine să se pro-^fite cît mai mult de acel scurt răgaz care preceda zileleînchinate pocăinţei.

Petrecerile obişnuite avuseseră loc în cea mai mare'iparte a cartierelor oraşului, dar odihna urmase serbării;Nobilimea arătase destulă prevedere ca să nu dea locla nici un prilej de încăierare între oamenii ei şi cetă-ţenii oraşului, astfel încît de pe urma ciocnirilor senumărau mai puţine pierderi decît altă dată ; ele semărgineau la trei morţi şi cîteva membre zdrobite, pier-deri suferite de nişte oameni atît de umili, încît nimeninu-şi dădu osteneala să afle care fusese pricina sau săia vreo măsură. Carnavalul se termină deci paşnic, deşiîn unele locuri oamenii petreceau mai departe. O ceatăde cheflii, care atrăsese îndeosebi privirile şi aplauzeletuturor, nu părea că înclină să-şi părăsească plăcerile.Grupul cu pricina era alcătuit din treisprezece persoaneîmbrăcate la fel, cu tunici din piele de cămilă, croite şibrodate în chip ciudat. Purtau tichii verzi, cu ciucuri deargint, panglici roşii şi pantofi albi ; nişte clopoţei leatîrnau de genunchi şi în jurul gleznelor, iar fiecare aveacîte o spadă în mînă. Această trupă veselă, după ce dan-sase dansul spadei în faţa regelui, cu zdrăngănit de armeşi alte figuri, avu ideea să dea o nouă reprezentaţie înfaţa porţii lui Simon Glover, unde se serviră cu vin şiînchinară în sănătatea Frumoasei din Perth. Acest lucruîl aduse pe bătrînul Simon la poarta locuinţei sale şipentru a răspunde politeţii compatrioţilor săi, servi şiei vin în cinstea veselilor dansatori.' — îţi mulţumim, tată Simon, spuse o voce care în-cerca să ascundă accentul fanfaron al lui Oliver Proudfute ;dar vederea gingaşei tale fiice ne-ar mulţumi privirea maimult decît un butoi de vin.

— Mulţumesc,, bunul meu vecin, răspunse Glover;fiica mea este puţin cam suferindă şi nu poate ieşi, datăfiind răcoarea nopţii. Dar dacă acest barbat curtenitor,

255

— a cârui voce cred că o recunosc, vrea să intre în umilamea locuinţă, ea îi va prezenta complimentele sale pentrurestul trapei.

— Să ni le aducă la circiuma lui Griffin, strigară cei-lalţi către tovarăşul lor favorizat ; acolo o să ne ducemca să îngropăm carnavalul şi vom bea în sănătatea în-cîntătoarei Caterina.

— Sînt al vostru peste o jumătate de oră, spuse Oliver;şi vom vedea cine va goli cea mai mare sticlă sau va cîntacupletul cel mai vesel. Vreau să mă distrez restul carna-valului, chiar dacă va trebui apoi să mi se închidă gurapentru totdeauna.

— Rămîi cu bine, deci, strigară zglobiii lui tovarăşi,: rămîi cu bine, veselule pălărier, şi pe curînd.

Dansatorii de „morris“ plecară mai departe cu cînteceleşi dansurile, însoţiţi de patru muzicanţi, în vreme ceSimon Glover îl poftea în casa lui pe alesul lor şi îioferea un scaun lîngă foc.

— Dar -unde ţi-e fiica? întrebă Oliver. Pentru noi;spadasinii, ea este ca un magnet.

— într-adevăr, se află în cameră, vecine Oliver, răs-punse Glover ; şi ca să-ţi spun cinstit, se odihneşte pe pat.

— Atunci, trebuie s-o văd ca s-o mîngîi în supărareaei. M-ai întors din drum, tată Glover, datorezi o despă-gubire.unui spadasin ca mine ; nu vreau să pierd şi fata,şi petrecerea în acelaşi timp. Se află în pat, nu-i aşa ?

Zicînd aceste cuvinte, veselul pălărier începu să cînte„Eu şi al meu cîine avem o tristă soartăLa fetele bolnave ne ivim la poartă ;Dacă sînt bolnave şi sortite să moară,Eu şi cîinele meu venim a doua oară.Dar de-o fi să mor şi eu — lucru neapărat,Sub cepul unui butoi vreau să fiu aşezat ;Ţinînd braţele pe piept şi culcat de-a latul

256

Eu şi cîinele meu, lipiţi unul de altul."

257

— Nu poţi fi serios o clipă, vecine Proudfutev îl mustrăGlover. Aş vrea să schimb o vorbă cu dumneata.

— Serios ? întrebă vizitatorul. Să ştii că am fost seriostoată ziua ; cum am deschis gura nu am vorbit decît demoarte, de îngropăciune şi de lucruri asemănătoare, su-biecte cum altele mai serioase nici că se află.

— Doamne sfinte ! Proudfute, eşti nebun ?— Nicidecum, nu propria mea moarte mi-o vestesc

aceste gînduri ciudate. Am un horoscop destul de bunsi voi mai trăi încă cincizeci de ani. Mă frămint din pri-cina acelui sărman băiat, omul lui Douglas, pe care l-amdoborit în seara sfîntului Valentin. A murit noaptea tre-cută şi lucrul ăsta îmi apasă conştiinţa şi trezeşte în minegînduri triste. Ah, tată Simon, avem uneori nişte gîndurinegre, noi luptătorii, care am vărsat sîngele altora înmînia noastră. De multe ori doresc să nu fi tăiat niciodatădecît pălării.

— Şi eu aş dori să nu fi tăiat niciodată decît piei,căci mi-am tăiat uneori degetul, răspunse mănuşarul.Dar poţi să te linişteşti, căci numai un singur om a fostrău rănit în luptă şi anume cel căruia Henry Smith i-atăiat mîna ; se pare că s-a însănătoşit. Se numeşteQuentin cel Negru şi este unul din oamenii lui Sir JohnRamorny. A fost trimis în taină în comitatul său Fife.

■— Cum, Quentin cel Negru ! Este acelaşi pe care Henryşi cu mine, căci ne aflăm totdeauna unul lingă altul, l-amlovit în acelaşi timp ; numai că lovitura mea a fost maiiute ca a lui. Mă tem să nu pricinuiască alte tulburăriîn oraş şi starostele se teme la fel. Dacă s-a înzdrăvenit,sînt iarăşi vesel şi deoarece nu vrei să mă laşi să o vădpe Caterina îmbrăcată de noapte, mă duc la Griffin să-miîntîlnesc dansatorii de „morris“.

— Nu, mai rămîi o clipă. Eşti prietenul lui Henry dinWynd, l-ai slujit uneori cînd ai recunoscut faptele luibune... aş vrea acum să-I dezvinovăţeşti de nişte fapterele care i se pun în sarcină.

257

— Jur pe minerul spadei mele, că toţi cei care spunasemenea lucruri sînt nişte mincinoşi, tată Simon. Lanaiba, spadasinii să nu se sprijine între ei ? !

— Ai răbdare, vecine pălărier. Poţi să-i faci un binearmurierului, dacă te pricepi ce să spui. Te-am ales casă chibzuim împreună această trebuşoară, nu fiindcă măţin că eşti cel mai înţelept. din Perth ; aş minţi dac-aşspune una ca asta.

— Bine, bine, răspunse Proudfute mulţumit de sine,văd eu despre ce este vorba. Dumneavoastră oamenii li-niştiţi ne luaţi drept nişte nebuni pe noi, războinicii. Demulte ori am auzit cum se vorbea astfel despre Henrydin Wynd.

— Dacă eşti nebun, viteaz sau chibzuit, puţin îmipasă, spuse mănuşarul, dar cred că ai un caracter bun şică îţi iubeşti prietenul. Mi se pare că eşti cam certat cuHenry în clipa de faţă. Ştii că a fost vorba de o căsă-toi ie între Caterina şi el.

— Am auzit vorbindu-se despre ceva asemănător decînd cu ziua sfîntului Valentin. Ah, are să fie un bărbatfericit cel care o va lua pe Frumoasa din Perth. Totuşi,căsătoria îi strică uneori pe tineri ; chiar şi mie îmi campare rău...

— Lasă-ţi deocamdată părerile de rău, îl întrerupsenerăbdător Glover. Ştii fără îndoială, Oliver, că tmele dinpalavragioaicele care se amestecă în treburile altora l-auînvinuit pe Henry că umblă cu cîntăreţe şi alte femei deteapa asta. Caterina s-a supărat şi socotesc că Henrv mi-afăcut de ocară fiica fiindcă nu s-a purtat ca un Valentinşi şi-a ales o asemenea tovărăşie chiar în ziua in care,după un vechi obicei, ar fi avut prilejtil să cîştige multîn faţa Caterinei. De aceea, cînd s-a înapoiat seara tîrziula mine, ca un bătrîn nebun ce mă aflam, i-am spus săse .întoarcă la tovarăşa pe care o părăsise şi nu l-am maiprimit în casă. Nu l-am mai văzut de atunci şi cred că

256

am fost prea aspru cu el. N-am alt copil decît pe Cate-rina, dar aş vrea mai degrabă să o văd moartă decît săo dau pe mîna unui desfrînat. Totuşi, am crezut totdea-una că-1 cunosc pe Henry Gow ca pe propriul meu fiu şinu-mi închipui că a vrut să ne batjocorească ; dar poatecă lucrurile s-ar putea lămuri, ca să scape de vină. L-amîntrebat pe Dwining, care, după cît mi s-a spus, l-a în-tîlnit pe Smith pe cînd se plimba în asemenea tovărăşie ;după cum spune el, fata era vara armurierului. Dar, ştiiprea bine că farmacistul vorbeşte o limbă cu ochii şi altacu gura ; dumneata însă, Oliver, nu eşti prea isteţ, vreausă spun că eşti prea cinstit, ca să ascunzi adevărul şicum Dwining mi-a spus că şi dumneata ai văzut-o pefata aceea...

— Eu ? Simon Glover ! Dwining a spus că am văzut-o ?— Nu chiar aşa, dar pretinde că i-ai povestit cum că

l-ai văzut pe Smith împreună cu ea.— Minte şi am să-l zdrobesc într-o piuliţă, spuse

Proudfute.— Cum, nu i-ai vorbit niciodată de o asemenea în-

tîlnire ?— Şi chiar dacă ar fi aşa, nu jurase el că n-o să sufle

o vorbă ? De-aia zic că povestindu-ţi lucrul ăsta a minţit.— Atunci nu l-ai întîlnit pe Henry cu o podoabă atît

de deocheată după cum se spune.— Vai, nu ştiu nimic, poate da, poate nu. Gîndeşte-te,

tată Simon, că sînt un bărbat căsătorit de patru ani şidumneata mă întrebi dacă-mi reamintesc de o cîntăreaţă ;ce formă avea călcîiul ei, cum era vîrful piciorului, cu-loarea fustei şi alte asemenea lucruri ? Nu, las asta peseama burlacilor, cum este voinicul Henry.

— L-ai văzut aşadar pe Smith, în ziua sfîntului Va-lentin, cum se plimba în văzul tuturor pe străzi ?...

— Nu, vecine, l-am întîlnit pe străzile cele mai dosniceşi cele mai întunecate din oraş, în timp ce se îndrepta

'257

spre casa lui, încărcat cu nişte catrafuse pe care le purta

'258

— ca un om cuviincios, ţinînd căţeluşul cu un braţ şi fata,foarte frumoasă după părerea mea, cu altul.

— Pe sfîntul Ioan, o asemenea neruşinare l-ar face peun creştin să se lepede de credinţă lui şi de mînie să-ladore pe Mahomed. Dar pe fiică-mea n-o s-o mai vadă ;mai degrabă s-o văd cum pleacă în munţi alături de unţărănoi cu picioarele goale, decît să se căsătorească cuun bărbat care uită pînă-ntr-atît cinstea şi buna-cuviinţă.Am terminat cu el.

— Linişteşte-te, tată Simon, spuse îngăduitorul pălă-rier, uiţi că tinereţea îşi are nevoile ei. Legăturile lor nuau fost de lungă durată, de altfel. L-am supravegheatoarecum. L-am întîlnit pe Smith, înainte de răsăritulsoarelui ; o conducea pe domnişoara rătăcitoare la trep-tele bisericii Sfintei Fecioare, ca s-o îmbarce pe Tay ;şi mai ştiu sigur, căci am întrebat pe ici-colo, că se du-cea la Dundee. Vezi bine dar că nu era decît o nebuniea tinereţii.

1— Şi a îndrăznit să vină aici, spuse Simon cu mîhnire,să caute tovărăşia fiicei mele, în vreme ce o ibovnică îlaştepta acasă ! Mai degrabă auzeam că a ucis doispre-zece oameni, o asemenea greşeală ar fi fost puţin lucruîn ochii tăi, Oliver Proudfute, căci dacă nu eşti atît deviteaz ca Smith, ai vrea cel puţin să se creadă căaşa este...

— Ia-o mai uşurel, răspunse Oliver ; începea să segîndească la neplăcerile pe care limbuţia lui i le-ar pri-cinui prietenului şi că nemulţumirea lui Henry, cînd vaafla că trăncănise despre ceea ce n-ar fi trebuit să dez-văluie, va avea urmări, deşi vorbise mai degrabă din va-nitate decit din răutate. Gîndeşte-te, spuse el, că sînt ne-bunii de-ale tinereţii : ispita este adesea pricina -unor ase-menea păcate şi mărturisirea le şterge. Nu mă sfiesc să-ţidestăinuiesc că, deşi soţia mea este atît de bună cum nu

'259

^ alta în oraş, totuşi, chiar eu...

260

— Taci, neghiob lăudăros, spuse mănuşarul tremorîndde mînie. Ibovnicele şi luptele tale sînt doar nişte baza-conii. Daca ai nevoie de minciuni, ceea ce, cred, că-ţistă în fire, nu poţi să născoceşti cel puţin o minciunăcare să-ţi facă cinste ? Crezi că nu te cunosc îndeajuns ?Lăudărosule, crezi oare că nu ştiu că n-ai mai îndrăznisă treci pragul casei tale, dacă soţia ar şti cu ce te lauzişi că n-ai îndrăzni să înfrunţi nici spada unui copil dedoisprezece ani care ar ţine-o în mînă pentru prima datăîn viaţa lui ? Pe sfîntul Ioan ! Pentru trăncăneala astaai merita să te spun Magdalenei tale.

La această ameninţare, pălărierul se dădu înapoi deparcă i-ar fi şuierat o săgeată pe la ureche, în clipa cîndse aştepta mai puţin. Răspunse cu o voce tremurîndă :

— Bunule tată Glover, nu prea te porţi ca un om cupărul cărunt ; gîndeşte-te, vecine, că eşti prea bătrîn pen-tru ca să te măsori cu un războinic tînăr ca mine. Şicît despre Magdalena, mă bizui pe dumneata, căci nucunosc pe nimeni altul care să fie mai puţin dornic sătulbure liniştea în casele oamenilor.

— Nu mă scoate din fire, spuse mănuşarul înfuriat;cară-te numaidecît, că de nu, timp de cinci minute o săfiu iar tînăr şi te zvîrl afară.

— Cred că ai băut puţintel cam mult în ziua astaveselă. îţi urez odihnă plăcută ; mîine o să fim din nouprieteni.

— Ieşi afară ! Mi-e ruşine că un ins cu limba slobodăca tine, a putut să mă întărite. Idiot ! Neghiob ! Flecarticălos ! adăugă el şi se repezi la un scaun, în vreme cepălărierul dispărea. E cu putinţă ca un om care nu spunedecît minciuni, să nu fie in stare să născocească una cîndeste vorba să ascundă ruşinea unui prieten ? Iar eu... euce sînt, cînd doresc să nu afle nimeni felul cum am fostbatjocoriţi, eu şi fiică-mea ? Dar atît de mare era stimamea pentru Henry, încît aş fi crezut bucuros toate min-

261

— ciunile pe care măgarul ăsta le-ar fi îndrugat. Dar ivu secuvine să mă mai gîndesc la aşa ceva ; chiar dacă trebuiesă pierd totul, numele trebuie să-mi rămînă nepătat.

în vreme ce Glover se gîndea cum, din nefericire, po-vestea care el nădăjduise că se va dovedi mincinoasă, seadeverise, mintea dansatorului de „morris" se limpezi înnoaptea rece şi posomorită de februarie şi astfel fu înstare să cugete asupra urmărilor ce le putea âvea furiamănuşarului.

— Dar asta nu-i nimic, gîndea el, fată de supărarealui Henry din Wynd, care a ucis un om pentru o vinămult mai mică decît o neînţelegere iscată între el şi Ca-terina. Desigur, adăugă el, mai bine tăgăduiam totul, dargîndul că o să par eu însumi un chefliu, după cum dealtfel şi sînt, m-a pierdut. Mai bine mă duceam să-mitermin petrecerea la circiuma lui Griffin ; dar Magdalenao să bodogănească atunci cînd o să mă întorc. Totuşi, înziua asta de veselie, pot să cer şi eu un hatîr. M-amhotărît! N-am să mă mai duc la Griffin, am să merg laarmurier, care trebuie să fie acasă, căci nimeni nu l-aîntîlnit astăzi. Am să încerc să mă împac cu el şi-amsă-i spun că sînt gata să mijlocesc pe lingă Glover. Henryeste un băiat simplu şi cu toate că în luptă se descurcămai bine ca mine, într-o discuţie eu sînt mai tare. Totuleste liniştit acum, e întuneric beznă şi am să mă ascunddacă întîlnesc vreo şleahtă de cheflii. O să mă duc laSmith şi dacă rămîne şi de-acum încolo prieten cu mine,puţin îmi pasă de bătrînuil Simon. Sfîntul Ringan să măocrotească în noaptea asta şi mai degrabă îmi înghit limbadecît să înfrunt iarăşi asemenea primejdii. Bătrînul acelaturbat de mînie semăna mai mult cu un om gata să taieun bivol, decît cu un mănuşar.

Cu aceste gînduri, viteazul Oliver se îndreptă cu paşirepezi, făcînd cit mai puţin zgomot, spre Wynd, unde

262

se afla locuinţa armurierului. Dar ghinionul era mereupe urmele lui. Coti după colţul străzii, cînd auzi pe un-

263

deva, foarte aproape zgomot de instrumente muzicale şistrigăte.

„Sînt veselii mei tovarăşi, dansatorii de «morris», îşizise el. Aş recunoaşte dintr-o sută vioara bătrînului Ie-remia. Am să trec strada înainte de apucă să ajungă ei ;dacă mă zăresc, o să caut să par că sînt în căutareaunui lucru care mă priveşte numai pe mine ; şi asta osă fie spre cinstea mea de spadasin aventuros.“

Cu gîndul să crească în ochii tovarăşilor de chef, darnu lipsit de prevedere, pălărierul se pregătea să treacăstrada. însă ceata de cheflii, oricare ar fi fost ea, eraînsoţită de torţe, iar în lumina lor Oliver, îmbrăcat înhaine de culoare deschisă, fu văzut cu atît mai uşor. „Unprizonier “! strigară cu toţii şi vocile lor acoperiră muzicatrubadurului ; mai înainte ca pălărierul să se fi hotărîtdacă era mai bine să se oprească sau să fugă, doi tinerivînjoşi, îmbrăcaţi în veşminte neobişnuite, care semănaucu nişte sălbatici, îl înhăţară şi-i spuseră pe un tontragic :

— Predă-te, omule cu clopoţei şi zorzoane ! Prpdă-te,ajutat sau neajutat, căci altfel s-a terminat cu dansatorulde „morris“.

— Cui să mă predau ? întrebă pălărierul cu o voce le-şinată, cu toate că nu avea .de-a face decît eu nişte măştice întîrziaseră la petrecere ; observase totuşi că erau su-periori în rang şi se lăsă păgubaş de un joc în care in-feriorul nu putea decît să piardă.

— îndrăzneşti să ne întrebi, ticălosule ! spuse una dinmăşti. Vrei să te luăm numaidecît la bătaie ca să-ţi' ară-tăm că eşti prinsul nostru ?

— Nicidecum, puternice om din Indii, răspunse pălă-rierul, mă plec în faţa bunului dumneavoastră plac.

— Vino atunci, spuseră cei care-1 opriseră, să aduciomagiu împăratului bufonilor, rege al tumbelor şi mareduce al orelor întunecate şi lămureşte-1 cu ce drept ai

264

neruşinarea să te împăunezi, să-ţi suni clopoţeii şi să to-

265

— ceşti pămîntul sub talpa pantofilor tăi, fără a plăti untribut. Ştii că te poate aştepta pedeapsa pentru'înaltătrădare ?

— Ar fi prea aspră, mi se pare, răspunse bietul Oliver,deoarece nu ştiam că înălţimea Sa ţine judeţ astă-seară.Dar sînt gata să-mi răscumpăr nelegiuirea dacă pungaunui pălărier poate face acest lucru, prin plata unuibutoi de vin sau altceva de felul acesta.

— Să fie dus în faţa împăratului, fu strigătul general,ţi dansatorul de „morris“ se văzu condus în faţa unui tînărslab dar elegant şi frumos, îmbrăcat în straie strălucitoare,avînd o curea şi o diademă din pene de păun, care se im-portau pe atunci din India ca o mare raritate. O tunicăscurtă şi o vestă din piele de leopard, îi completauîmbrăcămintea; restul trupului era înveşmîntat într-omătase de culoarea pielei, cifre îl făcea să semene cu unrajah din India. Purta nişte sandale legate cu panglicide mătase stacojie şi avea în mînă un fel de evantai,făcut dintr-un mănunchi de pene, asemănător cu aceleape care le foloseau pe atunci doamnele.

•— De unde ne vine, întrebă şeful indian, caraghiosulăsta care îşi îngăduie să-şi lege clopoţei de aur la picioa-rele lui de măgar ? Ei, prietene, costumul dumitale teface unul din supuşii noştri, căci stăpînirea noastră saîntinde asupra întregului ţinut al veseliei, în care intrăbufonii şi trubadurii de tot felul. Dar ce, nu are limbă ?îi trebuie vin ? Să i se servească coaja noastră de nucă şiaveţi grijă să fie plină.

O tigvă uriaşă umplută cu vin de Spania fu apropiatăde buzele pălărierului, în vreme ce prinţul serbării îlîndemna s-o golească.

-■— Zdrobeşte-mi nuca asta frumuşel şi fără fiţe.Dar deşi Oliver ar fi băut bucuros cîte puţin din acest

Vin bun, se îngrozi de cantitatea pe care era îndemnat s-o

266

deşerte. Sorbi o înghiţitură şi ceru iertare.

267

f -— Să nu se supere princiara voastră persoană, daram încă un drum lung de făcut şi dacă ar trebui să în-ghit întreaga nucă a înălţimii Voastre, nu aş mai fi înstare să merg decît pînă la pîrîul de alături.

— Eşti în stare să te porţi ca un chefliu ? Haide,fă-mi o săritură. Ha ! ha ! Una, două, trei ; aşa ! încă odată. Dă-i pinteni.

Aci un însoţitor al indianului îl atinse pe Oliveruşor cu spada.

— Foarte bine, din ce în ce mai bine. Sare ca o pisicăîntr-un jgheab. Mai dă-i o dată nuca. Haideţi, nu-1 siliţiprea mult, şi-a plătit despăgubirea şi merită nu numailibertate, dar şi răsplată. Stai în genunchi, o să te pro-clam cavaler al Tigvei. Care-ţi este numele ? Unul dinvoi să-mi împrumute spada.

— Oliver, dacă nu se supără înălţimea Voastră, vreausă zic persoana voastră princiară.

— Oliver, zici ? Nu, tu eşti acum unul din cei doispre-zece pair-i \ iar soarta ţi-a' grăbit înaintarea. Ridică-te,Sir Oliver, Cap de Pai, cavaler al onorabilului ordin alDovleacului. Ridică-te, în numele* Nebuniei, du-te latreburile tale şi diavolul să fie cu tine !

Cu acestea, prinţul veseliei dădu cu latul spadei olovitură pe umerii pălărierului, care se ridică în picioarecu mai multă repeziciune decît arătase pînă atunci. Urmă-rit de hohote de rîs şi de glume, alergă fără să se opreascăpînă la casa făurarului, cu sprinteneala vulpii hăituitecare goneşte spre vizuina ei.

Abia după ce bătu la poartă, pălărierul îngrozit segîndi că ar fi trebuit să se pregătetfccă să-i înfăţişeze înaşa fel lucrurile lui Henry, încît să-l ierte pentru destăi-nuirile îndrăzneţe făcute lui Simon Glover. Nimeni nurăspunse la prima lovitură şi poate că cele ce-i treceauprim minte pe cînd tot aştepta, l-ar fi făcut pe pălărier săse lase păgubaş de planul său şi să facă cale întoarsăspre locuinţa lui. Dar undeva pe-aproape se auzi o muzicăşi de teamă să nu-1 înhaţe încă o dată măştile vesele,

268

de care abia scăpase, lovi din nou cu o mînă tremurîndă.Auzi atunci cum dinăuntru îi răspunde vocea groasă a luiHenry Gow :

269

-— Cine mă cheamă şi ce vrea cu mine la ora asta ?— Eu sînt, Oliver Proudfute. Vreau să-ţi spun o

glumă bună, cumetre Henry.— Vinde-ţi nebuniile la un alt tîrg. Eu n-am chef să

rîd, spuse Henry. Du-te într-altă parte, astă-seară nuvreau să văd pe nimeni.

— Dar cumetre, se rugă războinicul, afară sînt atacatde nişte tîlhari şi te rog să mă adăposteşti sub acoperişuldumitale.' — Prost ce eşti, răspunse Henry, nu se găseşte nimenicare să se lege de un fricos ca tine.

In clipa aceea nişte eîntece de trubaduri, foarte apro-piate, după cît i se păru pălărierului, îi întăriră temerilecum mai mult nici că se putea. Cu o adîncă groază înglas, strigă :

— în numele vechei noastre prietenii şi pentru dra-gostea Sfintei Fecioare, lasă-mă să intru, Henry, altfelnu mai găseşti în poarta dumitale decît un leş însângerat,un om ucis de barbarii lui Douglas.

— Ar fi o ruşine pentru mine, gîndi bunul făurar, şise poate ca primejdia să fie adevărată. Sînt şoimi care arataca la fel de bine o vrabie ca şi un bîtlan.

La aceste cugetări, mai mormăite, mai spuse cu vocetare, Henry îşi deschise poarta, bine ferecată, cu gîndulSă-şi dea seama care e adevărul înainte de a-1 lăsa pemusafirul nepoftit să intre în casă. Dar, în vreme ce căutasă vadă cum stăteau lucrurile pe-afară, Oliver se repeziînăuntru, întocmai ca un animal hăituit, care se aruncăîntr-un desiş ; se cuibări lîngă focul de la bucătărie, mai

270

înainte ca Henry să fi avut vreme să scruteze strada şisă se asigure că nici un duşman nu-1 urmărea pe fug ar uiîngrozit.

Închise aşadar poarta şi se înapoie în bucătărie, supă-rat fiindcă îngăduise să i se tulbure trista lui singurătatedînd crezare unor temeri de care fricosul său concetă-ţean, — lucru uşor de bănuit — se lăsa cuprins prealesne.

— Ce s-a întîmplat ? întrebă el destul de nepăsător,văzîndu-1 pe pălărier instalat lîngă sobă. Ce drăcie maie şi asta, jupîn Oliver ? Nu-i nimeni care să te urmărească.

— Dă-mi să beau, bunul meu cumătru, spuse Oliver,mă înăbuş, atît de rău am alergat ca să ajung aici.

— Am jurat, spuse Herny, că noaptea asta nu are săfie o noapte de veselie în casa mea. Sînt, după cum vezi,în hainele de lucru şi am temei să fac din ziua asta zi depocăinţă, nu de sărbătoare. Cu siguranţă că ai băut destuiastăzi, căci ţi se împleticeşte limba în gură. Dacă mai vreibere sau vin, du-te într-alt-ă parte.

— M-am săturat de asemenea băuturi, spuse bietulOliver, şi era cît pe-aci să mă înec în ele. Blestematătigvă ! O picătură de apă, cUmetre, trag nădejde că n-aisă mă laşi să ţi-o cer în zadar. Sau dacă vrei, dă-mi unpahar de bere proaspătă.

— Dacă e numai atît, răspunse Henry, nu vreau săspun nu ; dar fireşte, nu pentru o nimica toată vii aicisă-mi ceri aşa ceva.

Cu aceste cuvinte, umplu un pahar de la un butoiaş debere care se găsea alături şi-i întinse paharul musafiru-lui. Oliver îl luă în grabă, îl ridică la gură cu o mînă tre-murîndă, îşi muie în el buzele uscate de emoţie şi, oricîtde slabă era băutura, pălărierul era atît de frăraîntat degrijile lui şi de amintirea petrecerii pe care o părăsise,

271

încît de mulţumire scoase un suspin adîne şi aşeză paharulpe masă ; apoi rămase tăcut.

272

— Ei bine, acum cînd ai băut, ce vrei de la mine, în-trebă Henry, unde sînt cei care te urmăreau ? N-am văzut•pe nimeni.

— Cum nu, se ţineau douăzeci după mine, în Wynd,spuse Oliver. Dar cînd ne-au văzut împreună, curajulpe care-1 aveau împotriva unuia singur, i-a părăsit.

— Nu glumi, prietene Oliver, răspunse făurarul, nude glume îmi arde mie acum.

— Pe sfîntul'Ioan din Perth că nu glumesc. Am fostarestat şi am suferit al naibii, spuse pălărierul şi-şi dusemîna pe locul lovit : nebunul acela de David Rothsayşi nesuferitul de Ramorny cu oamenii lor. M-au silit săbeau un butoi de vin.

— Baţi cîmpii ! Ramorny este bolnav pe moarte, râză-torul de piuliţe povesteşte' asta la tot pasul. Nu este înstare să se scoale la miezul nopţii pentru a se deda laasemenea nebunii.

— N-aş putea spune întocmai, răspunse Oliver, n-amvăzut şleahta decît la lumina torţelor şi i-am recunoscutdupă pălăriile lucrate de mine. Au o formă distinsă şi lecunosc dintr-o sută.

— Se poate să fii în primejdie, răspunse Henry, măduc deci să-ţi pregătesc un pat aici. Dar să te culci numai-decît, căci n-am chef să stau la taifas.

— Iţi mulţumesc de găzduire pentru noaptea asta,'dar Magdalena s-ar supăra. Adică, nu, puţin îmi pasădacă se supără, dar adevărul este că ar putea fi îngri-jată într-o noapte de veselie ca asta, căci ştie că sînt puspe fapte mari, întocmai ca dumneata.

— Atunci înapoiază-te acasă, spuse făurarul, şi arată-ică podoaba de bărbat-său e la loc sigur. Străzile sîntliniştite şi, drept să spun, aş dori să fiu singur.

— Vreau, să stau o clipă de vorbă cu dumneata desprelucruri serioase, răspunse Oliver, care nu înclina să pleceatît de curînd. A fost vorba în consiliul nostru despre

273,

— "întâmplările din noaptea sfîntului Valentin. Starostelemi-a spus, acum cîteva ore, că Douglas şi cu el au căzutla învoială ca soarta celor amestecaţi în acea întâmplaresă fie hotărîtă de către un trimis al fiecărei părţi. Cunoş-tinţa noastră Dick, al Diavolului are să susţină cauzalui Douglas şi a nobililor, iar dumneata sau eu o să lup-tăm pentru frumosul oraş. Ei bine, deşi cetăţenia meaeste de dată veche, sînt gata, datorită vitejiei dumitale,să-ţi dau întîietate, iar eu să mă mulţumesc cu rolul maiumil de bastonar l.

Oricît de supărat era Henry Smith, îşi stăpîni cu greuzîmbetul.

— Dacă asta îţi tulbură odihna şi te ţine la miezulnopţii departe de pat, am să te liniştesc. Nu vreau să telipsesc de ce ţi s-a făgăduit. Am avut zeci de duelurişi m-am săturat. Cred că dumneata nu ai avut niciodatăo întîlnire decît cu sudanul dumitale de lemn ; ar fiaşadar r^drept, nedemn şi puţin mărinimos din parteamea să mă folosesc de bunăvoinţa cu care te învoieştiaşa cum spuneai. Du-te acasă, dragul meu, şi dormi fărăsă -te temi că o să-ţi pierzi onoarea. Fii sigur că o săpoţi răspunde la provocare, cum de altfel este şi dreptuldumitale, întrucât ai fost batjocorit de acel cavaler brutal.

— Iţi mulţumesc din toată inima, spuse Oliver, foartestingherit de politeţea neaşteptată a prietenului său, eştiîntr-adevăr un prieten. Am tot atîta prietenie pentru

274

Henry Smith cît are el pentru Oliver Proudfute. Jur pesfîntul Ioan că nu voi lupta în locul dumitale în aceastăceartă. în felul ăsta sînt la adăpost de ispită şi cred căn-ai să doreşti să-mi calc jurământul, chiar dacă ar tre-bui să te baţi de douăzeci de ori.

1 în engleză, stickler. Pe vremea aceea, secunzii în duelurierau numiţi astfel pentru că purtau bastoane, simbol al atenţieicii care trebuiau să urmărească respectarea regulilor luptei de am-bele părţi.

275,

— Haide, Oliver, spuse Smith, mărturiseşte că ţ î-efrică. Spune adevărul, că de nu, apoi te las să lupţisingur.

— Ştii bine, bunul meu cumătru, că nu mi-a fostniciodată frică. Dar, la drept vorbind, omul ăla e unbandit grozav şi cum eu am o soţie, biata Magdalena pecare o cunoşti, şi o mică familie, iar dumneata...

— Iar eu, nu am şi nici n-o să am vreodată, spuseHenry cu amărăciune.

-— Aşa că ar fi mai bine să lupţi dumneata.— Nu, pe Sfînta Fecioară, răspunse armurierul, văd

că poţi fi uşor înşelat. Află, prost ce eşti, că Sir PatrickCharteris, căruia îi place gluma, şi-a bătut joc de dum-neata. Crezi că ar lăsa onoarea cetăţii noastre pe mînadumitale, sau că eu m-aş da deoparte cînd e vorba deo treabă atît de însemnată ? întoarce-te acasă, ce naiba !Magdalena să-ţi pună o bonetă moale. Mănîncă cevacald, bea apă distilată şi mîine ai să fii în stare să-ţiînfrunţi dromond-ul de lemn sau sudanul cum îl numeşti,singurul cu care poţi să te lupţi.

— De ce vorbeşti aşa, prietene ? răspunse Oliver,’'foarte uşurat, dar crezîndu-se dator să pară. supărat.Puţin îmi pasă că eşti în toane rele, norocul dumitalee că nu mă poţi scoate din sărite pînă într-acolo încîtsă mă mînii. Dar destul, ne avem bine unul cu altul şicasa asta este a dumitale. Pentru ce s-ar încrucişa douădin cele mai bune spade din Perth ? îţi cunosc firea cer-tăreaţă şi te înţeleg. Dar lupta asta a fost într-adevărpusă la cale dinainte ?

— Atît de bine cum niciodată vreun ciocan nu a ni- *tuit un- cui, spuse armurierul. Oraşul i-a dat lui Johnstoneo pungă cu aur pentru că nu l-a scăpat de personajul celmai supărător din lume, Oliver Proudfute, atunci cîndera în mîna lui. Această pungă cu aur va servi starostelui)la răscumpărarea insulei Sleepless pe care i-o dă regele. \Şi în felul ăsta, Sir Patrick dobîndeşte frumosul teren cej

276

— se află în faţa locuinţei sale şi onoarea este salvată dmamîndouă părţile, căci ceea ce se dă starostelui se dăoraşului, după cum ştii. Afară de asta, Douglas a părăsit. Perth-ul spre a se îndrepta împotriva oamenilor din sud,care, după cum se spune, au fost răsculaţi de către tră-dătorul March. Şi astfel frumoasa cetate scapă atît de elcît şi de oamenii lui.

— Dar, pe sfîntul Ioan, spuse Oliver, cum s-au făcuttoate astea fără ca eu să aflu ceva ?

— Iată, prietene Oliver, cum s-au petrecut lucrurile.Se spune că insul căruia i-am tăiat mîna este unul dinservitorii lui Sir Ramorny, care a fugit în ţinutul lui.Ia Fife, unde însuşi Sir John va fi surghiunit, cu încuviin-ţarea oricărui om cinstit.. Dar, tot ceea ce îl atinge peRamorny priveşte o faţă mult mai înaltă decît el ; credcă acest lucru i l-a spus Simon Glover lui Sir PatrickCharteris. Dacă este aşa, am temei să mulţumesc ceruluişi tuturor sfinţilor că nu l-am înjunghiat pe scară atuncicînd l-am făcut prizonier.

— Şi eu la fel, îi mulţumesc cu evlavie cerului şisfinţilor apostoli, spuse Oliver. Eram înapoia dumitale,ţi-aduci aminte, şi...

— Să nu sufli o vorbă despre acea întîmplare, dacăai puţină minte. Au fost ticluite legi împotriva aceloracare lovesc prinţii, spuse armurierul, nu te atinge depotcoava calului mai înainte de a se fi răcit. Toatădaravera e înăbuşită acum.

'— Dacă aşa este, spuse Oliver puţin cam buimăcit,dar uşurat şi mai mult de cele ce aflase prin prietenulsău, am să-i cer socoteală lui Sir Patrick pentru că el,

277,

ca staroste al oraşului, şi-a bătut joc de onoarea unuicetăţean...

-r- Ai dreptate, Oliver, provoacă-1 în cîmp închis şiva spune oamenilor lui să asmuţă cîinii pe dumneata. Darse face tîrziu, vrei să pleci ?

— Mai am încă un cuvînt să-ţi spun, bunul meu cumă-tru, mai îmi dai un pocal de bere proaspătă ?

— Să te ia naiba ! Mă faci să blestem băutura. Beatot butoiul dacă vrei.

Oliver luă un al doilea pocal, dar îl bău sau mai de-grabă se prefăcu că-1 bea foarte încet ; căuta astfel răgazulsă chibzuiască cum să deschidă iar vorba, căci ceea ceavea de zis acum îi părea foarte delicat, date fiind toanelerele ale armurierului. Dar în sfîrşit, nu văzu altmijlocdecît să spună pe şleau ceea ce avea de spus.

— L-am văzut pe Simon Glover, astăzi, cumetre.— Ei bine ! răspunse armurierul cu o voce posomorită

şi înăbuşită, ce-mi pasă mie că l-ai văzut ?— Fireşte, continuă pălărierul care îngălbeni brusc.

Ştiu că nu-ţi pasă, dar credeam că ai fi vrut să afli cem-a întrebat despre întîlnirea noastră din ziua sfîntuluiValentin, după tărăboiul cu dominicanii ; mi-a cerut să-ispun cîte ceva în privinţa tovărăşiei în care te aflai.

— îi vei fi povestit fără îndoială că m-ai văzut cu ocîntăreaţă pe străzile cela mai întunecate.

— Ştii, Henry, că nu am puterea să mint ; dar am.avut eu grijă să înfăţişez lucrurile cît se poate mai bine.

— Şi cum ai făcut, mă rog ? întrebă armurierul.•— Tată Simon, i-am spus eu, dumneata eşti bătrîn

şi nu ne cunoşti pe noi, tinerii, care avem argint viu învine. Crezi, desigur, că Henry se sinchiseşte de fata aceeaşi că o ţine în vreun colţ al Perth-ului ? Ce greşeală !Ştiu şi pot să jur că ea a părăsit casa lui a doua zi înzori ca să se ducă la Dundee. Te-am scos deci foarte binedin încurcătură.

— Da, într-adevăr, şi dacă s-ar putea adăuga cevala necazul meu, ar fi să văd, atunci cînd treburile melemerg şi aşa destul de prost, cum un măgar ca dumneataîmi pune pe cap copita lui caraghioasă ca să le încurceşi mai rău. Hai, pleacă de-aici ; dar-ar Dumnezeu să culegice ţi se cuvine după cum te bagi în toate şi să Iii găsit

279

— cu capul spart în pîrîul cel mai apropiat. Pleacă odată,sau te azvîrl pe uşă cu capul înainte.

— Ah, ah, strigă Oliver Proudfute cu un rîs suit,aşa mă iei ? Să lăsăm gluma, Henry, cumetre, nu vreisă faci o plimbare pînă la ulicioara unde locuiesc ?

— Nu, răspunse armurierul.— O să te cinstesc cu un vin bun.— O să te cinstesc cu o ciomăgeală dacă nu te cari,

spuse Henry.-— Atunci am să-mi pun tunica şi coiful dumitale de

oţel, o să păşesc semeţ cum mergi dumneata şi o săfluier aria oaselor zdrobite de la Loncarty ; şi dacă vorcrede că eşti dumneata, chiar de-ar fi patru, n-o să în-drăznească să se apropie de mine.

— Ia tot ce vrei, pentru numele lui Dumnezeu, numaisă pleci !

— Bine, bine. O să ne întîlnim din nou cînd n-o să-ţimai tune şi fulgere, zise Oliver care îmbrăcase hainelelui Henry.

— Du-te şi ar fi bine să nu-ţi mai văd niciodată mutraasta caraghioasă.

Oliver îşi părăsi în sfîrşit gazda şi imită cum putumai bine mersul semeţ şi atitudinea viteazului său to-varăş, fluierînd o arie în legătură cu înfrîngerea dane-zilor, la Loncarty, aria favorită a armurierului pe careOliver, voind să se asemene în toate cu prietenul său, oînvăţase de la el. Dar, în clipa cînd nevinovatul personajse pregătea să cotească străduţa pentru a intra în stradamare, primi pe la spate o lovitură de care casca nu-1 putuapăra şi căzu mort pe loc ; încercă să murmure numelelui Henry, căci îl chema totdeauna în ajutor, dar cuvîntulîi'pieri pe buze, doar pe jumătate rostit.

XVII

280

Vreau să vă pregătesc pentru rolul vostru de prinţ.Falstajf

Să ne întoarcem la tovarăşii care, cu o jumătate deoră mai înainte, aplaudaseră atît de zgomotos sprintenelemişcări ale lui Oliver, ultimele giumbuşlucuri ale sărma-nului pălărier şi la fuga neaşteptată ce le urmase, fugăînsoţită de glumele oamenilor mascaţi. După ce rîserăpe săturate, aceştia îşi văzură mai departe de năzbîtiiielor : opreau şi înspăimîntau pe cei ce le ieşeau în cale,fără a le pricinui totuşi vreo neplăcere serioasă. Darsătul de atîta veselie, căpetenia lor le făcu în cele dinurmă semn să se adune în jurul lui.

— Viteji tovarăşi şi înţelepţi sfetnici, spuse el, sîn-tem adevăratul rege al tuturor acelora care, în Scoţia,sînt vrednici de poruncile noastre. Noi ocîrmuim la oraasta cînd cupa de vin face ocolul, cînd frumuseţea devinebinevoitoare, cînd se trezeşte nebunia şi seriozitateasforăie pe pernă. Dar să lăsăm locţiitorului nostru, regeleRobert, greaua sarcină de a înfrîna ambiţiile nobililor,de a mulţumi preoţimea lacomă, de a-i supune pe sălba-ticii munteni sau de a potoli nişte aprige dezbinări.Deoarece moşia noastră e pămîntul bucuriei şi al plăce-rii, e bine să mergem în grabă, eu toate forţele noastre,în ajutorul acelor a ce ne recunosc stăpînirea, dar pe carenenorocirea îi face sclavii grijilor sau bolilor închipuite.Mă gîndesc mai cu seamă la Sir John, pe care poporul îl

281

numeşte Ramorny. Nu l-am mai văzut de cînd cu întâm-plarea din Curfew-street şi cu toate că ştinr că a suferitoarecare pagubă în acea încăierare, nu vedem pentru cenu ne-ar aduce omagiul pe care ni-1 datorează. Apropie-tedumneata, regele tigvei, şi spune-ne dacă l-ai chemat, aşacum legea dă dreptul, pe Sir John, să ia parte la petreceriledin noaptea asta.

— Da, milord.■— Şi i-ai adus la cunoştinţă că i-am ridicat pentru

noaptea asta sentinţa de surghiunire, pentru ca să neputem lua cel puţin un vesel rămas bun de la vechiulnostru prieten ?

— Aşa grăia răvaşul, răspunse crainicul.— Şi a răspuns măcar printr-un cuvînt scris, el care

se laudă a fi un atît de mare învăţat ?— Stă numai în pat, milord, şi nu l-am putut vedea.

Trăieşte, după cît se pare, ca un schivnic, suferind multdin pricina rănilor pe care le-a primit, mîhnit de dizgraţiaAlteţei Voastre şi temîndu-se să nu pătimească cine ştiece pe străzi, căci nu a scăpat din mîna cetăţenilor decîtcu mare greutate atunci cînd l-au urmărit pînă la mă-năstirea dominicanilor. Oamenii lui au fost şi ei trimişila Fife, de teamă că nu-şi vor ţine gura.

— Hotărîre foarte înţeleaptă, spuse ' prinţul care,■— socotim că nu e nevoie să-l mai informăm pe cititorulager — avea dreptul la acest titlu pe temeiuri mai se-rioase decît cele rezultate din farsele petrecăreţilor. Era.prevăzător să îndepărteze nişte tovarăşi guralivi. Darlipsa lui Sir John de la serbările noastre înseamnă răz-vrătire şi lipsă de supunere. Insă, dacă acest cavalereste într-adevăr ţintuit în casă din pricina tristeţii şi asuferinţei, atunci trebuie să-l onorăm cu o vizită, soco-tind că nu se afiă, pentru aceste boli, un leac mai bundecît înfăţişarea noastră la faţa locului şi un sărut plăcutal tigvei. înainte deci, uşieri, trubaduri, soldaţi din gardăşi paji ! Ridicaţi sus glorioasa emblemă a demnităţii

282

noastre. Sus tigva, vă zic, iar oamenii care poartă bu-toaiele cu vin să fie aleşi dintre cei mai vînjoşi. Povaraeste grea şi preţioasă şi, dacă am crede ochilor, purtătoriipar să se clatine mai mult decît ar fi de dorit. înainte,deci, domnilor, iar trubadurii noştri să cînte tare şi cuînsufleţire.

Veselul convoi se puse în mişcare în sunetele uneifanfare zgomotoase, iar lumina torţelor, care se reflectape pereţii caselor, îi atrăgea la ferestre pe locuitori, eubonete de noapte pe cap ; uneori apăreau chiar şi femei ;ele aruncau o privire pe furiş spre a vedea ce adunăturăde desfrînaţi le tulbura astfel liniştea nopţii. Ceata seopri în sfîrşit la poarta casei lui Sir John Ramorny, pecare o curte mică o despărţea de stradă.

Acolo prinseră să bată, să înjure, să urle şi ameninţaucă se vor răzbuna pe secăturile care nu le deschideaupoarta ; cea mai mică pedeapsă ce le-o făgăduiau erasă-i închidă într-un butoi gol, în turnul cel mare de lapalatul feudal al prinţului veseliei, adică în pivniţă.

Eviot, pajul lui Ramorny, auzea, dar ştiind cine eraunepoftiţii care bateau cu atîta îndrăzneală, crezu că nutrebuie să le răspundă, avînd în vedere starea stăpînuluisău. Socotea că şleahta se va plictisi şi în cele din urmăva face cale întoarsă. Intrucît camera lui Ramorny dădeaspre o grădiniţă, Eviot nădăjduia că stăpînul său nuare să fie tulburat de zgomot. Avea de asemenea încre-dere în tăria porţii exterioare, asupra căreia îi lăsă săse repeadă pînă cînd aveau să se descurajeze, sau pînăcînd vor fi în alte toane. Atacatorii păreau deci sortiţisă se istovească în sforţări zadarnice, cînd prinţul lor iimustră că nu sînt decît nişte sfiicioşi şi leneşi slujitoriai zeului vinului şi veseliei.

— Aduceţi-ne cheia, spuse el, aceea pe care o vădcăzută acolo pe pămînt şi deschideţi cu ea poarta astaîndărătnică.

283

Cheia despre care se vorbea nu era altceva decît obîrnă mare aruncată pe una din părţile străzii, cu nepă-sarea obişnuită în oraşele scoţiene din acele timpuri.

Zgomotoşii locuitori din India ridicară repede bîrna pebraţe şi, cu sforţări unite, se repeziră spre poartă cuatîta putere, încît zăvoare, balamale şi tăblii se zguduiră,făgăduind să se dea bătute. Eviot nu aşteptă sfîrşitulacestui asalt, ci coborî în curte şi, după scurte întrebăripuse de formă, porunci portarului să deschidă, ca şicînd abia atunci îi recunoscuse pe vizitatorii nocturni.< „ — Sclav ticălos al unui stăpîn necredincios, spuseprinţul, unde este nevrednicul nostru supus, Sir JohnRamorny, care n-a luat în seamă ce i-am spus noi ?

— Milord, răspunse Eviot, înclinîndu-se în faţa dem-nităţii adevărate şi în faţa demnităţii de împrumut aşefului trupei, stăpînul meu este, în clipa de faţă, foartebolnav ; a luat un narcotic şi Alteţa Voastră mă vascuza dacă îmi fac datoria spunînd că nu ar putea fitrezit fără a i se pune în primejdie viaţa.

— Ei aş ! Nu vorbi de primejdie, jupîn Teviot, Cheviot,Eviot... Cum ţi se spune ? Arată-mi camera stăpînuluitău, sau mai degrabă deschide uşa acestei case şi voişti să-i găsesc singur camera. Ţineţi sus tigva, vitejii meiprieteni, şi aveţi grijă să nu se împrăştie nici o picăturădin lichidul-pe care divinul Bacchus ni l-a trimis pentrua vindeca toate relele corpului şi grijile sufletului. Ricli-caţi-o, vă spun, şi să vedem sfînta scoarţă care închidepreţioasa băutură.

Prinţul intră aşadar în casa ce-o cunoştea bine şiurcă scara în fugă, urmat de Eviot care în zadar se rugasă se facă mai puţină gălăgie. Toată ceata năvăli încamera rănitului.

Numai acela care, în' ciuda durerilor trupeşti, a fostsilit vreodată să adoarmă datorită unui narcotic, iar som-nul i-a fost curmat brusc şi nefiresc din pricina zgomotu-lui şi a violenţei, poate să-şi dea seama de buimăceala

284

şi îngrijorarea Iui Sir John Ramorny şi despre suferinţele’1

sale trupeşti ; căci trupul şi spiritul tresăreau acumlaolaltă şi se înrâureau unul pe altul. Dacă adăugămfaptul că avea cunoştinţă despre porunca ucigaşă datănu de mult şi gata să fie adusă la îndeplinire, ne vomputea da seama în ce stare se afla după trezire şi cum arfi putut mai degrabă să rîvnească somnul veşnic, decîto asemenea stare. Geamătul adînc ce-1 scoase cînd îşi re-veni în fire, avea ceva atît de îngrozitor încît îi tulburăchiar şi pe oamenii plăcerii, care rămaseră o clipă tăcuţi.Pe jumătate adormit, încă în poziţia în care se culcase,îşi plimba privirile în jurul camerei, plină de figuri fan-tastice iar mintea lui tulburată le vedea şi mai ciudate.

— Legenda spune adevărul. Aşa este deci, murmurăel. Aceştia sînt demonii şi eu sînt condamnat de-a pururi.Nu văd foc în afară, dar el arde în inima mea ; îl simt,îl simt arzînd ca şi cum cuptorul, de şapte ori încălzit,îşi îndeplineşte lucrarea.

în timp ce Ramorny arunca în jurul lui priviri rătă-cite şi se silea să-şi revină în fire, Eviot se apropie deprinţ şi, căzîndu-i în genunchi, îl rugă să porunceascăoamenilor săi să părăsească apartamentul.

— Este în joc viaţa stăpînului meu.•— Nu avea nici o teamă, Cheviot, răspunse ducele

de Rothsay, chiar de-ar fi la porţile morţii, avem cu ceconstrînge demonii să-şi sloboadă prada. Să înaintezetigva, domnii mei.

•— înseamnă să moară dacă va gusta din ea, în stareaîn care se află, spuse Eviot. Dacă bea vin, moare.

— Un altul să bea pentru el şi va fi însănătoşit prinprocură. Fie ca marele Bacchus să reverse asupra luiSir Ramorny îmbărbătare, mărinimia inimii şi veselaimaginaţie cu care îşi înzestrează discipolii, în timp ceservitorul credincios ce va bea pentru el, va împărtăşiumorile rele, metehnele, iritaţiile nervoase, tulburărilecreierului, toate darurile trimise de marele nostru stăpîn

ca să nu ne asemănăm prea mult cu zeii. Ce zici, Eviot ?Vrei să fii tu acel supus servitor care se va îmbăta înlocul stăpînului său ? Bea şi noi vom fi fericiţi să plecăm,căci slujitorul şi prietenul nostru ni se pare prea poso-morit.

— Aş face bucuros tot ceea ce îmi stă în putere pen-tru a-1 cruţa pe stăpînul meu de o băutură care lui î-araduce moartea iar Alteţei Voastre regretul de a o fipricinuit. Dar iată pe unul care va face bucuros acestlucru şi va mulţumi Alteţei Voastre.

— Cine este omul ăsta, întrebă prinţul, un măcelarcare tocmai şi-a îndeplinit funcţia, după cît se pare.Măcelarii lucrează, oare, în ajunul postului ? Oroare,miroase a sînge !

Aceste cuvinte erau adresate lui Bonthron ; pe jumă-tate surprins de zgomotul din casa pe care se aşteptase s-ogăsească învăluită în linişte şi întuneric, şi pe jumătateameţit de vinul -băut cu nemiluita, mizerabilul stătea pepragul uşii şi privea cu mirare la scena ce i se înfăţişa ;avea tunica stropită de sînge şi o secure însîngerată înmină, privelişte scîrboasă şi dezgustătoare în ochii măşti-lor ; uitîndu-se la el, simţeau, fără să fi putut spune dece, teamă şi dezgust.

In clipa în care apropiau tigva de acest personajrespingător iar acesta se pregătea s-o apuce cu o mînămînjită de sînge, prinţul strigă :, — Să-l arunce pe scări în jos, să nu bea în faţanoastră, să i se găsească o altă unealtă decît sfînta tigvă,emblema plăcerilor noastre. O albie de porci i s-ar potrivimai bine dacă s-ar putea găsi vreuna. Să piară din faţanoastră şi să fie adăpat cum trebuie în semn de ispăşirea cumpătării stăpînului său ! Lăsaţi-mă singur cu SirJohn Ramorny şi cu pajul său ; pe cuvîntul meu, nu-miplace mutra acestui ticălos. —

Măştile se retraseră şi prinţul rămase cu Eviot.

286

— Mă tem, spuse prinţul şi apropiindu-se de pat păreacu totul altul decît cel de pînă atunci, mă tem, scumpulmeu Sir John, că această vizită nu este prea binevenită ;dar vina e numai a dumitale. Cu toate că ne cunoşteaidestul de bine vechile obiceiuri, şi dumneata însuţi ailuat parte la planul făcut pentru astă-seară, nu te-ammai revăzut de cînd cu sfîntul Valentin. Sîntem în ajunulpostului şi dezertarea constituie neascultare vădită şitrădare faţă de „regatul veseliei'1 şi de „statutele tigvei".

Ramorny înălţă capul şi întoarse spre prinţ o privireşovăitoare ; apoi îi făcu semn lui Eviot să-i dea de băut.Pajul îi aduse o cană mare de ceai pe care bolnavul oînghiţi cu lăcomie şi tremurînd. Bău în mai multe rîn-duri din esenţa alinătoare lăsată de medic în acest scop_şi păru că-şi adună iar gîndurile împrăştiate.

— Lasă-mă să-ţi pipăi pulsul, dragul meu Ramorny?spuse prinţul, mă pricep oarecum. Dar se poate ? îmiîntinzi mîna stingă ? Nu se potriveşte nici cu regulilemedicinei nici cu ale curtoaziei.

— Dreapta şi-a îndeplinit ultima faptă în serviciulAlteţei Voastre, murmură bolnavul cu o voce înceată şizdrobită.

— Ce vrei să spui ? întrebă prinţul. Eu ştiu că unuldin oamenii dumitale, Quentin cel Negru, şi-a pierduto mînă, dar mai poate încă să fure destul cu cealaltăpentru a merita spînzurătoarea, aşa că soarta lui nu s-aschimbat cu nimic.

— Nu el a suferit această pierdere în serviciul AlteţeiVoastre, ci eu, John de Ramorny !

— Dumneata, spuse prinţul, îţi baţi joc de mine, saunarcoticul îţi înceţoşează încă mintea.

— Dacă zeama tuturor macilor din Egipt ar fi strînsăîntr-o singură băutură, spuse Ramorny, n-ar avea nici oputere asupra mea cînd mă uit la asta.

Trase de sub plapumă braţul drept, înfăşurat tot înbandaje, şi-l întinse spre prinţ.

— Dacă toate astea ar fi scoase, spuse el, Al-teţalVoastră ar vedea că un ciot sângerând este tot ce a mairămas dintr-o mînă care a fost totdeauna gata să tragăsabia la cel mai mic semn al Senioriei Voastre.

Rothsay se trase înapoi cu groază.:— Asta cere răzbunare ! spuse el.— Sînt răzbunat în parte, zise Ramorny. Mi s-a părut

'— dacă închipuirea nu-mi înşeală spiritul — că l-amvăzut pe Bonthron. Eviot, cheamă-1 pe acel mizerabil,numai dacă e în stare să apară.

Eviot ieşi şi se înapoie numaidecît cu Bonthron pecare-1 smulsese de la pedeapsa ce nu-i displăcea deloc,căci bruta dădea pe gît o a doua tigvă de vin, după ceo golise pe prima fără să vădească vreo tulburare.

— Eviot, spuse prinţul, nu-1 lăsa pe animalul ăsta săse apropie de mine. Fiinţa mea se fereşte de el cuspaimă şi dezgust ; are în privire ceva cu totul străin defirea mea, ceva care mă scârbeşte ca un şarpe veninos.

—- Ascultaţi-1 mai întîi, milord, răspunse Ramorny, ni-meni altul nu spune în mai puţine cuvinte ce are despus. Ai isprăvit cu el, Bonthron ?

Bruta ridică securea pe care n-o lăsa o clipă din mînăşi o aşeză iarăşi cu tăişul în jos.

— Bine. Dar cum l-ai recunoscut ? Noaptea era în-tunecoasă, după cît se pare.

— După înfăţişare, după voce, după îmbrăcăminte,după umblet şi după felul cum fluiera.

— De ajuns, du-te. Să i se dea aur şi vin, Eviot, cucare să i se mulţumească poftele de brută. Du-te şi tucu el, Eviot.

— Şi pe cine a omorît ? întrebă prinţul, care acum, cîndnu-1 mai avea in faţa ochilor pe asasin, răsuflă uşuratcă nu mai era nevoit să simtă teamă şi dezgust. Punprinsoare că este o farsă, căci altfel ar fi o moarte odioasăşi sălbatică. Pe cine a căzut nenorocul să fie doborît deacest sclav sîngeros şi brutal ?

288

•— Un om care nu valorează cu nimic mai mult decîtel, spuse bolnavul, un meseriaş ticălos, căruia soarta i-adat totuşi puterea de a face din Ramorny un infirm.Blestemată să-i fie josnica lui fiinţă ! Mizerabila luiviaţă nu înseamnă pentru răzbunarea mea altceva decîto picătură de apă într-un cuptor încins. Voi fi scurt, căcigîndurile încep să mi se întunece din nou. Numai nevoiade a vorbi le mai ţine adunate, după cum o curea ţinelaolaltă un mănunchi de săgeţi. Sînteţi în primejdie, mi-lord, v-o spun cu toată1 siguranţa. L-aţi înfruntat peDouglas, v-aţi insultat unchiul, l-aţi supărat pe tatălvostru, dar toate astea nu ar fi decît nimicuri faţă decele ce vor urma.

— Sînt mîhnit că l-am supărat pe tatăl meu, spuseprinţul uitînd pe dată de un lucru ■ mărunt cum erauciderea unui meseriaş, acum cînd avea în faţă ceva multmai însemnat, care-l privea pe el însuşi ; dar dacă voitrăi, puterea lui Douglas va fi distrusă şi sforţările luiAlbany nu-i vor fi de mare folos.

— Dacă, dacă, milord... cînd cineva are duşmani ca aivoştri nu ar trebui să se bizuie pe dacă sau pe dar. Trebuiesă vă hotărîţi fără întârziere să ucideţi sau să fiţi ucis.

— Ce vrei să spui, Ramorny ? Căldura te face săaiurezi, răspunse ducele.

— Nu, milord, chiar dacă o să mă mistuie căldurile,gîndurile care-mi bîntuie acum mintea vor fi aceleaşi, lafel de limpezi. Se prea poate să fiu deznădăjduit fiindcămă ştiu căzut în dizgraţie şi ca temerile pentru siguranţaAlteţei Voastre să mă facă să nutresc planuri îndrăzneţe.Dar sînt deplin stăpîn pe mine însumi cînd vă spun cădacă vreodată doriţi să purtaţi coroana Scoţiei, mai binezis dacă <ăoriţi să mai vedeţi o dată ziua sfîntului Valen-tin, trebuie...

— Ce trebuie să fac, Ramorny ? întrebă prinţul cudemnitate. Nimic înjositor pentru mine, sper ?

— Fireşte, nimic nedemn de un prinţ al Scoţiei, dacăe să dăm crezare cronicilor sîngeroase ale patriei noastre,dar ceva care poate zdruncina nervii prinţului bufonilor...

— Eşti aspru, Sir John Ramorny, spuse ducele cu unaer nemulţumit ; dar ai cumpărat scump dreptul de ane dojeni, prin ceea ce ai pierdut pentru cauza noastră.

— Milord de Rothsay, spuse cavalerul, chirurgul careîngrijeşte braţul acesta schilodit mi-a spus că, cu cît sim-ţeam mai rău suferinţele pricinuite de instrumentele lui,cu atît puteam să trag mai mult nădejde că o să mă vindec.Nu voi şovăi deci să vă jignesc sentimentele, dacă astfelvă voi putea face să hotărîţi cele de trebuinţă ca să fiţiferit de primejdie. înălţimea Voastră a fost prea multăvreme supus bunului plac al plăcerii ; de astă dată trebuiesă vă purtaţi ca un bărbat, altfel veţi fi zdrobit întocmaica un fluture, chiar pe floarea din care culegeţi mierea.

— Cred că ghicesc în ce scop îmi faci morală, SirJohn, te-ai plictisit de plăcerile mărunte, pe care preoţiile numesc vicii, şi năzuieşti la o crimă mai serioasă. Unomor sau un măcel ar da gust dezmăţului, după cummăslinele dau un gust mai bun vinului. în ceea ce măpriveşte, cele mai rele fapte ale mele nu sînt decît niştegiumbuşlucuri ; nu-mi plac treburile în care este vorbade sînge şi urăsc atît de mult crima, încît nu pot nici săvăd cum se făptuieşte, nici să o aud povestită, chiar dacăloviţii sînt oamenii cei mai de jos. Dacă mă voi urcavreodată pe tron şi voi fi nevoit, bănuiesc, să-mi schimbnumele în Robert, ca şi taică-meu, în cinstea lui RobertBruce, va trebui ca toţi scoţienii să ţină o sticlă subun braţ şi cu celălalt braţ să cuprindă mijlocul drăguţelorlor ; bărbaţii vor fi judecaţi prin sărutări şi paharepline, iar nu prin pumnale şi lanţuri, şi vreau să mi sescrie pe mormânt : „Aici zace Robert, al patrulea cuacest nume. El nu a cîştigat bătălii, ca Robert I ; nu aajuns rege, din conte cum era, ca Robert al II-lea ; nu

290

a clădit biserici, ca Robert al IlI-lea ; s-a mulţumit sătrăiască şi să moară ca rege al băieţilor veseli." De la celedouă generaţii de strămoşi ai mei, nu rîvnesc să moş-tenesc decît gloria

„Bătrînului rege CoulCe bea pîn-era sătul."

— Graţiosul meu senior, spuse Ramorny, lăsaţi-măsă vă reamintesc că escapadele voastre atrag mari ne-norociri. Dacă mi-aş fi pierdut mîna în luptă, ca sădobîndesc pentru înălţimea Voastră un avantaj impor-tant asupra celor doi duşmani ai voştri, nu aş fi mîhnit depierderea mea. Dar e mare păcat să schimb casca şicămaşa de zale pentru scufe şi fuste, în urma unei poznenebuneşti !

— Şi ce vrei acum, Sir John ? întrebă uşuraticul prinţ.Pentru ce simţi o plăcere să-ţi vîri fără încetare în faţamea mîna însîngerată, cum îşi arunca fantoma din Gask-Hall capul spre ucigaşul ei, William Wallace1. Eşti mainesocotit chiar decît Fawdyon ; căci Wallace îi tăiase.capul într-o clipă de mînie, pe cînd eu aş fi fericit să-ţiînapoiez mîna cu orice preţ. Şi deoarece nu pot să facacest lucru, o să mă îngrijesc să capeţi o alta, asemănă-toare cu mîna de oţel a bătrînului cavaler Carselogie,cu care îşi saluta prietenii, îşi mîngîia soţia, îşi înfruntaduşmanii şi făcea tot ce se poate face cu o mînă dincarne şi sînge, pentru a ataca sau a te apăra. Crede-mă,John Ramorny, avem în noi multe lucruri de prisos. Amputea vedea cu un singur ochi, pipăi cu o singură mînă,mirosi cu o singură nară şi de ce crezi că avem cîte o

1 Prinţul face aluzie la o tradiţie pe care trubadurul HarryOrbul a consemnat-o în poemul lui despre Wallace. Eroul popularal Scoţiei îl ucisese pe cavalerul de Fawdyon, pe care îl bănuia detrădare ; într-o zi, pe cînd se afla în vechiul castel Gask-Hall, îm-preună cu clţiva însoţitori, Fawdyon îi ieşi deodată înainte ţinîn-du-şi capul în mînă şi i-1 aruncă în faţă. Această apariţie supra-naturală îl făcu un moment să tremure chiar pe Wallace (n.a.)

pereche din fiecare, dacă nu ca în urma unei pierderi,una să o înlocuiască pe cealaltă ?

Ramorny scoase un geamăt înăbuşit şi-şi întoarse faţaspre perete.

— într-adevăr, Sir John, spuse ducele, vorbesc serios.Cunoşti mai bine decît mine povestea cu mîna de otel alui Carselogie, pentru că era chiar vecinul dumitale.Pe vremea lui, acest lucru atît de curios nu putea fifăcut decît la Roma ; dar m-aş prinde cu dumneata pe osută de mărci de argint că, dacă armurierul din Perth,Henry din Wynd ar avea un asemenea model, ar fabricao imitaţie tot atît de desăvîrşită ca orice armurier dinRoma, cu binecuvîntările tuturor cardinalilor.

— Aş încerca să ţin prin soarea, milord, răspunse Ra-morny pe un ton amarnic ; dar nu e timp de glume.M-aţi alungat din ordinul unchiului vostru.

— Din ordinul tatălui meu, răspunse prinţul.— Asupra căruia unchiul vostru are o înrîurire de

căpetenie, reluă Ramorny. Sînt un tînăr dizgraţiat, aruncatca un lucru nefolositor, aşa cum pot arunca eu mănuşagoală a mîinii drepte. Dar în lipsa mîinii, capul meu maipoate să vă ajute. înălţimea Voastră binevoieşte să asculteun cuvînt de o mare însemnătate ? Mă grăbesc să vi-1spun, căci sînt istovit şi simt cum mă părăsesc puterile.

— Vorbeşte în voie, spuse prinţul, rana dumitale mâsileşte să te ascult, braţul dumitale însîngerat este unsceptru care îmi porunceşte. Vorbeşte deci, dar nu folosifără noimă acest privilegiu.

— Voi fi scurt, atît pentru, binele meu cît şi pentrual vostru ; de altfel am puţine lucruri de spus. Douglasa pornit în fruntea vasalilor săi. El socoteşte să adune,în numele regelui, treizeci de mii de locuitori de lagraniţe, pe care-i va aduce în curînd înlăuntrul regatului,pentru a pretinde ca fiica lui să fie primită, sau celpuţin repusă în rangul de ducesă şi de soţie. Regele

292

Robert va primi toate condiţiile care vor asigura pacea.Ce va face ducele ?

— Ducelui de Rothsay îi place pacea, spuse prinţulcu trufie, dar nu s-a temut niciodată de război şi pentrua o readuce, din porunca tatălui său, la masa şi în patullui pe acea femeie mîndră, ar trebui ca Douglas să ajungărege al Scoţiei.

— Aşa să fie ! Dar nu asta este primejdia cea mare,deoarece Douglas lucrează pe faţă, nu în taină.

— Care este atunci pricina care ne grăbeşte şi ne ţinetreji la această oră nepotrivită ? Eu sînt obosit, dumneataeşti rănit şi chiar luminările par plictisite de vorbelenoastre.

— Spuneţi-mi, cine guvernează regatul Scoţiei ? în-trebă Ramorny.

— Robert, al treilea cu acest nume, spuse prinţulridicîndu-şi tichia în clipa cînd rosti aceste cuvinte, şi sădea Dumnezeu să mai poarte încă multă vreme sceptrul.

— Amin ! răspunse Ramorny. Dar cine îl guverneazăpe regele Robert şi îi dictează cea mai mare parte dinmăsurile pe care le ia bunul rege ?

— Vrei să spui că milordul Albany, răspunse prinţul.Da, este adevărat, tatăl meu este aproape în întregimecondus de fratele său ; dar ce să-i faci, Ramorny, putemsă-l dojenim, cînd primeşte atît de puţin ajutor din parteapropriului său fiu ?

—- Să-l ajutăm atunci, .milord, spuse Ramorny. închidîn mine o taină grozavă ; Albany mi-a propus să măunesc cu el ca să luăm viaţa Alteţei Voastre. îmi făgăduiao iertare fără margini pentru trecut şi mari favoruripentru viitor.

— Viaţa mea, zici ? îmi închipui că vrei să spui drep-turile mele. Ar fi o nelegiuire. El este fratele tatălui meu ;au stat pe genunchii aceluiaşi tată, s-au odihnit la sînulaceleiaşi mame. Taci ! Ce nebunii au putut fi crezute demintea unui bolnav J

— Crezute ! într-adevăr, spuse Ramorny, este un lucrunou pentru mine să fiu numit credul. Dar mijlocitorullui Albany .este unul din aceia pe care toată lumea îl vacrede cînd. va vorbi de crime. Chiar doctoriile pregătitede mîinile lui au gust de otravă.

— Ei aş ! Un asemenea sclav ar fi în stare să-l bîr-fească şi pe un sfînt. Ai fost înşelat de data asta, Ramorny.Unchiul meu Albany este ambiţios şi bucuros ar asiguracasei sale şi lui însuşi mai multă putere şi drepturi, decîtar trebui să dorească după cuviinţă. Dar să presupui căl-ar detrona sau l-ar ucide pe fiul fratelui său ! Ei, Ra-morny, nu mă face să-mi amintesc vechea zicătoare :acela care face rău se teme de rău. Vorbeşti fiindcă bănui,nu fiindcă ştii ceva.

~— înălţimea Voastră se înşeală într-un chip fatal' şio voi demonstra. Ducele de Albany este îndeobşte urîtpentru lăcomia şi zgârcenia lui. Alteţa Voastră este, fărăîndoială, mai mult iubit decît...' Ramorny se opri şi prinţul urmă liniştit :

— Mai mult iubit decît respectat, asta şi vreau, Ra-morny.

— Sînteţi mai mult iubit decît temut, cel puţin, şiasta nu este o situaţie sigură pentru un prinţ. Dar daţi-mieuvîntul vostru de cavaler că vă veţi învoi la tot ceea cevoi întreprinde spre binele vostru ; împrumutaţi-mi sigi-liul pentru a aduna prieteni în numele Alteţei Voastre, iarducele de Albany nu va dobîndi puterea decît atuncicînd mîna care termina altădată acest braţ schilodit îiva fi înapoiată şi va asculta din nou de voinţa mea.

— Nu cumva ai vrea să încerci să-ţi înmoi pumnalulîn sîngele regal ? întrebă prinţul cu un aer grav.

— Nu, milord, sîngele nu trebuie să fie vărsat în niciun fel ; viaţa poate să se stingă de la sine. Din lipsă deulei, de adăpost contra vîntului, flacăra tremură în lampăşi sfîrşeşte prin a muri. A-l lăsa pe un om să moară nuînseamnă să-l ucizi.

■— Este adevărat, nu mă gîndeam la acest mijloc. Eibine. să presupunem că unchiul meu Albany s-a sfîrşit(mi se pare că asta vrei să spui), cine va guverna atuncicurtea Scoţiei ?

— Robert al IlI-lea, cu învoirea, sfaturile şi .autoritateaprea puternicului senior David, duce de Rothsay, loco-tenent al regatului şi alter ego, în favoarea căruia acelbun rege, sătul de oboselile şi grijile regatului, cred căva fi gata să abdice. Aşadar, trăiască tînărul nostrumonarh, regele Robert ai IV-lea :

„Iile mânu fortis

Anglis ludebit in hortis." 1

— Iar tatăl şi înaintaşul nostru, spuse Rothsay, vacontinua să trăiască spre a se ruga pentru noi, obţinîndfavoarea de a nu-şi pune capul cărunt în sicriu decîtatunci cînd va porunci natura ? Sau va trebui să fielăsat pradă unora din acele neglijenţe în urma căroraoamenii se sting, într-o închisoare sau într-o mănăstire,— ceea ce e cam acelaşi lucru —, în chilia posomorităşi paşnică unde, după cum spun preoţii, cei răi înceteazăsă mai facă rău, iar cei obosiţi găsesc odihnă ?

— Glumiţi, milord, răspunse Ramorny. Ar fi nefirescşi nepolitic să se ia viaţa bunului rege.

— Pentru ce ai da înapoi din faţa acestei fapte, spuseprinţul nemulţumit, cînd tot planul dumitale este o lecţiede acuzaţie nefirească amestecată cu o ambiţie nesă-ţioasă ? Dacă regele Scoţiei abia poate să ţină piept nobi-limii acum, cînd ar putea ridica un stindard onorabil şifără pată, cum l-ar mai accepta nobilimea pe un prinţpătat de moartea unui unchi şi de întemniţarea unuitată? Intr-adevăr, o asemenea politică ar fi de ajuns sărăscoale un divan de păgîni. Ce s-ar întîmpla cu un

1 „Cu o mînă puternică, / Se va juca prin grădinile Angliei.”(lat.).

295

consiliu de creştini ? Ai fost învăţătorul meu, Ramorny,şi poate că aş avea dreptate să te învinuiesc pentrulecţiile şi pildele dumitale fiindcă m-au îndemnat launele nebunii pe care oamenii nu le văd cu ochi buni.Fără dumneata poate că nu aş fi aici, la miezul nopţii,sub această caraghioasă deghizare (şi prinţul îşi priviveşmintele), să-l ascult pe un desfrînat ros de ambiţiicare-mi propune să ucid un unchi şi să înlătur unuldintre cei mai buni părinţi. Deoarece sîntem amîndoi lafel de vinovaţi dacă mă aflu cufundat în această mocirlăde ticăloşie, ar fi nedrept să suferi singur. Dar să numai ■ îndrăzneşti* punîndu-ţi altfel în primejdie viaţasă-mi vorbeşti de aceste mîrşave propuneri, căci te voida pe faţă tatălui meu, ducelui de Albany, Scoţiei în-tregi ! Cadavrul trădătorului care a îndrăznit să propunăasemenea grozăvii moştenitorului coroanei Scoţiei, va fiîmpărţit în tot atîtea bucăţi cîte pieţe sînt în Scoţia ;trag nădejde că numai fierbinţeala rănii şi ameţeala depe urma băuturii întăritoare înrîuresc creierul dumitalebolnav şi nu ai un plan dinainte ticluit.

— Vai, milord, răspunse Ramorny, dacă am spusceva care a putut să o jignească atît de adînc pe AlteţaVoastră, puneţi-1 pe seama rîvnei mele prea mari, laolaltăcu slăbiciunea de astăzi a minţii mele. Dintre toţi oamenii,eu sînt cel mai puţin în stare să nutresc planuri am-biţioase, într-un scop interesat, căci ambiţiile mele tre-buie, vai, să se mărginească la a schimba lancea şi şauacu ceaslovul şi confesionalul. Mănăstirea Lindores îl vaprimi pe nefericitul cavaler Ramorny, unde va avea tottimpul să cugete asupra textului : „Nu vă puneţi încre-derea în prinţi*1.

— Este un plan înţelept, răspunse prinţul, şi vom aveagrijă să-l sprijinim. Despărţirea noastră, după cum nă-dăjduiam, nu avea să fie decît întâmplătoare ; acum tre-buie să ne despărţim pentru totdeauna. Fireşte, după celece e-au spus aici, va trebui să trăim departe unul de altuL

296

Mănăstirea L'indores, sau oricare altă casă care te vaprimi, va fi bogat înzestrată şi mult favorizată de noi.Şi acum, Sir John Ramorny, dormi, dormi şi uită acestevorbe prevestitoare de rău ; nădăjduiesc că nu le-aijudecat cu mintea ci le-ai spus sub puterea băuturii şi afierbinţelii ce-ţi încinge creierul. Eviot, luminează-midrumul pînă la uşă.

La chemarea lui Eviot, oamenii prinţului, care istoviţide petrecere adormiseră pe scară şi în hol, intrară.

— Nu se află printre voi nici unul treaz ? întrebăducele de Rothsay, pe care vederea tovarăşilor săi ildezgusta.

— Nici unul, nici unul, răspunseră din toate părţilevoci cherchelite. Nici un trădător faţă de împăratulveseliei.

— Aţi ajuns cu toţii nişte brute ? întrebă prinţul.— Pentru a o asculta pe înălţimea Voastră şi pentru

a fi după chipul şi asemănarea sa, răspunse unul din ei ;sau dacă ne-aţi lăsat în urmă, o înghiţitură din tigvă...

— Tăcere, caraghioşilor, spuse ducele de Rothsay, văîntreb dacă este printre voi unul care să nu fie beat.

— Ba da, nobilul meu senior, i se răspunse. Iată untrădător : Watkins englezul.

— Urmează-mă atunci, Watkins, luminează-mi drumulcu o torţă. Daţi-mi o manta, de asemenea şi o altă pălărieşi luaţi toate aceste farafastîcuri, spuse el, aruncîndu-şila pămînt coroana de pene. Aş vrea să mă pot scuturala fel de toate nebuniile, adăugă el. Wat englezul, numaitu mă vei sluji ; cît despre voi ceilalţi, încetaţi cu nebuniileşi scoateţi-vă măştile căci carnavalul s-a terminat şia început postul.

— Monarhul nostru a abdicat noaptea asta mai curîndca de obicei, spuse una din măşti.

Dar deoarece prinţul nu mai încurajă această glumă,nebunatica trupă încercă să imite mersul ţeapăn şi solemn

297

al oamenilor surprinşi de ziuă după o noapte de beţie şicare încearcă să ascundă în ce stare se află arătîndu-sede două ori mai treji.

în acest timp, prinţul, după ce îşi schimbase repedeîmbrăcămintea, fu însoţit cu o făclie pînă la poartă, decătre singurul om rămas treaz în toată banda. Se în-dreptă aşadar spre ieşire, cînd se izbi de corpul adormital sălbaticului Bonthron.

— Cum de-mi iese iar în cale bruta asta ? spuse elcu dezgust. Veniţi aici şi aruncâţi-1 pe tîlharul ăsta înjgheabul cailor, ca să se cureţe pentru prima oară înviaţa lui.

în timp ce banda îndeplinea această poruncă, servin-du-se de o fîntînă aflată în curtea exterioară, şi în timpce Bonthron se supunea unei operaţii de care îi era cuneputinţă să se apere în alt chip decît prin gemete şigrohăieli aidoma cu tînguirile unui mistreţ muribund,prinţul se îndrepta spre locuinţa sa, situată într-o clădirenumită „Locuinţa Conetabilului", proprietatea conteluid’Errol. în drum, pentru a-şi alunga gînduril-e triste, îlîntrebă pe însoţitorul său cum se face că nu s-a îmbătat,în vreme ce restul cetei s-a îmbuibat de băuturi.

— Să nu se supere înălţimea Voastră, răspunse Watenglezul, dar acesta este obiceiul meu şi anume să numă îmbăt cînd înălţimea Voastră doreşte ca cei din suităsă bea. Cu îngăduiala voastră, toţi sînt scoţieni, în afarăde mine, de aceea m-am gîndit că nu ar fi prevăzătorsă mă îmbăt odată cu ei ; căci abia mă rabdă cînd sînttreji şi dacă vinul ar fi pus stăpînire pe mine, poate le-aşfi spus lucruri care nu le-ar fi plăcut şi aş fi fost plătitcu atîtea lovituri de pumnal cîţi erau în ceată.

— Deci, ai hotărît să nu te alături la nici una dinpartidele de plăcere ale casei noastre ?

298

— Da, să nu se supere înălţimea Voastră ; doar dacărestul acelor domni s-ar hotărî să nu se îmbete într-o

zi, ca să-i dea voie lui Will Watkins să bea şi el fără ase teme pentru viaţa lui.

— Prilejul se poate ivi într-o zi. Unde stai, Watkins ?•— La grajduri, înălţimea Voastră.— Şambelanul nostru să te primească în casa noastră

ca yeoman de strajă. Persoana ta îmi place. Nu e puţinlucru să ai un băiat cumpătat în casa ta, chiar dacănumai teama de moarte îl ţine treaz ; astfel, vei fi înapropierea persoanei noastre şi vei afla că şi cumpătareaeste o virtute bănoasă.

în timpul acesta, noi griji şi temeri îl împovărau peSir John Ramorny adăugîndu-se la chinurile lui. Gîndurilesale, tulburate şi pînă atunci de narcotic, se încurcarăcu totul cînd prinţul, în faţa căruia se străduise din; răsputeri să ascundă cît era de buimac, părăsise locuinţalui. Judecata, pe care şi-o păstrase cu desăvîrşire limpede..cît timp stătuse de vorbă cu prinţul, i se întunecă cu totul.Simţea într-un fel nelămurit că îl ameninţă o mare pri-mejdie, că prinţul îi devenise duşman iar el îi destăinuisefără voia lui o taină care putea să-l coste viaţa. înaceastă stare a spiritului şi a trupului, nu e de mirarecă-1 năpădiră vise înspăimîntătoare, sau mai degrabăacele năluciri pe care le iscă opiul. Crezu că vede lîngăpatul lui umbra reginei Anabella cerîndu-i socotealădespre tînărul simplu, virtuos şi bun pe care i-1 dăduseîn grijă.

— Ai făcut din el un nechibzuit, un desfrînat şi unvicios, îi spunea umbra reginei. Cu toate astea îţi mul-ţumesc, John de Ramorny, nerecunoscător faţă de mine,om fără cuvînt şi trădător. Ura ta va îndrepta răul pecai’e prietenia cu tine l-a atras asupra fiului meu. Şinădăjduiesc, acum cînd nu mai eşti sfetnicul lui, că oamară pocăinţă pe acest pămînt îi va răscumpăra păcatelepentru a căpăta iertarea într-o lume mai bună.

Ramorny întinse braţele spre binefăcătoarea lui, casă-i dovedească mîhnirea şi părerea lui de rău ; darnăluca se topi încetul cu încetul ; în curînd ea făcu locfigurii întunecate şi semeţe a lui Douglas cel Negru ;apoi veni faţa blindă şi tristă a regelui Robert, care păreasă deplîngă ruina apropiată a casei sale.

După aceea apăru un grup de figuri ciudate, unelegroaznice, altele caraghioase ; se strîmbau şi trăncăneau,se încolăceau şi luau forme fantastice, ciudate, ca şi cum.şi-ar fi rîs de el, care se muncea să le deosebeascătrăsăturile.

XVIII

301

O ţară sîngeroasă, în care legea nu-ţi ocroteşte viaţa.Byron

Ziua de miercurea Păresimilor se ivi palidă şi frigu-roasă, aşa cum se întîmplă în Scoţia, unde adesea vremeacea mai aspră şi mai rea se lasă la începutul primăverii.Ziua făgăduia să fie foarte friguroasă, iar cetăţenii socoteausă şteargă printr-o odihnă mai lungă urmele petrecerilordin ajun.

Soarele răsărise de mai bine de o oră, fără ca vreunuldin locuitorii Perth-ului să fi dat semne de viaţă. Abiamai tîrziu, mergînd la liturghie, un cetăţean văzu corpulnefericitului Oliver Proudfute, întins cu faţa în jos, chiaraşa cum căzuse sub loviturile lui Anthony Bonthron,călăul care aducea la îndeplinire capriciile lui JohnRamorny.

Cetăţeanul matinal era Allan Griffin, stăpînul «îîrciumiicu acelaşi nume. iar la ţipetele lui apărură îndată maiîntîi vecinii ce se treziseră, apoi, treptat, li se adăugară şialţii, din ce în ce mai mulţi. La început, cînd cei adunaţivăzură tunica din piele de bivol şi pana cărămizie de pecasca bine cunoscută, se răspîndi zvonul că cel care zăcea lapămînt era viteazul Smith. Acest zvon fals găsi crezarecîtva timp, căci hangiul Griffin, care fusese magistrat,nu îngăduise să se atingă şi nici să se mişte din loc corpul,mai înainte de sosirea primarului Craigdallie, astfel încîtnu i se putu vedea faţa.

302

— Treaba asta îl priveşte pe primarul oraşului, prie-teni, spuse el ; şi dacă viteazul Smith este cel ce zaceculcat aici, n-ai să găseşti vreun bărbat din Perth caresă nu-şi pună în joc viaţa şi averea pentru a-d răzbuna.Priviţi ! tâlharii l-au lovit pe la spate, căci nu se aflănimeni la zece mile de Perth, nobil sau ţăran, în munţi sauîn cîmpii, care să fi îndrăznit să se măsoare cu el. Ah !oameni buni, floarea vitejilor noştri a fost secerată de omînă mârşavă şi trădătoare.

Un ţipăt de mînie izbucni din mulţimea care se îngră-mădea din ce în ce mai mult.

— O să-l luăm pe umeri, spuse un măcelar voinic, şi osă-l ducem înaintea regelui la mănăstirea dominicanilor.

— Da, da, răspunse un potcovar, nici o piedică n-o săne stea în cale ca să-l vedem pe rege ; nici călugări, nicislujbe n-or să ne facă să ne lăsăm păgubaşi. Niciodată unarmurier mai bun nu a atins o nicovală cu ciocanul lui.

— La dominicani ! la dominicani ! urlă poporul adunat.— Regele nostru este bun, cetăţeni, spuse un altul, şi

ne iubeşte ca pe copiii lui. Numai Douglas şi ducele deAlbany nu-i dau voie bunului rege să asculte plîngerilepoporului.

■— O să ne lăsăm căsăpiţi pe străzi pentru că regeleare inimă bună ! spuse măcelarul. Bruce nu făcea aşa.Dacă regele nu vrea să ne apere, o să ne apărăm singuri.Bateţi clopotele de-a-ndărătelea 1, să sune pînă la ultimulclopot care e făcut din metal. Strigaţi şi nu cruţaţi nimic,vînătoarea sfîntului Johnstone a început! 2

— Da, strigă un alt cetăţean, să mergem ; scrum să sealeagă de castelele lui Albany şi Douglas. Flăcările să le

1 In caz de alarmă, clopotele sunau în ordine inversă decîtde obicei.

2 Acest strigăt de luptă era însoţit adesea de un cîntec răz-boinic, care se bucura la vremea lui de o mare faimă, avînd darulsă aţîţe vitejia.

— arate tuturor că Perth-ul a ştiut să-l răzbune pe viteazulsău Henry Gow ! El s-a bătut de zeci de ori pentru onoareaFrumosului oraş ; să le arătăm la rîndul nostru că şi noiştim să ne batem pentru a-1 răzbuna. Hei ! viteji cetăţeni,vînătoarea sfîntului Johnstone a început.

Cuvîntul de ordine — bine cunoscut de locuitorii dinPerth — care nu se auzea decît în momentele de răzmeriţă,trecu din gură. în gură; cu toată .împotrivirea preoţilor,sau cu învoirea lor, cetăţenii întărâtaţi puseseră mîna peunul sau două clopote din apropiere şi începură să sunealarma, în care succesiunea obişnuită a sunetelor era in-versată, astfel încît se spunea „clopotele bat de-a-ndără-telea“.

în' timpul acesta, deşi mulţimea se îngroşa într-unaşi furia ei creştea, Allan Griffin, om cu vază, care avea ovoce puternică şi era respectat atît de cei mari cît şi decei mici, stătea hotărît, ca la început : ţinea piciorul pecadavru şi striga către mulţime să stea deoparte şi săaştepte sosirea magistraţilor.

— Trebuie să. ne supunem rinduielilor, cetăţeni, spuneael, trebuie să fie de faţă magistraţii noştri. Ei au fostaleşi după datini în palatul primăriei ; sînt nişte oamenibuni şi cu tragere de inimă. Nu vrem să fim socotiţinişte răzvrătiţi care tulbură liniştea regelui. Aşadar, staţiliniştiţi şi faceţi loc primarului Craigdallie, care vine îm-preună cu cinstitul Simon Glover, căruia Frumosul Oraşîi datorează atît de mult. Vai ! bunii mei compatrioţi, în-cîntă'toarea lui fiică era logodită ieri seară ; astăzi dedimineaţă, Frumoasa din Perth este văduvă mai înaintede a fi soţie.

304

Acest amănunt, care trezea simpatia, nu făcu decît săcrească furia şi mîhnirea mulţimii, cu atît mai mult cucît o grămadă de femei se amestecau şi ele în vorbă şirepetau strigătul de alarmă al bărbaţilor.

— Da, da, vînătoarea sfîntului Johnstone a început!înainte pentru Frumoasa din Perth şi pentru viteazulHenry Gow ! înainte ! Nu fiţi zgîrciţi cu loviturile ! Lagrajduri ! la grajduri ! Soldatul fără cal nu face nici douăparale, omorî ţi-i pe valeţi şi pe servitori. Ucideţi, schilo-diţi, măcelăriţi caii ! Omorîţi-i pe ticăloşii scutieri şi pepaji ! Trufaşii cavaleri să ne atace pe jos, dacă îndrăznesc.

— Nu vor îndrăzni ! Nu Vor îndrăzni ! răspunseră băr-baţii ; puterea lor stă în cai şi în armuri ! şi totuşi, tîlhariiăia semeţi au ucis un om a cărui dibăcie ca armurier nuavea seamăn nici la Milano, nici la Veneţia. La arme ! laarme ! viteji cetăţeni ! vînătoarea sfîntului Johnstone aînceput !

în mijlocul acestui tărăboi, magistraţii şi fruntaşii ora-şului abia putură să-şi croiască un drum pentru a cercetacadavrul. Ei erau însoţiţi de grefierul oraşului, în scopulde a redacta un act oficial, sau, cum se mai spune încă şiazi, o recunoaştere a stării în care l-au găsit. Mulţimea sesupuse acestor amănunte cu o răbdare şi un calm ce stauîn firea acelui popor ; iar ura lui a fost totdeauna cu atîtmai primejdioasă cu cît, fără a renunţa la nici unul dinplanurile-i de răzbunare, s-a resemnat cu supunere defiecare dată cînd ele trebuiau amînate, ca să fie cuatît mai sigur că, într-o bună zi, vor deveni fapt.Mulţimea îi primi deci pe magistraţi cu îndelungiurale ce vădeau setea ei de răzbunare, şi totodată curespectul binevoitor faţă de demnitarii care aveau săaducă la îndeplinire această răzbunare, în forme legale.

Strigătele de bun sosit răsunau încă deasupra mulţimiicare, acum, năpădise toate străzile învecinate vînturîndzvonuri ce se băteau cap în cap, în timp ce magistraţiiîntorceau corpul pentru a-1 cerceta mai de aproape ; eirecunoscură îndată şi anunţară că bărbatul ucis nu eraarmurierul din Wynd, atît de mult şi pe drept iubit deconcetăţenii săi, pentru însuşirile cele mai preţuite pe

306

vremea aceea, ci un om cu un renume mai puţin strălucit,'deşi nu fără merit în societate, veselul pălărier OliverProudfute. Furia poporului, care se iscase deoarece toţierau convinşi că viteazul armurier era cel asasinat, serisipi cînd zvonul se dovedi mincinos ; totuşi, dacă sărma-nul Oliver ar fi fost recunoscut din primul moment, stri-gătul de răzbunare ar fi ieşit din tot atîtea piepturi, darnu la fel de cumplit. Ştirea începu să treacă de la unulla altul, iscînd chiar un zîmbet printre cei de faţă, atîteste de adevărat că ridicolul se învecinează cu groaza.

-— Fără îndoială, ucigaşii au crezut că au de-a face cuHenry Smith, spuse Griffin, şi la început împrejurareaasta trebuie să-i fi măgulit foarte mult !...

Dar sosirea pe scenă a altor personaje, făcu ca întâm-plarea să-şi recapete numaidecît caracterul ei tragic.

1 Thomas Gray (1716—1771), poet englez, preromantic.* Ţara de Sus.1 Rege al Scoţiei şi poet (1394—1437).

îl1 Blind Harry (Harry Orbul), poet şl trubadur scoţian din se-

colul al XV-lea.1 Cursul de medicină (lat.).

1 Cei doisprezece pair-i ai lui Carol cel Mare, imortalizaţi înromanele cavalereşti.