SCOPUL OMULUI

Spre ţărmul ce se pierde în noapte şi în ceaţă Curând o să atingă al vieţi-mi vas fragil. Şi mă întreb pe mine aici, în astă viaţă, De când trăiesc în doruri, la ce am fost util?

Şi sunt mai mult în lume ca umbra trecătoare Ce-o lacrimă aruncă în cursu-i d-un minut, Ce nici nu înveleşte, nici dă acestui soare Mai multă strălucire, nici farmec mai plăcut?

Mă-ntreb ce este oare a noastră misiune, Noi, care-aici în viaţă n-avem decât o zi? Noi, ale căror fapte, ţărână, fală, nume Se spulberă în vânturi-nainte d-a luci?

Cărarea mea în lume se şterge de sub soare: Amara calomnie păleşte-al său color.

74

CUPRINS Legende istorice

Tot omul lasă-n urmă-i ce lasă-o dulce floare: Parfumul d-o secundă pe vântul trecător.

A unei soarte astfel, vai! preţuia durerea Ce inimile noastre adapă cu venin? Necazul unei mume ce şi-a zdrobit plăcerea Veghind cum se formează al ei prunc pentru chin?

Acest argil molatec ce vântu-o să răpească, Ori merită onoarea să poarte-n al său sân O flacără de spirit, răsfrângere cerească, Ce ca un rob ascultă de lut ăst crud stăpân?

Aşa mă-ntreb şi Domnul răspunde blând dorinţei: „Tot ce trăieşte-n lume are cuvânt profund, O floare să profume în capistea fiinţei, O rază să-aurească abimul făra fund;

O lacrimă s-aline un suflet în durere, Şi roua să fragide arşiţele de zi, Şi tu s-aduni p-o frunte sărutul de plăcere. O, muritor! iubeşte, că mâine vei peri!“