Rolul Diplomatiei
60
description
studiu
Transcript of Rolul Diplomatiei
Stan P. Darius George
Diplomaţia
Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor
AIT Laboratories www.itcode.ro
Descriera CIP a Bibliotecii Naţionale Române GEORGE, STAN P. Darius Diplomaţia – Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor / Stan P. Darius George Bucureşti: Editura AIT Laboratories s.r.l., 2005 ISBN 973-87085-0-8
AIT Laboratories s.r.l. Ediţia online la www.itcode.ro
2005
ISBN 973-87085-0-8
1
Cuprins
Pagina Capitolul I - Diplomatia
2
1.1 Aspecte Generale 2 1.2 Delimitari 4 Capitolul II - Relatiile Diplomatice si Misiunile Diplomatice
6
2.1 Relatiile diplomatice - Stabilirea relatiilor diplomatice 6 2.2 Misiunile Diplomatice -Forme de reprezentare externa a statelor. 12
Capitolul III - Misiunile diplomatice permanente 18
3.1 Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente 18 3.2 Suspendarea misiunii diplomatice 22 3.3 Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea cauze diferite 23 3.4 Tipuri de misiuni diplomatice permanente 24 3.5 Functiile unei misiuni diplomatice permanente 26 3.6 Structura unei misiuni diplomatice 30 3.7 Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice. 32 3.8 Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice. Demersurile diplomatice. 34
Capitolul IV - Imunitati si privilegii diplomatice
35
4.1 Imunitatile şi privilegii diplomatice 35 4.2 Imunitatile şi privilegiile misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici, conform Convenţiei de la Viena din anul 1961. 42
4.3 Începutul şi sfârşitul imunităţii şi privilegiilor 44 Capitolul V - Diplomatia prin Misiunile Temporare
45
5.1 Diplomatia ad-hoc si diplomatia prin misiunile speciale 45
5.2 Consulate onorifice 48
Capitolul VI 51
Concluzii- Rolul diplomatiei in buna convietuire a statelor 51 Bibliografie 55
2
Capitolul I Diplomatia Aspecte Generale si Delimitari
Diplomatia
1.1 Aspecte Generale
Aproape printr-o lege a firii in fiecare etapa, secol, pare a se invi la
nivelul fiecarei entitati sociale personalitati cu vointa si puterea
intelectuala de a modela intregul sistem international portivit
propriilor sale valori. Abordarea moderna a relatiilor internationale
bazate pe statul – natiune si motivate de de interese nationale a
elaborat conceptual de echilibru al puteri care a dominat diplomatia
influentand relatiile internationale hotarator.
Privita cu admiratie din exterior, ca o activitate plina de grandoare, dat
fiind ceremonialul in care se desfasuara, este de fapt o complexa
activitate zilnica plina de neprevazut, ce recomanda un studiu aprofundat
asupra diverselor problematici existente. Omul in cursul evolutiei sale, a
parcurs stadii diferite de de adaptare in relatiile sociale, economice, in
raporturile sale cu alte grupuri sociale, ce au adus forme variate de
exploatare si in consecinta interese si structuri diferite de evolutie bazate
pe interesul grupului social. Diplomatia este acea arta ce aduce o
3
expunere, o promovare, a politicilor unui stat intr-un alt stat, numit stat
acreditar. Altfel spus o prezentare consensuala a intereselor unui stat, prin
reprezentanti sai, pe teritoriul altui stat.
Stradania diplomatilor de a reprezenta cat mai bine interesele reciproce
ale statului ce il reprezinta, si ale statului unde sunt trimisi, necesita o
informare atenta si permanenta pentru a actiona in conformitate cu
acestea.
Diplomatia este o negociere permanenta cu statul acreditar avand o
desfasurare diversificata. Ea nu se desfasoara doar la masa tratativelor.
Un diplomat trebuie sa stie ca a negocia nu inseamna doar insistenta. El
stie ca daca interesele nu converg, orice stradanie este in zadar. Caci
statele nu au legaturi dezinteresate, au decat politici guvernate de interese.
Din cele mai vechi timpuri s-a recurs la diplomatie pentru a aplana starile
de tensiune, starile conflictuale, pentru a normalize relatiile dintre state.
Potrivit lui Hernry Kissinger
care defineste diplomatia ca fiind “o ajustare a diferendelor prin
negociere “acest process este posibil numai in cadru sistemului
international care prevaleaza legitimitatea. Cand mijloacele diplomatice
inceteaza a fi utilizate in rezolvarea diferendelor,
expunerea fortei nu va intarzia sa apara,distrugand bunul cel mai de pret
al oricarei natiuni. “Pacea este un fenomen viu de miscare, infaptuit
treptat, un scop o directie si nici vorba de odihna si delasare” definea
Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatica.
Diplomatul este chemat sa reprezinte statul sau, fara de care misiunea si
nici el ca functionar de stat nu ar avea ratiuni de existenta, si caruia ii este
raspunzator pentru tot ce inteprinde in numele acestuia. Rolul
diplomatului este de a face cunoscute drepturile legatime, stabilirea unei
colaborari de durata si de promovare a intereselor statului pe care il
reprezinta.
4
Regulile juritice ce guverneaza diplomatia cuprind in adancul lor practici
urmate de catre state indealungul mileniilor
El trebuie sa aibe in vedere totalitatea formelor de desfasurare a misiuni
sale.
Intr-o alta prezentare Diplomatia poate fi reprezentata “Ca o institutie
dinamica menita sa faciliteze scopurile nationale si internationale ale
natiunilor, fie ele teluri fundamentale, interese vitale sau obiective
politice concrete “.Ea actioneaza ca un mijloc de aliniere a unor interese
corelative si acomodare a deosebirilor internationale.
Nicolae Titulescu prezenta interesul national privit din punct de vedere
diplomatic” Opolitica profunda nationala ale carei reguli, metode si teluri
isi trag originea din interesele patriei “
Diplomatia
1.2 Delimitari
Entimologic cuvantul Diplomatie provine din grecescul “diploo “ ce
insemna - dublu, a dubla – prin el era desemnat faptul ca trimiterea de
solii, erau necesare doua documente. Unul se afla in posesia solului si un
al doilea exemplar al imputerniciri lui ramanea la autoritatea emitenta.
Mult timp acesta notiune a fost folosita pentru documentele oficiale de
relatii internationale, incheiate pe baza de imputerniciri date de suverani.
5
In acest sens era conturata ideea diplomatiei, ca legatura a statelor prin
inscrisuri. In secolul XIX diplomatia este definita, ca activitate prin care
este realizata reprezentarea statelor si a inrtereselor acestora. Potrivit
parerilor lui Sir Ernst Satow, diplomatia ete “ Conducerea afaceri intre
state prin mijloace pasnice “.Charles des Martens considera “ Diplomatia
este stiinta raporturilor si intereselor reciproce ale statelor sau arta de
aconcilia interesele popoarelor intre ele.
In 1899 Pardiere –Fodere sublinia idea de gestiune a afacerilor externe si
administrare a intereselor natiunilor prin imputernicirea guvernelor care
intra in relatii internationale, fara ca aceste relati sa fie ostile.Autorii
definirilor indealungul timpurilor plaseaza diplomatia in cadrul relatiilor
inerstatale, avand drept continut interesele lor in plan extern facandu-se
legatura fireasca intre diplomatie si dreptul international.
Charles Calvo scria despre diplomatie “Diplomatia este stiinta relatiilor
care au exista intre diferitele state, asa cum ele rezulta din diferitele lor
interese reciproce, din priin cipile dreptului international si al tratatelor si
conventiilor”
Diplomatia se poate definii ca -Activitate oficiala a organelor de stat
pentru relatiile externe, reprezentate prin diplomati, desfasurata prin
tratative, corespondenta oficiala si alte mijloace pasnice, pentru
infaptuirea
Scopurilor si sarcinilor de politica externa a statului, pentru apararea
drepturilor si intereselor statului respective in strainatate.
Conceptia potrivit careia diplomatia este definit ca arta se bazeaza pe
aprecierea conduitei diplomatilor, atribuind acesteia o trasaturi speciale
cum ar fi abilitatea si priceperea in a conduce si coordona negocierile
politice ce ii sunt incredintate.
In conditiile prezente de crestere a gradului de communicate
internationala, cunoasterea regulilor si normelor diplomatice constitue un
6
element de maxima importanta. Rescpectarea si cunoasterea acestora
amplifica creditul increderii reciproce si ajuta la atingerea scopurilor si
obiectivelor propuse.
In general din definitiile date diplomatiei rezulta ce ea este o activitate
desfasurata de anumite organe ( interne si externe ) in domeniul relatiilor
internationale, cu scopul stabilirii si initierii de relatii oficiale intre ele si
cu alte subiecte ale dreptului international, pentru realizarea obiectivelor
politicii lor externe.
Orice putere a simtit nevoia afirmari diplomatice pentru as legitima si promova propriile interesele. Capitolul II
Relatiile Diplomatice si Misiunile Diplomatice
2.1 Relatiile Diplomatice
Stabilirea relatiilor diplomatice
La inceputurile sale, diplomatia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) si
intinerant. Aceste caractere ale diplomatiei s-au mentinut, in Europa pana
in secolul al XV-lea, cand apar primele misiuni diplomatice permanente
ale statelor. Ele au fost stabilite la Venetia la Constantinopol si la Roma.
7
Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor
diplomatice permanente intre statele din Europa.
Ludovic al XIV-lea a folosit, prima data reprezentante permanente ca
forma de apurta si intretine dialogul politic permanent. Cu timpul
reprezentantele externe ale statului nu numai ca au devenit practice
generale, dare le s-au dezvoltat si diversificat ca forme si structuri,
adaptandu-se la sarcinile promovarii diferitelor interese de stat in multe
domeni multilaterale.
Relatiile diplomatice sunt o parte a relatiilor internationale. in cadrul
relatiilor internationale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate intre
entitatile comunitatii. Astfel statele pot incheia
pot incheia aliante politice, organizatii economice sau militare, pot stabili
relati consulare, pot incheia tratate, fiecare constituind un mod de
existenta a relatiilor internationale. Alte subiecte de drept international
cum sunt organizatiile intretin si ele relatii fie intre ele, fie cu diferitele
state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relatii internationale
stabilite intre subiectele dreptului international, relatiile internationale
diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma de exercitare
a acestora si de scopul lor. Relatiile diplomatice se stabilesc in scopul
asigurari conditiilor de intretinere a dialogului politic intre subiectele
dreptului international prin misiunule diplomatice permanente.
Cadru legal ce da imputernicire misiunilor diplomatice in stabilirea
relatiilor diplomatice permanente il da Conventia de la Viena din anul
1961 care prevede in articolul 2 – stabilirea de relatii diplomatice intre
state si trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu
consimtamantul mutual al statelor.
Parerea dominanta este stabilirea relatiilor diplomatice este o procedura
distincta fata de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare institutie fiind
8
supuse unei reguli specifice, desi la baza lor sta consimtamantul reciproc
al statelor.
Regulili privitoare la stabilirea relatiilor diplomatice nu sunt detaliate in
Conventia de la Viena. Totusi practica statelor, normele juritice, care
guverneaza relatiile dintre state, sunt bine conturate pentru diferentierea
proceduri stabiliri relatiilor diplomatice de cea a trimiteri unei misiuni
diplomatice.
Conform articolului 74 din Conventia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 1979 “ Ruperea relatiilor diplomatice intre dou sau mai
multe state nu impiedica incheierea tratatelor intre ele “ si deci face
posibil ca legaturile prin tratate sa stabileasca relatii juritice permanente
in diverse domeni, altele decat cele ce privesc relatiile diplomatice ale
statelor in cauza. Articolul 7 al conventiei specifica cu referire la
misiunile speciale, existenta relatiilor diplomatice sau consulare nu este
necesara pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale.
Tot astfel este stabileste in articolul 20 paragraf 2 - al Conventiei de la
Viena – Nu se antreneaza prin ea insasi, incetarea unei misiuni speciale
existente in momentul ruperii relatiilor misiunilor permanente.
Pentru stabilirea relatiilor diplomatice sunt necesare trei conditii
primordiale.
- Consimtamantul mutual al statelor:
Consimtamantul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, in
mod expres, prin care partile convin asupra stabiliri relatiilor diplomatice
ceea ce inseamna un accord de recunoastere reciproca. Stabilirea relatiilor
diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea ete bazata
pe principiul suveranitatii statelor.
9
- Subiectele intre care se stabilesc relatiile diplomatice ce trebuie sa aibe
personalitate juridica internationala.
In cadrul unor comunitati juridice internationale, care au capcitatea de a
de a avea drepturi si obligatii internationale, care nu sunt identic pentru
toti participanti la comunitate. Astfel doctrina a facut diferente asupra
subiectelor de drept international si persoanelor de drept
international.Subiectele de drept international sunt definite ca entitati
juritice care beneficiaza de drepturi restrans de drepturi si obligatii, pe
cand persoanele internationale sunt entitati care au o componenta
generala.
Statul de drept international care poseda capacitatea de a- si asuma
totalitatea obligatiilor de a beneficia de toate drepturile.
Conventia de la Montevideo din 1933 prevede ca un stat poate fi persoana
internationala daca indeplineste urmatoarele conditii: *Are o populatie
permanenta * un teritoriu determinat * un guvern * capacitatea de a intra
in relatii cu alte state.Dar nu numai statul poate fi persoana internationala.
Pot avea drept de legistlatie active si pasiv si natiunile care lupta pentru
independenta, daca si-au creat organe proprii, exercita functii de putere
publica publica si controleaza un teritoriu deteriminat. In aceasa categorie
intra insurgentii, care, recunoscuti international, pot deveni subiecte ale
relatiilor internationale.Asa este cazul organizatiilor pentru eliberare care
isi exercita functi politice in numele poporului pe care il reprezinta si care
intretine relatii diplomatice cu mai multe state.
Unele subiecte de drept international prezinta caracteristici speciale cu
privire la misiunile diplomatice.pe care le trimit. Exemplu Statul Papal,
Ordinul de la Malta si Comitetul International de Cruce Rosie.
- Statele trebuie sa se fi recunoscut reciproc
10
Pentru stabilirea relatiilor diplomatice este necesara conditia sa se ca
statele sa se refunoasca reciproc, intelegand prin recunoastereactul juritic
intern de care se leaga anumite efecte juritice internationale. Exista teori
cu privire la consecintele recunoasterii internationale, care sustin
caracterul constitutive, al cunoasterii in sensul ca el ar avea efectul de a
atribui statelor personalitatea juritica. Pe alta parte denumita teoria
declarativa, considera, ca obiectul recunoasterii este constatarea existentei
unui stat. Subliniem faptul ca recunoasterea este o conditie prealabila a
starii relatiilor intre state, in sensu ca aceasta face ca statele sa devina
subiecte ale relatiilor internationale.
Recunoasterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un
act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relatiilor diplomatice care este
un act juritic bilateral. Pe de alta parte, exista posibilitatea ca un stat sa fie
recunoscut, dar datorita pozitiei guvernului acestuia, san u se doreasca
dezvoltarea relatiilor cu acesta.
Prin urmare o separare intre actul juritic al recunoasterii si stabilirea sau
incetarea relatiilor diplomatice.
Incetarea relatiilor diplomatice
Poate fi :
- incetarea temporara / suspendarea. Suspendarea relatiilor diplomatice
este o procedura provizorie avand la baza o lipsa a motivatiei politice de a
intretine un dialog. Acest interes poate sa dispara unilateral in cazul in
care intr-un stat apar schimbari fundamentale atipice sau noi forme de
guvernare ce au nevoie de recunoastere. Relatiile diplomatice se stabilesc
intre state, dar se realizeaza prin intermediul guvernelor liantul fiind
obiectivele commune. De aceea, practica unor state de a considera ca
fiind necesara recunoasterea formala a unui govern constituit altfel decat
11
pe baza transferului legal al relatiilor diplomatice si infiintarea de misiuni
diplomatice permanente.in acest caz ambasadori deja numiti anterior
trebuie sa prezinte scrisorile de acreditare si a primeasca agrementul de la
noul guvern. Se considera in perioada dintre aparitia noilor forme de
regimuri politice sau guvernare si pana la recunoasterea acestora o
suspendare formala ( temporara ) a relatiilor diplomatice.
- incetarea definitiva, cand avem situatia de rupere a relatiilor
diplomatice. Procedura ruperi relatiilor diplomatice este stabilita de
doctrina ; institutia este doar mentionata in art. 45 al Conventiei de la
Viena do anul 1961, care prevede numai coconsecintele care urmeaza in
cazul ruperi relatiilor diplomatice definitive sau temporar. Conventia de
la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileste, in art. 63, de
asemeneaconsecinte ale acestui act. Dreptul international nu stabileste
nici conditiile si nici temeiul pentru care un stat poate rupe legaturile
diplomatice. Carta ONU la articolul 41, pe baza caruia se recomanda
ruperea colectiva a relatiilor diplomatice cu un stat, pentru ratiuni de
securitate, este norma juritica care prevede insa o sanctiune.Ruperea
relatiilor diplomatice poate insa avea temeiuri variate, dat de dreptul
international prin recunoasterea dreplului fiecarui stat de a decide suveran
acest lucru.
Ruperea relatiilor diplomatice este, de regula, un act unilateral unilateral
cu efecte bilaterale, in sensul ca daca un subiect al relatiilor internationale
decide ruperea relatiilor, ambele state trebuie sa-si retraga misiunile
diplomatice, darn u este exclusa nici varianta bilaterala in care statele
convin bilateral ruperea relatiilor.
“Razboilul este in afara legii “considera Philipe Charer “ si se considera
ca intrerupe relatiile diplomatice, caci statele trebuie sa fie intotdeuna
pasnice, daca intretin raporturi diplomatice.
12
Insa in practica statele au o atitudine mai flexibila. Razboiul fara
declaratie nu duce automat la ruperea relatiilor diplomatice mentinand
relatiile. Declaratia de razboi este dimpotriva socotit ca un mod de
exprimare a vointei unilaterale a unui stat de arupe relatiile diplomatice.
Vointa de rupere a relatiilor diplomatice nu este considerate sufficient
experimentata daca sunt declansate ostilitati militare, fenomen care nu
poate duce la concluzia ca statele devin in intregime ostile si care in unele
situatii poate fi interpretat ca se limiteaza numai la rezolvarea unui
diferend anume.Razboiul nu ar influente nici asupra relatiilor diplomatice
in cazul in care partile negociaza un armistitiu. Armistitiu poate fi
considerat o restabilire a relatiilor diplomatice, desi starea de razboi
continua.
Pot inceta relatiile diplomatice pe baza unei declaratii de razboi, fara ca
ostilitatile sa inceapa sau sa-i urmeze. Istoria ne arata prin ruperea
relatiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca aceasta declaratie de razboi nu
este necesara.
2.2 Misiunile Diplomatice
Forme de reprezentare externa a statelor
Misiunile diplomatice sunt forme institutionalizate care se folosesc de
catre state ca subiecte drept international pentru a asigura intre ele fie
permanenta relatiilor diplomatice, caz in care se trimit misiuni
diplomatice permanente, fie comunicarea intre ele pe una sau mai multe
probleme de interes reciproc, caz in care sunt utilizate misiuni
diplomatice temporare.
13
Institutiile care asigura permanenta relatiilor dintre state, ca subiect de
drept international, sunt misiunile diplomatice permanente.Acestea au
regimul stabilit prin Conventia de la Viena din 1961. Sunt misiuni
diplomatice permanente intre state :ambasadele, legatiile,
nuntiaturile,internuntiaturile apostolice, inaltele comisariate si inalti
reprezentanti. Statele pot intretine relatii diplomatice si cu organizatiile
internationale, ca subiecte derivate de drept international, daca acestea
sunt organizatii interguvernamentale.
Reprezentantele statelor pe langa organizatiile internationale sunt numite
misiuni permanente, iar regimul acestora este stabilit de Conventia
relativa a relatiilor statelor cu organizatiile
Internationale din 1975. La rândul lor, organizaţiile internaţionale
interguvernamentale pot trimite misiuni permanente atât pe lângă statele
care nu sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi pe lângă alte
organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la Washington
şi Tokyo. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt
convenite între organizaţie şi statul de resedinta.
Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de
subiecte ale relatiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale
interguvernamentale. Misiunile diplomatice temporare organizate de state
pentru dialogul între ele se numesc misiuni speciale şi sunt reglementate
de Convenţia asupra misiunilor speciale, deschisă pentru semnare la
16.12. 1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea Generală
a O.N.U.
Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la
lucrările organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de
exemplu, la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. sau la conferinţele
organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile acesteia, se numesc
14
delegaţii. Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse în
statul gazdă a organizatiilor internaţionale regimului recipro-
cităţii.Regimul lor depinde de componenţa delegaţiilor: daca şeful de stat
conduce delegaţia el se bucură de un regim specials evident mai mare
decât dacă şeful delegaţiei ar fi un inalt funcţionar de stat; ele nu se
încadrează în convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în
curs de formare, întrucât practica folosirii delegaţiilor este de origine
recenta.
Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, sunt
considerate de acesta ca fiind vizite stat.
Organizatiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special in
cadrul diplomatiei preventive. Astfel Naţiunile Unite au folosit adesea
misiuni ternporare care au fost îndeplinite de Secretarul General al
O.N.U. sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul 1954, Adunarea
Generala a O.N.U. a încredinţat misiunea Secretarului General al O.N.U.
de a negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea.
Consiliul de Securitate a încredinţat, de asemenea, misiunea Secretarului
General al O.N.U. să negocieze la Teheran situaţia diplornaţilor
americani, reţinuţi ostatici în anul 1980. La randul sau, Secretarul General
a încredinţat misiuni de mediere în crizele din lordania (1958), din
Republica Dominicană (1965), în conflictul indo-pakistanez (1966), în
Cipru şi Orientul Mijlociu (1967), în Guineea Ecuatorială (1969), în
Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt recomandate de
Adunarea Generală a O.N.U., dispuse de Consiliul de Securitate sau
trimise de Secretarul General al O.N.U., trebuie să aibă consimţământul
statului de resedinta chiar dacă acesta este res inter alia pars.
Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de drept
international - deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a
15
rezolva o sarcinä specială, speciŕică sau pentru îndeplinirea unei anumite
misiuni. Ele pot fi definite ca misiurti temporare care durează în timp,
cum ar spune Adolfo Maresca. Misiunile specializate nu se bazează pe
reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un interes comun; ele pot fi
stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în domeniul
economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă
misiunile economice.
Desi misiunile specializate se pot studia numai de la caz Ia caz, câteva
reguli comune se pot reţine:
- Stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie sä aibă în prealabil
un acord de cooperare sau de asistenţä între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă.
- Deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor,
acordul de stabilire a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a
părţilor, cel puţin economică, pe care contractanţii o recunosc.
De regulă, contribuţiíle statelor care încheie acorduri de asistenţă în
vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite
nerambursabile sau know-how cărora statul primitor este obligat să le dea
o destinaţie convenita Misiunea specializatä are rolul de a sprijini
realizarea sarcinilor de această natură, aşa cum au fost convenite de statul
trimiţător în favoarea statului primitor. În anul 1971 Adunarea Generala a
O.N.U. a împartit tarile lumii a III-a în două categorii, dupa nivelul
dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC
(Most Seriously Affected Countries).
Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele
mai cunoscute misiuni sunt câteva:
16
- Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în
cadrul misiunii diplomatice permanente a Franţei. Statul de
resedinta se obligă să garanteze accesul şi legätura misiunii
&anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä implementeze
programul de asistenţă.
- Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul
Programului administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä
(US-AID); Agenţia are reprezentanţi în cadrul ambasadelor S.U.A.
- Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de
asistenţă.
Asistenţa acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal,
Ia ajutor economic şi ąsistenţă tehnicä, spre deosebire de asistenţa
acordată de state, care poate fi şi în alte domenii; asistenţa organizaţiilor
internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de însăşi
competenţa limitată a organizaţiei
Cea mai reprezentativă organizatie economica internaţională este
PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a fostcreat în anul
1965), care face parte din agenţiile specializate ale O.N.U, şi este
coordonată de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC).
În baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with
Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un
reprezentant rezident, care are misiunea de a fi principalul cadru de
legătură între guvernul respectiv şi Program. In România funcţionează un
reprezentant rezident al PNUD. În prezent PNUD este reprezentat în
peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi statul
rezident.
Uniunea Europeana întreţine relaţii cu statele membre, cum o să
examinăm mai departe; cu România aceste relaţii s-au stabilit prin
declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi trimiterea prirnei reprezentanţe
17
permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o delegaţie
permanentă Ia Bucuresti în iunie 1993.
Uniunea Europeana administrează Fondul European de Dezvoltare
(EDF) Pentru sprijinirea economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul
PHARE de asistenţă, nerambursabil, deschis şi pentru România in anul
1991., iar delegaţii perrnanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune:
să reprezinte puterea administrativă a U.E., care este Comisia Europeană
şi sä supravegheze utilizarea fondurilor, Rind plasaţi sub o dublă
autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost nurniţi, prima dată de fosta Piaţa
Comună (CEE), care a încheiat, la Lorné (Togo), mai multe convenţii cu
46 ţäri in curs de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului
(ACP) începând cu anul 1975, renuvelate de mai multe or În anul 1984,
prin Convenţia denuniită Lomé III, s-a stabilit dreptul CEE de a fi
reprezentatä în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de
statele respective.
Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la
Convenţie, felul de administrare a resurselor Fondului European de
Dezvoltare.
Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar Internalional, Banca
Euro peana pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc.
18
Capitolul III
Misiunile Diplomatice permanente
Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut
aparte şi un regim juridic complex, misiunile diplomatice permánente,
care funcţionează în conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din
anul 1961.
3.1 Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente
Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relatiilor
diplomatice şi "trimiterii de misiuni diplomatice permanente”, stabilind,
la art. 2, că acestea se fac prin consimţământul mutual.
Convenţta nu se ocupă de încetarea activitatii unei misiuni diplomatice
permanente, nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar
înfiinţarea ei se defineşte în raport de procedura trimiterii acesteia, care
este tratată împreună cu stabilirea relaţiilor diplomahce, cum am väzut
Prin implicaţie, art 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961
stabileşte şi modurile de încetare a activităţii unei misiuiii diplomatice
permanente,, ,în cazul ruperii relaţiilor diplornatice între două state sau
dacă o misiune este rechernatň definitiv sau temporar”.
Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când este
vorba de înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechernare, când
activitatea acestein încetează, temporar sau definitiv.
19
Aşadar, cum se trimite1 o misiune diplomatică permanentă? Vom
examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor
dreptului intern, care sunt variate de la stat la stat.
O prima observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este
distinctă de stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie
temeiul juridic pe care se întemeiaza trimiterea misiunilor diplomatice.
Trimiterea de misiuni diplomatice permanente se face numai în baza
unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică.
Stabilirea relaţiilor diplornatice, cum am văzut, este o decizie politică,
care priveşte o atitudine faţă de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni
diplomatice este ô hôtărâre de organizare într-un anume mod a
mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a
unui interes actual.
Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă
parte, statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte
directe, în scris sau pe alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni
permanente.
Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din
Convenţia de lâ Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie
juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea
cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de
misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în
mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune
în mod expres la aceasta.
Rezultă că trixniterea de misiuni diplomatice nu este egală cu
1 Art. 91 al. 2 din Constituţie şi art. 37 din Legea nr. 37/1991 se referă la înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni diplomatice şi nu foloseşte termenul de trimitere.
20
acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o
procedură specială în care este inclus acordul - in personam - al statului
acreditar.
Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie sä se bazeze, în
principal, pe principiul reciprocitaţii, atât sub aspectul deschiderii
reprezentanţei convenite cât şi sub aspectul nivelului acesteia2.
Dacă acordul este realizat, data deschiderii acestora nu coristituie un
aspect al reciprocităţii3.
Consimtamantul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se concretizeazä
printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferita: o conventie, o
declaraţie, un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra
următoarelor elemente ale misiunii permanente:.
a) Nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);
b) Sediul misiunii4, care poate sä nu coincidä cu capitala statului
acreditar; misiunea diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe
lângă o organizaţie internaţională, care trebuie să aibă sediul la cel al
organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala.
c) Numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui object
2 Elveţia a avut mult timp o legaţie Ia Paris, în timp ce Franţa avea Ia Berna o ambasadă. 3 România a deschis Ia Alma Ata o misiune diplomatica, fără ca Republica Kazahstan să deschida Ia Bucureşti o misiune. De asemeflea, România are deschisa o ambasadă la Minsk şi Republica Belarus are deschis la Bucureşt-i un consulat generaL 4 Convenţia de la Viena nu prevede nimic în Iegătura cu sediul unei misiuni diplomatice permaflente; Comisia de Drept Internaţional flu a făcut comefltarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca sa se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul uflei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. Practica ţărilor este că misiunea diplomatica nu trebuie să aibă neaparat sediul in
capitala ţării primitoare. Astfel, România a avut prima sa ambasada în RFG dupa cel de-al doilea război
mondial la Köln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, in anul 1950, Ia Ierusalim, România are sediul ambasadej sale la Tel Aviv; Brazilia, cand a mutat, în anul 1972, capitala Ia Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatica.
21
de reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de Ia Viena din anul
1961). In lipsa acesteia, statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea
ce este necesar misiurłii statului acreditant, ceea ce nu este de dorit din
partea acestui stat.
d) Structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de
la Viena din anul 1961, şi, ,birouri făcând parte din misiune”, deschise
în alte localităţi decât cea în care este stabilită misiunea insasi5. Acest
acord poate interveni şi ulterior6.
Şi, în sfârşit, mentionam cä decizia de trirnitere a unei misiuni
diplomatice ste luată de autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit
art. 91 din Constituţia României, Preşedintele României aprobă, prin
decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schirnbarea rangului unei misiuni
diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 rnai
1991 cum am văzut.
O misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu
consular se poate transforma în ambasadă sau într-o niisiune specială; o
misiune temporarä într-una permanentă etc.
Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar şi statul
acreditant? Conform art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu
privire la relaţiile consulare once modificare adusă unui oficiu consular
se face cu consimţământul statului de reşedinţă.
Astfel, se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe
diplomatice când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chinezä; ambasada
Chinei naţionaliste (Taiwanul) de la Paris a anunţat că se transformă în
misiune permanentă pe lângă UNESCO, care va reprezenta, oficial, în
5 Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se infiinteaza, obligatoriu, In capitala statului acreditar. 6 România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. In Cluj~Napoca este un birou al Ambasadei SUA.
22
Franţa, şi China (Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul francez a
cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile ambasadei R. P.
Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru
transferarea birourilor şi arhivei.
Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât
ambasada Taiwanului s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi,
faptul transformării ambasadei în misiune pe lângă o organizaţie
internatională a dus Ia încetarea existenţei acesteia dintâi, jar misiunile
permanente au alt regim.
Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei Astfel, în
septembrie 1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia primei
aniversări a Marii revoluţii, pentru a lua śub control misiunile diplomatice
ale Libiei din străinătate; drept urmare, misiunile diplomatice din Atena,
Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington, s-au transformat în,
,birouri populare”, formate din 5 membri, conduse de un secretar;
majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane -
Senegal, Nigeria, Niger, Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei
să-şi recheme diplomaţii în 48 de ore, întrucât s-a apreciat că nu este
decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii.
Câteva luni mai târziu Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut
Libiei să recheme pe şeful biroului popular fără a-l declara persona non
grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică numai persoanelor care
beneficiază de statut diplomatic.
3.2 Suspendarea misiunii diplomatice
Suspedarea misiunii diplomatice este o situaţie rar întâlnitä în practica;
ea este diferită de suspendarea relaţiilor diplomatice, căci suspendarea
23
misiunii diplornatice nu are ca temei aparitia unei situaţii de ostilitate
între cele două state, ca în cazul suspendării relaţiilor diplomatice În
practica diplomatică se citează drept suspendare a misiunilor diplomatice
cazul statelor ocupate de Germania fascistă, care şi-au mutat guvernele în
alte ţări; sau, situaţia creată clupă cel de-al doilea război mondial, când
statele yestice au suspendat propriile misiuni în unele state, conduse de
comunişti.
3.3 Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea
cauze diferite
Una din cauzele care pot duce la încetarea unei rnisiuni dipiomatice
este ruperea relaţiilor diplornatice, fie din cauza apariţiei unor ostilităţi,
fie din cauza disparitiei unui subject al relaţiilor; încetarea misiunii
diplomatice este, deci, prifl implicaţie.
O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relaţiilor
normale dintre subiectele dreptului internaţional.
Dacä relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional sunt normale,
părţile pot conveni sau agrea încetarea activităţii unei misiuni diplomatice
permanente. In art. 20 a al Convenţiei privind misiunile speciale, se
exprirnă principiul, care se aplică la toate tipurile de misiuni externe.
Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar
misiunea sa externă. Aceasta întrucât stabilirea unei misiuni externe este
un drept şi nu o obligaţie a statului trimiţător; retragerea unei misiuni nu
poate fi considerată ca o încălcare a normelor dreptului international.
Noţiunea retragerii este mai ales de naturä practica. În anul 1981, din
motive economice, Marea Britanie a închis mai multe consulate ale sale;
24
Polonia a închis mai multe reprezentanţe diplomatice de importanţă
secundară. Interese de securitate au determinat guvernul american în anul
1975 să închidä misiunea sa din Kampala, întrucât guvernul din Uganda a
expulzat 6 marinari însărcinaţi cu securitatea misiunui.
Retragerea misiunii, prin voinţa părţilor, cu efectele ce le dă denunţarea
tratatelor diplomatice, apare ca o ruptură juridică şi, de aceea reluarea
rnisiunii necesită Un nou consimţământ mutual7.
Dacă în cazul suspendării activităţii unei misiuni diplomatice situaţia
nu trebuie să fie notificată, ea reieşind din cauze objective, retragerea
misiunii sau încetarea activităţii ei trebuie să fie notificate în formele pe
care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunţării lor.
3.4 Tipuri de misiuni diplomatice permanente
a) Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul
cel mai ridicat, şeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie,
de precădere, aşa cum se prevede în regulamentul de la Viena, din
18158.
b) Nunţiatura9 este misiunea diplomatică creatä de Sfântul Scaun pe lângă
subiectele comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca object de a-i
reprezenta pe lânga o instituţie laică, ea are şi puteri directe în
7 Vezi în acest sens şi L. Dembinski, Temeiul incetarii misiunii diplomatice permanente din initiativa statului acreditant constă în dreptul său subiectiv de a dispune cu privire Ia forma sa de reprezerttare; statul acreditar îşi bazează decizia de a cere retragerea unei misiuni străine pe temeiul suveranitäţii teritoriale. 8 Ultima legaţie a României a încetat Ia 9 mai 1974 când Iegaţia din Brazilia a fost transformată în ambasadă. 9 Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relatii oficiale (diplomatice) cu statul respect-iv; îrt absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegat apostolic, care nu beneficiază de dreptul de preCădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.
25
ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este
episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa
încetează. Până în sec. XVI, rnisiunea papalä se numea legaţie.
Astäzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale sau
temporare. Potrivit Regulamentului de Ia Viena din 1815, nunţiul,
şeful misiunii titular de post, face parte din prima categorie a
agenţilor diplomatici.
c) Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un
ministru sau un ministru rezident; face parte din a doua clasă a
agenţilor diplomatici.
d) Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care
corespunde legaţiei. Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la
nunţiaturä. In practică internunţiile îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi
nunţiatura.
e) Înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care
întreţin relaţii strânse, cum ar fi statele Cornmonwealthului10 sau care
sunt legate printr-o uniune personală. De regulă, înaltul comisar a apărut
prin transformarea guvernatorului unei metropole trimis în colonia sa.
Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de Naţiuni, înalti
reprezentanţi. Înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea
guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este acelaşi atât
pentru statul primitor cât şi pentru cel trimitător; el este decanul
corpului diplomatic în statul respectiv11.
10 Fac parte din Commonwealth 50 de tari; 16 surtt monarhü care au ca şef de stat pe Regina Elisabeta a Il-a. Regina este reprezentată de un guvernator general. 11 După cum se ştie, Groenlanda a fost alipită regatului danez in anul 1814, in calitate de colonie; în anul 1953 a fost integrată in Danemarca. Totuşi, datorită autonomiei sale, Danemarca are în Groenlanda un înalt comisar, care ţine legatura cu guvernul local. Scrisorile lor de acreditare se numesc lettre de commission, ca patentele consulare, iar înalţii comisari nu reprezinta statul, ca ambasadorii, ci guvernul.
26
3.5 Functiile unei misiuni diplomatice permanente
Limitele exercitarii unei activităţi licite de către o misiune diplomaticä
sunt preväzute Ia art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care
declară:
1. Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.
a) A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu
guvernul statului acreditar;
Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiuriii diplomatice la
viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la
recepţii ş.a.
In al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri
generale dată şefului de misiune diplornatică de a exprima voinţa,
dorinţele, preocupările şi punctele de vedere alé statului acreditant.
Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea
diplomatica reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.
acestui stat12; aceasta inseamna că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi
acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, aşa cum este ea
elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am arätat că diplornaţia
promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este
elaborată de un mecanism mult mai complex decât
şeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în
constituţiile statelor. Aceste objective trebuie să le îndeplinească o
misiune diplomatică.
12 În Convenţia de la Viena din anul 1961 s-a fäcut precizarea că misiunea diplomatica reprezinta statul, la propunerea delegatiilor Australiei şi Luxemburgului, precizare însuşită de Comisia de Drept Internaţional.
27
b)a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea
guvernului statului acreditant.
Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi
funcţii; ea are la bază, in principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă
din importanta, îfltrucât la flegocierile vizând încheierea de conveflţii şi
tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite
domenii, participă tehnicieni ai admínistraţiei, specialişti în diferite
domenii.
Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor.
Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea
problemelor pe cak bilaterală, care intereseaza cele două state. O întâlnire
a şefului de misiune diplomatica cu rnirdstrul afacerilor externe este deja
o negocicre, o întrevedere politica, un schimb de opinii politice şi o
viziune asupra cailor dezvoltării relatiilor bilaterale.
Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de
sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează
cele două state. Negocierile oficiale sunt purtąte, însă, in numele statului,
pe care îl angajează.
Forma negocierilor poate fi orala sau scrisa.
c) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor
săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept
al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se
înţeleagă punctul de vedere al partenerului, ifiteresul acestuia, care
trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat
28
că negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de
secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în
scris, regula fundamentală fund că nu se poate da publicităţii o pro punere
scrisa, fără acordul partenerului.
Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea
atentă a vietii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea
misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala
şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţä de difenitele evenimente
internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc.
Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan,
urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice,
culturale, comerciale.
O misiune diplomatica poate fi o sursă de informare chiar pentru statul
acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului
afacerilor externe, informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de
finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importanta
etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate
mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de
prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile
opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.
d) Protecţia diplomatica este mijiocul prin care misiunea diplomatica
ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor säi, persoane
fizice sau juridice.
Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului
lezat printr-un act ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce
chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. Fundamentul
protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura strainilor
care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în
acordurile bilaterale încheiate între părţi.
29
Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenui statului
acreditant, care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu
sunt cetateni ai statului acreditar..
Cu toate acestea, un stat poate sa exercite protectie diplomatică pentru
straini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea
diplomatică, când aceasta are la bază o legatura specială, cum este
Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune
diplomatică a unui stat neutru este însňrcinată să apere interesele unuia
dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c”
al art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune:
,,In caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o
misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate
încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ,
acceptat de statul acreditar”.
Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se
exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare
legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să
înceteze reprezefltarea intereselor olandezilor în această ţară; după
cucerirea independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu
Olanda, astfel încât aceasta din urmä a apelat la serviciile Marii Britanii
pefltru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este
faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia
cetăţenilor olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului
gintilor.
e) Prin toatä activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea
internaţională, care este menită să asigure permanenţa raporturilor
prieteneşti între state şi să-şi aducä prin aceasta contributia la
30
colaborarea internaţională.
Menţionăm cä o misiune diplomatica exercită funcţii corisulare. Acestea
se referă în special, la protecţia şi asistenta consulară, Ia acordarea
vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc.
În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiectiuni la
propunerea potrivit căreia stabilirea relatiilor diplomatice implică
stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea diplomaticä
poate exercita funcţii consulare, daca statul acreditar nu se opune; Italia
a susţinut că o misiune diplomatica poate crea o secţie consulară, dacă
statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susţinut că statul acreditar nu
poate face opoziţie ca rnisiunea dipbomatică să exercite functii
consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3,
paragraful 2, care declară:
,,Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca
interzicând exercitarea de funcţii consulare de către o misiune
diplomatică”.
3.6 Structura unei misiuni diplomatice
O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care
corespund unei specializări a diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o
anumită autonomie.
Structura misiunii diplornatice este ordonată de legea in ternă a statului
acreditant şi ea corespunde importanţei şi puterii econornice a acestuia
dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau birouri:
a) Cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se
elaborează şi se trimit actele care sunt de competenţa şefului de
31
misiune. Cancelaria este condusă de un consilier, în cadrul am-
basadelor, şi de un prim-secretar, în cadrul legaţiilor. Consilierul
ajută pe şeful de misiune, îşi dă părerea asupra problemelor ce se
ivesc şi este locţiitond şefului de misiune. Cancelaria este încadrată
şi cu alţi functionari diplomatici, care redactează docurnente şi
studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal
care foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade
cliplomatice.
a) Biroul sau sectia economica se ocupă cu relaţiile economice
dintre statul acreditant şi statul acreditar. Pentru a conduce cu
profit o politică economică, statele au nevoie cle a cunoaşte
structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale,
resursele, piaţa de importuri şi exporturi, politica valutară şi de
contingentare. Ataşatul comercial va studia economia statului
acreditar din acest punct de vedere, el asistă misiunea
diplomatică de a pregati şi negocia acorduri comerciale şi va
consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de realizare a
intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu
consulul, care este persoana cea mai bine plasată în privinţa
contactelor cu întreprinzătorii locali.
c) Biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou
militar propriu-zis şi de birou naval şi al aerului. Ataşatul militar face
parte din forţele armate ale statului acreditant, dar este subordonat
şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul apărării,
dacă informaţiiłe transmise au caracter de secret niilitar..
Ataşatul militar are rolul de observator militar.
În aceastä calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile
militare locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu
32
privire Ia instituţiile militare existente, la armamentul din dotarea
forţelor armate, la politica militară etc.
Poziţia ataşatului militar este delicata, intrucat misiunea lui este de
informare legala, or aceasta se poate face prin publicaţii oficiale, prin
discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date.
Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare Ia ceremoniile oficiale şi
de a consilia pe şeful de misiune atunci când se negociază acorduri
militare.
d) Biroul ataşatului cultural este o creatie recenta, pornind de la
innuenţa culturii unui stat în viaţa internaţională. Ataşaţii culturali
pregatesc acordurile culturale,. oferă burse de studii, organizeaza
conferinţe şi expoziţii’ artistice, creeaza cadrul invatarii limbii
naţionale etc.
e) Biroul de presa este, în primul rând, o sursă de informare pentru
misiunea diplomatică şi pentru statul acreditant insusi cu privire la
situaţia internă şi internationala, astfel cum este reflectată în presă. El
editează un buletin de presa.
Biroul de presă este obligat sa furnizeze statului acreditar inforrnaţii
privind viaţa internă din statul acreditant, să corecteze anumite
informatii din presa locala, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor
dintre state.
Ataşatul de presa este purtatorul de cuvânt al misiunii
diplomatice.
f) Sectia consulara a ambasadei.
3.7 Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni
diplomatice.
Prima obligaţie a misiunii diplomatice este de a nu interveni în
33
afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al Convenţiei de la Viena
din anul 1961 prevede:, ,Fără a aduce atingere privHegiilor şi imunităţilor
lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au
datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de
asemenea, datoria de a nu se aniesteca în treburile interne ale acestui
stať’.
Această obligaţie se fondează pe principiul egalitüţii statelor.
Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a
intervenit la guvernul R.F.G., sustinand că aceasta a stabilit impozitul pe
capital, exceptând bunurile statelor care au fost în război cu cel de-al
treilea Reich. MulţLautori consideră că acest demers este legitim, deşi
este o interventie în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invoca o
discriminare.
În toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef
de misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală,
să subvenţioneze un partid politic. Astfel, lordul Sackville, ministrtil
Angliei în S.U.A., a scris îii anul 888 unei cunoştinţe, ce a divulgat
scrisoarea, care ar fi candidatul american la preşedinţie, preferat în An-
glia; faptul s-ą corisiderat inacceptabil, lordul devenind persona non
grata..
Pentru a evita asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Conventiei de la Viena
din anul 1961 prevede că, ,Toate problemele oficiale tratate cu statul
acreditar, încredinţate misiunii statului acreditant, trebuie să fie negociate
cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său on cu oricare alt
minister asupra căruia se va fi convenit”13
Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu presa, poate face
13 Legea interna a unor state interzice unor organe proprii de a lua Iegătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care interzice militarilor de a avea asemenea legături.
34
conferinţe de presa, în mäsura în care prin aceasta nu se exercită presiune
asupra statului acreditar.
Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Vieria trebuie înţeleasă şi în
sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea
în capitală. Totuşi, art. 12 al Convenţiei prevede:, ,Statul acreditant nu
poate, fără a obţine consimţământul prealabil expres al statului acreditar,
să stabileascä birouri facând parte din misiunea diplomatica într-o alta
localitate decât cea a misiunii însăşi”.
3.8 Mijloacele de acţiune ale unei misiuni diplomatice.
Demersurile diplomatice.
Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară în două direcţii: una
faţă de statul acreditar şi alta faţä de guvernul säu..
a) Instrucţiunile sunt date şefului de misiune la plecarea la post, şi ele
conţin date cu privire Ia intenţiile guvernului vis-ă-vis de statul acreditar,
stabilind linia generală de con-. duită a ambasadorului, rezultatele ce se
aşteaptă14.
Instrucţiunile pot fi: scrise sau orale, secrete sau deschise. Instrucţiunile
deschise pot fi transmise statuiui acreditar.
b) Demersurile diplomatice constituie modul de acţiune conform cu
instrucţiunibe primite de la guvernul misiunii diplomatice, pe lârigă
guvernul statului acreditar. Deniersurile pot urmări obţinerea unei
informaţii; prin ele se pot face propuneri pentru îricheierea unui acord sau
se poate cere îndepiinirea unei acţiuni, un favor, de exemplu sprijinirea
unei candidaturi a statului acreditant la o organizaţie etc.
14 Acest tip de instructiuni erau făcute în scris, cuprinzând elemente de detaliu, si perioada când comunicärile erau reduse, nu se inventase radioul sau telefonul.
35
Demersurile pot avea ca scop şi un avertisment, prin care se solicită
încetarea unei acţiuni, a unor acte inamicale etc.
Capitolul IV Imunitati si privilegii diplomatice
4.1 Imunitati si privilegii diplomatice.
Regimul juridic pe care dreptul diplomatic il asigură unei misiuni
diplomatice şi personalului acesteia este format nu numai din imunitati
şi privilegii, ci şi din drepturi, facilitati, scutiri, llbertăţi, care pot fi
examinate separat.
O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit; dar, pentru înfăptuirea lor,
membrii misiunli şi aceasta însăşi trebuie sä se bucure de garanţii care
sä le faciliteze desfăşurarea activităţilor şi să împiedice once abuz din
partea autorităţilor statului acreditar. Aceste garanţii sunt asigurate prin
imunităţi şi privilegii, în principal.
Examinate din punct de vedere al obligaţiilor statului acreditar, imunităţile
şi privilegiile privesc două categorii man de actiuni2: a) autorităţilor
statului acreditar ii se impune o limitare a competenţei lor atunci când
subiecte sunt misiunile diplomatice şi personalul acestora: instanţele nu
se pot sesiza şi, deci, nici judeca anumite cauze, autorităţíle de siguranta
şi de poliţie suflt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în
anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control
2 Christian Zeileissen, Die abgabenrechtlicher Privilegien in den diplomatischën und konsularischen Beziehungen, Viena, 1971.
36
vamal şi nici pretinde taxe etc.; b) al doilea grup de acţiuni se referă la
exceptarea de unele obligaţii, care revin în mod normal cetăţenilor, a
misiunilor diplomatice şi personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri
vamale, scutiri parafiscale, scutiri de contribuţii etc.
Prima categorie priveşte dreptul procedural, cea de-a doua dreptul
material.
Mai puţin subliniată, există şi o a treia componentă a regimului de
garanţii pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice şi
personalului acesteia. Este cazul obligaţiilor cominatorii generale3, care
revin statului acreditar ca atare, acţiuni menite să garanteze, în plus,
anumite drepturi subjective ale misiunilor diplomatice şi personalului
acestora. Exemplu, potrivit art. 25 din Convenţia de Ia Viena din anul
1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru
îndeplinirea funcţiilor unei misiuni diplomatice.
Există şi obligaţia de a se permite exercitarea unor drepturi subiective
proprii, obligaţie in ornitendo, cum ar fi cea prevăzută la art. 27 al sus-
numitei Convenţii, care impune statului acreditar obligaţia de a permite
comunicarea libera a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia; art. 20
din Convenţia de la Viena din anul 1961, acorda dreptul misiunii şi
şefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reşedinţă
şi pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune
fara ca statul acreditar să se opunä. Codurile penale şi de procedură
penală ale statelor restrâng sfera de competenţă a autorităţilor lor
represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului
diplomatic4.
3 Obligaţiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva,, ,pouvoir d’éxiger”, din partea statului acreditant. 4 Aşa cum face art. 7 din Codul penal rontân, care prevede:, ,Legea perialä no se aplică infractiunilor savârşite de catre reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau
37
De aceea, s-a susţinut că dreptul intern reglementează o parte a
relaţiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că
scutirea varnală şi fiscală se face prin legea internă, care stabileşte
excepţiile de taxe vamale, de impozite etc.
Intervenţia legii interne în limitarea competenţelor autorităţilor interne
nu face decât să confirme existenta dreptului specific personalului
diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convenţional.
Uneori, regimul vamal, cum am arătat, nu este decât o ofertň de
reciprocitate5, care devine norma de drept diplomatic dacă este acceptată.
Şi, în sfârşit, subliniem că deşi garanţiile acordate misiunii diplomatice
au avut la bază curtoazia, în special, privilegiile, astăzi acestea sunt
obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internaţional.
Rezultă că imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sunt
reglernentate de normele dreptului diplomatic şi au forţă juridică
obligatorie; nerespectarea lor atrage răspunderea internationala a statului
care nu le-a respectat. Potrivit art. 47 din Convenţia de la Viena din anul
1961 nu se considera discriminare:
a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din
dispoziţiile prevăzute în convenţie pentru motivul că aceasta
este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutuma sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozitiile prezentei Convenţii.
Rezultă că imunitatile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului
diplomatic; minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din
anul 1961, cele care depăşesc acest minim devin obligatorii, pe baza de
reciprocitate.
de alte persoane care, în conformitate cu conventiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului rornân”. 5 Oferta fiind un act unilateral, ea poate produce efecte juridice numai dacă este acceptata.
38
Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari
decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî
restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea Anglia are
chiar o lege interna:, ,Diplomatic immunities restriction Acť’, din anul
1953, care aplicând reciprocitatea, restrânge anumite imunităţi şi
privilegii.
Principiul teritorialitatii – specific aplictrii normei juridice în spatiu –
presupune ct pe teritoriul unui stat actioneazt numai jurisdictia acelui stat,
reglementând conduita tutu-ror persoanelor aflate pe acel teritoriu,
excluzând actiunea legilor altor state.
Aplicarea principiului teritorialitatii nu este absoluta, deoarece necesitatea
mentinerii ti dezvolttrii relatiilor cu alte state – a relatiilor internationale –
impun admiterea unor exceptii de la acest principiu, derogtri care se
numesc „exceptii ale extrateri-torialitttii”.
Exceptiile de extrateritorialitate se stabilesc de regult prin tratate sau
conventii bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bazte de reciprocitate
sau se acorda în mod unilateral.
În conditiile în care în aplicarea exceptiilor de extrateritorialitate se tine
seama de prin-cipiile dreptului international, de principiile egalitttii
suverane a statelor, al recipro-citttii, al liberului consimttmânt, ele nu
afecteazt principiul suveranitttii nationale. Dimpotriva, ele faciliteaza
expansiunea relatiilor internationale.
Cele mai relevante ti uzuale forme de excepttri sunt:
- imunitatea diplomatict
- statutul juridic al consulilor
39
- regimul juridic al unor categorii de strtini
Principiul imunitttii diplomatice este una dintrele cele mai vechi elemente
ale relatiilor externe. De exemplu guvernele Greciei si Romei Antice
acordau statut special solilor. Conceptul de bazt a evoluat de-a lungul
timpului, si a rezistat pânt în ziua de azi.
Ca materie al legii internationale, imunitatea diplomatict initial se baza pe
obiceiul si practica judiciart internationalt. În perioada de dupt al II-lea
Rtzboi Mondial s-au încheiat o serie de conventii internationale, cele mai
de seama fiind Conventia de la Viena cu privire la relatiile diplomatice
din 1961 si Concentia de la Viena cu privire la relatiile consulare din
1963.
Aceste conventii au stabilit regulile de baza privind statutul diplomatic si
statutul consular, si au uniformizat aplicarea lor.
Referitor la relatiile internationale Constitutia României prevede în
articolul 10: „România întretine si dezvoltt relatii pasnice cu toate statele
si, în acest cadru, relatii de bunt vecinttate, întemeiate pe principiile si pe
celelalte norme general admise ale dreptului international.”
Referitor la dreptul international, în articolul 11, alin. se precizeazt:
„Statul român se obligt sa îndeplineasct întocmai si cu buna-credinta
obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.”
40
România a ratificat Conventia de la Viena cu privire la relatiile
diplomatice – con-ventie semnatt de 63 de state ti intratt în vigoare la data
de 25 aprilie 1965 – în 1968 prin Decretul nr.566.
La Conventia de la Viena cu privire la relatiile consulare, adoptatt în
cadrul Conferin-tei de codificare a dreptului consular, convocata de
O.N.U. în anul 1963 si intrata în vigoare la 19 martie 1967, România –
Republica Socialista România – a aderat în 1971 prin Decretul nr.481.
În 1708 Parlamentul Britanic a recunoscut oficial imunitatea diplomatica
si a interzis arestarea solilor straini.
Legislatia Statelor Unite ale Americii privind imunitatea diplomatica îsi
are radtcinile în Anglia. În anul 1790 Statele Unite au adoptat o legislatie
similara prin care acordt imunitate absoluta diplomatilor, familiilor
acestora si personalului care-i deserveste. Aceasta lege a ramas în vigoare
pânt în anul 1978 când a fost înlocuit cu actuala Lege privind Relatiile
Diplomatice. Aceasta a avut ca scop principal alinierea legislatiei Statelor
Unite la Conventia cu privire la relatiile diplomatice de la Viena din 1961
si intrata în vigoare în Statele Unite în 1972.
Imunitatea diplomatica consta în exceptarea personalului corpului
diplomatic si a persoanelor asociate acestora de la jurisdictia statului în
care sunt acreditati.
Imunitatea diplomatica presupune:
- imunitate de jurisdictie
- inviolabilitatea personalt a reprezentantilor diplomatici
- inviolabilitatea cladirilor reprezentantei diplomatice
41
- inviolabilitatea mijloacelor de transport apartinand reprezentantei
diplomatice
- inviolabilitatea corespondentei diplomatice
Pe lânga cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiazt si de
alte facilitati ca: scutirea de taxe si impozite personale, de taxe vamale, de
prestatii personale si altele.
În cazul în care un reprezentant diplomatic încalct jurisdictia tarii în care
a fost acreditat, guvernul tarii de retedinta îl poate declara persona non
grata, ceea ce atrage dupt sine rechemarea sau expulzarea lui, urmând sa
rtspunda pentru faptele sale în fata instantelor statului sau.
Personalul tehnic si administrativ beneficiaza de o imunitate restrânst,
neavând imunitate de jurisdictie, imunitatea privind doar actele stvârtite
în cadrul exercitarii functiilor lor oficiale.
Pe lângt personalul misiunii diplomatice beneficiaza de imunitate si
anumite privilegii si sediul misiunii diplomatice, respectiv retedinta
particulart a agentilor diplomatici. Sediul misiunii respectiv retedinta
particulara a agentilor diplomatici se bucurt de inviolabilitate. Nu se
poate patrunde în acestea decât cu consimttmântul sefului misiunii sau al
agentului diplomatic.
În cazul consulilor si consulatelor exceptiile sunt similare si sunt stabilite
pe baza de reciprocitate.
Ansamblul exceptiilor, în cazul misiunilor diplomatice si al agentilor
diplomatici, de la legislatia statului de retedinta poarta denumirea de
42
statut diplomatic iar în cazul consulatelor si consulilor poarta denumirea
de statut consular.
Cea mai recenta lege privind Statutul Corpului diplomatic si consular al
României este Legea nr.269 din 17 iunie 2003, în care la art.3, alin.(2) se
specifica: „Pe perioada cât se afla în misiune în strainatate, membrilor
Corpului diplomatic si consular li se aplica si prevederile tratatelor la care
România este parte, precum si alte reguli care decurg din normele
dreptului international.”
4.2 Imunitatile şi privilegiile misiunilor diplomatice şi
agenţilor diplomatici, conform Convenţiei de la Viena din
anul 1961.
A.Misiunile diplomatice se bucura de următoarele imunitati de
coercitiune:
a) inviolabilitatea localurilor consulare (art. 22);
b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor (art. 24);
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice (art.
27 al. 2 şi 3).
Ele se bucură de irnunitatea de jurisdictie, consacrată de cutuma.
B. Misiunile diplornatice se bucură de urmatoarele privilegii:
a) scutirea de impozite şi taxe (art. 23);
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al
misiunii (art. 36 al. 1 litera, ,a” ).
43
C. Agenţii diplomatici se bucura de urmatoarele imunităţi:
a) imunitatea de jurisdicţie penala, civilă şi adrninistrativă (art. 31, pct.
1);
b) imunitatea de a depune mărturie (art. 31, pct. 2); c) imunitatea de
coerciţiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29 şi 31 al. 3).
D. Agenţii diplornatici se bucura de urmatoarele privilegii:
a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33);
b) scutirea de impozite şi taxe (art. 34);
c) scutirea de prestaţii personale (art. 35);
d) scutirea de taxe şi control vamal (art. 36 al. 2 şi alineatul 1
litera b);
e) libertatea de deplasare şi de circulaţie (art. 26);
f) facilitatile de sejur (art. 10);
g) exceptarea de prestaţii obligatorii (art 35).
E. Drepturi speciale acordate rnisiunii diplomatice:
a) scutirea de taxe şi impozite pentru drepturile şi redevenţele percepute
de misiune (art. 28);
b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);
c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii,
la reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport al
acestuia (art. 20).
F.Membrii familiei agentului diplomatic se bucurä, în principiu, de
aceleaşi imunitati şi privilegii, daca fac parte din gospodňria acestuia şi
nu sunt cetaţeni ai statului acreditar.
G.Membrii personalului administrativ şi tehnic se bucurä de
44
inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei, sunt scutiti de obligatia de a plati
asigurűri sociale şi cea de plata a impozitelor şi taxelor, de exceptarea de
Ia prestaţii personale; imunitatea lor de jurisdictie este functională.
H.Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdictie
functionala; ei sunt scutiţi de impozite pe veniturile salauiale şi de plata
asigurarilor sociale.
I.Oamenii de serviciu sunt scutiţi numai de impozite şi taxe pe veniturile
salariale.
4.3 Începutul şi sfârşitul imunităţii şi privilegiilor.
Imunităţile diplomatice pot înceta prin voinţa statului acreditant, care,
conform art. 32 din Convenţia de 1a Viena din anul 1961, ,poate renunţa
la iniunîtate de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care
beneficiază de imunitate în baza art. 37”.
Rezultă că. sta acreditant nu poate renunţa la inviolabilitatea agentului
diplomatic şi a altor beneficiari şi nu poate dispune de priviłegiile
acordate personalului diplomatic.
Potrivit art. 39 din Convenţia de la Viena din anul 1961, once persoană
care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiazä de ele de la data
pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, jar dacă se află deja pe acest
teritoriu, de Ia data notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice iau sfârşit în mod normal Ia
părăsirea ţării de către beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în
acest scop, situaţie care priveşte declararea ei ca persona non grata.
În caz de conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar,
imunitatea continuă până Ia termenul acordat în acest scop.
Potrivit al. 2 art. 39 al Convenţiei de Ia Viena din anul 1961, imunitatea
45
agentului diplomatic în ceea ce priveşte actele îndepliriite în exercitarea
funcţiilor sale continuă fără limită. Aceasta inseamna că imunitatea
pentru acte săvârşite în afara activitatii oficiale înceteazä la data părăsirii
statului de reşedinţă, fund posibil ca, un diplomat plecat de la post, să fie
chemat în judecatä pentru fapte penale sau civile săvârşite în afara
serviciului, chiar dacă a beneficiat de iniunităţi cât a fost oficial al unei
misiuni diplomatice.
Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiază de
privilegii şi imunităţi până Ia asigurarea unui termen potrivit, dat în
vederea părăsirii teritoriului statului acreditant.
Capitolul V
Diplomatia prin Misiunile Temporare
5.1 Diplomatia ad-hoc si diplomatia prin misiunile speciale
Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea
s-a folosit încă de la primele contacte între comunităţi sau state1.
Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă,
1 Am văzut intr-un capitol anterior că diplomaţia.prin misiuni permanente a aparut târziu, abia in secolul XVII.
46
reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de
ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însä, este în creştere,
azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme nu numai
importante, dar şi urgente.
Misiunile temporare se realizează prin : 1) diplornaţia ad-hoc2 şi 2) prin
misiunile speciale.
Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad-hoc se
foboseşte3:
a) Prin delegaţii la conferinţele internaţionale;
b) Prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru ä
îndeplini misiuni în mai multe state;
c) Prin alte misiuni speciale privind alte situaţii.
Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita
diplomaţia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai câteva din
criteriile care califică o misiune ca fund ad-hoc:
a) Misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;
b) Reprezentanţii statelor să aibä o misiune din domeniul dreptului
internaţional, excluzând tranzacţiile private4.
Teoreticieni ai dreptului diplomatic5 includ în categoria de diplomaţie ad-
hoc şi următoarele situaţii:
- Instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini
o însărcinare temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o
reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre 2 Termenul a fost folosit prima dată de Comisia de Drept Internaţional, în anul 1960, în cadrul discuţiilor la Comisia Juridică a Adunärii Generale aO.N.U. 3 Potrivit Comisiei,, ,Expresia «misiune speciala desemnează o misiune oficială de reprezentare a unui stat, trimisa de acesta Ia un alt stat, cu scopul de a îndepHni o sarcină specială”. 4 Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achiziţionarea unor bunuri, chiar dacă acestea sunt destinate dotării armatei sale. 5 Vezi P. Cahier,
47
persoane căzute în război etc.6 Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi
institutiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe
care noi le-am definit ca misiuni specializate.
- Intră in categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare,
cum ar fi delegaţiile care reprezintă statul la ceremonii speciale
(instalarea unui şef de stat, de exemplu).
2) Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar de
doctrină, misiunile speciale sunt reglementate de Convenţia privind
misiunile speciale din anul 1969; art. 1 le defineşte ca fund:, ,O misiune
temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-
un alt stat cu consimtamantul acestuia din urmă pentru a trata cu el ches-
tiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină
determinabilă”.
Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este importantă,
întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc
este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi
adesea neprecise, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenţia
cu acelaşi nume din anul 1969, inseamna că distincţia între cele două
noţiuni trebuie clarificată.
Apreciez că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiuńile speciale prin:
a) Pe când, potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale,
funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin
cansimtamant mutual între statul triniiţător şi statul primitor, diplomaţia
ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, cansimtamantul prealabil
al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi
trimiterea de delegaţii care participă Ia ceremonii, la unele acţiuni pro-
tocolare, fiind suficient consimţământul tacit al statului primitor; tot
6 După al doilea räzboi mondial România a înfiinţat Comisii de repatriere, care au funcţionat Germartia, cu sarcina de a ajuta repatrierea cetăţenilor de origine româna.
48
astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi, observatorii confidenţiali,
agenţii secreţi sunt acceptaţi ťacit de către statul de reşedinţă.
b) o altă deosebire este că, pe când misiunile speciale au un caracter
reprezentativ de stat, ele acţionând hi numele acestuia, diplomatul ad-hoc
poate fi şi un agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii
preşedintelui SUA sau un observator Ia o cortferinţă la care statul
trimitator a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe Ia
negocieri. Suita şefului de stat poate fi considerată ca o diplomaţie ad-
hoc.
Aceste două caracteristici au fäcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se
recunoască, de mulţi autori, statut egal cu al diplomaţiei permanente.
Consider că diplomaţia ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al
diplomaţiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu
este codificat convenţional, jar cutuma nu s-a format încă, fiind de
acum, asigurat de curtoazia internationala.
5.2 Consulate onorifice
Consulatele onorifice au drept scop dezvoltarea relatiilor de prietenie
dintre statele ca subiecte de drept international prin promovarea
cooperarii in domeniul politic, economic, tehnic, stiintific si cultural, cu
precadere in zonele de jurisdictie ale acestora.
Obiective Generale
Reprezinta interesele Romaniei in domeniul politic, economic, cultural,
stiintific si tehnic, contribuie la o mai buna cunoastere a istoriei si culturii
si la intarirea relatiilor de prietenie dintre statul acreditat si statul
acreditar;
49
Promoveaza obiectivele economice si politice ale statului acreditar la
nivel local;
Faciliteaza si stimuleaza relatiile economice si comerciale dintre state in
cadrul circumscriptiei consulare.
Sustine dialogul si colaborarea dintre comunitatlile locale cele doua state;
Informeaza autoritatile statului acreditat cu privire la evolutiile
inregistrate in domeniul comercial, economic, cultural-stiintific din
circumscriptia consulara;
Acorda asistenta si protectie cetatenilor statului acreditat cu domiciliul
permanent sau temporar in circumscriptia consulara;
Furnizeaza informatii despre Romania in mass media locala;
Sprijina navele si aeronavele romanesti, inclusiv mijloacele de transport
rutiere in caz de nevoie (naufragiu, avarie, coliziune, accidente, etc.);
Furnizeaza informatii investitorilor si oamenilor de afaceri cu privire la
climatul de afaceri si oportunitatile din Romania;
Promoveaza infratirea orasele romanesti cu orase din circumscriptia
consulara;
Stimuleaza si organizeaza evenimente culturale;
Stimuleaza cooperarea dintre universitatile romanesti si universitati din
circumscriptia consulara, sprijina proiecte academice de interes pentru
acreditat.
Adoptarea rezolutiei ONU "Întãrirea rolului organizatiilor regionale,
subregionale si al altor angajamente în promovarea si consolidarea
democratiei".
La 24 noiembrie 2004, Comisia a III-a a Adunãrii Generale a Organizatiei
Natiunilor Unite a adoptat rezolutia promovatã de România, intitulatã
"Întãrirea rolului organizatiilor regionale, subregionale si al altor
aranjamente în promovarea si consolidarea democratiei".
50
Rezolutia, coautoratã de SUA si de toate statele membre UE, a fost
adoptatã cu 161 de voturi pentru si 20 de abtineri. Între tãrile care s+au
abtinut se numãrã Republica Belarus, Cuba, RPD Coreeanã, Libia,
Vietnam si Zimbabwe.
Rezolutia contine o serie de prevederi prin care este recunoscutã
contributia esentialã a democratiei la respectarea drepturilor si libertãtilor
fundamentale ale omului, la prevenirea conflictelor, la accelerarea
reconcilierii si a reconstructiei post-conflict, precum si la solutionarea
disputelor care ar putea afecta progresul economic si social. Este, de
asemenea, reafirmatã relatia strânsã dintre democratie si buna guvernare,
precum si dintre democratie si dezvoltarea economicã.
Totodatã, organizatiile interguvernamentale regionale si subregionale
sunt invitate, alãturi de organizatiile neguvernamentale, sã se angajeze
mai activ - la nivel local, national, subregional si regional - în promovarea
constantã si consolidarea democratiei, precum si sã initieze schimburi, pe
baza experientei astfel dobândite, cu sistemul Organizatiei Natiunilor
Unite.
Adoptarea acestei rezolutii, reprezintã nu numai o recunoastere a României ca parte a comunitãtii democratice, dar si a calitãtii tãrii noastre de promotor activ al valorilor care stau la baza acestei comunitãti. Reamintim, în acest sens, calitatea României de contributor la consolidarea proceselor democratice în plan regional, prin initierea viitoarei misiuni a Comunitãtii Democratiilor de asistentã democraticã pentru Georgia.
51
Capitolul VI
Concluzii
In toate formele de organizare ale omenirii, diplomatia a existat si va continua sa fie una dintre cele mai importante discipline de promovare si realizare a politicii externe a statelor.
Marile puteri ale lumii, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru atingerea scopurilor in cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor precum si in elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in mediul continental si mondial.
Diplomatia definita ca „stiinta si arta“, ca „o profesiune distincta, de o complexitate deosebita“, implicand manuirea cu inteligenta a celor mai multe concepte elaborate de stiintele sociale si, indeosebi, de stiinta dreptului si relatiilor internationale (New Approaches to International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputati analisti ai relatiilor internationale. Nicolae Titulescu apreciaza ca „diplomatia sintetizeaza mai multe stiinte“, prin care „arta diplomatilor le pune in opera in complexele tratative in care sunt angajati.
Caracterul complex al acestei profesiuni rezulta din mandatul incredintat negociatorilor din cele mai vechi timpuri pana astazi. Diplomatilor li s-a incredintat misiunea sa negocieze tratate de pace sau de alianta, intelegeri in probleme de insemnatate majora pentru statele respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cat mai bine reflectate.
Natiunile lumii au cunoscut momente de confruntare si colaborare, de batalii militare si relatii pasnice, de unitate si dezbinare. Rolul avut de diplomatie si diplomatii in aceste evolutii a fost acela de a tatona „terenul“ pentru incheierea armistitiilor si pentru incetarea ostilitatilor; pentru incheierea pacii si convenirea conditiilor mentinerii si consolidarii unor relatii pasnice, dupa semnarea tratatelor de pace.
52
Complexitatea mandatului diplomatic si dificultatile - nu de putine ori greu de depasit - in finalizarea sa confera diplomatiei „un statut distinct“, situand-o intre „cele mai complicate profesiuni“, atragea atentia cercetatorul britanic J.W. Burton in lucrarea sa de referinta Systems, States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).
Printre aspectele politice care au suscindat interesul fata de aceasta zona se numara si rolul jucat de diplomatie in planul politici externe.Se poate porni de la o suma de concepte si principii ferme ale politici interne si externe constand in preluarea initiativelor si angajarea totala in abordarea intereselor externe precum si efortul jucat fara ezitare pe arena politica a lumii cu scopul de exprima interesele satului. Delimitarea acestei trasaturi poate fi facuta dupa zonele de interes prin indepartarea axele disptelor zonale, conformarea fata de prevederile legale internationale, nerecurgerea la forta in reglementarea conflictelor,contributia exprimata pentru inlaturarea divergentelor pe plan zonal si international.
In baza cestor concepte s-a format treptat nuante specifice ale desfasurarii si derularii actelor diplomatice, existenta sa fiind ca o garntie de natura sociala de exprimare la nivel international al formelor si intereselor entitatilor statale.
Amatorismul si improvizatia in sistemul diplomatic implica riscuri imense si pot avea consecinte de o gravitate deosebita.
Denumirea in functii diplomtice a unor oameni a caror pregatire nu are nimic comun cu problematica existenta in relatiile internationale si nici o buna instruire va fi pus in situatia sa semneze acte prin care angajeaza statul, ale caror consecinte nu vor fii in masura sa le inteleaga. Harta politica a lumii este o dimensiune dinamica in care s-au schimbat si se vor produce schimbarii in multe privinte prin incheirea si desfacerea aliantelor, prin intocmirea si semnarea de noi acordurii si tratate,prin noi intelegeri si noi forme de cooperare instituite, care nu de putine ori au fost incalcate sau modificate.
Prin respectarea ferma a regulilor si principiilor stabilitatii diplomatia si actul diplomatic sunt coloana fundamentala pe care s-a sprijinit politica externa. Charles Maurice de TalleyPerigort( 1754-1838), unul dintre cei mai diplomati ai Frantei si ai lumii, a jucat un rol inportant in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (814- 1815). Congresul de la Viena delimita creearea unor forme stabile si a unor reguli ce caracteriza diplomatia cu privire la autonomia, caracterul si relatiile
53
specifice ale clasei alcatuitoare descriind-o in doua ipostaze deschisa si secreta. Diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice in cursul carora sunt dezvoltate importante resuse ca potential subiect in sugerarea solutiilor, mod de convenienta al partenerilor si implicit al convergentei intereselor reprezentate. Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomatilor si protectia acestora factor ce creaza un mediu de desfasurare cu caracter special deoarece ei indeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul cel reprezinta. Deplina protectie si inviolabilitatea diplomatiilor serveste increderii reciproce si bunei convietuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ). Rolul diplomatiei pe aria politica este o adaptare continua la climatul si dezvoltarea societatii umane. In zilele noastre interesul dominant il constituie problematica economica ca forma evolutiva a confruntariilor militare. Evolutia relatiilor comerciale in convenirea celor mai avantajoase tranzactii se arata ca o noua cale in creerea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau inclina axa lumii in favoarea lor.
Diplomatia economica - tot mai importanta in relatiile internationale
R. Finley Delaney noteaza in International Communication in the New Diplomacy ca „exigentele s-au accentuat in ultimii ani in domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politica care au inteles ca „diplomatia este o stiinta“ n-au precupetit mijloacele implicate de pregatirea temeinica a diplomatilor. Iar investitia facuta pentru instructia unor oameni de elita in acest domeniu si-a aratat efectul.
In lucrarea Communication Analyses and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage atentia asupra faptului ca, „in afara unor cunostinte temeinice in domeniul dreptului si relatiilor internationale“ si „in domeniile conexe“, diplomatii trebuie „sa aiba talentul de a-si valorifica cunostintele in scopul finalizarii obiectivelor diplomatice urmarite“.
Diplomatia economica a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderentei relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale in general si a deplasarii centrului de greutate din zona politica „in sfera afacerilor“, a cooperarii si confruntarii economice. Tactul diplomatic trebuie sa insoteasca toate actele si actiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit si talentat va avea priceperea „sa se retraga la momentul oportun“ sau „sa insiste asupra solutiei pentru
54
care are mandat“ atunci cand intuieste ca sunt sanse de reusita Cunostintele de specialitate - absolut necesare oricarui diplomat de profesie - trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cat mai bine cu putinta“, in conditiile in care „cu tactul diplomatic de care trebuie sa dea dovada“ si prin „eleganta limbii“ se impune in fata partenerilor. In circumstantele actuale, diplomatia economica ocupa un loc tot mai important in relatiile internationale. Globalizarea tot mai accentuata a economiei obliga statele sa practice o diplomatie care sa le protejeze si promoveze cat mai bine interesele, astfel incat - in acest sistem global care se structureaza in prezent - fiecare popor sa-si ocupe locul pe care il merita. Avand in vedere dificultatile cu care se confrunta fiecare natiune in perspectiva ocuparii unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligatia sa acorde atentia cuvenita negocierilor diplomatice, folosind in derularea lor cei mai pregatiti diplomati.
55
BIBLIOGRAFIE
1. Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu
Diplomatia Drept diplomatic si consular
Editura Lumina Lex Bucuresti 2003
2. Prof. Univ.Dr. Dumitru Mazilu
Articol –Diplomatia deschisa si secreta
Revista de stiinta si analiza politica „Lumea magazin „
3. Prof. Univ.Dr. Aurel Bonciog
Diplomatia Drept diplomatic
Editura Paideia-Cartea Universitara Bucuresti 1997.
4. HOTĂRÂRE Nr. 760 din 16 septembrie 1999 privind aprobarea Regulamentului consular
Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 468 din 27 septembrie 1999
5. LEGE Nr. 269 din 17 iunie 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 441 din 23 iunie 2003
