Şcoala eleată sau Şcoala din Eleea

Denumirea şcolii provine de la colonia Eleea din sudul Italiei, aproape de golful Neapole. Pentru eleaţi nu există nimic altceva decît Existenţa (to einai) unică, indivizibilă, nenăscută şi nepieritoare, omogenă, nemişcată şi neexpusă dezvoltării şi transformării. Filosofii din Eleea au fost influenţaţi de pitagorism, ei fiind numiţi uneori chiar „bărbaţi pitagoreici”.Si astăzi anumițI gânditori pot fi taxați drept„eleați”Spinoza”(sec XVII),în Evoluția creatoare-Bergson susține o discuție despre posibilitatea sau imposibilitatea de a gândi neființa. Această școală a pus problema unului si multiplului;trecătorului șI permanentului;schimbării și a duratei.În ce constă problema unului și multiplului? Este strâns legată de cea a permanentului șI trecătorului , căci trecătorul aparține lumii multiplului, a pluralului. Pe când dacă vrem să gândim permanentul vizăm implicit ceva ce este unu. Este o constantă a întregii noastre tradiții occidentale (inclusiv a celei iudaice): dacă vrem să numim ceea ce este, ceea ce nu este nici schimbător nici trecător, vorbim despre etern sau despre unu.

Parmenide.Din Eleea (540-sec

5.Hr) Este un gânditor monist (monos-unu).Conform mărturiilor lui Platon şi Aristotel, a fost învăţat de Xenofan, după alţii însă ar fi fost elevul unui pitagoric numit Ameinias.

. Provenea dintr-o familie aristocratică. A scris şi o serie de legi pentru cetate. Dintre scrieri ne-au rămas doar 154 de versuri dintr-un poem filozofic, căruia i s-a dat titlul convenţional Despre natură. O parte a poemului, "Calea adevărului", constă din argumente a priori privitoare la natura fiinţei. Cealaltă, "Calea Aparenţei", este o cosmologie tradiţională. Vino acum să-ţi spun singurele căi posibile de investigare pe care le putem gândi. Prima cea care spune că este şi că nu poate fi decât să fie, este Calea Convingerii (căci ea conduce către Adevăr). Cealalată, cea care spune că nu este şi că trebuie în mod necesar să nu fie, afirm că este cea întru totul de nedesluşit. Fiindcă nici nu se poate cunoaşte ce nu este - aceasta este imposibil - nici nu se poate afirma ce nu este, pentru că este acelaşi lucru a gândi şi a fi. Parmenide este cel dintâi filosof care face o distincţie netă între percepţia senzorială şi cunoaşterea prin intermediul gândirii(numai a doua poate conduce la descoperirea adevărului). "Existentul" unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuşi este gândire. Cunoaşterea senzorială prin care lumea apare diversificată, schimbătoare, este înşelătoare. Sistemul său filosofic a exercitat o puternică influenţă asupra lui Platon(Dialogul Prmenide 360 î.Hr.încercă să unifice cele 2 teze ale unității ființei șI diversității cunoașterii.Acest dialog introduce metoda dialetică din care se va inspira Hegel), Plotin dând importante impulsuri şi concepţiei atomiste sau gândirii lui Anaxagora. Gândirea lui Parmeide se sprijină pe exigențele logicii.Afirmă principiul identității pe care-l instalează în ființa însăși. Astfel imposibilitățile logice sunt totodată ontologice la nivelul ființei. Pentru Parmenide ființa nu este un concept abstract, nu este cuvântul„este”, care într-un enunț logic leagă un suibect cu un predicat.El distingea între diferitele niveluri ale sensului.Distingea între știință în sensul de cunoaștere adevărată a ființei în identitatea ei imuabilășI, pe de altă parte, cunoașterea ce o avem despre lumea exterioară în care trăim pe care o numește „doxa”adică opinie.În domeniul acestei opinii orice cunoștință privitoare la lumea schimbării pe care o întîlnim în experiență.Cum ar putea exista schimbare în ființă dacă aceasta este cu desăvârșire plină? Schimbarea presupune un spațiu de joc, un vid, o alteritate. În ființă nu există nimic altceva decât ființa, este perfecțiunea ca totalitate căreia grecii îi atribuiau forma unei sfere.La parmenide Sfera- ființa perfectă sieși suficientă.Mai tărziu filozofii vor spune „cauza de sine ”,„prin sine”,„în sine”.Nu putem gândi perfecțiunea decât cu ajutorul imperfecțiunii. Parmenide gândește însă perfecțiunea în sine.

Xenofan Colofon (570î.Hr.-480î.Hr)

Filosof, poet şi rapsod grec. Poemele care ne-au rămas de la el ne dezvăluie câte ceva despre concepţia şi poziţia sa politică şi socială. Diogenes Laertios ne spune că Xenofan şi-a compus poemele în hexametri, versuri elegiace şi iambice. I se atribuie şi un poem epic despre întemeierea cetăţilor Colofon şi Elea. De asemenea, a devenit celebru pentru ai săi Sili, poeme polemice. Unii scriitori din perioada creştină s-au referit la lucrarea Peri physeos (Despre natură) a lui Xenofan.În poeme ataca imoralitatea şi antropomorfismul religiei homerice: "Dacă boii şi caii...ar avea mâini,...caii şi-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor..." Xenofan a fost cunoscut de lumea veche mai ales ca scriitor practicând o critică sarcastică şi denunţătoar.A adus argumente convingătoare împotriva antropomorfismului din teologie. A vorbit despre un zeu unic care acţionează doar prin gândire şi a postulat o legătură esenţială între forma sferică şi divinitate, eternitate, realitate. A descris ciclul apei în natură

Zenon din Eleea 490 î.Hr. – cca. 430 î.Hr.)

Numit de Aristotel fondatorul dialecticii, el este cel mai bine cunoscut datorită paradoxurilor (aporiilor) sale. Se cunosc 40 de aporii ale sale.A inventat patru argumente devenind temelia unei renaşteri a matematicii.

. Platon spune că Zenon era înalt şi plăcut la vedere şi că în tinereţea sa ar fi fost... iubit de Parmenide. Diogenes Laertios în cartea "Vieţile şi opiniile marilor filozofi", în care afirmă că ar fi fost fiul lui Teleutagoras, dar că a fost adoptat de Parmenides, şi că a fost arestat, şi poate chiar ucis, de un tiran din Elea. Dintre operele lui Zenon, nici una nu a ajuns intactă până în zilele noastre. Se pare că argumentele lui Zenon sunt primele exemple ale metodei de demonstraţie denumită Reductio ad absurdum (Reducerea la absurd), cunoscută şi ca "demonstraţia prin contradicţie". Argumentele lui Zenon sunt: spaţiul, unitatea, iluzia mişcării. Argumentele aduse de Zenon împotriva realităţii mişcării sunt citate de Aristotel în Fizica:a) Argumentul săgeţii - Săgeata care zboară este în repaos. Fiindcă fiecare lucru este în repaos când ocupă un spaţiu egal cu el însuşi, şi dacă ceea ce zboară ocupă întotdeauna, în orice moment, un spaţiu egal cu el însuşi, atunci nu se poate mişca.b) Achille şi broasca ţestoasă.Achille nu va întrece niciodată broasca ţestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca ţestoasă a plecat. În acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans. Achille va trebui s-o ajungă din urmă dar în acest timp broasca ţestoasă va profita şi va face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea dar fără s-o ajungă vreodată.În 1889, Bergson în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei a explicat paradoxurile prin confuzia dintre mişcare şi spaţiul parcurs; intervalul dintre două puncte este divizibil la infinit dar actul mişcării nu. Prima teză a primului argument” din lucrarea lui Zenon, sună astfel: dacă lucrurile existente sunt mai multe, atunci ele trebuie să fie asemănătoare şi diferite iar aceasta este imposibil, deoarece cele ce sunt neasemenea nu pot fi asemenea iar cele asemenea nu pot fi neasemenea.

Teza Melissos din Samos Ar fi scris o carte Despre natură sau despre fiinţă din care s-au păstrat 10 fragmente.A adus câteva argumente noi în favoarea descrierii parmediene a realităţii. Melissos spune că ceea ce este nu are graniţe ci este de fapt

(c. 480 î.Hr.). apeiron, infinit. El a ridicat următoarea problemă: dacă realitatea este atât una cât şi finită, ce sunt limitele sale? Cu ce se mărgineşte? Nu cu vidul, pentru că acesta ese non-existent, nici cu altceva, fiindcă atunci ar trebui să existe mai mult decât o singură realitate. Realitatea nu are corporalitate. După Simplicius, Melissos face următoarele afirmaţii:(1) Realitatea este infinită ca mărime.(2) Nu există goluri în ea, ci este plină.(3) Nu are corp.Realitatea unitară (Unul) este cu necesitate necorporal întrucât tot ce este corporal nu poate să nu aibă părţi. Această teză a devenit mai târziu principiul dintâi al atomismului lui Leucip şi Democrit.