Schizofrenia in cinematografie

1. Prezentarea bolii

De-a lungul istoriei psihiatriei, schizofrenia a reprezentat afecţiunea mintală de maxim interes, a cărei definire clară, corectă, concisa şi concretă a întâmpinat dificultăţi datorită faptului , ca în ultimii 100 de ani au fost elaborate în diverse tari şi de dirversi psihiatrii, concepţii divergente asupra acestei boli. Deşi exista şi astăzi deosebiri de opinii, termenul ' schizofrenie ' este unanim aceptat iar afecţiunea este bine definită în ultimele decenii.

Astfel, Rodica Jeican, în cartea sa ' Schizofrenia ' , reda la pagina 15 o definiţie a bolii, după H. Ey : ' Schizofrenia este un asamblu de tulburări în care domina discordanţă, incoerenta ideoverbala, ambivalenta, autismul, ideile delirante, halucinaţiile slab sistematizate, profunde tulburări afective în sensul detaşării, înstrăinării de sentimente, tulburări care tind a evolua spre deficit şi disociaţie a personalităţii '

Doina Usaci în 'Psihopatologie şi Pshiatrie ' afirma : 'schizofrenia este o boală psihică caracterizată printr-o simptomatologie variată, în care predomina fenomenul de disociatie'.(Doina Usaci, 2005 , p.201)

Dacă facem abstracţie de literatură de specialitate, în dicţionarul explicativ al limbii romane(Dex’98), schizofrenia este definită ca fiind ' boală mintală cronică, caracterizată prin slăbirea şi destrămarea progresivă a funcţiilor psihice şi prin pierderea contactului cu realitatea '.

Frecvența psihozelor schizofrenice este 0,5 - 1 %, cu o rată a incidenței anuale de cca. 0,05 %. Probabilitatea ca o persoană să aibă măcar o dată în viaţa un episod schizofrenic este în medie de cca. 1 % (Lifetime-risk). Mai mult de jumătate din îmbolnăviri se produc între pubertate și vârsta de 30 de ani. Sub termenul de schizofrenii tardive se grupează acele cazuri cu un debut după vârsta de 40 de ani.

Schizofrenia nu are o singură cauză, apariția ei se datorează interacțiunii mai multor factori biologici

Factori genetici: În familiile bolnavilor de schizofrenie există o probabilitate mai mare de îmbolnăvire decât la restul populației. În cazul gemenilor univitelini, rata concordanței este de 50 %. Studiile genetice au pus în evidență pe cromosomul 22 o genă (WKL1), care pare să fie în legătură cu apariția unei schizofrenii catatone. Predispoziția genetică este interpretată în prezent ca poligenetică, în ciuda cercetărilor de genetică moleculară nu s-au putut evidenția alte localizări cromosomiale specifice.

Factori pre- și perinatali: O cauză a vulnerabilității ar putea fi reprezentată de o suferință intrauterină a fătului sau a copilului nou născut, care ar provoca o disfuncție minimală a creierului (Minimal Brain Dysfunction). Un rol ar putea fi jucat de infecțiuni virale ale mamei sau ale nou-născutului, o etiologie virală certă nu a putut fi totuși demonstrată.

Factori psiho-sociali: O serie de condiții psiho-sociale au fost încriminate drept factori declanșatori ai schizofreniei, opiniile sunt însă controversate. Factorii psiho-sociali influențează mai degrabă evoluția bolii și nu apariția ei. În același sens este interpretat rolul conflictelor, al suprasolicitărilor psihice sau al stărilor de tensiune emoțională (High-expressed-emotions). Teoria psihanalitică presupune că regresiunea la o treaptă inferioară de dezvoltare ar constitui un mecanism dinamic important în apariția psihozelor schizofrenice. Așa zisă "personalitate premorbidă" (personalitate schizoidă) nu pare a fi asociată cu dezvoltarea mai târziu a unei schizofrenii.

Caracteristici specifice schizofrenie

Debutul schizofreniei :

Debutul oricărei forme de schizofrenie va aduce în viaţă, pacientului schimbări radicale. Este cu adevărat dureros, faptul că acest debut nu va afecta doar individul în cauză, ci implicaţi vor fi şi membrii famalieii, prietenii sau chiar colegii de muncă ori de şcoală.

Efectele debutului schizofreniei se vor resimţi la nivelul întregului cerc de persoane menţionate, iar pentru ameliorarea lor şi pentru adoptarea unui stil de viaţa cât mai aproape de normal ne implicăm şi ne punem în slujba acestor oameni, noi, că asistenţi sociali( sau viitori asistenţi sociali) alături de psihiatrii, psihologi sau terapeuţi.Aşadar, pentru tratament şi pentru o evoluţie ulterioară favorabilă, debutul schizofreniei reprezintă un aspect relevant.

Despre tipurile de debut ale acestei boli, cărţile de specialitate ne descriu două modele : abrupt sau insidios. Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii(OMS) arată că 70% din forme aparţin modelului insidios iar 30% celui abrupt.

Modalităţi de debut :

Deşi modalităţile de debut ale schizofreniei sunt foarte diferite , unii autori au realizat descrieri ample ale acestora.După H.Ey ,1955,pot fi redate :

A) Stări psihotice acute la debut.

Aceste stări se caracterizează prin crize delirant halucinatorii acute, care persistă în timp ; prin stări de excitaţie maniacală şi simptome atipice precum introversia, discordanta sau notele bizare ; prin stările depresive cu debut brusc, în care se vor regăsi autismul, bizareriile, incoerenta în gândire ; prin stări confuzionale.

B) Modificări esenţiale de comportament la debut :

Un rol important în observarea acestor modificări de comportament îl au membrii familiei, prietenii, cei apropiaţi. Aceştia, vor sesiza comportamentul ciudat fără sens, inadaptarea, tendinţa la vagabodaj, fugile nemotivate,modificarea instinctului alimentar, uneori consumul excesiv de alcool şi droguri. Efectele schimbării comportamentale se vor extinde asupra activităţilor şcolare /profesionale, iar dezinteresul faţă de activităţile anteriore(sociale familiale) pentru igiena corporală sau vestimantara, va fi tot mai accentuat .Cea mai frecventă atitudine a famaliei faţă de aceste schimbări, este reacţia critică.

C) Debut monosimptomatic :

În cazul acestei modalităţi de debut, individul va săvârşi acte de mare cruzime, de agresivitate, chiar crime absurde, violuri ori suicid.

D) Debut în pusee ciclice :

Acest debut poate fi caracterizat prin formele depresive, schizomaniacale sau catatonice, dar trebuie avut în vedere că pentru o certitudine a diagnosticului trebuie identificate trei astfel de pusee, aşa cum consideră Mauz (Predescu V,1989,p702 ). O altă clasificare a modalităţilor de debut, în cazul schizofreniei, poate fi realuata după Vanelle J.M. şi Allouche G.(1995, p.806, p.807 ) :

Procesul acut :Stare maniacală sau depresivă atipică, cu următoarele caracteristici : discordanta ideoafectiva, incoerenta asociaţiilor, existenta temelor delirante.

Bufeul delirant polimorf : idei delirante cu diverse teme, asociate adesea cu halucinaţii auditive.

Stare confuzională : este o formă mai rară a debutului schizofreniei

Episodul catatonic : acesta poate constitui forma clinica ulterioară.

Debutul insidios , cuprinde :

Forma astenica şi deficitara : dificultăţi intelectuale, astenie, dezinteres faţă de activităţile efectuate anterior.

Forme delirante propiu-zise : idei delirante vagi, idei de persecuţie, de transformare corporală, tulburări ale cursului gândirii, automatism mental ; uneori apar compartamente antisociale sau chiar infracţiuni.

Forme pseudonevrotice : fobia socială, dificultăţi de concentrare sau memorie, interes exagerat pentru domenii precum ocultismul, religia.

Trebuie menţionat, că indiferent de model, abrupt sau insidios, vârsta de debut, se situează de obicei între adolescenta târzie şi intervalul cuprins între 30-40 de ani. Unele opinii susţin că

există o corelaţie între vârsta debutului şi tipul de schizofrenie dezvoltat şi de asemenea, că debutul timpuriu este specific mai ales bărbaţilor, cu semne şi simptome negative mai proeminente în timp ce un debut mai târziu este specific mai ales femeilor , cu un prognostic mai bun. Totodată este frecvent întâlnită afirmaţia conform căreia la vârste mici se declanşează schizofrenia hebefrenică iar la vârste mature, în general schizofrenia paranoida.

2)Hollywoodul şi schizophrenia

Portretizarea bolilor mintale în filmele Hollywoodiene are un considerabil effect negativ asupra formării concepţiei pubpile a bolii.

Cultura noastră este plină de portretizări ficţionale ale bolilor mintale, şi cinematografia a devenită fascinate de una dintre aceste boli în mod deosebit. Un mare număr de blockbustere sunt centrate pe personajul sociopatului violent cu o personalitate scindată care, în multe cazuri, este catalogat ca fiind schizophrenic. Vagi implicări ale bolilor mintale în construcţia personajelor pot fi găsite în unele dintre cele mai cunoscute opera ale cinematografiei. În trilogia Star Wars, Anakin Skywalker suferă de o schimbare de personalitate pentru a devein maleficul Darth Vader, ca rezultat al unui eveniment traumatic din viaţa sa. Iar în ceea ce priveşte seria The Lord of the Rings, Gollum se ceartă cu alter egoul sau Smeagol. Dincolo de lumea filmelor de fantezie, cetatea filmului tinde să folosească eticheta schizofreniei în mod direct, de multe ori într-un mod eronat.

Personalitatea scindată ia naştere.

Clasicul film al lui Alfred Hitchcock, Psycho are în central sau un alt personaj cu dublă personalitate.Aparentul inofensiv Norman Bates comite crime luând personalitatea mamei sale decedate, psihoză să putând fi cauzată de stresul morţii acesteia.Aşa cum spune psihiatrul ficţional Dr Fred Richmond încearcă să explice, "When the mind houses two personalities, there îs always a conflict, a battle..." Se pare că în timpul erei Hitchcock ia naştere schizophrenia Hollywoodiana, ale cărei simptome sunt sunt personalitatea scindată şi tentinta către machiavelism, omucidere şi genialitate.

În mod ironic, nici una dintre acestea nu sunt simptome ale schizofreniei. Personalitatea scindată e asociată cu o boală individuala-personalitate multiplă sau tulburare disociativă a personalitatii- iar violenţa nu este este relaţionata în general cu niciuna dintre aceste aceste tulburări. Chiar dacă pacienţii cu schirifrenia pot devein ostili şi agresivi în timpul perioadelor de recidiva acută, în general ei nu sunt aşa. De fapt ei au tendinţa de a se retrage din faţă de restul lumii. Când comportamentul agresiv apare totuşi, nu este o schimbare subită de la o stare aparent calmă la una de vioenta. Mai degrabă este vorba de o stare sprogresiva de la suspectarea crescândă a

celor care-l înconjoară la o ostilitate franca, uneori acompaniata de halucinaţii ordonându-i pacientului ce să facă. Această schimbare graduală, de obicei recunoscută de cei care interacţionează cu bolnavi de schizofrenie, este rar reprezentată de Hollywood, care caută efecte mai dramatice.

Noţiunea de personalitate multiplă ar putea să fi asociată cu schizophrenia după Eugene Bleuler, care a introdus termenul de schizofrenie la începutul sec XX şi care a scris de împărţirea funcţiilor mintale că simptome- proces ce se referă la dezintegrarea coerentei gandurilo şi a personalităţii, ceva foarte diferit de idea de personalităţi separate.

Tulburarea identităţii dissociative, condiţia asociată cu personalitatea scindată, e destul de problematică, şi diagnosticul este rrar făcut în afară Americii de Nord. De fapt nu este recunoscută indexul internaţional al bolilor.Conportamentul portretizat adesea de cinematografia Hollywoodiana este mai degrabă characteristic personalităţilor psihopatice şi sociopatice. Comportamentul impulsiv pe care aceste persoane îl manifesta adesea este dificil de înţeles de populaţie şi prin urmare tinde să fie atribuit nebuniei. Adevărată boală psihotică este ceva despre care publicul general are puţină cunoştinţă.

Reprezentări greşite şi adevăruri

Schizofrenia Hollywoodiana s-a păstrat şi în cinematografia recentă. Protagonistul din Fight Club (1999)are halucinaţii cu un însoţitor (prieten), sau alter ego, interpretat de Brad Pitt. Şi încă o dată vedem o personalitate scindatacoroborata cu comportament violent.

Una dintre cele mai grosolani interpretări greşite a tulburării de identitate disociativă că sschizofrenie este întâlnită în Me, Myself and Irene. Jim Carrey joacă un om cu personalităţi multiple, diagnosticat în film că având “advanced delusionary schizophrenia with narcissistic rage." Aceata inacurateţe a provvocat multe nemulţumiri. Numai în Marea Britania, Royal College of Psychiatrists şi organizaţiile de sănătate mintală Mind şi Naţional Schizophrenia Fellowship au făcut un protest reunit împotriva filmului.

La puţin timp după protest a apărut în 2002 o potretizare foarte diferită a schizofreniei. A Beautiful Mind, filmul biographic al matematicianului John Nash, s-a descurcat relative bine în a ilustra realităţile devastatoare ale condiţiei, câştigând atât aprobarea criticilor de film cât şi pe cea a comunităţii psihiatrice pe parcurs.

Simptomele schizofreniei reale pot fi împărţite în două grupuri- positive şi negative. Simptomele negative dovedite a fi cele cu care pacienţii şi famitiile acestora se obişnuiesc cel mai geru şi care răspund cel păi puţin la medicamente. Ele includ semtimente de insensibilitate emoţional, dificultate în a comunica cu ceilalţi şi o motivaţie scăzută. Efectele simptomelor negative ale lui John Nash au fost portretizate cu acurateţe şi sensibilitate în A Beautiful Mind.

Realitatea irealului

Realizatorii de film folosesc adesea efectele cinematografice de a juca jocuri psihologice cu audinta lor. O parte importantă care face din The Matrix, Fight Club şi A Biutiful Mind filme atât de reuşite este prezenarea unui cucru ireal ca şi cum ar fireal. Odată ce acţiunea filmului avansează, privitorul începe să realizeze că ceea lucruri în care crezuseră pe deplin în lumea în care erau aborbiti nu sunt adevarate- dandule puţin din sentimentul perderii realităţii de vine odată cu boală mintală.

Aceasta este o noţiune mai înspăimântătoare ca orice psihopat înarmat cu un cuţit, şi filmele care folosesc bolile mintale în acest fel sunt adesea mai induiosateare şi mai impresionante decât filmele care creează caricature ale personalităţii scindate. Personalităţile scindate sunt instrumente folositoare pentru realizatorii de film dând o latură umană tangibilă unui personaj malefic, făcând simpatizarea cu personajul mai uşoară pentru public. Este foarte probabil deci că tulburările dissociative să rămână foarte diferite pe marele ecran faţă de realitate.

A Beautiful Mind are predecesori şi succesori care realizează pertretizari reale şi înduioşătoare ale schizofreniei, în speciall Prin Oglindă(1961) şi prin extindere Donnie Darko(2004). Marea majoritate a comunităţii de sănătate mintală incunviinteaza faptul că blockbusterul A Beautiful Mind a îmbunătăţit înţelegerea schizofreniei de către public într-o oarecare măsură.Chiar dacă atitudinea publicului faţă de bolile mintale în anii 90’ erau de fapt mai rele decât cele din anii 50’, optimiştii pot spune că Holliwoodul, media, şi societatea devin din ce în ce mai conştienţi de realităţile schizofreniei.

Lista de filme în care figurează schizophrenia

Through a Glass Darkly (1961) Images (1972)

Videodrome (1983)

The Fisher King (1991)

Benny & Joon (1993)

Angel Baby (1995)

Clean, Shaven (1995)

Conspiracy Theory (1997)

Julien Donkey-Boy (1999)

The Messenger: The Story of Joan of Arc (1999)

A Beautiful Mind (2001)

Donnie Darko (2001)

K-PAX (2001)

Revolution 9 (2001)

Igby Goes Down (2002)

Spider (2002)

Keane (2004)

Spider Forest (2004)

Shabd (2005)

15 Park Avenue (2005)

Mr. Brooks (2007)

The Soloist (2008)

Mirrors (film) (2008)

Shutter Island (2010)

Black Swan (film) (2010)

3) Studiu de caz : "Printr-o sticlă întunecată" (1961)

Regie : Ernst Ingmar Bergman

Biografie Ingmar Bergman

Ernst Ingmar Bergmana fost un regizor suedez de teatru și unul dintre cei mai influenți regizori de film ai celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Bergman s-a născut în Uppsala, Suedia, în familia unui pastor lutheran de descendență daneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin, născută Åkerblom. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme

religioase. A fost crecut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină pentru diverse "infracțiuni".

Bergman a urmat Stockholm High School și ulterior două perioade de cinci luni de serviciu militar și cursuri de literatură ale Universității din Stockholm, pe care nu le-a finalizat din cauza atracției sale puternice către film și teatru, devenind, după propriile sale spuse, "un dependent de film natural"[1] pe la începutul anilor 1930.

Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru Svensk Filmindustri. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru "Frământări" ("Hets"), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al teatrului de stat din Helsingborg.

În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul "Criză" ("Kris"). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu "Amurgul unui clovn" ("Gycklarnas afton") din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.

Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei "A șaptea pecete" ("Det Sjunde inseglet") (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutarii unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul "Fragii sălbatici" ("Smultronstallet"), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât "Primăvara virgină" (1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și "Printr-o sticlă întunecată" din 1961 sunt încununate cu premii Oscar pentru cel mai bun film străin. Ambele pelicule au fost turnate împreună cu cameramanul Sven Nykvist. "Lumină de iarnă" (1951/62) și "Tăcerea" (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.

Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt "Persona" (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, "Pasiunea Annei" (1969), "Atingerea" (1970) și "Strigăte și șoapte" (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, "Scene dintr-o căsnicie" (1974) și "Față în față" (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.

După o scurtă perioadă de detenție, sub acuzația de evaziune fiscală, Bergman părăsește în 1976 Suedia. Următoarele sale filme, "Oul de șarpe" (1976/77) și "Din viața marionetelor" (1979/80),

sunt produse în Germania. "Sonata de toamnă" cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia, după clarificarea problemelor cu fiscul. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic "Fanny și Alexander", care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.

Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, Persona, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple, între care cele existențialiste și de avant-garde sunt predominante.

Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.

"Printr-o sticlă întunecată" (1961)

Între 1961 şi 1963 Ingmar Bergan a regizat trei filme la care se face reverinta câteodată sub numele de “trilogia credinţei”. Pentru Berman aceste filme reprezintă sentimentele sale despre credinţa religioasă pe care a învăţat-o de la tatăl său şi folosită interior în filme mai vechi.Bergman a găsit o puternică contradicţie între ceeea ce a înţeles că fiind mesajul creştinătăţii şi cum acesta este exprimat de religia organizată. Pentru Bergman răceală şi rigiditatea propriului tata a subminat mesajul dragostei şi iertării present în credinţă creştină. Aceste trei filme, Printr-o sticlă întunecată, Lumina de iarnă şi Tăcerea, reprezintă eventual îmbrăţişare de Bergman a unei lumi fără credinţă. Filmele reprezintă de asemenea o depărtare de la filmele bogat ornamentete ale anilor ’50 către producţiile de cameră cu distribuţie mai puţin cunoscută.

Titlul filmului vine de dradurea din Biblie a lui King James- “ la început ( când eram copil) am văzut clar, acum văd ca printr-o sticlă întunecată” Declaraţie ce reprezintă recunoaterea în Noul Testament a dificultăţii credinţei când ajungi la vârsta adultă. Este greu de închipuit că credinţa personajelor lui Bergman este validate prin pânza bolnavă a relaţiilor lor în ciuda încrederii acordate lui Dumnezeu.

Filmul spune povestea lui Karin, o tânără ce lupta cu schizophrenia cu ajutorul soţului său, Martin, şi cu cel al fratelui mai mic, Minus. În vacanţă pe o insulă îndepărtată, ei sunt vizitaţi de către tatăl distant al lui Karin,David, un scriitor de success. Karin citeşte din agreseala jurnalul tatălui său şi află de groază acestui în fata “dezintegrării” ei şi de dorinţa acestuia a transforma acest subiect intrun subiect pentru noua sa carte. Impactul cuvintelor lui cauzează înrăutăţirea

simptomelor ei, vocile revenind. Când David şi martin pleacă pentru o perioda scurtă de timp, Karin va avea un episode acut de schizofrenie.

Aceasta este povestea unei fascinaţii îngrozitoare. Curiozitatea lui David pentru un subiect nou depăşeşte grija pentru fata sa şi în ciuda eforturilor şi pacientei lui Martin, Karin realizează că nu poate fi ajutată. Acest lucru se întâmplă odată cu ruinararea inocentei lui Minus de către instabilitatea lui Karin. David este o figură care poate fi foarte bine asociată cu Bergman, un artist obligat de a scrie şi de a fi distant faţă de familia şi copii săi, asemenea lui Bergman. Bergman oferă o sparanta înainte de finalul filmului când Minus, după o izbucnire incestuoasă învaţa într-un sfârşit să comunice cu tatăl sau- “father spoke to me”.

Momentul de răscruce al filmului este căderea nervoasă a tatălui, care îşi starange toată energia pentru a înţelege ce înseamnă să fii present în viaţă. Lui Karin îi este milă de el dar el îi spune: “ Vezi tu, Karin, cineva desenează un cerc magic în jurul lui pentru a ţine la distanţă tot ceea ce nu se potriverste cu jocurile secrete ale acestuia”.”Sarcul tată,” spune Karin. Cesta este momentul incare tatăl înţelege într-un final viaţa rostin sarcastic:” da, săracul tata, forţat să trăiască în realitate.” Acest moment transcede timpul; este ceva de care suferra toată lumea. Cum anume noi nu numai trăim în realitate dar mai important, cum ajungem să o iubim?

Tatăl şi-a trăit viaţa într-o lume unde lucrurile nu sunt reale, unde este mai uşor de a te minţi singur decât să realizezi gravitatea problemei. Tatăl nu are o existent reală,creând singur în lumea lui- aflanduse în derivă.

Acest film cu toată comlexitatea emoţiilor sale şi prodului şocant al relaţiilor de familie este unul dintre cele mai bune filme ale lui Bergman.