SCENELE ÎNTÂLNIRII DIN POIANA LUI IOCAN (PARTEA I, CAP. 18,19,20) = miniparlament sătesc: Moromete se rade înainte. Inima adevărată a satului este Poiana lui Iocan, unde se adună cei mai deştepţi oameni din sat – în zile de sărbătoare sau duminica : Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae. Ei citesc ziarul şi comentează politică ironic şi cu umor. Moromete este respectat şi consultat de toată lumea. El explică, clarifică, concluzionează: ”3 chestiuni se desprind de fapt din această situaţie!”. M→ Cocoşilă : “Ocupaţiunea ta mintală e la alte prostii”. Ziare: Moromete - “Mişcarea”, Iocan - “Curentul”, Cocoşilă - “Dimineaţa”. Țăranii veneau aici cu solemnitatea cu care spiritele credincioase merg la biserică. Plecarea de acasă, traversarea uliței, intrarea în curtea lui Iocan se desfășoară după un protocol. Țăranii îmbracă întâi veșminte curate,ies la podișcă, stau de vorbă cu cei care trec pe drum, apoi trec pe la frizer și,numai după aceea se duc la locul întâlnirii. Până să ajungă acolo, Ilie discută cu cineva despre ploaia care tocmai a căzut și despre viitoarea recoltă de grâu, povestește despre Victor Bălosu și despre„facultățile” lui, apoi despre Mizdra și un oarercare Năstase a lui Besensac, dă,adică, un spectacol pregătitor.Pregăti- rea nu se încheie înainte de prezentarea actorilor într-un stil care marchează o veselie lipsită de vulgaritate.PARTICIPANȚI: Moromete și Cocoșilă- protagoniștii dezbaterii, prieteni și adversari politici; Iocan și Aristide, roși de ambiția puterii Victor Bălosu,țăran dezrădăcinat, avea porecla „voiajorul”; Dumitru lui Nae, prietenul mai tânăr al lui Moromete Țugurlan, veșnicul revoltat

MorometiiMarin Preda (1922-1980) cel mai important prozator al literaturii romane din perioada interbelica.A debutat cu un volum de proza scurta,Intalnirea din Pamanturi (1948).Primul sau roman Moromatii I (1955) este considerat o capodopera.Tema cantrala in Morometii ar fi din acest punct de vedere libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice.Familia Moromete

Familia Moromete era alcatuita din :Ilie Moromete (tatal),cei trei copii ai sai Paraschiv,Nila si Achim, Catrina moromete mama vitrega a celor trei frati,Niculai si Ilinca copii facuti cu Moromete si Tita fata Catrinei facuta din casatoria dintaiIntreaga familie seste prezentata in momentul in care se intoarce de la camp.Toate personasele Sant deja prezentate si i se fixeaza fiecaruia o schita sumara a comportamentului care va fi urmat ulterior siimbogatitaCind ajunsesera acasa,Paraschiv,cel mai mare dintre copii,se daduse jos din caruta,lasase pe alti sa deshame si msa dea jos uneltele,iar el se intinse pe prispa pe o haina veche si se culcase peste ia gemand.La fel facuse si al doilea fiu,Nila intraase in casa si dupa ce se aruncase in pat,incepuse sa geama.Al trteilea baiat,Achim se furiase in grasdul cailor,se trintise in iesle sa nul mai gaseasca nimeni,iar cele doua fete Tita si Ilinca se dusese repede la garla la scaldat.Ilie Moromete stapaneste in chip absolut peste o familie formata din doua rinduri de copii invrajbiti intre ei din cauza pamintului.De cand iesau din iarna si pina aproape de sfintul Niculae, Morometi mincau afara in tinda la o masa joasa si rotunda asezati in jurul ei pe niste scaune cat palma.Cei trei frati vitregi.Paraschiv,Nila si Achim,stateau spre partea dinafara a tindei,ca si cind ar fi fost gata in orce clipa sa se scoale de la masa si sa plece.De cealalta parte a mesei statea Catrina ,iar langa ia ii avea pe pe Niculai Ilinca si Tta Descrierea mesei este inceata si ritualul ei dezvaluie relatile adevarate din sinul familiei.Copii din prima casatorie Paraschiv Nila si Achim nu se inteleg cu ceilalti copii.Tatal pentru a pastra unitatea familiei este dur si justitiabil.Cind mezinul Noculai face mofturi la masa mana tatalui il lovaste necrutator.Din primele 20 e pagini luam cunostinta de toate problemele familiei : existemnta celor doua loturi de pamint si lupta pentru a le pastra nestatbuite,neintelegerile intre fratii vitregi,proiectul de fuga la Bucuresti a celor 3 frati,bigotismu mamei Catrina,primejdia foncieri si a datoriei la banca,dorinta lui Niculai de amergela scoala sa devina invatatorsi ostilitatea celorlalti copii fata de aceasta ideeNiculai Moromete este cel mai mic baiat si se ocupa cu dusul oilor la pasune.El era foarte necajit deoarece toata lumea da dea oile la coban numai tatal lui nu voia.din aceasta cauza Niculaie nuputea sa invete.Frati cei mai mari il necaja tot timpul pe Niculaie dar acesata cu gindul al scoala nu-i mai ardea nici de mincare.De cite ori mama baiatului deschidea discutia, tata mormaia ca nu-l lasa sa studieze.La fel si surorile sareau cu gura,numai mama il apara. Copii cei mari sunt lacomi si-l cearta pe tatal lor ca isi pierde timpul stind de vorba cu prieteni sai Ccostica si Dumirtului Nae in loc sa mearga la munte si sa speculeze graul.Lui Moromete nu-i place negustoria,iar bani ii pricinuiesc o furie neputincioasa.Dispretul lui fata de balosul vine de aici.Pamantul este facut sa dea produse iar produsele sa hraneasca pe membri familiei si ssa acopere cheltuielile casei atat.Paraschiv,Achin si Nila

au o pofta nemasurata de castig si prima lor forma de razvirtire fata de autoritatea tatalui esste nemultumirea fata de imobilitatea lui sociala.Ei murmura si-l vorbesc de rau in sat ca a dat porumbul ieftin si ca nu facce nimic ,, sta toata ziua’’Tineri moromete au simtul acumulari burgheze,ei vor sa transforme graul,lana,laptele in bani.Modelul lor e Tudor Balosul semnul noilor rrelatti capitaliste in economia statuluiMoromete are o conceptie patriarhala si voind sa-si lecuiasca fiii de boala castigului ii lasa sa se duca de mai multe ori la munteInsuccesul nu-i desarmeaza si simulati de Cuica sora rea aluio Moromete planuiesc sa fuga cu oile si cu caii la Bucuresti.Presat de foncier si de banci,Moromete accepta dupa lungi ezitari sa lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti pentru a cistiga bani insa bani nu vin si dupa oarecare vreme taranul afla ca baieti lui vor sa-l jefuiasca si sa-l paraseascaIn modificarea vieti interioare in morometi este marcata mai ales de glasuri.Glasul arata umoarea caracterului si pozitiaindividului in ierarhia sociala.Catrina,supusa barbatului tematoare de copii vitregi aare un glas indepartat si imblinzit dee ginduri. Moromete cel vechi omul adunarilor linistit traia in .Morometee tragic omul unei civilizati traieste de aici inainte in inchipuirefiului.Romanul este sub acest aspect ,asupra unei elaborati exemplare

Scenele în care sunt prezentate aspecte din viaţa colectivităţii se constituie într-o adevărată monografie a satului tradiţional: hora, căluşul, întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, serbarea şcolară, secerişul, treierişul. Unul din cele mai ilustrate episoade pentru viaţa rurală este secerişul – înfăţişat într-o manieră originală – o realitate arhetipală; mişcările, gesturile, pregătirea şi plecarea la câmp se integrează unui ritual străvechi. Secerişul e trăit în acelaşi fel de întregul sat, într-un ceremonial mitic specific colectivităţii arhaice.

 Satul lui  Marin Preda din primul volum este un univers închis, refractar la noul ce vine  dinafară şi urmând ritmurile eterne  ale naturii, ciclurile biologice.              Romanul  “Moromeţii”, de Marin Preda, a cărui  originalitate stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale, prezintă  povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, ce cunoaşte, de-a lungul  unui sfert de secol, o adânca şi mai ales simbolică destramare.              Ilie Moromete  este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura noastră. Destinul său ilustrează o “temă  fundamentală”, şi anume dispariţia clasei ţărăneşti. Caracter puternic, natură  complexă, inteligenţă nativă, Ilie Moromete (al cărui prototip este Tudor  Calaraşu, tatăl autorului) “simbolizează lumea ţărănească şi valorile ei  durabile”. El este, în acelaşi timp,singurul ţăran filozof  din literatura română, frământările sale  despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de  Dumnezeu, fiind relevante pentru firea sa reflexivă. El este un om raţional în  ceea ce priveste atitudinea sa faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui  Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, lăcomia pentru pământ, Moromete  nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul  libertăţii materiale şi spirituale. Spre deosebire de ceilalţi ţărani, Moromete  nu are nimic de făcut atunci cand vecinii săi sunt în casă muncind, fiind  preocupaţi de problema supravieţuirii.Marin Preda face din ţăranul Moromete un  individ cu o viaţă psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni un erou de  proză modernă, el creează un ţăran inteligent, în măsură să conştientizeze, în  modul său, dramele existenţei şi ale clasei sociale din care face parte.

              Pentru a  analiza acest personaj complex, trebuie observat contextul social în care se  petrece acţiunea romanului. Nicolae  Manolescu se întreabă daca Ilie Moromete “Nu cumva este el însuşi, în raport cu  ceilalţi protagonişti, un <>, o excepţie, un fel de ultim  mohican al acestei filozofii de viaţă de care s-a legat perpetuarea vechilor  valori ale satului românesc? Hotărât lucru, Moromete este <>, în acest roman al deruralizării satului. Ruptura se explică  tocmai prin schimbarea condiţiilor sociale. Colectivitatea din  <> era relativ omogenă, ca şi aceea din  <>, posedând structuri sociale stabile”. Există diferenţe  şi între lumea în care trăieşte Moromete şi satul lui Rebreanu, descris în  romanul “Ion”; astfel, relaţiile tradiţionale au fost înlocuite aproape în  totalitate de cele capitaliste, în ceea ce priveşte primul volum, şi de către  cele socialiste, în cel de-al doilea volum.. În acest context, “o tranziţie  atât de brutală şi de rapidă, într-un interval de timp atât de scurt, ca aceea  care se află în centrul Moromeţilor, provoacă destrămarea valorilor stabilite şi o anume  neîncredere firească în valorile noi” (N. Manolescu – “Arca lui Noe”).

Preda propune sintagma „obsedantului deceniu” pe care îl descrie în termenii următori: „în acest deceniu s-a produs un teribil șoc de conștiință. Ceea ce s-a trăit atunci abia urmează să se scrie, și să se scrie lucruri care nu s-au scris niciodată în literatura română, lucruri revelatoare, pe care eu am încrederea că cei care le-au trăit le vor scrie.Preda însuși va scrie și va descrie efectele „obsedantului deceniu” în romanele sale, începând cu Moromeții II, apărut anterior acestei afirmații (probabil își întărea afirmația prin propriul exemplu și/sau propriile intenții), continuând cu Risipitorii, Intrusul sau Cel mai iubit dintre pământeni.Așa cum menționăm în subcapitolul dedicat rezistenței și/sau colaboraționismului scriitorilor, există multe nuanțe și grade foarte diferite ale „contaminării” acestora. În cadrul operei lui Preda, un exemplu pentru acest aspect ar fi faimosul pasaj din Deliruldespre Ceaușescu, unde, ar fi nedrept să nu vedem eforturile acestuia de a se îndepărta de modelul urmat în Desfășurarea sau Ana Roșculeț în care dădea viață unor clișee ale realismului socialist, însă conștiința că scrie într-un regim totalitar căruia trebuie să-i dea tributul, nu l-a părăsit (nici nu avea cum!!!). Altfel spus, relațiile cu puterea comunistă nu se epuizează „la nivelul omogenizării gălbenușului conștiinței morale și artistice cu albușul ideologiei staliniste ori național-comuniste”

. Nici nu poate fi vorba de așa ceva, câtă vreme aparatul comunist și ideologia sa erau pe metereze cu vigilența mai mult sau mai puțin ascuțită, dar mereu vigilenți. Ca dovadă că în intervalul de timp dintre apariția nuvelei Ana Roșculeț în 1949 și anul apariției Delirului, 1975, conștiința morală a lui Preda nu se separă întrutotul de ideologia puterii, acest aspect fiind evident mai ales în interviuri, articole, discursuri, mărturisiri, plasându-se mereu între „credință și tăgadă”, adică când laudă regimul, revoluția socialistă promovată de acesta, când îl critică și îl caracterizează ca fiind dominat de „spiritul primar agresiv”. Concesiv, în sensul abdicării de la exigențele pe care conștiința sa scriitoricească i le-a impus, Preda nu a fost. Vremurile i-au impus însă o diminuare a acestor exigențe (Preda fiind conștient că îi e dat să trăiască într-un timp și o istorie în care se întorc vorbele cronicarului cum că „bietul Marin Preda, Creație și morală, ediţie îngrijită de Victor Crăciun şi Corneliu Popescu, Prefaţă şi note de Victor Crăciun, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pp. 602-603Caius Dobrescu, Modernitatea ultimă. Eseuri, Editura Univers, București, 1998, p. 175.10om e sub vremi”), iar gradul în care a acceptat să o facă, minim de fapt, trebuie judecat atât în raport cu circumstanțele, cât și cu această conștiință de scriitor.În cel de-al treilea capitol, surprindem faptul că nuvelistul Preda (avem în vedere volumul de debut, Întâlnirea din pământuri) „resimte mai puțin șocul istoriei”chiar dacă transformările sociale erau prefigurate, dar forța lor copleșitoare nu era intuită,prozatorul „nu observă consecvent determinarea socială (istorică - n. n.) a vieții sufletești”. Acesta se exersează uneori în decuparea unor „felii de viață” stranii, înfățișând, de exemplu, un flăcău care are vedenii, un bătrân care își omoară și jupoaie calul, doi ciobani mânați de porniri animalice, un om care înainte de a muri sugrumă medicul aflat lângă el etc. Fixează, cu alte cuvinte, momente din care nu se desprinde un

înțeles mai general, oamenii nu sunt surprinși în „fatalități ale relației” cu un timp și o istorie neiertătoare, existența rurală, „ceata” e insuficient integrată în contextul social, în istorie.Moromeţii I poartă un mesaj adânc, un cod de profunzime care semnalizează o lume, o lume organică, tradițională, în care se înscrie, în determinările ei semnificative (dar nu exclusive), realitatea românească de dinaintea celui de-al doilea război mondial.Este o „«carte pentru totdeauna» a satului românesc, a profilului civilizaţiei române moderne, în straturile ei matriciale”, însă în volumul doi al romanului, sub impulsul unui timp și al unei istorii nerăbdătoare, această lume organică cu sistemul ei de valori intră într-o zonă de crepuscul. În acest prim volum, țăranii își permit să facă politică, să glumească pe seama regelui Carol, să interpreteze istoria, sub auspiciile unui timp răbdător, dar în finalul romanului timpul devine nerăbdător și face loc unei „istorii delirante”.Instalarea unei delirante istorii este este surprinsă în romanul Delirul de care ne ocupăm în capitolul al patrulea al tezei noastre. Delirul e rezultatul unei aspirații mai vechi a autorului, aceea de „a scrie o carte în care scena pe care evoluează eroii să fie istoria întregii noastre țări. De asemenea, în roman pare a fi atinsă tema povestitorului îndelung „teoretizată” de Preda. Romanul surprinde tema principală a scrisului lui MarinCraia Sultana, Confruntarea cu istoria în Luceafărul, nr. 13, 26 martie 1977Dumitru Micu, Prefață la Marin Preda, Desfășurarea, Ediție revăzută, Editura tineretului, București, Damian Hurezeanu, Istoria în opera lui Marin Preda (I) în Apostrof, nr. 3 (328), 2010.Marin Preda, Creație și morală, ed. cit., p. 469.11Preda: omul prins în „fatalitatea relațiilor”. Într-un interviu, fiind întrebat dacă între primul volum al Moromeților și ultima carte tipărită Delirul, este străbătut drumul de la „boicotarea istoriei” la asumarea ei, Preda precizează că în Moromeții I, timpul se confundă cu istoria, iar eroul principal trăiește într-o oază care pentru el reprezintă timpul

de fericire și iluzie, care „ulterior, când istoria devine fapt prezent și răscolitor, oaza despre care vorbeam și anume aceea a iluziei se sfârșește”. De aceea, menționează că e normal, natural „ca martorul (scriitorul - n. n.) să descrie în volumul doi și apoi în celelalte cărți viața oamenilor într-o istorie a cărei față este convulsionată”. Reporterul îi adresează ulterior o întrebare cheie, și anume când i s-a relevat istoria pentru prima oară, răspunsul scriitorului fiind foarte prompt: „În timpul războiului. Firește că eu îmi trăiam tinerețea cu încredere și seninătate, așa cum se vede în Delirul. Însă aveam conștiința că omenirea e încleștată într-o conflagrație”

Romanul este specia genului epic, de întindere mare, cu conţinut complex", angajând multe personaje. De obicei este structurat pe mai multe planuri, remarcându-se mobilitatea în timp şi spaţiu, mai multe conflicte: interioare şi exterioare, romanul dând astfel o imagine cuprinzătoare asupra vieţii, reînviind o întreagă lume, frescă a acelui timp.

La 1927, Ralea se întreba în Viaţa românească de ce nu avem roman. Un motiv ar fi că ţăranul nu e profund, complex, cu stări metafizice, apt pentru a fi personaj de roman. Marin Preda demonstrează prin Ilie Moromete netemeinicia, injusteţea acestei prejudecăţi. Ţăranul lui Creangă era mucalit, cunoscător erudit al paremiologiei, cel din opera lui Sadoveanu este contemplativ şi tăcut, trăind în raport cu semne le naturii şi cu rosturi străvechi. La Rebreanu, este tenace, jiornic să parvină, „o brută" - Călinescu.Pentru prima dată în literatura română pe temă rurală apare la Preda ţăranul ca un om cu posibilităţi deosebite, intelectuale şi spirituale. El face dovada rafinamentului sufletului ţărănesc arătând că nu îl caracterizează doar instinctul cu voluptăţile spiritului.

După Rebreanu, al doilea mare moment de proză românească îl constituie Preda. Prin scrisul său intră în literatura noastră ţăranul din Câmpia Dunării, teren nedefrişat până la el şi Zaharia Stancu.Preda prezintă realismul psihologic, remarcându-se în paginile sale o nouă viziune a lumii rurale: observaţie obiectivă şi putere de analiză. Moromeţii este un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii satului.

Tema romanului e drama ţăranului mijlocaş, Moromete trăind drama destrămării familiei şi destrămării gospodăriei patriarhale ţărăneşti. Scriitorul îşi fundamentează romanul din prisma relaţiei omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci sub presiunea unor evenimente necruţătoare. E romanul unei colectivităţi - satul - şi al unei civilizaţii condamnate de istorie.

Primul volum (1955) e romanul unui destin: Ilie Moromete, al doilea (1967), al unei colectivităţi. Apar şi destine din lumea satului Ce nu au legătură cu cel al familiei Moromete. La început, timpul era foarte răbdător cu oamenii, ca apoi să nu mai aibă răbdare. Acţiunea începe cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial, de la începutul verii până în toamnă, în Siliştea Gumeşti. Ca la Steinbeck sau Faulkner, satul e punct de sprijin al universului. Viaţa nu este tulburată de întâmplări care să precipite ritmul vechi, calm al existenţei. Când totul curge lent, universul sătesc are un relief mitic. Timpul intră într-o curgere tumultuoasă schimbând istoria şi destinele. El va deveni necruţător, intolerant, fatalitatea schimbând echilibrul lucrurilor şi cursul lor. Verbul a părea subliniază caracterul iluzoriu al stabilităţii modului de viaţă şi al structurilor tradiţionale. Această iluzie în care personajul trăieşte se destramă şi va avea loc o dramă a înstrăinării.Din prezentarea fazelor vieţii de familie - trezirea dimineaţa, plecarea la câmp, întoarcerea, masa - iese la iveală un cod al existenţei ţărăneşti. 

Este începutul verii şi familia Moromete s-a întors de la câmp. Cei trei copii din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim cad frânţi, Tita şi Ilinca se reped la gârlă, iar tatăl iese pe stănoaga podiştii cu vădita plăcere de a comunica. Apare vecinul Tudor Bălosu care îi aminteşte propunerea de a-i vinde salcâmul din spatele grădinii. Deşi Moromete are probleme financiare, el afişează o dispoziţie excelentă, observându-se capacitatea sa de disimulare. Bălosu fierbe de nerăbdare să ştie ce are de gând Moromete, dar acesta pare absent, se uită pe cer şi emite consideraţii meteorologice „la noapte o să plouă."

În capitolul al IV-lea e relatată scena cinei, simbolică. Divizarea familiei e de pe acum sugerata. Masa e rotundă şi scundă. Cei trei fii mai mari stau spre partea din afara tindei, spre uşă, ca şi cum ar fi gata să plece în orice clipă. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, stau Catrina, Ilinca şi Tita, iar Niculae stă pe jos neavând scaun. E o admirabilă reprezentare a ierarhiei familiale, a raporturilor dintre membri, prima schiţă a psihologiei Moromeţilor. Moromete stă parcă deasupra tuturor. Locul său este pragul celei de-a doua odăi, de unde poate să-i stăpânească pe toţi cu privirea, un adevărat pater familiae. El are autoritate deplină. Cei trei fii mai mari îndrăznesc prima oară să-şi exprime nemulţumirea în faţa tatălui. Ga Maria, Guica, sora lui Moromete le întreţine ura îndemnându-i să fugă de acasă. Ei hotărăsc să plece mai întâi Achim Ia Bucureşti cu oile. Pentru a obţine aprobarea tatălui, ei lasă impresia că vor să ajute familia sli scape de datorii. Moromete îl lasă cu condiţia să îi aducă în toamnă patru mii de lei, plata foncierii şi rata la bancă.În capitolele IX-X se realizează două retrospective asupra evenimentelor: fapte identice sunt receptate diferit

de Moromete şi Catrina. în timpul foametei de după război, el vânduse un pogon din lotul Catrinei - cele opt primite ca văduvă de război (de fapt, bărbatul ei a murit acasă de turbeculoză, dar având o aventură cu primarul, acesta a trecut-o după moartea bărbatului ca fiind văduvă de război). Îi promisese că îi trece casa pe numele ei, dar nu-şi respectă promisiunea.

În capitolul al XII-lea apare scena semnificativă a tăierii salcâmului. Împreună cu Nilă, în zorii zilei de duminică, îl taie constrâns de ameninţarea că trebuie plătită foncierea. Un bocet colectiv din cimitir precede simbolic tăierea salcâmului. Salcâmul este un axis mundi, un punct de reper. El dădea gospodăriei grandoare, apoi totul devine mic. Prăbuşirea lui marchează începutul decăderii familiei. Loviturile securii cad ca loviturile destinului. Unitatea, trăinicia se destramă. E un simbol al gospodăriei patriarhale ţărăneşti, al statorniciei şi rosturilor străvechi.Pentru prima dată în literatura noastră de inspiraţie rurală, ţăranul părăseşte hora şi cârciuma pentru un act intelectual: dezbaterea de idei. în poiana ferăriei lui Iocan se interpretau ştiri din ziare, se comentau evenimente de politică internă şi externă. Sătenii discută lectura lui Moromete, toţi aşteptând judecăţile lui inteligente. 

În partea a doua, Achim pleacă la Bucureşti cu oile, primarul Aristide îl împrumută pe Moromete condiţionându-l cu sprijinul în alegeri, iar băieţii fug cu caii, dar până la urmă se întorc, În partea a treia, începe secerişul, ce va dura câteva săptămâni. Este o adevărată monografie a obiceiurilor statornicite. Polina fugită cu Birică seceră cinci pogoane carg crede că i se cuvin zestre şi, fiindcă el este arestat, dă foc casei părinteşti. Paraschiv şi Nilă hotărăsc să fugă cu banii din vânzarea grâului. Aristide pretinde înapoierea imediată a împrumutului, banca cere 5.000 de lei, iar Achim nu s-a întors cu banii, deşi îi telegrafiase de două ori. Iocan nu îi poate împrumuta, deoarece grâul se vânduse prost anul acela şi Moromete se duse la Scămosu, care îi dezvăluie că băieţii sunt înţeleşi să fugă. Eroul e şocat, dar îşi păstrează umorul: „De ce să fugiţi, bă, încet nu puteţi să mergeţi?"

Timpul devine nerăbdător. Familia este în pragul ruinei şi eroul se opreşte la vechea piatră de hotar, meditând la distrugerea speranţelor. A doua zi, când Paraschiv refuză să îi ajute în gospodărie, îşi bate feciorii cu un par - un gest de disperare -, încercând să-i oblige să rămână ţărani adevăraţi. Băieţii fug, şi Moromete îi vinde lui Bălosu locul din spatele casei. El încearcă să se opună fatalităţii destinului, dar acesta îşi urmează cursul. Încercarea lui de a se aşeza de-a curmezişul istoriei este sortită eşecului şi eroul intră în muţenie (când era mic era poreclit mutu), începând să semene tot mai mult cu chipul de humă arsă făcut de Dim Vasilescu.

Volumul al doilea începe cu o întrebare retorică: „In bine sau în rău s-a schimbat Moromete?" E tot zdravăn, cu mustaţa neagră şi în ger năprasnic merge cu porumb în creierii carpaţilor. Băieţii au ajuns bucureşteni: Achim a reuşit modest în comerţ; Nilă e portar la bloc; . Paraschiv lucrează la tramvaie. După trei ani, Moromete vine să-i convingă să se întoarcă, dar ei nu mai vor să audă. Paraschiv îşi doreşte casă cu lumină electrică în Colentina, pe care o va face, dar moare în spital de tuberculoză, iar Nilă va muri ,1a Cotul Domnului în război. Catrina pleacă la Mariţa Alboaica, fiica din prima căsătorie, spunând cu venin: „Să vină Guica din smârcurile iadului să-ţi ţină lumânarea". Convinsă de faptul că Ilinca se mai întoarce, dar el se ia după ea cu parul. Tita se mărită cu Sandu Dogaru, care după jumătate de an moare strivit de roata căruţei.

Timpul se precipită, au loc schimbări: se constituie celule de partid, se semnează adeziuni, se schimbă des primarii, e scoasă religia din şcoală, este naţionalizată moara, se aduc acuzaţii de sabotaj. Ţugurlan intră primul la comunişti şi notarul îl convinge pe - Nicolae să meargă la şcoala de partid şi iese activist. Trimis la Siliştea să vorbească oamenilor, aceştia sar la bătaie când aud de luarea pământurilor. În partea a doua, Nicolae este trimis iarăşi cu sarcină de partid la Siliştea pe timpul secerişului şi treieratului. Mărioara lui Fântână se ţine după Nicolae, dar el o tot respinge.

Deosebit de importante sunt discuţiile lui Nicolae cu tatăl său, relevând mentalităţi diferite şi umorul subtil al lui Ilie: Văzându-şi fiul citind, silabiseşte: u-ma-nism şi întreabă: «Ce faci mă acolo?» «Îmi caut eul.» după un timp «Ţi-ai găsit, măi, ce căutai?» sau: „Eu te las pe dumneata să trăieşti, dar dumneata de ce nu mă laşi pe mine?"

Ţăranilor li se cer cotele „datorie patriotică" de grâu fără neghină şi ei sar la paznici şi fug cu grâul acasă. Un moment impresionant este moartea lui Gheorghe, care nu predase cotele şi când i s-au găsit cartuşe în pod fuge şi se aruncă în râu. Este învinovăţit Nicolae, şi Iosif îi avertizează să nu mai meargă la şedinţa de partid din Siliştea, pentru că s-a pus la cale excluderea sa din partid. Tovarăşul Bejul doreşte sancţionarea, deşi tovarăşul Ghimpeţeanu îl susţine. Nicolae se duce la prim-secreţarul regional la capitală, care era chiar notarul care l-a îndemnat să intre în partid. Acesta îl sfătuieşte să se specializeze inginer horticultor şi aproape 10 ani nu se mai ştie în sat de el.

Chemat printr-o telegramă de Ilinca şi Alboaica, Nicolae soseşte la moartea tatălui cu un buchet de flori. Ilinca boceşte: „Scoală, tată, că a venit Nicolae, nu mai vrei să staţi de vorbă?" Rezemat de un salcâm, băiatul plânge. Surorile îi povestesc de colectivizare, de moartea lui Paraschiv, de ultimele zile ale tatălui: după o criză, se lăsase de fumat, începuse să cadă, iar odată l-au adus cu roaba de la Alboaica. Cu trei zile înainte de moarte, i-a spus doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă, dar nu prea mai sunt conştient." Eroul, care voia să se păstreze tradiţia şi spunea că obiceiul cu mireasa purtată pe uliţe cu zestrea în căruţă e frumos, afirmă ironic: „Va trebui să împrumutăm căruţa de la CAP?." El e dus la groapă într-o căruţă cu doi boi dată de gospodăria comunală.Nicolae are un copil cu Marioara lui Fântână. El se simte vinovat şi apăsat de dispariţia tatălui şi e necăjit că nu îl visează, dar în final acest lucru se întâmplă, şi Marioara îl aude râzând în somn.

Dimensiunea psihologică e deosebit de profundă in această dramă a idealismului moral ţărănesc.

Moromete reprezintă tradiţia rurală autentică. El a folosit harul ascuţimii minţii pentru a evita nefericirile vieţii/ străduindu-se să rămână senin. Este un personaj fascinant, cu capacitate de disimulare ca Lăpuşneanu, cu umor fin, superior, dar un inadaptat ce continuă cu îndârjire să se autoiluzioneze. El are şi trăsăturile

clasice ale ţăranului: precaut, rezervat, şiret, dar şi inteligent, filozof, afişând o părelnică ignoranţă ca moş Ion Roată.

Ca Don Quijote, e pradă iluziei. Pierderea condiţiei de ţăran e considerată o moarte a spiritului poporului român. Ţăranul îşi iubeşte condiţia de, om al pământului, dar scapă de sub tirania lui.

Tatăl său, Tudor Călăraşu, a reprezentat prototipul personajului emblematic al operei sale: „Ilie Moromete a existat în realitate. El este tatăl meu." Se reflectă experienţa directă din viaţa autorului, o dimensiune autobiografică. Realismul e o trăsătură definitorie. Citind romanul, tatăl Tudor Călăraşu e nedumerit că fiul nu a scris o carte, ci o poveste întâmplată în Siliştea Gumeşti.

Eroul nu se împacă deloc cu ideea că omul este la discreţia istoriei, e un spirit revoltat, contemplativ, ce converteşte revolta în seninătate. E o dimensiune tragică a condiţiei umane. Ceea ce creează marile seisme sufleteşti ale eroului sunt interesele divergente ale familiei sale. El intră în conflict cu fiii din prima căsătorie, cu cel mic Nicolae, cu a doua nevastă Catrina, cu sora sa Guica, cu oamenii din sat ca Jupuitu sau Bălosu.

Stilul indirect liber este formula prin care autorul dă impresia de participare directă a personajului la naraţiune. Se relevă comportamentul personajului care înlocuieşte naraţiunea. Accentul nu se pune pe logica expunerii, ci pe comportamentul personajelor, apărând nuclee narative într-o naraţiune de tip mozaic.Din punctul de. vedere al timpului şi spaţiului, romanul e lăsat la voia întâmplării, situarea făcându-se aleatoriu. Un anumit moment este dilatat enorm şi nu există o cronologie a faptelor. Intrarea în scenă e dictată de nevoia personajului de a comunica ceva. Elementele de tradiţie şi de inovaţie se împletesc.E lipsit de lirism, obiectiv. Sinceritatea e marea limbajului, autenticitatea, anticalofilia, un grad zero al expresivităţii ca la Rebreanu şi Camil Petrescu. Cuvintele au doar valoare funcţională, să comunice exact intenţia scriitorului. Textul este alb, lipsit de podoabe, dar aceasta nu înseamnă că e lipsit de farmec. Limbajul nu e specific popular, este stilizat, apar neologisme, arătând un ţăran evoluat cu un orizont de vedere. O mare calitate o reprezintă limpezimea şi oralitatea de tip colocvial.

Înjurătura nu are nimic argotic, peiorativ, degradant, ci exprimă naturaleţea unui comportament, familiaritatea personajelor ce sunt foarte apropiate unele de altele. Ea individualizează figura ţăranului român, fără răutate sau resentimente. Spiritul moromeţian este definit prin setea de libertate absolută. Preda e fervent apărător al literaturii realiste, al adevărului social şi psihologic. Specific este amănuntul revelator, o tehnică a detaliului ce dă densitate. Vocaţia fundamentală e de povestitor, un reprezentant al epicului pur. Acestei calităţi narative, dublată de una portretistică, i se subordonează procedee ca viziunea scenică: dialogul, monologul, vorbirea aluzivă (se subliniază intonaţia, apar notaţii asupra glasului), ironia, simţul comic şi tragic, îmbinarea stilului direct cu cel indirect şi indirect liber (biografia lui Iocan, o digresiune din capitolul al XVIII-lea)

.