1

constantin ghinita

EVANGHELIADUPĂ

CONSTANTINGHINIŢĂ

2

Eseuri

carte apărută cu sprijinulPRIMĂRIEI ORAŞULUI MĂRĂŞEŞTI,

graţie Dlui Emilian Braşov,căruia autorul îi rămâne îndatorat

De asemenea,autorul mulţumeşte celor care au

fost alături de el, moral şi financiar:- Dlui Dumitru Fodoreanu, director general SIBAREX;

- Dlui Victor Linescu,director economic SIBAREX;- Dlui George Tepşanu, director general

SUPERTRADE;- Dlui Constantin Ştefănescu, director comercial

SUPERTRADE;- Dlui Vicenţiu Boştiog, preşedinte ANTREC Vrancea,

în nume personal;

3

- Dlui Enache Macarie, artist, în nume personal;- Dlui Gicu Ţicoi, Inspectoratul Silvic Vrancea, în nume

personal;- Dlui Viorel Melnic şi frumoasei sale soţii, Laura,

în nume personal;- Dlui Alexandru Cotea, broker, în nume personal.

- Dlui Bruno Fiorani si incantatoarei doamneVerginica Doltu, dupa sufletul lor mare.

(CIP)

EVANGHELIADUPĂ

CONSTANTINGHINIŢĂ

4

- eseuri -

EDITURA RAFET- 2006 -

coperta: DORIN ROTARU, director tehnic ART STUDIOilustraţia copertei: FRANCISCO ZURBARÁN, AGNUS DEI

(Mielul lui Dumnezeu)tehnoredactare: CONSTANTIN MARAFETcorectura: ROXANA STOIANOVICIredactor de carte: CONSTANTIN MARAFETtiparul executat la: EDITURA RAFET, Rm.Sărat,

str. Grădiştea, nr. 5,tel./fax: 0238.568.085mobil: 0727.311.412E-mail:

editurarafet@yahoo.comeditor: CONSTANTIN MARAFETapărut tiraj exemplare

5

CONSTANTIN GHINIŢĂ - PROFIL

● născut în satul Clipiceşti, Vrancea, în 9/10 noiembrie 1946;● studii teologice la Sibiu: 1969-1972;● 1961 – prima poezie publicată de poetul Valeriu Gorunescu în ziarul gălăţean

“Drum nou”● 1974 – primele portrete (cronici literare) în ziarul “MILCOVUL”, semnate de

Ion Roşu şi Florin Muscalu;● 1975 – Laureat al Salonului literar Dragosloveni “Alexandru Vlahuţă”;● 1977 – debut editorial într-o plachetă-antologie lirică cu autori vrânceni.● 1990 – 1997 – redactor la ziarul “Milcovul Liber”, Focşani;● din 1997 – Director Casa de Cultură “Emanoil Petruţ”, Mărăşeşti;● 2005 – este primit ca membru titular în Uniunea Scriitorilor din România, filiala

Bacău.CĂRŢI PUBLICATE

● 1991 - “Chemarea Scorpionului”, Ed. PORTO-FRANCO, Galaţi;● 1996 - “Enaghelia a V-a”, Ed. SAS, Bucureşti;● 2003 - “Nunta continuă”, Ed. ZEDAX, Focşani;● 2003 - “Psalmi”, Ed. ZEDAX, Focşani, colecţia “Opere alese”;● 2004 - “Logodnicul orei patru dimineaţa”, Ed. ZEDAX,Focşani, colecţia “Opere

alese”;● 2005 - “Lamentouri”, Ed. ZEDAX,Focşani, colecţia “Esenţiale”;● 2005 - “În numele tău, Poezie”, Ed.Rafet, ediţie bilingvă;● 2006 – “Însetat, sufletul nostru”, Ed. ZEDAX,Focşani, colecţia “Esenţiale”;● 2006 - “În numele tău, Poezie”, Ed.Rafet, ediţie bilingvă, ediţia a 2-a.● 2006 – “În căutarea îngerului” , antologie de poezie vrânceană, bilincvă, într-o

selecţie de Valeriu Anghel, ed. PALLAS, Focşani.

Adresa de contact

Mărăşeşti, Vrancea, str. V. Alecsandri, nr.2, tel. 0237.261.252, 0237.209.534 şi 0727.707.231;E-mail: ghinita.constantin@yahoo.com

6

CUPRINS

Însetat, sufletul nostru (Milcovul Liber, 1991).............................Cârcotaşii (Jurnalul de Maraşeşti, 2000).....................................Atunci va veni sfârşitul (M.L., 1991)............................................Nota de plată (J.M., 2000)............................................................Ispită şi cunoaştere (M.L., 1990)...................................................Fecioara Maria ieşind din icoană (M.L., 1995)..........................Despre Pâine şi Suflet (M.L.1991)...............................................Despre Pace (M.L., 1990)...........................................................Despre Judecată şi Îngăduinţă (M.L., 1991).............................Involuţia Evoluţiei (M.L., 1991)..............................................Despre Împăcare (M.L., 1991)..................................................Poezia ca o Pasăre Phoenix (M.L., 1991)..................................Floarea Ruşinii (M.L., 1990) ...................................................Despre Recunoştinţă (M.L., 1990)...........................................Pro şi Contra (M.L., 1991)........................................................Ioan în Grădina Ghetsimani (M.L., 1990)..............................Ultimul Om (M.L., 1995).....................................................Despre Bucurie (M.L., 1990)..................................................Dramele Democraţiei (M.L., 1995).........................................Despre Iubire (M.L., 1990)...................................................Prinţi şi Cerşetori (M.L., 1992)............................................Sarea şi Mierea Pământului (M.L., 1994)............................Imposibila Dispariţie (M.L., 1995)........................................Zodia Câinelui (M.L., 1994)..................................................Mila unui om de afaceri (M.L., 1995)..............................Rugă Înlăcrimată (M.L., 1993)............................................Ochiul bolnav de stele (M.L., 1993).....................................Semnele Veacului (M.L., 1995)...........................................Unde dai şi unde crapă (Tolba cu Proverbe, M.L., 1996)...Lebăda în Doliu (M.L., 1995).........................................Casa cu balcon înspre soare (M.L., 1993).......................Duminica Orbului (M.L., 1992).........................................Retro Satana! (M.L., 1995).................................................Adeverinţa de Handicapat (M.L., 1992)..............................Depsre Sacrificiul pentru Ţară (M.L., 1993).....................

7

Îndurerata luciditate a destinului (M.L., 1990) ...................Mersul pe jos (M.L., 1991)...................................................Darurile Sărăciei (M.L., 1995)............................................Anul îngheţării apelor (M.L., 1991).................................................Păstorii cei buni (M.L., 1996)..........................................................Stări poluate de jind (M.L., 1993)...................................................Ambalaje şi Măşti (M.L., 1996).......................................................Drumul Crucii (M.L., 1995)............................................................Pericolul îndepărtării de credinţa strămoşilor (M.L., 1993)..........Pâine cu Soveja (M.L., 1994).....................................................Naşterea Domnului (M.L., 1996)..................................................„Ei au voit să fie liberi’’ (M.L., 1992)........................................Sfântul Apostol Andrei (Unirea, 1992)..........................................Despre dreptate, pace şi bucurie (M.L., 1991)...............................Despre Pilda cu întoarcerea obrazului (M.L., 1991)......................Un Iisus în miniatură (revista ,,V”, 1993).....................................Depsre Patrie (M.L., 1990)............................................................Poetul Ion Panait sau Vina pentru Roberto (M.L., 1999).............Mircea Deliescu (M.L., 1994)......................................................Zodia Eminescu (M.L., 1994)......................................................Despre Învrăjbire (M.L., 1991)....................................................Zidul (Oglinda Literara, 1999)...................................................Despre Făţărnicie (M.L., 1990).................................................Şi voi veniţi la pomană, nenorociţilor! (M.L., 1995).................Despre Prietenie (M.L., 1990).....................................................România – Grădina Maicii Domnului (Unirea, 1991).............Despre Optimism (M.L., 1990)........................................................Despre Fericire (M.L., 1990)......................................................Despre Virtutea Iubirii Faţă de Semeni (M.L., 1990)...............Despre Iertare (M.L., 1990)............................................................Dragostea pentru Acasă (M.L., 1995)...........................................Despre Muncă (M.L., 1990).........................................................Haz de necaz (M.L., 1995)............................................................Despre Înălţarea Domnului (M.L., 1990)....................................Despre Dumnezeu şi Poezie (M.L., 1990)...................................Cina Cea De Taină (M.L., 1992)................................................Despre Soartă şi Şansă (M.L., 1990).........................................Ochii Sufletului (Unirea, 1992)...................................................Domnul Păcii (M.L., 1990).........................................................Iubirea ca Soluţie (M.L., 1992)...................................................Despre Minciună I (M.L., 1990).....................................................

8

Despre Minciună II (M.L., 1990)..................................................Nevinovata Specie Umană (Oglinda Literară, 2006).....................

CUVÂNT DE PREÎNTÂMPINARE

Scopul rândurilor de faţă nu este nici unul ruinător, nici unul apologetic. Este , mai degrabă, un scop prevenitor: acela de a ne preveni împotriva unor interpretări abuzive date unei cărţi care, trebuie s-o recunoaştem, prin însuşi titlul ei şi prin însăşi structura ei polimorfă, poate invita la astfel de interpretări.

În primul rând, titlul: “Evanghelia după Constantin Ghiniţă” !!!. Parcă îi şi văd pe cârcotaşii de tot felul zâmbind ironic, dându-şi coate şi vociferând pe toate tonurile posibile sau imposibile despre nemaipomenita îndrăzneală, dacă nu chiar impietate, a autorului de a adăuga încă o “apocrifă” la cele patru evanghelii canonice şi despre blasfemia de a lipi pe ea chiar numele său.

Personal, chiar dacă am unele reţineri în a recunoaşte în accentele dramatice ale cărţii lui Constantin Ghiniţă ceva din tonalităţile luminos-utopice ale “veştilor bune” neo-testamentare, rămân totuşi la convingerea că titlul unei cărţi spune mai multe despre sufletul autorului decxât despre cartea însăşi; a numi un lucru făcut de tine înseamnă a-i conferi propriul tău sens, adică a-i încărca substanţa neutră cu propria ta substanţă şi a-l recunoaşte ca atare. Tocmai de aceea, până la urmă, orice lucru poate primi oricare din numele posibile.

Singurul adevăr care ni se pare cert este însă că “Evanghelia după Constantin Ghiniţă” nu poate fi înţeleasă drept carte religioasă, cum de altfel nici cunoscutele etichetări la adresa autorului drept poet religios nu mi se par îndreptăţite. Deşi are o profundă formaţie teologică, Constantin Ghiniţă nu are cum să fie considerat un poet religios fără riscul exagerării. Aceasta, în primul rând, pentru că Dumnezeul la care se roagă el nu este doar Dumnezeul transcendent al creştinilor, ci şi Dumnezeul ascuns adânc în sufletul oamenilor şi pe care oamenii, în orbirea lor metafizică, nu-l mai recunosc. Constantin Ghiniţă se roagă, mai degrabă, la un Dumnezeu transcedental, decât la unul transcendent.

Cartea de faţă nu face nici un fel de excepţie. Deşi concepută prin adunarea laolaltă a unor articole de ziar apărute în presa anilor după Revoluţie şi, în primul rând, de-a lungul unui

9

deceniu în paginile cotidianului vrâncean “Milcovul Liber”, al cărui neobosit şi temeinic redactor a fost (la care autorul a înserat însă şi gânduri mai noi, vizând şi alte registre tematice), “Evanghelia după Constantin Ghiniţă” nu mi se dezvăluie în nici un caz ca o simplă carte de pilde şi sfaturi bune la toate şi la nimic. Ea este mai întâi şi mai întâi un fel de oglindă subiaectivă a unei lumi dramatice în care, vai, trăim, o lume grăbită peste măsură, exagerat-pragmatică, jalnică, schimonosită, o lume în derivă, o lume care ne-a scăpat de sub control, al cărei sens nu-l mai putem nici percepe, nici înţelege, şi pe care nu mai avem nici puterea şi nici curajul de a mai paria.

Nu numai la Dumnezeul din ceruri face strigare cartea aceasta, ci şi la un Dumnezeu interior, la acel Dumnezeu care sigur mai fierbe în sângele nostru, al fiecăruia, fără să ştim, deşi noi, aşa grăbiţi cum suntem, aşa reci şi aşa de indiferenţi, i-am uitat deja înţelesul şi chemările.

Constantin Ghiniţă ştie, la fel de bine ca toţi adevăraţii căutători de sensuri, că dincolo de aparenţa vizibilă a lucrurilor se ascunde un miez adânc, la care nu putem accede decât cu preţul dureros al renunţării la lucruri şi al scufundării în propria-ne subiectivitate tumultoasă, în propria-ne zare interioară, unde încep să prindă contururi Binele adevărat şi Frumosul adevărat şi Dreptatea adevărată. Este lumea Formelor pure descrisă de Platon.

Constantin Ghiniţă face necontenit apel la preceptele şi învăţăturile biblice, cu întâietate la cele ale lui Iisus, dar nu ca preot (nici vorbă la el de făţărnicie şi fariseism !), ci mai degrabă ca un filosof antic, obişnuit să decanteze, dincolo de “umbrele” vremelniciei, semnele tainice, dar sigure ale Eternităţii.

Poate tocmai de aceea, o bună parte din titlurile articolelor sale au semnificaţii etice asemenea titlurilor Dialogurilor platoniciene: “Despre iubire”, “Despre dreptate, pace, bucurie”, “Despre pâine şi suflet”, “Despre Dumnezeu şi Poet”, “Despre iertare” etc.

“Nu suntem obişnuiţi cu Moartea” - scrie undeva Poetul. Şi totuşi de aceea el ne invită să facem pasul următor, spre o lume aflată dincolo de Viaţă şi de Moarte.

Urmează, în sfârşit, o ultimă prevenire: cartea lui Constantin Ghiniţă nu trebuie citită nici măcar ca un simplu volum publicistic. Pentru că faptele relatate de el nu sunt fapte nude, nu fac parte din substanţa grosieră a realităţii, ci sunt mai degrabă semnificaţii. Aici vocea interioară a Poetului îşi spune cuvântul.

10

Constantin Ghiniţă cufundă atât de bine lucrurile în sensurile lor, încât nici noi, cititorii, nu mai ştim ce sunt unele şi ce sunt celelalte.

Autorul acestei Evanghelii ne îndeamnă, parcă, să fim religioşi atunci când ne aplecăm asupra lucrurilor, să fim filosofi atunci când suntem religioşi şi, mai ales, să fim poeţi atunci când suntem filosofi.

Coencidentia oppositorum !

Paul Spirescu

11

ÎNSETAT, SUFLETUL NOSTRU ...

Motto: ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”

De aici trebuie pornit încă de la primul răsărit de soare după Revoluţie. Pentru că Libertatea câştigată, Democraţia atât de mult visată, ieşirea din umilinţa la care am fost înjugaţi, bucuria redescoperirii noastre ca oameni, cu dreptul de a merge în picioare şi cu fruntea sus, nu ar fi trebuit să însemne că PUTEM FACE FIECARE CE VREM. O Ţară, indiferent cât de democratică ar fi (să încercăm măcar o dată a gândi cinstit şi limpede) nu poate exista în afara Legii – absolut necesară fiind reinstaurarea ei, cu drepturi depline şi cu totală înţelegere – atâta timp cât, conform unui vechi proverb românesc, ,,pădure fără uscături nu există”, cât mai viermuieşte demenţa, lipsa de ruşine, degradarea morală, degetele – bîtă şi topoarele pe limbă.

Zilnic ne dăm în cap şi nouă şi valorilor nostre, desfiinţăm tot ceea ce avem mai frumos, descoperim în ceilalţi mii de păcate, ne aducem aminte de vechi răfuieli – pe care le facem publice, adică nu mai avem cel puţin ruşinea de a ne spăla rufele in familie, de a uita şi de a ierta aşa cum o întreagă istorie ne-a însemnat definitiv, devenind sclavii verbului A CERE, în timp ce marea majoritate a oamenilor simpli şi încă nealteraţi, mai ales necunoscători ale atâtor forme sofisticate şi surprinşi de atâtea deziceri,

12

trăieşte o cumplită stare de nesiguranţă, de teamă, de gânduri pentru Ziua de Mîine.

Iată, însă, că cei care au acces, cei Aleşi printr-o blândă îndurare a Luminii sau propulsaţi în faţă de evenimente, rămîn numai cu arătătorul. Se înjură, se vehiculează idei, care de care mai alarmante, destabilizatoare, se discută pro şi contra, se arată ce se întâmplă în ţară, aceeaşi minciună, vorbărie goală, promisiune şi deşertăciune, toate acestea într-o destul de primejdioasă decădere din care, cel mai mult, are de suferit Ţara. Da domnilor, Ţara la care nu se mai gîndeşte nimeni. Ţara de care ne depărtăm atît de urît, dintr-o teamă ridicolă de ridicul, că prea mult s-a vorbit de patriotism în vechiul regim, că ne este ruşine şi să mai simţim în noi acest dumnezeiesc sentiment al reintegrării sufletului nostru în sufletul ei însetat de noi, mai ales acum. Această ,,trecere peste cadavre”, ca numai nouă să ne fie bine.

Şi ca să ne acoperim micile sau marile mizerii, rămâne Arătătorul celor din faţă : ,,nu este bine, nu este frumos, ţara este in primejdie, tîlhărie la drumul mare, rea-credinţă, se revine la vechea formă, se reataşează vechile structuri, vinovaţii scot capul şi puiesc, se dă arama pe faţă, „alţi actori, aceeaşi piesă” (sau invers ?), se fură ca în codru, corupţie cum n-a mai fost de te cuprinde mila, nu mânia, se vinde în valută, una se zice alta se face, nu tu un local cu mîncare şi pentru cei sărmani, nu câştigi nimic la salar şi ne frământă ce vom face de la 1 Aprilie (ca sărbătoare a unui cumul de păcăleli)”. DAR NU VINE NIMENI CU O SOLUŢIE PRACTICĂ, nu vine nimeni- să-l simţi, Doamne! – cu inima bogată şi sufletul curat să spun simplu: „ei bine, domnilor, să mai lăsăm cuvintele–mască, cuvintele-capcană, să mai uităm şi interesele noastre meschine, pentru că uite ce avem de făcut...”, nu ţâşneşte nimeni din acest noian de incertitudini (de la cei mai mici

13

care nu-şi pot permite, nu luxuri, nu ieşiri din comun ci, pur şi simplu, un trai modest, la cei mai mari care s-au agăţat cu disperare de scaunele pe care nici măcar nu le-au visat, să încerce salvarea unicului sentiment ce nu se poate liberaliza niciodată, şi anume, DRAGOSTEA DE ŢARĂ !

Cine are atunci dreptate, dacă nici unul din cei care ne înconjoară nu are dreptate şi toţi, în acelaşi timp, au dreptate ?

Şi cine să facă dreptate ? Şi când?Oare să ne fi bucurat prea tare după Revoluţie, oare

în acea mirifică ,,încăierare” să ne fi pierdut simţul realităţii ca să ne descoperim dintr-o dată neputincioşi şi răi platnici în faţa Datoriei de a fi oameni, de a fi Prieteni, de a fi mai Buni ? Oare să fim blestemaţi a locui în uitarea a cel puţin două sentimente capitale – Dragostea faţă de Aproape şi Dragostea faţă de Ţară – care ne-ar putea salva şi scoate din acest haos ce devine pe zi ce trece epidemie naţională ?

Şi oare, cât de curând, vom reuşi să adăugăm formulelor noastre de salut şi pe cea mai sfântă dintre toate, ECCE HOMO ?

CÂRCOTAŞII

Sărăcia, lipsurile de tot felul, visurile amputate duc întotdeauna la stări tensionate, la şubrezirea relaţiilor dintre oameni, la degradarea, din cât există, a stării de civilizaţie. Apar pizma, duşmănia, pietrele aruncate cu uşurinţă, răutăţile, interesele ( explicabile de altfel), egoismul şi acea tendinţă de a rămâne în picioare prin orice mijloace, de a mai păstra măcar urmele demnităţii în care ai fi vrut să locuieşti. Contribuie şi mai mult la toate acestea ştirile

14

alarmante, răul zilnic care ţi se prezintă ca o plagă infectată, epidemia nenorocirilor şi adeverirea apocaliptică a sfârşitului de veac. Nu se mai vorbeşte despre Frumos, e o ruşine să mai aminteşti de Suflet, este utopic să aminteşti de Recunoştinţă, de Iubire şi, mai ales, de Prietenie.

Dar cel mai toxic dintre toţi cei care se nasc din prelungirea sărăciei şi neputinţei de afirmare, ramâne CÂRCOTAŞUL. Personaj pervers, devenit comun în ultimii ani, cârcotaşul nu face altceva decât să atrofieze şi bruma de bună înţelegere dintre oameni. Veşnic nemulţumit, cu dreptate sau fără, caută mereu surse în propria-i imaginaţie, de a monta şi aprinde fitile peste tot. Mieros sau acustic, sfătuitor sau insistent în a-şi etala deşertăciunea din care nu reuşeşte să se ridice la suprafaţă, demagog şi denigrator în acelaşi timp, reuşeşte să corupă vigilenţa celor din jur şi să sape până la temeliile semenilor, ca de acolo să-şi poată injecta otrava în toate rădăcinile care îi stau în cale.

În tot şi în toate vede numai negru. Sufletul i se chirceşte. Limba-i ca o sabie se repede şi taie când te aştepţi mai puţin. Nu face decât să strice şi să murdareasca pe unde trece. Nu-l mai interesează nimic, devine indiferent, nepăsător, crud, se automutilează mutilând. Dacă-i prins, găseşte scuze şi merge mai departe cu un rânjet libidinos, umed şi urât mirositor, sau atacă în disperare. Nu reuşeşte nimic pentru el, dar pe ce pune mâna, ochiul ori cuvântu-i putred se transformă în motiv de răzmeriţă, ceartă, panică şi neîncredere. Seamănă răul şi în urmă-i răsar petele canceroase ale discordiei. Cârcotaşul trece printre noi. Noi îl ignorăm. Din bună ştiinţă, din lene şi lehamite. Sau nu-l bănuim. Cert este că nedându-i importanţă îi cedăm cu uşurinţă spaţiul, puţinul spaţiu ramas curat dintre noi. Ne certăm cu vecinii, cu prietenii, cu rudele. Adică pierdem. Ne pierdem! Cârcotaşii, ca să fim şi mai sinceri, nu intră neapărat în categoria săracilor lipiţi pământului. Nu am

15

văzut nici unul mort de foame. Ei sunt periculoşi pentru că viermuind la limita normalului nu ştiu să se mulţumească niciodată. Pentru că nu-şi pot desprinde privirile din curţile celorlalţi. Capra vecinului este mai grasă. Vor totul. EI SUNT CEI MAI FRUMOŞI, CEI MAI DEŞTEPŢI, CEI MAI CEI, restul intră in categoria prostime. Propria lor neputinţă de a ajunge şi la strugurii dulci îi transformă din viermi în animale de pradă. Pândesc şi atacă. Revolta lor îi îmbolnăveşte treptat şi, la un moment dat devin infirmii societăţii, cele mai de plâns fiinţe, de care ţi-e milă şi, dintr-o creştinească iubire şi bunătate îi laşi, cu îngăduinţa care îţi este în fire, să-ţi strice liniştea casei tale, şi în cele din urmă a întregii comunităţi.

Ar putea fi aceştia, cârcotaşii, una din cauzele involuţiei urbei noastre. Şi de care ar trebui să ne temem mai cumplit ca de sărăcie. Vocile lor se unduiesc printre noi ca nişte şerpi veninoşi, punând nu numai la îndoială ceea ce este evident cu o neruşinare strigătoare la cer, ci încearcă cu disperare să dărâme şi ceea ce a mai rămas în picioare.

ATUNCI VA VENI SFÂRŞITUL

Motto : El a şezut jos pe Muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El şi i-au zis : ,,Spune-ne, când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacurilor?” IISUS a raspuns lor : ,, Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în numele Meu, şi vor zice : ,,Eu sunt Hristosul!”. Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie : vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi

16

atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împăraţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumă. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decît începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda pînă la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrşitul. (Matei, 24, 3-14).

Superficialitatea trecerii prin viaţă, cu acea uşurinţă de ignorare până şi a oglinzii din suflet în care ne uităm din ce în ce mai rar, furaţi prea uşor de ,,miasmele poleite” ce fac horă de iele în jurul nostru, nu poate duce decât la unul din marile păcate ale prezentului , Nerecunoştinţa. Furişându-ne afară din noi, uitând să mai facem curăţenie în interiorul nostru, ,,sărbătorind” teama, sărăcia spirituală şi poluarea morală, abrutizarea şi, ,,devalorizarea” Frumosului, Binelui şi a Dragostei, toate într-un singur suflet, adevărată minune ca sâmbure al Vieţii, lăsăm deschise şi toate căile care conduc inevitabil la cele mai ridicole, absurde şi triviale automulţumiri peste care, la un moment dat, refuză să se mai uite şi Dumnezeu.

Cutremurătoare sunt şi unele din faptele ce ne otrăvesc existenţa. Răspund în felul acesta la două scrisori: a d-rei Filomela A. din Adjud (,,vă rog să publicaţi, pentru o înţelegere mai deplină a vremurilor, textul din Biblie care se referă la sfârşitul lumii”) text pe care îl folosim şi ca motto, cît şi d-rei Isabela R., din Focşani, la o scrisoare care poate fi trecută, prin conţinut, la păcatele ,, strigătoare la cer” : în ceea ce priveşte Anul 2000, luat ca limită, nu aveţi dreptate,

17

propunându-vă în acest sens, să ascultaţi cuvintele Mântuitorului din aceeaşi Evanghelie a lui Matei: ,,cât despre ziua aceea, nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”, deci cu atât mai puţin noi. Îmi relataţi despre prietena dvs. care înfiată fiind de la câteva luni, astăzi domnişoară frumoasă şi bine întreţinută din toate punctele de vedere, mai ales printr-o curată iubire pe care mama ei i-o dăruie neîncetat, ,,mamă-sacrificiu” cum spuneţi cu tristeţe, dar care primeşte în loc amarul fruct al nerecunoştinţei îmi crează imaginea unei alte posibile pilde, cu ,,Fiul Trădării” de data aceasta, pentru că cel Risipitor şi-a găsit cel puţin, în cele din urmă, drumul către Acasă, chinuit de remuşcări, pe de o parte şi îmbogăţit de bucuria iertării prin deschiderea braţelor părinteşti, pe de altă parte.

Nimic nu este mai odios decât a te întoarce împotriva celor care ţi-au pregătit cu migală, cu trudă, cu dragoste şi permanent nesomn Drumul în Viaţă. A te purta faţă de Ei cu o lipsă de respect ce întrece închipuirea, cu o grosolănie ce frizează starea cea mai decăzută în care poate ajunge un om, a le accepta, însă, satisfacerea nevoilor tale, batjocorind însăşi cântecul de leagăn îngânat până la moarte printr-un spate întors şi cuvinte-cuţite, a-i ,,jumuli” (iertată-mi fie expresia) respingându-le nivelul lor de comportament şi vorbire, invocînd unele din cele mai necontrolate motive şi anume ,,că ţi-ar fi ruşine cu ei, că nu le eşti dator cu nimic, că sunt obligaţi a te ajuta etc.”, iata câteva instantanee regretabile din scrisoarea dvs. Nu părinţii noştri trebuie să ne arate tulburea lumină în care bâjbâim, ci noi, ieşind ca dintr-o ceaţă deasă, să ne descoperim vina prin care îi vindem pe cei care ne vegheză încontinuu atât bucuria cât şi durerea trecerilor noastre.

18

NOTA DE PLATĂ

De unsprezece ani (iată că se apropie cu paşi repezi cel de-al doisprezecelea!) tot aşteptăm să vină alţii să ne ajute. S-au schimbat, cu voia sau fără voia noastră, preşedinţi, guverne, prim-miniştri, am trecut cu toţi de la stânga la dreapta şi invers, s-au făcut memorii şi dosare ce s-au pierdut prin sertarele indiferenţei mai marilor noştri Aleşi, am strigat, ne-am umilit, am tras semnale de alarmă, ca să ne trezim de fiecare dată cu o groapă mai jos, înconjuraţi de ignoranţă, ipocrizie, meschinărie, nepăsare, indolenţă, reavoinţă, măşti, comisioane, hoţie ca la drumul mare, haiducie în valori inestimabile ce-au luat drumul străinătăţurilor etc, etc...

Aşa am fost învăţaţi, aşa am crezut că e bine şi creştineşte, aşa am nădăjduit că trebuie să vină alţii să ne ajute. Aşa, poate, ar fi fost drept. Dar ce mai este drept într-o ţară care a pierdut în 11 ani cât nu s-a pierdut şi furat într-o întreagă istorie? Aşa ar fi fost frumos, să nu ne lepădăm unii de alţii. Până şi animalele fac front comun când se arată primejdia. Până şi Dumnezeu îşi reîntoarce faţa şi spune : să mai încercăm încă o dată! Fie ca Sodoma să rămână o amintite singulară! Ce mai este de aşteptat? Şi de ce să mai credem (şi în cine)? Iată că zilele trec, se scurg zilele noastre, ne cresc copiii şi nici nu ştim ce îi aşteaptă, oraşul se prelinge într-o pată amară, toate se scurg pe apa sâmbetei şi nu facem altceva decât să ne îmbătăm cu promisiuni, cu aşteptări zadarnice la uşi închise, la inimi care nu mai bat pentru noi. Comunismul ne-a adunat într-o grămadă paşnică, pasivă, prostită şi în uitare de sine; capitalismul ne-a ameţit

19

ca un drog, cu dreptul de a ne alege drumul, de a gândi şi a vorbi liber, de a făptui după cum ne taie capul, de a hotărî cine să ne conducă destinele, şi am ajuns până la urmă la o proprietate privată răscolită de orgolii, de ambiţii mărunte, de patimi şi interese meschine, de închircire, a sufletului, de alungare a lui Dumnezeu şi a iubirii faţă de Aproapele nostru. Sărăcie, involuţie, grad redus de civilizaţie, răutaţi şi duşmănie, suflete chinuite de un sistem demn de milă şi jale. Fiecare pentru el! Atât auzi în jur şi orbii de noi ne însingurăm şi mai mult, ne îndepărtăm unii faţă de alţii şi ne tăiem zilnic legăturile dintre noi şi cele cu Dumnezeu.

Şi tot zilnic presa alarmează, televiziunile fac şouri care mai de care mai ,,informative”, fiecare – teoretic – posedă adevărul din ,,ieşirea din marasm”, nu auzi decât de dosare care au stat până acum ascunse, de dezvăluiri şocante, o lume pestriţă, în fierbere, a cărei spumă este mai mult mizeră decât să constituie izvorul din care să putem alege pe cei mai buni.

America, prietena noastră ne conservă, Europa ne sare din val în val, sârbii sunt supăraţi pe noi foc, ungurii clocesc gânduri nu tocmai ortodoxe, ruşii mari sentimentali rămân îndrăgostiţi ca întotdeauna de pâinea noastră cea de toate zilele, FMI-ul cântăreşte nevăzând ca un contabil veritabil pumnul de dolari promis poporului român, toate acestea şi altele în simbioză cu birocraţia excesivă din interior şi, cu sărăcia în creştere, cu umilinţa la care suntem supuşi, cu parlamentarii care vorbesc frumos şi înfăptuiesc fărădelegea legal, cu guvernanţii alunecoşi ce scumpesc lunar existenţa românului, cu Învăţământul şi Cultura şi Sănătatea bolnave de atâta scoatere la margine societăţii, cu alte şi alte nenorociri ce ne bat într-una la uşă, o sumă uriaşă de dezamăgiri ce nu fac altceva decât să usuce şi ultima brumă de speranţă. Şi, acum, învălmăşeala noilor alegeri care ne aşteaptă, sondajele pro şi contra, alianţele care se fac

20

şi se desfac, peregrinările din partid în partid, o goană veşnică după acelaşi os devenit tradiţional în România după ’89 şi care fac bietului român zile fripte şi nopţi nedormite, căci i-a pierit cheful şi încrederea şi nădejdea.

În timpul acesta, copiii noştri câştigă olimpiade după olimpiade, sportivii noştri duc faima României în lume, ehei, Românie, pasăre Phöenix...

ISPITĂ ŞI CUNOAŞTERE

Motto : ,, Semănând grâu, vei recolta o dată, sădind un pom, vei recolta de zece ori, instruind un popor, vei culege roadele pentru o sută de ani”.

(Din înţelepciunea orientală)

O primă concluzie ce s-ar putea desprinde din înţelesul celor două cuvinte, pentru care mulţi ar opta să le îmbrăţişeze (ceea ce nu ar fi un neadevăr atât timp cât istoria confirmă ispita ca bază de pornire către cunoaştere) devine în cazul de faţă, un labirint locuit de Ianus, care generează celor intraţi înăuntru uşurinţa prin care se acceptă sau se hulesc gânduri sau fapte ce întunecă la modul periculos cerul umanului. (,,...cunoaşterea nu e legitimă, decât dacă ţine cont de Dumnezeu. Dimpotrivă, cunoaşterea autonomă, ,,liberă”, profană, e vinovată şi, ca atare, morală. Nu există cunoaştere valabilă fără Dumnezeu – asta aflăm din Geneză” – Andrei Pleşu).

Desigur, ideea introducerii unor ore de religie la şcoală ar putea fi salutară atâta timp cât, indiferent de

21

greutăţile care se vor ivi, marea majoritate a oamenilor de inimă – privind viitorul moral al copiilor noştri – într-un larg consens la scară naţională, nu va forma un puternic şi înţelept apel pentru cel mai inestimabil beneficiu care rămâne Omul, gând care trebuie să înflorească numai spre binele Ţării(să nu existe teama de a folosi totuşi acest sfinţit cuvânt pentru toţi cei care îi sărută dreapta în fiecare dimineaţă) şi care să conducă la formarea unui popor demn de libertatea câştigată atât de greu (,,Începând din casa părintească, din grădiniţe şi din clasele primare, pe manuale bine făcute, Cuvântul Adevărului renaşte sufleteşte fiinţa poporului nostru. Dar acestea, pentru a deveni moştenirea cea mai de preţ a fiecăruia, trebuie studiate cu perseverenţă, zi de zi din copilărie, după cum recomanda Dostoievski în secolul trecut într-o scrisoare rămasă ilustră. Copiii noştri, în afară de familie, care au avut norocul să trăiască în case cu confort spiritual autentic, nu surogate, în mare parte au crescut fără un contact nemijlocit, săracii, cu Cartea Cărţilor” – Ioan Alexandru).

Şi, dacă vin cu o adâncă stare de jenă şi cu rugămintea de a fi iertat pentru ce voi fi nevoit să pun în balanţă, cel puţin, două forme de educaţie situate la extreme, este că se găsesc motive suficiente de a vă propune aceasă alternativă de maximă importanţă. Televiziunea Română ne propune, şi ea, să asistăm la una din aceste forme educaţionale, care, cu toată înţelegerea noastră, nu putem fi de acord. Aşa-numita ,,educaţie sexuală”, pe larg explicată, cu desene şi schiţe, fără nici un menajament pentru urechea bunului simţ, cu interviuri luate unor fetiţe, la care se adaugă sfaturi ample pentru evitarea naşterii de copii (deci, copii, puteţi face şi voi copii, dar uite – noi suntem buni cu voi şi vă învăţăm cum să nu-i faceţi sau de-i faceţi, de, mai greşeşte omul, cum să scăpaţi de ei), ei bine, construieşte una din feţele lui Ianus care nu conduce decât la degradarea

22

şi industrializarea sentimentelor, şi asta, sub falsa percepere a libertăţii şi democraţiei noastre.

Problema care mi se pare vitală, fiind vorba de sănătate morală, de înţelepciune, de frumuseţe spirituală, de bucuria tămăduirii şi câştigarea acelui drept pe care-l merităm cu prisosinţă de a merge în Europa (nu numai de a intra) cu fruntea sus, aşa cum a făcut-o, de fapt, întotdeauna, adevăratul român, rămâne şi problema careia i se dă, din păcate, o importanţă minoră.

Nu cred că ar fi cineva împotriva unor sfaturi care să ,,producă” în intimitate, într-un cadru adecvat, cu prudenţa impusă de o asemenea problematică, ţinând cont de sensibilitatea celor educaţi, pornind, bineînţeles, de la respect şi sfârşind cu acei dascăli care să întrunească în afara noţiunilor respective şi pe acelea de pudoare şi ruşine.

Dragostea este începutul lumii, sâmburele vieţii pe care Iisus îl descoperă tuturor prin jertfa Sa, cel mai frumos cântec al Omului, şi, aşa cum Binele dacă-l faci cuiva nu trebuie strigat, la fel Iubirii îi trebuie intimitate şi pudoare, frumuseţea veşnică a descoperirii.

„După ce instinctele cele bune se vor fi dezvoltat, sprjinite de îndreptarul moralei religioase şi cele rele se vor fi închircit, poate el în urmă să se îndoiască asupra unor puncte din îndreptar, practic nu va mai putea-o face şi va rămâne un om moralizat şi crescut prin normele credinţei”–(Mihai Eminescu). Iată că nu este cazul să stăm prea mult în cumpăna gândurilor când este vorba să se rezolve o problemă care nu poate cunoaşte decât o singură rezolvare, ce nu suportă vreo discuţie, care degenerând, ar întrista pe toţi cei care au propus-o, aceştia fiind de cea mai bună intenţie, dorind într-adevăr salvarea morală şi sănătatea sufletului copiilor noştri ţinuţi până acum în întuneric şi minţiţi cu neruşinare.

23

Descoperindu-l pe Dumnezeu, ,,altoindu-i” cu acel prim Cuvânt prin care Apostolul Ioan îşi face cunoscută Evanghelia a IV-a, insuflându-le puterea de a descifra Pildele, unice pilde de înţelepciune lăsate mântuirii noastre de Iisus, facându-li-se cunoscuţi martirii lumii şi ai neamului nostru, nu poate fi decât un real şi imens câştig.

Lăsaţi copiii să se trezească în razele soarelui şi să adoarmă în Lumină.

Ei sunt tot ce avem noi mai sfânt şi mai de preţ şi viitorul într-adevăr de aur al Lumii.

FECIOARA MARIA IEŞIND DIN ICOANĂ

Fetiţa, să tot fi avut 9-10 ani, stătea ghemuită lângă uşa bisericii. Nu arăta rău, ar fi putut arăta chiar frumoasă, ar fi putut avea zâmbetul pe care numai Soarele şi-l arată în primele raze ale dimineţii. Mai mult cu capul în jos, întinzând mâna dintr-un reflex căpătat involuntar în această luptă inexplicabilă la vârsta ei, acest înger cerşetor părea nu doar o fiinţă obiect pusă să-şi câştige pâinea, ci cu totul stânjenită şi ruşinată, realizând că ,,meseria” ei o striveşte, o desfiinţează, o alungă din categoria fericiţilor ce alergau dintr-o parte în alta pe stradă. I-am dat din obişnuinţă nişte bani, dar nu simţeam nici o satisfacţie, nici o bucurie. Ochii ei mari, singurii rămaşi în viaţă cu adevărat, cu licărirea acelor stele ce se ivesc din când în când pe un cer înnorat, mă priveau între mirare şi exagerată umilinţă ce numai starea de mizerie şi frică ţi le pot da. Nu ştiu ce mi-a venit să o întreb (nesperând să capăt vreun răspuns) dacă ea visează. ,,Da, visez cai şi flori. Într-o noapte am visat raiul,

24

aşa cred eu, că era raiul, adică un loc tare frumos unde zburau nişte mămici cu aripi albe pe umeri. M-au mângâiat şi mi-au dat o grămadă de bunătăţi. Mai visez şi ziua, aici, dar nu-mi place că visele sunt urâte. Astă noapte însă, am visat ceva ce nu ştiu ce înseamnă. După ce adormisem plângând, mi se luase toţi banii pe care-i adunasem, s-a făcut dintr-o dată lumină mare că aproape orbisem. Când am început să văd, era camera mea şi eu acolo mă închinam la icoana Maicii Domnului, aceea cu copilul în braţe. Era linişte, nu simţeam nici foame, nici sete şi nici nu mă mai durea nimic. Şi cum mă rugam aşa, icoana s-a prefăcut, cum să spun eu, într-o oglindă mare şi adâncă. Maica a început să vină spre mine fără copil, copilul era acum mare, frumos şi cu nişte ochi tare buni şi miloşi. Oglinda s-a făcut iarăşi icoană şi Maica a ieşit din ea ca şi cum cineva i-ar fi deschis uşa. S-a apropiat de mine şi mi-a spus : ,,Nu mai plânge, fata mea, într-o zi am să te iau cu mine. Tu să te rogi până atunci la Iisus Domnul, părintele copiilor. Să-i spui tot ce faci şi să faci tot ce-ţi spune, că El va avea grijă de tine iar tu vei fi un înger şi nu vei mai şti nici de foame, nici de sete, nici de cei care te bat şi te alungă”. A spus multe Maica, dar nu-mi mai amintesc totul. Eram tare fericită, pentru prima dată, şi nu-mi doream decât să mă fac odată înger şi să intru în icoană...”.

DESPRE PÂINE ŞI SUFLET

- Golful? Poate golful din suflet, Domnilor! Aici, unde din viitor, ne vin semnale disperate pentru a salva Acum, ceea ce mâine s-ar putea să devină Nimic...

25

,,Corespondenţi voluntari trimişi în Lăuntrul Uman, confirmă temerile Agorei, prin transmiterea unor rapoarte destul de îngrijorătoare în care se anunţă o slabă producţie de grâu din majoritatea teritoriilor. Ţinându-se cont şi de ultima Derivă, s-a preconizat o lungă perioadă de timp de trecere spre verticalitate, dar, în ciuda promisiunilor făcute de Marele For, toate circuitele au intrat în alertă, sângele rătăceşte bolnav de tristeţe, Nepătrunsul Gol este plin de haos iar Paznicul umblă cherchelit, vorbind în dodii şi creând panică”. (Fragment dintr-un text nedatat, tradus de nişte bătrâni ce nu voiau încă, să plece de Acasă).

Dicţionar în lucru: (În)Lăuntru – locul Sufletului unde s-a cuibărit neputinţa de a te mai putea dărui, de a mai putea ierta, de a mai zămisli Dorul şi Visul şi Speranţa, ca şi locul de sacrificare a Dragostei pe altarele de secetă ale unor zei ce s-au amestecat cu oamenii; Rai şi Iad – Judecata în faţa propriei Conştiinţe, descoperirea a ceea ce eşti de fapt, filtrul vieţii trecut prin filtrul Luminii; Masă de unghi – cine Sunt, de Unde vin, ce fac Aici, unde mă Duc, pentru ce trăim, ce rol îndeplineşte naşterea între Viaţă şi Moarte etc.

Sondaje de opinie (am spicuit din răspunsurile date de intervievaţi, numai ce ne interesează pe noi). ,,Indiferenţa la ceea ce se întâmplă în jurul nostru este o parte majoră a gradului nostru de superioritate care caracterizează înţelepciunea unui om.

Câtă înţelepciune trebuie să acumulezi însă, adică, unde să găseşti atâta răbdare pentru a nu rămâne insensibil şi rece când totul în tine se revoltă încordându-se iar mintea, atâta câtă avem, să nu intre în acordurile generale, să nu lumineze născând, un soldat de veghe al casei tale, care în ciuda tuturor cuvintelor tocite, se cheamă totuşi, Ţara?” (Susţin unii, surâzând îngăduitor după ce au citit că bătrânii au îmbogăţit textul în mod special; cel care a răspuns nu a vrut să îşi dea numele). - ,,Atunci când spunem că plăcerea

26

este scopul vieţii noastre nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale, cum socotesc unii, sau din neştiinţă, nepricepere, sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere trebuie să înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din Suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu desfătarea cu delicatesele unor mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci judecata sobră, alungarea acelor plăceri în care mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul şi cel mai mare bun este înţelepciunea (Epicur)” – Ascultam la radio, „Bolero”-ul lui Ravel, ca şi cum nu mi-ar fi fost de ajuns starea de mine singur... Pentru că stăm, bunilor, într-un continuu tangaj, ascunzând timpul pentru neputinţele noastre. Pândiţi şi pândind la rândul nostru, înverşunaţi şi închistaţi, rătăcind cu arătătorul întins numai spre ceilalţi, cu idealuri lipsite de scrupule şi ruşinare, nu descoperim că ne îndepărtăm cu fiecare clipă de noi înşine, că ne atrofiem simţurile, că ajutăm chiar noi Destinul împotriva noastră prin minciună şi falsitate, prin închiderea sufletului în cuştile Dorului (de aici banda este ştearsă). - ,,Sufletul nu este altceva decât un ogor al Pâinii. Cred că numai de aici se poate porni spre pajiştile neprihănite din Om. Nedescoperit este universul uman, unde atâta suflet tânjeşte cu disperanţă să ne inunde privirea, să ne îmblânzească inima şi limba şi mintea să ne-o lumineze. Cine sunt? N-are importanţă.” – Stăteam pe iarbă şi ne sărutam, atât. Voi tinerii de astăzi vă jucaţi cu trupurile cât vreţi. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, ţineţi minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale pier dar şi specii de simţăminte. (Magicianul)” - ,,În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Doamne. Însetat-a Sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; Când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu? (Psalmi, 42-1,2)”. - ,,Dar până la urmă, cine are dreptate? Mă

27

gândesc tot mai des, cât de buni ar trebui să fim ca să populăm stepa sufletului, ce cucereşte pe zi ce trece tot mai mult spaţiu în noi? Să învăţăm a nu ne mai plânge, a ierta răutăţile şi mizeriile din jur, a ieşi din amurgul îndoielilor, pentru a reînvia acea lume pierdută, unde Viaţa să rămână o veşnică oază de sărbătoare şi Bunătatea o dumnezeească Cină de Taină unde să ne spălăm gândurile şi faptele în câştigarea dreptului cunoaşterii dăruirii de sine (Un cerşetor)” - ,,Viaţa de astăzi: o afacere... Iubirea, care nu înseamnă nimic dacă nu devine faptă de frumuseţe şi înălţare spirituală, riscă să rămână o biată pasăre rănită, obligată să îngheţe în iarna sufletului nostru, în singurătatea unor stări sărace şi de patimi tulburi. Când uşa înspre Suflet este închisă, Soarele devine o pată pe care lacrimile tuturor rămaşilor la Poarta Cetăţii Lumii n-ar mai putea-o şterge. Nu să ne ascundem este cazul – ci să ne descoperim. Singura şansă de a ne apropia de Lumină, acolo unde Mântuitorul ne spală Conştiinţa trecerilor din greşeală în greşeală. Numele meu nu contează. Sunt o femeie, o mamă, o soţie. Atât”. - ,,Revăd cu tristeţe un film în care secvenţe de viaţă dezvăluiau trei drame cu mari implicaţii asupra Sufletului. Şi atunci, ca şi în zilele următoare am fost martorul multor discuţii pornite din lacrimă şi inimă amară, majoritatea fiind puternic afectaţi. Ceea ce-i dureros însă aici, este că omul a ajuns să trăiască diferite stări emoţionale, pe fundalul unor filme şi cărţi, etalând o exagerată dragoste mai mult faţă de câini şi pisici, rămânând insensibil, netulburat şi orb în faţa Sufletului omenesc, al Sufletului unei lumi care sângerează în Strigăt. (Un tînăr de 16 ani)”. ,,Sparg oul acesta şi se naşte Femeia, şi se naşte Bărbatul. Şi împreună vor trăi şi vor muri. Dar se vor naşte din nou. Se vor naşte şi vor muri din nou şi încă o dată se vor naşte. Şi nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că Moartea e minciună. (Eduardo Galeano)”.

28

DESPRE PACE

Motto: ,,Fărădelegile voastre s-au făcut zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre au fost de vină că El şi-a ascuns faţa Lui de la voi, ca să nu vă mai vadă” (Isaia LIX, 2-3).

PACEA! Visul de aur al Omenirii, speranţa care i-a dat omului şi alte speranţe, dorinţa de a-şi găsi liniştea cu sine însuşi, bucuria de a trăi în armonie cu semenii săi şi fericirea de a găsi calea dragostei întru Dumnezeu, toate, forme ale Păcii care au format baza existenţei umane. De fapt, pacea există în fiecare lucru. Luaţi aminte câtă pace se revarsă odată cu răsăritul Soarelui, câtă pace se leagănă odată cu valurile mării sau în aerul muntelui răvăşit de aromele florilor şi vântului adormit prin fâneţe, câtă pace porneşte precum corăbiile din lanurile de grâu, când te scalzi în privirea copiilor, ori prinzi cuvintele perechilor de îndrăgostiţi ce-ţi trec prin suflet păsări ale iubirii, câtă pace pluteşte peste frunţile aureolate de gânduri şi idei nobile sau se ridică din palmele bătătorite de sfânta trudă – sărbătoare din adâncă mulţumire şi bucurie de a trăi – câtă dragoste, Doamne, coborând din ceruri peste prag şi masă şi somn în dreptate săvârşindu-se toate ale noastre spre marea căutare şi laudă a Păcii!

Pentru că ,,Autorilor inspiraţi ai Sf. Scripturi, părinţii şi scriitorii bisericeşti, în cea mai mare parte, leagă pacea de dreptate, sau mai bine zis, condiţionează pacea de dreptate. Între oameni şi popoare nu se poate statornici şi păstra pacea

29

desăvârşită, dacă la temelia vieţii sociale şi a raporturilor dintre state nu se aşează dreptatea” (Iustin Moisescu – Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii). Chiar dacă pare ciudat şi nedrept, pacea rămâne pe mai departe o stare de luptă pentru apărarea ei şi a dreptului fiecărui om de a se bucura de roadele ei. O luptă, de multe ori care implică sacrificii de sânge şi lacrimi. Împlinirea dreptăţii şi a legii morale – sau mai simplu realizarea armoniei depline în Om şi între Oameni, trăirea în înţelegere, frăţie şi întrajutorare (considerate elemente esenţiale ale păcii) – şi dacă mai adăugăm , ca fii ai lui Dumnezeu, fericirea supremă de a ne lăsa îmbrăţişaţi de Dragoste, împrăştiind în acelaşi timp, Dragostea, ca pe darul cel mai scump primit prin jertfa lui Iisus Hristos vom reuşi, să conturăm oglinda în care, uitându-ne, să descoperim pacea ca pe un al doilea chip al nostru.

Origen, în comentariile la Epistola către Romani, ne transmitea că ,,Acolo se poate spune că este pace unde toţi se înţeleg, unde nici unul nu se ceartă, unde nimic nu se face cu duşmănie, unde nimeni nu se poartă cu neomenie”.

Spuneam că Pacea există dintotdeauna în fiecare lucru: dar dacă noi nu ne spălăm sufletul şi nu ne descălţăm de gânduri pătimaşe şi egoiste, dacă nu pregătim calea înţelegerii şi îngăduinţei şi nu încercăm în permanenţă a împlini poruncile dreptăţii, a împăcării cu noi, cu semenii noştri şi cu Dumnezeu – o a doua Treime, pământească de astă dată, ca temelie pentru instaurarea păcii pe întreaga planetă - atunci Pacea nu va rămâne decât o pasăre frumoasă, închisă în colivie însă, de unde cântecul ei va fi o revărsare tristă şi dureroasă peste rănile Istoriei şi nădejdile oamenilor. Iată ce se spune despre aceasta: ,,Pacea amestecată cu dreptatea, este bun dumnezeiesc: iar dacă una din ele ar exista fără cealaltă, se vatămă frumuseţea virtuţii. Căci pacea există şi la tâlhari cu semenii lor, şi între lupi; la

30

cei dintâi pentru vătămarea oamenilor, iar la ceilalţi pentru distrugerea turmelor. Dar nici nu puteam numi pace pe aceea care nu este împodobită cu dreptatea”. (Isidor Pelusiotul, Ep. 246).

DESPRE JUDECATĂ ŞI ÎNGĂDUINŢĂ

MOTTO:,,Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să

nu-şi facă închipuiri trufaşe, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia sa nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, care ne dă cu belşug toate spre îndulcirea noastră. Porunceşte-le să facă bine, să se îmbogăţească în fapte bune, să fie harnici şi milostivi, ca astfel să-şi adune comoară temeinică pentru viitor şi să dobândească viaţa veşnică”.

(Sf. Ap. Pavel – I. Tim. VI, 17-19)

Dacă Revoluţia a vrut să însemne atât visul unui întreg popor sărăcit, şi material şi spiritual, cât şi nădejdea în zilele mai bune, iată că după 15 luni de aştepare, situaţia nu se prezintă deloc roz. Nu trebuie făcută, în nici un caz, comparaţie cu fostul regim – mă refer la unele voci ce strigă sus şi tare că era mai bine înainte. Nu era mai bine deloc. Descoperim, în schimb, cu multă mirare că această ţară ,,de sacrificiu” are nevoie în continuare de alte generaţii de sacrificiu şi de multă durere, că abia acum, în libertate, mulţi, foarte mulţi ,,îşi dau arama pe faţă”. Dispariţia unor stări de umilinţă (teama, statul în poziţie de drepţi, acceptarea unor situaţii limită, compromisuri, învârteli – pentru că Acasă te aşteptau nepoţii şi copiii de care erai legat prin obligaţii morale dar şi prin acea ,,conştiinţă ce trece mai întâi prin stomac” – teroarea chiar a fiecărei clipe trăite cu lacătul la gură şi pe gânduri, lipsurile, ipocrizia şi

31

minciuna), nu trebuie să se transforme într-o scuză la ceea ce se întâmplă astăzi la noi, cât timp ea este o realitate a ceea ce suntem noi de fapt.

Corupţia (cu rădăcini adânc înfipte în anii din urmă, poate fi mult mai veche dacă am ţine seama că existăm la o răscruce de lumi) tendinţa de înavuţire rapidă, ranchiuna şi viermele răzbunării care au tot clocit pui în spatele fricii, într-un suflet ce a pierdut prea mult din sentimente, bun simţ, frumuseţe spirituală etc., dezvăluirea unor imagini de neînchipuit la un popor caracterizat de toate şi de tot ce ne leagă, ca ospitalier, blând, omenos, înţelept şi cu multă ruşine, de la surplusul inimii până la ascuţişul limbii, au inundat dintr-o dată, monstruos de repede piaţa umană, această Agoră unde, din nefericire, destui înainte-vorbitori, falşi propovăduitori ai unor ,,vanghelii” scrise peste noapte, prăbuşiţi deasupra unor tribune-măşti, adaugă Clipei bolnave, doar interesele lor meschine, Ţara lăsând-o la o parte, pentru că, vezi Doamne, prea mult s-a vorbit de acest lucru şi nu se mai cade a pomeni Dragostea de patrie atâta timp cât cuvintele ar fi batjocorite.

Şi atunci, mă întreb, din punct de vedere umanitar, creştinesc, cât mai omeneşte cu putinţă care sunt roadele Revoluţiei când aceasta a fost pornită tocmai de aici, de la mizeria în care ne-am scăldat, de la miile de insatisfacţii materiale, morale şi spirituale, de la acel grad de sărăcie şi sălbăticie în care ajunsesem? Omul a atins şi tinde spre mai bine, este o lege clară a progresului luat ca un întreg, ca un rotund.

Ei bine, între stări de lucruri, normale şi necesare, ca şi între mici sau mari plăceri de moment sau de viciu, Lumea, întreaga lume este înfricoşată, teama a pus stăpânire, ca o Gorgonă pândind întoarcerea capului spre speranţă, somnul a devenit un toboşar ascuns în pernă, zvonul şi-a întărit aripile şi nu mai stă o clipă, pluteşte

32

nesiguranţa şi îndoiala, gândurile lovindu-se între ele cu zgomot şi tristeţe: Domnule, nici Dumnezeu nu mai ţine cu noi, uite cât s-au înrăit oamenii, câtă indiferenţă, câtă neîncredere, nu mai poţi spune cuiva un necaz sau ceva de care îţi e inima plină, nu te mai ajută nimeni, nu te mai crede nimeni, lasă, nu e vorba numai de ţărişoara noastră, peste tot se înmulţeşte fărădelegea şi infirmitatea sentimentelor, ochii orbesc, uite, cutremure, uite războaie peste tot, uite morţi de foame, de sete, de tehnică, uite cancerul sufletului înmulţindu-se în disperare, întinderea deşertului, da, aer chimizat, boli de care nu s-a ştiut, minciuna care umblă în hainele adevărului, Doamne, fie-Ţi milă de noi, ajută-ne să ieşim la mal... dă-ne un semn din mila şi dragostea Ta, astfel vom ajunge, de fapt nu vom mai ajunge nicăieri, nici măcar să ne bucurăm de copiii noştri care ne privesc îmbătrâniţi de prevestiri... (,,Viaţa săracului să nu o lipseşti şi ochii celor lipsiţi nu-i face să aştepte, Sufletul flămând nu-l întrista şi nu întârzia a da celui lipsit. Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit. De către cel sărac nu-ţi întoarce ochiul şi nu da loc omului să te blesteme. Fii celor săraci ca un tată”;

(Înţeleptul SIRAH, IV, 1-5, 5-10)

INVOLUŢIA EVOLUŢIEI

Au sosit pe adresa acestei rubrici, noi scrisori cu noi semnale de alarmă, unele ce şochează printr-un dramatism sărac, iar altele, din nefericire, iresponsabile izbucniri ale unor suflete prea devreme golite de sentimente nobile. Cel puţin una din acestea, ne-a dat cel mai mult de gândit – în acest context, vreau să-mi cer iertare celor care nu le voi

33

răspunde – şi pe care o consider de cea mai mare actualitate, meritând a fi supusă dezbaterii publice.

Motto: De pe banca acuzaţilor, Albert Einstein, creatorul teoriei Relativităţii, a fost întrebat de un reporter: ,,Ştim cu toţii că este nedrept ceea ce vi se întâmplă astăzi, nu puteţi fi judecat pentru că aţi dorit binele omenirii, chiar dacă unii s-au folosit de invenţia dumneavoastră pentru a distruge şi a ucide; dar dacă tot suntem aici, v-aş ruga să-mi spuneţi cum vedeţi, cum vă închipuiţi un al treilea război mondial?”

,,Dragul meu, n-am atâta imaginaţie pe cât îţi închipui şi apoi nu am vrut să mă gândesc la aşa ceva niciodată, deci, eu nu ştiu cum va fi un al treilea război mondial, dar te pot asigura că un al patrulea se va purta în pietre şi ciomege...”.

Victor L., Focşani – Tendinţa de a înlătura ceea ce nu vă convine din învăţăturile Mântuitorului este mai mult decît relevantă. Scrisoarea dv. de o cutremurătoare amăgire vine probabil dintr-un interior viciat de inconsecvenţa timpului pe care îl trăim. A avea curajul (a se citi, impudoarea) de a-L trimite pe Iisus în Golf, în chip de sponsor al unei părţi pe care dumneata o vezi îndreptăţită să poarte, să stârnească şi să incite războiul, a-L implica să încline balanţa şi să binecuvinteze orori pe care Istoria le-a consemnat dar pe care Lumea nu a binevoit să le înveţe, pe drumul oblăduitor al Păcii şi al Luminii pentru toţi surzii şi orbii şi inconştienţii acestui mare pericol, ce îndeplineşte până la durere, toate premisele unui al treilea război mondial, înseamnă că ori nu credeţi în Dumnezeu (şi atunci ar trebui să căutaţi alte cauze sau alţi ,, eroi civilizatori” pentru Golf), ori atunci nu-mi rămâne decât să vă deplâng în convingerea că cei care gândesc asemeni dumneavoastră sunt puţini, izolaţi, fără a diminua însă pericolul ce pluteşte în aer. Război drept sau nedrept... înaintea declanşării lui,

34

ură şi gând de răzbunare urmat de cruzime şi mizerie, râuri de sânge şi barbarism, ca după aceea să curgă lacrimile, atmosfera distrugerii şi a morţii, a ceasului – ferească Dumnezeu! – oprit cu ceva secunde înaintea orei 12, al Pustiului inundând Pământul... Pentru că în vâltoarea unui război, sărmanul Suflet, firavul Adevăr, urgisita Dreptate, Raţiunea ca şi gândul cel mai curat (dacă am admite aşa ceva) se vor pierde în încăierare. Nu, domnule Victor, Iisus care este pretutindeni nu poate fi de partea răului, nu poate să ne împingă la păcat Cel care a suferit şi murit pentru mântuirea păcatelor noastre, atâta timp cât El însuşi ne-a lăsat în dragoste şi pace această bucurie de salvare a Sufletului, dar şi Pilda celor zece fecioare (vezi Matei 25, 1-13) şi atâta timp cât Biblia este încărcată de ţipătul prevestitor al semnelor vremii (vezi Matei 24, 1-51). Numai că tot în Biblie mai scrie: „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana? Cine are urechi de auzit, să audă!”

DESPRE ÎMPĂCARE

MOTTO: ,,Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan XV, 9-10)

Când nouă sau altora din jurul nostru ni se întâmplă ceva care să ne afecteze profund, când primim înapoi, chiar dacă sub o altă formă, egalul la ceea ce am dat, mai devreme sau mai târziu, de cele mai multe ori la vreme de mare bucurie sau împlinire şi ceea ce primim pare a fi o plată mult mai mare decît faptele noastre săvârşite, decât binele sau

35

fărădelegea sau nepăsarea prin care ne-am amăgit paşii în trecerile noastre începe atunci revolta şi deplângerea sorţii, acuzând Legea (Justiţia) ce rămâne totuşi departe de a stabili adevărul şi de a împărţi echitabil dreptatea, pentru că, de cele mai multe ori, suntem nevoiţi a ne surprinde în faţa neputinţei, constatând cu durere că justiţia nu mai este în putere să aplice legea şi celor ce împing la rău, celor ce prin mijloacele subtile şi perverse provoacă răul, distrugerea fizică şi morală.

Minciuna, folosirea Cuvântului ca pe o sabie otrăvită, răscolirea şi batjocorirea unor dureri trecute, defăimarea, ponegrirea, intriga, invidia şi duşmănia, învrăjbirea şi vrăjmăşia, înverşunarea, urgisirea, hula şi sudalma, blestemul, afurisenia şi invocarea Celui Rău (când noi ceilalţi de care suntem legaţi ca şi cei mai curaţi, copiii săvârşim greşeli fără importanţă, obişnuite, ce nu implică stricarea Legii sau instituirea păcatului) încăpăţânarea şi îngâmfarea, josnicia şi viclenia, lăcomia, nedreptatea ca şi nerecunoştinţa, interesele meschine, gândurile negre şi bolnave acoperite, însă, cu aurul strălucitor al falsului, dorinţei de răzbunare precum şi a orbirii în faţa banului, luxului, a unei întregi menajerii de ispite – iată numai câteva dintre posibilele fapte ,,ce nu lasă urme şi nu pot deveni probe materiale” dar care sunt mult mai păgubitoare şi mai periculoase pentru sufletul omenesc, în acelaşi timp, neputând fi judecate şi pedepsite.

Plecând mai departe vom observa că Omul (în general cel care este lipsit atât de putere cât şi de cele necesare să conducă la dreptate, dispunând doar de unele mijloace brute (răzbunarea imediată fără implicarea Justiţiei) apelează cu încredere, sau lasă mai bine zis totul ,,în mâna” celeilalte legi, cea Divină, pentru că istoria practică a vieţii, de toate zilele, ne-a arătat şi confirmat mai întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, că nimic nu

36

rămâne nepedepsit (când este vorba de fapte şi păcate reprobabile) şi nimic nu este lipsit de lumină, de bucuria intrării în pace şi înţelegere a tuturor lucrurilor (când este vorba de un Suflet frumos, de Conştiinţă curată, cu fapte cu miros de grâu copt).

Mulţi se plâng – în momentul când ,,sunt loviţi de soartă”: ,,Doamne, prea multă pedeapsă pentru păcatele mele, prea multă durere şi lacrimă pentru ce am săvârşit cu gândul sau cu fapta, căci de două sau de trei ori mi-ai plătit în plus, pierdut sunt acum în faţa oamenilor şi a cerului şi gând de moarte mă cuprinde...”. Fals. Nimic nu este în plus. Este doar şocul loviturii fără să ne gândim că, de obicei sau aşa cum este cu drept să se întâmple, pedeapsa survine în momentele când uităm de noi şi de semenii noştri, îmbuibaţi fiind de ,,prea mult” ca şi de o ,,trufaşă şi săracă bucurie a stării noastre”, când depăşim limitele măsurii, şi când, orbi, acumulăm NUMAI PENTRU NOI pâinea luată de la gura altora şi de care noi nu avem nevoie. Intervine aici ideea de a strânge, de a pune deoparte mult, mult mai mult decât necesarul vieţii noastre, în timp ce alţii se zbat în sărăcie, în mizerie, toate provocatoare în orice clipă de lene, de răzbunare, de jaf şi crimă etc.

Şi dacă ne gândim că suntem în pragul unuia din cele mai importante evenimente din istoria omenirii – Slăvita Înviere a Mântuitorului, Sărbătoarea sărbătorilor, Praznicul praznicelor, trecerea de la moarte la viaţă a Celui care a biruit moartea şi ne-a eliberat din robia păcatului, deschizându-ne porţile veşniciei, a Celui trimis de Tatăl, ca prin întruparea Lui, prin jertfa de pe Cruce, Învierea şi Înălţarea la cer, să ne mântuiască ,,pentru că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) nu trebuie să uităm în primul rând, că ÎNVIEREA nu reprezintă numai actul suprem prin care nouă

37

ni se şterg păcatele ci şi unul dintre momentele cheie de care este legată bucuria Împăcării, cu noi şi între noi, bucuria de a ne ierta unul altuia rănile vechi şi a ne dezlega de păcat, de a ne deschide larg casele şi sufletul pentru ca Mântuitorul să poată intra cu Dragoste şi adevărată Lumină.

Să ascultăm numai una dintre cântările bisericeşti şi este destul: ,,Ziua ÎNVIERII, să ne luminăm cu serbarea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor care ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”.

POEZIA, CA O PASĂRE PHOENIX

,,Sunt tânăr! Şi vreau să rămân tânăr în ciuda tuturor celor care se împotrivesc acestei afirmaţii şi acestui crez. Trupul, grijile zilei, îndoielile, bolile, loviturile primite pot îmbătrâni, nu-mi pasă! Sufletul contează să-ţi rămână veşnic frumos şi tânăr; liber în tot ceea ce faci şi în tot ceea ce primeşti atunci când din răutate sau batjocură sau neştiinţă sau meschine interese se încearcă a ţi se reteza din aripi. Sclav nu te poate face nimeni, sclav devii. Totul este să nu faci riduri pe suflet, rănile să nu ţi se umple de venin, gura să nu-ţi fie toxică pentru cei din jur, gândurile ascunse şi mârşave şi, poate ceea ce este mai important în viaţa asta a noastră, catalogată în diverse ,,insectare”, este a şti să te mulţumeşti chiar şi cu puţin înzestrând restul cu visul pe care l-am alungat aşa uşor, din cetatea neîngăduinţelor şi neputinţelor. Toate să fie trepte, doar atât.”. Iată o temă propusă de prietenul nostru Dionisie Lera, din Focşani. Aşteptăm şi alte păreri.

Oana Vifor, Focşani – Frumoase şi curate diamante, aceste poezii pentru copii trimise la redacţie de dvs.;le-am

38

citit în câteva seri fetiţei mele care le-a băut încântată de farmecul şi gingăşia cuvintelor, de cântecul plutind în jurul nostru mult timp după aceea, de universul unei lumi în care abia în clipa descoperirii acestui cer ai revelaţia a ceea ce eşti cu adevărat, a ceea ce s-a pierdut şi trebuie cu orice preţ recucerit – copilăria! Să vorbească mai departe Poezia: ,, În odaia mea cea mică / Miţi vede o pisică ! / Înfoiată şi voinică / Însă Miţişor nu ştie / Că e doar o jucărie, / Fiindcă pare că e vie. /O provoacă pisiceşte / Să se joace, dar, fireşte, / Cea din pluş nu se clinteşte, / Miţişor pleacă mirată: / ,,- Ori nu-i mâţă adevărată, / Ori e tare îngâmfată!”. Îmi pare nespus de rău, Oana, condiţiile unui ziar nu-mi permit să fericesc cititorii cu mai mult. Aş vrea să te pot convinge, însă, că aceste povestiri hazlii cu o pisică şi un căţel, din volumul ,,Miţişor şi Azorel”, va vedea lumina tiparului cât mai curând cu putinţă. Mult succes, regină a Poeziei, nu înainte de a încredinţa tiparului o ultimă poezie: ,,Amintiri mai am eu multe / Şi de e cine s-asculte, / Orele vor fi prea scurte, / Dar stau singurică în casă / Şi tristeţea mă apasă. / Un oftat greu nu mă lasă, / Miţi e acum bătrână. / Nu mai sare ca o nebună / După ghemele de lână. / Azorel bolnav, săracul / A surit de zici că-i altul; / Nu mai părăseşte patul. / Azi nu ştiu ce e cu mine, / De cei doi eroi, mai bine, / Vă voi povesti şi mâine...

Mona Tichiriş, Mărăşeşti – Nici nu ştiu dacă este bine sau nu să se dea asemenea filme (mă refer la „Memorialul durerii”) chiar dacă ele scot în evidenţă adevăruri pe care tot trebuia să le cunoaştem odată şi odată. Şi spun asta pentru că în noaptea aceea copilul meu, destul de mare, are 16 ani, a avut coşmaruri îngrozitoare. Am trăit un alt film, al descoperirii copiilor în faţa unor fenomene pe care ei nici măcar nu şi le-au imaginat sau, mai bine zis, că omul poate fi în stare să săvârşească, asemenea fapte”. Ce să

39

vă spun, Doamnă? Nici noi nu am crezut şi iată că s-a putut întâmpla şi aşa ceva. Ar trebui, însă, să ne întrebăm, dacă şi Alex. Nikolschi (sau cei asemenea lui) care mănâncă acum o pensie mai mult decât strigătoare la cer, are sau nu coşmaruri.

Nicoleta D., Mărăşeşti – Se observă că faci primii paşi în Albastru. Şi dacă iubeşti Poezia precum ne încredinţează epistola-ţi, atunci mă bucur pentru ziua ta de naştere. Iubirea, însă, este un imens sacrificiu, o sfântă suferinţă, o dragoste nu întotdeauna împărtăşită de ambele părţi, aşa că trebuie să mai înveţi ceva: să nu deznădăjduieşti, să nu te opreşti niciodată şi, mai ales, să nu te îndoieşti de tine. Drum bun în Imperiul Poeziei! Cititorilor noştri, un poem din cele selecţionate, aşa cum m-ai rugat. Şi mai aştept veşti. ,,Iată că stelele / răsar şi în miez de noapte; / Şoaptele lor / acoperă tăcerea marilor îndrăgostiţi / aceşti nesperaţi / şi ultimi trubaduri ai Dragostei; / Stelele care cad / în visele ce mor în zori / atunci / tocmai atunci / când încep a semăna speranţe / la veşnica răscruce dintre noi / şi linia de sosire... / Numai Tu nu eşti un vis / Tu, bucuria şi durerea mea / Iubire care învinge totul / până şi moartea / ”.

Virgil Calotă, Focşani – Citez din scrisoarea dv.: ,,Nu credeţi că ne bucurăm prea mult şi cerem chiar şi mai mult, adică unificarea teritoriului românesc din stânga Prutului cu România? Suntem noi oare pregătiţi pentru aceasta? Şi vor fi de acord şi celelalte state ca să nu mai spunem de Rusia?”. Mulţumesc Ţie, Doamne, că mi-ai dat zile să o văd şi pe asta! Încolo, este pur şi simplu penibil în a mai adăuga ceva.

Lavinia Milcovin, Herăstrău – Al doilea set cu poeme, primit acum câteva zile în urmă, nu poate decât să ne bucure. Chiar dacă undeva, în urma paşilor pe care îi faci şovăind spre Lumină, se dezbracă într-un dans greu tristeţea,

40

descopăr puterea de luptă care nu este decât locuirea într-o revărsare a Dorului, acolo unde te zbaţi, în razele Soarelui, să faci lumea mai dreaptă şi mai bună. Am ales pentru rubrica de astăzi poemul ,,Aripi noi”: ,,Mi-am frânt mii de aripi zburând / spre înălţimea astrului alb şi rotund / gol de aer peste ani lumină căzând / plină de muguri din dragoste rară urcând / ; Visul se reazămă de dor / păsări verzi mi se adorm de zbor / propriul meu suflet anticul corp... / somnul veşniciei când adiere când vânt / din moarte, din balta de sânge, pământ / mă cheamă haina să-mi schimb rând pe rând / pentru atâtea trăiri ce-mi leagănă zarea – cuvânt; / Uite cum îmi cresc peste umerii goi / peste ninsori, peste secetă, peste ploi / uite cum îmi cresc din sângele albastru aripi noi”.

FLOAREA RUŞINII

Motto: ,,Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste; şi cine rămâne în Dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în ei.” (Ioan 4, 8 - 16)

Marea şi singura Doamnă căreia ar trebui să îi sărutăm dreapta ori de câte ori ne cresc flori de lotus în suflet, Dragostea, este pe cale a sfârşi într-un mit iar noi în nişte maşini vii, stăpânite numai de instincte. Se vorbeşte mult în ultimul timp, de dispariţia unei flori, ce, acum vreo câţiva ani buni, creştea din belşug prin toate părţile locuite de Om, şi anume, Floarea Ruşinii. Iar eu cred că sunt foarte mulţi care nici măcar nu au auzit de ea sau nici nu au văzut

41

cum arată. Bătrânii noştri îşi amintesc însă foarte bine. Se susţine că nu a mai văzut-o nimeni Nici măcar pentru a putea fi pusă într-un ierbar şcolar, ca material didactic.

Divina şi suprema Doamnă a tuturor începuturilor, germenele Vieţii, cântecul care a întruchipat dintotdeauna cel de-al cincilea anotimp, veşnicindu-se existenţa prin înfrângerea Morţii, - această lebădă – liant între Dumnezeu şi Om, îşi trage răsuflarea (ea însăşi preschimbată într-un muzeu prin care lumea trece nepăsătoare şi rece) la porţile Sufletului Omenesc.

Condamnată de un Tribunal al Libertăţii prost înţelese sau a unei Libertăţi din care s-au extras cele mai elementare dar şi cele mai nobile sentimente, atât umanitariste cât şi pur sufleteşti. Dragostea, această rană sfântă a Vieţii, puterea de a rezista în faţa oricărei dureri – fiind ea însăşi o durere ce se transformă ca printr-un miracol în lumină şi bucurie, iat-o astăzi aşteptând la coada sentimentelor, răbdând ca să poată să rămână Semn pentru a mai salva ceva din deşertul uman.

Dragostea a fost şi trebuie să fie sfântă! Mai mult decât atât, este un Imperiu al intimităţii tocmai pentru posibilitatea unor noi descoperiri, a unor ample şi adânci trăiri, a rămânerii noastre în continuă aşteptare şi încântare, când dorul ne înlocuieşte urâtul, când îndrăgostiţi, devenim ca razele soarelui pentru fiecare dintre noi.

Comunicarea dintre Suflet şi trup este insesizabilă aproape, dar câtă diferenţă de unde porneşti întâi:

,,Nu m-au târât spre tine nici stearpa desfrânare/ nici viţiul făţarnic, ci patima senină;/ Când fluturele-şi arde aripa-n lumânare,/ el nu râvneşte seul, ci magica lumină” (V. Voiculescu)

Respectul pentru Om (Bărbat sau Femeie) duce implicit, întâi, la permanenţa unui belşug de toamne, în al

42

doilea, la păstrarea demnităţii propriei persoane, şi, în al treilea rând, la purificarea acelei geografii unde locuiesc, în afara totalităţii sentimentelor ce-l aşează pe om în dumnezeire, însăşi Conştiinţa, ce-l deosebeşte radical de animal pe OM. Cer iertare, pentru că, de fapt, pe primul loc ar fi trebuit să reaşezăm Copiii, aceşti îngeri fără de care casele noastre ar fi pustii şi de care ar trebui să ne fie ruşine când alungăm Dragostea sau o înlocuim cu surogate ieftine şi degradante speciei umane: ,,Ca să fie viaţa noastră tot un geamăt,/ ca să nu ne lăsăm pradă tristeţii, /Stăpânul nostru ne oferă hrană, zâmbet, şi tăria noastră /şi, în sfârşit, Iubirea, cea care aseamănă copiii”. (E. Galeano – Memoria focului)

Coborâtul din copaci, cred că abia în ultimul timp a început. Pentru că, la început, a fost Cuvântul, a fost Dragostea, a fost Munca şi dăruirea de sine, cu toate încercările dureroase la care a fost supus omul de limitele cunoaşterii şi de răzvrătirea Naturii. Dar a rezistat. Şi rezistenţa, a fost mereu, tot mereu, acel fruct al Dragostei, care poate orice, care vindecă orice ochi bolnav şi orice limbă încărcată de securi: ,,Îţi scriu sonete... râvnă pitică şi deşartă,/ când tu eşti întruparea celui mai pur sonet!/ Nu te-a făcut natura, ci în suprema-i artă/ chiar, Cel Etern te scrise cu mâna de Poet!”. (V. Voiculescu)

43

DESPRE RECUNOŞTINŢĂ

Motto: ,,Dacă cineva zice: ,,Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede,cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”(I Ioan 4, 20)

Poate o simplă explicaţie dată acestui cuvânt (ex. Dicţionarul explicativ al limbii române: obligaţie morală pe care o are faţă de cel care i-a făcut un bine; recunoaşterea unei binefaceri primite; gratitudine) ar putea să pară suficientă şi mulţumitoare. Dacă intrăm, însă, în miezul problematicii pe care încercăm astăzi să o aducem ca subiect de discuţie, vom vedea că nu ne-ar ajunge nici timpul nici spaţiul necesar cântăririi cu dreptate a Recunoştinţei. Căci ea întruneşte, sau ar trebui să întrunească, toate atributele de la care pleacă sau de la care vin acţiunile noastre de care ne facem vinovaţi sau ne umplem cu lumină. Aşa cum Minciuna rămâne păcat capital, ca izvor al tuturor relelor, Recunoştinţa, la rândul ei, îndeplineşte calitatea supremă, chintesenţa faptelor de pernă a păcii şi pâine a existenţei noastre în bine, toamna rodurilor bogate atât de necesară hranei de suflet pentru ziua de azi şi mai ales, a celei de mâine.

Diamant uriaş cu mii de faţete, locuinţă a mai tuturor marilor Cuvinte ,,nobile”, aşa cum ne-am obişnuit a le denumi, continuă să rămână în mare parte acoperită de uitare, interese, răzbunare şi oarbă trufie, de egoism şi lăcomie, de fariseim şi de neiubire, nu numai faţă de semenul nostru, cât faţă de noi înşine. (,,Căci este mai bine,

44

dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele, decât pentru că faceţi rău” – I Petru 3, 17).

Ce vrem mai mult când însuşi Iisus Hristos ne aminteşte: ,,Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta”. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea ei: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Sublinierea ne aparţine, deoarece, observăm aici aproape o egalitate în iubirea care trebuie să ne desăvârşească viaţa şi, anume, atunci când spune, asemenea ei: pe Dumnezeu, pe Aproape şi pe tine însuţi. Şi nu poţi ajunge la aproapele tău, şi nu poţi ajunge la Dumnezeu dacă nu ajungi la tine, întâi. Descoperindu-te, luminând ungherele cele mai ascunse ale sufletului, spălând zilnic gândurile şi stând strajă faptelor tale, depărtând de la tine tot ce este urât – din ceea ce mai rămâne frumos şi trainic – vei reuşi să împrimăvărezi inima, cină curată şi în adevărul Luminii rostindu-ţi ţie şi aproapelui tău, Drum devenind către Viaţa veşnică.

Ca un râu de munte nepoluat, Dăruirea se revarsă în Recunoştinţă prin descoperirea Iubirii, prin vindecarea infirmităţii sufletelor împietrite: dăruirea, care nu poate da roade decât acolo unde există simţul datoriei, acel simţ minunat care ne fericeşte clipa prin locuirea verbului A DA (în care însă nu se furişează, nici măcar cu gândul ideea de câştig, de interes: dau astăzi ca să primesc mâine, dau acum pentru că n-am încotro, dar va veni ziua când voi lua înapoi însutit); să simţi nevoia a întinde mâna celui care are nevoie de sprijin, să laşi inima slobodă şi înflorită de iubire printre oameni (,,Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit eu. Nimeni nu are o iubire mai mare ca acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi”. – Ioan 15, 12 – 13), să te lepezi de mândrie, această bună copilă a falsei credinţe în tine, a impresiei că eşti mai bun decât

45

ceilalţi, că ţi se cuvine totul, că ai întotdeauna dreptate, că-ţi poţi permite orice, că poţi să-ţi baţi joc şi călca în picioare; să uiţi ceea ce nu-ţi convine, să găseşti scuze pentru fapte- le-ţi reprobabile în schimb căutând nod în papură tuturor; să nu poţi plânge pentru semenii tăi, să nu te doară durerea lor, să nu te poţi apleca asupra frământărilor şi întrebărilor lor, să nu ţi se deschidă inima, ca o carte, măcar pentru un sfat ce ar putea vindeca pe cel de lângă tine; să nu ştii pleca privirile în faţa înţelepciunii şi experienţei, să negi orice pentru că nu poţi concepe credinţa celor care stau cu fruntea sus în Lumină, să spui: ,,eu nu sunt vinovat cu nimic, voi, numai voi...” şi să dai în dreapta şi în stânga cu însângerate cuvinte şi josnice fapte; să provoci în jurul tău numai suferinţă, acel rău al înfrângerii în toate planurile care provoacă răni adânci şi lacrimi amare; (,,Întotdeauna eşti lovit cel mai cumpli de cel drag, de cel căruia i-ai dat totul, căruia i-ai destăinuit sufletul tău, i-ai îngenunchiat sentimentele tale cele mai curate şi l-ai îmbrăţişat cu toată încredera şi dragostea” – Ileana Vulpescu).

Nemulţumit, omul s-a obişnuit întâi să ceară uitând repede că în el s-a investit încredere şi bunăvoinţă, uitând să înapoieze nu numai ceea ce i s-a dat dar să rămână total nerecunoscător, ba mai mult, de multe ori, întorcând Binelui spatele sau lovind acolo de unde i s-a dăruit o bucurie sau un gând bun.

Să gîndeşti, să inventezi, să răstălmăceşti, să interpretezi în locul celuilalt neştiind decât să acuzi, fără să laşi nici o posibilitate, nici o şansă celui care, de obicei, se întâmplă să aibă el dreptate sau să fie cu mult mai bun decât tine.

Să fii convins că nu mai ai ce învăţa, că nu-ţi mai este necesar nici un sfat, că nemulţumirii, încruntării, încrâncenării, insuscceselor, nereuşitelor şi plângerilor tale toţi trebuie a sta în genunchi fiind datori a-ţi da, a te menaja

46

încontinuu; să confunzi starea de personalitate cu îndărătnicia şi mândria, iată, prieteni, drumurile, care duc la nerecunoştinţă, locul unde ar putea fi instaurat Iadul căci aici se adună ca într-o mocirlă toate păcatele lumii şi de unde pornesc, din nou, în lume, toate nenorocirile şi relele ce ne lovesc spre lacrima zilei de mâine: (,,de aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să fiţi uniţi cu credinţa voastră, cu virtutea, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, Iubirea” – II Petru 1, 5 – 7).

PRO ŞI CONTRA

O scrisoare, mai degrabă ciudată aş spune, în care se simte o ,,stare” pulsând de trăiri adânci ce pornesc de la maluri pentru a se ciocni în larg, este semnată Liliana Milcovin, venind de undeva din munţii Vrancei, pseudonim se pare al unei timide în ale scrisului, pentru că această venire la noi nu se vrea decât o proză scurtă şi vreo 5-6 poezii. Am încercat un sentiment de ,,grădină a lacrimilor” la citirea paginilor revărsate pe masă, cu un scris mărunt şi delicat, aproape zburdând pe alb, un cântec nebănuit al înălţimilor nealterate, o sfâşiere de aripi într-un spaţiu al luptei cu întrebările ce-i macină Iubirea şi Dorul, pure ca floarea de cireş peste care mai cade încă o dată, într-o nebună zvârcolire, ultimii fulgi de zăpadă... Pentru că Primăvara acesta este atât de stăruitoare la pragul sufletului nostru, pentru că este 8 martie, pentru că este frumos şi aerul înmugureşte noi speranţe şi vise şi pentru că trebuie să mai coborâm din când în când de pe Scara de Serviciu, de pe

47

scaunele atât de mult îmbrăţişate, din sfera de gravitaţie a afacerilor, redăm mai jos scurte fragmente din creaţia poetei.

,,Chiar de la intrarea în casă, pe alee, / începuse să înflorească trandafirii. / Erau, poate, şi pentru mine dar eu nu ştiam, / atât de aproape mă simţeam de fericire... / De undeva, dintr-o apropiere albă / îmi zâmbeai tu. / De lângă fabrică, din seră, se revărsa, / cântecul vesel al unei fete. / Primăvară! Din cerul unui trandafir / s-a desprins un fluture şi a pornit / să-şi desfăşoare culorile, / dansând ca o rază de soare, / sau… cine ştie, până la înţelegerea noastră / este o cale atât de întortocheată. / Eu căutam...Priveam alte zări / fără să ştiu că îndepărtându-mă de tine / mă chema pustiul, amară mişcare de negru... / Nostalgii pe alei, la intrare / unde mai pluteşte şi acum umbra petalelor, / gânduri peste care ninge din nou. / Ce pasăre cenuşie acoperă cu aripa-i aspră / Soarele dintre noi? / De ce nu m-am oprit pe buza prăpastiei / înainte de desfacerea mugurilor? / Singură, cu paşi grăbiţi, trec spre / centrul oraşului. / Peste umăr, ceva ca o mângîiere, ca un semn. / Frunză galbenă, castan adus de vânt / şi fructele mâinii tale calde / cu toate aceste şoapte de parcă le-aş cunoaşte / şi totuşi nu este glasul tău... / Corabie surprinsă de îngheţ, asta sunt, / eu, cernita de sub privirea ta. / Noapte fără capăt spre lumina / unui pol îndepărtat. / Sau poate pasăre zburând întunericul / în eternă căutare de lumină, / creştet de munte cu o singură floare, / frunză întoarsă-n vânt / peste valul mării pornit de la mal / către lacrima adâncului / acolo unde tu aştepţi să mă duci în / Lumină...”/.

M. Banu. Focşani. Îmi mărturisiţi că sunteţi împotriva pornografiei. Ceea ce se întâmplă astăzi la noi este o blasfemie adusă Frumosului şi Dragostei. Scăpaţi din cuşcă ca şi cum ne bântuie o frică teribilă a nu fi înhăţaţi şi introduşi iarăşi înăuntru. Dezbrăcaţi nu numai de veşminte, ne descoperim goi şi de sentimente, de pudoare, de înălţare

48

spirituală. Şi totuşi, este bine că mai există încă oameni ca dumneavoastră.

R. S. Panciu. Drama este a întregii ţări nu numai a dumneavoastră. ,,Am necazuri mari cu soţia. Pur şi simplu nu ne mai înţelegem. Ea, care şi-a căutat întotdeauna de treabă, acum face zilnic politică, tună, fulgeră, nu-i mai intră nimeni în voie. Petrică în sus, Petrică în jos, Iliescu, salvatorul nostru etc., că şi atunci când facem dragoste este în stare să mă întrebe sau să-mi reproşeze ceva în legătură cu ,,Cronica Parlamentului”. Domnule, nu există decât o singură soluţie: la noile alegeri vă depuneţi împreună candidatura, pentru că, să fim serioşi, nu se pune în discuţie încă un eventual divorţ.

,,IOAN” ÎN GRĂDINA GHETSIMANI

Motto:,,Nu cunosc altă credinţă şi refugiu decât credinţa în

Dumnezeu... Fără această credinţă, care a făcut gloria omenirii, popoarele sunt nişte turme ce se luptă pentru existenţă, după formula lui Darwin, sfâşiindu-se unii pe alţii, mâncând, veselindu-se şi crăpând în loc să moară.”

G. SAND

Grâul adormise. Deveni vis şi străbătea visele oamenilor într-o adiere caldă, aromă vinovată parcă de atâta beţie petrecând înăuntru şi purificând carnea până la starea de lacrimă. Fiecare lacrimă, fiecare lucru, fiecare gând se ilumina în fiinţa întregii Lumi, chiar dacă totul se întâmpla,

49

trebuia să se întâmple. Acolo, Ioane, în Grădina Ghetsimani, o porţiune infimă de rai, dar unde cele trei Fecioare, dansau Bucuria de a Crede că mai există încă o şansă. Dragostea în care se adunau nevinovaţi şi neputincioşi, Nădejdea că Soarele va răsări iarăşi peste tristeţi şi neîncrâncenări, Ioane, puterea de a Crede până la capăt, nu cu fanatism, nu cu teamă ci dintr-o pornire care nu se poate traduce în nici o limbă. Locul acela de casă în care se pune la dospit Pâinea pentru Suflet şi unde ne adunăm pentru mai marea îndurare şi iertare a trecerilor noastre.

Dar – câţi au fost în Grădina Ghetsimani cu adevărat? Câţi s-au trezit acolo pentru o clipă măcar? Şi câţi dintre noi pornesc Acolo ca întorcându-se să-şi poate aduce aminte că nimic pe lumea acesta n-ar avea sens, nici viaţă, nici parte de veşnicie şi să-şi dea seama într-o fracţiune de fulger, că cea mai cumplită boală de care suferim este infirmitatea sufletelor care nu pot iubi, care nu pot să se dea la o parte din calea cuiva, care stau Veşnic la pândă, temându-se până şi de umbra lor, peste care ar putea călca alte umbre?

Nu există Lege şi nici nu s-ar putea da o astfel de Lege prin care Pacea să fie câştigată doar prin război, prin stare continuă de alarmă, prin impactul permanent dintre ură şi ceea ce unii mai cred că ar putea fi o salvare şi anume implicarea politică. Căci, mai sunt destui ca şi mine (şi, o! Doamne!, fă-ne să rămânem întotdeauna aşa) care să mai credem că omul, această poezie a lui Dumnezeu, lasă în el să crească grâul cu aroma şi căldura şi puterea, de a se transforma în Pâine pentru Suflet, ca stări de încredere şi veghe la căpătâiul Păcii, ca stări de Bucurie şi Frumuseţe în sămânţa Cuvântului, îndulcind la Bine şi la Rău cerul gurii, ca stări de bunătate şi de verb al Biruinţei ce copleşesc sufletul nostru, nedescoperit încă.

50

Iată, Ioane, Locul unde se găseşte Grădina Ghetsimani şi unde, Iisus, se roagă, cu sau fără voia noastră, pentru sănătatea şi iertarea Pământului, locul de casă unde ar trebui să intrăm din ce în ce mai des, descălţaţi şi cu sufletul spălat de înverşunare şi teamă.

ULTIMUL OM

Cineva umblă de câteva zile să înfiinţeze un club al femeilor. Idee curată şi frumoasă în ansamblu, misiune grea şi delicată dacă mergi la particular. Se vrea ca femeia să-şi ştie rolul în societate, drepturile ca şi îndatoririle ei, precum şi rezolvarea eternei probleme: egalitatea dintre bărbat şi femeie. Mai ales acum când se pune întrebarea, cu ce se pot înlocui funcţiile de prim-secretar, de preşedintă a femeilor sau de sindicat, de director de fabrică etc., acum când capitalismul bate la uşă şi are o altă viziune asupra valorilor în urcuş pe scara socială. Femeia nu-i făcută neapărat pentru cratiţă, nu este cinstit să stea în şomaj, să facă şi să crească copii şi să suporte la nesfârşit măgăriile şi nedreptăţile bărbaţilor. Aşa mi-am adus aminte de o scenă jucată intr-un compartiment de tren în care ea, supărată foc, îl admonesta sever pe soţul ce se întrecuse, ce-i drept, cu băutura. ,,Of, omule, m-ai îmbolnăvit, mi-ai întors sufletul pe dos, m-ai înnebunit, ai ajuns ultimul om”, încheia femeia tirada moralizatoare şi şfichiuitoare în acelaşi timp, cuprinsă de morbul democraţiei şi al libertăţii de cuvânt. Bărbatul o măsura zâmbitor, cu o tristeţe de-a dreptul dureroasă. Imediat, însă, ca şi cum şi-ar fi dat seama de adevăratul sens al ultimelor cuvinte, se însenină, ochii îi străluciră duios şi,

51

fără a se adresa cuiva anume, vorbi şoptit şi blând: ,,Hei, nevastă, era gata să cad în capcană, gata-gata să te blagoslovesc cu vreo două palme dar acum, când beculeţul înţelepciunii s-a aprins în inima mea, pot să spun că meriţi să fii egalul meu, meriţi să te iubesc şi mai mult. Păi, cum putea fi mai frumos decât ai făcut-o tu? Da, te-am îmbolnăvit cu dragostea mea, da, ţi-am întors sufletul pe dos cu grija mea pentru tine, da, te-am înnebunit cu îmbrăţişările mele şi aşa am devenit ultimul om! Ultimul om! Păi, da! Ai vrut să spui, eşti ultimul dintre oameni, dragul meu, tu prima şi marea mea iubire, adică ultimul om, care a mai rămas în picioare, ultimul puternic în faţa durerii, ultimul care ar fi putut să mă înşele şi ultimul soţ care a avut norocul să aibă o soţie ca mine!”. Ne uitam la el de acum cu curiozitate, nu ştiam dacă surâde sau plânge sau a adormit deja, vedeam doar cum se întunecase afară şi cum lumea discuta acum depre cefereul ăsta care ne ia un pumn de bani fără să pună măcar un bec...

DESPRE BUCURIE

Considerându-se cântecul unui suflet liber de mânie, sterilitate şi prejudecăţi, Bucuria, ca starea cea mai complexă în care se adună din belşug mulţumirea, fericirea, credinţa cea adevărată şi împlinirea tuturor celorlalte stări dăruite omului pentru scopul final care este Dragostea, rămâne pentru totdeauna speranţa nobilă a spiritului şi firescul instinct al trupului. Păstrată în curăţenie, în dreptate şi moralitate, Bucuria transformă totul în rodul cel mai de preţ ce face viaţa noastră să fie nu numai suportabilă ci să

52

devină un scop spre desăvârşire, spre înţelegerea supremă a noţiunii de bine, de frumos, pătrunse de spiritul Dreptăţii şi Păcii.

Există şi aici un mare pericol. Căderea din bucurie în plăcerea fără scop, animalică, nesăţioasă – patimă şi avariţie – care nu poate duce decât la alterarea eului, întunecarea spiritului şi îmbolnăvirea trupului. Fără nici un scop bine definit şi năzuinţa spre împlinirea lui, bucuria rămâne o anexă a vieţii, o pervertire condamnabilă atât de Existenţa în sine dar şi de Dumnezeu prin înlăturarea Binelui – consecinţă a Dreptăţii şi a Păcii, a progresului moral, supremă comuniune între Om şi Dumnezeu – fericire adânc exprimată de Mântuitorul când spune: ,,Se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan XVI, 22).

În ceea ce priveşte Bucuria ca izvor al păcii dintre oameni, trăirii în armonie şi frăţietate, respectării dreptului fiecăruia în parte trebuie să subliniem Dragostea ca singurul liant, Dragoste care poate înmuia orice inimă, care poate îndulci orice limbă şi care poate duce la uşurarea greutăţilor fireşti vieţii cât şi la instaurarea liniştii şi încrederii pe planeta noastră. Fiindcă nimic nu trezeşte nesecatul izvor al bucuriei ca viaţa paşnică dintre oameni. Cât de frumos ne vorbeşte despre aceasta Sf. Macarie Egipteanul: ,,Fraţii trebuie să trăiască unul cu altul în mare dragoste, fie că se roagă, citesc Scripturile sau lucrează ceva. Numai aşa pot avea plăcere în ocupaţiile lor, şi cei ce se roagă, şi cei ce citesc şi cei ce lucrează; toţi pot fi folositori, unul altuia, trăind în curăţenie şi simplitate. Căci de ce este scris: ,,Fie voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”?... ,,Pentru că în ce chip se înţeleg îngerii, trăind în înţelegere, în pace şi în dragoste, fără neînţelegeri şi fără invidie, ci în dragoste şi în sinceritate, tot aşa să fie şi fraţii între ei” (Omilii duhovniceşti III, 1).

53

De s-ar învăţa şi nu s-ar uita Istoria! Căci numai siguranţa păcii, numai Pacea deplină poate aduce însănătoşirea Pământului spre bucuria şi fericirea Omului, Pacea fiind bucuria de a trăi, de a visa, de a nădăjdui şi de a rămâne alături de Dumnezeu.

Făcătorii de pace, ,,Fericiţi sunt făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei III, 9), sunt cei care petrec în aspiraţie şi sete permanentă după Bucuria ca stare de fericire pentru întreg neamul omenesc iar călcătorii ei, ,,Pline de vrăjmăşie sunt întâlnirile lor, se simt reciproc stingheriţi, gura lor le este închisă, ochii întorşi în altă parte, auzul e astupat la vocea vrăjmaşului. Fiecare din ei doreşte celuilalt ceea ce nu-i este plăcut şi, pe de altă parte urăşte şi se împotriveşte la tot ce este plăcut potrivnicului” (Grigore de Nisa, Omilii la fericiri, VII), cei ce tulbură sufletele căscând prăpăstii între case şi popoare, cei ce nasc lacrimi şi dureri, mizerie şi moarte, distrugând valorile pe care mintea şi sudoarea Lumii le-au trudit veacuri de-a rândul.

Bucuria nu poate fi decât curată, virtuoasă şi altruistă, consecinţă a înţelepciunii care este izvorul dreptăţii şi păcii, angajare întru împlinirea progresului prin dragostea faţă de muncă şi libertatea de a-ţi cântări cinstit faptele – cele văzute cât şi cele nevăzute, care le porţi în spate şi pe care eşti tentat de cele mai multe ori a le ignora.

Cetăţean al societăţii divin-umane, rămâi, Omule, lucrător spre desăvârşirea Dreptăţii, făcător de veşnică Pace şi izvor nesecat de Bucurie.

DRAMELE DEMOCRAŢIEI

54

Ultima metodă supusă originalităţii româneşti, invenţie de vârf în economia de piaţă, metodă trecută prin testare direct la locul de muncă, se consumă în ziua de Sf. Petru şi Pavel nu pe lângă o Biserică aşa cum suntem obişnuiţi, ci direct în calea trecătorilor spre piaţa agroindustrială din Focşani. Să faci rost de un ban cinstit fără a supăra pe cineva, fără să fii nevoit a fi handicapat şi fără să te declari adept al vreuneia dintre secte, e ceva! Omul, în jur de 50 ani, cu o pălărie în chip de cutia milei în mână se străduia, nu glumă, să convingă opinia publică, mai ales pe cei direct implicaţi în acţiune: ,,La muţi ani, Sf. Petre, la mulţi ani ,Sf. Pavele, să vă dea Dumnezeu bani şi sănătate, să câştigaţi mult ca să ne daţi şi nouă... Fie-vă milă de noi cei loviţi de soartă şi primiţi, cinstiţi binefăcători, aleşi să purtaţi numele Sfinţilor, urarea de a nu porni ziua spre voi fără noroc, să nu adoarmă noaptea fără să vi se pună sub perne afaceri mari, vise frumoase, cu femei bogate, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte... Prefăcă-se-n voi sărăcia noastră, ca pe unde călcaţi să culegem noi dramul de bunăstare aruncat zilei de azi... Haide, Doamne, ascultă-mi ruga şi dă-le lor suflet să ne simtă, ochi să ne vadă şi urechi să ne audă, că pentru milă ne rugăm şi îndurare ne dovedim umilinţa, în rest las totul în mâinile Tale spre treieratul neghinei de grâu... La mulţi ani Petre, la mulţi ani, Pavele...” Săteam acolo, îl ascultam aproape cu încântare, dar nu reuşeam să-mi dau seama dacă omul e normal sau nebun, dacă e un amărât de cerşetor sau chiar Dumnezeu în chip de om, dacă vorbeşte serios sau îşi bate joc, acea stare de limită, când omul este în stare de orice când n-are ce mânca sau îl aşteaptă acasă copiii cu burţile goale. Am plecat în timp ce în pălărie se adunau arginţii conştiinţei umane, pietă modernă cu valoare de pâine şi milă, de flatare şi cuvinte triste ca de clovn.

55

DESPRE IUBIRE

Toate câte se ţin în fiinţă îmbogăţesc şi înaintează cu paşi repezi spre scopul dorit prin rânduiala neschimbată a lucrurilor. Singuri sau împreună cu Cetatea, urmând neabătut calea acestei dumnezeieşti îngăduinţe, ne sprijinim spre coloanele eterne ale Decalogului: Dragostea, Binele şi Drepatea pentru toţi. E de bun folos şi necesar ca pâinea cea de toate zilele, în mersul mereu înainte întru înbunătăţirea vieţii, încercarea libertăţii să fie o continuă îndreptare a înclinărilor rele, a stăpânirii de sine, a formării caracterului sub aura Legii obşteşti a Decalogului care proclamă unitatea, numele şi spiritualitatea lui Dumnezeu, cinstirea părinţilor neprihănirea familiei şi datoria Omului faţă de Om. Iată de ce cuvintele Sf. Efrem Sirul flacără de adevăr se fac la porţile sufletului nostru: ”Luaţi aminte! Nimeni să nu spună: Eu n-am păcătuit”. Cine spune aşa, acela este ori orb, ori miop. El se înşeală pe sine însuşi şi nu vede cum Satan îl înşală în cuvânt şi faptă prin auz, prin simţuri şi gânduri. Cine s-ar putea lăuda că are inima neîntinată şi toate simţurile curate? Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu e lipsit de pată, absolut nimeni între oameni nu e lipsit de greşeală, în afară de Cel Unul care, din dragoste pentru noi, a devenit sărac deşi El era bogat. Fără de păcat este numai Acela care a ridicat păcatul lumii şi vrea ca toţi oamenii să fie fericiţi.

56

Prima constituţie morală a oamenilor stabileşte raporturi de împreună-vieţuire şi prietenie pe baza dreptului la viaţă şi fericire, punând stavilă forţei, violenţei, patimilor şi silnicei, interzicând furtul, minciuna şi desfrâul, susţinând valorile sfinte ale omului, afirmând şi apărând libertatea existenţei umane. SĂ NU URÂŢEŞTI NUMIC DIN CE ATINGI - capătă sens şi valoare supremă prin desăvărşirea în muncă şi iubire. Viaţa omului este o luptă permanentă între bine şi rău, inima lui este un teatru de război între puterile întunericului şi ale luminii. Numai o permanentă veghere şi înarmare cu armele credinţei ne fac biruitori împotriva răului din noi şi capabili de a face binele pentru care am fost destinaţi. Aceasta este esenţa învăţăturii creştine despre om: prin păcat participăm la realitatea decăderii morale, dar prin credinţă şi har suntem în stare să ne reînălţăm la demnitatea de ,,copii ai lui Dumnezeu”.

Căci unde să găsim un adevăr mai rotund şi mai veşnic decât în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: „iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce va urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vătămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplătă veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi păgânii acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5,44-48)

Şi cum iertăm pe aproapele nostru? Dacă iertarea e fără dragoste, atunci faptă noastră e goală şi de plâns. Cât de înălţător e să vezi pe unii dintre noi rugându-se şi iertând cu sufletul îngenunchiat la pragurile caselor, pentru că nimic nu duce la adevărata infirmitate decât un suflet care nu poate să se împace cu el şi cu lumea din jur, care dintr-o

57

mândrie încăpăţânată uită că nu e nimic mai presus decât Semenul nostru.

Iubirea este şi trebuie să rămână baza vieţii şi a relaţiilor dintre oameni. Fără Iubire, iertarea riscă să rămână o vorbă goală. Când fiul risipitor se întoarce cu căinţă la casa părintească, tatăl îl iartă din toată inima lui plină de iubire şi de milă, străduindu-se să convingă şi pe fiul cel mare, care-i rămăsese ascultător, să ierte şi să se bucure de întoarcerea celui „pierdut”.

Îmi vine în minte acum una din pildele laice pe care ne-a lăsat-o cu limbă de moarte Camus: ”Dacă ar fi să scriu o Carte de Morală, ea ar avea 100 pagini iar 99 ar fi albe. Pe ultima aş scrie: eu nu cunosc decât o singură datorie, aceea de a iubi”.

PRINŢI ŞI CERŞETORI

Femeia întoarse capul şi privi în gol. Ce să-i răspundă copilei care-i cerea insistent să-i pună şi ei, în pacheţelul cu o felie de pâine si gem, pregătit pentru grădiniţă, ciocolată şi portocale şi…Se simţea strivită între două stări îngrozitoare, neputinţa de a-i îndeplini dorinţa si inutilitate, desfiinţarea ei ca părinte bun în faţa propriului copil de cei care, după ce-şi puteau permite orice, mai făceau şi parade. Era într-un fel şi furioasă. Părinţi netrebnici! Atâtea îi venea în minte şi atâta repeta în timp ce în faţa ochilor i se perindau scene poluate de jind: câţiva copii îmbrăcaţi după ultima modă, ce începeau să prindă, deja, miros de orgolii, de plictiseală şi de alterată abundenţă,

58

înfulecând la pândă bunătăţuri primejdioase în asistenţa celorlalţi copii, ,,marginalizaţi de soartă”, înghesuiţi de întrebări fără răspuns şi a căror privire se transforma pe rând în lăcomie şi, vai, Doamne, în duşmănie şi ură…

SAREA ŞI MIEREA PĂMÂNTULUI

Cel ce înjurase naţiunea română pieri în mulţime. Umbra apăru puţin mai târziu, cu ochii bulbucaţi şi trupul firav tremurând, ca pe o povară purtându-l. Se străduia să iasă în faţă cu toată forţa de care mai era capabil. Avea ceva în el de lagăr şi de toamnă întârziată. De lângă mine, un ins îmi şopti că ,,ehee, a fost cineva la viaţa lui, acum umblă de colo-colo, părăsit şi de nevastă şi de copii. Aproape toata lumea ce aştepta înfrigurată trenul credea că prăpăditul vrea să cerşească şi mulţi s-au grăbit să se scotocească de mărunţiş. Dar Umbra, nu. Nu dorea decât să vorbească. Sufletul lui răvăşit, durerile adunate şi tristeţile ce i-au gârbovit privirea se năpusteau pe limbă ca o adunătură de ape scăpate de zăgazuri. ,,Noi? Suntem mari domnilor, adică noi, românii, de aici sau de aiurea, de ieri sau de astăzi, ca şi toţi cei care vor veni după noi, căci aşa cum nu avem început nu avem nici sfârşit! N-aţi vrut să învăţaţi istoria Neamului şi n-aţi vrut să-i cunoaşteţi pe ,,trădători”. Nici eu n-aş fi arătat aşa dacă aş fi avut curajul s-o fac. Şi fiţi siguri că asta nu se cheamă lipsă la patriotism… Ci, curajul de-a nu-ţi pierde într-o încăierare zadarnică demnitatea şi inteligenţa pe care românul, de altfel, le posedă din plin. Toţi înjuraţi. De fapt vă înjuraţi. Nimeni nu e bun! Dar câţi dintre voi puneţi umărul, câţi ieşiţi în faţă şi vă implicaţi direct, spre salvarea acestei Ţări ca nici una de pe tot Pământul? Căci frumoasă este la trup şi bogată în spirite alese, legănată de har divin şi invitată de onoare de

59

îndepărtatele orizonturi! Ne-ar trebui o enciclopedie uriaşă ca să putem înscrie în ea lucrurile de preţ ale Ţării:” Sarea şi mierea pământului suntem şi sânge dumnezeiesc purtăm prin vine…” Pentru prima dată mi-am dorit ca trenul să întârzie. Pe jos se rostogolea o monedă scăpată de cineva din mulţime. Începu să plouă.

IMPOSIBILA DISPARIŢIE

Tot mai multe voci, de aici sau de aiurea se fac auzite împotriva Ţării. Că este săracă, că este o pradă uşoară, că este vândută şi nici o speranţă nu se mai vede în viitor. Că vrem să intrăm în Europa când, de fapt, noi suntem Europa. Că cerşim ajutoare şi clauza când noi n-am ştiut decât să dăm, să lăsăm uşa caselor deschise, să întindem masa si mâna şi sufletul. Întodeauna.

Teama, seceta, preţurile sfidător de mari, zvârcolirea graniţelor rânjind ca o sabie deasupra capetelor noastre, şomajul, înmulţirea atâtor fărădelegi, dezmembrarea Europei, executarea lui Ceauşescu la naşterea lui Hristos, unificarea Germaniei, sodoma Iugoslaviei şi Rusiei şi Irakului şi Kuweitului, cataclisme, neonazism, distrugerea echilibrului ecologic, aerul din ce în ce mai bolnav, radiaţiile, cancerul Pământului, înarmarea, atrofierea sentimentelor, egoismul sub calcâiul concurenţei, SIDA, fondarea Bisericii Anticristului, exploziile solare, furtunile magnetice, iubirea-interes, patima, terorismul, embargourile, dezechilibrele pshihice, drogurile, starea de pândă, sexul şi banul, memoria Lumii în ceaţă, interese, interese, interese, şi

60

Omul hăituit, laolaltă bogat sau sărac, sănătos sau bolnav, bun sau rău, la periferia Cetăţii, iată câtă cauză în spatele nostru, în spatele vorbelor şi ale faptelor noastre.

Dar - iertaţi-mă că merg împotriva valului şi că aş putea fi acuzat de utopism - eu cred, sau lăsaţi-mă să cred, că România este încă o ţară bogată, că este într-adevăr Edenul dorit de Dumnezeu, o Grădină de Minuni şi inteligenţe, de bunătate, de milă, de dragoste şi credinţă. Că noi suntem aici din marile zile ale Creaţiei, că nu ne-am pierdut niciodată sub încăierări sau lăcomii, ca trup am rămas şi suflet de poet şi gândire de vârf, toate sub sărutarea Domnului Sfânt, toate sub înaintarea Soarelui şi necuviinţele Lunii, risipă de frumuseţe şi potop de iubire. De ce să luaţi aminte la pleavă când vântul o poate îndepărta de la sine? De aceea, chiar dacă acest timp pare a fi împotriva noastră, chiar dacă mulţi se ocupă numai de buzunarele proprii în dauna Ţării, chiar dacă se fac greşeli grosolane şi poporul cade într-o stare de tristă derută, noi nu vom pieri niciodată. Este imposibilă dispariţia unui popor care a primit binecuvântarea Cerului, a unui popor ales, zămislit de Istorie din lacrimă şi spirit, din chintesenţa şi gândirea inimii.

Şi aş mai adăuga, în final, profeţia învăţatului indian Sundar Singh, din 1939: ,,Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeească de redresare spirituală, care o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat pentru întreaga umanitate. Este necesar să fac această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate semnele marchează schimbări uluitoare ce vor avea loc în curând”.

61

ZODIA CÂINELUI

La un an de zile de la dispariţie, un frumos câine ciobănesc, mare don-juan în rasa lui, se întoarce într-o dimineaţă ploioasă şi, acolo, pe alee, ca un sfinx, neştiind că va fi primit sau nu, intuind confirmarea stăpânului care-l chema bucuros, linge mâna care i se întinse şi scoate câteva sunete ce nu pot fi traduse decât de ochii lui luminoşi, din care ţâşneau lacrimi fierbinţi.

În acelaşi timp, undeva în Vrancea (iertaţi-mă, oameni, că de atâta ruşine nu pot spune mai mult!) un tânar avea să fie găsit mort într-o casă bântuită de mizerie şi păduchi. Un tânăr parcă scos din pildele lui Iisus, fără nici o altă vină decât că Dumnezeu a vrut ca prin el starea nimicniciei noastre, semn ceresc devenind pentru a ne face mai buni. Că până la urmă dacă nu eşti creştin poţi rămâne om. Şi semn, poate pentru a se deschide speranţelor noastre porţile Cerului, pentru a nu mai fi atâta boală şi atâta suferinţă şi, mai ales, atâta neiubire şi îndepărtare de suflet. Un tânăr decăzut, sălbăticit de needucaţie şi lipsit de fapte, gesturi şi cuvinte îndreptătoare, care după câteva zile de cercetări avea să fie aruncat într-o remorcă şi aşa, gol, fără lumânare şi cel puţin o rugăciune, îngropat ca un câine turbat în cimitirul comunităţii.

MILA UNUI OM DE AFACERI

62

Un om de afaceri, cunoscut şi respectat pentru calităţile lui, pentru milioanele-i câştigate, se spune, în mod cinstit şi pentru sufletul lui a ieşit să facă piaţa. Având un program încărcat, plecând dimineaţa şi venind seara târziu, gestul lui devenea o curiozitate chiar şi pentru soţie. Acolo, în piaţă, umblând printre mese şi tarabe, el, omul de afaceri, a rămas profund şocat nu de preţurile inumane, cât de masa cumpărătorilor ce se împărţea în două, câţiva care cumpărau orice şi la orice preţ, fără negocieri sau supărare, şi ceilalţi, adică majoritatea care se tot plimba făcând de multe ori turul pieţei în căutarea unor produse ceva, ceva mai ieftine. Căci de, Doamne, peste câteva zile aveai să înviezi şi bieţii oameni, cu toată sărăcia lor îşi doreau să Te sărbătorească cum se cuvine după post lung şi curat, din credinţă, dar şi din neputinţă. Ce să te mai gândeşti la sănătatea trupului când buzunarul atârnă cu monezi…

M-am jurat, zicea el, să nu mai fac piaţa niciodată. Din milă şi ruşine. Milă pentru cei care jinduiesc, care înghit în sec, care se întorc acasă înjurând şi blestemând viaţa lor, guvernul, pe noi. Ruşine pentru mine care aş putea cumpăra jumătate din piaţă, care fac pomană de câte ori mi se cere, uitând s-o fac eu de la sine. ,,Cuvinte frumoase, vezi bine cititorule, cuvinte sincere şi doveditoare chiar, că românul nu va deveni niciodata un vrednic capitalist. Uită, însă, omul nostru de afaceri, pilda lui Iisus cu ,,Tânărul bogat”. Venind acesta la Iisus, îl întreabă ce trebuie să mai facă pentru mântuirea sufletului lui, el care a ţinut Legea lui Moise, care n-a făcut rău şi este un bun creştin. Şi i-a răspuns Iisus: „Cunosc aceste lucruri şi te ştiu om bun şi credincios. Dar nu e de ajuns dacă nu îndeplineşti Porunca. Iubirea pentru Dumnezeu, şi asemenea ei ,,să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.” Du-te, deci, împarte din averea ta săracilor şi neajutoraţilor şi abia atunci vei putea urma Mie”. Şi a plecat

63

tânărul bogat în tăcere, ca o umbră strecurându-se pe lângă adevăr aşa cum milosul nostru om de afaceri a plecat din piaţă fără să cumpere nimic, dar nici fără să dea nimic. Din milă şi ruşine.

RUGĂ ÎNLĂCRIMATĂ

Adevărul este că am uitat să mai visăm frumos! Să ne rezemăm capul de tot ce ni s-a întâmplat în prima zi şi marea minune a Naşterii; să adormim înconjuraţi de gânduri-îngeri când realizăm a doua minune, aceea a existenţei noastre în lumină şi dragoste; şi să visăm Ziua de Mâine ca pe o a treia minune, a îngăduinţei de a culege nectarul atâtor frumuseţi ce ni se ivesc în cale întru bucuria continuării vieţii şi demnitatea de a fi conştienţi de toate câte ni se intâmplă.

Înviere, Doamne, este aceasta!Precum Tu, cu veşnicia pe umeri, cu povara Punţii

dintre Lumi, adunând florile ruşinii şi păcatul, otrava limbii şi chinurile trupului, Tu, care ai potolit furtuna şi care ai înviat pe fiica lui Iair şi pe fiul văduvei din Nain, şi pe Lazăr, Tu, care ai înmulţit pâinile şi ai umplut plasele cu peşti, Tu, care ai vindecat pe orbi şi pe muţi şi pe îndrăciţi şi pe leproşi, Tu, care din apă ai făcut vin şi din piatră pâine, Tu, liant de credinţă, nădejde şi dragoste în a fi câştigaţi şi salvaţi, rugămu-ne Ţie a ne călăuzi unul către altul. Acolo unde s-a cuibărit rugina, unde s-a împietrit sufletul, soarele îngenunchiat se roagă aşteptându-ne să facem saltul în Lumină.

Înviere, Doamne, este până şi această rugă care se aşterne înlăcrimată la picioarele Tale, Înviere din Învierea Ta, la pragul unde noi îndrăznim îndurarea pentru toate cele ale trupului, pentru toate cele ale sufletului, pentru toate cele ale trecerii noastre înlăuntrul Tău, unde izvor tâşneşte încontinuu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

64

OCHIUL BOLNAV DE STELE

O cheamă Ramona Dumitriu şi este elevă în clasa a VII-a la Şcoala Nr. 1 din Mărăşeşti. Înaltă şi frumoasă. Ochi căprui, limpezi, în care se scaldă bucurii abia bănuite, frumuseţi abia stârnite. Delicată şi puţin tristă, dansând între stări de emoţie şi bun simţ, fireşti urmări ale unei alese creşteri. Îţi dă impresia că poartă permanent o lacrimă pentru fiecare. Crin imaculat care devine parte componentă a soarelui încă înainte de răsăritul lui. Un pachet de întrebări decente şi de dorinţi, primăveri ale verbelor a şti, a cunoaşte, a învăţa, fără să fie condusă neapărat prin labirintul curiozităţii vârstei. Şi cât alb ar mai putea adăposti cuvintele care se zbat la gura peniţei dorindu-se martore trecerii ei prin această lume din ce în ce mai tulburătoare şi care a uitat prea devreme de muzică, poezie, suflet, respiraţie… Profesorul care mi-a povestit despre ea abia îşi stăpânea tremurul vocii: invitasem la tablă, pe rând, mai mulţi copii care să scrie în limba franceză câte o frază de moment. Am tresărit cu surprindere şi încântare când am citit: „Nimeni nu putea şti la ce mă gândesc eu când sunt singură şi privesc tablourile unui pictor ca dumneavoastră.” Am avut pentru un moment senzaţia că din cer coborau cohorte de îngeri, pe care i-am alungat din preajma copiilor noştri, tocmai în momentul când presărau în privirile lor visare şi mâinile lor le transformau în trepte spre ochiul lumii înlăcrimat, dar încă bolnav de stele.

65

SEMNELE VEACULUI

Restaurantul era aproape gol. Ici-colo câte o pereche şi într-un colţ un ins singuratic uitându-se în gol. Atmosferă grea şi apăsătoare. Simţeam jilavul şi lipiciosul cum se strecurau sub piele şi mă gândeam atunci la un prieten care se supăra rău de tot când era linişte. ,,Ce-i mă cu locul ăsta, aici nu se întâmplă nimic?” Dar minunea nu ţine niciodată prea mult. Adam şi Eva intrară în forţă, ignorând şi sfidând. Veneau cu o răfuiala veche şi şlefuită, alimentată acum şi de vodca KGB. ,,Ascultă, tu ştii că te iubesc ca un nebun, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi suport toate tâmpeniile. Ai grijă că se varsă paharul, iubito, eu sunt bun ca pâinea caldă, cere-mi o mână şi acum, pe loc, o tai şi ţi-o pun la picioare”. Ea încearcă să revină, dar omul se dezlănţuise, nu mai putea să-şi păstreze veninul adunat. ,,Fă şi tu comparaţii, uită-te în jurul tău, am şi uitat de când nu am mai intrat într-o cârciumă, ţi-aduc toţi banii acasă, am grijă de copii şi când sunt liber nu stau o clipă. Ţie, tot ce ţi-ai dorit, ţi-am luat. Gesturi cu carul şi tu ce faci? Veşnic nemulţumită, înrăită că alţii au mai mult, chinuită că omul iubit adică eu, nu seamănă, tocmai acum, cu prinţul din balcoanele visurilor tale. Şi colac peste pupăză, mare politiciană, expertă economistă!” ,,Uite ce-i, dragul meu, hai s-o lăsăm moartă, tu eşti adevăratul şi veşnicul nemulţumit şi de-aici totul. Tu ai întodeauna dreptate. Te superi din orice fleac. În casa noastră numai neînţelegere, nervi, cuvinte amare şi tăioase. După ce că eu ţin casa în spate, eu

66

spăl, eu calc, eu mâncare, eu de toate. Şi-apoi, lipseşte tandreţea şi…” „…Da…da, bucuria de a veni acasă! Nu-i aşa? Pentru că tu în egoismul şi răutăţile tale, nu dai nimic. Tu numai ceri, vrei să trăieşti cu ideea că totul ţi se cuvine pe gratis, te rogi şi te închini dar nimic din faptele tale nu se apropie de Dumnezeu. Recunoştinţa şi îngăduinţa, astea îţi lipsesc. Pentru că te-au năpădit banii şi înverşunarea că nu poţi să-ţi cumperi în fiecare zi ce doreşti, că nu poţi pleca dincolo. Tu, vrei acum, imediat, clipa prezentă, de viitor te doare-n fund. Doamne, şi cum erai la început! S-a uscat sufletul, a dispărut poezia dintre noi, copiii sunt nişte chiriaşi, ioc dragoste de mamă, bucuria de-a-i învăţa o poezie, un cântec, de-a-i adormi cu drag… Nu vezi că ne merge rău, că nu ne mai ajută nici Dumnezeu? Că, vorba aia, nu am murit de foame nici până acum şi nici de acum încolo n-o să murim. Îmi reproşezi toate lipsurile, toate neîngăduinţele şi neîmplinirile tale, mă jigneşti şi mă torturezi. Vrei să scapi de mine, asta e. Ne culcăm obosiţi şi nervoşi, trişti ca două umbre care, chiar dacă se ating, ramân reci şi dispar înainte de a se privi în suflet, ca două planete străine, care au pierdut sistemul de comunicare. Cu picătura îmi torni zilnic otrava în suflet. Spui de tandreţe şi iubire, de mângâiere şi cuvinte frumoase. Doamne! De mult nu mai ştiu ce înseamnă lucrurile astea şi cât le aştept în fiecare zi! Eşti femeie, voi sunteţi născute pentru aceste bucurii trecătoare, dar atât de necesare. E în firea voastră. Dar s-a terminat. Până şi visul, până şi speranta! Sunteţi libere şi egale cu noi, puteţi ascuţi cuţitul, puteţi să vă revoltaţi până la obscenitate. Grija pentru copii şi soţ au rămas acum doar nişte amintiri ce vi se par acum urâte. Voi, simbol al vieţii, al dragostei şi primăverii veşnice, al cântecului şi al stârpirii ciulinilor care cresc, de multe ori, în sufletul nostru…” ,,Dar tu? Tu ce faci? Ce…”

67

M-am ridicat de la masă înfrânt. Aveam senzaţia că nu am aer, că aceasta scenă de teatru antic este un preludiu la ceea ce se întâmplă peste tot. Cine are dreptate, până la urmă?

La uşă, o cerşetoare s-a uitat urât la mine că i-am dat numai o fisă de 20. Pe peron, un prichindel în zdrenţe aduna chiştoace. Tineri, în costume ,,muzicale” cu priviri lacome spre buzunare şi bagaje. Şi priviri ca nişte pumni, gata să izbească. Coadă la ziare. Bărbaţi bând direct din sticle, uitându-se languros la mersul ,,indecent” al fetelor în floare. În jur, mizerie şi trivialitate. În jur semnele veacului.

UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ(Tolba cu proverbe)

LA Dumnezeu şi în toată Ţara românească toate sunt cu putinţă, Căci MULŢI văd, dar puţini înţeleg şi multe se aud, dar puţine se adeveresc. ANI fără câştig trecând peste tine, păgubit te vezi acum după ce, chiar dacă la anul tragi nădejde. CU funia altuia nu te poţi lăsa în puţ şi nici cu suflet viteaz şi cu cu trup leneş n-ai să ai parte de SĂNĂTATE, decât jumătate goală, jumătate boală. C-aşa se întâmplă, numai la noi, întotdeauna: banii strângătorului, pe mâna risipitorului, aşa că degeaba NOROC mult, dar spart în fund. Mai bine FERICIRE celui care se mulţumeşte cu puţin, căci ÎN trupul sănătos mintea e voioasă şi bine e să râzi de prostie şi să glumeşti cu necazul. UNA bună de găseşti, zece rele s-adună, dacă trăieşti aiurea şi dormi a moarte pe sacul de bani. Se spune că MIELUL blând suge de la două oi, dar nu se face NOUĂ haina din petice vechi,

68

când aduni sute de vorbe crezând că-s diamante, aşa că, haideţi să vorbim degeaba, că tot n-avem nici o treabă. Că mai este până când şi domnii vor înţelege că e mai cu folos să fie lăudaţi de popor decât de gura lor şi că-i mai de preţ Ţara decât buzunarul propriu. Ai tu grijă, deci, că la anul s-o face zarvă multă pentru nimic şi nu trebuie să te închini până nu vei şti cine-i sfântul, că oala nu se umple cu vorbe şi nici burta cu promisiuni.Amintiţi-vă mereu că, cine vorbeşte mult, seamănă puţin şi cine ascultă cu gura căscată îi intră muştele în ea. Se ştie doar că NOUĂ cete de îngeri nu sunt în stare să păzească limba omului şi ZECI de înţelepţi nu pot să descurce ceea ce a ţesut un nebun, că până la urmă ŞI coada toporului face rău pădurii, dacă, vorba aia, CINCI degete ai la o mână şi nu seamănă unul cu altul. Adevărat este că cine face îşi face şi cine dă, lui îşi dă, că bun e românul şi largă inimă are, dar una e să vrei şi alta e să n-ai ce da pentru că, vezi, Doamne, omul face banii, nu banii pe om. Iată de ce eu îţi doresc să fii român verde, ca să poţi rupe mâţa-n două; înainte de a te învăţa cu traiul rău ca să şi vrei că o duci bine. Să nu fii uşor la limbă şi greu la faptă şi să ai, omule, ruşine când faci rău, nu când faci bine. Să bei vinul, dar să nu te bea el. Să te uiţi în inima ta întâi şi după aceea să râzi de aproapele tău şi să fii bun şi blând la toate dar până unde se poate. Să-ţi fie pâinea caldă, vinul vechi şi nevasta tânără, comoară în casă şi, crezând în Dumnezeu, să nu uiţi nici pe dracul care-ţi dă târcoale. Şi roagă-te pentru oricine ca să-ţi fie şi ţie bine, ca să trăieşti frumos până te-oi săruta cu mosorul înainte de a da cu sufletul de Cer. Aşa să fie!

69

LEBĂDA ÎN DOLIU

Cel care mi-a povestit întâmplarea de faţă, un om cumsecade şi la locul lui, îşi înghiţea cu greu cuvintele mestecate îndelung, stând uneori în cumpănă dacă nu face cumva vreo greşeală, dacă pînă la urmă gestul lui nu va fi interpretat aiurea. ,,Coborâsem din tren la Mărăşeşti şi mă duceam spre casă. Eram obosit şi obsedat de griji. Târziu am observat fătuca aceea firavă, umbră ofilită urmându-mă temătoare la câţiva metri. Avea ceva în ea de câine hăituit, de iepure încolţit, de lebădă îndoliată. Un prim moment am crezut că vrea să mă agaţe, auzisem şi văzusem multe în acest sens, aşa că mi-am continuat drumul. Totuşi ceva îmi spunea că greşesc, că s-ar putea să gândesc cu păcat, mai ales în prag de Paşti. M-am oprit şi am întrebat-o ce-i cu ea. Cu greu am reuşit să-i adun cuvintele dezlânate şi plânse ce cădeau acolo pe stradă. Neputincioasă şi tristă ca o zi mohorâtă de toamnă. Lacrimi alunecând pe obrazul tânăr cu deznădejde şi amară uitare de sine:

- Eu… ce contează cine sunt, dacă nu însemn nimic pentru nimeni? Am fost alungată de acasă, de undeva de pe lângă Craiova. Părinţii mei, şomeri amândoi, s-au luat de băutură, iar noi nu avem nici ce pune în gură, nici cu ce să mai mergem la şcoală. Acum vreo săptămână, din cei cinci copii, pe mine şi pe un frate mai mic, de 12 ani, ne-au alungat de acasă ca să fie mai puţine guri de hrănit. De-o săptămâmă merg pe trenuri şi… eu nu pot să cerşesc, trăiesc

70

doar cu ce-mi întind unii oameni mai miloşi, cu resturi aruncate. De unii sunt batjocorită, de unii luată drept una d'alea. Aş vrea să fac ceva, dar cine se uită la mine? Doamne, ajută-mă!

Cred că atunci când a ţâşnit din sufletul ei ofilit acel ultim cuvânt până şi Dumnezeu a auzit-o şi l-a cuprins milă mare. Realmente, nu ştiam ce să fac, cum să procedez. Eu care mă târam să trăiesc cum pot, care eram aşteptat acasă de trei copii şi de o soţie bolnavă. Mai aveam în buzunar vreo două mii de lei, aşa că i-am dat fetei. Erau ultimii mei bani, care oricum nu puteau să mă ajute nici pe mine prea mult, nici pe ea s-o ajute cu adevărat... Doamne, ajută-ne!

CASA CU BALCON ÎNSPRE SOARE

Dacă începi să scazi din lista cheltuielilor permanente pe cele mai importante, îţi dai seama la un moment dat, că din bietul tău salariu (dacă îl ai) te-ai oprit de mult, acum căzând în gol. Ar mai citi omul, dar cartea a devenit un lux. Ar mai bea o bere, dar se înmulţeşte scăderea. Te-ai duce la un meci, la un spetacol, eşti invitat la o cununie sau la o nuntă, la o zi onomastică sau la o petrecere în aer liber, dar găseşti lista spartă, ba şi datorii pe deasupra şi te întrebi de unde. Te întrebi de ce şi până când, şi rezumi până la urmă – căci trebuie făcut şi totalul, nu? – că de fapt n-ai noroc, că ăsta îţi este destinul, că aşa ţi-a fost scris. Mai înjuri, te mai cerţi cu prietenii şi colegii de serviciu, îţi mai baţi nevasta şi până la urmă îţi mai şi vine, Doamne fereşte! gândul să cazi în păcatul de a ,,te descurca” cu orice mijloace, cu orice preţ, fără ruşine, căci acestea au

71

fost şi ele oricum tăiate de pe listă. Se aude mereu că ,,trăim senzaţia când la noi se poate cumpăra orice conştiinţă”, de aici şi starea de minciună şi corupţie, de aici şi vocile din agorele pline la refuz cu toate, cu ce vrei şi ce nu vrei. Te uiţi, te minunezi, te ruşinezi, te simţi umilit şi de aiurea încep să îţi intre în cap gânduri, care de care mai neortodoxe. Este senzaţia neputinţei care obligă timpul să mai introducă o clipă în joc, clipa derutei, clipa când omul este în stare ,,să atace” numai să potolească plânsul copiiilor, scrâşnetul stomacului, durerea memoriei, mânia şi invidia. Trebuie salvată naţiunea, se spune, trebuie tăiat răul de la rădăcină! Ehei! Păi, tocmai aici e buba, că nu prea poţi tăia răul de la rădăcină. Fiecare gândeşte cum şi cât poate. Dar vede! Vede cum cei din jurul lui mint cu neruşinare, fură la lumina zilei, fac promisiuni deşarte, calcă pe morminte, strivesc florile, dar chinuiesc microfoanele cu dragostea de ţară şi de om, cu credinţa în viitor. Şi între rădăcina care trebuie tăiată şi pilda care va să fie, ţara geme la ea Acasă ca sub călcâiul străinului.

Omul care stătea alături nu a scos nici o vorbă în timpul acesta. Abia într-un târziu când clipa devenise apăsătoare şi liniştea dureroasă, ca o statuie, el însuşi vorbi: Eu sunt orb, sunt, cum spuneţi voi, bătut de soartă. Este adevărat ce-am auzit, dar mă nelinişteşte că voi, cei întregi, v-aţi putea pierde pe drum. Şi odată cu voi, Ţara. Abdicaţi prea uşor dintr-o credinţă rea, că s-ar putea ca acesta să fie destinul nostru ca popor. Visul şi Speranţa rămân sterpe fără Credinţă, fără puterea de a trece peste toate, că toate ne sunt date drept piatră de încercare. Ştii ceva? Ultimul vis al unui orb este să-şi construiască o casă cu balcon înspre soare. La fel, în numele sentimentelor furate, mulţi alţi neputincioşi te şochează cu dorinţe ce, în aparenţă, nu au nimic comun cu posibilităţile lor reale. O continuă listă de extreme ce traversează istoria, erori şi orori din care, din nefericire, nu

72

se învaţă nimic. Şi ce-i cu asta? Eu tot nădăjduiesc că într-o zi o să am o casă a mea, cu balcon înspre soare. Unde să pot visa şi spera…

DUMINICA ORBULUI

MOTTO

Iisus: - ,,Crezi tu în fiul lui Dumnezeu?”.Orbul tămăduit: ,,Cine este Doamne ca să cred într-

Însul?”Iisus: - ,,L-ai şi văzut şi Cel care grăieşte cu tine,

acela este”.Orbul tămăduit: ,,Cred, Doamne!”.

Printre minunile săvârşite de Mântuitor de la Sfintele Paşti şi până la înălţarea Domnului – toate fiind un izvor de credinţă, nădejde şi dragoste sufletului nostru aflat în stare de alarmă – se află şi minunea vindecării orbului din naştere, trecută în calendarul creştin ortodox în Duminica a 6-a după Paşti, cea a Orbului, când Iisus ,,face din tină ochi nefăcuţi prin procesul naşterii” şi când, precum orbul vindecat, întrebat fiind: ,,crezi tu oare în Fiul lui Dumnezeu?”, noi am putea răspunde cu toată inima: ,,Credem, Doamne!”.

O a doua etapă o constituie întâmplarea din cetatea Filipi, când Sfântul Pavel vindeca o prezicătoare stăpânită de duhul necurat, pentru care el este închis de romani şi pus

73

cu picioarele în butuci, nedreptate ce stârneşte mânia cerului printr-un cutremur ce sfărâmă uşile temniţei şi cătuşele. Temnicerul de pază, oprit de a-şi lua viaţa, înspăimântat până la moarte fiind, pune marea întrebare (pe care ar trebui să ne-o punem toţii): „Domnul meu, ce trebuie să fac să mă mântuiesc?”, ca o transformare esenţială petrecută în sufletul omenesc, ca o a doua naştere, ca o descoperire fundamentală că este şi el om, un om adevărat. Răspunsul Sfântului Pavel ca o lumină înconjurându-l, revelaţia ochilor închişi până atunci săvârşindu-se: ,,Crede în Iisus Hristos şi te vei mântui tu şi casa ta”, cuvinte încărcate de bucurie, veselie şi pace, care nu vor înceta să răsune de 20 de veacuri, în sufletele celor care bat la uşa mântuirii.

Am făcut această scurtă trecere deoarece mi se pare relevant semnul calendaristic ce ne anunţă că pe 20 mai, adică exact în ziua primelor noastre alegeri libere, şi care poartă denumirea de Duminica Orbului, este şi trebuie să fie un serios argument în ceea ce priveşte puterea noastră de discernământ, de sănătate morală, de gândire matură şi de seriozitate prin care vom hotărî în faţa urnelor Aleşii de mâine, viitorul ţării, pe cei care vor reprezenta în prima legislatură, tocmai aşteptările noastre ce privesc atât soarta fiecărui om în parte, dar în primul rând soarta ţării.

Bineînţeles că părerile sunt împărţite şi tocmai de aceea este necesară o riguroasă selecţie atunci când ne vom da votul. Nu trebuie să ne prezentăm cu ochii închişi, orbiţi de interese, de orgolii sau răfuieli personale. Mai mult ca niciodată, acum avem deplina şansă a libertăţii de exprimare în a propune pe cei mai competenţi, pe cei mai cinstiţi, pe cei mai puţin arătaţi cu degetul dintre cei înscrişi în competiţie. În ,,Duminica Orbului” să dăm o pildă de adevărată democraţie, de iubire, încredere şi nădejde prezentându-ne la urne cu ochii larg deschişi spre prezentul zilei de mâine.

74

RETRO SATANA!

Un gust amar mi-a lăsat emisiunea TV de marţi, 15 septembrie, când un grup de preoţi ortodocşi din America, vizitându-ne ţara, vezi Doamne, fără să cunoască CINE SUNTEM NOI, dar mobilizaţi de ,,sentimente înalte” au hotărât să ne creştineze. Unele voci au decis că este revoltător. Sau chiar o neruşinare. Altele că a venit vremea împlinirii semnelor proorocite de Iisus pentru scrântirea neamurilor şi sfârşitul veacurilor: apariţia hristoşilor mincinoşi, mânuitori ai unor evanghelii, ce fiecare dintre ele se vrea cea adevărată întru credinţă şi mântuire.

Ceea ce este, însă, surprinzător de ridicol în această mascaradă care se vrea a Dragostei, la nişte oameni ce se chinuiau să ne convingă de sincera lor cădere în mijlocul unui popor pe care abia acum îl descoperă ca fiind creştin, dar pierdut, rătăcit şi amprentat de cei 45 de ani de regim comunist.

Numai că, ne întrebăm şi noi, noi ce formăm Poporul Român, în urma a peste 2000 de ani de credinţă creştină, cum îţi poţi permite tu, care nu ai o istorie, tu, care ai venit de aiurea, poate cel mai mult din Europa, când Românii ce s-au americanizat au devenit vârfuri şi ,,au dat clasă” prin sclipire a minţii şi prin cuget luminat, ca să nu mai vorbim că au reuşit să rămână locuitori de permanenţă ai

75

sentimentelor umanitare, deci, cum îţi poţi permite încercarea umilirii unui popor, pătrunzând în casa cuiva – nu pentru găzduire, sau o bucată de pâine sau un pahar de vin – ci să-l iei de urechi, impertinenţa de a i te sui pe masă şi de acolo să-l înveţi să vorbească tocmai în limba casei Tale? Nu ştiu de ce, dar îmi venea atunci să spun televizorului, mai în glumă, mai în serios, retro Satana! Sau, amintindu-mi de Petre Ţuţea, când vizitând muzeul antropologic moscovit, răspundea unei nataşe staliniste: ,,Nu semnez, Doamnă! În primul rând, tot ce am văzut aici contrazice credinţa mea. Eu sunt băiat de popă. Şi e greu să cred în toată expoziţia asta de aici. Şi doi: ne-aţi ofensat!” ,,Cum?” ,,Păi, uite, personajele astea, maimuţe şi omul Primigenius, eu nu sunt neam cu ăştia. Îmi pare rău!”

Şi am spus toate acestea ca să vă arătăm domnilor călători în ale zădărniciei sau, poate, ale unor interese ce vă împing de la spate, că noi suntem neam cu Dumnezeu prin- tr-o credinţă creştină câştigată prin naşterea noastră cu mult înainte ca voi să fi făcut cruce, printr-o aleasă dăruire întru creştinare de către cei care au fost direct implicaţi în marele proces de mântuire a lumii, ca să amintesc numai de Sf. Apostol Andrei, ucenic al Domnului.

Adevărul cunoscut de Poporul Român – nu adevărurile, pentru că în Dumnezeu sălăşluieşte unicul Adevăr al întregului Univers s-a împământenit, s-a făcut Cină de taină şi Ospăţ Împărătesc, izvor al puterii de a ne continua drumul spre Omul-Creştin, demn de iubit şi respectat. Sufletul nostru, ce poate, a fost de multe ori zdruncinat în furtuni pornite de hrăpăreţi cu ochii sticlind la hotarele noastre, s-a revărsat din preaplinu-i şi Dumnezeu nu ne-a părăsit, doar ne-a încercat ca pe Iov ca să ne înveţe mai bine şi să ne dea mai mult din marea-i bunătate şi dragoste.

76

Că sunteşi întotdeauna, voi sau alţii, bineveniţi e bine să o ştiţi. Este o tradiţie legată de sufletul dumnezeiesc al Românului.

Dar nu ca farisei şi linguşitori, ci ca oaspeţi şi prieteni, căci Poporul Român are veşnică credinţă creştină, necesară de a preface până şi pietrele în pâine, până şi apa în vin ca să vă puteţi sătura la masa noastră întinsă cu smerenie şi îngăduinţă, cu sufletul mai larg decât Oceanul peste care aţi sărit în curtea noastră, mult, mult prea târziu şi cu multă, multă neruşinare. Şi, oricât s-a furat de la masa noastră, ea tot plină este, şi noi tot avem ce vă da.

ADEVERINŢĂ DE HANDICAPAT

Românul, nu trebuie s-o mai spunem, este ospitalier, gazdă minunată şi mai ales nu vrea să rămână dator nici chiar atunci când i se aduc servicii absolut legale şi care intră în obligaţia unor trepte de pe Scara de Serviciu, adică a celor ce mănâncă o pâine destul de dulce pe urma împărţirii dreptăţii, stabilirii adevărului, protejării celor lipsiţi de apărare şi a împăcărilor părţilor în conflict. Deci, până aici, nimic surprinzător. Ceea ce vine, însă, cu tristeţe şi multă durere, deschizând larg ferestrele spre mizerie sufletească, tupeu şi obrăznicie ce depăşesc orice stare de înţelegere, ce blocheză simţurile şi şochează urât existenţa noastră este îndrăzneala de a călca în picioare până şi speranţa unui necăjit care caută sprijin nu numai în disperare, ci şi acel dram de dreptate atunci când până la urmă, nici omenia nu reuşeşte mare lucru. Mi s-ar putea reproşa că, deocamdată, nu trebuie să avem prea multe pretenţii de la unii dintre

77

semenii noştri, învestiţi cu dreptul de a face dreptate, ce stau pasivi sau neştiutori călare pe tranziţie. Că aşa este începutul oricărei noi perioade, că trebuie să găsim resurse pentru a trece, a uita şi a ierta şi pentru a aştepta acei oameni care să aibă suflet, din suflet respect şi din respect dragoste faţă de aproapele nostru. Pot constitui şi acestea un adevăr. Dar, până când se vor putea curăţa aleile de urmele trecerilor noastre de uscături, de vipere, de pelin şi târâtoare, uităm că oamenii mor, că se vatămă cugete alese, că înşelăm pe cei care nu au nici putere, nici relaţii şi nici bani prea mulţi care să facă dovada a ceea ce fiecare dintre noi caută: adevărul şi dreptatea. Pentru că, împotriva firii şi a mult discutatelor legi, omul va rămâne întotdeauna nemulţumit, lacom se arată de câte ori vede că dă mai mult lapte capra vecinului, orb la viaţa care se duce pe lângă el, de multe ori goală sau nemernică, îndurerat şi deznădăjduit dintr-o pierdere a speranţei şi a credinţei şi mai ales încrâncenat când orgoliul de sine este călcat în picioare, iar eşecul se arată la suprafaţă ca o plagă tot mai greu de vindecat. Strâmbăm şi ceea ce a mai rămas drept. Dezechilibrăm şi starea naturală a lucrurilor. Şi nu raportat la numai câţiva ani, ci poate la mai multe generaţii. Cel înşelat devine la rândul lui pus în situaţia de a înşela. Cel căruia nu i se face dreptate îşi adoarme simţurile devenind uşor farsor şi viclean ştiind că doar în felul acesta mai poate să rezolve ceva într-o lume coruptă, care aşteaptă, în primul rând, să i se dea, care fură şi minte şi năpădeşte cetatea cu existenţa cea mai abjectă. Hăţişurile prin care suntem nevoiţi să trecem, tocmai Legea de la care aşteptăm îndreptarea lucrurilor şi care rămâne, totuşi, singura nădejde a omului de rând, pot declanşa oricând – prin forţa împrejurărilor ce adună în chip firesc – nevoia, dragostea faţă de copii, boala, frica de a pierde pe cineva drag, neputinţa de a găsi un loc de muncă, teama că mâine în frigider s-ar putea să bată vântul, ruşinea că din

78

iubire sau obligaţii trebuie să mergi la onomastici sau la nunţi sau, şi mai rău, la înmormântări, unde este nevoie de mulţi bani. Un ins spunea: „Îmi vine să urlu de câtă libertate mi s-a dat şi să mă caţăr înapoi în copac de câtă democraţie mi se vâră pe gât. Şi asta într-un spaţiu în care forfotesc liniştiţi trântorii, lipitorile, paraziţii, şarlatanii şi circarii şi unde ordinea îndrituită a stârpi sau a proteja şi-a scos adeverinţă de handicapat ca să poată privi liniştită încăierarea din jungla în care, de voie de nevoie, locuim împreună”.

DESPRE SACRIFICIUL PENTRU ŢARĂ

Un oftalmolog anunţa cu îngrijorare că, în curând, o să devenim poporul cu cei mai multi orbi din lume. Înclin să cred că s-ar putea să aibă dreptate. El, privind ochiul ca pe un organ al corpului omenesc, ajuns neputincios din lipsă de medicamente şi tratament, eu, găsindu-1 îmbolnăvit de starea de lehamite, de starea de indiferenţă şi mai ales de starea de prăbuşire în această încăierare dintre ,,iubirea de argint" şi „iubirea de fotoliu". Unii se caţără cu unghiile şi cu dinţii, unii se târăsc. Unii vor să îl imite .pe loan Gură de Aur, unii sapă gropi în jurul lor. Unii dărâmă nu ca să construiască, ci pentru a pătrunde, unii aşteaptă la Porţi timpul propice viselor neîmplinite şi neîngăduite lor. Cine apucă şi nu mai dă drumul, cine aşteaptă la rând mirosul jindului, ori capătă fărâmiturile de la mesele festive, ori nu sunt primiţi. Teatru de duzină, spun cei obişnuiţi cu erorile istoriei. Struţi şi reptile au fost întotdeauna, de ce ar lipsi tocmai acum? Mascaradă, Prostituţie a Adevărului, Profeţi şi ascultători docili. Rămân doar semnele, plătite cu dobânzi

79

uriaşe care forfotesc în jurul nostru, de cele mai multe, ori locuind în noi, fără milă, chiar dacă mila ar fi trebuit să prăsească demnitatea celorlalte sentimente.

Din ce în ce mai multă lume se întreabă, DE CE, DACĂ TOT TREBUIE SĂ NE SACRIFICĂM PENTRU ŢARĂ, ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ GREA, DE TRANZIŢIE, SĂ N-O FACEM CU TOŢII, ,,DE LA OPINCĂ PÎNĂ LA VLĂDICĂ ?” Nenorocita de inechitate socială care acum a devenit ,,o anexă pozitivă" la trecerea spre noua economie de piaţă, la triumfala intrare în Europa, tra la la... păcătuieşte, mai în glumă, mai în serios, scoţând în evidenţă realităţi ce ar putea forma — spre toată lauda înţelepciunii Poporului Român — o culegere de basme moderne oricând îndrituită a participa la Premiul Nobel pentru Originalitate. În timp ce pentru aleşii noştri din vârful piramidei, care Doamne, nu sunt deloc puţini, s-au alocat si se prevăd, în continuare, sume fabuloase, de ordinul miliardelor, pentru, ni se spune, un trai decent şi o altă ,,faţă" în faţa lumii (rechizite, televizoare color, aparate video, telefoane şi faxuri de ultimă reclamă, hoteluri de lux, maşini personale şi garaje mastodont, mici cheltuieli de buzunar, salarii de vis, privatizări şi asocieri, construcţii şi reconstrucţii pe dispreţuitele schele comuniste s.a.), poporul se târăşte spre acel destin proorocit de Sfântul Eminescu, copiii ţării mai primesc la alocaţie câteva sute de lei, pensionarilor, că tot trebuie ,,să adoarmă întru Domnul”, li se servesc într-o redescoperită limbă creştinească batrâneşti sfaturi, existenţa zilnică a devenit pentru mulţi o pedeapsă, aproapele nostru face coadă la statisticile şomajului, semnul de exclamare a devenit o emblemă naţională în faţa preţurilor exorbitante — dar nimeni nu uită să aplaude, oftalmologic, mult trâmbiţata aprobare a unor sume mai mult decât derizorii pentru aşa-zisa dezvoltare a Ţării. Şi, coşmar nu vis, îl revăd pe Moş Ion Roată cărând înmulţitele

80

şi cancerigenele stânci tot de unul singur, ca un Sisif îmbătrânit de aşteptare şi nădejde, spre tot mereu vârful muntelui, de unde se aud cuvântări şi muzici în băi de lumină şi de şampanie...

ÎNDURERATA LUCIDITATEA DESTINULUI

Motto:

,,ETERNĂ BUCURIE-I FRUMUSEŢEA!”(John Keats-Endymyon)

Într-o clipă de sinceritate, un profesor, îmi spunea acum câteva zile în urmă, că, ,,domnule nu mai vreau, de fapt, nu mai pot să predau istoria” şi, într-un fel, l-am înţeles. Pe de altă parte mă gândeam cu durere şi lacrimi în cuvintele de răspuns, că, Doamne, numai Tu ştii, cât de nevinovaţi suntem, chiar şi în aceste vremuri ce par tulburi şi nesigure şi care poartă în pântecele ei îndrăzneala incontestabilă a ceea ce ar putea dezvolta consecinţe nefaste, din ridicol, patimă şi sănătos patriotism. Dar ce face oare pasărea scăpată din colivie? Leoaica, când îşi vede puii ameninţaţi de pericol? Barza, când îi strici cuibul?

Să nu confundăm, Domnilor, durerea şi mânia cu ura. Se pot face greşeli, uneori, repetate crescând în gravitate, dar nu puteam acuza istoria noastră de ură, pentru că o istorie ca a noastră, apărută odată cu Dumnezeu, plină

81

de permanenţa privirilor flămânde dinafară, des încercată de credinţa că ni se poate lua patul şi masa, şi femeia şi copiii, şi pământul, chiar şi numele nostru, că am putea fi desfiinţaţi ca neam, o istorie care s-a îmbogăţit cu răbdare, putere de înţelegere şi iubire, gazdă bună fiind până şi duşmanilor noştri, o asemenea istorie nu poate, tocmai acum, să-şi schimbe Destinul atât de trainic în carne, şi sufletul primelor noastre Începuturi.

Cu mâna pe inimă, spun că Totul, faptele şi sentimentele noastre ne onorează şi trebuie să ne dea puterea de a Crede că starea de Astăzi nu reprezintă decât o nouă încercare pentru ziua de Mâine, un foc purificator pentru atâta lâncezeală, adormire a simţurilor, teamă, încrâncenare şi, mai ales, pentru Visul şi Speranţa rămase nealterate şi crescute în noi tulburător de frumos până la Revoluţie, când, explozia de bucurie, descătuşarea bruscă şi libertatea lovindu-ne precum Soarele dintr-odată în ochi, şi pe care trebuie să-i închidem încă de vreo câteva ori până ne obişnuim, cu o revenire în Marea Lecţie de Istorie, atât de necesar s-o reînvăţăm cu dragoste şi înţelepciune.

Şi mai îmi vine să cred că Socrate s-a născut la noi.

MERSUL PE JOS

Încet-încet, prin câştigarea Dreptului la democraţie am descoperit Mersul pe jos. Nici Păunescu sau perseverenţii săi naturişti n-au reuşit să rezolve această problemă când străbătea ţara cu Cenaclul Flacăra. În schimb, domnul Stolojan, un fin jucător al şahului economiei de piaţă, o veritabilă călăuză în ale concurenţei,

82

printr-o singură mutare a nebunilor, devine medicul curant al tuturor stessurilor, obezităţilor, reumatismelor şi anchilozărilor. Că românul este şi răbdător, şi înţelegător cu Aleşii Neamului.

Bineînţeles că şi aici, ca în mai toate răsturnările de situaţie apărute în viaţa românului se ivesc nemulţumiţi şi refractari la această binefacere care se cheamă Mersul pe jos. Navetiştii interiorului oraşelor sunt nevoiţi a renunţa la elegantele, rapidele şi civilizatele noastre mijloace de transport chiar dacă, pe moment, s-a revenit asupra deciziei de suprascumpire a ,,luxului” de a merge auto sau prin C.F.R., la muncă, la cumpărături, sau pur şi simplu în vizită. N-au ce să facă cei care călătoresc în condiţii de vis piperat cu trenurile protejate de un zeu al Hadesului sau ţăranii satelor îndepărtate pe care îi costă un drum dus-întors la Focşani, cât înainte o călătorie în Ardeal. Ne vom scula, însă, cu o oră mai devreme pentru a merge de la Gară, la Sud, Spital, Obor, vom uita pe drumul presărat cu promisiuni că în curând vom scăpa de urmele nefaste ale trecutului ca şi de amprentele nedesluşite ale prezentului şi, visători, răbdători şi încrezători vom purcede cu dichiseală la adunatul atâtor şi atâtor necesare cheltuieli zilnice, că 15 septembrie se va prelungi înlăcrimat cu rechizite şi adidaşi şi treninguri şi cărţi de şcoală şi taxe, că vine o iarnă, se pare, geroasă până şi în suflete, că pâinea este doar o idee a bunăstării şi calităţii, mai ales înduioşător de acceptabilă când te aşteaptă acasă copiii flămânzi, că Viaţa, vai, până şi Moartea au devenit un lux care, cu toată întristata dragoste de Ţară, cu tot patriotismul atacat de Guvern, ca să nu mai amintim de ceilalţi diriguitori ai destinelor Ţării, n-ai de Unde să mai scoţi, n-ai de unde să mai Dai.

Guvernanţii, însă, nu gândesc aşa. Ca şi în anii trecuţi suntem ameţiţi cu veşnicul se poate şi păcăliţi cu necesara generaţie de sacrificiu. Se zvârcolesc în morminte

83

Eroii. Copacii ne aşteaptă să ne reamburcăm în ei. Continentele care au început, în sfârşit, să ne cunoască, vezi, Doamne, roiesc la graniţe cu braţele încărcate de vechituri pe care meseriaşii noştri în marketing ni le bagă pe gât la preţuri inimaginabile, dar pe care le suportăm cu stoicism şi încredere că Ziua de Mâine este aproape. Şi în acest timp Poporul Român merge pe jos, liber de a vorbi, de a înjura şi de a face comerţ cu tot ce-şi doreşte, lider al unei democraţii violente şi ale unor prefaceri ce ne costă pe zi ce trece sufletul vândut mult prea uşor şi sentimentele rătăcite la tarabe cu afaceri şi politică – rock.

Şi când şi Cultura şi Învăţămîmtul, întreg templul spiritual al poporului nostru au devenit comerţ stradal în drumul spre o nouă renaştere – cum am gândit să fie şi cum ar dori lăuntrurile noastre însetate de Cunoaştere şi Frumos – atunci, mai că le dau crezare bieţilor călători pierduţi în cifre exorbitante, înspăimântaţi de atâtea zaruri măsluite şi care renunţând la minimum de confort fizic şi sufletesc (mie unuia, îmi este pur şi simplu teamă şi ruşine să mai intru într-o librărie sau anticariat), mizându-se pe faptul că Poporul Român, aşa cum spuneam, este blând şi bun şi iertător şi a-toate-răbdător, să accepte, întru salvarea naţională şi uitare de sine, meritatul Mers pe Jos.

DARURILE SĂRĂCIEI

Una e să primeşti daruri la o zi de naştere, la o zi onomastică sau când bat la uşă sărbători cu rezonanţă la români, cum este cazul Învierii. Alta este să primeşti daruri pentru sărăcie. Nu zic, ferească Dumnezeu, că acestea nu

84

sunt făcute din inimă şi cu scop creştinesc, spun că ele rămân doar la stadiul de simbol. Că mulţi care ştiu şi pot da, chiar şi din puţinul lor, au nevoie ei, până la urmă de cadouri, ca să poată să se descurce cât de cât, ca să facă faţă, ca să simtă bucuria unor zile aşteptate cu drag. Numai că acest lucru nu rezolvă cu nimic situaţia în sine. Alina, o fetiţă de opt ani, drăguţă foc şi care mai învaţă şi bine în ciuda atâtor lipsuri, a primit câteva cadouri, nimicuri strălucitoare, cu ocazia zilelor de Paşti de la naşii ei, cu nimic mai breji în bogăţie. Daruri care au dispărut în aceeaşi zi, prin ajutorul dat de fraţii şi surorile ei ce stăteau jinduind la pândă. Fiecare gândea, atunci pe moment, că a sosit ceasul revărsării ,,sânului lui Avraam” în casa lor. Deznădejdea a sosit abia a doua zi, când mama nu a ştiut să răspundă la cea mai simplă şi inocentă dintre întrebări: Şi astăzi, mamă, nu mai vine nimeni?

ANUL ÎNGHEŢĂRII APELOR

Bătrânii noştri spuneau că nu oricui îi vine bine haina puterii, că, acolo unde nu le este locul şi unde unii ajunşi pe treptele puterii au ,,rău de fotoliu", se instalează tirania împotriva căreia au ţipat cât erau mici şi neînsemnaţi. Şi mai spuneau că nimic nu este mai înfiorător şi periculos ca prăduitorii sentimentelor umane, iubitorii de sine până la pervertire, până la a se considera buricul pământului, etaloane pentru cântărirea adevărului.

Tot bătrânii noştri spuneau că nu ne revine nouă dreptul de a judeca atâta timp cât nimic nu rămâne neplătit, bine sau rău, fapta care se arată pâna la urmă în toată

85

fărădelegea şi nimicnicia ei. Şi unde ne vom adăposti noi, dacă în suflet am îngrămădit hotare de întuneric, dacă stăm la pândă, pândiţi de teamă şi mentalităţi cu gust de violenţă şi moarte ? Şi ce vrem până la urmă? Milă de la străin? Sau renaşterea noastră în toată splendoarea ei, căci suntem şi frumoşi şi binecuvântaţi de Dumnezeu, şi încărcaţi până la refuz cu beatitudine şi spiritualitate ? Comunismul a dat greş pentru că o mână de nebuni au hotărât să facă binele cu forţa, construind lagăre după chipul propriului lagăr în care colcăiau cu nemiluita jivine scârnave. Capitalismul, după care am jinduit atâta se dovedeşte, însă, şi mai inuman, cel puţin la noi unde farsori de primă mână şi în număr mult mai mare, au instalat legea junglei, a degradării umane, a infestării moralei, a imitării şi exagerării, a poluării sufletului, ţipând la răscrucile turmei dragostea de ţară şi de neam. Nu e de mirare că vom trăi anul acesta anul îngheţării apelor, adică al minciunii şi al promisiunilor cu toptanul, fără ruşine şi fără scrupule, mizându-se pe sărăcia şi deznădejdea bieţilor oameni. Spunea cineva că faimosul capitalism se aseamănă cu un lac imens în care trebuie să intre toţi şi să iasă afară doar cei ce ştiu să înoate! Fără milă, fără regrete, fără clauza adaugată de lisus Vechiului Testament.

PĂSTORII CEI BUNI

Educaţia dintr-o Cetate sau a întregii cetăţi nu aparţine unei generaţii, ci permanenţei. Civilizaţia elenă rămâne suprema pildă când nu numai părintele avea rol de educator, ci întreaga suflare a comunităţii participa activ la

86

procesul de formare a noii generaţii. Intereseul era al tuturor.

Tânăr sănătos la trup şi suflet şi hrănit spiritual pentru progres şi ridicare a neamului în tot ce-i mai de preţ, dragoste şi jertfă când este pusă în joc soarta şi binele Patriei.

Copilul nu este altceva decât o comoară ce trebuie păzită cu grijă, o grădină ce trebuie îngrijită cu sfinţenie şi iubire. Este sufletul neamului său şi stâlpul pe care se reazămă visele şi speranţele fiecărui Prezent.

Templul de educaţie şi morală, de învăţătură şi cunoaştere temeinică trebuie să fie atât Casa, cât şi Strada, cât şi Şcoala. Şi la aceste altare avem obligaţia, dar şi cinstea de a sluji fiecare dintre noi.

Astăzi începe noul an şcolar. Să ne aducem aminte de Prima Zi a Creaţiei, când Dumnezeu zidea temelie Vieţii prin atotputernicia rostirii celui mai minunat îndemn – Fiat lux! Să fie deci Lumină peste întreaga conştiinţă românească, focar de învăţătură şi potop de frumuseţe să ne zămislească cugetul, revelaţie divină rugându-ne să treacă de la Domnul la noi şi din noi în Copiii noştri.

Deşteptarea la o nouă viaţă, cinstita şi regăsita iubire de neam, dragostea pentru Aproapele precum ca şi biruinţa spiritului asupra întunericului ce pândeşte lumea, iată numai câteva repere din amplul program de dumnezeiască simţire ce trebuie să ne deschidă ochii când este vorba de viitorul marilor noastre iubiri şi, implicit, prin acestea de marile destine ale Ţării şi ale Poporului nostru.

Şi acum, începând de anul acesta, copiii vor avea bucuria decoperirii celor mai frumoase şi pline de înţelepciune pagini ale Credinţei, ce ne-a fost leagăn prin toată istoria durerilor noastre, când religia devine oră de curs şi când în orele de curs va trebuie să aducem plinătatea celor trei virtuţi mântuitoare pe care Iisus Hristos le-a dăruit

87

Lumii – Dragostea, Credinţa şi Nădejedea – nu ne rămâne altceva de făcut decât să facem bine şi frumos, curat şi pe limba celor de o seamă cu florile, sădind în inimile lor seminţia trăiniciei de viaţă, de cinstire şi trezire a Memoriei acestui pământ, de cântărire a fiecărui lucru pe care îl vom depune drept hrană pe masa Sufletului lor.

Nu îmi rămâne decât să îngenunchez cu adâncă veneraţie în faţa tuturor Dascălilor, pe care-i văd flacără de lumină şi căldură, pe care-i văd însetaţi şi flămânzi pentru ca tuturor fiilor noştri să li asigure Sfînta Pâine şi tainicele izvoare de care are nevoie sufletul omenesc, adevărate fântâni de dăruire şi îndemn în nemărginitul şi preabogatul Drum pe Treptele Cunoaşterii, străbatere în Pace şi Frumuseţe spre iluminarea Viselor Păstorite de gânduri înlănţuite.

STĂRI POLUATE SUB JIND

Scrisoarea primită recent de la Adriana Bută din Mărăşeşti (este vorba de ultimele zile ale anului 1992) a devenit pentru mine o obsesie. Cazul pe care mi-l prezintă pentru rubrica ,,Viaţa ca o dragoste”, între timp am găsit un nou generic pentru ’93, pare desprins dintr-un film mut care îţi lasă impresia că ţi se dă cu pipeta, ambrozie şi otravă. Pentru mulţi, ,,evenimentul” în sine ar putea fi tratat ca o ştire, dar tot pentru mulţi va rămâne o pildă amară fluturând pe buzele unui învăţător al dragostei de oameni, ce trece lăcrimând prin sufletul nostru.

„Încerc de mult să vă scriu, numai că, nu ştiu ce, nici nu ştiu să vă explic, m-a reţinut întotdeauna. Dar întâmplarea de acum cîteva săptămâni m-a făcut să înţeleg

88

că dacă stăm toţi cu mîinile în sân, dacă ne uităm doar căinându-ne, acuzând, scoţând în relief sau aducând, pur şi simplu la cunoştinţă, să zicem, toate acestea în numele sfânt al Dragostei, nu prea avem sorţi de izbândă. Într-o lume în care majoritatea se zbate cum poate şi fără scrupule în a-şi face loc, în a-şi asigura la început minimum de trai, trecând însă la galop spre acumulări în dauna celor neînzestraţi, neputincioşi, nechemaţi, neluaţi în seamă, dar care formează, din nefericire, marea masă ce nu realizează deocamdată tot vidul ce se instalează şi se extinde în golul din noi şi dintre noi, nu dăm decât de acea lume a concurenţei, lumea unde factorul OM, să nu zicem că dispare, dar este trecut undeva pe ultimele locuri, poate chiar la erată, unde nu toţi se uită. Să nu înţelegem prin asta că vă acuz pentru ceea ce faceţi atâta timp cât o faceţi bine şi cu folos, departe de mine gândul de a mai dezlănţui şi eu furtuni de nisip care să ne ia, şi aşa, puţină, bruma de vedere rămasă în orbirea care ne-a cuprins sufletul. Vreau să spun, însă, că nu ajunge. Că trebuie să ne trezim, în sfârşit, să luăm atitudine cât mai mulţi, să nu întoarcem capul atunci când lăngă noi se săvârşesc fapte de-a dreptul inumane. Pentru că aici am vrut să ajung. Şi aş vrea, ca mine, să vină şi alţii la o posibilă rubrică a Dragostei, iar acasă, pe stradă, la şcoală, în toate mediile pe unde trecem sau ne mână ziua prezentă să devenim o comuniune unde fiecare om să simtă dreptul de a se face util în stârpirea nefastului ce ia proporţii.

Am asistat de curând la o scenă ce vine dintr-o lume de coşmar. Mi-a rămas multă vreme în imagine acel film regizat parcă anume să dea de gândit, să deschidă inimile. O secvenţă, o frântură de viaţă, o secundă de existenţă la care cei care treceau pe stradă, care intrau sau ieşeau de prin magazine sau de prin blocuri au privit şi şi-au văzut fiecare de treabă ca şi cum spectacolul s-a terminat şi a trebuit să se

89

golească sala. O fetiţă de vreo zece ani, smulsă de pe trotuar şi bătută sălbatic de doi tineri înmugurind abia sub 20 de ani. Trasă de păr, trântită la pământ, lovită cu picioarele… Ţipete, scrâşnete din dinţi, sadism şi oroare. Lacrimi de ruşine şi neputinţă. Cântecul lebedei împuşcate numai de plăcerea vânâtorului care n-a avut noroc de vânatul visat. Tinerii au rupt-o la fugă dispărând în mulţime.Am ridicat-o pe copilă în privirile-i speriate, ca nişte aripi frânte în zbor. Atât a reuşit să-mi spună că, în timp ce se ducea să cumpere pâine, cei doi au încercat să o reţină şi s-o determine a merge cu ei, după care au trecut la măscări, cuvinte triviale, josnicii verbale de neimaginat. Tocmai în preajma sfintelor sărbători, când toţi cântăm sau ascultăm colinde, la vreme de împăcare cu noi şi cu cei din jurul nostru. A mărit pasul şi o vreme a crezut că scăpase. Ieşise deja în strada principală când s-a trezit atacată cu o bestialitae şi o cruzime cu care fata nu se întâlnise încă. Se uita în ochii mei mai mult cu o mirare ce trecea, pe rând, de la tristeţe la întrebări dureroase şi puse parcă de un Sfinx căutător de gâlceavă, făuritor de labirinturi. Atunci mi-a venit să întreb pe cei care asistaseră la oribila ,,secvenţă de viaţă” dacă au şi ei copii, dacă nu li s-a frânt şi lor sufletul, dacă mai pot avea somn şi linişte, dacă mai pot găsi argumente gestului lor la fel de inuman ca şi al celor doi tineri veniţi de undeva tare departe de sânul acestui popor, unde nu-mi vine să cred că s-au alăptat vreodată. Atât. Şi vă mulţumesc pentru îngăduinţă.”

AMBALAJE ŞI MĂŞTI

Trăim într-o lume a exagerărilor de tot soiul. De la cele nevinovate, la grotesc şi vulgar. Dorinţa, pe de o parte,

90

de a câştiga teren şi teama, pe de alta, de a pierde un loc cât mai bun şi cât mai cald în această crescândă şi nemiloasă concurenţă, şi ea exagerat de liberă, duc la zămislirea a mii de produşi care formează cea mai prolifică poluare morală, ca şi cel mai funest tablou, în aparenţă incitant şi atrăgător. Nu cred că există ceva mai periculos în viaţa unui popor decât exagerarea la scară naţională. Pe noi, se spune, ne salvează starea de Poezie. În bine sau în rău, În frumos sau în urât. În înălţare sau decădere. La extreme. Şi dacă preocuparea faţă de interior scade îngrijorător în detrimentul sentimentelor închise în menajerii de reciclare, patima pentru exterior poate deveni păcatul laic degenerativ. Revoltata intelectualitate română, frustrată de adevăratele valori ale culturii şi plictisită cu concursuri şi festivaluri igienice, s-a trezit după 6 ani de la Revoluţie că, de fapt, parcurge o şi mai săracă etapă care, la fel ca şi în comerţ, este nevoită să consume ,,dulciuri” de import în cantităţi industriale. Luată de val începe să descopere şi nocivitatea acestora, falsul culturii de lux, imposibilitatea de a ajunge la miez din cauza marilor preţuri practicate în democraţie, ca şi iluzoria fericire spirituală în ambalaje capcană. Puşi în faţa unor realităţi incontestabile, revelate de şocante descoperiri, intelectualul român ori vrea dar nu poate, ori poate dar nu-l lasă bunul simţ, ori de ruşine şi lehamite se retrage treptat în singurătate. Ici şi colo, tipi mai puternici, mai înverşunaţi şi cu mai multă simţire încearcă să facă ceva pe măsura minunilor de care este capabil poporul român, să adune pe independenţi, să iasă în lume cu orice preţ şi să dea peste nas intruşilor, farsorilor şi demolatorilor ce, orbiţi de orgolii şi interese, de necunoaştere sau prostie, continuă să vadă ce este bun şi frumos doar dincolo. Se uită, însă, că lipsiţi de bunuri materiale şi de bani, făcându-se corvoadă la dărâmatul zidurilor celor ce se pun de-a curmezişul, plătind o sumedenie de biruri mascate şi pierzându-se în lupte

91

inegale cu mai marii zilei, cu minciuna, ignoranţa, îndărătnicia şi ipocrizia lor, se pierde timp, se pierd oameni, se pierd valori. Lupta cu morile de vânt este pentru Don Quijote, această figură de o desăvârşire completă dintre toate personajele ce au fost create vreodată, ipostaza a ceea ce este din ceea ce a fost şi tare se mai potriveşte la noi această imagine. Pentru că, paradoxal, chiar dacă se pierd multe din cele amintite, multe rămân prin însăşi nemoartea acestui popor binecuvântat de Dumnezeu. Îl iubim de exemplu, pe Omar Khayyam, îi recităm poemele minunate, dar constatăm în final că nu ni se potriveşte. În probleme de spirit nu se mai exagerează. Ştim cu toţii că vom ajunge, pînă la urmă, oale şi ulcele, că alţii ca noi ne vor folosi trupurile drept vase de băut şi ghivece de flori, dar nu putem fi de acord că sufletele noastre nu înseamnă nimic, că vom dispărea simplu, fără rost, fără rămânerea în memoria eternităţii, acolo unde viaţa continuă chiar fără să ştim noi. De aici şi puterea poporului român, cel peste care au trecut haitele barbare, toate imperiile lacome de aur şi sânge, de a renaşte mereu, de a fi încontinuu, de a nu cădea în deznădejde, de a nu muri decât spre a se naşte, viaţă după viaţă, de a purta permanenţa acestei seminţe aruncate pe acest pământ de Bunul Dumnezeu, cu credinţa şi ştiinţa saltului în lumină. Românul nu iubeşte zădărnicia şi de aceea cred că toate cele prin care trecem nu sunt decât încercări, poate dureroase, de a ne şti - nu, Doamne fereşte, buricul pămîntului - ci de a fi cel puţin egalul pomilor mult prea lăudaţi, unde suntem îndemnaţi să ne ducem, umiliţi, cu sacul. Pentru că sacul nostru nu este nici gol, dar nici plin cu mărunţişuri.

DRUMUL CRUCII

92

Aflaţi că la Muntele Athos a trăit, printre mulţi alţi osârditori români în Hristos, un călugăr paralizat de mulţi ani. Care, nemaiputând suferi acea boală chinuitoare, a început să se roage Domnului, ori să moară, ori să se facă sănătos. Venind Îngerul Domnului i-a zis: „Dumnezeu voieşte să te cureţe de păcate aşa cum se curăţă fierul prin foc, ca să poţi cunoaşte raiul desfătării, căci nu este altă cale către Mântuitorul decât CALEA CRUCII, care se străbate prin suferinţe. Deci trebuie să te mai nevoieşti încă un an pe pământ sau a sta doar trei ceasuri în iad.” Şi s-a gândit călugărul că un an va fi insuportabil, pe când trei ceasuri vor trece repede, aşa că se hotărăşte pentru iad. Şi, în acea clipă, sufletul lui a fost dus în chinurile iadului unde întunericul, suspinările sfâşietoare ale păcătoşior şi feţele înfricoşate ale diavolilor i-au produs o groază şi o durere cumplite. Pretutindeni suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! A început şi el a plânge şi a striga, dar nimeni nu-l auzea. Timpul se scurgea atât de încet, încât i se părea că a stat aici ani de zile. ,,Cum te afli, frate?”, îl întreabă îngerul într-un zâmbet de lumină, la care călugărul zise: ,,Ai spus că mă scoţi de aici după trei ore, şi iată că au trecut sute de ani de când te aştept în aceste suferinţe groaznice”. ,,Ba a trecut o singură oră, aşa că mai ai de aşteptat încă două”. ,,Doamne, este cu putinţă? Vai mie, dar nu mai pot suporta aceste munci. Cu voia Domnului, rogu-te, scoate-mă de aici căci voiesc mai bine a suferi pe pământ sute de ani, chiar până la venirea Domnului a doua oară. Fie-ţi milă de mine!” Şi i-a zis Îngerul: ,,Dumnezeu, fiind Părintele Îndurărilor, iată că îşi arată bunătatea Sa, dar va trebui ca de acum înainte să-ţi aduci aminte de această oră, ca să nu uiţi cât de grele şi de mari sunt muncile Gheenei, învăţătură fiindu-ţi aceasta, căci

93

chinurile de pe pământ sunt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului”.

PERICOLUL ÎNDEPĂRTĂRII DE CREDINŢA STRĂMOŞILOR

În mod neplăcut mi-a atras atenţia un dialog purtat de un român, trecut recent la islamism, în care acesta afirma: Având în vedere firea tolerantă a poporului nostru, sperăm ca, în timp, să câştigăm mai mulţi adepţi. M-am gândit la primejdia care ar putea exista şi cred că un popor este în derută, ca rezultat al lipsurilor şi accentuării inculturii, unde se face simţită nevoie de a găsi ceva care să îl salveze de impactul cu ziua de mâine şi să-i aducă un trai măcar la limita existenţei umane. Fără să vreau mi-a venit în minte un alt caz din Focşani care a făcut o oarecare vâlvă. Într-o familie cu şase copii, o fată a fost ,,botezată” în dogmele unei alte credinţe, alţi doi fiind pe cale a-şi părăsi credinţa care ne-a găsit leagăn. Totul împotriva mamei lor care a încercat, sărmana, să-şi apere cuibul curat, nevitregit şi nemânjit de viclenii şi impostori. Căci au primit aceştia, aşa cum au primit după ’90 mulţi în ţară materiale de propagandă bine făcute, colorate, copertate, atrăgătoare şi gratuite, dar periculoase prin însăşi forma lor sclipitoare, dovadă a intenţiilor urât mirositoare ce forfotesc în preajma lor. Spun ei, veniţii prea uşor din afară şi propovăduitorii dinlăuntru vânduţi lor, şerpii noştri ce au fost ţinuţi la sân de

94

veacurile din sufletul poporului român, că celelalte secte oferă şansa unei vieţi mai curate, fiind ele o alternativă care, prin post şi rugăciune poate curăţa trupul şi sufletul...! ca şi cum credinţa creştin-ortodoxă ne învaţă la rele! Nici măcar nu sunt originali, căci nu fac ei altceva decât „ să ne înveţe” în numele unei credinţe străine. Este ca şi cum ai căra apă dintr-un izvor lipede într-un hârdău propriu şi a începe apoi să ţipi că aceasta din urmă este apa cea adevărată, cea curată etc., etc. . Mi-am revenit, însă, când, în acelaşi dialog, un altul susţinea: chiar Mircea cel Bătrân ar fi fost un exemplar musulman !!! de data aceasta, cu adevărat, fără comentarii. Amintesc doar avertismentul dat de Iisus ucenicilor: Căutaţi să nu vă amăgească cineva căci mulţi vor veni în numele Meu zicând: eu sunt Hristos! Şi pe mulţi vor înşela. Şi mai amintesc ce scrie în Osea 4, 1-6: Domnul stă la judecată cu locuitorii pământului. Căci nu mai este credinţă, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrănaţi. Pentru aceasta, ţara e în mare jale.

Cred că Dumnezeu nu ne poate lăsa totuşi să ne pierdem, căci şi aceste cuvinte nu sunt decât bisturie pentru tratarea ochilor şi sufletelor noastre.

PÂINE CU SOVEJA

Tot auzind prin casă că părinţii vorbeau de Soveja ca de o viitoare oază întru odihna oaselor şi a sufletului, Radu, copilul de numai 4 anişori înregistră evenimentul ca pe ceva deosebit, chiar dacă nu ştia să şi-l explice. ,,Lasă, Radule, că mergem noi la Soveja şi o să te saturi!” găsi de cuviinţă mama să-l liniştească în dese rânduri, visuri care s-au

95

dovedit de atâtea ori nerealizabile, promisiuni deşarte, tristeţi ale unor vremuri atât de strâmte şi fără de măsură. Nu mică însă le-a fost mirarea când într-o dimineaţă Radu ceru insistent să i se dea ,,pîine cu Soveja” în credinţa că Soveja o fi fiind unt sau brânză sau gem…

NAŞTEREA DOMNULUI

,,Dar Iisus, privind la ei le-a zis: la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă, toate sunt cu putinţă”. (Matei 9, 26)

Dacă aş putea săpa cuvintele lui Léon Bloy la intrarea în fiecare suflet, ,,O, Hristoase care te rogi pentru cei care te răstignesc şi-i răstigneşti pe cei care te iubesc!” şi dacă aş crede, dacă aş putea Crede, dacă l-aş iubi pe dacă până la dispariţia lui rămânând numai esenţa lui CRED, atunci, într-adevăr, Doamne, aş crede că într-o zi Tu te rogi pentru mine şi în cealaltă mă răstigneşti, uite aşa, la nesfârşit, ca să-i pot aduce la împăcare pe cei doi din mine: pe Iuda, inspirat spre nenorocirea lui, de a fi împlinitor al legii prin vânzare şi pe Toma, ca să creadă fără a mai fi nevoie de a pune mâna pe Rănile Tale. Şi, ca Tu, să nu mai fii nevoit să fii răstignit iarăşi, şi iarăsi de noi, Tu, Cel Născut din Curată şi Pururea Fecioară, Cel deodată cu Creatorul, care nu aveai nevoie de tată pământean atâta timp cât eşti Fiul Celui Veşnic şi Fără de Început, Tatăl Ceresc, care ai dat încontinuu, fără a primi înapoi decât păcatele şi

96

fărădelegile noastre, care ai pus semn de egalitate între iubirea faţă de Aproapele şi Iubirea faţă de Tine, care ai înălţat în sufletele noastre adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu şi care ne-ai învăţat să nu facem altora ce nouă nu ne place.

Naştere Unică şi fără de păcat a cunoscut Pământul pentru prima oară, naştere mai presus de fire şi de orgolioasa noastră înţelegere, Naştere Sfântă din trup fără prihană hrănit cu Sfântul Duh, Făcătorul de Viaţă. Iată de ce, mulţi dintre noi am fost şi rămânem tentaţi a vedea în cel care a fost promis încă de la căderea în păcat a primilor oameni, drept Răscumpărător, idealul şi perfecţiunea fizicului uman. Spun lucrul acesta gândindu-mă la cei ce ar putea să cadă în greşeala de a lenevi în ideea că pentru Iisus nimic nu este imposibil. Numai că în cazul mântuirii nu este nevoie de oglinzi orbitoare, de fast, de acte doveditoare ale Puterii Supreme, Iisus trebuind să reprezinte omul de rând, omul căzut în păcat sau pe cale de a cădea datorită firii sale slabe, predispus ispitei, alunecării spre rău, pierderii sufletului şi care trebuie ajutat, tămăduit, întărit şi, în mod deosebit, IUBIT! Domn al Păcii, al Luminii şi al Dragostei, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, care a împlinit până la desăvârşire Mântuitorul în persoana Sa, devenit un fel de Făt-Frumos care nu are nici o legătură cu realitatea şi a văzut ,,robotul” fiinţei Sale realizat după măsura înţelegerii şi iubirii noastre, înţelegere care se opreşte brusc în faţa unei Lumini ce n-are asemănare prin adâncimea, claritatea, blândeţea şi fericirea transmisă şi a iubirii care dezvoltă prin imginaţia noastră o nouă creaţie şi noi dimensiuni. EL, care atât prin El, dar mai ales prin Dumnezeu Tatăl putea să transforme totul în praf şi pulbere, dacă s-ar fi vrut lucrul acesta, ŞTIE că ideea de mântuire nu este un simplu act (să ne gândim că au fost nevoie de multe veacuri până să se materializeze însăşi Ideea) o banală datorie de suflet şi de

97

conştiinţă, ci urmare a Sfintelor promisiuni făcute de Unicul Adevăr şi de Unica Dreptate existente în Univers pentru că El, ştia că Mântuirea reprezintă trecerea Lui, ca Fiu al lui Dumnezeu, prin toate stările posibile ale unei fiinţe umane atât de mult legată de ţărână în existenţa ei precară şi iluzorie, de la Naştere până la Moarte, existenţă care înglobează în ea toate caracteristicile cu rădăcini în ispită şi de intrare în păcat, deci de pierdere temporară a legăturilor cu Cerul: boala, suferinţa, închisoarea, neputinţa, neajutorarea, sărăcia, decăderea până la pragul de jos al limitei îndurărilor. El, aşa cum a spus-o de multe ori, nu a venit nici măcar pentru bolnav, ci pentru noţiunea de sănătate în sine, nu neapărat pentru cei sănătoşi, care păstrau încă Legile şi Cuvântul Domnului, ci pentru vindecarea Sufletului omenesc în ansambul său, părăsit şi părăsitor, ca şi de ultima virtute care ar mai fi putut să întoarcă faţa lui Dumnezeu către noi, a trupului zdrenţuit de plăcere şi dezmăţ, a gândului prins ca un hoţ în plasele atâtor slăbiciuni generatoare de pustiire şi uitare.

Simplu şi nebăgat în seamă. Drum comun dar încărcat la fiecare pas de Cruci care aveau să formeze în final Crucea Mântuitoare. Urmărit însă de mic, când în numele Lui se săvârşea cel mai îngrozitor genocid al pruncilor, hărţuit apoi ca un răufăcător de rând, El, cel mai clarvăzător truditor întru nimicirea păcatului, lăsându-se pradă celor iubitori de păcat, fără, însă, a provoca păcatul, între chemare şi alungare, între binecuvântare şi acuzare, scuipat, pălmuit, batjocorit pe Drumul cel mai curat al Iubirii, pus să-şi ducă propria-i Cruce, împărat încoronat cu spini, Dătător de Viaţă căruia i se refuza viaţa, Plinătatea Dragostei, El, prinţ al Răbdării, Îngăduinţei şi Blândeţii, judecat şi răstignit alături de crimă şi tâlhărie, nu se făcea cunoscut decât prin două lucruri care-L dădeau de gol în faţa mulţimilor: prin Lumina cea adevărată din cei mai calzi

98

şi necuprinşi ochi unde se întâlneau parcă cerurile cu pământurile şi prin Logos, Cuvântul prin care s-au făcut toate cele văzute şi nevăzute.DA! EL ESTE FRUMOS, DAR PRIN LUMINĂ ŞI CUVÂNT! Prin Izvorul unui Suflet în care pot încăpea încă pe atâtea universuri pe câte ne închipuim noi că ar putea exista.

El, care nu avea păcat prin Naştere, El, care nu încercase nici o vină după Naştere, El, senin şi fără să i se încrânceneze sufletul se lăsa umilit şi călcat în picioare, iată-L pe El care accepta totul fără să provoace blestemul şi răzbunarea, coborâtorul până pe cele mai bolnave trepte ale existenţei umane şi care nu putea să cadă în nimicnicia de a-şi trudi gestul printr-o înfăţişare falsă întru câştigarea sufletului atâta timp cât El fusese trimis în Lume ca să aducă cealaltă Frumuseţe, mult mai bogată în privirea conştiinţelor şi spiritelor spălate de balastul adunat în miile de ani şi să găsească Calea cea adevărată spre Lumină, şi în Lumină să-l descopere pe Dumnezeu Tatăl. Era îndrituit dintre toţi trimişii în Lume, ca Mare Învăţător, să nu câştige lumea prin strălucire şi fast meschin, ci prin totala lepădare de sine să dezvăluie Sfântul Duh, şi înţelepciunea să poată izvorî la pragul fiecărui suflet deznădăjduit, oropsit sau bolnav.

Şi tocmai naşterea aceasta prin care trebuie să trecem şi noi, să devină ţinta unei vieţi adevărate, acum când are loc cea mai Minunată dintre Naşteri, preamărită de Îngeri cu frumoasă şi înţeleaptă cântare: Mărire întru Cel de Sus lui Dumnezeu şi la oameni pace, între oameni bună învoire. (Luca 2,14)

,,EI AU VOIT SĂ FIE LIBERI...”

99

Motto: Ei au voit să fie liberi – scrie Alexis de Tocqueville, considerat a fi primul politolog modern, părintele sociologiei politice şi unul din cei mai mari şi profunzi filosofi ai politicii, despre consecinţele revoluţiei franceze de al 1789 – pentru a se face egali şi, pe măsură ce egalitatea se stabilea tot mai mult cu ajutorul libertăţii, ea le făcea libertatea mai dificilă.

Politica, atâta timp cât este Gorgona spre care iţi e tot mai frică să întorci capul de teamă să nu fii transformat în stană de piatră, dacă nu este animată, pătrunsă de cel mai curat sentiment faţă de Ţară, atunci va rămâne, definitiv, însăilată în broderia cea mai păguboasă în care colcăie menajeria tuturor gândurilor ascunse, vicleniilor, intereselor, , dar mai ales, învrăjbitoarea caselor, străzilor, cetăţilor, ţărilor, a întregii planete. Lipsa de discernământ, încăpăţânarea, orgoliile nesatisfăcute precum şi depărtarea de Aproapele completează tabloul însingurării şi urii şi nu de puţine ori lumea s-a trezit în plin coşmar, întotdeauna ,,mult prea târziu”. Şi, ceea ce este mai trist, totul se ia de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum Lecţia de Istorie ar fi fost predată în afara timpului şi spaţiului nostru. Daune materiale sau mucegăirea sufletului se adaugă singure, ca în urma unor inundaţii de proporţii, pe care le plătim cu vârf şi îndesat fără sa mai fie nevoie de vreo ,,gardă financiară”.

Mult a mai suferit românul până în decembrie ’89 şi mult şi-a mai dorit să schimbe totul ca să poată uita şi să înceapă o viaţă nouă. Chiar şi acolo unde era întipărită lacrima şi sudoarea sărmanului, în bunuri care erau ale lui şi care nu aveau vreo legătură cu comunismul, dar păstrau mirosul şi aminteau, vrând-nevrând, de cele care îi sărăceau

100

sufletul şi casa se apucau cu sârg să demoleze şi să schimbe în nădejdea că timpurile noi vor aduce visatele şi aşteptatele rosturi ale atâtor amar de ani. Euforia clipei materializate, bucuria că s-au împlinit, în sfârşit, ,,Scripturile”, că a venit şi ziua aceea care a stat ascunsă sub pernă şi în bancurile spuse cu teamă pe la onomastici şi chefuri s-a destrămat dintr-o dată şi omul curat şi încrezător s-a trezit că ce-a schimbat prin manifestaţii de stradă şi greve nu a fost înlocuit cu nimic. Că se continuă binecunoscuta rotire a cadrelor într-un mediu nou ce purta numele de democraţie. ,,Pentru ce-au trebuit să moară Ceauşeştii, care trebuiau să moară tu-le mama lor de nenorociţi, spunea cineva cu năduf, dacă cei care au trăit bine atunci, care l-au aclamat, aplaudat şi i s-au supus cu viclenie o duc mai bine, ba mai mult, ne dau lecţii despre democraţie şi ne hrănesc cu planuri de viitor”. ,,Că săraci am fost noi şi săraci am rămas, spunea un altul, că mă uit în jur şi nu-mi vine să cred, din tot visul nostru s-a ales pulberea şi acea mângâiere care ni se transmite prin cablu că, vezi Doamne, în curând o s-o ducem ca în sânul lui Avraam, că ,,o să fim scoşi din Egipt” cu daruri multe şi cu o Constituţie, bună-rea, dar de care nu se slujeşte nimeni ca să facă odată curăţenie în Ţară, să se taie de la rădăcină procesul tot mai prelungit al minciunii şi corupţiei”. ,,Uite, domnule, mă gândesc numai la mult discutatul Festival Naţional al Cântării României, continua un altul, care, de ce să nu fim cinstiţi, chiar dacă era dirijat, aduna totuşi lumea la un act de cultură, mai descoperea nişte talente, iar oamenii se bucurau, aşa cum puteau, de faptul că aveau ocazia, fiind împreună, să-şi spună gândurile ascunse, cu multă înţelepciune, printr-o ironie ce de multe ori se putea sesiza chiar şi pe scenă, de faţă cu toţi mahării partidului. Acum? Păi, goale sunt casele de cultură, doar filmele de groază şi sexi, doar ,,echipele naturiste” ce promit vindecarea tuturor bolilor şi gratuităţile

101

oferite de culte străine de neamul nostru îi mai adună ca şi gândul că undeva, prin mulţimea pestriţă, doar-doar va descoperi vreo afacere rentabilă din care să iasă bani fără sudoare şi fără scrupule”. ,, Si de ce să ne minţim, prefăcându-ne sau spoindu-ne existenţa cu veşnica răbdare a românului că toţi anii fostului regim au fost nefaşti? Să fim serioşi, eu îmi aduc aminte de perioada 70-80 când era dom’le îndestulare pe te miri ce, când îţi puteai permite destule. Mă bruftuluia nevasta că, da, aşa s-ar părea că a fost, dar omul n-avea libertate, stătea cu teamă, cu lacăt la gură şi paznici la poarta sufletului. Ei, Doamne, minte proastă de femeie ce ,,şi-a câştigat dreptul” de a nu mai face educaţie copiilor, de a sări la bărbat cu toporul şi de a-şi vinde trupul... că, în afară de faptul că ni se permite, chiar prea mult, tot ce ne trăzneşte prin cap, că putem jongla cu legile, că putem participa fără frică la acest jaf naţional, că putem pleca unde dorim, că putem viola, sparge capete, băga cuţite, sau gusta din fructele oprite ale străinătăţurilor, n-am rămas cu aceeaşi teamă, cu aceeaşi suspiciune şi amar în inimă? Siguranţă nu, posibilităţi cinstite, canci, muncă dacă te descurci, sufletul altoit la necesităţile ridicate la rang de lux şi ziua de mâine o speranţă care a murit pentru mulţi români. Trai, neneacă, nu-i aşa?”

Cum, de obicei, atunci când te irită ceva ai vrea să intervii, să aperi sau să acuzi, subiectiv sau bănuind adevărul, eu n-am făcut totuşi altceva decât să tac. De fapt ce-aş fi putut spune, ca să obţin o sărutare de solidaritate sau un scuipat de scârbă?

SFÂNTUL APOSTOL ANDREI,PATRONUL POPORULUI ROMÂN

102

,,Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ceea ce aţi văzut şi auzit, orbii văd, ologii umblă, leproşii sunt vindecaţi, surzii aud, morţii înviază şi săracii sunt binecuvântaţi”.Matei XI, 4

Coloană de sprijin a întregului creştinism, în faţa căruia suntem chemaţi cu toţii, Sf. Apostol Andrei, el însuşi, cel dintâi chemat la râvna apostolatului şi care printr-o desăvârşită dragoste a apărat Crucea Mântuitorului, înseamnă pentru noi nu numai ucenicul lui Ioan Botezătorul şi primul discipol al lui Hristos ci şi omul care a schimbat lumea printr-o lumină nouă, aceea a întreitului simbol ce caracterizează venirea Bunului Păstor şi anume Dragostea, Nădejdea şi Credinţa, cel care ajungând şi prin părţile noastre a semănat pâinea creştinismului (aşa cum cel mai bun gospodar ştie în arătură curată să samene sămânţă bună ce va da aleasă şi bogată recoltă) dovadă că am devenit creştini mult mai devreme decât celelalte popoare existente atunci, în jurul nostru.

Rodul Betsaidei din provincia Galileea, fiul lui Iona pescarul, fratele lui Petru şi concetăţeanul Ap. Filip este, pentru început, ucenic al lui Ioan Înaintemergătorul, urmând apoi pe Iisus, fiind primul chemat dintre cei 12 apostoli, şi aceasta, în urma unei profetice întâmplări când, fiind martorul cuvintelor lui Ioan ,, iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, işi va afla cea mai vie dorinţă în a-L cunoaşte pe El, drept care, împreună cu Ioan (Apostolul şi Evanghelistul) îl caută, şi găsindu-l schimbarea lui interioară este extraordinară. AM AFLAT PE MESIA! exclamă în faţa lui Petru, fratele său, cu o atâta siguranţă şi căldură a cuvintelor încât acesta hotărăşte şi el a-L urma până la capăt. Din acest punct, când împreună cu Petru se afla lângă lacul Tiberiadei, Ghenizaret, va începe ,,vânătoarea şi pescuirea de oameni”, va fi

103

nedespărţit de Fiul, martor fidel şi observator fin rămânând pe tot parcursul vieţii Lui.

Martorul înmulţirii pâinilor şi învierii lui Lazăr (face parte din puţinii care aveau ,,îndrăzneala” să se facă ascultaţi de Iisus, de aici trăgându-i-se şi numele de ,,Mijlocitorul”) martorul fiecărui eveniment de seamă precum şi a tragediei Învăţătorului ca şi cel peste care s-a lăsat cu bunăvoinţă Sfântul Duh la Cincizecime primeşte, prin tragere la sorţi (este vorba de îndeplinirea Testamentului lui Hristos: ,,Mergeţi învăţaţi toate neamurile”) cea mai mare întindere din lumea cunoscută – popoarele din jurul Mării Negre, printre care se afla şi Tracia.

Având drept însoţitori câţiva ucenici, aleşi de el dintre cei 70, porneşte pe lungul drum cu o încredere ce numai o mare iubire şi o puternică credinţă ţi-o dau. Nu întâmplător, Leonardo da Vinci, în Cina cea de Taină îl aşează pe Sfântul Apostol Andrei într-unul din cele două triunghiuri active ca punct central, întruchipând perfecţiunea muncii apostolice, îmbogăţind astfel raza de speranţă drept care a fost trimis în lume pentru a însămânţa Învăţăturile Mântuitorului.

Grecia (Patras, ţinutul Achaia) anului 69 d.H., în timpul domniei lui Nero, este pentru Sf. Andrei locul ultimei sale mucenicii ceea ce i-a adus şi moartea. Vindecând, de-o boală foarte grea, pe femeia lui Egheat, conducătorul Achaiei, şi, care primeşte după însănătoşire botezul, va duce la trainica ură a acestuia şi aruncarea Ap. Andrei în închisoare. La judecata care a urmat, prin încercarea de a fi atras la credinţa în zei, Apostolul nu se lasă înduplecat cu nici un chip, chiar şi atunci când Egheat porunceşte să fie crucificat. Împotriva aşteptărilor, văzând Crucea , el o primeşte cu bucurie şi dragoste: ,,O, cruce mântuitoare, care ai fost înfrumuseţată de membrele

104

Domnului! Cu foc te-am iubit, de mult te doresc şi te caut. Dorinţa mi s-a împlinit, primeşte-mă în braţe, scoţându-mă din mijlocul oamenilor şi mă du la Stăpânul meu. Acel ce s-a slujit de tine spre a mă răscumpăra, să mă primească prin tine.”

Crucea (două lemne în formă de X) pe care a fost răstignit, faptul că Apostolul nu încetase nici în aceste cumplite suferinţe să se adreseze mulţimii şi să o înveţe căile spre mântuirea sufletului a stârnit o adevărată revoltă. Ar fi vrut Egheat, speriat, să-l coboare de pe Cruce, dar Ap. Andrei nici nu a vrut să audă: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe Crucea pe care sunt spânzurat pentru numele Tău, - ci primeşte în pace sufletul meu – vreme fiind a te vedea pe Tine, Cel atât de mult dorit...”

Minunea s-a produs. Strălucitoarea lumină care l-a ,,apărat” şi i-a luat sufletul spre a-l depune în mâinile lui Hristos a fost şi hrana mulţimilor care i-au coborât trupul de pe Cruce şi l-au aşezat la loc de cinste. Abia în anul 337, Sf. Moaşte ale Sfântului, sunt aduse de la Patras la Constantinopol şi aşezate în marea biserică a Sf. Apostoli, zidită, după cum se ştie, de Constantin cel Mare.

Capul Sfântului, într-un micuţ sicriu, neasemuit de frumos, a fost dus la Roma anului 1462, de către papa Pius al II-lea şi depus în catedrala Sf Petru.

Şi Crucea, prin care s-a suit la Domnul, a fost adusă pentru o perioadă, din Achaia, la o mănăstire din Franţa (Marsilia) suferind mai multe drumuri până a-şi găsi locul definitiv. Este mutată la biserica Sf. Victor (tot din Marsilia) şi în sfârşit, din nou la Patras în Grecia.

După cum spuneam, o importanţă deosebită constă in faptul că, a fost primul şi cel mai de seamă părinte spiritual, el creştinându-i în religia ortodoxă pe strămoşii noştri. De aici şi patronajul duhovnicesc sub care singur ne-

105

am învrednicit a ne adăposti întreaga noastră istorie. Multe legende circulă şi astăzi, Moldova şi Dobrogea primind din acest punct de vedere, unde se povesteşte de popasurile Sfântului pe meleagurile noastre, în condiţii foarte grele, pentru a ne creştina, multe minuni şi vindecări, ocrotind pe oameni de stihiile naturii şi de fiarele sălbatice.

Deci, îndrituiţi suntem a face o mare sărbătoare de cinstire, acum, pe 30 noiembrie, când este trecut în Calendarul Ortodox Român. De la el primind credinţa cea adevărată, prin el nădăjduim să primim în continuare şi dragostea şi iertarea Domnului, vrednicia pildelor vieţii sale prin care să ne regăsim blânzi şi buni, înţelegători cu semenii noştri, însufleţiţi de puterea care să ne alunge stările de indiferenţă, nepăsare, împietrire a sufletului şi dezbinare ca şi bucuria înfrânării păcatului şi dobândirii mântuirii, amintindu-ne acum, în marele Post al Naşterii Domnului, de Rugăciune, ca de cea mai folositoare călăuză sufletului şi trupului, mijlocitor de nădejde rămânând Sf. Andrei, pentru care aducem cântare şi laudă, alături de întreaga suflare a Bisericii mamă. „Unirea”,Decembrie 1991

DESPRE DREPTATE,PACE ŞI BUCURIE (II)

MOTTO:,,Pentru aceea, oricine ai fi, o Omule, care judeci, eşti fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine

106

însuţi, te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci”.(Romani 2, 1)

Cu privirea legănându-mă peste Mâna patriei, îmbolnăvindu-mă de Dor, de Încredere şi de Speranţă, îmbrăţişând tăcerile Cuvintelor înjunghiate şi petrecând cu voi, rămânerea Celui-Mai-Frumos-Dintre-Cântece, ca o nebănuită stare de dragoste menită să măsoare Lumina cu lumina din tâmplele Voastre, cu Voi, Mlădiţe ale Frumuseţii prin care trec anii şi preţul înţelegerii pentru ceea ce sunteţi cu adevărat, - ca să mă pot adăposti în inimile Voastre, şi ca acolo, în genunchi, să vă spăl Sufletul spre mai marea îngăduinţă a sufletului meu, şi să vă spun că nu sunteţi nicidecum vinovaţi ci mai degrabă chinuiţi de cântecul acela mare, visat uneori când spartă e lumea şi Dumnezeu intră ca să ne mângâie cu dreptate, pace şi bucurie.

Intuind caracterul moral al întregii împărăţii dumnezeieşti, Sf. Apostol Pavel spunea: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este băutură şi mâncare, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. XIV, 17). De aici se vede existenţa unei atitudini categorice împotriva celor care gândesc că Viaţa nu este decât o simplă îndeplinire formală şi exterioară, emanaţie a unor porunci sau legislaţie de cult şi care neglijează tocmai transformarea şi împlinirea lăuntrică a omului. Nu poate exista Suflet curat fără fapte exterioare curate şi acolo unde nu pătrunde credinţa şi dragostea-ţi iertarea nu va pătrunde niciodată Împărăţia lui Dumnezeu (,,Omul bun, din visteria cea bună a inimii sale scoate lucruri bune, iar omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale scoate lucruri rele, căci din prisosinţa inimii grăieşte gura lui” – Luca VI, 45).

Şi nu zadarnic se punctează şi se repetă aceste trei cuvinte cheie ale vieţii morale; omului i se acordă valoarea

107

supremă, pentru că în fiecare om, ca persoană morală, se defineşte în virtutea legilor naturale şi civile, drepturi ce trebuiesc respectate şi ocrotite, drepturi neschimbate şi imprescriptibile, drepturi fundamentale din care amintim: egalitate, libertate şi libertate de conştiinţă, fraternitate, drept la muncă etc. Să nu uităm însă şi faţa cealaltă a lucrurilor, datoria de a nu suprima împlinirea acestui drept aproapelui tău, dreptul şi datoria formând deci, materializând mai bine zis, ideea de Dreptate. Şi definită ca virtute cardinală, ea împlineşte tocmai această nobilă şi dumnezeiască misiune, atâta timp, cât fiecare om este dator să dea fiecărui semen al său ceea ce i se cuvine, să nu-i producă nici un rău, apărându-l după puterile şi îngăduinţele sufletului.

Pe drumul împlinirii, aplicării şi desăvârşirii dreptăţii apar multiple greutăţi şi nenorociri, egoismul fiind păcatul cel mai greu ce înclină balanţa spre latura cea urâtă a vieţii, în dauna tuturor semenilor. Pretenţii exagerate, cumul de fanatism. NERECUNOŞTINŢĂ.

Dreptatea luată în sens de sfinţenie este soră bună cu trăirea în Dragoste, unul din principiile instaurate de Mântuitor, ca o împlinire a tuturor poruncilor, a tuturor datoriilor faţă de Dumnezeu, faţă de semenii noştri şi de noi, Dragostea care rotunjeşte Dreptatea, ce devine prin ea însăşi, metodă de lucru a Dragostei.

Mă închin deci, la acest început al Dreptăţii noastre, şi mă rog, sfâşiat de fiecare anotimp al Clipei, să nu mi se înece Visul, să nu-mi zboare Speranţa, să nu mi se întunece Privirea şi să nu mi se chircească Sufletul, ci mai aprig, întărit de Dumnezeu şi de Voi, să pot aştepta sosirea corăbiilor voastre din bogatele larguri. „Milcovul liber”, 25 Mai 1991

108

DESPRE PILDA CU ÎNTOARCEREA OBRAZULUI

Motto: ,,Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci cei neprihăniţi îl vor întreba: ,,Doamne, când Te-am văzut noi flămând...”. Drept răspuns, Împăratul le va zice: ,,Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”

Se discută tot mai des, tot mai condimentat, provocator şi blasfemic despre anti(semitism, maghiarism şi ţigănism) fără a se pune problema de fond şi anume a antiromânismului, problemă care spre dezonoarea, dar şi deznădejdea întregului popor român începe să devină obsedantul cancer al sufletului, durerea noastră naţională fără ca noi, însă, să facem ceva (ba de făcut, facem noi dând la cap celor care îndrăznesc să pună degetul pe rană, să avertizeze, să dezvăluie fapte mai mult decât reprobabile şi să spună clar şi răspicat că această Ţară încă se numeşte România, că în această ţară încă mai trăiesc români şi că românii din această ţară încă mai sunt demni a se numi astfel).

Că voci răuvoitoare şi agresive vin pe de o parte de afară dar se zămislesc şi din propria lor mizerie înlăuntrul ţării nu contează, indiferent dacă nu toţi dintre noi reuşim pe moment să discernem adevăratul scop al acestor acţiuni handicapate. Nu doreşte nimeni nici să destabilizeze, nici să incite pentru că nu există un argument istoric care să ateste,

109

că acest popor a râvnit vreodată la bunurile vecinilor. Noi am dat sau ni s-a luat. Este blestemul ce dăinuie peste acest popor-poet ce nu ştie să facă rău altora şi care nu şi-a făcut rău decât lui însuşi. Asta să fie clar pentru toţi cei care încă nu ne cunosc suficient, care ne-au răpit atâtea drepturi, libertăţi, atâtea bucurii, pentru toţi auriţii în chip de profeţi mincinoşi sau care vin la noi înlăcomiţi de starea prin care trecem acum, mizând pe contrastele prin care poporul român se zbate să iasă la lumină.

Suntem un popor prea blând, dacă este să judecăm drept, prea înţelegător şi cu milă, prea uşor lăsându-ne înşelaţi de propriile sentimente umanitare, atât de departe, însă, de cele care urlă la graniţe, care au înţeles să trăiască în pace cu toţi cei fără de rădăcini în pământul acestei ţări. Dar de aici până la a te lăsa călcat în picioare în propria-ţi casă, trezindu-te mâine-poimâine cu cine ştie ce surprize despre care să spunem mai târziu ,,că este prea târziu”, că eşti obligat, Doamne fereşte! să înveţi semita şi maghiara şi ţigana sau mai ştiu care, că trebuie să te rebotezi în apele altor religii sau secte, tocmai Aici, la ,,Iordanul” credinţei noastre ortodoxe mai vechi decât limba multora tocită de interese meschine şi slugarnice, deci, de la îngăduitoarea noastră Fire până la cele pomenite cu durere mai sus este o distanţă ce nu poate fi acoperită de nimeni şi niciodată.

Indiferent de situaţia actuală prin care trecem – orbi, orbiţi sau nepăsători, nemulţumiţi. Cu tristeţe sau vehemenţă acuzând şi înjurând, poate din lene sau teamă îndurând – fiecare din noi, care simte că este român nu poate să gândească altfel şi să deschidă şi uşa şifonierului după ce acei care i-au intrat în casă smeriţi, goi şi flămânzi, s-au suit pe masă scoţând cuţitele şi dansând ca pe talpa iadului.

Şi chiar, cu riscul de a mă repeta, pentru toţi acei care-şi acoperă ochii, care-şi astupă urechile şi care-şi ascut

110

limba doresc să închei cu acele cuvinte ale Sf. Apostol Pavel, spuse şi ele cândva fără să fie învăţate: ,,Şi acum, fraţilor, vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Lui, care poate să vă zidească şi să vă dea moştenirea între toţi cei sfinţiţi. ARGINTUL sau AURUL, sau HAINA nimănui, N-AM POFTIT. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au slujit trebuinţelor mele şi celor ce sunt cu mine. Toate vi le-am arătat, Că aşa ostenindu-vă se cade să ajutaţi pe cei slabi, aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că el a zis: ,,Mai fericit este a da decât a lua”.Iartă-ne, Doamne, dar prea de multe ori am întors şi obrazul celălalt... „Milcovul liber”, 24 iunie 1991

UN IISUS ÎN MINIATURĂ...

,,... Adesea mi se părea că e mai bine să dormi decât să fie fără tovarăş, decât să aştepţi atât. Şi ce să faci în aşteptare şi ce să spui? Nu ştiu. Şi de ce să fie poet într-un timp nemernic?” (Holderlin)

Sau, mai bine zis, ce trebuie să faci. Stările vremii şi stările propriilor tale trăiri devin legitate istorică. Frizează normalul şi, în acelaşi timp, fertilizează sufletele ,,inadaptabile”, care văd mai în adâncime şi străbat mai multe straturi ale fiinţei umane. Scriitorul (de fapt, omul de artă în general) oricărui timp este şi el sclavul existenţei chiar dacă poate să se înfrângă sau să depăşească sărăcia şi durerea, un Iisus în miniatură. Politician fără să se afişeze public atâta timp cât tot ce face el şi tot ce lasă în urma lui sunt roadele unei toamne de nesfârşită cooperare

111

cu ,,cei umili şi săraci cu duhul”. Înfrumuseţează spaţiul dintre A avea şi A NU avea. Este Oglinda Neamului şi Timpului său. Este opera începută de Dumnezeu şi la care el se trudeşte în continuare participând direct la tot ce-l înconjoară, cu toate riscurile care decurg de aici. Cunoaşte foamea, fulgerul mâniei ca şi tristeţea de a fi învins de lichele, ca şi durerea de a fi trecut la index ca un paria al societăţii. Cunună de martir poartă de la naştere şi în cunună de lumină pleacă. Dincolo, rămâne Cuvântul sau Culoarea sau Sunetul. De aceea nu sunt de acord când aud că se spune că lumea nu mai are nevoie de poezie. Cineva lansa ideea că până şi roboţii s-au lăsat sensibilizaţi de frumos şi de încântare. Şi nu înţeleg de ce să fie legat omul de artă, mai ales tânărul adept şi viitor muncitor în Eden de mereu discutata şi, mai mult, ,,originala” noastră economie de piaţă. Pentru că nu cred în aşa zisă ,,criză de cultură” (să nu amestecăm procesul de învăţământ cu actul pur de cultură, cu creaţia). Am auzit multe voci în urma celor 45 de ani de dictatură ,,vociferând” că au fost furaţi... S-au lovit cu pumnii în piept, au ieşit în faţă, s-au căţărat, mulţi au rămas să latre pe la uşi închise şi pe sub fotolii, dar să nu vină cineva să îmi spună că un regim, indiferent de natura lui, poate să-ţi fure ţie nopţile, gândurile, visele. Poate criza de timp, când se poate sau nu se poate, când se aşează straturile, când se adună şi se sedimentează evenimentele vremii în care ai fost născut să mergi, totuşi, cu fruntea sus, ca să fie putinţă de strălucire şi învăţătură pentru cei care urmează să urce mai departe în Istorie. Blestemul sfânt al acestui neam puternic, despre care se tot vorbeşte atât, nu este exclus a forma natura unui întreg popor poet, creator şi valoros. Trecem perioade grele, atât. Dar n-are nici o legătură cu pierderea sufletului şi a credinţei noastre. Literatura unui popor nu depinde de sponsori. Dar dacă se găseşte vreun Mecena care să se îndure să-ţi mărească şansa

112

de a pătrunde în această economie (Doamne, ce cuvânt imposibil pentru artă) cu atât mai bine. Este nevoie ca şi cei tineri să iasă la lumină. Nu putem trăi veşnic în umbra mai marilor noştri înaintaşi, Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia ş.a.m.d., sunt mari şi unici, dar în felul lor. Sunt mândria noastră naţională. Sunt bucuria nopţilor multora dintre noi. Sunt hrana spirituală care o învinge pe cea a trupului. Dar nu putem a ne limita. Să nu păţim ca balada ,,Mistreţul cu colţi de argint” a lui Doinaş, care dintr-o poezie extraordinară a devenit de nesuportat datorită unor exagerări (Mişu Stan şi fostul Cenaclu Flacăra). Este interesantă o astfel de anchetă. Sunt interesante şi părerile celor care participă la ea. Meritul ,,Revistei V” pentru provocarea la acest duel este cu atât mai mare dacă vom ţine cont că Vrancea rămâne un focar de suflete alese într-o ţară cu permanenţa vârfurilor. Împotriva tuturor scepticilor, înrăiţilor şi alarmiştilor CRED că ce este nesemnificativ şi urât se va destrăma din mers şi ce este bun şi frumos va intra în lumină. Revista „V”,iunie 1993

DESPRE PATRIE

Motto: ,,Noi românii avem o ţară de invidiat. Arareori natura şi-a pus la contribuţie generozitatea ei pentru a crea un astfel de colţ de lume în care totul să poată fi sinonim cu cuvântul armonie”.Ioan GRIGORESCU,,Paradisul murdar”

113

Ca să vorbeşti despre Patrie trebuie să ai, în primul rând, sentimentul timidităţii, ca să nu mai spun al ruşinii, pentru că nimic nu poate fi mai fals, mai îndoielnic, mai respingător decât mierea din cuvinte urlate prin agore, de multe ori sărăcite de adevăr, de cultură şi educaţie. A-ţi înşela propriul popor, minţind dulce, inundând cu promisiuni şi încântând urechile nepricepute dar şi ,,vinovate” de prea mult suflet şi simţire, este ca şi cum ai blasfemia conştiinţele, pragul caselor, încrederea copiilor, de fapt, întregul viitor al fiinţei tale.

Locul din faţă, orgoliile, mirajul puterii şi al banilor, al unei situaţii materiale care să satisfacă cele enumerate mai sus, iată câteva trepte luate drept scară de serviciu spre ideea de a-ţi sluji Patria, grâu pe trei sferturi cu neghină în care lucrătorii se lasă de multe ori, păcăliţi de la semănat până la cules. ,,Cei care vor să se îmbogăţească dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzanie. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”. (Sf. Pavel – Epistole)

Patria? Locul strămoşilor şi părinţilor noştri, celor care ne-au dat o limbă ,,ca un fagure de miere”, care au frământat veacuri de-a rândul din dragoste şi lacrimi cuvântul cel mai rotund, singular şi dătător de putere, chintesenţa tuturor sentimentelor de suferinţă şi aspiraţie: Dorul, Locul unde fiecare dintre noi a purtat-o în braţe ca pe un copil, unde am simţit că trebuie să fim sprijin şi credinţă şi speranţă, cântecul primelor iubiri, primei mângâieri, locul unde sufletele s-au făcut baladă şi doină şi unde istoria predestinată a fost pentru poezie şi nemurire. Locul mamei în continuă aşteptare şi iertare şi singura fiinţă despre care nu poţi gândi decât frumos.

Patria? Răsăritul primului Soare, ţipătul primei naşteri. Aici, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Permanentă

114

chemare între lumina frunţii, sudoarea palmelor şi îngerul păzitor din suflet.

Şi atunci, cum poţi să încerci numai a desparte toate acestea, a vinde ceva din fiinţa care îţi aparţine, a huzuri între cei cărora le-ai răpit lumina şi bucuria, să fii surd când nici nu este nevoie de vreun glas care să-ţi spună că în sufletul Patriei, locuind, tu nu te poţi ascunde, nu poţi minţi şi fugi fără a se cunoaşte lucrurile acestea. ,, Fiecare dintre ei socotea că nu s-a născut numai pentru tatăl său şi pentru mama sa, ci în primul rând pentru Patrie”, spune Demosthene în De corona, ,,Patria este înlăuntrul nostru, şi o ducem cu noi peste mări şi peste ţări”, ne învăţa Delavrancea; şi poate că mai adânc ne-a tradus Sadoveanu acest sentiment: ,,Ţara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci numai cu muncă cinstită, şi la nevoie, cu jertfă. Nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datoria către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic şi conştient. Munca cinstită, viaţa curată, iubirea de semeni, împletirea datoriilor care le avem – adică faptele - acestea înseamnă patriotism şi nu vorbe deşarte”.Şi patria mai însemnă şi eternul sentiment al unicei stări care ne aduce aminte de permanenţa noastră AICI! „Milcovul liber”, 3 iulie 1992

POETUL ION PANAITSAU VINA PENTRU ROBERTO

115

Motto: ,,Ştii, Roberto, te-am visat toată viaţa ca pe o himeră cuminte şi niciodată nu am stat cu tine la masă...”

Plecând spre Poezie şi chemând Aici o întreagă existenţă (de multe ori, Dorul, poate înlocui până la esenţa Durerii sau Fericirea Singurătăţii chiar şi iubirea de mamă) ce se întrupează – între lacrimă şi rouă – în haina spirituală a Veşniciei, Ion Panait, nu mai are nevoie să fie ,,discutat”; întotdeauna am considerat însă că în ceea ce priveşte Poezia, este frumos să se păstreze Tăcere. Rămâne doar adânca noastră aplecare spre rotundul unei Cărţi de Suflet, ce se prezintă simplu printr-un vers luat din fiecare poezie, şi care devine dintr-o dată, de sine stătătoare.

Se închide lumea, băiatul meu, / acum, în sfârşit, când murim, / trei bărbaţi se rănesc de acest aer, / briza sângelui muşcând; / Eu sunt condorul ce în desperare / în fiecare dimineaţă zburând, / din ţărmuri şi din întunecata noastră speranţă - / Speranţa, ninsoare de fluturi şi / Orgă de crini devotaţi, clipa / ca o necredinţă, ca o jertfă, ca o cruce? / Pe o tipsie de otravă labirintul... / V-aş lua toate păcatele / lucrul absent, viclean şi dur / Şi Crucea Sudului, dama de pică, inima / drapată în tristeţe. Ca o sirenă ce / tăcerea noastră vieţuieşte / pe care numai în ochi ţi-am citit-o - ; / Spre miazănoapte unde-s cai şi unde-i / pupila ta cu viaţă tristeţi adăugând - / liturghia neagră a dragostei / îşi umezeşte cercelul de gura mea / strălucind de singurătate, de / transparent... / Miroase a lumină pe cer, / dulce absenţă a magnoliei / mă sfâşie / şi doar ochii tăi trişti ca ai uni şarpe / cu aceeaşi zăpadă fierbinte / în lacrima lunii, / acelaşi extaz /dincolo de fereastra blândelor tale chinuri / brodează baiadere în arabescuri / şi-amurguri prin care m-abat - / Iluzia, capul tău palid ce se încoronează / într-o lacomă împresurare de iluzii / într-o auroră de copil şi de

116

elegii / de neant / de toamnă, de iubiri fulgerate până / se năruieşte în însângerare. / Te-am plâns ca pe o veste / pentru care timpul nu mai există, / şi nici un fir din tinereţea mea cu care îţi rânduieşti pe drum bucuria / pe care n-ai trudit-o îndeajuns / pentru că tu eşti departe în universuri / din care eu te vedeam, inima mea / cu ochii intenşi, plini de lucruri / înotând în eclipse de soare, / să te iert împăcat de Orfeu, / de aur împânzind vegetaţia – aura / în marmora unei frunze şi tu / clipa ce mă resoarbe / ca o părere de rău, ca o căinţă / ca un şarpe răsucit în tâmplă, iscat dintre temple. / Ce vezi că nu mai pot să-nnod / Nopţi fără asfinţit de lună / până unde ţi se apleacă genunchii / şi stelele ucise în unicul lor zbor... / Plâns de noaptea cuvintelor, / Cuvânt nespus, cuvânt târziu.

MIRCEA DELIESCU – DISTINCŢIA PURTATĂ CU DISCREŢIE

Sămânţa căzută pe pământ din Cuvântul întrupat la începutul fără începuturi şi care s-a făcut fântână încărcată până la dimensiuni tulburătoare cu doruri şi daruri, MIRCEA DELIESCU, lipsit de comunul lucrurilor şi care n-a avut timp îndestul să-şi lipească numele de nisipiul gazetelor noastre literare, rămâne un om rar, aşa cum sunt toţi cei născuţi în zodia curată a celor nechemaţi la praznice oficiale şi pe care, de altfel, le ignorăm, un om pe sufletul căruia se poate măsura cât de înaltă este lumina omului şi, gândesc eu, poate de aceea Dumnezeu l-a chemat la Sine. El cel prea lipsit de-o vreme de suflete mari!

Cartea sărbătorită mai mult în tăcere şi taină, aşa cum i-a fost şi viaţa, a fost îngrijită cu multă răbdare şi

117

dragoste de poetul Gheorghe Istrate. Dar, nu pot trece neobsedat de gânduri aparte pe lângă sufletul mare şi nobil, al doamnei Sanda Deliescu, cea care, împotriva multor şi dureroase neputinţe, şi-a dorit cu patimă şi îndrituită pildă de sacrificiu şi dragoste ca spiritul lui Mircea Deliescu să rămână printre noi şi să devină un alt mugure roditor în cultura română. Convins că de acolo, de pe pajiştile grădinii Domnului, el vine mai departe în sufletul nostru poem de lumină şi de adevăruri la o masă prea sărăcită de vise, speranţe şi dăruire. Manifestarea care s-a înscris în ,,Săptămâna Bibliotecii adjudene” a debutat la Casa de cultură din acest oraş şi continuă la Homocea, locul unde Mircea Deliescu şi-a petrecut cei mai mulţi ani ca asistent medical. Gheorghe Istrate, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Marin Moscu, Virgil Răileanu, Daniela Ţăpu, rude, localnici, distinsul preot Ungureanu ca şi domnul Bunghiuz, primarul localităţii- iată pe cei care au jucat cu sufletul desculţ alături de îngerii străjuitori ai unei iubiri comune şi nesecătuite de amprentele Zilei.

Cuvintele rostite despre autorul cărţii ,,Fereastra - Teatru şi proză scurtă” au fost simple şi curate. A fost o spălare a păcatului de-o clipă şi o sfinţire a lăuntrului plecat nemângâiat şi prea devreme dintre noi.,,Ar fi ajuns, neîndoios, un dramaturg important, de esenţă tragică. ,,Fereastra” o dovedeşte cu prisosinţă. Fiindcă teatrul era marea lui febrilitate. În mapele sale stau închise, din păcate inerte, alte şi alte, trunchiuri fără zbor, rămăşiţe de aripi voalate... dar ceea ce s-a păstrat, ( din care o mică parte este prezentă între aceste coperţi) va fi întotdeauna viu... Timpul – unicul prieten – le va salva!”, scrie Gheorghe Istrate pe coperta cărţii.

118

ZODIA EMINESCU

Dă-mi voie Doamne, şi mă iartă, să plec spre Eminescu de la Fiul Tău. Pentru că nu întâmplător amândoi formează acelaşi aluat, născuţi diferit ca punct de plecare, dar ajunşi împreună în aceeaşi zodie a Iubirii şi a Supremului. Luna ianuarie! Când anul nou calcă pe cel vechi aşa cum viaţa calcă pe moarte. Aici, în zodia Capricornului, considerată a fi leagănul geniilor, constelaţie care induce sclipirile genialităţii şi a rezistenţei la mizeria umană s-au născut luceferii istoriei omenirii – Iisus şi Eminescu. Două titluri pentru Marea Carte a în care pot fi înscrise mişcarea şi aspiraţia Omului spre înalt, spre Dumnezeire, nădejdea ca şi setea de a urca spre Lumină, cunoaşterea înmulţită la nesfârşit, drumul spre transcendent în unire cu infinitatea desăvârşită şi bunătatea infinită. Personalitate puternică, dominată de Saturn şi Soare, Eminescu domină la rândul lui tot ce este înscris de destin în toate zodiile lumii, indiferent dacă sunt sub influenţa Divinităţii, a astrelor, a arborilor sau a animalelor. Capricornul, semn cardinal, determinat de pământ ca element primordial, iar pământul este extrem de favorabil spiritului. Saturn, ca planetă tutelară, dă calcul şi ambiţie iar Uranus, planetă secundară, aduce neastâmpăr şi aspiraţie. Tipul saturnian generează crize depresive, uneori cu tendinţă de sacrificiu, fatalitate, interiorizare, sensibilitate, dependenţă faţă de sentimente, visare, melancolie şi romantism. În Decanul al III-lea al Capricornului (11-15 ianuarie) găsim personalităţi energice, scrupuloase, cu o mare adâncime a sufletului, pasionale, creatoare de universuri proprii, permanente ale durerii şi tristeţii superioare, locuitoare ale cunoaşterii şi zborului în spatele zidului de unde ne vine Lumina. Câinele – simbol al

119

prieteniei totale, al smereniei şi umilinţei creştine, al bucuriei de a da, de a fi sprinjin şi de a mângâia. Arcaşul aduce frumuseţe şi esenţa unui temperament rodit de virtuţi. Iar Ulmul (12-24 ianuarie) îmbogăţeşte omul cu spirit de dreptate, verticalitate, frumuseţe trupească, har de profetizare a vieţii şi a timpului, dându-i chip luminos şi suflet de înălţimea unui munte şi imensitatea unui ocean, precum şi iubirea faţă de Aproapele care este instaurată la baza Bisericii Creştine de Iisus. Heraclit spunea că destinul omului este format de caracterul său. Şi lui Eminescu, ce întruchipează el singur stările unei zodii, Iisus compatriotul său de geniu, i-a dat până şi şansa de a fi nepereche, de a veşnici Timpul şi de a veghea la Dreapta Lui memoria lumii.

DESPRE ÎNVRĂJBIRE

,, Şi se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pre mulţi...”(Matei 24, 11)

Pornind de la dezolantele adversităţi şi împrăştieri politice actuale, tristă manifestare a unor orgolii şi interese ce ne-ar putea costa scump, terenul pe care se încearcă şi o seamă de dispute religioase, de încercări ce ne sunt ascunse în adevărata lor intenţie dar care se pot uşor bănui, tărâmul religios, poate să dezvolte viruşii unei epidemii naţionale cu implicaţii nu numai nedorite dar nefaste tuturor şi asta intr-un ,,război” ce nici nu-şi are sensul şi nici măcar să reprezinte suportul unor eventuale tratate intr-o ţară în marea majoritate creştin-ortodoxă, cu rădăcini adânc înfipte

120

în marea istorie a lumii. Şi aş putea spune că suntem bătrâni de o istorie ce ne încununează întreaga existenţă care ar trebui să ne lumineze calea spre o zi de mâine cu adevărat aureolată de recunoaştere, cinstire şi respect, atâta timp cât, laic sau creştin, poporul nostru nu are de ce să-i fie ruşine, de ce să se teamă, ce să ascundă, ce să măsluiască etc.Creşterea, în ultimul timp cel puţin, a unei campanii-propagandă ce poate să ascundă şi o anume stare de primejdie prin neloialitate, fals şi minciună, nu trebuie să conducă neapărat la ură şi calomnie, la acuzaţie şi fugă spre îndoielnici prieteni ci, este necesar, acum mai mult ca niciodată, de unitate naţională, cu înţelepciune să abordăm adevărul în totalitatea lui, să se cunoască clar că noi, indiferent prin ce am trecut şi trecem, rămânem un popor ,,botezat” în toate cele îngăduite de civilizaţie ca să fim nevoiţi a sta cuminţi şi supuşi în a fi lămuriţi în credinţa noastră cu mult mai veche şi îndrituită faţă de cei care au început să vină cu pretenţii de ,,apostoli” în sânul nostru.E dreptul fiecărui (creştin ortodox sau de alt rit) să creadă după cum îi dictează sufletul, conştiinţa (sau alţii!), dar este un semn de respect faţă de acest neam să-şi înfrâneze fariseismul sau prea multul zel de a ne învăţa ceea ce noi cunoaştem de mii de ani.

Acestea, îngăduinţă unii faţă de alţii, gând curat, cuvinte neprefăcute, acum, când prăznuim una din cele mai bogate sărbători împărăteşti, Înălţare Sfintei Cruci, prilej de bucurie, de înnobilare spirituală, de comuniune cu Dumnezeu şi cu noi, punte de iertare întru pace şi bună înţelegere ca şi venirea în Lumină din respect şi Recunoştinţă, cu închinare şi evlavie la cea mai aleasă petrecere sub semnul ei într-o atitudine cucernică, de credinţă, dragoste şi umilinţă.

Semne sunt destule. Clipa este mai incendiară ca niciodată, Să nu uităm, însă, că Sfânta Cruce este simbolul

121

Biruinţei, al triumfului creştinismului, ,,voinţa Tatălui, cinstea Fiului şi bucuria Sfântului Duh” şi mai ales JERTFA DE PE CRUCE nu înseamnă altceva decât lucrarea de mântuire împlinită în complexitatea ei de Iisus Hristos tocmai pentru salvarea sufletelor noastre, refacerea spirituală, sădirea faptelor bune, garanţia Învierii şi dulcele ajutor în durere şi suferinţă, deci, nădejdea într-o viaţă veşnică şi credinţa că nu vom fi lăsaţi în afara planului divin, în afara milei şi bunătăţii dumnezeieşti. ,,Dumnezeu – spunea Sf. Apostol Pavel – şi-a ales pe cele nebune ale lumii ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să dea de ruşine pe cei tari. Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam rău ale lumii pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să dea jos pe cele ce sunt”. Dar piatră de temelie fie-ne cuvintele lui Ioan: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

ZIDUL

Ca un melc atac ultima sută de metri. Ceva sau Cineva îmi prevesteşte că se apropie intrarea prin Uşa cea strâmtă. Ca şi cum Marele Imperiu al Clipei mă atrage după sine într-o clepsidră uriaşă. Şi tocmai acum îmi este dat să mă împiedic de lucruri mărunte şi inutile. Aud până şi paşii lui Dumnezeu în timp ce poezia, înlăcrimată, îmi face semne disperate s-o urmez. M-au legat paznicii, mi-au amorţit sufletele şi mă dor lăuntrurile.

Ciudat cum mă legăn între Dor şi doruri! Pe masă înşiruite medicamente, ceai, era patru dimineaţa, câteva

122

cărţi, creditori, extrasistole, oase decalcifiate, cuvinte-securi... Mi-e frică şi mi-e frig în acest teatru al morilor fără vânt. Cobor ca într-o gară cu arome cunoscute, unde mă întâmpină actori şi clovni ca nişte torţionari ai cuvintelor.

Ca să nu te pierzi în întuneric smulgi lumina din Umbre înşelând şi pe ceilalţi şi pe tine. Îţi dai seama de asta noaptea, când încep furtunile şi poleite adevăruri se sparg ca să iasă la iveală, crud, de fiecare dată, necruţător şi dureros, oglinda întoarsă pe dos. Te învârţi în cerc şi nu poţi ieşi din el pentru că încă mai dăinuie în tine un rest de lege morală, acea sfântă datorie de a-ţi duce Crucile până la capăt. Oricum, trebuie să încep a mă pregăti serios. Simt, simt că este aproape malul. Ajută-mă, Doamne! Pe mine care Exist, datorită Ţie care Eşti.

Privind prin fisurile disperanţei zilnice, peste încrederea mea se mai năruie un perete, Mă ridic, zâmbesc, dau cu tifla, spun prostioare ieftine, glume obscene, forţate, fără ca nimicurile zilei să îmi facă plăcere. Realizez dureros ridicolul situaţiei, gafez. Decădere spre o altă plecare, Şi cât am obosit! Nici nu-mi mai notez gândurile, doar versurile singure se înşiruie pe sufletul meu alb. Şi totuşi o permanentă amânare ca să nu îmi pierd definitv identitatea. Nu plictiseală, ci silă şi dezgust, Cu Sisif în mine. Îi simt gâfâiala. Revin la muncă mai blând şi mai îngăduitor.

Limita? Există oare limită? Nu seamănă oare această limită cu infinitul? Trebuie să se întâmple ceva totdeauna care să îmi dea toate planurile peste cap, să-mi dărâme tot eşafodajul construit cu atâta grijă şi trudă. Manole faţă în faţă cu Sfinxul şi eu la mijloc încercând să-i împac. Eu, un călător singuratic între ei doi. Trist pentru jertfa Anei şi chinuit de coşmarurile învinşilor de la poalele Sfinxului. Nevoit şi eu să trec încontinuu prin faţa lui şi să răspund la întrebări care nu sunt puse. Ochii lui însă vorbesc. Îmi dă roată şi mă învăluie încă de departe. Surâs viclean şi sigur

123

pe sine. Ce părere şi despre Adam şi Eva? Vrea să mă întrebe. Nu văd legătura. Hai, răspunde, mă presează Colosul. Ghiceşte măcar, dacă nu vrei să-ţi pierzi bătrâneţea. E nebun, îmi zic, parcă aş fi avut de pierdut tinereţea. Şi totuşi, e ceva aici care îmi dă de gândit. Bătrâne, eşti un dascăl introvertit şi un inchizitor torturat. Dacă ştiu răspunsul, ce-mi oferi Colosule? Moartea, hohoti el ca întro sală cu oglinzi strâmbe. Nu mă încântă, vorbeşti aiurea. Moartea oricum vine. Da, dar eu te pot avertiza când vine. Nicic asta nu mă încălzeşte că o simt pe aproape gata să se repeadă. Contează, zice el, şi o secundă contează. Mai bine răspunde. N-o să-mi faci tocmai tu zile fripte. Ba, am!

Interesul pentru viaţă îmi creşte brusc. O nebună răzvrătire pune mâna pe mine. Ştii ceva, Colosule, ai reuşit să te dai de gol. Te neglijezi din prea mare siguranţă, atâta timp cât până acum nu ţi-a răspuns nimeni şi în jurul tău încă mai speră din adâncuri mormane de victime. Însă de la pedeapsa pe care ai fi vrut să mi-o dai pleacă şi răspunsul. Aş vrea s-o văd şi pe asta, sare el, cu toate că bănuiesc unde am greşit. Problema primilor oameni este mult prea mare şi mult prea grea pentru mintea voastră de lut. Nu poţi şti la ce m-am gândit. Până la urmă nu ţi-am pus nici o întrebare... Exact! Atât de pervers şi vag în dorinţa ta de a mă pierde te-ai grăbit să-mi anunţi pedeapsa! Numai că eu nu voi pleca de la golul întrebării tale, ci chiar de la pedeapsă.

Să-mi pierd bătrâneţea, spui tu. Tot vag. Şi api, şiret cum te ştiu, ca orice minte diabolică, în înţelepciunea ta ca o scară cu infinite capcane, ai uitat un lucru. Care bătrâneţe? Între ce vârste? De la ce parte a Clepsidrei şi până unde ajungând? În jocul tău cu Moartea drept pedeapsă nu răbufneşte rodul durerii şi neputinţei care te macină? Nu cumva vrei să fugi de tine în alţii, ştiind că de fapt tu ai putea să-ţi pierzi singura bogăţie ce ţi-a mai rămas., bătrâneţea? Sau măcar şansa de a rămâne cu ea? Aici, aici te

124

asemeni tu cu bătrânul Adam! Ce vrei să spui saltimbancule? De unde ai mai scos-o şi pe asta? Simplu. Adam, fiule, pardon!, bătrâne, vouă nu vă lipseşte decât un singur lucru. Copilăria! Fără de astea, tresări el, acum umbli tu cu capcane. Da de unde! Hai să-ţi explic Sfinxule: Adam a fost făcut de Dumnezeu direct matur. Ca şi cum ar fi trezit pe cineva din somnul morţii. Amnezie. Şi tu, asemeni lui, ai fost făcut la fel. Constructorii tăi te-au înzestrat cu toate prerogativele – gândire, putere, miracol, şiretenie, longevitate. Dar fără copilărie. Nici unul dintre voi nu a avut parte de cel mai cutremurător atribut al umanului, şi anume Fiorul, încadrarea în chemarea lui Iisus ,,Lăsaţi Copiii să vină la Mine, căci asemenea lor va fi Împărăţia Cerurilor”. În aşa zisa ta întrebare este şi multă răutate şi sete de răzbunare. Ca şi pedeapsa, care de fapt, ţi se cuvine ţie. Fără copilărie sunteţi neîntregi. Mai mult, pentru tine cel puţin, actul Mântuirii nici nu are valoare. Îţi lipseşte până şi păcatul primordial! Aşa că, ce să faci tu cu o bătrâneţe care, eternizând, nu are bucuria finalului dintru începu? Dacă eu ar fi trebuit să-ţi pun o întrebare, asta ţi-aş fi spus-o. Dar ce-ai fi răspuns? Uiţi un lucru: Mântuitorul nu a venit numai pentru a ierta şi a pregăti Calea spre comuniunea cu Dumnezeu-Tatăl. Nu era de ajuns. Iisus, noul Adam, dar întreg de data aceasta, prin naşterea sa mai presus de fire, a trebuit să reconstruiască Începutul şi să ne arate pe propria Lui piele cum se moare, mai bine zis ne-a avertizat câtă durere este pe Drumul Golgotei dintre Pământ şi Cer. În Naşterea şi Învierea Sa stă tot Ritualul. De la Embrion şi Cruce şi de la Cruce spre Lumină! De la ţipătul Luminii la dulcea suferinţă a trecerii prin Cruce; Dumnezeu, şi ti ştii foarte bine acest amănunt, el care nu are Început, care nu este Născut şi nici Făcut, care nu are Timp şi Spaţiu de ajuns Atotîntinderii Sale – nu are nici El copilărie! Regret probabil, dar şi dorinţă ca prin Fiul să-şi desăvârşească

125

Opera. Jertfă cu dublu rol. Completarea golului şi iertarea greşelii Sale. Ca şi în Legenda lui Manole, de altfel. Jertfa păcatelor prin dărâmarea zidurilor Noaptea ca să fie şters apoi Ziua. Mai ales, definitiv, în final, prin zidirea Vieţii, a Anei ce simboliza Dragostea mai puternică decât Credinţa, dragostea izvorâtoare de nădejde la temelia lăcaşului roditor de Veşnicie. Şi mai este ceva, a mai vrut ceva Dumnezeu când şi-a jertfit Fiul ca pe un Miel la masa lumii; să cureţe ochiul sufletului, să trezească pe om din lungul somn al lutului, pentru a-l pregăti cu sămânţa iscodirii, în aşa fel încât să vrea să cunoască şi ce este dincolo de zid şi să-l facă a sări zidul spre cunoaşterea Luminii. Frica lui Petru şi îndrăzneala lui Toma de a nu crede până nu vede, au avut rostul lor atâta timp cât Dumnezeu nu le-a purtat pică. Ca şi curajul prin revelaţie a tatălui fiului vindecat de Iisus: Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!

Jertfirea Anei (Iisus prin asemănare) în schimbul durabilităţii Vieţii. Pildă de dragoste supremă şi esenţa jertfei supreme! Dar şi explicarea cântecului din Prohod ,,Cu moartea pre moarte călcând, viaţă dăruind”! Până şi întrebările lui Manole aveau sens. Pe când ale tale? Manole ştia că va găsi într-o zi răspunsul. Pe când tu ai vrut numai victime, nicidecum Jertfă. El nu căuta răspunsuri pentru pedepsire, ci desăvârşea sau participa la desăvârşirea pe care şi-o dorea şi Dumnezeu. De aceea a şi fost nevoie de un Sisif, de un Sisif pe care să-l putem purta în noi tocmai pentru a nu ne pierde în încăierare şi de a găsi mereu puterea de a o lua de la capăt. Cruce pe cruce călcând Manole nu punea capcane ca tine, ci locuia chiar el într-o capcană, într-un labirint aproape perfect. A întrebat cu fiecare cărămidă pusă la loc până când Dumnezeu l-a auzit. S-a rugat cu fiecare fir de nădejde până când Dumnezeu s-a înduplecat nu de milă, ci prin descoperirea atâtu-i noian de credinţă şi dragoste. Dumnezeu şi Manole. Unul şi-a jertfit

126

Fiul, celălalt Soţia. Jertfa vieţii pe un altar de repetate încercări. Nu neputinţă şi nici deznădejde. Ana tot o pildă, dar egală cu învăţătura lui Iisus. O pildă p e care a scris-o Dumnezeu cu mâna lui Manole, născut şi el ca fiu deplin al necuprinsei Treimi.

Vezi tu, Sfinxule, toată istoria omenirii este, până la urmă, presărată cu semne şi pilde. Pe când, tu? Teatru de orgolii, robot din piatră vie, închisă în sine, într-un deşert al deşertului în care se aude strigătul ameninţător al lui Ioan Înainte-Mergătorul. Maşină de calcul cu suflet de contabil, fără minunea copilăriei. Dintr-o dată, bătrân. Programat să te întrebi şi să te pedepseşti. Cu finalitatea chinului veşnic, a zădărniciei, a atâtor morţi care ţipă din Moarte. Nici tu însuţi nu ai găsit până acum răspunsul, pentru că el nu există. Moară de vânat fără vânt. Fără valoare umană. Cei ce te-au făcut ţi-au inoculat întrebarea, dat au uitat să-ţi dea şi răspunsul. Vezi tu, îmi este milă de tine! Eu mai am o şansă chiar dacă o viaţă întreagă m-am zbătut între întrebări, multe dintre ele fără răspuns sau la care nu m-am învrednicit să răspund. DAR TOATE erau întrebări care purtau în ele sâmburii unui răspuns. Şi mi s-a dat în compensare biletul de liberă trecere. Atât de mult râvnit, în limbaj tehnic modern aş spune cartela cu care să intru oricând în suflet, cu condiţia de a iubi şi a crede, de a mai spera chiar şi atunci când Porţile mi se păreau definitiv închise. Adică posibilitatea de a fi Om şi Fiu. Amprentă. De a putea plânge şi de a mă bucura în suferinţă. Şi de a mai crede că într-o zi aiurea voi putea măcar pipăi Lumina. Orice cădere pentru mine este un nou început de drum. Pe când tu, ruină te vei face pentru toate întrebările şi victimele tale, fără a cunoaşte esenţa Mirării şi curajul Desprinderii. Măreţia ta nu este eternă cu toată legenda dreaptă în jurul tău. Şi, până la urmă, ce să înveţe lumea din legenda ta?

127

Ştiu ce aştepţi tu. Un alt creator care să-i fie milă de tine şi să-ţi insufle viaţa Sufletului. Numai că nu este posibil, Dumnezeu cunoscându-te, tocmai El, Izvorul Iertării. Omul te poate cel mult repara, dar nu să-ţi dea Fiorul.

A tăcut Sfinxul. Tac şi eu, obosit. Este din nou noapte şi afară-i frig. Semnal pe cer şi pe pământ. Le simt în oasele-mi moi. Numai inima, săraca, bate ca o toacă. Trepidez. Gândurile se adună şi ele ca nişte soldaţi răniţi pe front. Miluieşte-mă, Doamne! Căci, asemenea lui Copernic înalţ glasul meu către Tine: Doamne, eu nu caut graţia mare ce ai acordat-o lui Pavel, şi nu îndrăznesc a cere milostivirea arătată de Tine Ap. Petru; dar te rog să-mi dai iertarea pe care ai dat-o tâlharului de pe Cruce.

DESPRE FĂŢĂRNICIE

OMUL – deocamdată ultima fiinţă cunoscută în univers, supremul gest al lui Dumnezeu oferit Pământului, marele cântec chiar dacă scurt al vieţii şi în acelaşi timp eternitatea lumii – iată numai câteva coordonate ale cunoaşterii sale pentru că privit din celelalte unghiuri, rămâne un mare necunoscut, o mare taină, un atât de complex ciudat asemănător pe undeva cu adâncurile Oceanului. Pro şi Contra, Omul, rămâne totuşi suprema creaţie a lui Dumnezeu. Păreri, idei, gânduri, fapte fac din om o fiinţă meschină când bun şi blând, singura raţiune demnă de luat în seamă a existenţei şi rostului Vieţii.

Sfânta Scriptură defineşte Omul ca o fiinţă aleasă de Dumnezeu, zidită ,,după chipul şi asemănarea lui

128

Dumnezeu”, înzestrat cu raţiune, cu voie liberă şi cu suflet nemuritor. ,,Făcutu-l-ai puţin mai prejos decât pe îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai împodobit!. (Pasalmi) Acest mai ,,prejos” – păcatul prin care noi ne-am făcut vinovaţi la începuturi şi apoi de-a lungul veacurilor, avea să sape în caracterul uman urmele bolilor sufleteşti şi trupeşti, până la moartea pe trepte, urcând din înviere în înviere spre desăvârşire.

Trup şi Suflet! Doi gemeni în pântecul unei mame. Bucuria când unul din aceşti copii este sănătos şi durerea când unul di ei este bolnav. Acelaşi sentiment copleşeşte lumea când întâlnim între noi oameni infirmi sufleteşte şi trupeşte, Dar nimic nu este mai îngrozitor, cu mai multă încărcătură în milă şi tristeţe ca infirmitatea sufletească. Să nu ştii iubi, să nu poţi iubi, să vrei să iubeşti şi să-ţi găseşti sufletul gol şi pustiit.

Minunile săvârşite de Mântuitor prin tămăduiri asupra celor suferinzi, ne arată pe de o parte puterea sa dumnezeiască şi pe de altă parte marea Sa iubire de oameni – dar ceea ce este mai important de reţinut, rămâne pilda oferită nouă din care să desprindem Binele şi Ajutorul pe care trebuie să-l simţim în permanenţă faţă de cei care se zbat în durere şi cădere din suflet.

Infirmitatea morală, a sufletului şi a spiritului, mai grea şi mai apăsătoare decât neputinţa sufletească – ceea ce Mântuitorul a numit ,,făţărnicie”, echivalenţa invidiei, vicleşugului, răutăţii, orbirii sufleteşti, neputinţa de a face binele, de a înţelege şi de a ierta pe cel de lângă tine, neputinţei de a trăi în adevăr şi dreptate – toate acestea ce duc la o stare de cârtire, de falsă judecată, de nemulţumire faţă de tot şi de toate, îndrăznind orice, de la minciună la crimă când este vorba de interesele lui şi de a rămâne în faţă, indiferent dacă are sau nu acest drept.

129

Fericiţi sunt cei ce nu văd lumina soarelui, ce nu aud cântecul păsărilor, ce stau ţintuiţi la pat sau nu pot umbla drept, cei ce nu ştiu savoarea cuvântului căci cel puţin sunt făcători de pace, iubitori de lumină, cu credinţă în Dumnezeu şi încrezători în ziua de mâine, ziua când prin mare Iubire şi Dreptatea a Domnului, vor fi inundaţi de Lumină.

Făţarnicul însă, om întreg dar ascuns sub multiple măşti, înveşmântat în mândrie, refractar la tot ce este nobil şi frumos, fals în toate acţiunile şi faptele sale,, lipsit de dragoste faţă de om, înşelător în cuvânt şi periculos prin acea viclenie trufaşă, asemuită de Mântuitor cu un mormânt frumos văruit pe din afară, dar înăuntru plin de putreziciune, nebun şi orb, superficial – iată o mare gamă de manifestare a acestei boli, care din păcate umblă liberă printre noi şi pe care noi, din teamă, din lene sau laşitate ne facem că n-o vedem. Mai mult, de multe ori îi ajutăm chiar împotriva noastră fără a încerca cel puţin a-i aduce pe calea cea bună. Căci este o datorie a Iubirii să ne îngrijim atât de sufletul nostru cât şi a celor din jur. Trăim într-o Cetate liberă dar asta nu înseamnă că libertatea trebuie să devină un mijloc pentru o nouă asuprire. Grija pentru sănătatea sufletului trebuie să rămână problema nr. 1 a societăţii. Să nu fim cuprinşi de trista infirmitate a făţărniciei, a vieţii superficiale şi false, a compromisului cu păcatul, cu minciuna, ura, invidia, mândria şi în primul rând nedreptatea.

Cultura, arta, ştiinţa şi în general Viaţa în care trebuie să fim implicaţi cu toţii au la bază credinţa că OMUL NU ESTE RĂU ci poate înrăit în anumite situaţii dificil şi dureroase prin care este silit să treacă de multe ori. Trăind în bună chibzuinţă, în pace şi omenie, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, în într-ajutorare şi facere de bine, aşternăndu-ne sufletul ca un preş la intrarea în casă şi în noi,

130

ne vom putea bucura din plin de toate darurile dumnezeieşti ale acestei ţări neasemuit de bogate şi frumoase.

,,ŞI VOI VENIŢI LA POMANĂ, NENOROCIŢILOR?”

În piaţa din Mărăşeşti, duminica avea să treacă nebăgată de seamă dacă nu ar fi avut loc incidentul. Doar doi zarzavagii expuneau la vedere roşii, prilej de a se ridica preţurile, de a se naşte noi discuţii savante la prostia românilor, la incapacitatea Guvernului, la foametea care ne paşte, la răutatea oamenilor, la împărăţia banului şi apariţia Anticristului... Dar cel mai mult despre situaţia de minciună pe care suntem nevoiţi să o suportăm cu toţii. Ba, până la urmă, vom minţi şi noi cu nonşalanţă, cu credinţa că asta-i situaţia, că n-avem ce face atâta timp căt, oricum, toată lumea minte. Vânzătoare de roşii, o zdrahoancă atât la propriu cât şi la figurat, suferea de cald. Dar cel mai tare suferea pentru că trebuia să se certe cu toţi cumpărătorii cârtitori.

Bătrâna care se apropiase avea alte gânduri, alte supărări şi dureri ca să mai dea importanţă la fizionomia lumii. Îi explică cu blândeţe şi umilinţă doamnei vânzătoare că nu are decât vreo 260 de lei şi ar dori să i se dea şi ei o roşie, două, cât consideră dumneaei, că nu-şi poate permite să mănânce undeva, iar până când va ajunge acasă... Benzină dacă turnai pe foc, cutremur dacă ar fi fost, preşedintele dacă ar fi abdicat şi nu s-ar fi declanşat o aşa dramă! Se înverzi vânzătoarea, se umflă ca un curcan gelos, şi sprijinindu-şi mâinile bătătorite în şolduri izbucni: ,,Ei,

131

fir-ar să fie, ce-mi vii mie cu mărunţiş şi cu vorbe mieroase, ce mă rupi de la mână, du-te învârtindu-te acasă, că te prinde moartea pe drum. Ce, crezi că eu vând cu bucata? Că îmi bat capul să fac socoteli, că îmi pierd timpul să cântăresc două roşii? Noi muncim de ne ies ochii din cap, ne chinuim din zori până-n noapte şi nu se ştie nici dacă culegem ceva toamna. Şi voi veniţi la pomană, nenorociţilor!”

Am aşteptat să văd dacă cineva din cei da faţă reacţionează în vreun fel. Îi curgeau lacrimi bătrânei şi se uita în gol, pe deasupra femeii, undeva departe spre ceva numai de ea văzut. Îi curgeau lacrimi şi mâna în care ţinea banii îi tremura ca o frunză luată de vânt.

Mă gândeam atunci, în clipa aceea de lacrimă, la decenţa ţăranului român prin care s-a păstrat curată şi aproape de Dumnezeu ţara aceasta.

DESPRE PRIETENIE

Totdeauna şi pretutindeni, când s-au întâlnit oamenii, prin cunoaştere, printr-o singură privire străbătuţi de aceeaşi lungime de undă sau pur şi simplu simţind că trebuie să se ajute între ei, Prietenia s-a născut ca o necesitate interioară a sufletului ce nu poate vieţui singur, ca un nesfârşit dor ce întrece în bogăţie toate sentimentele nobile, dor deplin al bucuriei de comunicare şi pace.

Un prieten cinstit, credincios şi înţelept este una din fericirile la care tindem cu toţii, un stâlp neclintit, o binefacere pentru suflet, o casă care tragi atât la necaz cât şi la bucurie. Cine află un prieten adevărat poate spune că a descoperit o comoară. Sprijinitor în clipe grele, sfătuitor la răscruce de drumuri, judecător al gândurilor şi faptelor,

132

prietenul de lângă tine la bine şi la rău devine speranţă şi salvare.

,,Prietenul adevărat iubeşte în orice vreme iar în nenorocire el este ca un frate” (Pilde 17, 12).

Când şovăi între extreme, când nu ştii pe de drum să o apuci, când inima îţi întunecă raţiunea, când eşti prins la strâmtoare ori la marginea prăpăstiei. Prietenul nu poate sta nepăsător, ci cu sfat nimerit, prin cuvinte calme şi calde te povăţuieşte; tot el îţi arată lipsurile, greşelile, înfumurarea, pe toate îndreptându-le, la cele bune aducându-te. Vorbindu-ţi pe faţă îţi deschide ochii ca să îţi regăseşti, să te cunoşti şi să te regăseşti deplin.

Onoarea şi datoria cer să-ţi cinsteşti şi să-ţi iubeşti prietenul, să-i fii devotat, să nu te bucuri împreună cu el numai la ore fericite ci să-i fii alături şi la orele necazului.

Indisolubil, legată de dragostea care, cu drag, se dăruieşte necontenit, prietenia şi dovedeşte puterea de adevăr, de răbdare şi sacrificiu. A spus-o şi întărit-o cu sângele Său Cel ce ce este întruparea desăvârşiră a prietenie. Domnul nostru Iisus Hristos: ,,Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, că viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni”. (Ioan 15, 13).

Sentiment adânc omenesc şi tonic de bunătate, prieteni apropie inimile, asociindu-le pentru un scop obştesc, practic şi spiritual: slujirea vieţii şi aspiraţia de a merge tot înainte spre înălţarea întru omenie.

Legăturile prieteneşti între oameni converg organic spre încredere şi respect reciproc, netezind trudnic drumul ce duce spre înţelegerea şi spirit şi ,,pacea lui Dumnezeu” (Filipeni 4, 7) – coloanele pe care le sprijină lumea.

Tâlcul şi înrâuirea pozitivă a prieteniei actice stă tocmai în îmbogăţirea ei permanentă cu forţă şi trăinicie ca să devină astfel legământ sacru, înfăptuire morală temeinică în conştiinţe şi solidaritate umană.

133

Să nu uităm însă că Prietenia trebuie lucrată şi sădită frumos în adâncurile sufleteşti ale tuturor. Să nu uităm că ea este flacăra care menţine şi veghează interiorul, că fără ea am fi săraci şi trişti şi însinguraţi. Dar pentru a îngriji această rară floare este nevoie de Dragoste. ,,Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în Dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”.

Drept aceea cu toţii să ne formăm în spiritul încrederii în semenul nostru şi aşa cum nu vrem să fim înşelaţi şi minţiţi şi loviţi pe la spate, la fel să nu dăm dovadă de aceste cumplite păcate în faţa prietenilor noştri.

În mănunchiul virtuţilor de întotdeauna ale poporului nostru – talentul, cuminţenia, vitejia, patriotismul, dăruirea – se înscrie cu prisosinţă şi prietenia, neuitând că prietenos din fire pentru tot ce-i omenesc, românul s-a născut cu braţele deschise pentru a strânge la fereastra sufletului pe toţi fraţii de pretutindeni, concepând lucrul acesta ca pe o împlinire firească a omenescului.

Este, în felul acesta, de la sine înţeles îndârjita repetiţie a cuvântului OM care formează până la minune Prietenia. Şi să ne amintim în finalul acestor prea sărace gânduri faţă de plinătatea adevărată a Prieteniei cuvintele lui Timotei din scrisoare către Sf. Apostol Pavel (1, 5) : ,,Ţinta Poruncii este Dragoste care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută”.

ROMÂNIA – ,,GRĂDINA MAICII DOMNULUI”

134

,, Niciodată nu am avut altă credinţă decât cea de azi; dacă unii stăpâni i-au schimbat numele, prin făgăduinţe mincinoase, nu înseamnă că noi ne-am schimbat credinţa”N. Iorga

Suntem un popor al extremelor ca şi al sinonimelor. Al celor mari, fără putinţă de eroare, unde nu încape înşelăciune şi gând ascuns şi unde fiecare stare sufletească sau de raţiune s-a născut, poate prea mult, din timiditate şi simţ al ruşinii. Undeva, prin noianul de ziare ce apar zilnic, citeam că, odată cu naşterea poporului nostru s-ar fi născut simplitatea, bunătatea, şi smerenia. Eu aş adăuga ci înţelepciunea. Plecând de la cele spuse mai sus, dacă ar putea fi permisă o similitudine între ,,Grădina Maicii Domnului”, cum a fost denumită ţara noastră, şi grădina Ghetsimani cred că s-ar putea găsi explicaţia, ea pornind dintr-un alt sinonim la fel de înrădăcinat în istorie: român ortodox. Şi dacă Iisus a urcat prin Lacrimă durerea întregului neam omenesc până la Dumnezeu, poporul nostru a coborât din istorie încărcat de o mare de lacrimi amestecate cu sânge, izvor al unor suferinţe – încercări ca şi ale reînnoitelor speranţe, ceea ce a făcut să nu ne putem prinde în permanenţă încăierărilor la care am fost obligată să luăm parte.

Ucenici ai cele mai vechi religii de pe Pământ – religia ortodoxă – (ortodoxia fiind primul leagăn de spiritualitate în care am fost alăptaţi) a singure credinţe neschimbătoare noi cei dintotdeauna şi de astăzi şi de mâine facem parte integrantă din Cuvintele Mântuitorul ,,iată, Eu, cu voi sunt în toate zilele vieţii voastre până la sfârşitul veacului”. Şi dacă vom călători Istoria toate acestea fi-vor confirmate.

135

Multe credinţe străine de sufletul nostru s-au strecurat ca o ispită dăunătoare încercând să ne calce şi să ne adumbrească în faţa lui Dumnezeu. Aşa cum am rezistat, însă, înfingându-se adânc rădăcinile în acest pământ, la fel ne-a păstrat curate inima şi cugetul şi dacă am greşit totuşi, din iubire am greşit, din prea multă iubire şi încercare de înţelegere şi iertare iar Dumnezeu, martor ne este adevărului acesta. ,,Sunt de părere cu voi, că fecioara eretică (sectară) are castitatea trupului, dar a pierdut-o pe aceea a sufletului, care este foarte înaltă”. Spunea Sf. Ioan Gură de Aur, deci condiţia primă este credinţa ortodoxă, marele izvor din care să ţâşnească virtuţile sale ca şi marile ,,vârfuri” ale jertfei focurilor prin care am încercaţi prin acei martiri ai neamului nostru, din păcate încă necunoscuţi marii majorităţi, sfinţi-martiri, deosebiţi nu numai prin desăvârşirea credinţă ce le-a încununat memoria dar şi prin înţelepciunea şi cultura ce au fost cunoscute până departe în lume.

Aş aminti, în treacăt, pe unul din cei mai străluciţi sfinţi ai noştri, cărturar şi filosof, recunoscut în lumea romană datorită frumuseţii graiului, elocinţei neîntrecute şi multiplelor sale cunoştinţe, respectat pentru virtuţile sale în înalta sa ţinută morală, cel pe care barbarii îl numeau ,,Dumnezeul romanilor”, episcopul de Tomis, Teotim, participant al Sinodului I Ecumenic din 325 prin care mulţi din popoarele barbare au venit la credinţa ortodoxă, unul doar din atâtea vârfuri de excepţie de care aminteam şi pe care poporul nostru l-a dat Lumii. El şi atâţia alţii scoţând în evidenţă umanismul creştinismului ( ca trăsătură fundamentală a învăţpturilor lui Iisus Hristos) îl ridică pe om din umilinţă şi păcat spre adevărurile frumosului şi binelui. Iată de ce cuvintele Sf. Grigorie sunt revelatoare în acest sens ,,Orice om rezonabil va conveni că din toate bunurile ce ne stau la dispoziţie, cultura este

136

cel mai de seamă”. Omul, fiind o creaţie divină ,,după chipul şi asemănarea Noastră...” nu poate să fie o creatură umilă, neracordată la universul marilor valori şi neintersectată de înţelepciune şi adevăruri incontestabile. Iată de ce, ceea ce ni se dă prin reviste, prin biblii falsificate, ziare, broşuri şi cărţi, prin ala zisa ,,evanghelizare”, toate în ediţii de lux şi după cum ar vrea să se creadă pe gratis, noi cunoaştem deja cu mult mai înainte şi cum mult mai adânc şi cu mult mai curat pentru că şi purtăm în suflet de la facerea noastră, de atunci de când Dumnezeu a scris în lăuntrul nostru ca pe nişte foi de hârtie imaculate.

Şi iată de ce, elevul, care nu trebuie să fie obiectul certurilor, disputelor şi mândriilor noastre ci copilul, bucuria şi îngerul nostru frumos, ce din păcate stă acum la răscruce neştiind unde să o apuce, trebuie să se gândească în noi dialogul prin care să-L descoperim pe Dumnezeu, dialogul prin care să găsească calea spre marile valori şi cultura de care am fost lipsiţi atâta amar de vreme.

Cei peste 30 de Sfinţi Martiri ai neamului românesc ( cât a putut deocamdată să ne redea Istoria) şi de care ne vom ocupa în numerele viitoare ale ,,Unirii”, locuitori de excepţie ai ,,Grădinii maicii Domnului”, mărturii ale începutului creştinismului, şi tipare de frumuseţe morală şi de cunoaştere a lui Dumnezeu, valori incontestabile ce au îmbogăţit comorile culturii universale, care prin viaţa lor desăvârşită au dus ,, lupta Păcii” pentru credinţa cea adevărată prin înfrânare, post şi multă, multă iubire, înfruntând cele mai înfiorătoare şi de neconceput munci întru cinstea Celui care S-a săvârşit pe Cruce, Domnul nostru Iisus Hristos, în acelaşi timp, mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu, transformaţi în Rugăciune pentru iertarea greşelilor şi mântuirea noastră şi ca Ţara să rămână veacurilor unită şi îngăduită Grădină a Maicii Domnului.

137

DESPRE OPTIMISM

Motto:,,Deoarece ei au murit, noi ştim să trăim. Când o

stea explodează şi o mie de lumi ca lumea noastră pier, atunci ştim că a noastră există. Acesta este sensul acestui zâmbet : ceea ce putea să nu mai fie, ESTE”.John Fowles – Magicianul

Parcurgând cele două coordonate – iubirea de Dumnezei şi iubirea de oameni – constatăm că ele nu numai că se întrepătrund dar sunt în acelaşi timp complementare, slujind lui Dumnezeu pe de o parte şi Patriei pe de altă parte. Istoria noastră străluceşte venind din nebănuite veacuri prin credinţă şi evlavie ca şi prin valorile puse slujbă neamului. Şi mai trebuie ştiut că mântuirea acestui neam nu poate fi câştigată decât prin Dragoste şi bunătate caracteristică esenţială, ce de fapt, a împlinit şi împlineşte încă destinul românului. Recunoscut prin blândeţe şi iertare, poporul român adaugă caracterul său de permanenţă şi marea putere de a trece peste necaz şi durere cu seninătate, cu acea calitate a sufletului curat ce se numeşte poezie ţi prin care ura se transformă în scurtă mânie iar mânia ia forma îngăduinţei şi a încrederii în ziua de mâine.

Zilnic întrebându-se ce să facă azi şi cum să procedeze ca să fie folositor semenilor săi, gazdă bună Acasă şi în Suflet răbdător ţi bogat în speranţă, în Vis şi credinţă, românul, acest produs al uni pământ liber şi curat ca lacrima Soarelui, născut odată cu el, cald ca mirosul pâinii adormit în grâu rămâne iertarea de sine, declinarea

138

pronumelui personal la celelalte persoane, plecarea de la ceilalţi către el.

Trăim astăzi un timp ce împlineşte cela mai mari şi mai frumoase năzuinţe din viaţa oamenilor – Libertatea, Dreptatea şi Bucuria de a ne fi scuturat lanţurile. Dar este oare cinstit a păta memoria celor care au plecat în Lumină, lăsându-ne pradă îndoielilor, egoismului, mândriei, neîncrederii şi răutăţilor mai mici sau mai mari,, când după atâţia ani de lipsuri, de fals şi minciună, de frică şi teroare, să cerem continuu, repede şi mult, fără a participa sufleteşte, fără a cunoaşte deplin verbul A DA? Totul este o luptă, până şi Optimismul. A crede! Credinţa fără fapte este săracă şi scurtă. Când. În sfârşit. Suntem lideri, pesimismul ni se pare un păcat, o distrugere a fiinţei noastre naţionale, o stare de tristeţe păgubitoare care, culmea, nu e propriu poporului român. Şi nu a fost niciodată, nici chiar în cele mai grele situaţii. Acum, când avem atâtea lucruri de învăţat, e recuperat, de la botezul prin, educaţie şi cultură până la cultură politică. Mântuitorul nu a făgăduit lumii o viaţă fără greutăţi, confortabilă şi dimpotrivă, a arătat că răul există dar este iarăşi un mare păcat că nu vezi în jurul tău nici un bine. Să plângi pentru neînţelegere, să te dai la o parte pentru că mai primeşti şi lovituri sub centură, să strigi şi veşnic să auzi – iată ceea ce ar putea să ne condamne la un viitor nesigur.

Omul – şi mai ales românul prin natura sa istorică şi geografică – trebuie să rămână în continuare un optimist veghind la poarta Cetăţii veghind frumos şi roditor, sprijinindu-se pe încredere în semenii săi. Cunoscând valoarea, rostul omului în lume, binecuvântând fiecare clipă a Existenţei libere câştigată cu atâta sânge şi lacrimi. În acest sens, contrar părerilor prea binecunoscute, consider lipsa de recunoştinţă ca pe care una dintre cele mai grele păcate. Să nu uiţi Binele care ţi s-a făcut, să nu aştepţi numai

139

a ţi se da, să refuzi mâna întinsă, să stai veşnic la pândă lângă dragostea şi încrederea acordată – iată numai câteva motive care să ne facă a merge înainte cu fruntea sus, cu demnitate şi cu surâsul pe buze, înfrumuseţaţi de vise îndrăzneţe, de speranţe nobile, deplinătatea zilei de mâine.

S-a spus că ,,Omul este o fiinţă recuperabilă”, dar pentru a produce această cotitură chiar şi în cel mai înrăit om, nu este necesar a lovi, a tăia, a împinge la moarte şi sufletul şi spiritul nostru mirosind a pace şi iubire, lăsat liber în calea sărăciei de tot felul care ne-a fost pernă până la revoluţie, însă mustuind prin muguri noi Drumul datoriei ce-l facem faţă de noi, faţă de semenii noştri, faţă de Patrie şi faţă de Dumnezeu, nelăsându-ne amăgiţi de gândul că am făcut totul.

Nu pot pleca din final fără a-l cita pe Buzura din ,,Orgolii”: ,,Ce importanţă are dacă ne-am apărat sau nu? Nu cuvintele te apără. Nu mai dau doi bani pe ele. Faptele, singurele...căci pentru ceea ce n-ai făcut, n-ai vrut sau n-ai putut face nu există iertare”.

DESPRE FERICIRE

Motto: ,,Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor ( Matei 5, 3)

Fericirea, ca stare ce nu poate fi confundată atâta timp cât este urmărită în permanenţă şi care implică orice formă de risc pentru câştigarea ei, având legături strânse cu tot ceea ce priveşte existenţa Omului din punct de vedere fizic, moral şi spiritual, reprezintă una din cele mai complete

140

şi complexe materializări ale luptei pentru care Viaţa, această Cutie a Sorţii, nu ar avea nici sens nici împlinire, până la urmă, a rolului a Naşterii şi Morţii.

Nu voi încerca o definiţie, o sintetizare sau o împărţire a fericirii atâta timp cât nu este şi nu poate fi o lecţie ce nu poate fi explicată şi învăţată, deoarece ea întruneşte şi reuneşte tot ce este mai divers cu putinţă, mai profund şi mai inexplicabil, şi făcând parte din absurdul uman, din fiecare trăire şi simţire.

Mai mult decât atât, este poate singurul foc din fiinţa noastră care implică – până la sau de la – durerea, tristeţea, sensibilitatea, pesimismul, şi îmbătrânirea sufletească ( câteva doar din fragmentele nedespărţite ale singurătăţii şi înstrăinării), precum şi explozia, entuziasmul, bucuria, dragostea, mila, ş.a.m.d. – toate pornite din bunătate, apă bună din izvorul verbului a da, ciudate înălţări pentru cei ce nu privesc fericirea decât ca pe un fruct al intereselor imediate, ea constituind rugăciunea plecată din interior spre sufletele oamenilor, spre acel Undeva, ca să se întâlnească pentru totdeauna cu lumina şi mângâierea lui Dumnezeu.

Sufletul, ce îmbogăţeşte una din cele mai mari taine, înghesuit între patimi, între îngeri de pază şi îngeri decăzuţi, căutând spaţii cât mai largi de spectacol, rămâne miracolul încântării şi amarul nemulţumirii noastre, cât timp firea omului, veşnic locuind întrebarea, trufia, îndoiala şi teama, salvându-le în marele Somn, fără să-şi mai aducă aminte de Unde a venit, Cine a fost, ce Rost are viaţa lui, Locul unde va mai locui şi zbătându-se în apele când limpezi, când tulburi, ale zădărniciei totuşi, îndârjirii, Zidul peste care se pare se poate sări în Lumină.

Viaţa, cel mai frumos şi sfâşietor Cântec, chiar dacă scurt (Esenin spunea că nu există cântece lungi pe lume), născând dorul ce nu întotdeauna pot fi împrăştiate, rătăcind prin labirinturi ce ascund cauze mărunte, josnice, meschine,

141

visuri sterpe, abrutizări, somn şi îmbuibare, egoism şi răutate – o întreagă menajeri a ispitei unde mizeria şi desfrânarea spirituală îmbracă masca frumosului şi legilor – ca şi Viaţa, care dumnezeieşte, sfinţind locul pe unde trece, formează acel sumum ce doreşte cu înverşunare fericirea, alergând-o ca pe un iepure de câmp până când dă sufletul.

J.A.Karr în ,,Une poignee de verites” spunea cam în acelaşi context că ,,fericirea este o minge după care copilul aleargă, cât timp se rostogoleşte, pentru ca să-i dea cu piciorul când ea s-a oprit.” – dar - ,,fericit începe să fie cel ce renunţând la propria fericire se mulţumeşte să-i ştie fericiţi pe cei ce-l înconjoară” (J. Benavante, de Sobremesa).

Aici intervine apropierea de Dumnezeu, virtutea de a înţelege Necunoscutul din el şi din Afară, credinţa neprefăcută şi deplină ( fără a cădea însă în fanatism şi ipocrizie) cântecul în trepte de foc unde, suind, Sufletul arde între două lumi: de pace şi înţelepciune, ajungând să se dăruiască Privirii Celeste în adevărul lor crud, de-a lungul celor şapte morţi şi şapte naşteri (cum ne pune la încercare Rebreanu în Adam şi Eva), ţipătul nefiind altceva decât surpriza la una din limitele căutării.

Singurătatea recunoscută doar de lumea creaţiei ca unică formă de re-creaţie şi singurătatea ca prăbuşire în urma ,,unor întâmplări ce depăşesc limita puterii de a mai sta pe verticală” cu trupul şi sufletul – dar care nu fuge de Iubirea lui Dumnezeu – este o altă Fericire, greu de înţeles pentru mulţi din Agora, ce o confundă deseori cu nebunia. Lumea pe care Iisus Hristos o cheamă să se lepede de zădărnicia bogăţiei pentru a câştiga în schimb Împărăţia cerurilor. Lumea pe care, El o vrea ,,săracă cu Duhul”. Lumea, repet, pe care Iisus Hristos o vrea pregătită pentru mântuire, aşteaptă trezirea noastră din fals şi minciună, din egoism şi ură ca să putem locui într-o lume a Dragostei şi a

142

Bunăstării, acestei virtuţi plăcute sufletului şi lui Dumnezeu, Lumea în care Pacea să devină Mireasa veşniciei noastre.

DESPRE VIRTUTEA IUBIRII DE SEMENI

În Cursul său de Teologie Morală apărut la 1915, I. Scriban numea această virtute şi caritate, care constă în dorinţa cea mai sinceră de a dori binele aproapelui precum şi în a interveni cu deplină hotărâre spre a-l ajuta efectiv în lipsurile şi necazurile sale. Mai mult, Iubirea a fost pusă alături de voinţă ca deprindere de ajutorare practică a tuturor semenilor striviţi de suferinţe, alături de efort, mângâiere şi îmbărbătare dar şi alături de acţiunea cu caracter preventiv.

Pornind de la Matei XXII, 37 ,, Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”, extragem deja prima caracteristică esenţială a iubirii de semeni. Pentru că, strâns legată de Biserică, această Iubire devine Iubire în numele şi în locul lui Dumnezeu.

Una al doilea sens al carităţii se obţine prin iubirea totală, când nu se face discriminare după criterii de rasă, de categorie socială, de etnie etc., cuprinzând omul în sine, toţi fiind egali înaintea lui Dumnezeu şi chemaşi să aibă un

143

singur Mântuitor. (,, Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu cel Unul-Născut, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, Ioan III, 16).

Orice adevărat creştin trebuie să fie convins că este chemat să aibă grijă nu numai de sine, ci şi de semenii săi de care este strâns legat, că el nu răspunde numai de mântuirea sa ci şi a celorlalţi, că totul se rezumă până la urmă în deprinderea de a sluji cu bucurie, cu sinceritate şi devotament, mergând până la sacrificiul total, , nepretinzând ceva pentru aceasta. . Mai trebuie subliniat că această calitate nu trebuie limitată doar la milă şi compătimire, prin participarea verbală, emoţională sau pasivă în durerile semenilor ci este nevoie de intervenţie imediată, prin fapte eliminând răul şi creând condiţii optime de îngrijire şi sănătate, sentimente şi practici fundamentale caracterizate prin prezenţa noastră activă şi dezinteresată în existenţa semenilor noştri. Asta însemnând că dreptul la iubire îl au toţi, atât cei nefericiţi cât şi cei care au parte de o viaţă tihnită, simpla calitate de om fiind destulă. Şi aici trebuie să ţinem seama că cel care duce o viaţă fericită în sensul demnităţii si a unei morale sănătoase, poate avea oricând surpriza tentaţiilor căderii în greşeală şi păcat, iubirea noastră fiind în acest caz preventivă, , de întărire a stăpânirii de sine, de încurajare, şi aprobare a faptelor sale bune, de manifestare a bucuriei în faţa realizărilor lui pozitive favorizând în acest fel condiţii suficiente de rămânere pe calea unei vieţi sănătoase.

În privinţa aceasta Biserica trebuie să deţină un rol principal promovând în acest fel o frumoasă şi nobilă tradiţie de într-ajutorare şi în al doilea rând o înaltă concepţie despre muncă, în vederea eliminării condiţiilor care pot favoriza starea de milă şi îndurare din partea

144

celorlalţi ca şi a condiţiilor menite să asigure posibilităţi multiple a unui trai compatibil cu demnitatea omenească.

Deschizând Noul Testament, găsim aproape în fiecare pagină, îndemn spre mare dragoste, prin Marea Dragoste a Mântuitorului faţă de săraci şi bolnavi, părăsiţi şi împovăraţi, obosiţi şi rătăciţi, dragoste ce se arăta în faptă de ajutorare imediată, vindecând bolnavi şi neputincioşi, ca şi prin caritatea preventivă care încadrează viaţa morală

a tuturor credincioşilor, viaţa materială şi viaţa spirituală. În acelaşi timp, Iisus, aminteşte tuturor că lenea şi fuga de muncă nu pot duce decât la ruină şi destrăbălare, la alunecare în desfrâu, suferinţe şi mizerie. El cere ca fiecare să-şi îmbogăţească prin muncă cinstită darurile primite, voim ca toţi să se lepede de lăcomie, să scape de umilinţa cerşetoriei, să se salveze de căderea şi degradarea la treapta de parazit social, paralele înţelegerii şi cruţării, ale blândeţii şi bucuriei de a vedea iubirea în toată plinătatea ei.

Impunându-se o concluzie la cele relevate, se poate rezuma că fiecare dintre noi, în afară de misiunea lui proprie este chemat să slujească şi celorlalţi, e dator să trudească pentru sine fiind în acelaşi timp răspunzător şi pentru existenţa semenului său – şi dacă suntem convinşi că durerea şi sărăcia formează un impediment în drumul spre înălţarea oamenilor, dacă suntem convinşi că relele nu trebuiesc numai vindecate, dar mai ales prevenite – atunci este necesar a interveni cu toate puterile pentru salvarea, sănătatea şi starea de înaltă iubire, credincioase întregului care formează Omul.

DESPRE IERTARE

145

Motto:,,Dacă poţi să aştepţi, şi nu

eşti obosit de aşteptare;Şi minţit de toată lumea, tu

să nu spui o minciună;Şi să nu urăşti pe nimeni,

chiar urât de fiecare,Fără a te făli cu mintea

sau cu inima ta bună”.

Rudyard Kipling – Dacă ...

Nici o faptă, oricât de bună ar fi ea, nu poate sta alături de iertare. Deplina frumuseţe a spiritului, îngăduitoare înţelegere a sufletului, cercetare deplină a firii noastre, interpretare adâncă a milei, putere roditoare a credinţei, dreaptă şi neîntinată judecată, iată numai câteva din legile morale ce stau la baza iertării, pentru că dacă mai adăugăm omenia, dragostea, pacea, libertatea, dreptatea, echilibrul moral şi material dintre oameni şi popoare reuşim să formăm un tablou complet, al acestei calităţi esenţiale, adevărat izvor şi sprijin preţios în strădania spre desăvârşire morală, slujire a lui Dumnezeu şi a semenilor.

Din chiar rugăciunea primă, lăsată Însuşi de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Rugăciunea Domnească sau tatăl Nostru, vedem cât de puternic este cuprinsă Iertarea ca punte de legătură dintre viaţa de toate zilele şi esenţialul religios: ,,Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 33).

Tot prin Mântuitor, suntem într-un fel avertizaţi, puşi în faţa Legii totale, ca prim moment în întreaga noastră

146

existenţă: ,,Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Pentru că este cunoscută faţa cealaltă a lucrurilor, destul de tristă, care ar trebui să ne pună pe gânduri şi anume că omul, în general, s-a obişnuit mai mult să ceară decât să dea. Şi atunci, iertăm noi cu adevărat? Inima noastră este cu dragoste deschisă şi împăciuitoare sau vrem numai să câştigăm iertarea fără a da nimic în loc, fără a ierta cu aceeaşi bucurie şi necunoscând alt gând ascuns în care stau înghesuite fel de fel de interese?

Întrebat de Petru, de câte ori poate ierta fratelui său, Iisus ne dă nu numai răspunsul categoric dar ne şi convinge cât de mult doreşte ca noi să iertăm din toată inima: ,,Nu zic ţie de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22), aceasta însemnând că în Iertare nu există limită ci trebuie să se găsească multă, multă dragoste.

Mântuitorul, de fapt, construieşte legături de mare trăinicie între Iertare şi toate faptele noastre. Împăcarea cu aproapele tău, largheţea sufletească în a şti să ştergi cu buretele datorii şi învoieli, mărinimia prin care eliminăm orice gând duşmănos şi deasupra tuturor, Iubirea, forma cea mai completă în relaţiile dintre oameni, izvorul de unde se poate alimenta întotdeauna Iertarea. Amintiţi-vă doar pilda cu Fiul Risipitor şi e destul, în afară de faptul că iartă neascultarea fiului, socotit pierdut, se străduieşte să convingă şi pe cei din jur ca şi aceştia să ierte la rândul lor şi să se bucure din tot sufletul ,,că pierdut era şi l-am aflat”. Iată, iar, iubirea lui Iosif faţă de fraţii săi, care îl vânduseră în robie, care plânge de bucurie şi îi încarcă de daruri atunci când i-a revăzut.

Pilda supremă a iertării rămâne însuşi cea legată de însuşi Mântuitorul, atunci când răstignit pe Cruce, se roagă pentru toţi cei care l-au condamnat. Legat de aceasta, Sf.

147

Apostol Pavel ne îndeamnă: ,,Îmbrăţişaţi-vă, dar, dar ca aleşi ai lui Dumnezeu, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unul pe altul şi iertând unul altuia... după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi” (Col. 3, 12-13).

Atunci când cerem: ,,ŞI NE IARTĂ NOUĂ”, recunoaştem că purtăm în noi păcate ştiute şi neştiute, şi atunci vă întreb, dacă aşteptăm şi sperăm iertarea Domnului, cu ce drept noi ne închidem sufletul, ne îndârjim inima şi nu vrem a ne împăca întru iertare cu semenii noştri, pentru că la rândul nostru răspundem: ,,PRECUM ŞI NOI IERTĂM”, răspundere pe care ne-o luăm în faţa Lui? Căci am avut nenumărate ocazii să constat că şi atunci când se primeşte dezlegarea şi iertarea greşelilor prin Taina Sf. Mărturisiri şi Împărtăşanii cu trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, inima multora rămâne tot împietrită, refuzând împăcarea, mai mult, complăcându-se într-o mânie încăpăţânată, prin care pierd, încă de la început iertarea cerească. Iată de ce, o veche rânduială din Taina Spovedaniei are grijă să ne reamintească astfel: ,,Cel ce va avea vrajbă cu cineva să nu intre în Biserică până nu se va împăca, rugăciunea lui spre blestem şi spre păcate se socoteşte”.

Iertarea propriilor noastre păcate nu poate avea loc atâta timp cât nu lăsăm Soarele să pătrundă la noi, cât nu întindem mâna sufletului nostru celor care ne-au greşit, Întâi să dăm noi cei dintâi, să fim noi exemplu de mărinimie şi după aceea să avem curajul a ne ruga pentru iertarea păcatelor noastre. Iubire şi iertare, coordonate unice pentru care Mântuitorul şi-a dat viaţa, bazele existenţei noastre într-o lume pe care o dorim mai bună, amândouă într-un mare cântec al păcii între noi şi între toate popoarele lumii. Până la urmă, sănătatea pământului, din ce în ce mai bolnav, depinde de noi, de dragoste şi îngăduinţa noastră. În Relatare despre regele David, Ştefan Heym, surprinde atât

148

de dureros cele relatate mai sus: ,,Au ce este patria, ce sunt fierul şi arma şi ce sunt scaunele regilor şi săbiile celor atotputernici? Ţărână se vor face zice Domnul; dar Cuvântul şi Adevărul şi Învierea rămân de-a pururi”.

DRAGOSTEA PENTRU ACASĂ

,,Să nu credeţi că am uitat! Să nu îndrăzniţi a crede!” Aşa îşi începe scrisoare un român stabilit la Roma cu aproape un sfert de veac în urmă. Plecat din România într-o noapte neagră, pentru vina de a fi avut un tată legionar, ajunge în Italia unde încearcă să uite şi să înceapă o viaţă nouă. Încearcă, dar nu reuşeşte să se realizeze decât material, devenind cu timpul un cetăţean respectat, aşa cât se poate respecta ,,veneticii”. Sufleteşte, însă, rămâne un străin. Dorul de Acasă rodea mai adânc cu trecerea fiecărei zile. Nu se poate spune că nu ar fost mulţumit. S-a ales cu o soţie minunată, cu doi copii reuşiţi şi cu câţiva prieteni români cunoscuţi în etape diferite. Şi-a încântat sufletul imensul muzeu care se cheamă Italia, a descoperit oameni noi, a reuşit să se impună şi să o ducă bine. Dacă nu ar fi fost ghimpele din inimă ar fi putut spune că nu se poate plânge de nimic. A mai descoperit, însă, şi altceva. În România nu se gândise niciodată la acest aspect, mai ales că despre ,,dincolo” circulau zvonuri de care aproape îi era frică. Tehnică, civilizaţie, câini cu colaci în coadă ce mai... ,,Mi-e greu şi mi-e trist totul. Mi-i frumos, mi-i azi şi mă doare ziua de mâine. Întotdeauna ziua de mâine. Mă trezesc uneori murmurând poezie românească. Şi vorbesc tare limba noastră ca să nu uit, aproape sărbătoreşte mă întreţin după ce mulţumesc Domnului

149

că exist încă. Este superbă limba noastră şi cu multe disponibilităţi. Italiana, este ce-i drept, melodioasă, dar este trucată, fără rafinamente, fără supleţe şi asta pentru că italienii nu ard. Şi lucrul acesta nu-l ştiu şi nu-l vor şti niciodată! Acest popor, ca şi Grecia de altfel, ca şi multe alte popoare vechi, nu trăieşte, nu există decât graţie istoriei. Prezentul, o spoială, o îmbulzeală de accesorii. De multe ori am tresărit de revoltă, pentru că niciodată, dar niciodată, spiritual nu ne vor ajunge... Basta! Să-ţi spun însă una care roade şi sapă în rană. Eu revin la ce mă doare mai tare, aşa că nu te supăra. Dacă mi s-ar fi dat jumătate de ţară şi aş fi avut aici acea jumătate, nu s-ar fi rezolvat nimic, căci permanent mi-ar fi dor de cealaltă jumătate rămasă Acasă. Uite, şi aici anotimpurile sunt frumoase, dar de atâţia ani eu caut toamna noastră cu nuci ademenitori şi castani boieroşi, cu trandafiri crăpând pe grătar şi mustul disperat băut din stacane de lut! Aşa cum în noaptea asta caut zăpezile care stau la taifas cu gutuile de la fereastră, o caut pe fetiţa lui Andersen ca să ne îmbătăm împreună de imagini dumnezeieşti, cu brazi încărcaţi de daruri şi colinde murmurate de cete de îngeri, acolo la geamul de Acasă unde se poate dormi fericit! Căci ne amăgim, dragul meu, nimic nu se poate înlocui, cu cât pleci mai departe cu atât ne întoarcem întotdeauna Acasă. Pentru că aici, în toţi aceşti ani, eu am făcut adevărata armată. Armata psihică! Este altceva decât mi-am imaginat, doar că trebuie să merg până la capăt. Spun unii că la un asemenea pas trebuie să chibzuiesc... vorbesc prostii. În fişa de cadre a destinului meu, Dumnezeu a scris că trebuia să mă îmbolnăvesc şi de dor, să mă îmbolnăvesc de Acasă şi pentru toate acestea nu există medic ci numai întoarcere. Este cumplit preţul cunoaşterii. Am aflat şi cu ce pot şi cât pot. Cât se poate aştepta şi răbda. Aşa că

150

dacă plecaţi din când în când spre mine să ştiţi că eu vă culeg aici de fiecare dată în visurile şi gândurile mele şi atunci va fi sărbătoare, şi atunci va fi durerea alinare dumnezeiască, şi atunci va creşte puterea şi credinţa mea iar moartea îmi va şopti când trebuie să pornesc spre casă. Vă sărută sufletul la toţi Dan David, Roma anului ’95”. Dintr-o dată a început să plouă cu lacrimi. Dintr-o dată am simţit că el de fapt este aici, că tânjeşte ca un câine la o felie de speranţă şi la o bucată de dragoste că, pentru suflet, diaspora nu există geografic şi suferinţa nu-i decât o metaforă în marea poezie a vieţii.

DESPRE MUNCĂ

Motto:,,Am străbătut de curând un lan de grâu şi am fost uimit încă o dată de câtă frumuseţe şi înţelepciune a firii s-au revărsat asupra mea. Am străbătut un lan de grâu ce se întindea de la o zare la alta şi am ajuns la capătul lui mai înţelept decât dacă aş fi citit cartea unuia din marii înţelepţi ai lumii”.Geo Bogza – Grâul

Dacă istoria ne învaţă cu discernământ şi clarvuziune că decăderea unui popor nu se poate întâmpla decât atunci când acesta îşi pierde puterea morală în a-şi stăpâni poftele şi dorinţele ce capătă proporţii uriaşe şi dezastruoase pentru suflet şi trup, ducând la scăderea spiritului pentru binele comun, frumuseţea jerfei şi a iubirii de ţară, Biserica la rândul ei devine chintesenţa învăţăturilor, atât teoretice şi practice, devenită hrană şi lumină care duce la înţelepciune,

151

la uşurinţa de înlăturare a relelor, la apropierea de Dumnezeu şi de oameni, toate acestea prin puternicul balsam al Dragostei pe care Iisus a instituit-o ca pâinea cea mai de preţ a sufletului omenesc.

Cât de bine a putut surprinde Sf. Ioan Gură de Aur înalta nobleţe a muncii: ,,Cinstesc vrednicia mâinii dure, noduroase, aspre, în care sălăşluieşte o măreţie împărătească nepieritoare, căci acestă mână poartă sceptrul planetei noastre. Cinstesc de asemenea vrednicia chipului aspru, cu inteligenţă sobră, căci este chipul omului care trăieşte aşa cum trebuie să trăiască un om.

Cine a citit Psalmul 103, cred că a reuşit să desprindă cu uşurinţă rostul pus de Dumnezeu în fiecare fiinţă, în totul înconjurător, pentru că totul sintetizează ideea de preamărire a Tatălui ceresc şi a a bucuriei de viaţă, aspect cumulator al activităţii noastre, fiecare îndeplinindu-şi neabătut menirea care duce la armonie, farmec şi sens, activitatea omului îndeplinid rolul de măreţie, necesitate şi lege firească. ,,Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”. (Ps. 103, 24).

Revenind acum la prima fază a acestui text, o fac pentru că este imperios necesar a da lămuririle revelatoare. Pentru că ţesătura, liantul dintre Istorie şi Biserică, ca şi dintre acestea două şi om, va rămâne pentru totdeauna ca o realizare unică a procesului Muncii. Indiferent de ce s-ar putea spune, viaţa omenească este de neînchipuit fără activitate – şi ce alt exemplu mai semnificativ poate fi dat decât uriaşa muncă de creaţie depusă de Dumnezeu, prima ca şi permanenta pildă ce trebuie să stea la baza Vieţii. Omul rămâne un simbol al primăverii,. Efervescenţă a redeşteptării la viaţă, chemat la o mai intensă lucrare, un cântec suprem al naturii, divinul imn compus anume pentru cinstirea muncii, a celor înfrăţiţi prin muncă, printr-o sărbătoare deosebită, spectacol măreţ al unui destin comun

152

fără de care Lumea ar dispărea. Anumite rânduieli din natură sunt strâns legate de menirea surpinsă în verbul a activa şi aş exemplifica prin cântatul cocoşului de dis-de-dimineaţă, reprezentarea unui ceasornic natural, având rolul de a aminti omului prima datorie care asigură pâinea ca şi celelalte bunuri care asigură vieţuirea noastră zilnică. Se spune că ,,omul sfinţeşte locul”, de fapt se sfinţeşte, munca ajutând omului să se desăvârşească moral, să devină mai bun, mai înţelegător, mai drept, mai cinstit, ştiind cu toţii că lipsa de ocupaţie nu poate să ducă decât la un mediu de parazitism în care se dezvoltă patima şi păcatul.

O credinţă emoţionantă izvorâtă la sate, merge până acolo, că mulţi văd schiţat în bobul de grâu ,,faţa Domnului Iisus Hristos”, fapt bogat în semnificaţii: din făină de grâu şi vin curat se pregăteşte pentru Sfânta Euharistie, una din tainele ce stau la baza legii creştineşti străbune.

Indiferent de timp şi localizare în spaţiul geografic, Munca rămâne singura măsură a valorii unui om, singura realitate a conştiinciozităţii, a dăruirii, a dragostei şi a sfinţeniei, singurul rost al veşniciei noastre. De fapt, Munca reprezintă demnitatea veşniciei noastre prin acel prin acel factor de umanizare ca şi al principiului de înfrăţire, de unire în cadrul întregii familii umane. Munca – ce rămâne una dintre marile virtuţi ale omenirii este strâns legată, în acelaşi timp, de cea mai mare virtute, şi anume de Iubire. Să mai amintim că munca înseamnă sănătate fizică şi morală? Nu! Altceva este de mai mare importanţă – cuvintele adânci ale preotului şi scriitorului Gala Galaction: ,,Cunosc minunea grâului care se coace, de când m-am pomenit. Ziua din an când mă întâlnesc cu spicele cel noi este o zi binecuvântată. Aici este adevărul. Aici este binecuvântarea şi porţile cerului! Câmpia plină de belşug este o lecţie de bunătate dumnezeiască. Avem toţi ce mânca, Dumnezeu poartă de grijă tuturor!”

153

HAZ DE NECAZ

Impactul loviturii de stat pe care Revoluţia a simţit-o în decembrie ’89, cu ajutorul disidenţilor implementaţi în consens cu noile realităţi ale democraţiei a devenit o piaţă liberă de desfacere a economiei de piaţă, odată cu liberalizarea preţurilor impusă în mod terorist de emanaţia nomenclaturiştilor criptocomunişti la ultima conferinţă de presă organizată în faţa intrării în Europa. Printr-o conciliere realizată de marginalizaţii de partidului de centru, neinvestiţi suficient pentru a o lua la dreapta sau la stânga, din cauza opoziţiei care-o ţine într-o calomniere indexată cu corupţie şi minciună, demonstraţii, greve şi mitinguri, ca şi de sindicatele intrate într-o şedinţă permanentă, s-a căzut de acord până la urmă, a se face o convenţie cu program clar de reforme prin care să se falimenteze concurenţa neloială a foştilor, după cum ne-a relatat purtătorul de cuvânt, în urma moţiunii de cenzură depusă pe masa Parlamentului de către consiliul de administraţie al Senatului printr-o conlucrare fericită cu însuşi Guvernul, nemulţumit de golăneala maselor. Aceştia, înspăimântaţi de situaţia creată la vârf, datorită sponsorizării maselor de către caritasuri şi societăţi străine de binefacere, au ţinut cont, totuşi, că este o perioadă de tranziţie, cu certificat în regulă de handicapat şi au hotărât prin cuvenitul drept la replică, ca toate ligile, asociaţiile, societăţile nonprofit şi mai ales apolitice şi neguvernamentale să primească drept titlu de proprietate sigla nobiliară de patron şi în urma acţiunilor introduse în stare de imunitate să primească anual dividende, ca să se

154

evite astfel organizarea de sondaje de opinie ale căror forme de anti(SRI, SRL, AGA, gardă financiară, poliţie de drept, economică şi sanitară, gardieni publici, jandarmi curte de conturi etc.). În felul acesta rata acumulării va fi mai mare decât plus valoarea (deci nu vom mai fi la cheremul străinilor şi gata în orice clipă să ne vindem ţara) destabilizarea abrogându-se de la sine, iar şomerii putând fi încadraţi în câmpul muncii cu o simplă cerere prin care se vor declara mulţumiţi de echidistanţa beneficiului suportată de alocaţia copiilor, crescută aproape indecent de mult, până la 600 lei, şi liberalizarea sexului prin folosirea celor mai moderne tipuri de prezervatice aromate care vor duce negreşit la abolirea Sidei şi creşterea nivelului de trai în urma experienţelor reieşite din emisiunile TV, cu adevărat sprinţare şi sexi. Candidaţii necorupţi vor prelua din mers sintagmele bunăstării din campaniile electorale susţinute de bugetele electorale, ca să ştie lumea ce votează, în aşa fel realizându-se concilierea naţională şi trecerea la o nouă orânduire bazată pe progres şi acre să ducă la cea mai prolifică sursă de aur pentru epoca de vis şi speranţă, printr-o mare privatizare introdusă la bursă de băncile ţiriacilor cu dobândă zero pentru clasa muncitoare. Limbă de lemn, da, dar s-o folosească şi ţara!

DESPRE ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Motto: ,,Cărora s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-se timp de 40 de zile şi vorbind despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi

155

până la margine a pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor”.(Fapte 1, 3; 8-9)

Desăvârşire şi înţelepciune, în dragoste, în milă creştinească, în bucurie, în frumuseţe şi nemurire, Iisus – adevărata personalitate distinctă ce face legătura între Cer (Dumnezeu) şi Pământ (Om) – cel care reprezintă credinţa dată nouă pentru totdeauna, Cel care jertfindu-se pentru noi ne-a promis mântuirea prin Tatăl, Virtuţile cardinale prin care noi să ne putem acoperi pragul casei şi al Sufletului cu Prudenţă, Cumpătare, Justiţie şi Curaj, ca şi Virtuţile teologice, hrana noastră cea de toate zilele care ne poate ridica prin Credinţă spre Dumnezeu, să ne salveze prin Nădejde bucuria de a trăi şi de a ne îmbogăţi şi purifica întregul fiinţei noastre prin Dragoste spre însăşi desăvârşirea noastră.

,,Şi unde este locul unde să nu-i ajungi? În orbirea lor ei se lipsesc de Tine, pentru că s-au sustras de la îndurarea Ta... O, de s-ar reîntoarce iarăşi în Tine, care nu părăseşti niciodată făpturile Tale, nici chiar atunci când Te-au părăsit pe Tine”. (Fericitul Augustin).

Comoara sufletului, lumina interiorului dăruită de Dumnezeu – revărsată în noi de Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului Iisus Hristos – întruchiparea Totului. Iubire şi Putere oferind din belşug pentru slujirea omului, nu înseamnă pentru noi decât esenţa care ne întăreşte în a avea Viaţa în celălalt şi de a trăi pentru celălalt, de a rotunji în iubirea cea adevărată, ridicată la rang de dumnezeire ce vindecă, mântuieşte şi luminează faptele noastre, bucuria lui Iisus de a-şi vedea împlinită Jertfa.

156

,,Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.

Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.”. (Ioan XV, 9-10)

Prea destul este şi o zi din viaţa Mântuitorului pentru a ne întoarce din îndărătnicie, încăpăţânare, mândrie şi nerecunoştinţă cu faţa spre Suflet, Casă şi Cetate... dar, punând zi de zi, pildă lângă pildă, minune lângă minune, jertfă lângă jertfă. Înălţarea lui Iisus la 40 de zile de la Înviere spre locul de-ntotdeauna, de-a dreapta Tatălui, ne apare de data aceasta, nu ca o minune, ci ca un fapt determinant ce oferă singura soluţie în repunerea omului în contact cu Dumnezeu, în restabilirea dragostei dintre Om şi Dumnezeu, în îndeplinirea Mântuirii a ceea ce era pierdut – misiune de salvare a omenirii rătăcite şi preluată de Iisus care ne spune: ,,EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA; NIMENI NU VINE LA TATĂL DECÂT PRIN MINE”. (Ioan 14, 6)

Căci există o anumită moarte – către care mulţi merg refuzând Credinţa, Dragostea şi Iertarea nu din punct de vedere intelectual, ci moral, pentru că pur şi simplu nu au puterea de a-l lăsa pe Iisus Hristos să le înlocuiască Eul bolnav, călătorind până la moarte în moarte spirituală. Îmbrăţişarea Crucii lui Iisus nu înseamnă altceva decât câştigarea sănătăţii morale, prin care întreaga naţiune poate fi vindecată şi prin care deţine toate atuurile reintrării cu fruntea sus în Europa. Pentru că cel mai vechi popor european care suntem, nu trebuie să ceară nimănui acest drept, atâta timp cât îl deţine de veacuri.

157

DESPRE DUMNEZEU ŞI POEZIE

Petre Ţuţea, într-o emisiune televizată, prima (este foarte important să menţionăm) din viaţa acestei distinse şi mari personalităţi româneşti, necunoscută până în prezent de mulţi dintre noi, spre ruşinea noastră, care ne-a îmbolnăvit pentru totdeauna de atâta Credinţă şi Frumuseţe sufletească, spunea că adevărul nu-l putem câştiga decât prin Revelaţie divină şi că Iisus rămâne cea mai desăvârşită pildă a îngăduinţei prin aceea că nu ne limitează Drumul promis către Tatăl, adică spre cunoaşterea Adevărului Unic. Cultura, memoria şi blândeţea acestui geniu este încă o trimitere a Dragostei către sufletul nostru, convulsionat de prea multă politică, neîncredere şi pândă. Acum când mai mult decât oricând, avem nevoie de pace, speranţe, linişte şi încredere în noi şi în ziua de mâine. În numele acestui Bătrân frumos, Nihil sine deo!Tot la posturile de televiziune se făcea auzită vocea unei fete de 16 ani care solicita o emisiune de Poezie. Să-ţi dea lacrimile, Doamne, să fi auzit toată ţara această rugăciune ca să înţelegem câtă nevoie este de instaurarea Frumosului din Suflet”, cum denumea această fetiţă Poezia. Un copil, apropiindu-se mai mult de Dumnezeu şi de oameni decât toate partidele care au defilat prin faşa camerelor de luat vederi. Un copil, un glas ca o flacără ţâşnind din inimile a mii de oameni care aşteaptă în locul grevelor, discursurilor, mai multă Dragoste, Frumuseţe sufletească, pace în ţară, înţelegere între noi toţi, Iertare şi Îngăduinţă, adică tot ce cuprinde prima mare minune a Cuvântului dumnezeiesc – Poezia!

158

CINA CEA DE TAINĂ

Şi s-au terminat alegerile. Şi noii primari, după ce au mulţumit Domnului că a fost de partea lor, s-au hotărât să ajungă la noile locuri de muncă. Şi a venit Îngerul Gavriil şi i-a întrebat: ,,Acum ce aveţi de gând să mai faceţi?” Şi au răspuns ei pătrunşi de Duhul Sfânt: ,,Binele obştesc!” Bine v-aşi gândit, le-a răspuns Îngerul, dar nu este suficient. De aceea, adunaţi toţi consilierii, şi făcând voi o Cină de Taină, rupeţi o pâine turcească şi daţi-le să mănânce, umpleţi paharele cu whisky şi daţi-le să bea ca şi cum trupul vostru l-ar mânca şi sângele vostru l-ar bea. Apoi, ducând un lighean cumpărat din Piaţa liberă cu 660 de lei, turnaţi apă şi începeţi a spăla picioarele consilierilor şi spuneţi-le, precum Iisus lui Petru: ,,Cine v-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi cutaţi, dar nu de tot!”

DESPRE SOARTĂ ŞI ŞANSĂ

MOTTO: ,,Păstoriţi turma lui Dumnezeu pe care o aveţi, priveghind asupra ei nu de silă, ci cu plăcere; nu pentru agonisită urâtă, ci din osândire; nu ca şi cum aţi domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci dând pildă bună turmei; de asemenea şi voi, tinerilor, supuneţi-vă celor bătrâni, şi aşa cu toţii, supunându-vă unul altuia, împodobiţi-vă cu smerenia, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.(Petru I, 4, 1-5)

159

Fiecare suntem o legendă de iubire care începe cu poemul fericirii de a fi împreună până la capăt. Aşa şi trebuie să se întâmple, Sfântă Clipă, să ne dăruim în fiecare îmbrăţişare, în fiecaer sărut, în fiecare rază de soare ajunsă, până la urmă, lacrimă în sufletul nostru. A nu uita ca întotdeauna mai există un drum către oameni, că atunci când ne plimbăm obosiţi, pe sub pleoape, când ne doare Timpul, că atunci când trecem dintr-o moarte într-o altă moarte, naşterea nu înseamnă altceva decât o continuă plecare spre Acasă.

,,Este revoltător tot ceea ce se întâmplă!”, dar este suficient oare a ne limita, mulţi dintre noi, numai la această reflecţie care din păcate este adevărată dar nu suficientă? Amintea, în dese rânduri, de Marea Lecţie de Istorie, neînvăţată, ce nici măcar acum nu vrem s-o învăţăm. Doamne, de câte ori omenirea nu a fost avertizată... şi totuşi (din motive ce nu este cazul a le mai enumera) s-a trecut nepăsător mai departe, surzi şi orbi, ba mai mult, acuzând că se vrea instigaţie, că se incită lumea, că sunt zvonuri, că ,,nu ar fi dracul atât de negru pe cât îl vedem noi” etc. Şi totuşi...un entuziasm ,,emoţionant” în faţa reunirii celor două Germanii, scoţându-se în evidenţă numai faţa cea frumoasă a lucrurilor, trecându-se mult prea uşor peste realul pericol, mărturisit deschis de multe capete luminate ale lumii: inimaginabilul şoc la intrarea pe scenă a comuniştilor, uitându-se proverbul românesc ,,dă-i omului degetul cel mic şi el îţi va înghiţi toată mâna”; cinstiţii şi curaţii, frumoşii noştri români de dincolo de Nistru care nu şi-au uitat patria mamă, care ne vor, care se vor de fapt, AICI, unde le este locul, noi aşteptând doar nu ştiu ce intervenţie a întâmplării, o minune poate; şi ultima, cea mai primejdioasă problemă, cea mai dureroasă – pentru că ea a

160

fost şi va rămâne – marea afecţiune naţională, Ardealul, spre care ne uităm speriaţi, gândim cu sufletul înlăcrimat şi cu rămase cuvinte în gât, strigăm revoltaţi în grupuleţe, suntem de acord (de ce să nu recunoaştem?) cu ,,România Mare”, suntem tentaţi a lua parul în mână când auzim cum sunt trataţi fraţii noştri ,,minoritari, Doamne!” din Transilvania, dar aşteptăm cuminţi să se rezolve cazul, căci de, noi am fi prea mici pentru un război aşa de mare, că nu ne-am pricepe la politică (atâţia ani fiind privaţi de o aşa favoare), că adevărul tăcerii noastre ar fi teama să nu ne stricăm cu străinătăţile (ce tocmai prin această tăcere sunt total dezinformaţi), să nu supărăm vreo putere din Europa sau din Lume, acum când avem nevoie d atâta ajutor – mă refer bineînţeles la cel economic – şi, că devenind în ultima vreme extremişti, violenţi, răi şi puşi pe căpătuială, să umflăm dincolo de Adevăr ceea ce ar putea fi doar un foc de paie...

Istoria ne arată că nu aşa au stat lucrurile, că, acum situaţia a devenit şi mai tristă şi mai ameninţătoare pentru întregul trup naţional. Cine nu-l iubeşte pe Eminescu? Dar este oare momentul să ne ascundem îndoielile sau lenea după observaţiile lui (chiar dacă sunt adevărate), n-ar fi putut să greşească şi el măcar o dată, într-o viaţă, când a spus că nu-i acordă poporului român nici o şansă, că deasupra destinului nostru atârnă un blestem greu, şi toate acestea în urma unor experienţe de veacuri? Dar nu înseamnă asta că trebuie să devenim struţi, că trebuie să ne acceptăm soarta resemnaţi, să uităm că acest popor a reprezentat şi reprezintă o forţă spirituală de necontestat a Lumii. Că indiferent cât de buni am fi, cât suflet mare ne-ar înnobila fiinţa, câtă înţelegere şi toleranţă şi iertare s-ar găsi la pragurile noastre, vine o clipă când se umflă marea în pahar, când privindu-ţi femeia şi copiii şi toate cele ale tale cu trudă făcute, când moşii şi strămoşii acestui pământ vin

161

noaptea să te întrebe cât de mult mai ai de gând sa mai suporţi minciuna şi batjocura şi ura, Aici, în casa ta şi la masa unde ţi-ai întins Poezia şi Muzica şi Bucatele cu sufletul deschis şi bucurie de frate. Repetarea istoriei sau smerenia creştinească nu înseamnă acceptarea. ,,Destabilizatorul” Deşteaptă-te române, trebuie să devină de data asta actul mobilizator al întregii fiinţe naţionale şi deschizând Cartea de Istorie (cu atâtea pagini ce stau martore suferinţelor noastre) să învăţăm, în sfârşit, Marea Lecţie, pentru a fi mai uniţi ca niciodată. Poate c-o fi să pierim, dar de la străbunii noştri am învăţat că există o diferenţă strigătoare până la uşile lui Dumnezeu între a muri cu demnitate în picioare şi între a te târî în umilinţă şi scârbă.

OCHII SUFLETULUI

Deseori am auzit cu toţii spunându-se de către părinţii noştri, aşa cum de multe ori o spunem noi înşine, la tristeţe sau când lipsurile ne umplu casa, cu glas de auzire, ,,Doamne, dacă am dus-o noi cum am dus-o, dacă n-am avut ce trebuie şi multă sărăcie şi neîmplinire s-au adunat la truda noastră, uneori zadarnică, acum măcar copiii noştri să aibă de toate, ei s-o ducă mai bine”. Ideea de sacrificiu a existat şi va exista întotdeauna pentru fiecare părinte, la rândul lui. Dar ce nu înţeleg este altceva. Că - mai ales acum, după ’89, câne ne-a ajutat Dumnezeu să ieşim din starea de pierdere a identităţii şi de haos material şi spiritual – o cantitate importanţă de bătrâni, ce înainte era atât de cuminţi şi de lipsiţi de iniţiativă, blânzi ca mieii şi buni crescători de nepoţi, s-au trezit dintr-o dată înţelepţi ca şerpii, începând să dea iama prin toate ,,frunţile” obştii. Să zicem, că până aici, n-ar fi încă nimic rău. E bine să ai şi

162

bătrâni la cârmă, să facă afaceri, politică şi bani. Numai că aici miroase a altceva şi de fapt acest altceva supără îngrozitor. Aceşti ,,părinţi de suflet şi de drept ai neamului” şi care ar trebui să formeze ,,cugetul şi sfatul Maicii noastre, ţara”, uită în înghesuiala spre Centru că au şi ei copii, şi nu văd de ce ar trebui să se sacrifice ei întâi şi cărora le revine, cinstit spunând-o, un trai, o viaţă în sfârşit civilizate şi îndestulătoare. Căci dacă Patria ne este mamă, apoi să nu ne fie copiilor noştri mamă vitregă şi care să ne terorizeze din nou cu veşnicele generaţii de sacrificiu dând vina, vezi Doamne, pe tranziţia care ne va conduce la acea ,,epocă de aur” a economiei de piaţă...

DOMNUL PĂCII

Motto: ,,Toate sunt cu putinţă celui care crede”. (Mc. IX-23)

Întrebat de fetiţa mea, Isadora Lacrima, cine este IISUS, am avut pentru o clipă revelaţia răspunsului şi anume, că acesta se află în faţa mea, Iisus-prunc fiind omniprezent şi că nu există nimic care să întrunească mai bine calităţile necesare Purităţii şi Frumuseţii la care ar trebui să reflectăm ori de câte ori cădem în ispita de a ne părăsi Sufletul. ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine” capătă în acest context valenţele a tot ceea ce ignorăm, a tot ce dăm prea uşor la o parte, chiar şi acel joc din noi, care ar fi minunat să rămână până la închisul ochilor, nealteratul Loc de Copil, reuşind în felul acesta să aflăm pentru totdeauna

163

calea de salvare în toate acţiunile noastre, de a ne bucura de viaţa care ne-a fost dată.

Iisus? Fiind om adevărat, cu existenţă istorică reală, întocmirea unui arbore genealogic (reuşit admirabil de Matei şi Luca) nu a fost greu deloc. Matei a urmărit un scop mult mai înalt: să arate cum în persoana istorică a lui Iisus se împlinesc toate profeţiile mesianice ce au arătat cu anticipaţie că Mesia avea să se tragă după trup din Avraam, David şi alte ilustre personalităţi istorice şi religioase ale poporului evreiesc. Luca merge mai departe, dezvoltând acest arbore până la Adam, primul om, în accentuarea ideii că Iisus este OM DEPLIN, acoperind în felul acesta un spaţiu temporal vast. Dovedirea descendenţei nu mai avea nevoie de argumente speciale atâta timp cât a fost intuită cu multe veacuri înainte ca omenirea să fi ştiut că Mesia cel Făgăduit şi Aşteptat, avea să vină într-adevăr, să se întrupeze şi să rămână definitiv în existenţa noastră.

CEL, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu” avea să se întrupeze de la Duhul Sfânt şi de la Fecioara Maria şi să se facă om – OM, dar întrunind toate harurile dumnezeieşti, şi în primul rând, HARUL PĂCII, de aici şi denumirea de Domnul Păcii, Naşterea Domnului fiind considerată deci o sărbătoare creştină a Păcii, toate împăcându-se cu Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus Hristos, pe care trebuia să-l purtăm în sufletele noastre. În locul Aurului, Smirnei şi Tămâiei (darurile Magilor închinate Pruncului la naştere) să venim spre El cu ceea ce însăşi El ne-a dat: Credinţă, Nădejde şi Dragoste, pentru noi, între noi şi Lui Dumnezeu.

Dovezi? Pentru cei care CRED nu este nevoie. Am să amintesc totuşi, Profeţia lui Isaia 9, 6-7: ,,Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: ,,Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu Puternic,

164

Părintele Veşniciei, Prinţ al Păcii”. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va sprijini şi o va întări cu judecată şi dreptate, de acum şi-n veci şi veci; iată ce va face râvna Domnului oştirilor”.

,,Şi CUVÂNTUL trup s-a făcut şi S-a sălăşluit între noi” – (Ioan I, 14). Plecând de la faptul că a fi creştin înseamnă a te şti ucenic al lui Hristos (crede şi urmează) vom găsi uşor drumul înspre noi, prin deplina înţelegere că mai presus de fire, totul fiind rânduit de Treime spre mântuirea noastră, nu trebuie decât să-L simţim cu ochii minţii, cu sufletul conştiinţei, neprefăcut făcându-ne gândul şi fapta, oprindu-ne cât mai des la asupra unui singur verset din Biblie, suficient de a umple golul dintre Pământ şi Ceruri, dintre Noi şi Dumnezeu: ,,Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veci” (Ioan 3,16).

HRISTOS se naşte, măriţi-L,HRISTOS din ceruri, întâmpinaţi-L,HRISTOS pe pământ înălţaţi-vă!

IUBIREA, CA O SOLUŢIE

Împotriva unor factori de forţă care au la îndemână atât de înălţare cât şi de existenţă efemeră prin lumea materială şi care recurg din ce în mai des în răspândirea lor către marele Public la intimitate, avortând izvoare de tristă informare şi în lasă de gunoi transformând Ţara, de unde se adapă, din nefericire, mulţi asemenea lor, pânditori şi

165

căutători de prilejuri păcătoase ale Aproapelui, scormonind până şi în somnul acestuia, doar-doar se va găsi o breşă pentru ,,găselniţe” răsunătoare dar gratuite, murdare şi care murdăresc la rândul lor tot ce ating, ce nu pot aduce decât imense deservicii, ţinând cont că răul poate provoca adevărate epidemii, că prin rău nu se poate înlătura răul, ca să nu mai vorbim că se dau pe gratis motive de unor deşănţat, de jignire şi denigrare şi de adevărat pericol în sfera socialului şi politicului celor care stau cu gurile căscate la graniţele noastre; împotriva acestora există insă, Poporul Român, în majoritatea lui Călăuză Iubirii celei mai îndreptăţite să se apropie de iubirea lui Hristos, singura care ni-l îngăduie pe Dumnezeu, mai puternică decât legea şi dreptatea pământească ce n-au reuşit niciodată să înlăture ura şi războiul, singura şansă reală care se poate acorda atât cu viaţa de aici dar mai ales cu viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuitorul pleacă de la sursa cea mai primejdioasă care se cheamă IUBIREA DE SINE ca să ne apropie de unica salvare prin care ne suntem chemaţi a ne iubi prietenul ( adică, pe tot Aproapele) ca pe noi înşine, adăugând simpla dar greaua sarcină: nu le face altora ce ţie nu-ţi place.

Toate sunt bune şi au un fundament solid ce par la prima vedere îndreptăţite să participe la Judecată şi prin judecată la îndepărtarea răului: dreptate, milă, mărinimie, ajutor, uitare, iertare, respect... dar, dacă nu este Iubire totul este zadarnic şi fără de folos. Iubirea care nu vine din vanitate şi mândrie trufaşă, ce în loc să vindece umileşte şi înrăieşte pentru că iubirea nu este un foc unde ard patimi ci o continuă pătimire şi ardere într-un foc ce se vrea cheltuit din multă şi mare dragoste pentru fiecare semn în parte. Ardere necondiţionată, cel mai mult, celor de rând, celor alungaţi şi înjosiţi, celor suferinzi şi batjocoriţi, celor

166

înghiţiţi de calea pierzaniei prin izgonirea lor în afara Cetăţii.

Iată Iubirea lui Hristos! În rest, iubirea de sine, egoismul ca păcat capital, strigător la cer, de moarte şi de atrofiere a sufletului omenesc. Iubirea numai pentru cel care ţi-ar putea duce folos, care-ţi stârneşte patimă şi plăcere, ce nu poate concepe, însă, a se apleca şi asupra nenorocitului sau duşmanului.

A locui în Iubirea lui Hristos înseamnă, pur şi simplu, a ne vedea pe noi în toată goliciunea, în toată nimicnicia şi josnicia de care dovadă zilnic, a ne da seama că vina şi decăderea unora dintre noi porneşte din vina noastră care-i împinge la fărădelege, la minciună şi mai ales, a răzbunare.

Iisus Hristos. Iubirea adusă în lume prin jertfa-i supremă, mijloc de pace între oameni şi popoare, mijloc de mântuire şi descoperire a Drumului spre cele eterne, adevărul curat ce ne încredinţează că duşmanul nostru, luat în întregul său, este de fapt mântuitorul nostru. Şi, omul care poate să iubească în acest fel întruchipează imaginea acelui Om Nou, ce lepădându-se de iubirea de sine primeşte ca o salvare porunca cea mai mare şi mai încărcată de minune: IUBŞTE-ŢI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUŢI!

Credinţa sufletelor şi îndârjiţilor acestui necorupt adevăr, prin care se limpezeşte oglinda veacurilor ne arată un popor câştigat definitiv şi crescut permanent în Dragostea lui Dumnezeu: Poporul Român! Poporul care nu poate fi catalogat la ss ca indescifrabil, trecut la nota de plată a bunului plac străin de neam şi de ţară, de o istorie încărcată de lacrimi, lacrimi ce ne-au spălat de atâtea ori sufletul pentru o mai puternică credinţă şi iubire faţă de Aproape; iubire care ne îndeamnă să ne spălăm rufele în familie, să fim uniţi mai mult ca oricând, să creştem în inimile noastre păduri de îngăduinţă şi oceane de bucurie, să ne dăm mâna

167

şi la bucurie şi la necaz. Da, este nevoie de ,,deratizare” dar nu prin ură şi răzbunare. Este nevoie de multă, multă Iubire!

Să ne uităm în jur şi vom descoperi la fiecare pas oameni mai buni ca noi, mai îndreptăţiţi să fie chemaţi ucenici ai Domnului prin iubirea lor care se face preş înaintea celor ce strigă din groapa comună a umilinţelor şi nenorocirilor. Aş vrea să vă dau astăzi un singur exemplu fără să fie nevoie de o anume prezentare. Undeva la Mărăşeşti, la o Policlinică săracă şi cu multe probleme deosebite, munceşte un om spre care se poate îndrepta oricând arătătorul în exclamaţia, ECCE HOMO! : doctorul pediatru, Tănase Mocanu.

DESPRE MINCIUNĂ (I)

Motto:,,Pentru că lucrul care nu trebuie să existe

niciodată între doi oameni care şi-au oferit unul altuia dragostea este MINCIUNA”(John Fowles – Magicianul)

Numai încercarea de explorare a unei astfel de teme şi este deja mult prea mult dacă te gândeşti la întreaga istorie care ne stă în spate, la produsele ei pe care nici o bibliotecă din lume n-ar fin în stare să le încapă şi la realitatea zilei prezente.

Adevărul, care cunoaşte atâtea chipuri câţi propovăduitori s-au străduit în chinul de-al afla nu este altceva decât vocea nedorită dar imposibil de înlăturat a Minciunii rostită zilnic ( fiecare încercând să se justifice, cu

168

lux de amănunte, cu inima şi sufletul pe tavă chiar, că are dreptate, că minciuna, această eternă încercare de a te strecura prin viaţă) poate rămâne între un necesar salvator şi cancerul planetei căruia nu i se găseşte un antidotul din lipsa altui rău, căci perfecţiunea neputând exista balanţa trebuind să rămână, Binele nereuşind să locuiască singur iar. Adevărul aşteptând la graniţă duşmanul pe care vrea să îl învingă – şi cine să fie duşmanul dacă nu Minciuna, Răul etc, - patimile firilor noastre schimbătoare de la o zi la alta ce trăiesc sub imperiul nemulţumirii, al neputinţei de a primi lumina, atâta timp, cât – de ce să n-o spunem deschis – patima e dulce , seducătoare şi purtătoare a unor viruşi ce nu cunosc încă antidot care să producă renunţarea la dragostea ce ne-o poartă.

(Paul Spirescu, prof. de filosofie, Adjud - ,,Cred că termenul de Minciună circulă în limbajul de toate zilele într-o accepţie oarecum improprie: aceea de contrariu al Adevărului, adică de eroare într-o astfel de accepţie, a spune o Minciună este echivalentul cu a spune un neadevăr. Ceea ce mi se pare incorect. Se ştie, că încă de la Aristotel, Adevărul a început a fi înţeles ca o stare de corespondenţă a conţinutului judecăţilor noastre cu realitatea: o judecată adevărată este o judecată care afirmă, că este ceea ce este , ori că nu este ceea ce nu este, dimpotrivă, o judecată falsă este una care afirmă că este ceea ce nu este ori că nu este ceea ce este. Sensul dat de Aristotel sensului de eroare nu poate fi identic cu cel dat termenului de Minciună: a spune o minciună înseamnă a spune o eroare intenţionată, adică a spune o eroare în condiţiile în care cunoşti Adevărul. Iată de ce, Minciuna mi se pare a fi un rău şi mai mare decât simpla eroare: surplusul de rău decurgând din ea însăşi intenţionalitatea de a induce în eroare, intenţionalitate care sare din domeniul strict gnoseologic şi intră în cel al axiologiei şi eticii”).

169

Minciuna, în acest context larg, nu este altceva decât rana care adâncindu-se, devine uriaşul rezervor al tuturor izvoarelor de stricăciune a Lumii. Aş putea-o denumi păcatul capital, de unde se nasc celelalte păcate, mai mici sau mai mari, păcatul ce nu vrem a-l recunoaşte, înlocuindu-l, mistificându-l, jonglându-l pentru că neputând a renunţa la el atâta timp cât nu putem renunţa la plăcere, la patimă, la tot ceea ce-i dulce (chiar dacă aceasta durează câteva clipe) nu vom găsi niciodată Drumul spre Lumină, - singura care ne orbeşte şi ne obligă să închidem ochii cu durere şi ţipăt. În situaţia în care ne găsim, amplificarea Minciunii, devenită o stare de permanenţă, deosebit de gravă, prin implicaţiile dezlănţuite rămâne apa tulbure din visul prevestitor de rele. O societate care porneşte pe un drum nou, drum dorit de ani de zile, aşteptat aşa cum ştim cu toţii, în teamă, învinşi de prostie, de sălbăticie şi de chiar nimicnicia şi neputinţa noastră, înconjuraţi fiind de un curcubeu larg, sărac însă până la întunecarea eului, până la fărâmiţarea voinţei de forţe vrute special în acest scop pentru scopuri şi mai dezastruoase, ei bine, un drum nou, cucerit prin jertfe, lacrimi şi dureri dar început prin Minciuna răsfăţată din necesităţi cunoscute sau necunoscute, din interese binefăcătoare sau meschine nu numai că nu poate dura în timp, dar instaurându-se adânc în inima societăţii aceasta are toate şansele să revină de unde a plecat sau să decadă şi mai rău, odată cu apariţia neîncrederii, îndoielii, corupţiei, dezechilibrului moral – toate ducând la teamă şi uneori la excese de zel prin proliferarea răului general, al distrugerii, al orbirii colective, precum epidemiile care lasă în urmă, gata construit, un spital al pustiului.

DESPRE MINCIUNĂ (II)

170

Omul, însă, trebuie să dăinuie, Viaţa trebuie să rămână supremul miracol prin care Dumnezeu l-a aşezat pe fruntea Pământului şi unicul drept dat Omului pentru a îmbogăţi cu miresme de vis şi Dor întregul Univers; bucuria de a trăi la înălţimea Minunii, fericirea de a sui treptele Luminii, dragostea pentru împlinirea stării de înţelegere între Oameni – Dragostea Mântuitorului revărsată peste întreaga Lume ca un legământ în găsirea acelei puteri capabile de a părăsi Minciuna cu tot alaiul ei de patimi, ca pe cel mai mare pericol ce-ar putea distruge întreaga planetă.

(Gheorghe Istrate, poet - ,,Dar te rog, nu mă crede atât de curat! Am strivit cu toţii iarba, am avut clipe rătăcite când am crezut că ne putem urî părinţii (şi-mi lipsesc cele încă şapte vieţi să-mi pot spăla păcatul acela de o clipă ca şi rostirea unor minciuni care din laşitate le-am învelit cu scuza nevinovăţiei prin care să ieşim din situaţii penibile). Suntem , bunule frate, gârboviţi de nevoi şi umilinţe, şi ascultăm neputincioşi fiara curată a sufletului cum se zbate dureros în cuşca aceea de pământ care poartă numele nostru trivial, dar asta, Doamne, nu ne poate scuza nici măcar în faţa ta!”).

Dar, Tu, Doamne, care în mare mila Ta, pătrunzi Lumina şi în Lumină ne aduci ca pe nişte prunci, din naştere în naştere, prin Moarte purificându-ne cu dragoste nouă şi curată, jertfindu-Ţi până şi Fiul, Iisus Hristos, ca mântuirea noastră să fie deplină – şi până la ea iertaţi să fim de greşelile noastre – Tu, Doamne, Cel Pururea Atoatecunoscător, Cel Veşnic a ne dura nouă, copiilor Tăi, plinătatea Iubirii şi Binelui, arată-ne Calea, Adevărul şi Viaţa şi dă-ne putinţa desăvârşirii întru Tine, ca să putem preface din nou Pământul într-o grădină a Bucuriei, acel Rai

171

pierdut şi care ne-a pierdut, în înverşunarea noastră de a cunoaşte un fals adevăr şi de vieţuire într-o amară minciună.

(Pavel, Epistola către Galateni 5, 16-26: ,,Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase, căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege. Şi faptele firii păcătoase sunt cunoscute ca pornind de la Minciună: adulter, desfrânare, necurăţire, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine. Împotriva unor astfel de lucruri nu există lege”).

Mai cred însă, Doamne, că nu este rău cel ce după chipul şi asemănarea ta, cade din păcat în păcat, ci numai înrăit de frică şi suferinţă, bucuros întorcându-se spre Tine fiind, când găsindu-Te în sufletul lui, redescoperindu-te în toată strălucirea, slava şi iubirea ta, îmbogăţit de sevele bunătăţii şi iertării tale, va putea să locuiască în Pilde până la iluminarea Conştiinţei spre judecare şi intrarea în Pace.

Vezi-ne, Doamne, şi vindecă-ne cancerul sufletului...(David, Psalmul 40 - ,,Am aşteptat cu răbdare pe

Domnul şi el s-a aplecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.M-a scos din groapa distrugerii, din fundul mocirlei;

mi-a pus picioarele pe stâncă şi mi-a întărit paşii.Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru

Dumnezeul nostru. Mulţi vor vedea lucrul acesta, se vor teme şi se vor

încrede în Domnul.

172

Ferice de omul care îşi pune încrederea în Domnul şi care nu se îndreaptă spre cei mândri şi mincinoşi!”)

NEVINOVATA SPECIE UMANĂ...

Motto: ,, Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în MINE să nu rămână în întuneric.”

Există locuri bântuite. Locuri ce progresează nefast sub sabia lui Damocles. La energia negativă originară, declanşată cu voie sau fără de voie, se adaugă mereu o alta la fel ca în basmele noastre unde caii aşteaptă să li se întindă tava cu jăratec, pentru a prinde puteri nebănuite.

Destin sau blestem? O singură întâmplare ciudată care, scăpată de sub control, se multiplică istoric favorizând agonia? De la un singur eveniment considerat, să zicem, eroic la blestemul inevitabil şi de aici la naşterea maleficului? Acumulare, deci, sau infectare a rănii până la viermuire? Dezlănţuirea naturii umane sau forţe care ne implică în alte şi alte arderi cărora noi, însă, pe moment sau niciodată nu le putem face faţă?

Ca şi păcatul originar transmis din generaţie în generaţie, asemenea este şi cu energia negativă care odată declanşată creşte şi se înmulţeşte plutind în aer, în lucruri şi în toate cel cu care venim în contact.

Spunea cineva că adevărul este pe undeva la mijloc. Ca şi cum s-ar şti sau cum ar vrea să scape de cicăleala lumii. Pentru că, până la urmă, unde este mijlocul şi unde sunt extremele? Şi de ce se atrag extremele mai mult decât calea de mijloc? Şi ce vrea omul dacă nu starea de aventură,

173

pericolul, plăcerea împinsă până la patimă? Şi de ce, conştienţi fiind de greşeală, de păcat, de pericolul şi de nenorocirea care ne paşte, continuăm să stingem lumina din suflet când cu seninătate, când cu mare părere de rău, silă şi scârbă în majoritatea cazurilor după finalizarea actelor?

Mărăşeştiul ar putea fi, din acest unghi privit, o asemenea mostră de laborator. Material didactic pentru lecţia de istorie a umanului în derivă, pentru evoluţia în involuţie, dar şi o pildă cu motto-ul ,,nici pe aici nu se trece”. Şi dacă tot mi-a fost dat acest surghiun, să port Crucea aceasta şi să urc această Golgotă într-un timp şi într-un loc nepotrivite cu înscrisul genetic ce mi s-a hotărât fără ştirea şi voinţa mea, ca să nu spun printr-un ironic joc al predestinării, mi-am zis că n-ar fi împotriva firii să încerc a scormoni în Clipa ce mi s-a pus la dispoziţie, să vadă domnul cât de neinspirată i-a fost intenţia de experiment în care a amestecat de-a valma biete creaturi concepute după chipul şi asemănarea Lui, silite să se bălăcească în noroi şi sânge în numele Libertăţii. Aşa o fi şi în ceruri? Nu vă îmbulziţi a mă acuza de blasfemie căci şi voi, asemenea mie, aveţi clipele voastre de nemulţumire, de îndoială sau chiar de revoltă. Căci, vai, ce mare scofală să ne ascundem gândurile între noi dacă Cei de Sus, Aleşii, în atotputernicia Lor, ştiu în amănunt ce simţim, ce ne frământă şi de ce facem sau nu anumite lucruri ce contravin Poruncii. Genii, personalităţi, complexe personaje sau simple insecte grăitoare într-o continuă neputinţă de încălcare a Legii, se nasc şi mor, permanent supuşi întrebărilor din încăierarea unde ne pierdem în cele din urmă şi identitatea şi demnitatea ce ne-a fost însămânţată cu Sfânt Duh la începuturile genezei. Pentru că, indiferent cât de nefericit ar fi acest loc, el reprezintă acel triunghi al bermudelor unde se întâlnesc pentru o clipă-eternitate îngeri cu aripile năclăite de lut ori luciferice stele căzătoare din Lumină, într-o competiţie

174

statornică între Bine şi Rău, ca un divertisment SF căci, trebuie, se pare, mai în glumă mai în serios, cu cei cărora li s-a dat miracolul vieţii şi le-au pus la dispoziţie nu numai virtuţi ci şi toate mijloacele necesare alimentării sentimentelor din subconştient sau ale patimilor conştientizate.

În acest loc de acumulare, unde se nasc, trăiesc şi petrec caractere diverse, personalităţi incolore sau inconfundabile personaje (chiar repetabile de-a lungul Veşniciei), unde au loc evenimente banale ori experimente eroice şi care păstrează în timp aura ce se întunecă de atâta energie negativă, care îngraşă nefastul şi trezeşte la viaţă blestemul, conducând astfel la modificarea genei primordiale aşa cum s-a întâmplat cândva la Sodoma, s-a impregnat întunericul luminii la fel cum în casele bătrâneşti persistă acel miros specific timpului alterat, oricât ai vărui sau ai da cu parfumuri.

Aici, sub amprenta primului Război Mondial, miile de soldaţi cu conţinut diferit în lutul naşterii, căziţi eroic pentru viitorul Oraş-erou se pare că nu şi-au găsit liniştea nici acum. Energia negativă acumulată şi degajată continuu în timp prin părerile de rău ale fraţilor, surorilor, soţiilor, sau mamelor îndurerate, mai ales prin amestecarea sângelui ,,vărsat eroic” cu lacrimile celor rămaşi în viaţă şi care, sub impulsul durerii au blestemat şi au anatemizat acest loc, încât până şi aerul a devenit greu respirabil şi cu puteri nelimitate în afectarea vieţilor, caracterelor şi faptele naşterilor cu memorii stocate. Mulţi dintre cei născuţi aici, sau pur şi simplu pripăşiţi aici în trecerile lor s-au trezit la un moment dat şi au plecat speriaţi în altă parte. Dar urmele lor au rămas, sub aceleaşi semne de întrebare şi revoltă. Urmărit istoric, Mărăşeştiul, ca şi alte locuri nefaste din lume, merită să devină mit sau pildă. Măcar pentru o eventuală lecţie de istorie a viitorului-trecut. Chiar şi cei

175

care, cu mult suflet, entuziasm şi dăruire s-au făcut jertfă în încercarea de a scoate oraşul din anonimat şi de a-l îmbogăţi material şi spiritual şi-au văzut strădania eşuând, chiar ei devenind în cele din urmă, nişte paria şi înlocuiţi de nişte maimuţe, jonglori, derbedei. Şi ceea ce este mai revoltător în această lucrare ,,perpetuum mobile”, plănuită a reprezenta un grafic sisifian este că nu numai cei Dinlăuntru şi-au pierdut identitatea, ci chiar şi cei din Afară. Un fatidic complot, o îndârjire greu de calificat, peste tot şi peste toate, intră de fiecare dată într-o directă relaţie de perdant cu Mărăşeştiul. Piedici, contre, indiferenţă, laşitate, minciună, denigrare, lăcomie într-o lume pestriţă de bârfitori, cârcotaşi, profitori, duşmănoşi... Pentru că pe lângă înscrisul genetic pe care natura umană îl poartă în stare latentă se adaugă aura locului încărcată de acumulările unoe evenimente ce-au marcat dureros fiinţa umană.

Ca în toate cazurile s-ar părea că răul este pe cale să învingă cu toată încăpăţânarea Binelui de a opri şuvoiul acesta cu miros de putred învelit în multicolore şi stridente ambalaje şi, dacă aşa cum s-a mai spus, Frumosul n-are viaţă lungă, cinstirea şi slujbele de pomenire pentru Eroii ce-au căzut la datorie în perimetrul oraşului ce avea să devină erou, se pare că sunt firave şi insuficiente, atâta timp cât nu există Sufletul colectiv purificat care să-L convingă pe Dumnezeu să se întoarcă din nou cu faţa către oameni. Atâta timp cât la Mausoleul (Biserica) neamului au loc de 6 august adunări electorale iar slujbe religioase pentru enoriaşii din zonă, care să se roage pentru iertare şi mântuire, nu se mai ţin. Aura creşte şi ne trage şi pe noi într-o lumină difuză pe cale să se facă întuneric. Apropo, ce viteză o fi având oare întunericul? Probabil că aceste găuri negre ale istoriei se măresc tocmai prin îndărătnicia (sau neputinţa?) Eroilor de a-şi găsi liniştea şi, care, reveniţi printre noi, ne dau de înţeles că n-au afla niciodată sensul cuvântului datorie şi n-

176

au reuşit încă să Plece spre Pajiştile Soarelui, tot mereu fiind reîntorşi de vaietele şi părerile de rău ale celor dragi părăsiţi la rândul lor printre ruine şi sărăcie. Acestea să formeze blestemul? Acestea să fie cauza contaminării epidemice a faptelor noastre zilnice, contrat învăţăturilor Cuvântului? De care suntem conştienţi şi în faţa cărora nu ne putem împotrivi decât poate, spre final când ne lasă şi puterile şi când frica de moarte şi de Dincolo se face simţită cu fiecare clipă de apropiere a Coasei, periculos de ascuţită de întrebări şi de iluminările subconştientului în care stă ascunsă Geneza.

Şi dacă până la urmă există o explicaţie, noi tot ne întrebăm: câtă SOARTA PROPRIE în nesupunerea, mândria şi visul de libertate din acţiunile noastre şi cât DESTIN IMPLACABIL în neputinţa şi suferinţele pricinuite de plata greşelilor zilnice devenite prin repetare lor, păcate din ,,comenzile” primite din Afară (sau poate din Interior)? Şi cât Solomon în înţelepciune, cât Iov în credinţă, câtă speranţă în Dumnezeu şi câtă iubire în Aproapele ce trecând din Moarte Dincolo, Cineva să-şi amintească de noi, noi cei ţintuiţi Uitării, nevoiţi a interpreta Semnele şi chinuiţi de întrebări retorice? Până şi Calvarul să fie incomplet, dacă nu veşnic? Şi ce va rămâne din noi la Final, când vom afla de Unde venim, pe Unde am fost şi care este până la urmă Rostul nostru în această Nuntă Continuă?

Apropos, oare ce viteză o fi având întunericul ?

177

Publicitate = Sibarex