Satyricon
-
Upload
andreea-stanescu -
Category
Documents
-
view
34 -
download
1
description
Transcript of Satyricon
10/2003
SATYRICON 2003
Petroniu (Titus Petronius Niger), Satyricon, Ediţie nouă revizuită. Traducere,
postfaţă şi note de Eugen Cizek. Paideia (Colecţia cărţilor de seamă), Bucureşti, 2003.
Mulţi dintre noi ne amintim bine o lansare de carte, din primăvara anului 1995:
prima ediţie integrală a Satyricon-ului lui Petroniu, într-o seară literară încheiată, în sala
Jean Georgescu a Cinematecii, cu Il Satyricon al lui Fellini. În cazul lui Petroniu,
sintagma „ediţie integrală” înseamnă deopotrivă mai mult şi mai puţin decît în mod
obişnuit. Cel mai adesea, editările fragmentare (sau doar incomplete) sînt explicabile prin
dimensiunile excesive ale unei opere, prin interesul scăzut pe care îl poate trezi la un
moment dat sau prin disconfortul de orice fel (politic, moral etc.) pe care îl poate
provoca. Prima traducere în română a Satyricon-ului datează din 1923: I. M. Marinescu l-
a tălmăcit aproape în întregime, în colecţia „Clasicii antici” (Cultura Naţională), îngrijită
de Vasile Pârvan. Mult mai tîrziu, în 1967, a apărut traducerea prof. Eugen Cizek, în
„Biblioteca pentru toţi”; după alte aproape trei decenii apărea, în fine, prima ediţie
integrală, „necenzurată nici de autor, nici de alţii”. Paragraful de cîteva rînduri care
precedă volumul proaspăt apărut la Editura Paideia limpezeşte relaţia dintre cele trei
ediţii semnate Eugen Cizek: cea din 1995 se întemeia, în mare parte, pe cea cenzurată (cu
pasaje netraduse, redate doar în latină), din 1967, de pe vremea cînd autorul traducerii era
încă foarte tînăr; cea din 2003 se întemeiază pe ediţia din 1995, de la Editura Univers,
fiind rezultatul unei revizuiri simţitoare, la nivelul vocabularului şi al notelor (mult
simplificate, prin scurtare sau chiar suprimare).
Pe de altă parte, în cazul lui Petroniu parcă nu este supărătoare precizarea că prin
„ediţie integrală” se înţelege editarea fragmentelor păstrate pînă în vremea noastră.
Romanul acesta, de mari dimensiuni, pare să fi fost destul de puţin cunoscut în
Antichitate şi, în consecinţă, puţin copiat pentru plăcerea lecturii şi pentru generaţiile
următoare. În Evul Mediu era cunoscut mai ales din Florilegia – care cuprindeau,
probabil, o mică parte din fragmentele transmise pînă acum; aceasta a fost starea textului
pînă la descoperirea manuscrisului fundamental al Satyricon-ului: Codex Traguriensis,
găsit la Trau (Trogir), în Dalmaţia, în 1663. Romanul avusese parte de succes şi mai
înainte, aşa cum o arată editio princeps, datînd încă din primul secol al tiparului (c. 1482,
Milano) şi editio Tornaesiana, lărgită (1575, Lyon); adevăratul succes însă este adus de
acest Codex Traguriensis, care cuprindea fragmente din cărţile a XV-a şi a XVI-a: nevoia
de a le completa a devenit atît de aprigă încît a provocat un fals de proporţii, materializat
într-o „ediţie” din 1694, publicată la Rotterdam de un ofiţer francez.
Cum arată în prezent Satyricon-ul, după toate descoperirile şi după înlăturarea
falsurilor? Este o colecţie de fragmente (din cărţile XIV-XVI), despre care nimeni nu
poate spune ce proporţie reprezintă din întregul roman. Dimensiunile romanului nu sînt
nici pe departe misterul major cu care ne confruntăm în acest caz. Numele autorului, dacă
ne limităm la ceea ce ansamblul specialiştilor acceptă fără îndoieli, rămîne doar
Petronius, fără praenomen şi fără cognomen. Ultimele două ediţii româneşti, de altfel,
reflectă o modificare de poziţie a autorului lor: ediţie din 1995 indică pe pagina de titlu,
între paranteze, Gaius Petronius Arbiter, în vreme ce în 2003 între paranteze se află Titus
Petronius Niger (dificultăţile de catalogare au fost rezolvate de „Descrierea CIP a
Bibliotecii Naţionale”, care înregistrează sec, pe pagina alăturată: Petronius Arbiter,
Caius). Cel dintîi este numele sugerat de un pasaj din Analele lui Tacit, care se referă la
un Petronius (cu un prenume incert, poate Gaius), favorit al lui Nero, numit elegantiae
arbiter; cel de-al doilea este numele unui consul din anul 62 d.H., pe care Kenneth Rose
(1971) şi alţi savanţi îl consideră autorul probabil al romanului. Data la care a fost
compus Satyricon-ul este şi ea nesigură, oscilînd între începutul secolului al doilea şi
perioada 61-66 d.H. (către care înclină autorul ediţiei din 2003).
Dincolo de toate aceste incertitudini, rămîne o certitudine: calitatea acestor pagini.
O lume de megalomani semianalfabeţi, o lume a aventurilor de tot felul, o parodie a
romanelor de dragoste, în care umorul este cînd gros, cînd subţire, cu personaje bine
conturate – prin nume, prin faptă şi prin vorbă. Mai presus de toate, limbajul Satyricon-
ului este o încîntare continuă, cu treceri rapide de la stilul înalt (poetic sau filozofic) la cel
colocvial, cu spectaculoase căderi în limbajul agramat şi semidoct. Seria traducerilor
româneşti din Petroniu pare să fi ajuns la un bun capăt.