sarbatorile anului

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.

SĂRBĂTORILE ANULUIÎN ALTERNATIVA EDUCAŢIONALĂ

DE PEDAGOGIE CURATIVĂ

Organizarea sărbătorilor este făcută după vechi tradiţii populare şi culturale. Asemenea anotimpurilor ce se derulează ritmic de-a lungul unui an, sărbătorile religioase se celebrează ritmic, suprapunându-se în bună măsură peste ceea ce erau, în perioada precreştină, sărbătorile legate de schimbările din natură. În acest fel, i s-a oferit omului de rând o modalitate practică de împărţire a timpului, o serie de jaloane care să-i ghideze viaţa în toate aspectele ei.

Participând la sărbători din fragedă copilărie, omul era educat şi format în spiritul comunităţii, deoarece orice lucru repetat ritmic, în condiţii similare, care comunică anumite conţinuturi (ce se aprofundează odată cu creşterea în vârstă), duce la formarea de obiceiuri şi deprinderi

În grupele de pedagogie curativă, evenimentele cardinale ale anului calendaristic sunt marcate prin sărbători: la echinocţiul de toamnă se desfăşoară Sărbătoarea Recoltei; la solstiţiul de iarnă – sărbătoarea Crăciunului; la echinocţiul de primăvară – sărbătoarea de Paşte; la solstiţiul de vară – Sărbătoarea Sânzienelor. În afară de acestea se ţin şi următoarele serbări: a Sfântului Mihail, a Piticilor (a Lămpaşelor), a Sfântului Nicolae, a Celor Trei Magi, a Carnavalului, a Rusaliilor.

Sărbătorirea evenimentelor de peste an, în derularea celor patru anotimpuri, este doar un aspect al modalităţii armonizării ritmurilor proprii ale copiilor cu cele ale naturii. Ritmurile individuale sunt diferite şi deci, copiii pot fi ajutaţi să-şi găsească calea proprie de armonizare doar prin participarea nemijlocită.

Astfel, sărbătorile se fac pentru ca: să ofere copiilor trăiri profunde şi pline de sens care să le confere principii morale,

pregătindu-i pentru viaţă; să clădească în copii respectul pentru natură şi deprinderi de a trăi în armonie cu ea sub toate

aspectele; să realizeze socializarea copiilor, formarea unor obişnuinţe de comportare civilizată; să-i înveţe pe copii cântece, poezii, basme şi obiceiuri legate de tradiţia românească şi a altor

popoare; să se redescopere semnificaţii ale sărbătorilor străvechi într-un mod nou, potrivit omului

modern.

1


SĂRBĂTOAREA RECOLTEI

Sărbătorile de mulţumire pentru recoltă s-au transformat, în anumite regiuni, în zile de sfinţire a bisericii. Acestea sunt sărbătorite de obicei în cea de a treia duminică din octombrie, drept încheiere a muncilor de vară şi de toamnă de pe câmp.

Astfel, vor fi propuse texte, jocuri, cântece şi poezii care pot fi folosite aşa cum sunt sau completate, variate, adaptate la situaţia concretă din fiecare clasă, şcoală, zonă geografică, la diferenţele ce apar de la an la an, la personalitatea celor implicaţi. Micile creaţii sunt şi ele bine-venite, atâta timp cât respectă nivelul copiilor cărora li se adresează, au un conţinut care respectă în esenţă adevărurile general umane şi valorile morale, dacă se justifică (se potrivesc) şi mai cu seamă dacă cel ce le propune crede în ele şi îi plac.

O poveste potrivită pentru Ziua Recoltei poate fi foarte bine creată cu ceva timp înainte de serbare, folosind în mod concret acele fructe, legume, zarzavaturi şi cereale care sunt la dispoziţia povestitorului în acel moment. Dintre produsele câmpului pe care copiii le-au adus la şcoală pentru această sărbătoare, se vor alege acele exemplare care au forme mai drăguţe, mai sugestive şi mai potrivite rolurilor (personajelor) ce vor apărea în poveste.

Teatrul de masă este metoda cea mai potrivită pentru o asemenea poveste: toate „personajele” vor fi aranjate pe o masă lungă, cu decoruri din obiecte avute la îndemână. Tronul poate fi o buturugă înfăşurată într-un material de mătase, alte materiale aşezate pe masă pot sugera iarba (cele verzi), pământul (cele maro), apa (cele albastre), câteva pietre frumoase pot susţine materialul ca să nu alunece, conurile de brad pot suplini pomii (aceştia pot fi făcuţi şi din crenguţe înfipte în plastilină), căsuţele se pot face uşor din scoarţă de copac. Variantele pot fi nesfârşite, în funcţie de imaginaţia fiecăruia.

Aşadar, dintre fructe (ca şi dintre celelalte) se vor alege împăratul, împărăteasa, celelalte personaje, în funcţie de ceea ce este la dispoziţie, de ce anume sugerează forma fiecăruia. Toate vor fi rânduite în funcţie de rolul hotărât, astfel încât să se vadă bine. Povestitorul va spune o dată povestea singur, manipulând personajele, pentru a verifica dacă îi sunt toate la îndemână, dacă e nevoie de schimbări. Este necesară dezvoltarea dexterităţii în manipularea obiectelor folosite în teatrul de masă, astfel încât mişcarea să preceadă cu foarte puţin cuvântul şi nu să vină în urma acestuia. Trebuie avut în vedere felul în care se deplasează personajele, numai păsările zboară prin aer! Exersarea va lămuri cel mai bine multe alte abilităţi necesare în teatrul de masă.

Poveste pentru Ziua Recoltei

Demult, tare demult, erau pe lume numai trei împărăţii: Împărăţia Cerealelor, Împărăţia Legumelor şi Zarzavaturilor şi Împărăţia Fructelor. În Împărăţia Cerealelor domnea Păpuşoi-Împărat cu soţia sa Cucuruza, iar cavalerul Ovăz le era sfetnic bun – el le şoptea mereu lucruri înţelepte. Printre supuşii lor se numărau şi Secara Mustăcioasa şi Prea – Frumosul Grâu Copt, Albul Orez şi Orzul cel Viteaz. Cu toţii trăiau în bună înţelegere şi bucurie.

Vecinii lor, a căror ţară era mult mai întinsă şi bogată, erau conduşi de Vărzoi-Împărat şi dolofana lui nevastă, Varza Creaţă. Ea era mereu îmbrăcată cu atât de multe fuste, de nu le mai ştiai numărul, şi îşi alinta mereu odorul, pe zglobia Domniţă Guliuţa. Doamna de curte, sfioasa Conopidă, îşi ţinea mereu frunzele peste faţă şi doar arareori puteai s-o vezi, de timidă ce era. În poporul cel mare al legumelor şi zarzavaturilor mai trăiau şi Ardeii cei Graşi, Umflaţii

2

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.Gogoşari, Zemoasele Roşii şi Pătrunjelul cel Cuminte, care era bun prieten cu Relu-Morcovelu. Ostaşi viteji erau Cartofii, Puternicii Castraveţi, Ardeiul cel Iute şi, când intrau în luptă şi Ceapa Albă şi sora ei cea Roşie, ba chiar şi Usturoiul cel Ustură-Tot, atunci să te ţii bine! Şi în această împărăţie era tare bine şi frumos, cu toţii trăiau fericiţi şi mândri de bogăţia lor.

În dulcea ţară a Fructelor lucrurile stăteau cam la fel. Tuturor le plăcea să se scalde în lumina caldă a soarelui. Măr-Împărat şi soţia lui, Prea-Aromata doamnă Pară, domneau cu înţelepciune peste poporul lor cel blând. Prinţul Gutuie cel Voinic era bun paznic şi vedea din turnul său până hăt-departe, la marginile împărăţiei. Ostaşi prea-supuşi erau Nucile Tari de Cap, Castanele Săltăreţele şi Prunele-Bunele. Doi sfetnici înţelepţi avea împăratul: pe Strugurel cel Alb şi pe Marele Strugure Roşu, care, cu toate că adunaseră multă ştiinţă în boabele lor nenumărate, se certau mereu să-şi arate deşteptăciunea şi, de necaz că Strugurel cel Alb nu se lăsa mai prejos, Strugurele cel Roşu se înroşise şi mai tare. În afară de certurile lor nevinovate, şi în această împărăţie era bună înţelegere şi multă, multă bunătate.

Dar, cum rostul răului în această lume e acela de a pune bunătatea la încercare, o mare nenorocire se abătu şi asupra celor trei împăraţi. Mai întâi, în Ţara Cerealelor, cu vuiet mare se arătă din pământ groaznicul Balaur Ţelinoi cu Frunze Moi, care pustia fără milă orice loc pe unde trecea. Suliţele Mustăcioasei Secare, boabele puternice ale Grâului Copt şi ale Orezului cel Alb şi tare se dovediră neputincioase în faţa lui, aşa că el pustii în voie, ca apoi să treacă ca o vijelie la vecinii lor, unde puternicele oşti ale lui Vărzoi Împărat se luptară cu multă vitejie, dar tot degeaba. Până şi Ceapa cea storcătoare de lacrimi, usturătorul Usturoi, Ardeiul cel Iute fură înfrânţi într-o clipă. Merse apoi crudul balaur mai departe, în Ţara Fructelor, unde Prunele-Bunele, Nucile-Tarile şi Castanele Sprintene nu avură nici o şansă în faţa îngrozitorului balaur.

Multă jale şi plânset se lăsă asupra celor trei împărăţii, iar sfetnicii se puseră pe treabă, căutând o cale spre a scăpa de marea năpastă. Sfetnicul Ovăz îl sfătui pe Păpuşoi Împărat să-l trimită pe Frumosul Grâu Copt în solie la Vărzoi Împărat, să se sfătuiască. Ajuns acolo, şi auzind acestea, Vărzoi Împărat se gândi că n-ar fi rău să se sfătuiască şi cu Măr Împărat, aşa că-l trimise şi pe Relu-Morcovelu cu Frumosul Grâu Copt până în Împărăţia Fructelor. Solii intrară cu plecăciuni, aşteptaţi fiind de către Măr-Împărat, care ştia de la Prinţul Gutuie că vor veni, căci el îi văzuse din turnul său de pază. Tocmai atunci sosiră şi Strugurel cel Alb şi Strugurele Roşu, care în cearta lor nesfârşită îşi amintiseră de Marele Înţelept, singurul care avea răspuns la orice întrebare; acum numai el putea să-i ajute pe toţi din cele trei împărăţii. Fără să mai stea pe gânduri, solii fură trimişi, alăturându-li-se şi Pruna-Buna, către marginea Împărăţiei Legumelor, unde trăia în mare taină Marele Înţelept – Dovleacul cel Uriaş. Greu le-a fost să-l găsească, dar şi mai greu le-a fost să-l trezească din somnul lui adânc. Dovleacul cel Uriaş nu s-a supărat că a fost trezit din somn şi, după ce le-a ascultat ponosul, cu vocea lui puternică le-a spus aşa: „Mergeţi la împăraţii voştri şi spuneţi-le că Ţelinoi-cu-Frunze-Moi poate fi învins numai atunci când armatele celor trei ţări se vor uni şi vor lupta împreună!”, apoi se cufundă din nou în somnul lui adânc, adânc...

Solii alergară într-un suflet înapoi la împăraţii lor şi pregătirile de luptă se porniră neîntârziat. Se adunară castanele, nucile, prunele; cartofii, morcovii, castraveţii, ardeii, ceapa, usturoiul, fasolea; boabele de porumb, de orez, de secară, de orz şi ovăz, aşteptând cu toţii începerea luptei. Prinţul Gutuie stătea la pândă şi, de cum zări umbra cea mare a balaurului, dădu veste şi armatele se pregătiră de luptă. Astfel, când capul hidos al balaurului se arătă cu limbile lui de foc, o ploaie de lovituri se abătu asupra lui cu putere. Cădeau boabe de porumb, orz, ovăz, secară şi orez, loveau cartofii, morcovii, castraveţii, ardeii, ceapa, usturoiul, ca şi

3

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.nucile, castanele şi prunele... Ca o adevărată furtună, soldaţii celor trei împărăţii îl atacară pe balaur din toate direcţiile, de nu mai ştia încotro să se apere. Atunci, ca un laş şi un fricos ce era, fugi şi se ascunse adânc în pământ şi nimeni n-a mai auzit de el, niciodată.

În marea lor bucurie, locuitorii celor trei ţări s-au hotărât să pecetluiască prietenia ce s-a legat. Astfel, Prinţul Gutuie a cerut-o de soţie pe Zglobia Guliuţa, iar Păpuşoi Împărat le trimise în dar de nuntă o năzdrăvană corabie de aur, care mergea şi pe apă şi pe uscat. Şi făcură o nuntă mare, de i-a mers vestea, la care se adunară toţi supuşii celor trei ţări. Şi de atunci a rămas obiceiul ca în fiecare toamnă să ne amintim de ceea ce s-a întâmplat atunci şi să ne adunăm cu toţii, să ne bucurăm împreună, aducând laolaltă minunaţii supuşi ai celor trei împărăţii într-o mare sărbătoare: Sărbătoarea Recoltei.

Poezii şi cântece pentru sărbătoarea recoltei

Toamna vine pe furişPrin păduri, prin stejăriş,Frunzele foşnesc în vânt Şi cad încet la pământ.Se rotesc uşor, uşor,Veselindu-se în zbor.

Cântec: str. I

Su – flă su – flă ta – re vânt În – vâr te – mă bi – ne Eu sunt moa – ra

cea de vânt Ce ma – ci – nă fă – i – nă Kli – pe di – klap

Kli – pe di – klap Kli – pe di – klap Kli – pe di – klap

Ce ma – ci – nă fă – i – nă

Cântec: str. a II-a La moara de peste râuSe macină grâulGrâu de vară, grâu uscatÎl duc în saci la moară.

O furnică duce-n spateUn grăunte – jumătate– Încotro fugi surioară?

– Ia, mă duc şi eu la moarăŞi-s grăbită, şi-s grăbităCă mi-i casa ne-ngrijită

4


Şi mi-s rufele la soare Şi copiii-mi cer mâncare

Că la noi în muşuroi Nu e timp pentru zăbavă,Că de n-am fi de ispravă,Ar fi vai şi-amar de noi!

Doar pe coastă, la urcuş,Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruşNegru, mic, muiat în tuşŞi pe aripi pudrat cu brumă.„– Cri, cri, cri, toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii Înainte de CrăciunCă puteam şi eu s-adunO grăunţă cât de mică,Ca să nu cer împrumutLa vecina mea furnică!Fiindcă, nu-mi dă niciodatăŞi-apoi umple lumea toată Că m-am dus, şi i-am cerut...Cri, cri, cri... ”Zise el cu glas sfârşit,Ridicând un picioruş:„– Tare-s mic şi necăjit...”

Cântec: Spune-mi, iubite copilaş,Cum cântă (plânge, râde) micul greieraş? Cri, cri, cri! Cri, cri, cri!Aşa cântă (plânge, râde) micul greieraş! Furnicuţa, furnicuţaA luat, a frământatŞi pe greier l-a poftitPentru muzica din varăCa să-i dea o pâinişoară.

Pic, pic, ploaia cadePic, pic, pentru roadePic, pic, grâul creştePic, pic, înfloreştePic, pic, el se coace, Pic, pic, bun se face!

5


SĂRBĂTOAREA LUI MIHAIL

Din timp în timp, omenirea trebuie să dea un nou sens sărbătorilor. Sărbătorile se constituie în jaloane care, pe parcursul unui an, modelează spiritul omului.

Astăzi omul călătoreşte mult, cunoaşte tot mai multe despre alte popoare, ca apoi să-şi găsească mai uşor drumul propriu, umanitatea proprie. Pentru că războaiele şi conflictele de tot felul ne încearcă asemenea unui balaur, am putea spune că Mihail este patronul epocii în care trăim şi ar trebui să-l sărbătorim în mod deosebit, să facem în aşa fel încât această sărbătoare să le creeze copiilor noştri o imagine despre importanţa pe care o are.

Sf. Mihail se sărbătoreşte în calendarul catolic pe 29 septembrie, iar în cel ortodox avem pe 8 noiembrie Sf. Mihail şi Gavril. Am putea să legăm această sărbătoare de sărbătoarea recoltei, folosindu-ne de analogie. Aşa cum putem vedea şi din legendele populare româneşti, Arhanghelul Mihail este cel care preia sufletele la urcarea lor în cer, cântărind cu balanţa faptele bune şi pe cele rele. În fiecare toamnă, oamenii fac sărbătoarea recoltei din nevoia de a pune în balanţă rezultatele muncii lor de peste vară, de a socoti cât de bine au muncit şi de a se bucura de roadele muncii lor.

Aşadar, putem să expunem darurile grădinii şi ale câmpului (o căpăţână de varză, un coşuleţ cu cartofi, roşii, castraveţi, dovlecei sau orice altceva). E bine să nu lipsească merele, perele, prunele şi câţiva struguri.

Vom povesti copiilor despre faptul că tot răul, sub diversele sale forme, este figurat de balaur, care vrea să-şi impună dominaţia, dar Mihail cu lancea sa îndepărtează acest rău şi ne dă puterea să-l învingem. Mihail doreşte să depunem fiecare ceva pe talerele balanţei sale: pe unul dintre talere munca propriu-zisă, cea necesară pentru pământ, iar pe celălalt semnificaţia muncii pentru cer, cea pe care o vedem cu ochii sufletului. Aceste două talere trebuie să fie mereu în echilibru. Despre Cavalerul Gheorghe vom spune că este un cavaler al lui Mihail. Tot atât de bine vom povesti un basm despre balaur. În acest sens cea mai frumoasă este descrierea fraţilor Grimm în povestea „Doi fraţi”, dar vom găsi minunate exemple şi în comoara basmelor ruseşti: „Ivan din cenuşă”, „Cei doi fii ai soldaţilor” şi altele. Putem să imaginăm o dramatizare în timpul căreia vom citi (spune) un basm adecvat, depinde de nivelul clasei (este posibil ca în clasa a II-a copiii să reuşească deja să interpreteze singuri roluri, fără ca acest lucru să-i suprasolicite). Sabia va fi confecţionată din carton gros, ca şi spada. Balaurul este uşor de confecţionat prin participarea mai multor copii înfăşuraţi în baticuri gri, verzi, sau mai multe nuanţe de verde, şi care sunt mereu în mişcare.

Fiica de împărat este simbolul sufletului cuprins de cruzime, de egoism, de egocentrism. Numai luptătorul în slujba lui Mihail, partea eroică din om, partea înălţătoare, altruismul din el pot elibera sufletul şi pot înfrânge răul.

Legenda Cavalerului Gheorghe

Demult, demult, după apariţia lui Hristos pe pământ, erau undeva în îndepărtata ţară a zorilor nişte cavaleri viteji care se numeau „cavaleri ai dreptăţii”. Ei mergeau din ţară în ţară şi, de câte ori vreun animal sălbatic pustia un ţinut din ţară, sau bandiţi răi pândeau oamenii pe drumuri neumblate şi-i furau, acolo apăreau într-o bună zi şi ei. Animalele sălbatice erau

6

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.învinse, iar bandiţii erau pedepsiţi sau alungaţi. Nimeni nu ştia dacă într-un loc sau altul, într-o bună zi, astfel de cavaleri se vor ivi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiţi. Aceşti cavaleri erau o speranţă continuă pentru cei slabi şi o spaimă a nelegiuiţilor. Ce jurământ au făcut pentru acest ordin cavaleresc era necunoscut oamenilor, dar se ştia că ei nu zăboveau mai mult de trei zile în acelaşi loc.

În această vreme exista un oraş frumos la mare, numit Selena. Cetăţile şi porţile oraşului se întindeau până pe coastă. Un palat înalt era reşedinţa regelui care domnea peste această ţară, în care de la un timp domnea o mare tristeţe şi multă suferinţă. Din când în când, marea devenea agitată şi îşi făcea apariţia un balaur fioros. Jumătate zburând şi jumătate târându-se, pustia tot ce găsea prin ţară: turme de animale, case, ba chiar înghiţea şi oameni. Nimeni nu s-a putut împotrivi acestei mari nenorociri, nici măcar soldaţii regelui. Regele a poruncit să fie întrebat un înţelept care locuia sus în munte, ce este de făcut. Înţeleptul i-a răspuns aşa: „Când marea devine agitată, leagă două oi la mal, acolo unde iese balaurul din apă. El va mânca oile şi va pleca.” Sfatul a fost urmat întocmai şi, într-adevăr, monstrul a înghiţit oile şi s-a întors în mare. Dar, cam pe când s-a împlinit un an, balaurului nu-i mai ajunse această hrană. După ce înghiţea oile, intra iarăşi prin ţară, pustiind totul în jur.

Din nou a trimis regele soli pentru a cere sfat înţeleptului. Acesta, când a auzit veştile proaste, a spus: „Veniţi înapoi peste trei zile să vă sfătuiesc.” Când solii s-au întors la timpul promis, înţeleptul nu a vrut la început să le dea sfatul, dar ei au spus: „Fără sfatul tău nu ne putem întoarce. Regele se va supăra foarte tare pe noi.” Atunci înţeleptul a dat vestea cea groaznică: „Când balaurul va vrea să se sature din nou, singura şansă de a scăpa ţara este ca să i se dea o fecioară.” Aceste cuvinte au trebuit să le ducă solii regelui. Disperarea era mare. Până una-alta nu aveau de ales, decât să adune fecioarele şi, prin tragere la sorţi, să o aleagă pe nefericita care trebuia sacrificată. Şi astfel, la malul mării, la „stânca balaurului”, a fost dusă fecioara aleasă de sorţii vitregi. Era legată la ochi, apoi strâns legată de stâncă. Balaurul ieşea din marea înspumată, o înghiţea şi se întorcea din nou în adâncuri. Şi astfel, ori de câte ori i se făcea foame balaurului, o fecioară era sacrificată. Şi tot aşa, până când în ţara aceasta rămase numai fata regelui. Cu toată jalea regelui şi a reginei, fata fu dusă şi ea la stânca balaurului. Când au vrut să o lege, după cum se obişnuia, ea s-a rugat: „Nu mă legaţi de stâncă, eu nu am să fug, şi vă rog să nu-mi legaţi ochii, căci am să mi-i acopăr eu cu voalul meu alb!” Regele şi regina se rugau în acest timp să se întâmple o minune care să o salveze pe prinţesă.

Şi iată, pe când marea începu să se agite, apăru un cavaler călare pe un cal alb. Veşmântul său strălucea în lumina soarelui. Calul său galopa spre mare şi, când balaurul a vrut să o înghită pe prinţesă, cavalerul i-a sărit înainte, cu paloşul într-o mână şi cu lancea în cealaltă. După o luptă înverşunată, cavalerul reuşi să străpungă trupul plin de solzi ai balaurului, care, cu o smucitură, se prăbuşi în apele învolburate ale mării, lăsând după el o dâră groasă de sânge.

Fata şi-a ridicat voalul de pe ochi şi l-a văzut pe cavaler coborând de pe cal. El şi-a înfipt paloşul în pământ, a îngenuncheat pentru rugăciune, făcându-şi semnul crucii. Apoi se duse la fată şi o ajută să coboare de pe stâncă. Mulţimea veni să-i mulţumească, iar regele îl întrebă: „Nobile călăreţ salvator, spune-mi te rog numele tău, ca să-ţi pot mulţumi! Şi oare sub ce semn ai luptat?” Atunci cavalerul arătă semnul de pe scut şi grăi: „Gheorghe este numele meu. Eu lupt sub semnul lui Hristos şi Mihail din ceruri mă ajută şi îmi dă putere nouă.”

Bucuros l-ar fi primit regele pe cavaler în ţara sa, dându-i de soţie prinţesa, dar cavalerul a plecat a treia zi pentru a împiedica alte nelegiuiri, în alte părţi ale pământului.

7


8


SĂRBĂTOAREA LĂMPAŞELOR

Aceasta poate fi considerată ca fiind a doua (prima este Sărbătoarea Recoltei) dintre cele trei sărbători care, premergând Crăciunului, pregătesc pas cu pas marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

Aşadar, Sărbătoarea Lămpaşelor poate fi pur şi simplu îndreptarea atenţiei către procesele din natură care sunt specifice toamnei târzii. Arborii şi-au pierdut frunzişul, culorile vii şi vesele din timpul verii s-au şters tot mai mult, devenind totul cenuşiu şi trist. Nici păsări nu mai cântă, plouă mărunt şi copiii sunt nevoiţi să stea mai tot timpul în casă. Sute şi mii de întrebări ţâşnesc, copiii dorind să afle cu de-amănuntul ce s-a întâmplat. „De ce plouă?”; „Unde au plecat păsărelele?”; „De ce mor frunzele?”; „Dar copacii, mor?” şi tot aşa, nu se mai termină cu întrebările.

Din timp li se va povesti copiilor despre această sărbătoare: în fiecare toamnă, când puterea soarelui scade, ziua se face mai scurtă şi noaptea mai lungă, frigul creşte tot mai mult şi plantele suferă. Iarna tot pământul îngheaţă, dar nu şi rădăcinile plantelor: primăvara iarba, florile, pomii, înverzesc din nou. Acest lucru este posibil datorită plăpumii de zăpadă care ocroteşte pământul, dar şi datorită muncii neobosite prin care piticii de sub pământ îngrijesc rădăcinile.

Această imagine a piticilor suplineşte acele explicaţii care ar implica noţiuni de genetică, care explică reducerea la minim a funcţiilor vitale ale unor organisme vii pe timpul iernii. Înţelepciunea naturii este nesfârşită, ea dă încă dureri de cap oamenilor de ştiinţă. Sesizată fiind din vremuri străvechi, ea apare ilustrată în felurite imagini deja în basme, lucru de care ne putem folosi acum, la vârsta copilăriei, căci nu va ştirbi de fel autoritatea ştiinţei ce va veni în mod firesc mai târziu.

Aşadar, va fi deosebit de interesant şi educativ să ducem lumină piticilor care muncesc pentru binele plantelor şi al nostru acolo, în secret, sub pământ. Ei au nevoie de lumină şi pentru că sub pământ e întuneric, dar şi pentru că lumina este simbolul binelui, al iubirii, iar gestul copiilor de a duce lumina lămpaşelor lor la căsuţele piticilor (rădăcini şi scorburi) le va aduce acestora lumină în suflete, bucurie.

Poveste ce pregăteşte sărbătoarea: Aurul stelelor

La marginea pădurii era un stejar bătrân şi puternic. Toamna colorase frunzele copacilor din pădure, iar razele soarelui se jucau liniştit, făcându-le să strălucească. De jur- împrejurul stejarului se aşternuseră frunzele galbene, asemenea unui covor auriu.

Adăpostită de rădăcinile groase ale stejarului, trăia o familie de pitici: mama pitic, piticul tată şi copilaşul Tic- Pitic. Pregătirile pentru iarnă erau în toi: tata cioplise castronaşe din castane, coji de nucă şi căpăcele de ghindă. Mama adunase în cămară multe bunătăţi: ghindă, măceşe, alune, sâmburi din conurile de brad, ba chiar şi un pic de miere de la albine. Tic- Pitic a strâns la piept cât de multe frunze a putut el şi, alergând în casă, strigă: „Uite cât de multe farfurioare aurii am adus!”

Într-o dimineaţă Tic-Pitic se trezi cu mult înainte de răsăritul soarelui. Ieşi din casă şi se aşeză pe o periniţă de muşchi.Aşa văzu cum o zână albă fermeca totul în poiană. Alergând la piticul tată, află:

9


- Zâna aceasta este Bruma! Este semn că iarna se apropie tot mai mult. În curând pământul va îngheţa. Afară se face tot mai frig, aşa că noi vom rămâne sub pământ! a mai spus tata în timp ce închidea bine intrarea cu muşchi. Deodată se făcu întuneric.

- Avem nevoie de lumină! a spus mama pitic. - Da, avem nevoie de un foc care să ne dea lumină şi căldură! răspunse tatăl şi pregăti

lămpaşul.- Pot eu să aduc lumina? Întrebă Tic-Pitic şi o zbughi afară cu lămpaşul în mână, fără a

mai aştepta vreun răspuns.Între timp afară se înnoptase şi aerul rece l-a întâmpinat tăios pe Tic-Pitic. Pe cerul senin

stelele străluceau vesele, timiţându-şi razele spre pământ. - Trebuie să prind şi eu o asemenea rază, ca să-mi aprindă lămpaşul! se gândi piticuţul şi începu să alerge după raze. Tot alergă el aşa, până ce obosi, dar de prins nici că reuşi să prindă vreo rază. Necăjit şi ostenit se aşeză pe o piatră şi, fără să bage de seamă, adormi…

De acolo de sus, o mică steluţă care a văzut toată strădania lui Tic- Pitic, a lăsat să cadă o rază tocmai în lămpaşul ce aştepta să fie aprins. În scurtă vreme, piticul se trezi şi mare îi fu bucuria văzând luminiţa primită în dar. Porni deîndată cântând fericit:

Lanterne, lanterne………….. Treziţi fiind de cântecel, au venit şi mulţi alţi piticuţi ca să ceară lumină pentru lămpaşele

lor. În curând, întrega pădure strălucea de la micile luminiţe purtate de piticii care cântau şi ei veseli: Lanterne, lanterne……..

Lan – ter – ne, lan – ter – ne soa – re lu – nă ste – le lu – mi – nea – ză,

hai, tot ce-n jur tu ai!

Fetiţa cu lămpaşul

A fost odată o fetiţă, care-şi purta lămpaşul mititel şi era tare bucuroasă:„Eu merg cu lămpaşul meu, Şi el cu mine;Acolo sus strălucesc stelele,Aici jos luminăm noi.”A venit vântul val-vârtej şi i-a stins luminiţa. „Ah, strigă fetiţa, cine-mi aprinde şi mie

luminiţa în lămpaşul meu?” Dar, de jur împrejur nu era nimeni ca să o audă...Atunci fetiţa a pornit să caute ajutor şi nu peste mult timp s-a întâlnit cu un arici care se

apropia foşnind printre frunze, cu paşii lui mici. – Dragă ariciule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii tu cine mi-ar putea aprinde din nou

luminiţa?– Nu ştiu, spuse ariciul. Trebuie să întrebi pe altcineva. Eu nu pot zăbovi, trebuie să mă

grăbesc la copilaşii mei.

10


Fetiţa a plecat mai departe, când deodată în faţa ei a apărut un urs. Era Moş Martin.– Dragă ursule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii cine mi-o poate aprinde din nou? Ursul a clătinat din cap încet:– Nu ştiu a-ţi spune. Eu sunt tare obosit, trebuie să dorm, să mă odihnesc. Mor, mor,

mor...A venit o vulpe strecurându-se prin iarbă, foşnind uşor; o vulpe şireată. Şi-a ridicat

năsucul şi a întrebat-o pe fetiţă:– Ce cauţi tu în pădure? Noi vânăm acum şi tu sperii toţi şoriceii, du-te iute-n casă!Fetiţa s-a aşezat pe o piatră şi a început să plângă:– Nu vine nimeni să-mi aprindă luminiţa? Nu mă poate ajuta nimeni?Stelele au auzit-o şi i-au spus:– Pe soare trebuie să-l cauţi. El te poate ajuta.Fetiţa aprins curaj şi a plecat mai departe. Într-un târziu a ajuns la o căsuţă. În căsuţă

era o bunicuţă care torcea, torcea fire subţiri. Fetiţa a intrat şi a întrebat:– Nu cumva ştii tu drumul spre soare? Nu vrei tu să vii cu mine?Bunicuţa i-a răspuns:– Eu trebuie să torc, să torc fire subţiri. Dar odihneşte-te un pic aici la mine, căci mai ai

cale lungă de făcut. După ce s-a odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a plecat mai departe. A ajuns la o altă căsuţă în care locuia bătrânul pantofar, care ciocănea mereu, reparând încălţăminte.

– Bună ziua, dragă pantofarule, cunoşti tu cumva drumul spre soare? Nu vrei să vii cu mine?

– O, nu, spuse pantofarul, mai am de reparat foarte mulţi pantofi. Dar odihneşte-te aici la mine o vreme, căci mai ai cale lungă de făcut.

După ce s-a odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a pornit mai departe. Deodată a zărit în faţa ei un munte înalt ce strălucea în depărtare. „Acolo sus poate o să-l întâlnesc pe mândrul soare”, s-a gândit fetiţa şi a început să alerge spre munte. Un copilaş i-a ieşit în întâmpinare. El se juca cu o minge.

– Hai cu mine! i-a strigat fetiţa. Să mergem înspre soare!Dar copilaşul a rămas să se joace cu mingea. Alerga şi sărea încolo şi-ncoace. Fetiţa a

pornit singură la drum, a urcat până sus, sus pe munte, dar nici acolo nu l-a întâlnit pe soare.– Aici am să stau şi am să aştept până când vine soarele, zise fetiţa. S-a aşezat pe pământ.

Era atât de obosită de drumul lung, încât a închis ochii şi a adormit imediat.Soarele o văzuse deja de multă vreme... Şi cum era pe înserate, s-a aplecat numai un pic

şi a lăsat o rază în lămpaşul fetiţei, care s-a aprins imediat. Chiar atunci, fetiţa s-a trezit.– Lămpaşul meu luminează iar! a strigat ea veselă. A sărit în picioare şi a pornit veselă

la drum. Aşa s-a reîntâlnit cu copilaşul, care era foarte necăjit, pentru că îşi pierduse mingea şi acum nu o mai putea găsi în întuneric. Fetiţa i-a spus:

– Îţi fac eu lumină!Băieţelul a găsit mingea şi a început să cânte de bucurie. Fetiţa a mers mai departe până

când a ajuns la casa pantofarului. Pantofarul stătea necăjit în cămăruţa lui:– Focul meu s-a stins, mâinile mi-au îngheţat de frig şi nu mai pot să repar pantofii.– Îţi aprind eu focul, a spus fetiţa. Şi aşa pantofarul a putut din nou să lucreze: acum

avea lumină şi mâinile i s-au încălzit.Fetiţa a mers mai departe şi în scurtă vreme a ajuns la casa bunicuţei. Şi aici era

întuneric.

11


– Lumânarea mea s-a stins, şi de multă vreme nu mai văd şi nu mai pot să torc, i-a spus bunicuţa.

– Îţi aprind eu o lumină nouă, i-a zis fetiţa bucuroasă. Aşa că bunicuţa a apucat roata de tors, a rotit-o vârtos şi a tors, şi a tors fire subţiri.

Fetiţa a mers mai departe şi a ajuns în poiană, unde toate animalele s-au trezit de la lumina lămpaşului ei. Vulpea a strălucit, ursul a bombănit şi s-a adâncit mai tare în bârlogul său. Ariciul a păşit curios, să vadă ce-o fi. Fetiţa a pornit fericită spre casă, cântând:

„Eu merg cu lămpaşul meu,Şi el cu mine;Acolo sus strălucesc stelele,Aici jos luminăm noi.”

12


SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI MARTIN

Sfântul Martin, care şi-a împărţit ultimul veşmânt călduros cu un străin nevoiaş, este, datorită acestei fapte, un simbol pentru capacitatea de jertfă, pentru bunătate şi smerenie. Este un apel la forţele sufletului. Lumina iubirii (sau a lămpaşelor, în cazul copiilor) aduce în jurul său protecţie, înţelegere, depăşirea de sine.

Sfântul Martin este sărbătorit în calendarul catolic la 11 noiembrie. El s-a născut prin anul 316 în Panonia, actuala Ungarie. A crescut în oraşul roman Pavia. Părinţii săi erau păgâni. Martin a fugit la 12 ani de acasă, pentru a primi credinţa creştină.

Pe vremea aceea exista legea ca fiii cavalerilor să preia serviciul taţilor lor. Astfel a trebuit Martin să devină cavaler la 15 ani. La 18 ani a fost botezat. Doi ani mai târziu a fost eliberat din serviciul său de cavaler. El a predicat credinţa creştină prin exemplul faptelor sale. În anul 371 a fost ales, împotriva voinţei sale, episcop de Tours.

Desigur, rămâne la alegerea învăţătorului dacă se va folosi de imaginea sf. Martin sau nu. Sărbătoarea Lămpaşelor poate fi realizată foarte bine şi fără a o lua în considerare, deoarece tradiţiile româneşti includ obiceiuri legate de confecţionarea lămpaşelor din bostani. În satele de câmpie ( Bărăgan, Dobrogea, Tulcea) se fac şi măşti din bostani, punându-se lumânări în ele, sau „bărcuţe” de dovleac scobit, în care se pun lumânări aprinse şi li se dau drumul pe ape curgătoare. Aceste obiceiuri nu sunt legate de o dată fixă.

Folosindu-ne din nou de analogie, putem observa că mesajul pe care îl transmite legenda Sf. Martin se potriveşte cu cel al Sărbătorii Lămpaşelor.

Legenda Sfântului Martin

Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa.

Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de serviciu. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în următoarea localitate înainte de căderea nopţii.

Începu să plouă violent. Din cauza frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi alunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet.

Când începu să amurgească, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:– Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim, în curând se

închid porţile.– Are dreptate, spuse un altul; caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie

să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede!Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu vroia să se grăbească şi rămânea tot

mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El prefera să călărească precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu i se întâmple nici un rău. În curând, camarazii săi nu se mai zăriră.

13


Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau pe Martin în faţă ca nişte ace. El se învălui şi mai strâns în mantia sa. Ţinea strâns hăţurile cu mâinile rebegite de frig.

Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coborî de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig.

Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul de cavaler şi mantia sa călduroasă. Voia să-l ajute şi pe acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman, iar pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii.

Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa paharelor de vin şi rachiu, beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:

– Ia te uită, a venit şi Martin!Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:– Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui!Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul

la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:

– Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta un sărman? Martin răspunse cu simplitate:– Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate.În noaptea aceea, pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru cu înfăţişarea

omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor: – Martin m-a îmbrăcat.Această trăire l-a impresionat pe Martin până în adâncul inimii. S-a simţit chemat să

slujească creştinismul. S-a lăsat botezat şi şi-a încheiat, cât mai repede posibil, serviciul de cavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri i-au urmat exemplul.

(După vechi legende despre sfântul Martin.)

Sfântul Martin

Sfântul Martin călătorea,Prin vânt şi zăpadă,Calul vrednic îl purta,Veşmânt cald îl învelea,Şi curaju-l însoţea.

În zăpadă însă staOm sărman în zdrenţeEl veşmânt nu mai avea,

Gerul aspru-l încolţea,Bietul om ce degera, de căldură se ruga.

Sfântul Martin fără pregetVeşmântul dărui,Sărmanul vru să-i mulţumească,Dar calul el porni,Şi dus a fost, ca gândul.

14


Sfântul Martin când dormeaCerşetorul în vis îl vedeaEl lumină răspândeaCamera de o umpleaŞi astfel grăia:

„Martine, Martine,”Martin auzea,„În altă lume locuiesc,în căminul meu ceresc,Sunt Domnul acestei lumi.”(Versuri din ţinutul Rinului)

15


SĂRBĂTOAREA SPIRALEI

Această sărbătoare este cea mai apropiată de Crăciun şi este dedicată cu totul pregătirii unei atmosfere cât mai profunde, cât mai potrivite cu marea Sărbătoare a Naşterii Domnului.

Cum anume să ajungem la reaprinderea – sau la păstrarea – luminii lăuntrice, iată un lucru despre care oricine, dar mai ales copiii, vor pricepe mult mai bine din fapte decât din explicaţii. Lumina este singura care se comportă la fel ca şi iubirea: cu cât dai mai multă, cu atât vei avea mai multă! Pentru o percepţie clară a acestei realităţi minunate se face Sărbătoarea Spiralei.

În mijlocul unei săli mari se aşează pe jos crenguţe de brad în forma unei spirale atât de mari încât să poată fi parcursă prin mers (diagonala de cca 5 m). Spirala va fi mai frumoasă dacă va fi împodobită cu pietre semipreţioase, cu steluţe colorate (acestea putând marca şi locul în care urmează fiecare copil să-şi pună lumânarea, altfel ei având tendinţa de a le pune îngrămădite) în mijloc se va amenaja un loc mai special (un butuc mai deosebit sau împodobit de exemplu cu mătase, conuri, alte obiecte din natură) pe care se va aşeza o lumânare mare, festivă. De jur împrejurul sălii vor fi scaune pe care să şadă participanţii.

Mai întâi se va spune Povestea Împăratului tainic sau o altă poveste potrivită momentului, aprinsă fiind numai lumânarea din centrul spiralei, apoi fiecare va parcurge spirala cu lumânarea sa în mână (lumânare albă, de preferinţă, care este pregătită din timp: în loc de alt suport, ea este înfiptă într-un măr roşu). În loc de apă vie, se va lua lumină de la lumânarea cea mare şi apoi lumânarea cu măr va fi aşezată pe spirală. În timp ce se va face acest lucru, cu toţii vor cânta colinde de Crăciun.

Copiii se vor identifica lăuntric cu fetiţa din poveste şi vor vedea că a merge înspre interiorul spiralei este mai dificil decât să ieşi din ea (analogie cu îndreptarea atenţiei spre sine, spre propriile fapte sau, dimpotrivă, spre exterior, spre faptele altora; lucru de care vor fi conştienţi numai cu mult mai târziu).

În fine, motivul principal pentru care se organizează această sărbătoare este vizualizarea şi experimentarea modului în care dintr-o singură luminiţă, prin participarea fiecăruia cu luminiţa sa, se va umple toată sala de lumină.

Crenguţele de brad folosite pentru confecţionarea spiralei vor putea fi folosite pentru realizarea coroniţelor de Advent în cazul celor de religie catolică, sau pur şi simplu pentru decorarea sălilor de clasă: ornamente pentru lumânări, uşi, ferestre, sau pot fi puse în vaze cu apă, împrospătând în mod plăcut aerul.

Povestea Împăratului Tainic

Era odată o mare împărăţie unde toţi oamenii trăiau fericiţi şi mulţumiţi. Ţara era foarte bogată, toţi oamenii trăiau în bună înţelegere şi împăratul conducea ţara cu multă înţelepciune şi blândeţe. Nici un necaz nu umbrea privirea curată şi prietenoasă a locuitorilor acestei ţări. În acest fel minunat trecură mulţi, mulţi ani până când, într-o zi, o veste cumplită ajunse la urechile împăratului: o boală cumplită se abătuse asupra oamenilor.

Şi se făcea aşa că tot mai mulţi oameni îşi pierdură putinţa de a gândi chiar şi cel mai simplu gând. Boala se întindea repede şi nimeni nu-i cunoştea leacul. Medicii şi înţelepţii

16

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.împăratului se arătară neputincioşi; oricât au căutat, n-au găsit nici un leac care să vindece sau să îmblânzească măcar boala cea cumplită. Ba mai mult, boala se agravă şi tot mai mulţi oameni începură să nu mai poată simţi nimic, nimic. Sufletul le era gol şi pustiu: nu se mai întristau pentru nimic, dar nici nu mai puteau simţi nici o bucurie. Orice li se întâmpla, ei rămâneau la fel. Nu mai iubeau pe nimeni, nu se mai ajutau între ei, nici că îi mai păsa vreunui om de alt om. Şi, de parcă atât nu ar fi fost de-ajuns, boala ajunse să cuprindă chiar şi putinţa de a se mişca, astfel încât în scurtă vreme foarte mulţi oameni zăceau pur şi simplu la pământ, fără putere.

Jalea în ţară era nespus de mare, iar boala se întindea mai mult şi mai mult. În sfârşit, într-un târziu, împăratul află care este leacul: apa vie care se află tocmai în miezul pământului, vegheată de Împăratul Tainic. Ei, dar acum, cine să meargă tocmai acolo? Cine să aibă atâta curaj?

Atunci când îngrozitoarea molimă a ajuns şi la palatul împărătesc, când însuşi împăratul era ameninţat de ea, fiica lui spuse cu mult curaj că ea doreşte să plece după leacul minunat: apa vie.

Degeaba au plâns, degeaba s-au rugat de ea împăratul şi împărăteasa, tânăra prinţesă nu se lăsă înduplecată şi porni la drum hotărâtă, fără să mai stea pe gânduri. Nu ştia încotro s-o ia, aşa că merse înainte şi merse, şi merse, întâlnind în drumul ei o mulţime de oameni care mai de care mai bolnavi... Către seară ajunse pe culmea unui deal, dar nici o casă, nici o luminiţă nu se zărea, ca să poată cere adăpost. Fiind foarte obosită, se întinse pur şi simplu pe jos, pe pământ, privind cerul senin pe care străluceau prietenos stelele şi luna. În scurtă vreme adormi. Şi dormi un somn adânc, odihnitor, iar dimineaţă când se trezi, nu mică îi fu mirarea să se vadă învăluită de o minunată mantie albastră ca însuşi cerul!

Cu forţe noi, porni la drum mai încrezătoare şi mai hotărâtă. Şi merse ea tot aşa, voiniceşte, dar la orele amiezii soarele începuse să ardă cu atâta putere, încât trebui să se adăpostească la umbra unui copac, pentru a-şi mai trage sufletul.

Stând acolo se gândea în sinea ei: „ce bine ar fi să pot merge repede, repede, şi să nu mai obosesc! Şi numai ce începură ramurile şi frunzele pomului să se legene şi să freamete, aplecându-se tot mai mult, până la picioarele copilei şi dintr-o dată lăsară să alunece pe pământ, în faţa fetei, o pereche de pantofi cu totul şi cu totul de aur.

De-îndată ce s-a încălţat cu ei, toată oboseala i-a trecut ca prin farmec şi, fără să mai piardă vremea, a pornit la drum mai departe. Erau atât de mulţi oameni care o aşteptau! Soarta lor, soarta tatălui ei, împăratul, depindea de ea! Se grăbi aşadar şi merse voiniceşte, observând că drumul se îngusta tot mai mult şi începea să coboare înspre centrul pământului. Se făcea treptat mai întuneric, mai întuneric, iar drumul mai îngust, tot mai îngust, până ce fata abia se mai strecura, pipăind cu mâinile locul, căci nu mai vedea nimic... De câte ori i se făcea frică, sau obosea, se gândea la cei ce o aşteptau cu leacul, cu Apa Vie, şi atunci îşi recăpăta puterile şi mergea mai departe.

După un timp, drumul începu să se lărgească şi să se lumineze treptat, treptat. Apoi fata de împărat ajunse într-o sală mare, minunat împodobită cu pietre nestemate, în mijlocul căreia era un tron de aur pe care şedea un tânăr împărat, ce ţinea în mâini o cupă de aur.

– Vino mai aproape, fată curajoasă, te aşteptam! a spus el. Apoi îi întinse cupa cu Apa Vie, zâmbindu-i cu blândeţe.

Fata luă cupa cu bucurie şi recunoştinţă, dar după ce mulţumi cum se cuvine, nu se mai întinse la vorbă, ci porni de îndată voiniceşte înapoi, căci mulţi oameni îşi puseseră în ea singura lor nădejde.

17


Pe drumul de întoarcere îi întâlni din nou pe oamenii bolnavi şi le dădu fiecăruia să bea câte o înghiţitură din Apa Vie. Şi mai trebuie să ştim că dintre toate, numai lumina şi iubirea mai pot fi ca Apa Vie: cu cât dai mai multă, cu atât se face mai multă... Aşadar, nu numai că nu se termina apa din cupă, ci sporea văzând cu ochii, oricât de mulţi oameni beau din ea. Dar nu toţi se vindecau, ci doar aceia care credeau în puterea ei. În acest fel ţara a fost mântuită de boala cea cumplită, chiar dacă nu pe deplin. Mai putem vedea şi astăzi urmele acestei boli ciudate printre oamenii din jurul nostru şi iată de ce vom merge şi noi astăzi prin această spirală care seamănă cu drumul parcurs de fata de împărat: ca să luăm lumină, ca simbol al iubirii din care cu cât dai mai multă, cu atât se face mai multă; iar puterea ei vindecătoare există numai pentru cei ce cred în ea...

18


SĂRBĂTOAREA MOŞULUI NICOLAE

Deoarece Sfântul Nicolae a existat cu adevărat şi a fost Episcop, hainele lui nu pot fi roşii, cu blăniţă albă – acestea sunt hainele lui Moş Crăciun. Moşul Nicolae are un strai alb, lung şi poartă o mantie albastră, împodobită cu stele; pe cap poartă o mitră episcopală, cu o stea sau o cruce în vârf.

Are o barbă lungă şi sprâncene stufoase, părul alb. În mână poartă un toiag de păstor, împodobit în vârf cu un brăduleţ. Sacul plin cu mere, nuci şi turtă dulce e lăsat chiar lângă uşă, pentru ca el să îşi poată folosi braţele pentru gesturi largi, impunătoare. Moşul poate fi însoţit de o slugă, aceasta fiind un personaj mai grosolan, reprezentant al pământescului uman, care e şi plin de umor (în genul lui Păcală). Acesta poartă Cartea de Aur a Moşului Nicolae, în care sunt înscrise micile năzbâtii ale copiilor (învăţătorul se va îngriji din timp să scrie pentru fiecare copil câte ceva din ceea ce e mai supărător la acesta, dar într-o formă drăguţă, hazlie).

Adevărata ţinută a Sfântului Nicolae se va configura din conţinutul textului care urmează:

„Dumnezeu vă salută prin gura mea!Peste întinderile veşnice ale cerului s-a plimbat sufletul meu, ca în toţi anii. Acolo

înfloresc stelele şi luminează buna lună. Acolo străluceşte lumina lumii. Şi am întâlnit-o din nou pe Maria, mama veşnică a copilului lui Dumnezeu, iar ea mi-a vorbit aşa:

– Nicolae, pe pământ trebuie să vină iar Crăciunul. Tu ştii, Nicolae, că în ceasul de frig şi întuneric al nopţii pământeşti Hristos vrea să se nască iar, copilul cerului în sărăcia pământului. Un strai din strălucirea stelelor vreau să-i ţes, o haină de lumină care să îl ocrotească de răceala şi întunericul pământului. Stelele mi-au dăruit cu plăcere din strălucirea lor, cete îngereşti au lucrat cu hărnicie, dar pentru ca hăinuţa aceasta să poată ocroti şi încălzi cu adevărat Pruncul Sfânt, mai e nevoie de ceva: de iubirea din inimile oamenilor! De iubirea curată a inimioarelor de copii! Du-te, aşadar, peste ţări şi peste mări, peste păduri şi lunci, din sat în sat, din oraş în oraş, şi caută inimi strălucitoare de iubire şi pline de bunătate! Să aduni cu mare grijă acest aur nepreţuit, aur viu, care nu se poate găsi nicăieri în altă parte, decât în iubirea curată. Şi să îl aduci la mine, pentru ca astfel să se poată pregăti sfânta sărbătoare, să poată veni Crăciunul!

Aşa mi-a spus mie Maria, Mama Cerească, în lumea stelelor. Eu am ascultat glasul ei şi m-am grăbit să călătoresc departe, pe tot pământul, prin păduri şi lunci, şi aşa v-am auzit cântând. Am privit în inimile voastre şi am văzut gânduri pline de iubire, şi mai ştiu şi de mâinile voastre harnice care pot dărui, pot mângâia, se pot ruga. Aveţi voi pregătită iubire curată, luminoasă şi caldă pe care să i-o dăruiţi micului Iisus Hristos?

Eu văd însă şi gânduri şi fapte urâte care întunecă inimile voastre (în timp ce spune, Moşul se plimbă printre copii şi „curăţă” cu brăduţul inimile; tot acum poate citi din Cartea de Aur fapte bune şi rele). Dar acum cântaţi-mi un cântec, un colind. Atunci va curge iubirea din inimile voastre şi eu o voi duce la mama lui Dumnezeu.

Şi pentru ca să nu uitaţi că iubirea oamenilor e singura care ţine ţesătura hăinuţei făcute din razele cerului şi că numai aşa poate fi Crăciunul, vă dau această steluţă şi o lumânare (sau altceva, cu un simbol potrivit). Steluţa poate să împodobească brăduţul vostru. Ea străluceşte noaptea pe ramura verde şi vă aminteşte să nu uitaţi să fiţi buni şi iubitori.

19


Rămâneţi cu bine, drumul meu mă conduce spre mulţi alţi copii care mă aşteaptă. Apoi voi urca sus, la Maria, şi îi voi spune: Mamă Cerească, poate să vină Crăciunul! Eu am găsit pe pământ mulţi copii şi oameni iubitori, care aşteaptă cu adevărat această mare sărbătoare!

Copii, iubiţi-vă unii pe alţii!Bucuraţi-vă de Crăciun!Lăsaţi inimile voastre să fie ieslea în care Copilul Cerului va să se nască!Dumnezeu vă salută prin gura mea!”

Cântecul Maicii Sfinte

Patitură:

Pes – te soa – re Prin – tre ste – le Tre – ce al Ma – ri – e – i pas

Soa – re cald şi bu – cu – ri – e Strân – ge pentru al ei co – pi - laş

Când Ma – ri – a lin pă - şeş – te Co – rul ste – le – lor pri – veş - te

Mâ – na ei ne pre - gă – teş – te De Cră – ciun ce ne so - o – seş - te

Cântec de Moş Nicolae

Să fim ve – e – se - li, să fim buni, Mo - şul Ni – co – la -e e pe drum!

Ve - seli, ve - seli, tra-la - la-la - la Mo – şul Ni – co – la – e vi - ne, da

Ve - seli, ve - seli, tra-la - la-la - la Mo – şul Ni – co – la – e vi - ne, da

20


Pun ghetuţele, curatŞi m-aşez frumos în pat

R.

Dac-adormi, apoi viseziVine Moşul şi nu-l vezi

R.

Dimineaţa când mă scolFug la ghete, dau ocol.

R.

Moşul Nicolae vine-acumŞi ne-aduce tot ce-i bun!

R.

21


CRĂCIUNUL

În Evanghelia lui Luca se vorbeşte despre naşterea pruncului Iisus. Păstorilor ce-şi păzeau turmele în acea noapte, vestea cea bună le-a fost adusă de către un Înger: „...şi veniră în grabă şi-i găsiră pe amândoi, Maria şi Iosif, împreună cu copilul în iesle”. Noaptea dintre 24 şi 25 decembrie este Noaptea Sfântă. Ea este sărbătorită după ce Soarele a trecut de punctul său cel mai de jos. Bradul de Crăciun simbolizează lumina dumnezeiască ce a venit pe pământ prin naşterea copilului Iisus.

Poveste - Noaptea Sfântă

Era ziua de Crăciun şi cu toţii plecaseră la biserică, în afară de bunica şi de mine. Cred că eram singuri în toată casa; noi nu am putut merge cu ei, pentru că eu eram prea mică, iar ea prea bătrână. Şi amândouă eram tare necăjite că nu putuserăm merge la slujbă, să ascultăm colindele de Crăciun şi să vedem lumânările de Crăciun.

Însă cum stăteam noi aşa, singure, a început deodată bunica să povestească.

– A fost odată un om, zise ea, care plecă în noaptea adâncă să aducă nişte foc.

El trecu de la o casă la alta, ciocănind la uşi:

– Oameni buni, ajutaţi-mă! spunea el. Mi-a născut soţia un copilaş şi trebuie să fac focul, să se încălzească şi ea, şi cel mic.

Dar era târziu, şi era noapte, şi toţi oamenii dormeau, şi nimeni nu îi răspundea.

Omul merse, şi merse, tot mai departe. În sfârşit, văzu în depărtare lumina unui foc. Atunci o luă în direcţia aceea şi văzu cum undeva, afară, ardea focul. O mulţime de oi albe dormeau de jur împrejurul focului şi un cioban bătrân păzea turma. Când omul care voia să împrumute foc ajunse aproape de oi, văzu că trei câini mari stăteau la picioarele ciobanului şi dormeau. La sosirea lui se treziră toţi trei şi-şi deschiseră larg boturile, ca şi cum ar fi vrut să latre, dar nu se auzi nici un sunet. Omul văzu cum li se zbârleau perii pe spate, văzu cum le scânteiau colţii ascuţiţi în lumina focului şi cum se repeziră asupra lui. Simţi cum unul îl prindea de picior, altul de mână şi al treilea de gât. Însă colţii şi dinţii cu care voiau să muşte câinii nu îi ascultară şi omului nu i se făcu nici cel mai mic rău.

Atunci omul vru să meargă mai departe, să ia focul de care avea nevoie. Însă oile stăteau atât de strâns una lângă cealaltă, că nu avea pe unde să calce. Atunci omul se urcă pe spatele lor şi păşi aşa, de pe una pe alta înspre foc. Şi nici una nu se trezi şi nici una nu se mişcă din loc.

Până atunci bunica putuse povesti netulburată, însă acum n-am mai putut să n-o întrerup.

– De ce nu se mişcau, bunico? am întrebat eu.

– Ai să afli imediat, a zis bunica şi şi-a continuat povestea.

Când omul ajunse la foc, îl văzu pe cioban. Acesta era un om bătrân, morocănos, posomorât, aspru şi nemilos cu toţi oamenii. Şi când îl văzu venind pe străin, îşi luă bastonul lung, ascuţit la vârf, pe care obişnuia să-l ţină în mână când îşi păzea turma, şi-l azvârli înspre

22

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.om. Şi bastonul porni şuierând asupra lui, dar de cum îl atinse, se dădu la o parte vâjâind şi căzu departe pe câmp.

Când bunica a ajuns aici, am mai întrerupt-o o dată:

– Bunico, de ce nu a vrut bastonul să-l bată pe omul acela?

Însă bunica nu s-a lăsat întreruptă şi şi-a continuat povestirea.

Acum omul ajunse la cioban şi-i spuse:

– Prietene ajută-mă, dăruieşte-mi puţin foc. Soţia mea tocmai a născut un copilaş şi trebuie să fac un foc, să se încălzească şi ea, şi micuţul.

Ciobanul ar fi spus mai degrabă „nu”, dar, gândindu-se cum câinii nu-i putuseră face nici un rău omului, cum oile nu fugiseră de sub paşii lui, şi cum bastonul nu voise să-l lovească, I se făcu puţin frică şi nu îndrăzni să respingă cererea străinului.

– Ia atâta cât îşi trebuie, îi spuse el omului.

Însă focul aproape se stinsese. Nu mai erau crengi sau ramuri aprinse, ci numai o grămadă de cărbuni aprinşi, iar străinul nu avea nici un vas în care să poată duce cărbunii. Când ciobanul văzu acest lucru, mai zise o dată:

– Ia cât îţi trebuie!

Şi se bucură că omul nu putea lua foc de acolo. Însă omul se aplecă, luă cărbunii aprinşi cu mâna goală din cenuşă, şi îi puse în haina sa. Iar cărbunii nu-i arseră nici mâinile, nici haina, iar omul îi ducea, ca şi cum ar fi fost nuci sau mere.

Însă aici povestitoarea s-a întrerupt pentru a treia oară:

– Bunico, de ce nu voiau cărbunii să-l ardă pe omul acela?

– Ai să afli imediat, zise bunica, apoi povesti mai departe.

Când ciobanul, care era un om atât de rău şi de aspru, văzu toate acestea, începu să se minuneze:

– Ce fel de noapte să fie aceasta, în care câinii nu muşcă, oile nu se sperie, lancea nu ucide şi focul nu arde!

Îl strigă pe străin şi-l întrebă:

– Ce noapte este aceasta în care toate lucrurile sunt îndurătoare cu tine?

Atunci omul răspunse:

– Eu nu pot să-ţi spun dacă nu vezi tu însuţi.

Şi vru să-şi vadă de drumul său pentru a putea face cât mai repede focul la care să se încălzească soţia şi copilul.

Însă ciobanul se gândi să nu-l piardă pe om din ochi înainte de a vedea ce înseamnă toate acestea. El se sculă şi merse după el, până ce omul ajunse la ai săi. Şi atunci văzu ciobanul că omul nu avea nici măcar o colibă în care să locuiască, ci-şi lăsase soţia şi copilul într-o peşteră ce nu avea decât pereţi goi şi reci de piatră. Păstorul se gândi că bietul copilaş nevinovat va

23

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.îngheţa acolo în peşteră şi, deşi era un om nemilos, fu totuşi mişcat şi se hotărî să ajute copilul. Îşi desprinse raniţa de pe umeri, scoase din ea o blană de oaie albă şi moale şi o dădu străinului, spunându-i că poate înveli copilul cu ea.

Dar, în clipa în care arătă că poate fi şi el milostiv şi îndurător, i se deschiseră ochii şi văzu ceea ce înainte nu putuse vedea şi auzi ceea ce înainte nu putuse auzi. Şi anume, văzu cum de jur împrejurul copilului se aflau mulţi îngeraşi cu aripioare argintii. Şi fiecare dintre ei ţinea o harpă în mână şi cu toţii cântau că-n această noapte s-a născut Mântuitorul, care va mântui lumea de păcate.

Atunci înţelese ciobanul de ce în această noapte se bucurau toate făpturile, astfel încât nu vroiau să facă rău nimănui.

Şi nu numai în preajma copilului erau îngeri, ci pretutindeni îi putea vedea ciobanul. În jurul său, în peşteră, pe munte, în zbor. Veneau în cete mari şi, când ajungeau aici, se opreau şi priveau copilul. Şi era o curată revărsare de bucurie, de cântec şi joc şi pe toate acestea le vedea el în noaptea adâncă în care mai înainte nu văzuse nimic. Şi fu atât de bucuros că i se deschiseseră ochii, încât căzu în genunchi şi-i mulţumi lui Dumnezeu.

Când bunica a ajuns aici, a oftat şi-a spus:

– Ceea ce a văzut ciobanul am putea vedea şi noi, căci îngerii coboară din ceruri în fiecare noapte de Crăciun, şi dacă ni s-ar deschide ochii am putea vedea şi noi.

Şi apoi m-a mângâiat pe cap şi a adăugat:

– Să ţii minte acestea, că sunt la fel de adevărate cum te văd şi cum mă vezi. Căci nu depinde de lumânări sau felinare, nici de Lună sau de Soare, ci ceea ce ne trebuie este să avem ochi, care să poată vedea măreţia lui Dumnezeu.

Joc de Crăciun pentru ciclul primar

Maria – rochie lungă, simplă, roşie; mantie albastru intens, prinsă pe cap cu o bentiţă aurie;

Iosif – haine maro închis (violet închis), mantie bej (cenuşie) ce se prinde pe cap cu o bentiţă de culoare asortată; în mână are un baston de drumeţ;

Îngerul cu steaua – rochie lungă, albă (de mătase, dacă se poate), cu o bandă aurie încrucişată pe piept şi o bentiţă aurie pe cap; în mănă are o stea cu cinci colţuri, aurită, fixată pe un băţ aurit;

Îngerul cu Pruncul – rochie lungă, albă; mantie de mătase (tifon) albă, care nu se prinde şi pe cap, bentiţă aurie; poartă în braţe o păpuşă înfăşată în mătase albă şi legată cu bentiţă aurie;

Îngeraşii – rochii albe, cu sau fără mantii, bentiţe aurii pe cap;Măgăruşul – blăniţă cenuşie, haine cenuşii;Oiţele – haine albe, blăniţe de oaie sau cojocele întoarse pe dos;Păstorii – haine populare, şubă, căciulă de blană, trăistuţe, un „caş” pentru cel care îl va

dărui, bâte de păstori;Hangiii – pentru băieţi: pantaloni, cămaşă, vestă, pălărie (cu o pernuţă se poate face burtă,

se pot desena mustăţi, barbă); pentru fete: fustă lungă, creaţă, şorţ, batic;

24


– câte o lampă veche (cu gaz) sau alte obiecte de decor care să sugereze hanul (ulcele de lut, năframe populare).

Scena trebuie pregătită din timp: în stânga, ieslea şi în spatele ei o băncuţă pe care să stea Maria şi Iosif; la mijloc, în spate, „hanurile”; în dreapta, cât mai în faţă, un „foc” (lemne aranjate ca pentru foc, cu o lanternă ascunsă; nişte blăniţe de oaie sau cergi întinse pe jos, pe care să „doarmă” păstorii.

În faţă merge îngerul cu steaua, urmat de Maria şi Iosif, de măgăruş, îngeraşi, hangii, păstori şi oiţe.

Pe scenă intră cântând, ca o procesiune, toţi copiii, fac un ocol în formă de cerc (oval) a întregii scene, apoi se opresc în semicerc, pentru a termina colindul (dacă e cazul):

Ia sculaţi, boieri, sculaţi, florile dalbePriveghind vă bucuraţi, florile dalbeCă vă vin colindători, florile dalbeNoaptea pe la cântători, florile dalbeŞi nu v-aduc nici un rău, florile dalbeCi v-aduc pe Dumnezeu, florile dalbeFloare albă de mătasă, florile dalbeDumnezeu în astă casă, florile dalbe.

Toţi în cor (rămân în semicerc):

Iată că am îndrăznit, Cu colindul am pornit!Ca să facem pomenireDespre-a lui Hristos venire!Ce spune domnia voastră,Veţi primi colinda noastră?

Colind (se merge din nou de jur împrejurul scenei, după un ocol complet se opreşte fiecare la locul lui: îngerul cu steaua şi ceilalţi îngeraşi în spatele ieslei, o oiţă, măgăruşul şi o văcuţă – dacă există – în stânga şi dreapta ieslei; hangiii la hanurile lor, ciobanii se culcă pe blăniţe, în jurul focului, cu oiţele alături; Maria şi Iosif se opresc în mijlocul scenei, cât mai în faţă, pentru a fi bine auziţi. Toate dialogurile se poartă cu faţa pe cât posibil de întoarsă către public, tot spre a fi bine auziţi).

Noi la Viflaim am fost, noi la Viflaim am fostUnde s-a născut Hristos, unde s-a născut HristosŞi-am văzut şi pe-a Sa mamă, bis.Pe care Maria-o cheamă, bis.Cum umbla din casă-n casă, bis.Ca pe fiul său să-L nască, bis.

Maria:

25


Dragă Iosif, ca de gheaţă-i noaptea azi...Unde vom găsi sălaşPentru-al nostru copilaş?Trebuie să găsim pătuţSă-L pot naşte pe pruncuţTrebuie să găsim un patPentru-al nostru Împărat!

Iosif:Îndat-am să pornescŞi-un lăcaş am să găsesc!

În timp ce Iosif face un mic ocol, până în dreptul primului hangiu, toţi copiii cântă:Umbla-n sus şi umbla-n jos, bisCa să-L nască pe Hristos, bis.

Iosif:Cioc, cioc, cioc!Căutăm un loc!

Hangiul I:E hanul plin! E hanul plin! N-am nici un loc!Hai, pleacă! Of, of! Cât eşti de sărăntoc!

Colind (toţi):Umbla-n jos şi umbla-n sus, bis.Ca să-L nască pe Iisus, bis.

Iosif:Cioc, cioc, cioc!Căutăm un loc!Primiţi-ne, vă rog!

Hangiul II:Sunt ocupat, n-am nici un pat!Doar de vreţi, în grajd găsiţiUn loc să vă adăpostiţi!

Iosif:Mulţumim, mulţumim!Locul prea umil cu drag noi îl primim.

Colind (în acest timp Maria şi Iosif merg şi se aşază lângă iesle):Tot umblând găsi apoi, bis.Un staul mândru de oi, bis.

26


Toţi, în cor: Pat moale vitele i-au dăruitLumină i-a oferit o stea de la răsărit.

În timp ce toţi copiii cântă colindul, îngeraşul cu Pruncul ocoleşte ieslea şi i-l pune Mariei, cu gingăşie, în braţe.

La Viflaim acolo josCerul arde luminosPreacurata naşte astăzi pe Hristos!

Toţi, în cor:El vine-n haină albă, de îngeraş purtatSă spele lumea toată de rău şi de păcat!

Văcuţa şi măgăruşul:Ieslea noastră-i aspră, pruncuşor firav, pruncuşor suavCu suflarea te-ncălzim, de frig să te ferim!

Colind (în acest timp îngeraşii vin în faţa ieslei şi îngenunchează):Ce vedere minunatăÎn Viflaim se aratăCerul străluceaÎngerii veneauPe-o rază curată bis.

Toţi în cor:Îngerii se adunară şi Pruncului aşa-i cântară:Primul îngeraş: Eu, din cer, de sus, lapte ţi-am adus!Al doilea îngeraş: Eu ţi-l încălzesc!Al treilea îngeraş: Eu miere dulce-i pun!Al patrulea îngeraş: Iar eu îl gust de-i bun!

Toţi: Mănâncă tot, copile bun!Colind (în acest timp îngeraşii se ridică şi se întorc la loc):Cerul strălucea, Îngerii veneauPe-o rază curată.

În timp ce copiii cântă mai departe, îngerul cu steaua face un drum ce ocoleşte ieslea, apoi prin faţa scenei ajunge la păstori şi îi „trezeşte”, atingându-i uşor cu steaua pe cap.

Păstorilor din câmpieLe vesteşte-o bucurie:

27


Că-ntr-un mic sălaşLâng-acel oraşS-a născut Mesia bis

Păstorii (se trezesc, se freacă la ochi, se sfătuiesc):Haideţi fraţilor să mergem,Pruncul Sfânt să-l căutămLui cu toţi să ne-nchinăm!Să ne-nchinăm pân’ la pământŞi-n dar să-i ducem ce avem mai sfânt!

Colind (în timp ce se cântă, păstorii şi oiţele, conduşi de stea, ajung în faţa ieslei şi îngenunchează):

Păstorii când auzirăSpre lăcaşul sfânt pornirăUnde au aflat Pruncul luminatŞi îl preamăriră bis.

Primul păstor:Eu sunt harnic păstoraşŞi-am adus in dar un caş!

Al doilea păstor:Eu port turma-ntr-o vâlceaŞi-am adus o mieluşea!

Al treilea păstor:Eu păstor mai tânăr suntŞi-am să cânt un cântec sfânt!

Maria:Voi, buni păstori, fiţi fericiţiCopilul Sfânt dacă-l cinstiţi!

Oiţele:Lâna noastră cea miţoasăPe Copil să-l încălzească!

Iosif:Oiţelor, vă mulţumimŞi darul vostru îl primim!

Toţi:Să legănăm Copilul SfântÎn inima cu un vesel cânt

28


Cu voie bună să-I cântămMereu să-L binecuvântăm!

Colind (fiecare rămâne în locul unde se află şi cântă privind spre Prunc):Astăzi s-a născut HristosMesia cel luminos

Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţiVântu-l bate, nu-l răzbateNeaua-l ninge, nu-l atinge

Şi de-acum până-n vecieMila Domnului să fie

Colind (în timp ce se cântă, copiii formează procesiunea de la început, cu care au intrat pe scenă, fac un drum ocolind scena, până ajung în forma de semicerc, şi termină colindul, apoi ies din scenă tot cântând, sau se trage cortina):

Colindiţa nu-i mai multă,Să trăiască cine-ascultă,Sus la ceruri o-nălţămŞi la gazde o-nchinăm!O-nchinăm cu veselie şi cu mare bucurieC-am ajuns seara de-AjunŞi-a bătrânului Crăciun!

Sus mai sus v-am înălţat Ce-am ştiut noi v-am cântatSă rămâneţi sănătoşiSănătoşi şi bucuroşiC-am ajuns ziua cea sfântă Când colindele se cântăSărbătoarea lui HristosSă vă fie de folos!

29


ÎNCHINAREA MAGILOR

Evanghelia lui Matei vorbeşte despre Magi. Steaua i-a condus la Bethleem. Ei au intrat în casa deasupra căreia se oprise steaua, „au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă.”

Darurile celor trei Sfinţi Regi au valoare de simbol: aurul pentru înţelegerea a ceea ce e spiritual şi dumnezeiesc, tămâie pentru slujba de jertfire şi pentru virtuţile omeneşti, smirna pentru unirea sufletului omenesc cu veşnicul, cu nepieritorul.

Conform unor descrieri şi tablouri vechi, veşmintele celor 3 Magi aveau fiecare o anumită culoare. Ale lui Melchior, cel care oferise aurul, erau roşii, albastre ale lui Balthasar, cel ce adusese tămâia şi verzi ale lui Gaşpar, maurul care oferise smirna.

Pe icoane, copilul dumnezeiesc, căruia cei trei Magi îi oferă darurile lor, este reprezentat stând în picioare sau aşezat, pe când în Adoraţiile păstorilor el este de obicei reprezentat culcat.

Ziua de 6 ianuarie este şi o zi închinată faptului că, la 30 de ani de la naşterea sa, Iisus a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul.

Legendă

Cu mult înainte de Naşterea lui Iisus, trăia în Răsărit profetul Balaam. El povestea: „Răsare o stea. Un om se va naşte în Israel, care va domni peste toate neamurile.”

Această profeţie a fost preluată cu multă bucurie şi emoţie la curţile împărăteşti ale Orientului. Împăraţii Răsăritului au tocmit doisprezece dintre cei mai buni cititori în stele în serviciul lor. Aceştia urmau să cerceteze semnele cereşti anunţate de pe muntele Vaus, care depăşea în înălţime toţi munţii din părţile acelea.

Învăţaţii se retraseră în singurătatea muntelui şi observară zi şi noapte mersul stelelor. Aşteptară mulţi ani, fără să observe vreun semn deosebit. Cu fiecare zi creştea dorinţa de a vedea steaua şi se răspândeau zvonurile în acest sens.

În noaptea în care s-a născut copilul Iisus, apăru deasupra muntelui Vaus steaua pe care o anunţase Profetul Balaam.

Vestea despre această întâmplare minunată a fost răspândită neîntârziat. Ea ajunse, prin semne deosebite cu faclele din turnurile de veghe de pe munţii înconjurători, până la palatele împărăteşti. Când Împăraţii Orientului aflară vestea mult aşteptată, se bucurară că li s-a îngăduit să vadă steaua în timpul vieţii lor. Mesajul stelei era: „mergeţi degrabă în ţara lui Israel, acolo veţi afla Împăratul pe care îl căutaţi şi care astăzi s-a născut.”

Melchior, Împăratul Nubiei, Balthasar, Împăratul Godoliei şi Sabei, şi Kaspar, Rege al Tarsului şi Insulei Egryskulla porunciră fără ezitare să se facă pregătirile de călătorie. Cămile măreţ împodobite, dromaderi, cai şi elefanţi fură încărcaţi cu daruri şi bagaje de călătorie.

30

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.Chiar în acea noapte plecară la drum caravanele din trei împărăţii, în căutarea copilului dumnezeiesc.

Pe vremea aceea porţile oraşelor erau deschise noapte şi zi, astfel încât împăraţii putură urma steaua fără oprire. Ei călătoriră douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi în urma stelei, care îi aduse astfel pe cei trei Magi înţelepţi până la o răscruce din apropierea Ierusalimului, şi acolo îi părăsi.

Întunericul care se lăsă deodată şi o ceaţă groasă îi împiedică să-şi continue călătoria. În dimineaţa următoare, la răsăritul Soarelui, ceaţa se risipi, dar steaua rămase mai departe ascunsă. Abia acum se putea vedea că în locul acela se întâlniseră trei caravane. Aflară că toate trei aveau acelaşi ţel. Magii se salutară între ei cu multă consideraţie şi bucurie. Ei intrară împreună în Ierusalim, crezând că acolo vor afla pruncul anunţat.

Când Irod află că împăraţi din ţări străine au venit să venereze Împăratul nou-născut al Iudeilor, deveni neliniştit. El se prefăcu a fi prietenos şi îi invită pe străini în palatul său. Apoi le spuse:

– Mergeţi de căutaţi copilul. Şi când îl veţi găsi, anunţaţi-mă şi pe mine, să vin şi eu să mă închin lui.

De îndată ce Magii părăsiră Ierusalimul, li se arătă din nou steaua. Ea îi conduse chiar în ziua aceea la Bethleem. Acolo se opri deasupra unui adăpost modest şi lumină mai puternic ca oricând. Răspândea o asemenea strălucire, încât staulul în care se născuse pruncul Iisus şi toate cele ce se aflau înăuntru păreau poleite cu aur.

Cei trei Împăraţi sfinţi erau deosebiţi de emoţionaţi şi de impresionaţi de această lumină neobişnuită ce umplea încăperea sărăcăcioasă. Ei căzură la pământ în faţa pruncului dumnezeiesc din iesle. În zăpăceala lor uitară să ofere toate darurile costisitoare pe care le luaseră cu ei.

Melchior dărui un mic măr de aur şi o punguţă cu 30 de bani de aur, Balthasar întinse un vas cu tămâie iar Gaşpar oferi o mână de smirnă.

După ce Magii jurară credinţă copilului Iisus, părăsiră Bethleemul. Copleşiţi de oboseală, se culcară şi dormiră întreaga zi şi o jumătate de noapte. Se treziră după acelaşi vis. Un Înger le interzisese să se întoarcă înapoi la Irod şi le spusese să se întoarcă pe cât de repede posibil în ţările lor, pe altă cale.

Magii se întoarseră pe căi necunoscute în ţările lor. După doi ani de zile ajunseră la Muntele Vaus, deasupra căruia strălucise în prima Noapte Sfântă steaua făgăduinţei. Înainte de a-şi despărţi drumurile, construiră acolo o biserică spre slava pruncului dumnezeiesc.

Jocul închinării magilor

Maria: rochie albastră, mantie roşie, coroniţă aurie pe cap, poartă în braţe Pruncul înfăşat;Iosif: haine ca şi la jocul de Crăciun, sau asemănătoare;Îngerul cu steaua şi ceilalţi îngeraşi: la fel ca la Crăciun;

31


Melchior: mantie roşie, coroană aurie, pantaloni şi cămaşă roşii sau albe; duce în dar aur, deci are în mâini un pacheţel învelit în hârtie aurie, sau un săculeţ în care să zornăie „bani” de aur. Are unul sau mai mulţi slujitori, cu haine roşii şi mantie roşie, doar că nu au coroana pe cap;

Baltazar: mantie albastră, coroană argintie, haine albastre sau albe; un vas mic în care duce tămâia; deoarece este bătrân, i se poate pune o barbă lungă, albă şi păr alb. Are slujitori, îmbrăcaţi ca şi el;

Melchior: mantie verde, coroană roşietică (arămie), deoarece vine din Africa, poate fi fardat cu maro pe faţă, la fel şi slujitorii; un vas în care duce în dar smirna;

Irod: haine cât mai întunecate la culoare, mantie; coroană aurie, un tron nu prea elegant.Pe scenă se pregăteşte ieslea, băncuţa pe care stau Maria şi Iosif – în stânga scenei. În

fundal vor fi „castelele” fiecărui rege, realizate din materiale mari, de culoarea potrivită fiecăruia. Mult în dreapta se amenajează un loc în care vor „dormi” regii şi slujitorii lor. Mult în stânga, în faţă, va fi tronul lui Irod – ieslea va fi mai spre mijloc, ca să se vadă bine.

Se formează o procesiune: în faţă merge Îngerul cu steaua, apoi Maria, Iosif, îngeraşii, Melchior, Baltazar şi Gaspar, fiecare urmat de slujitorii săi, Irod. Cu toţii intră pe scenă conduşi de Îngerul cu steaua, cântând:

Steaua sus răsareCa o taină mare,Steaua străluceşteŞi lumii vesteşte

Că astăzi curata,Prea-nevinovata,Fecioara MariaNaşte pe Mesia.

În ţara vestită,Betleem numită,

Magii cum zărirăSteaua şi porniră.

Şi dacă sosiră,Îndată-l găsiră,La dânsul intrarăŞi se închinară

Cu daruri vestite,Lui Hristos menite,Luând fiecare Bucurie mare.

În funcţie de mărimea scenei – şi deci de timpul necesar – se va merge de jur-împrejurul scenei o dată sau de mai multe ori, iar cu suficient timp înainte de sfârşitul colindului va merge fiecare la locul lui: Maria, Iosif, îngeraşii – la iesle, fiecare rege cu slujitorii la castelul său, Irod pe tron.

Îngerul cu steaua (face un ocol al scenei, se opreşte în faţă, la mijloc):

Din înălţimi cereşti eu sunt venitSă vă descopăr marea tainăIisus, mult-aşteptatul, s-a născutVeniţi, voi, înţelepţi ai lumii,Să vă-nchinaţi naşterii lui!

La îndemnul îngerului, regii reacţionează:

32


– Melchior – cercetează cerul (cu un ochean, dacă are) şi descoperă steaua într-o mare lumină, cu un gest de bucurie;

– Baltazar – în rugăciune, cu mâinile împreunate pe piept; le deschide spre stea;– Gaspar – profund adormit, visează, se trezeşte şi se îndreaptă spre stea.În timp ce regii fac gesturile amintite mai sus, ceilalţi copii recită în cor:

Steaua se apropia din ce în ce mai mult,Începând încet să se desfacăÎntocmai ca un boboc de trandafir.Ea vestea naşterea Pruncului Sfânt,Ea aducea bucuria!

Regii şi slujitorii merg până în mijlocul scenei şi recită în cor:În adâncul inimii Eu l-am simţitŞi vreau şi eu să-l caut Pe regele nouă vestit!Ca să-l găsesc eu nu mă temDe foame, Nici de sete,Nici de greu!

Colind (în timp ce merg spre iesle, călăuziţi de Înger, cântă cu toţii. Darurile sunt purtate de câte un slujitor. Când ajung în dreptul lui Irod, fac câte o plecăciune adâncă, la care Irod răspunde la fel. Când ajung în dreptul ieslei, îngenunchează la o distanta care să permită vorbirea cu gesturi largi, maiestuoase. Îngerul se duce în spatele Mariei, făcând să strălucească steaua deasupra Pruncului):

Cântec: strofa I

Trei crai de la ră – ă – să – rit Spre stea au că – lă – to - rit

Şi-au mers, după cum citimPână la IerusalimŞi cu toţi s-au bucuratPe Hristos dac’ au aflatCu daruri s-au închinatCa la un mare ’mpărat.

Melchior:Primeşte aur, Rege-Atotputernic!Binevoieşte spre acest dar.Luminează-ne cu strălucirea Ta!

33


Revarsă peste noi din bunătatea Ta!

...şi oferă aurul (pe care i-l dă atunci slujitorul).

Baltazar:Fumul de tămâie să urce pân’ la cer!Priveşte înspre noi, o, veşnic Rege,Fereşte-ne mereu de toată vina,Ajută-ne să fim mereu cu fruntea sus!

...şi oferă tămâia.

Gaşpar: Smirna tăinuieşte o putere mare!Cel care a murit, reînvie.Primeşte acest dar, o, Rege al Vieţii, Care birui moartea şi învii!

...şi oferă smirna.

Maria:Pentru închinare, pruncul vă mulţumeşte.Steaua care v-a condus aiciIn inimi ne-aprinde râvnaCa toţi să cunoaştem Lumina.

Regii se ridică pe rând, făcând câte o plecăciune adâncă, cum se cuvine în fata unui rege. Fac câte trei paşi cu spatele, apoi cu mers regesc ajung în locul pregătit spre a dormi. În timp ce ei dorm, Îngerul cu steaua vine şi le spune:

Steaua v-a călăuzitŞi voi aţi urmat-oPrin ea, într-o zi, Oamenii toţi vor fi Regi, înţelepţi, profeţi.Spre case-acum porniţi,Dar alt drum să găsiţi!Căci Irod împăratPoruncă aspră pentru voi a dat!

Regii se trezesc, se freacă uimiţi la ochi, se ridică şi pleacă cântând:

Cântec: strofa aII-aPrecum le-a fost lor şi zis,Îngerul noaptea în vis

34


Spre case dac’au purcesPe altă cale au mers...

Fiecare pleacă, împreună cu slujitorii săi, în altă direcţie. Se lasă cortina.

35


CARNAVALUL

Originea carnavalului se află în perioada precreştină. La graniţa dintre iarnă şi primăvară trebuiau alungaţi demonii răi, care puteau provoca daune naturii ce se trezea. Oamenii se îmbrăcau cu veşminte înspăimântătoare şi măşti şi se reuneau în procesiuni zgomotoase.

Un carnaval poate fi organizat sub un motto, de exemplu „figuri de basm”, „meserii”, „personalităţi”- pentru cei mari. Pregătirea programului şi grija plină de dragoste a adulţilor pentru mica societate veselă fac ca toţi oaspeţii să se simtă bine.

Cine înţelege mai bine sufletele copiilor, decât mascota carnavalului (de preferinţă o păpuşă – marionetă care se poate trage pe mână), care nu poate fi văzută decât cu ocazia carnavalului? Timpul său este foarte măsurat. Pe căi necunoscute vine la copii, şi pe aceleaşi căi dispare iarăşi în Miercurea cenuşii.

Restul întregului an şi-l petrece în Ţara fermecată a Carnavalului. Dacă acolo doarme, cântă, dansează sau râde, aceasta o poate spune doar ea singură. Copiilor le plac poveştile sale. În mod deosebit ascultă cu plăcere aventurile prin care a trecut cu noroc şi, desigur, ei vor accepta cu bucurie toate jocurile şi ideile trăsnite pe care a venit să le dăruiască. Orice hotărâre privitoare la buna desfăşurare a carnavalului este la dispoziţia păpuşii, de aceea trebuie aleasă cu grijă persoana care o mânuieşte. Această păpuşică are puteri miraculoase asupra copiilor mici, până pe la 9 ani. Pentru cei mai mari e bine să se organizeze altfel carnavalul, chiar e de preferat să fie organizat separat. Cei mari au nevoie de un spaţiu mai mare de desfăşurare.

Carnavalul se poate desfăşura în mai multe săli deodată, fiecare sală având un anume specific, ei putând vizita pe rând ceea ce îi atrage mai mult. Important e ca la început să fie prezentarea şi premierea costumelor, la care să participe toţi. Apoi, fără a fi dirijaţi prea mult, copiii pot dansa în sala amenajată pentru dans.

Jocurile distractive, concursurile pot fi organizate într-o altă sală (aruncări la ţintă, mers pe catalige, ştafete hazlii, cine mănâncă sau bea mai repede etc.).

Jocuri de carnaval

Jocurile în comun sunt specifice oricărei întâlniri dintre copii. Copiii mici zăbovesc cu plăcere la unele jocuri de societate. Ei se bucură de repetarea acestora. Începând cu vârsta şcolară, băieţii şi fetiţele devin mai rapizi. Şi pentru a ne înarma împotriva întrebării inevitabile „Şi acum ce facem?”, se recomandă pregătirea de suficiente jocuri.

Adam avea şapte fecioriAdam avea şapte feciorişapte feciori avea Adam.Ei nu mâncau,Şi nici nu beau,Erau toţi dezordonaţi,Şi ca mine-aşa făceau...La acest joc copiii imită tot ceea ce face conducătorul de joc: se învârt în cerc, dau din

cap, îşi umflă obrajii, tropăie din picioare, bat din palme...

36


Hocus, pocus, preparatus, unde e bobul ascuns?Pe masă se află 7 cutii de chibrituri, pe care s-au lipit hârtii colorate. Unul dintre jucători

rosteşte o formulă magică şi, în timp ce o rosteşte, pune un obiect mititel, de exemplu o boabă de fasole, într-una dintre cutii şi apoi le amestecă. Cel ce ghiceşte în care dintre cutii e ascuns obiectul are voie să-l ascundă în continuare.

Jocul cu firele de paieÎntr-un coş se află multe bucăţele de hârtie colorată. Câte doi jucători primesc fiecare câte

un fir de pai. La un semn, încep să absoarbă bucăţele de hârtie pe care încearcă să le mute în alt coş. Pentru multe jocuri vesele sunt potrivite bile de hârtie sau vată albă. Acestea pot fi lăcuite sau colorate şi oferite drept recompensă.

Suflare ( împingere) spre ţelCâte doi copii au câte o minge de hârtie pe podea, în faţa lor, şi încearcă să o împingă, la

concurs, dincolo de o linie sau printr-o poartă de butuci de lemn.

Alergare în concursTot câte doi copii se aşează la un rând. Fiecare din ei primeşte în mână o lingură, în care

se află o minge de hârtie colorată. La un semn, încearcă să ajungă primii într-un loc stabilit de conducătorul jocului.

Suflatul mingiiToţi copiii se aşază în jurul mesei, strâns unul lângă altul. Mâinile sunt la spate. O minge

de hârtie colorată este suflată încoace şi încolo. Ea nu are voie să cadă pe podea. Dacă totuşi a căzut printre doi jucători, amândoi trebuie să dea un gaj.

Jocul de-a dirijorulUn copil este ales dirijor. El primeşte o baghetă pentru dirijat, care este împodobită cu

multe fâşii de hârtie creponată colorată. Se alege un cântec pe care îl cunosc toţi copii. La un semn al dirijorului, încep să cânte. Cu mişcări de elan al mâinilor, maestrul îşi dirijează corul. Când se opreşte pe neaşteptate, trebuie să tacă toţi copiii. Cine cântă totuşi mai departe trebuie să dea ceva în gaj.

Punctul culminant al jocurilor cu gajuri este răscumpărarea obiectelor date: jachete, căciuli, pantofi, cordoane.

Conducătorul jocului are toate gajurile în faţa sa, ascunse sub o pânză mare .Cu o mână prinde un asemenea obiect acoperit şi spune „Cioc! Cioc! Cioc!” ce să facă cel căruia îi aparţine obiectul acesta? Cu cealaltă mână ciocăneşte în acelaşi timp pe masă sau în podea.

Pe rând, copii au voie să propună câte ceva: de exemplu să sară într-un picior, să cânte un cântec, să se dea peste cap, să se uite în ochii unui coechipier, fără să râdă, să ducă o pernă pe cap, să stea pe un picior şi să se încline etc. Pedeapsa se hotărăşte înainte ca obiectul să fie arătat.

O încheiere iubită la un carnaval este apariţia unui vrăjitor, o poveste veselă de-a păpuşii-mascotă, un teatru de păpuşi sau o poveste fantezistă povestită de toţi oaspeţii la un loc. Pentru

37

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.aceasta se aşează toţi oaspeţii în cerc. Rând pe rând contribuie fiecare cu câte o propoziţie la o poveste originală.

38


SĂRBĂTOAREA PAŞTELUI

Paştele este o sărbătoare mobilă. În calendarul catolic el cade în prima duminică de după prima lună plină după echinocţiul de primăvară. În ultimele două săptămâni înainte de Paşti putem resimţi, vedea împreună cu copiii pe cerul de seară, cum secera Lunii se umple de la o zi la alta cu mai multă lumină.

În calendarul ortodox se calculează după alte reguli, pentru copii fiind bine să se sărbătorească la data stabilită de religia familiilor din care vin. Oricum, de regulă Paştele este în timpul vacanţei, aşa că la şcoală se vor putea face doar pregătirile sărbătorii şi înseamnă că ele se pot face împreună cu toţi copiii.

Atmosfera deosebită, specifică unei sărbători, este influenţată de anotimpul corespunzător. Când sărbătorim Paştele, natura începe să se deschidă din nou. Germenii noii vieţi, care în perioada de odihnă din iarnă se aflau ascunşi, se înghesuie înspre forţele luminii în creştere. Deja vara trecută se puteau vedea limpede la arbuşti şi la copaci mugurii pregătiţi pentru primăvară. Care dintre ei s-au desfăcut deja? Unde ne privesc deja brânduşe, ghiocei, toporaşi, viorele, liliac şi alţi mesageri ai primăverii dinspre pământ?

Pentru a pregăti împreună cu copiii ciclului primar sărbătoarea Paştelui ne vom folosi atât de simbolul naturii care reînvie primăvara, cât şi de cel al iepuraşului. Ţinând cont de personalitatea copiilor de la fiecare clasă, de atmosfera generală, învăţătorul va şti să aleagă acele poveşti, jocuri, cântece şi activităţi ce se potrivesc cel mai mult – lucru general valabil, de altfel, la toate serbările. Pulsul clasei va oferi indicii clare despre necesitatea unor modificări sau chiar schimbări, dacă e cazul. Să nu uităm nici o clipă faptul că rostul serbărilor este de a aduce bucurie sinceră, că orice lucru impus pentru că „aşa se face” este dăunător copiilor.

O posibilitate este aceea de a începe cu aproximativ trei săptămâni înainte de Paşti să aducem în atenţia copiilor schimbările din natură, să facem plimbări şi, după posibilităţi, să desfăşurăm activităţi legate de cultivarea pământului. Apoi ne vom îndrepta atenţia tot mai mult spre confecţionarea de iepuraşi şi vopsitul ouălor. Toate aceste activităţi practice îşi vor găsi ecoul şi în cântecele, poeziile şi poveştile învăţate.

39


RUSALIILE

Rusaliile reprezintă una dintre cele trei mari sărbători creştine. După cum relatează Faptele apostolilor, la 40 zile după Paşti, ucenicii se umplură de Duh Sfânt. În imagini se vorbeşte despre acest lucru, că acesta ar fi coborât în chip de porumbel. În multe culturi, porumbelul a fost venerat ca pasăre sfântă. Zborul porumbelului sălbatic este considerat a fi deosebit de frumos. De multe ori a fost resimţit drept expresie imaginativă a Cerului. În vechime, când stoluri de porumbei locuiau de preferinţă în nişele templelor, erau consideraţi mesageri ai zeilor. Au devenit mesageri între oameni datorită capacităţii lor de a regăsi spaţiul în care au locuit, chiar şi la distanţe mari de sute de kilometri.

Pentru copiii ciclului primar va fi suficient ca să facă asocierea dintre Rusalii şi porumbei, păsări în general. Pentru o oarecare perioadă din preajma Rusaliilor se va acorda o atenţie deosebită lumii păsărilor, dar şi fluturilor.

Deschidem acum căsuţa porumbeilor

Deschidem acum căsuţa porumbeilor,care zboară bucuroşi,Ies afară – aşa voioşi,Zboară pe câmp unde la place,În cercuri să se rotească,Se întorc să se-odihnească,Închidem atunci căsuţa noastră.

De Rusalii, când frunzişul copacilor este de acel verde proaspăt, s-a menţinut un vechi obicei, acela de a tăia ramuri tinere. În unele ţinuturi ele sunt atârnate de uşile şi porţile casei, la grajd şi la şură. Multe familii îşi împodobesc cu un buchet de ramuri de mesteacăn proaspăt înverzite camera festivă sau un colţ din locuinţă. Unii părinţi pregătesc pentru fiecare copil un mănunchi, un buchet de Rusalii. Neobservaţi, pe când copiii mai dorm încă, le aşează în camera lor sau le înnoadă de picioarele patului, de stâlpi – dacă există. Copiii au atunci o plăcută surpriză cu aceste mănunchiuri, în dimineaţa de Rusalii.

Trandafirul fără spini

A fost odată un tânăr, pe nume Iacob. Încă din copilărie îşi dorise să vadă cândva un rege adevărat, împreună cu regina lui, cu prinţii şi prinţesele sale. Acum, că era mare, avuse în sfârşit voie să plece în lume. Călătorea prin munţi şi văi, prin multe sate şi orăşele.

De multă vreme era Iacob pe drumuri când, într-o zi, văzu de departe strălucind turnuri aurii în Soare. Să aparţină oare unui palat împărătesc? Tânărul îşi iuţi paşii, până când ajunse la un zid înalt, care îi oprea privirile. Când reuşi să se caţere pe el, se bucură. Erau într-adevăr turnurile unui palat. Era situat într-un parc, în care, pe cât se putea vedea, creşteau cele mai frumoase şi mai rare flori. O asemenea măreţie şi frumuseţe nu mai văzuse Iacob niciodată. Se aşeză pe zid şi rămase acolo. Se auzi un sunet limpede. După cele douăsprezece bătăi de amiază, se deschise poarta aurită a palatului. Fiica împăratului, prinţesa Jolinde, păşi afară. Pe cap avea o micuţă coroană de aur, şi era atât de frumoasă, încât Iacob nu-şi putea lua ochii de la ea.

40

Sima Angela Petronela Alternativa Educaţională de Pedagogie CurativăCentrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Cluj- Napoca Sediţă de Comisie Metodică din 12.01.2011.Ea păşi cu multă graţie prin grădina de flori. Când se auzi bătaia de clopot pentru ora următoare, se întoarse în palat.

Iacob dorea să o revadă pe prinţesă. O aşteptă plin de dor. Poarta aurită se deschise la aceeaşi oră înspre parc. În ziua a treia fu la fel.

„Cum să fac, să o văd pe prinţesă mai îndeaproape?” se gândi el. „I-aş sluji cu drag, dar cum să îndrăznească un simplu drumeţ ca mine să păşească în faţa unei prinţese?”

O voce îi întrerupse gândurile:– De ce stai acolo sus şi te uiţi în aer? Nu ai nimic de făcut?O bătrânică sta lângă zid şi se uita întrebătoare la el:– Am o legătură cu vreascuri la marginea pădurii. Nu pot s-o duc mai departe, îmi vine

prea greu.Iacob coborî de pe zid. O ajută cu plăcere. Luă povara şi o duse până la căsuţa bătrânei.– Mi-ar fi de folos un tânăr destoinic. Vrei să intri în slujba mea? întrebă ea.Dar Iacob răspunse:– Am văzut în parcul împărătesc cea mai frumoasă prinţesă din lume. Nu-mi doresc nimic

mai mult, decât să-i slujesc ei, dar nu ştiu de unde să încep.Bătrânica îşi clătină capul încolo şi încoace şi spuse:– Eu pot să te sfătuiesc. În grădina palatului există tot soiul de flori, cu excepţia uneia ce

nu creşte în ţara aceasta. Este vorba despre trandafirul fără spini. Prinţesa, care a crezut multă vreme că are cea mai frumoasă grădină din regat, nu-şi află pacea, de când a auzit de floarea aceasta. Ar vrea să o aibă.

– I-aş aduce-o eu, spuse Iacob, dar unde s-o găsesc?– Porumbelul cel alb, care locuieşte aici, cunoaşte locul. El zboară în fiecare dimineaţă

până acolo şi se întoarce seara înapoi.Ca să mergi pe jos, este prea departe. Eu nu mai pot merge bine, dar tu eşti încă tânăr şi poţi să te încumeţi.

În zorii zilei următoare, Iacob aştepta afară. Când văzu porumbelul, încercă să-l prindă, dar el zbură imediat în înalturi şi-i spuse:

– Tu nu ai voie să mă prinzi, căci împărăţia mea este aerul şi vântul. Trebuie să mă laşi liber, şi atunci îţi voi arăta drumul înspre trandafirul fără spini.

Şi porumbelul zbura înainte, iar tânărul drumeţ alerga după el. Când acesta obosea, porumbelul se aşeza lângă el; când se odihnea, zbura mai departe. În sfârşit ajunseră la un râu. Pasărea zbură dincolo şi strigă:

– Vino şi tu, vino!Dar băiatul nu ştia să înoate. Acest lucru îl observă mesteacănul cel mare, care creştea

pe mal. El îşi lăsă crengile atât de mult în jos, ca băiatul să se poată prinde de ele şi să se poată avânta înspre celălalt mal.

Pe celălalt mal văzu flori pe care nu le mai văzuse niciodată. Porumbelul îşi scutură puternic aripile:

– Aici ai trandafirii fără spini.Se avântă în înaltul cerului şi nu se mai văzu.Iacob se aplecă înspre flori şi se bucură de frumuseţea lor. Arătau într-adevăr ca

trandafirii, numai că florile lor erau cu mult mai mari, iar tulpinile nu aveau spini. Rupse cu grijă una dintre ele. Vru să se întoarcă pe celălalt mal, dar de aici nu mai putea atinge ramurile mesteacănului. Trebuia să caute o altă cale, ca să treacă peste apă. Merse în susul râului. Abia după multă vreme găsi un loc unde râul era atât de îngust, încât putu să sară peste el.

41


Dincolo însă observă că trandafirul îşi pierduse prospeţimea. Se grăbi şi nu-şi îngădui nici o odihnă. Dar petalele se ofileau, şi cădeau una după alta.

În sfârşit ajunse la căsuţa bătrânei. Ea îl aştepta şi îl întrebă:– Ei, ai găsit trandafirul fără spini?– Da, dar s-a veştejit. Am făcut atâta drum în zadar, spuse Iacob trist.– Nici un drum nu este în zadar, dacă mergi pe el până la capăt, spuse femeia. Iată, pe

tulpină sunt trei pălăriuţe, înăuntru sunt seminţe. Poate reuşeşti să creşti flori noi din ele. Dacă eşti pregătit să intri în serviciul meu, poţi să-ţi încerci norocul în grădina mea.

Tânărul rămase la bătrână. O ajuta la toate muncile grele şi îşi pregăti în grădină un strat cu pământ bun, puse seminţele înăuntru şi udă pământul de câte ori era nevoie. În primăvara următoare încolţiră primele frunze delicate, în anul următor planta crescu cu mai multă vigoare, dar abia în cel de-al treilea an se arătă un mugur. Iacob jubila. Osteneala sa fusese împlinită. Când, de Rusalii, floarea înflorise în toată splendoarea ei, o dezgropă cu grijă. Îşi luă rămas bun de la bătrână şi o luă pe drumul spre palat.

– Vreau să merg la Împărat! spuse el.Slujitorul care păzea poarta începu să râdă:– Mulţi ar voi să meargă.Dar când Iacob stărui şi spuse că are în coşul său o floare, ce nu se află în tot regatul, fu

lăsat să intre şi condus în sala tronului. Împăratul privi cu uimire floarea pe care i-o arătă Iacob şi porunci să fie chemată prinţesa. Iacob se înclină adânc în faţa prinţesei şi spuse:

– V-am adus o floare pe care nu aţi mai văzut-o niciodată. Este un trandafir fără spini. Jolinde nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

– Ce frumoasă este, ce parfum deosebit are, strigă ea.Luă mâinile lui Iacob într-ale sale şi îi mulţumi din inimă.– Această floare, pe care mi-am dorit-o atât de mult, va primi cel mai de onoare loc din

grădina împărătească. Eu însumi o voi îngriji. Vrei să mă ajuţi?Cea mai mare dorinţă a lui Iacob se împlini. El avu voie să slujească prinţesei.

Trandafirul fără spini fu plantat în parcul palatului. Datorită bunei îngrijiri, crescu şi se înmulţi. Şi deoarece înflorea în fiecare an de Rusalii, fu numit „Trandafir de Rusalii” (bujor ).

Trandafirul de Rusalii fu bine păzit. Vreme îndelungată nu fu voie să fie plantat decât în grădina împărătească. Astăzi îl aflăm în multe grădini şi întotdeauna înfloreşte de Rusalii.

42


SÂNZIENELE

Pe 22 iunie, când Soarele intră în constelaţia Racului, este solstiţiul de vară. Cu aceasta începe vara, după calendar. Soarele şi-a atins punctul culminant, lumina zilei începe treptat să scadă.

De Sânziene, forţele vii din natură sunt pe deplin manifestate. Peste tot natura înverzeşte şi înfloreşte. Chiar şi în locuri neaşteptate, printre dalele de piatră şi crăpăturile zidurilor, străbat afară fire de iarbă şi flori. Trandafirul roşu, care înfloreşte în ziua Sfântului Ioan, este un simbol pentru această sărbătoare, situată în cercul sărbătorilor anului diametral opusă lui 24 decembrie.

Pe 24 iunie este sărbătorit Sfântul Ioan. Ioan Botezătorul a fost vestitorul lui Hristos. Spusele sale: „el trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”, se află după solstiţiul de vară strâns legate de cursul anului. Înţelepciunea populară spune: „La Sfântul Ioan se schimbă foaia”.

De Sânziene este ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă. Oamenii doresc foarte mult să-şi petreacă timpul liber afară, ca să poată trăi lumina şi căldura Soarelui. Ei se bucură de serile lungi şi luminoase. Şi se bucură dacă au posibilitatea să vadă cum licuricii (gândăceii lui Ioan în limba germană), ce pot fi observaţi în această perioadă la lăsarea serii, poartă scântei de lumină în noapte.

Coacăzele (fructele lui Ioan – în limba germană)

Ioan Botezătorul, în peregrinările sale, ajunsese într-o vale stâncoasă, izolată, după ce trecuse prin pustiul uscat şi fierbinte. Părea că acolo pământul adăposteşte în unele locuri apă, căci pe ici, pe colo răsăriseră câţiva arbuşti verzi şi chiar o viţă de vie sălbatică şi desigur nerodnică. Nu trecu multă vreme, şi ajunse la un cort pe care îl înălţaseră nişte păstori sărmani, ale căror capre şi oi se căţărau pe povârnişurile stâncoase.

Şi pentru că se înserase deja, Ioan îi întrebă pe păstori dacă ar putea dormi şi el în cort, iar ei acceptară cu drag. Împărţiră cu el cina lor sărăcăcioasă, iar în ziua următoare putu pleca mai departe, după ce bău împreună cu ei nişte lapte. Şi pentru că i le dăruiau pe toate într-un mod atât de prietenos şi din toată inima, Ioan se hotărî să le lase un dar.

– Aduceţi-mi o mlădiţă din via care creşte pe stânci! spuse el păstorilor, vreau să o binecuvântez, ca să poarte rod şi în această sălbăticie.

Păstorii erau oameni veseli şi ospitalieri, care îl găzduiseră pe penitent, aşa cum ar fi făcut cu orice străin. Ei nu văzuseră într-însul Omul lui Dumnezeu. De aceea se distrară la ideea de a binecuvânta viţa de vie. Iar cel ce se dusese afară aduse, în bătaie de joc, nu o ramură de viţă-de-vie, ci ramura unui arbust oarecare dintre cei ce creşteau sălbatici pe acolo. Ioan se făcu că nu observă nimic. El luă ramura în mâini, îşi spuse rugăciunea şi plecă.

Dar în curând păstorii avură temei să fie uluiţi! Într-o zi, găsiră ramura pe care o binecuvântase Sfântul, plină cu struguraşi mici, roşii. Şi când gustară boabele, acestea aveau un gust delicios şi alinător de sete. Şi tot mai mult învăţară să preţuiască minunea, când observară că arbustul îţi aducea roadele de la an la an, bună şi bogată era recolta, indiferent de faptul că se afla pe un sol rodnic sau nu, că vremea fusese favorabilă sau nu. Ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească nesfârşita sa recunoştinţă pentru binecuvântarea primită.

Şi în ziua de astăzi se mai numesc fructele, în amintirea binefăcătorului lor, fructele lui Ioan (coacăze), sau în unele ţinuturi, strugurii lui Ioan.

43


Focurile de Sânziene

Obiceiul de a aprinde focuri de Sfântul Ioan – de Sânziene – era cunoscut aproape în toate regiunile Europei. Multe credinţe populare erau legate de acest obicei. Se credea într-o acţiune „purificatoare” de spirite rele a focului, atunci când acesta scotea fum mult. În final se sărea peste foc, pentru a învinge necazurile, nenorocul şi boala.

Jocuri de sânziene

De-a prinseleaÎnainte ca prinzătorul să-şi înceapă vânătoarea, se stabileşte un copac sau un colţ al casei

drept loc în care copiii ce se joacă au dreptul să se odihnească un răstimp scurt.Dacă prinzătorul reuşeşte să atingă unul dintre copiii ce aleargă, cei doi îşi schimbă

rolurile. Cei ce se odihnesc prea mult, pot fi chemaţi afară de către prinzător astfel:V-aţi odihnit bineCine nu fuge, să vină la mine!Dacă mai rămâne cineva în locul de odihnă după apel, trebuie să ia locul prinzătorului.

Prinderea codiţeiUn copil ales prin numărare, căruia i s-a prins un fular sau un batic la spate, fuge cât poate

de repede. Ceilalţi copii încearcă să prindă codiţa ce flutură la spatele său. Dacă reuşesc, codiţa se prinde de alt jucător şi jocul continuă.

CăsuţaDin bucăţi de lemn, beţe sau ramuri se construieşte o căsuţă. În timp ce căutătorul ales

prin numărătoare numără până la 20, ceilalţi copii se ascund. Dacă descoperă vreunul dintre copii, căutătorul aleargă la căsuţă, pune un picior înăuntru şi strigă numele celui zărit. Cu aceasta, cel zărit devine prizonier. El poate fi eliberat dacă alt jucător reuşeşte să ajungă la căsuţă, să o răstoarne, şi să strige tare: este liber! Căutătorul trebuie să-şi rearanjeze căsuţa, înainte de a mai prinde pe cineva. Dacă a găsit toţi jucătorii, se începe de la capăt.

Joc de ţopăitTerenul de joc este conturat cu o piatră pe pământ sau desenat cu creta pe asfalt. Felul

ţopăitului este în funcţie de vârsta copilului şi de îndemânarea lui. El va fi stabilit de la începutul jocului: pe un picior sau două înainte, înapoi sau lateral. Instrumentul de joc este o pietricică.

Un jucător aruncă din afară pietricica în căsuţa cu nr. 1. El sare după ea, o ridică şi sare afară din terenul de joc. În acelaşi mod se sare mai întâi înainte, apoi înapoi. În căsuţele de odihnă 4 şi 9 jucătorii se pot odihni.

Spaţiul dintre cele două şiruri de căsuţe este “ şanţ cu apă”.O altă posibilitate de acest gen este săritura de la un câmp la altul, împingând de fiecare

dată pietricica înainte.Dacă unul dintre jucători calcă linia sau i se opreşte pietricica pe linie, abandonează jocul.

Când îi vine din nou rândul, continuă din locul unde a greşit. Dacă se ating cu picioarele sau pietricica iadul sau şanţul cu apă, trebuie reînceput de la capăt.

44


Jocuri cu bilePentru jocurile cu bile este nevoie de o mână sigură şi de mult exerciţiu. Pot fi jucate în

locuinţă sau afară, în aer liber. Când sunt jucate afară, solul nu trebuie să fie prea uscat, pentru ca bilele să se poată rostogoli bine.

Bilele, conform vechilor reguli de joc, sunt aşezate cu degetul arătător îndoit pe pământ şi împinse în direcţia dorită cu degetul mare. Mâna nu are voie să se mişte. Pentru copiii mai mici acest lucru este greoi. Ei rostogolesc sau împing bilele colorate în direcţia dorită.

Palat din bilePeste trei bile se pune o a patra, se încearcă nimerirea acestui palat de bile de la o linie

marcată.

Împingeri de bileFiecare jucător primeşte un număr egal de bile şi depune două sau trei dintre ele într-un

mic cerc desenat pe podea. Rând pe rând, participanţii încearcă de la o distanţă de circa un metru să ţintească câte o bilă din interior şi să împingă bilele afară din cerc. Dacă unui jucător îi reuşeşte acest lucru, are voie să păstreze bila.

Pod pentru bileÎntr-o cutie goală de pantofi decupăm cinci porţi de mărime diferită. Cutia poate fi pictată

colorat sau se pot lipi pe ea diferite desene, după plac.De la o linie de plecare situată la cca 2 m, jucătorii încearcă rând pe rând să trimită o bilă

printr-o poartă. Cine nimereşte în cea mai mică poartă are punctajul cel mai mare.

Ţintă pentru bileFiecare jucător primeşte cel puţin şase bile de aceeaşi mărime. Culoarea nu are nici o

importanţă. Facem în pământ o groapă de mărimea unei ceşti. Marcăm de la gropiţă linia de start la o distanţă de 2-3 m .

În prima etapă încearcă fiecare jucător să-şi împingă trei dintre bilele sale în groapa formată cu degetul arătător. Dacă cineva reuşeşte să-şi împingă bila până în groapă, are voie să le reia.

După prima etapă, de obicei sunt multe bile care nu au ajuns la ţel. Primul jucător încearcă să împingă cu degetul arătător una dintre aceste bile în groapă. Dacă reuşeşte, are voie să o scoată de acolo şi să încerce apui cu celelalte bile, până când greşeşte şi bila nu nimereşte la ţintă. Următorul jucător joacă în acelaşi mod mai departe. Când nu mai sunt bile ce nu au ajuns la ţintă, jocul reîncepe ca la prima etapă.

Haideţi să mergem la apă, copii,Unde-i papură şi-s sălcii,Dăm un vânt bărcuţei,Să poată pluti.

45

sarbatorile anului

Documents

Transcript of sarbatorile anului