Sara pe deal

Poem de tinereţe, Sara pe deal este construit pe o temă fundamentală a creaţiei eminesciene – iubirea, înscriindu-se între puţinele creaţii în care sentimentul determină împăcare cu sine şi intrare în consonanţă cu întregul univers. Iubirea, prezentată în multiple ipostaze în creaţia eminesciană, apare, în Sara pe deal, sub semnul veşniciei. Coriambul care alcătuieşte titlul poeziei şi primul emistih accentuează două motive – nucleu – temporal şi spaţial –“care primesc în cuprinsul poeziei valoare tematică”(Ioana Em. Petrescu, Eminescu, poet tragic). Cele două cuvinte care alcătuiesc titlul poeziei aparţin unor arii semantice diferite, sugerând, fiecare, coordonatele tabloului înserării şi al dealului. Sara, folosit adverbial, fixează momentul desfăşurării întâlnirii celor doi îndrăgostiţi. Sugestia de repetabilitate în timp, de acţiune durativă, conferă acestei categorii atributele sacralităţii. Înserarea are, de altfel, în contextul poeziei eminesciene, valoarea de timp sacru, de “perpetuă reeditare a genezei” (Ioana Em. Petrescu). Imaginile asociate momentului înserării în poem susţin această idee. Sara e timpul naşterii cosmice; în sunetul de jale al buciumului, în sunet de clopot vechi, în murmur de fluier, “Stelele nasc umezi pe bolta senină”, “Apele plâng clar izvorând din fântâne”. Utilizarea formelor de plural – “stelele” şi “apele” – sugerează un timp mitic, al naşterii (sau re-naşterii) universale. Apele sunt cel primordiale, care au atributele eternului.

Dacă sara, primul motiv esenţial al poeziei, apare ca timp sacru, cel de-al doilea motiv central – dealul – configurează imaginea unui spaţiu sacru. Dealul va deveni “o insulă izolată a iubirii, dominând lumea” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Dealul este singularizat prin asocierea cu salcâmul, “pom rural de vale, de albie clisoasă” (G. Călinescu), transfigurarea arborelui având rolul de a sublinia neobişnuitul spaţiului. În topografia universului pe care Sara pe deal o schiţează, dealul apare ca punctul în care drumul turmelor se întâlneşte cu căile stelare. Ax al universului, care uneşte două nivele cosmice (pământ – cer), îndeplinind funcţia mitică de axis mundi, dealul grupează, în jurul său, toate elementele esenţiale ale vieţii. Mişcării ascendente a turmelor îi corespunde mişcarea descendentă a stelelor şi ambele se asociază cu naşterea perpetuă a apelor. Sunetul buciumului creează, în acest spaţiu, o atmosferă specifică, desemnată printr-o sintagmă tipic eminesciană, care asociază jalea cu dorul, cu neliniştea, cu aşteptarea: “Sara pe deal, buciumul sună cu jale / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale / Apele plâng, clar izvorând din fântâne / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

În prima strofă, dominată de imagini motorii (“turmele-l urc”, “apele plâng, clar izvorând”), unica imagine statică este aceea iubitei, aflată în centrul sacru al lumii, în ceasul sacru al înserării. Iubirea devine, în acest mod, principiul primordial, fiind definită prin raportarea la cele două nivele ale existenţei – terestru şi cosmic. Dobândind valenţe cosmice, sentimentul erotic, mediator între două planuri existenţiale diferite, apropie Sara pe deal de Luceafărul (în care întrupările succesive ale lui Hyperion asigură medierea dintre cosmic şi terestru).

Strofa este dominată de prezentul verbelor, care, în asociere cu gerunziul, sugerează eternitatea, continuitatea sentimentelor. Mişcarea este preponderent ascendentă (“turmele-l urc”, “apele plâng, clar izvorând din fântâne”) şi sunt asociate trei nivele ale universului; a căror legătură este asigurată de dealul devenit axis mundi: sub-terestru (sugerat de “fântâne”), terestru (“turmele-l urc”) şi cosmic (“stele le scapără-n cale”)Imaginile vizuale culminează cu imaginea iubitei, desemnată printr-un adjectiv substantivizat: ”dragă”.

Strofa a doua se raportează la salcâmul care devine simbolul aspiraţiei spre absolut. Motivului romantic al stelelor din prima strofă îi corespunde, în a doua strofă, motivul romantic al lunii, individualizată prin articulare hotărâtă şi prin determinarea cu un epitet dublu: ”Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”. Prezenţa epitetului “clară” conferă peisajului celest puritate şi transparenţă; asocierea apare între lună şi apele din prima strofă, cele două elemente cosmice fiind determinate prin acelaşi epitet.

1

Al doilea vers continuă sugestia înălţării: ”Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”. Ochii iubitei corespund, în această strofă, “fântânelor” din prima, iar licenţa poetică din următorul vers – “Stelele nasc umezi pe bolta senină” – determină raportarea epitetului “umezi” la substantivul “ochi”. Toate asocierile – “ochi” – “fântâne”, “ochi” – “stele” – determină confuzia între iubita care aşteaptă şi elemente aparţinând planului cosmic. Asocierile de acest tip vor fi dezvoltate în poezia lui Lucian Blaga, care va proiecta cosmic elemente ale umanului: “Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara /când stau culcat cu capu-n poala ta /îmi pare /că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul /din care tainic curge noaptea peste văi /şi peste munţi şi peste şesuri.” (Izvorul nopţii).

Ultimul vers al celei de-a doua strofe determină posibilitatea unei noi asocieri terestru - cosmic (“luna”-“fruntea”) şi sugerează un sentiment melancolic care cuprinde întreaga fiinţă: ”Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Asocierea iubitei cu jalea, în prima strofă, şi cu dorul, în strofa a doua, conturează o caracteristică a sentimentului, specifică lui Mihai Eminescu, preluată din literatura populară şi amplificată la dimensiuni cosmice.

Strofa a doua echilibrează raportul dintre imaginile statice şi imaginile dinamice, dar strofa a treia va fi dominată de imagini dinamice. Perspectiva se modifică brusc, îndreptându-se de la planul cosmic – “Nourii curg, raze-a lor şiruri despică” – la planul terestru, localizat pe un alt nivel, al văii în care este situat satul. Aparent, se produce o ieşire din spaţiul şi din timpul mitic, pentru că imaginile sonore conturează îndeletniciri umane cotidiene: “Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Un singur epitet sugerează vechimea locului, asigurând legătura cu planul mitic anterior: “Streşine vechi casele-n lună ridică”. Situarea în vale a satului este compensată prin această proiecţie cosmică a caselor. Prezentul etern şi sugestia îndeletnicirilor străvechi realizează apropierea de mitic şi în această strofă.

Strofa a patra introduce umanul pregnant, vizibil, în peisaj. Prima mişcare este lentă – “Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp …” – însă următoarele vor fi din ce în ce mai precipitate, gradând şi potenţând sentimentele exprimate. Iubirea se proiectează cosmic, prin asocierea cu sunetul “clopotului”. Utilizarea comparativului de superioritate în epitetul asociat substantivului “toaca” (“toaca răsună mai tare”) sugerează intensitatea sentimentelor îndrăgostitului, care se amplifică pe măsura apropierii momentului întâlnirii cu fiinţa iubită. Expresia lirică a acestor sentimente culminează în ultimul vers al strofei, care sugerează, prin intermediul unei comparaţii, trăirea intensă: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”.

De la primul vers până la ultimul, gradaţia ascendentă a expresiei lirice este susţinută prin intermediul unor imagini vizuale şi sonore. Epitetul “vechi” apare din nou, asociat unui element de spiritualitate, intensificat de folosirea formei verbale arhaice: împle – “Clopotul vechi împle cu glasul lui sara”. Personificată, natura întreagă participă la aşteptarea momentului întâlnirii celor doi îndrăgostiţi. Deplasarea de la imaginea persoanei iubite la imaginea proprie se produce prin intermediul elementelor naturii, incluse în trăirea frenetică a iubirii.

Exclamaţiile cu care începe strofa a cincea anunţă nerăbdarea pătimaşă a îndrăgostitului. Primele două versuri sunt construite simetric. Două verbe la prezent le încheie, fiecare anunţând altceva: primul – stingerea treptată a zgomotelor, al doilea – deplasarea spre centrul universului. Utilizarea prezentului în ambele versuri are ca efect anihilarea curgerii continue şi apariţia sentimentului veşniciei: “Ah! în curând satul în vale-amuţeşte / Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte”.

Următoarele două versuri utilizează viitorul, “semnul exterior al scoaterii din flux şi al proiectării în stare” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): “Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!”.

Întâlnirea celor doi nu se produce în prezent, proiecţia sa în viitor îi conferă veşnicie. Asocierea întâlnirii cu motivul salcâmului are drept consecinţă proiecţia acestui moment fericit în eternitate. Epitetele “noaptea întreagă”, “ore întregi” indică dorinţa de

2

permanentizare a stării fericite, de trăire a împlinirii. Forma populară a superlativului absolut – “cât îmi eşti dragă” – sugerează calităţi ale iubite care permit încadrarea acesteia în seria portretelor feminine ideale din poezia eminesciană (Dorinţa, Lacul, Floare albastră).

Ultima strofă introduce un alt motiv frecvent întâlnit în lirica erotică eminesciană: visul. “Grupul statuar se structurează, proiectat sus, în puritate şi arhaitate” (Zoe Dumitrescu – Buşulenga): “Ne-om răzima capetele unul de altul, / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm…”. Sugestia miticului este evidentă în reluarea epitetului ”vechi”, care dobândeşte semnificaţia de cuvânt – cheie. Îndrăgostiţii părăsesc durata temporală obişnuită, reintră în mit, prin eros oniric, aspirând spre veşnicia obţinută prin iubire. Inversiunile “înaltul / Vechiul salcâm…” indică intrarea în mitic. Aflaţi în centrul sacru al lumii, în afara timpului profan, îndrăgostiţii trăiesc împlinirea: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”. Utilizarea condiţionalului în interogaţia retorică din final sugerează tragedia neîmplinirii sau a imposibilităţii accederii la fericire veşnică.

Poem al iubirii şi al naturii, Sara pe deal dezvoltă sugestii foarte valoroase, reluate în poemele de mai târziu. Organizarea universului pe câteva planuri dispuse pe verticală conturează imagini surprinzătoare prin noutate şi frumuseţe. “Valea”, “în fum”, adăposteşte satul (colectivitatea arhaică), pe “bolta” senină apar “stelele” şi “luna”, situate pe înălţimi; între cele două, dealul, marcat prin prezenţa salcâmului “înalt” şi “vechi”, asigură o legătură care permite considerarea sa ca ax al lumii. Verbele (“urc”, “ridică”) şi epitetele (“înaltul, vechiul salcâm”, “clopotul vechi”, “streşine vechi”) configurează imaginea unui univers terestru care, transfigurat de lumina lunii, suferă de nostalgia înălţimilor, a eternităţii, a absolutului (vechimea fiind substitutul duratei infinite, în plan terestru).

Imaginile care decurg firesc una din alta, amplificarea ritmurilor vitale exterioare şi întreruperea acestora potenţează trăirile interioare. Trecerea în planul oniric, din finalul poeziei, unifică toate imaginile, conferindu-le caracter etern. Cale de acces în sacru, visul conservă experienţa terestră, transfigurând-o.

3