Samuel Beckett

Ce zile frumoase!

ACTUL I

Winnie: Încă o zi divină. Isus Hristos Amin! Vecii vecilor. Amin! Începe, Winnie! Începe-ţi

ziua, Winnie! U-u! U-u! Bietul Willie – o să se termine curând – în sfârşit – n-ai

ce-i face – o mică nenorocire – încă una – fără leac – nicun leac – ei, da – bietul,

dragul de Willie – Doamne Sfinte! Doamne Dumnezeule! – în sfârşit – mai rău

nu-i – nici mai bine, nici mai rău – nicio schimbare – nicio durere – aproape

niciuna – asta, da, e minunat - mai minunat nici că se poate – pur.. şi mai ce? –

şi mai ce? – ei, da – bietul Willie – n-are poftă – de nimic – niciun ţel – în viaţă –

bietul, dragul de Willie – doarme la nesfârşit – minunat dar – mai minunat nici că

se poate – după părerea mea – am spus-o mereu – ce n-aş da să-l am şi eu –

veritabil.. pur... şi mai ce? oarbă curând – în sfârşit – am văzut destule –

presupun – până acum – cum sunt versurile acelea minunate? vai mie – care

văd ceea ce văd – ei, da – m-aş lipsi bucuros de asta – sau nu? sfântă lumină –

ţâşnind din negre abisuri – vâlvătaia luminii infernale. Hu-u! Minunat dar – ce n-

aş da să-l am şi eu! – în sfârşit – nu mă pot plânge – nu nu – nu trebuie să mă

plâng – atâtea pricini – de recunoştinţă – nici o durere – aproape niciuna – asta,

da, e minunat – mai minunat nici că se poate – uşoare dureri de cap uneori –

garantat.. veritabil.. pur.. şi mai ce? – veritabil pur – ei, da – o vagă migrenă din

când în când – vine – şi apoi trece – ei, da – atâtea binefaceri – mari binefaceri –

rugăciunile n-or fi în zadar – la început – la sfârşit – solemn.. garantat.. veritabil..

pur.. – veritabil pur... – Lucruri învechite. Ochi învechiţi. Dă-i înainte, Winnie. Hu-

u! Willie! Minunat dar. Ce n-aş da să-l am şi eu! Mulţumesc iubitule! Umedă. În

sfârşit, mai rău nu-i. Nici mai bine, nici mai râu, nici o schimbare. Nici o durere.

Te rog, iubitule, fii draguţ şi nu adormi iar, s-ar putea să am nevoie de tine. O, nu-

i nici o grabă, nu-i nicio grabă, atâta doar să nu te ghemuieşti la loc. Cam fără

vlagă, totuşi, orice s-ar zice. Diminuarea vitalităţii... lipsa de energie... pierderea

poftei de mâncare... sugari... copii... adulţi... şase linguri... rase... pe zi – vechiul

stil – pe zi... înainte şi după... fiecare masă... ameliorare... instantanee. Ah! e

mult mai bine! O să se termine curând. În sfârşit. Nu trebuie să mă plâng. Cum e

versul acela minunat? O, bucurii pieritoare – O, ta-ta-ta statornice suferinţe.

Pune-ţi izmenele, dragule, ai să te pârleşti. A, înţeleg, mai ai din crema aceea a

ta. Fă-o să intre bine în piele iubitule. Aşa, acum, celălalt. O, ce zi frumoasă are

să fie şi asta! Stindard învăpăiat. Flamură cernită.

Willie: Preasfiinţia sa Reverndisimul Monsenior părinte întru Domnul Dr. Carlos Hunter,

mort în cadă.

Winnie: Chearlie Hunter! Închid ochii – şi sunt din nou aşezată pe genunchii lui, în

grădina de la Borough Green, sub fagul din spatele casei. O, ce amintiri fericite!

Willie: Angajăm june dinamic.

Winnie: Primul meu bal! Cel de-al doilea bal al meu! Primul sărut! Un oarecare domn

Johnson sau Johnston, ba ar putea fi chiar Johnstone. Mustaţă stufoasă, foarte

ţeapănă. Reflexe arămii! Într-o magazie cu unelte de grădină, iar el cu siguranţă,

nici urmă de aşa ceva. Revăd stivele cu ghivece. Firele încâlcite de rafie. Umbra

adâncindu-se între grinzi.

Willie: Se caută un tânăr sclipitor.

Winnie: Solemn garantat... veritabil pur... Solemn garantat... veritabil pur... păr de ...

porc... Păr de porc. Ce poate fi mai minunat decât să nu treacă o zi – vechiul stil

– aproape niciuna fără să-ţi îmbogăţeşti în vreun fel, oricât de neînsemnat,

cunoştinţele, asta dacă faci puţin efort, fireşte. Şi dacă dintr-un motiv starniu

niciun efort mai e cu putinţă, atunci nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii – şi să

aştepţi să vină ziua – să vină ziua fericită când carnea ţi se va topi din pricina

arşiţei prea puternice, iar noaptea lunii va dura sute şi sute de ceasuri. Asta da,

mă îmbărbătează atunci când îmi pierd curajul şi invidiez până şi animalele duse

la tăiere. Sper că nu pierzi nimic din – Ce ţii tu acolo Willie, pot să văd şi eu?

Dumnezeule! Ce au mai născocit şi ăştia? Ei nu, că asta-i curată porcărie!

Oricăriui individ care se respectă i-ar veni să verse. Şi ăla din spate, ce naiba

moşmondeşte acolo? Ei, nu, că asta-i prea de tot! Pfu! Să n-o mai văd! Păr de

porc. La drept vorbind ce-i acela un porc? O scoafă, asta da ştiu, fireşte, dar un

porc... În sfârşit, n-are importanţă, mi-o spun mereu, are să-mi vină cândva în

minte, ce poate fi mai minunat decât că totul revine. Totul? Nu, nu tot. Nu nu. Nu

chiar tot. O parte. Într-o bună zi iese la iveală, aşa, din senin. Ce poate fi mai

minunat. Nu. Nu nu. Uşurel, Winnie. Şi atunci ce? Winnie! Care-i deci

alternativa? Care-i deci al... – Mai bine te lăsam să dormi! Ei, da, măcar de-aş

putea să îndur singurătatea, adică să trăncănesc în legea mea fără ţipenie de om

în jur care să mă audă. Nu că mi-aş face cine ştie ce iluzii, nu auzi tu mare lucru,

Willie, ferească sfântu! Sunt zile poate când nu auzi nimic. Altele, însă, când

răspunzi. Aşa că îmi pot spune în fiecare clipă, chiar şi atunci când nu răspunzi şi

nu auzi probabil nimic, Winnie, sunt clipe când cineva te aude, nu vorbeşti chiar

de una singură, adică în pustiu, lucru pe care nu l-am putut suferi de când mă

ştiu. Asta mă ajută să continui, să contiunui să vorbesc, se-nţelege. În timp ce,

dacă s-ar întâmpla să mori – vechiul stil – sau să pleci şi să mă părăşeşti, ce aş

mai putea face atunci, cât e ziua de lungă, vreau să spun, din clipă când sună

deşteptarea, până în clipa când sună stingerea? Să privesc, pur şi simplu, cu

buzele strânse. Nici un cuvânt până la ultima suflare, nimic care să tulbure

liniştea acestor locuri. Din când în când câte un suspin în oglindă, poate... sau

câte-un scurt hohot de râs, dacă o să mi se năzare cumva că toată povestea

asta mai are vreun haz. Părul! Oare mi-am aranjat părul? Poate că da. În mod

normal, da. Sunt atât de puţine lucruri pe care le poţi face. Faci totul. Tot ce poţi.

E ceva cât se poate de omenesc. Ţine de firea omului. De slabiciunea

omenească. Slăbiciunea firească. Nici pomeneală de piptene. Nici urmă de perie.

Pieptenele e aici. Peria e aici. Poate că le-am vârât la loc după ce le-am folosit,

nu, le las să zacă risipite ici – colo şi le pun pe toate deodată la loc, la sfârşitul

zilei. Vechiul stil! Dulcele stil vechi. Şi totuşi... mi se pare.. că-mi amintesc... O, şi

ce-i cu asta, n-are nicio importanţă, mi-o spun mereu, e foarte simplu, am să mă

pieptăn mai târziu, e foarte simplu, timpul îi aparţine lui Dumnezeu şi mie. Lui

Dumnezeu şi mie... ciudat mai sună. Oare se poate spune aşa? Willie, se poate

spune că timpul tău îi aparţine lui Dumnezeu şi ţie? Willie, tu ai spune că timpul îi

aparţine lui Dumnezeu şi ţie?

Willie: Dormi.

Winnie: O, astăzi ai să-mi vorbeşti, ce zi frumoasă are să fie! Încă una. În sfârşit, ia să

vedem unde am rămas, ah, da, părul, mai târziu, are să-mi prindă bine să mă

ocup de el mai târziu. Mi-am pus – da, mi-am pus pălăria – acum nu o mai pot

scoate. Şi când te gâneşti că sunt clipe când nu-ţi mai poţi scoate pălăria, nici

dacă de asta ţi-ar depinde viaţa. Clipe când nu poţi să ţi-o pui, clipe când nu poţi

să ţi-o scoţi. De câte ori nu mi-am spus, Acum pune-ţi pălărioara, Winnie, nu ţi-a

mai rămas altceva de făcut, are să-ţi facă bine, şi n-o făceam. Nu puteam. De

aur, aşa ai spus în ziua aceea, când în sfârşit a plecat şi ultimul oaspete, păr de

aur – pentru părul tău de aur... fie ca niciodată părul tău să nu... niciodată... Ziua

aceea. Care zi? Şi-acum ? Cuvintele te părăsesc, sunt clipe când până şi ele te

părăsesc. Nu-i aşa, Willie? Nu-i aşa, Willie, că până şi cuvintele te părăsesc,

uneori? Ce-ţi mai rămâne atunci de făcut, până se vor întoarce? Să-ţi aranjezi

părul, dacă n-ai făcut-o, sau, în caz că ai vreo îndoială, să-ţi cureţi unghiile, dacă

e nevoie să fie curăţate, aşa, poate că o mai scoţi cumva la capăt. Asta vreau să

spun. Asta-i tot ce vreau să spun. Ce poate fi mai minunat decât să nu treacă o zi

– vechiul stil! – aproape niciuna, fără vreun neajuns – în schimbul unui bine.

Acum, vâră-te în vizuina ta, Willie, nu sta aşa lungit sub soarele ăsta de ingern,

vâră-te la loc în vizuina ta. Hai Willie! Aşa, bravo! Nu cu capul înainte neghiobule,

cum ai să te mai poţi întoarce? Aşa, întoarce-te, uşurel.. acum.. cu spatele. Oh,

ştiu foarte bine, iubitule, să te târăşti cu spatele nu-i tocmai o joacă, dar, la urma

urmei, nu te osteneşti în zadar. Ţi-ai uitat vaselina! capacul! Nu cu capul înainte,

ţi-am mai spus! Un pic mai la dreapta. La dreapta, ţi-am spus! dar lasă-ţi odată

fundul jos, ce naiba! Acum! Asta e! De-acolo m-auzi? Te implor, Willie, doar da

sau nu, mă auzi de acolo, doar da sau nu?

Willie: Da.

Winnie: Dar acum?

Willie: Da.

Winnie: Dar acum?

Willie: Da.

Winnie: Dar acum? Dar acum?

Willie: Da!

Winnie: Nu te mai teme de arşiţa cerească. Ai auzit?

Willie: Da.

Winnie: Ce? Ce?

Willie: Nu te mai teme.

Winnie: De ce? Nu te mai teme de ce?

Willie: Nu te mai teme.

Winnie: Dumnezeu să te răsplătească pentru bunătatea ta Willie ştiu câtă osteneală a

trebuit să-ţi dai, odihneşte-te, destinde-te acum, n-am să te mai sâcâi decât dacă

am să fiu silită să o fac, vreau să spun doar dacă am să-mi epuizez propriile

resurse ceea ce e puţin probabil, doar să te ştiu aici în stare să mă auzi chiar

dacă de fapt n-o faci e tot ce-mi trebuie, doar să te simt aici destul de aproape ca

să mă poţi auzi şi cine ştie, ca să fii cu ochii în patru e tot ce-ţi cer, să nu spun

nimic care să nu fie spus pentru urechile tale sau care ar putea să te supere, să

nu zac aici aruncând vorbe în vânt ca să spun aşa fără să ştiu şi ceva să mă

roadă. Îndoiala. Aici. Aproximativ. O, vor veni negreşit vremuri când n-am să mai

pot rosti niciun cuvânt fără să am siguranţa că-l vei auzi pe ultimul şi-apoi altele

negreşit alte vremuri când va trebui să învăţ să vorbesc de una singură lucru pe

care n-am putut să-l sufăr niciodată, un pustiu ca ăsta. Sau să privesc drept

înainte cu buzele strânse. Cât e ziua de lungă. Nu. Nu nu. Mai e fireşte geanta.

Întotdeauna există geanta. Întotdeauna va exista geanta. Da, presupun. Chiar şi

după ce vei pleca, Willie. Pleci, Willie, nu-i aşa? Ai să pleci curând Willie, nu-i

aşa? Willie! Ia te uită, ţi-ai scos pălăria de pai, înţelept lucru. văzând cum stai

acolo, cu bărbia rezemată în mâini, holbându-te din umbră cu bătrânii tăi ochi,

mari şi albaştri, s-ar zice că te simţi chiar confortabil, zău aşa. Mă întreb, mă

întreb mereu, oare mă poţi vedea de-acolo? Nu? O, ştiu prea bine, când doi

oameni sunt împreună – aşa cum suntem noi - când unul îl vede pe celălalt, nu

înseamnă neapărat că şi celălalt îl vede pe el, viaţa m-a învăţat şi .. asta. Da,

viaţa, presupun, nu există alt cuvânt. Willie, crezi că ai putea să mă vezi de

acolo, dacă ţi-ai ridica ochii spre mine? Ridică-ţi ochii până la mine, Willie, şi

spune-mi dacă mă poţi vedea, fă asta pentru mine, uite, mă răsucesc cât pot de

tare. Nu? În fine, nu-i nimic. Astâzi mă cam strânge pământul, cine ştie, poate că

m-am îngrăşat un pic, sper totuşi că nu. Arşiţa mare, fără îndoială. Toate lucrurile

se dilată. Unele mai mult. O, îmi închipui ce-ţi trece prin cap, ăsteia nu-i e de

ajuns că n-am încotro şi o aud, acum mai trebuie s-o şi privesc. Ei bine, e de

înţeles. E cât se poate de uşor de înţeles. Şi se pare că nu ceri mare lucru, sunt

clipe chiar când nu-ţi se pare cu putinţă – să ceri mai puţin decât atât – unui

semen de-al tău – ca să mă exprim cu delicateţe – când de fapt – dacă stai să te

gândeşti – dacă priveşti în adâncul sufletului tău – îl vezi pe celălalt – vezi de ce

are el nevoie – pace – să fie lăsat în pace – aşa că poate luna – în tot acest timp-

cerşeai luna de pe cer. Dar ce-mi văd ochii? Ia te uită! Pare a fi ceva ce seamănă

a viaţă! O furnică! Willie, o furnică, o furnică vie! Unde a dispărut? Ba nu, uite-o!

Duce în lăbuţe ceva ca o minge mica, albă. A intrat în pământ. Ca o minge mică,

albă.

Willie: Ouă.

Winnie: Ce?

Willie: Ouă. Furnicaţie.

Winnie: Ce?

Willie: Furnicaţie.

Winnie: Ei, bine, ce bucurie să te aud râzând iar, Willie, puteam să jur că asta n-are să ţi

se mai întîmple niciodată, că n-are să ţi se mai întîmple niciodată. Unora le-am

putea părea fără îndoială cam necuviincioşi, dar nu cred. Cum altfel să-l

preamărim pe Atotputernicul decât râzând împreună cu el de micile sale glume,

mai ales când sunt atât de proaste? Cred că ai să fii de acord, Willie, cu felul ăsta

de a privi lucrurile. Sau am făcut haz de două lucruri cu totul deosebite? În

sfârşit, n-are importanţă, mereu îmi spun asta, atâta vreme cât... ştii tu.. cum e

vresul acela minunat... râzând sălbatic... ta-ta-ta, ta-ta, ta, râzând sălbatic în toiul

celor mai cumplite nenorociri. Şi-acum? A fost o vreme, Willie, când eram

atrăgătoare? Nu mă înţelege greşit, Willie, nu te întreb dacă m-ai iubit, despre

asta ştim totul, te întreb dacă m-ai găsit ispititoare – la un moment dat. Nu? Nu

poţi? O, recunosc, e o întrebare încuietoare. Şi-apoi te-ai ostenit şi aşa destul,

deocamdată, acum destinde-te, odihneşte-te, n-am să te mai sâcâi decât dacă

am să fiu silită să o fac, doar să te ştiu aici, destul de aproape ca să mă poţi auzi

şi, la nevoie cu ochii în patru... pentru mine asta e... ă... ă... paradisul şi e de

ajuns. ziua e acum destul de înaintată. Vechiul stil! Şi totuşi poate că e puţin prea

devreme pentru cântecul meu. Să cânţi prea devreme, găsesc că e o gravă

oroare. Mai e, fireşte, geanta. Geanta. Oare aş fi în stare să spun tot ce conţine?

Nu. Oare aş ştii ce să răspund dacă vreun suflet milostiv, trecând pe aici m-ar

întreba, Winnie, ce ai tu în geanta asta mare şi neagră, aş ştii ce să răspund fără

să uit nimic? Nu. Mai ales în adâncuri, cine ştie ce comori ascunde. Câte

îmbărbătări. Da, mai e geanta. Dar ceva îmi spune, Nu exagera, Winnie, cu

geanta asta a ta, profită de ea, fireşte, foloseşte-te de ea, ca să-i dai înainte când

eşti încolţită, dar, ceva îmi spune, fii prevăzătoare, fii prevăzătoare, Winnie,

gândeşte-te la clipa când cuvintele vor trebui să te părăsească – şi nu exagera

cu geanta. Poate totuşi o mică incursiune la repezeală. Iar tu! Ai crede că e

destul de greu să rămână la fund cu ultimele cartuşe. Dar nu. Nici gând. Mereu în

linia întâi, precum Browning. Brownie... Îţi mai aminteşti de Brownie, Willie? Îţi

mai aminteşti cum mă tot băteai la cap să ţi-l iau? Ia-mi-l Winnie, ia-mi-l, înainte

de a-mi pune capăt suferinţelor. Suferinţele tale! E o mângâiere, fără-ndoială, să

te ştiu aici, dar te-am văzut destul. Am să te las afară, asta am să fac. Aici, ai să

locuieşti aici, începând de azi. Vechiul stil! Şi-acum? N-ai impresia, Willie, că

gravitaţia nu mai e ce-a fost? Da, am din ce în ce mai mult sentimentul că dacă

n-aş fi fost ţinută – în felul ăsta, aş începe pur şi simplu să mă înalţ şi să plutesc

în înaltul cerului. Şi poate că într-o bună zi, pământul va ceda şi-mi va da drumul.

într-atât de puternică e forţa asta care mă trage în sus, da, va plesni de jur

împrejur, şi-mi va da drumul. Willie, tu n-ai niciodată senzaţia că eşti tras în sus?

Nu simţi din când în când că trebuie să te agăţi de ceva, Willie? Willie.

Willie: Tras?

Winnie: Da, iubitule, în sus, în înaltul cerului, ca un funigel. Nu? Niciodată? Ei, sigur că şi

legile naturii, legile naturii ca toate celelalte, presupun, depind de subiect. Tot ce

pot spune e că, în ceea ce mă priveşte, ele nu mai sunt ce au fost pe vremea

când eram tinerică şi nebunatică... frumoasă... poate... drăgălaşă... ţi-era mai

mare dragul să mă piveşti... într-un fel. Iartă-mă Willie, m-apucă, aşa, uneori,

nişte accese de melancolie. În sfârşit, ce bucurie să te ştiu aici, măcar atât,

neclintit la post, şi poate treaz, şi poate la pândă, uneori, ce frumoasă va fi fost

pentru mine .. şi ziua asta. Până acum. Ce binecuvântare să nu crească nimic,

închipuieşte-ţi ce-ar fi dacă mizeria asta ar începe din nou să crească.

Închipuieşte-ţi. Da da, mari binefaceri. Nu mai pot vorbi. Deocamdată. Nu nu. Aş

putea fără îndoială – da, fără îndoială, să deschid dracovenia asta, e timpul. Te

abţii – te stăpâneşti – să deschizi – de teamă că deschizi prea devreme – şi ziua

trece – fără întoarcere – fără să fi deschis – câtuşi de puţin. Ei da, sunt atât de

puţine de spus, atât de puţine de făcut, iar spaima e atât de puternică, în unele

zile, că ai ajuns la... capăt, şi mai ales ai ceasuri nesfârşite în faţa ta, înainte de a

suna stingerea, iar tu nu mai ai nimic de spus, nimic de facut, spaima că zilele

trec, unele zile trec, fără întoarcere, sună stingerea, iar tu n-ai spus încă nimic

sau mai nimic. Asta-i primejdia. De care trebuie să te fereşti. Transpiram

zdravăn. Odinioară. Acum nu. Aproape deloc. Arşiţa a crescut. Transpiraţia a

scăzut. Ce poate fi mai minunat. decât felul în care omul se adaptează. Condiţia

schimbătoare. E obositor să ţii braţul sus. Nu şi atunci cân mergi. Numai când

stai pe loc. Ce observaţie curioasă. Sper că pe asta n-ai ratat-o, Willie, m-ar

întrista să ştiu că ţi-a scăpat. Am obosit tot ţinând-o aşa şi n-o pot lăsa jos.

Raţiunea îmi spune, Las-o Winnie, nu ţi-e de nici un ajutor, lasă-o jos şi apucă-te

de altceva. Nu pot. Nu pot să mă mişc. Nu, trebuie să se întâmple ceva în lume,

să aibă loc o schimbare, altfel n-am să mă mai pot mişca. Willie. Ajutor. Nu?

Porunceşte-mi s-o las jos, Willie, am să mă supun cât ai clipi, aşa cum am făcut-

o întotdeauna. Te implor, Willie. Fie-ţi milă. Nu? Nu poţi? Ei bine, nu te condamn,

ar fi nedrept ca eu, care nu mă pot mişca să dau vina pe Willie al meu, pentru că

nu poate vorbi. Din fericire mi-am recăpătat glasul. Ce poate fi mai minunat decât

cele două lămpi ale mele, când una se stinge, cealaltă arde şi mai viu încă. Ei da,

mari binefaceri. Ah pământule, bătrân stingător de incendii. Presupun că am mai

văzut asta şi înainte, deşi nu-mi amintesc. Dar tu, Willie? Îţi aminteşti să mai fi

văzut aşa ceva, Willie? Ştii ce s-a întâmplat mai adineauri, Willie? Iar ţi s-a făcut

rău? Nu te întreb dacă ai habar de tot se întâmplă în jur, te întreb numai dacă ţi

s-a făcut din nou rău. Ochii tăi par închişi, dar ştim foarte bine că asta nu

înseamnă nimic. Ridică un deget, puiule, fi draguţ, dacă nu zaci de tot în

nesimţire. Fă asta pentru mine, Willie, doar degetul mic, dacă mai eşti conştient.

O, toate cinci, astăzi eşti un înger, acum am să pot continua cu inima uşoară.

Parcă s-a întâmplat vreodată să vezi ceva pe care să nu-l fi văzut deja înainte şi

totuşi... mă întreb. Nu e oare nefiresc ca sub soarele astă arzând ca jăraticul, tot

mai mistuitor, de la ceas la ceas, lucrurile să se aprindă aşa, de la sine, fără ca

cineva să le dea foc? Eu însămi n-am să sfârşesc, oare, prin a mă topi sau a

arde, o, nu neapărat în flăcări, nu, pur şi simplu toată – carnea asta care se mai

vede se va preface, încetul cu încetul, într-o cenuşă neagră. Pe de altă parte, am

cunoscut oare, vremuri mai blânde? Vorbesc de vremuri mai blânde şi vremuri

toride şi nu sunt decât vorbe goale. Vorbesc de vremea când nu eram încă

prinsă – în felul ăsta – şi aveam picioare şi mă foloseam de ele, şi puteam să/mi

caut un locşor la umbră când mă săturam de soare, ca şi tine, sau un colţ însorit

când mă săturam de umbră, ca şi tine, sau un colţ însorit când mă săturam de

umbră, ca şi tine şi toate sunt doar vorbe goale. Azi nu e mai cald decât ieri,

mâine nu va fi mai cald decât azi, imposibil, şi tot aşa, te cufunzi în negura

trecutului şi te arunci în negura viitorului. Şi dacă, într-o bună zi pământul îmi va

acoperi sânii, va fi ca şi cum nu mi-aş fi văzut niciodată sânii, ca şi cum nimeni

nu mi-ar fi văzut niciodată sânii. Willie, sper că măcar pe asta n-ai scăpat-o, aş fi

nenorocită să ştiu că ai ratat-o, nu ating asemenea culmi în fiecare zi. Da, se

pare că s-a întâmplat ceva, ceva pare să se fi întâmplat, şi nu s-a întâmplat de

fapt nimic, tu ai dreptate, Willie. Umbrela va fi din nou aici mâine, lângă mine, pe

movila asta, ca să mă ajute să-mi duc ziua până la capăt. Nu, nu poţi face nimic.

Ce poate fi mai minunat decât felul în care lucrurile... lucrurile... atât de minunat.

O ce frumoasă are să fie şi ziua asta! Hai, Willie, încă o dată! Bis, Willie, te

implor! Nu? Nu vrei să faci asta pentru mine? Ei, bine, e de înţeles, absolut de

înţeles. Nu poţi cânta doar aşa, ca să-i faci celultalt pe plac, oricât de mult l-ai

iubi, nu, cântecul trebuie să se reverse din inimă, asta o spun mereu, să

ţâşnească din adâncuri, ca şi cântecul mierlei. De câte ori nu mi-am spus, în

clipele mele de deznădejde, Acum cântă, Winnie, cântă-ţi cântecul, e tot ce ţi-a

mai rămas de făcut, şi n-o făceam. Nu puteam. Nu, ca şi mierla sau pasărea

aurorei, fără gândul vreunui câştig, nici pentru tine, nici pentru altcineva. Şi-

acum? Ciudată senzaţie. Senzaţia ciudată că cineva mă priveşte. Mă văd

limpede, apoi nedesluşit, apoi deloc, iar limpede şi, tot aşa, apar şi dispar, într-un

vârtej neîncetat, în ochiul cuiva. Ciudat? Nu, aici totul e ciudat. Ceva îmi spune,

Acum taci niţel, Winnie, te rog, nu risipi toate cuvintele zilei, taci, te rog, şi fă

ceva, aşa, ca să mai fie o schimbare. Faceţi ceva! Ce gheare! În faţa ochilor mai

răsare – undeva din adâncuri – un domn Shower – un domn şi poate o doamnă

Shower – nu – se ţineau de mână – deci, e mai degrabă logodnica lui – sau doar

cineva –iubit. Astăzi se rup foarte uşor. Shower – Shower – îţi spune – ceva –

numele său – Willie - îţi evocă adică – vreo realitate anume – Willie – nu

răspunde dacă – n-ai chef să o faci – ţi-ai făcut – şi-aşa – datoria cu vârf şi

îndesat – Shower – Shower. Ei, aşa parcă mai merge. Nu te lăsa, Winnie, orice

ar fi să se întâmple, nu te lăsa. Da – Shower – Shower – sau poate Cooker, mai

degrabă Cooker. Cooker, Willie, îţi spune Cooker ceva? Cooker, Willie, trezeşte

vreun ecou în tine numele de Cooker? Ei, nu, că asta-i culmea! Unde ţi-e batista,

iubitule? Puţină delicateţe, totuşi. O, Willie, doar n-ai de gând să o înghiţi! Scuip-

o, dragule, scuip-o! În fine, s-ar părea că e ceva firesc. Omenesc. Ce poţi face?

Cât e ziua de lungă. Zi de zi. Vechiul stil! Nu, pe asta am terminat-o deja. Ar

trebui să-mi pun ochelarii. Prea târziu. Ei, da, arată ceva mai uman. În fine, acest

bărbat Shower – sau Cooker - n-are importanţă – şi femeia – mână în mână –

fiecare cu câte o sacoşă maro – dintr-acelea mari, încăpătoare – proţăpiţi aici şi

holbându-se la mine – cu gura căscată – în cele din urmă bărbatul – Shower –

sau Cooker – n-are importanţă – se termină cu er oricum – bag mâna în foc – Ce

i-a venit şi asteia? zice – Care-i clenciul? zice – vârâtă pân la ţâţe-n păpădie –

ordinar individ - ce poa sa-nsemne chestia asta? zice el – cam ce-ar trebui la o

adică să însemne asta? – şi-i tot dă înainte cu tâmpenii de genul ăsta –

trăncăneala obişnuită – Mă auzi? zice el – Din păcate, zice ea – Adică cum, din

păcate? zice el – ce înseamnă asta, din păcate? Da tu, zice ea, cu tine care-i

clenciu, zice ea, cam ce-ar trebui tu să însemni la o adică? Numai pentru că te

mai ţii încă în două labe, cracii ăia strămbi ai tăi, cu geanta aia jegoasă de târfă,

burduşită cu rahat în conservă şi cu iymene de schimb, târându.mă de la un

capăt la altul prin împuţitul ăsta de deşert – o adevărată mahalagioaică,

perechea ideală – lasă-mă dracului, zice ea, mnezeii tăi, şi cară-te, cară-te odată!

Şi ăla de colo, de ce n-o dezgoapă? zice el - aluzie la tine, iubitule - La ce i-o

mai fi folosind în halul în care e? Şi ce nevoie mai poa sa aibă ea de el, în halul

în care e? – Şi tot aşa, aiurelile obişnuite – Uite ce-i! zice ea, pune şi tu puţin

suflet la bătaie, ce naiba – Am s-o dezgrop zice el, am s-o dezgrop, aşa cum e,

chiar dacă n-are nici un rost – S-o dezgropi, cu ce? Cu mâinile, zice el, am s-o

dezgrop cu mâinile goale - pesemne că erau soţ şi soţie. Şi apoi au plecat -

mână-n mână – cu sacoşele – se îndepărtează – se văd tot mai nedesluşit – apoi

deloc – ultimele făpturi omeneşti – care s-au mai rătăcit pe-aici. Ciudat lucru,

asemenea strigoi, într-o clipă ca asta. Cuidat? Nu, aici totul e ciudat. Oricum sun

recunoscătoare pentru asta. Nespus de recunoscătoare. pleci şi ridici capul,

capul jos, capul sus, numai asta mereu. Şi-acum? Poate că e cam devreme – să

mă pregătesc – de noapte – vechiul stil! şi totuşi o fac – mă pregătesc – de

noapte – simţind că se apropie – că o să sune – stingerea – spunându-mi –

Winnie – nu mai e mult, Winnie – o să sune stingerea. Se întâmplă să mă înşel.

Dar nu prea des. Se întâmplă să-ţi închei ziua, făcând tot ce era de făcut,

spunând tot ce era de spus, totul fiind pregătit de noapte, iar ziua să nu se

sfârşească încă, departe de a se sfârşi, şi noaptea să nu vină, departe de a veni.

Nu prea des. Da, uneori simt că vine, că va suna stingerea, mă pregătesc prin

urmare de noapte – aşa, şi se întâmplă să mă înşel – dar nu prea des. Odinioară

credeam – spun, odinioară crdeam – că toate lucruşoarele astea – vârâte la un

loc în geantă – dacă e prea devreme – ar putea fi scoase din nou – dacă e cazul

– dacă e nevoie – şi tot aşa – la nesfârşit – le vâri la loc – le scoţi din nou – până

când va suna – stingerea. Dar nu. Nu nu. Ar putea părea ciudat – da, fără

îndoială – tot – cum să spun? – tot ce-am spus mai înainte – da, fără îndoială –

ciudat – dacă n-ar fi – dacă n-ar fi – faptul că toate par ciudate. Nespus de

ciudate. Niciodată nici o schimbare, Şi din ce în ce mai ciudat. Te-ai săturat de

vizuina ta, dargule? Ei, bine, înţeleg. Nu uita să-ţi pui pălăria de paie. Doamne,

cum te mai târai odinioară, dragul de tine. Nu, nu mai eşti târâtorul care mi-a

cucerit inima. Genunchii şi mâinile, iubire, încearcă în genunchi, cu mâinile pe

jos. Genunchii! Genunchii! Ce blestem să te poţi mişca! Încă un pas, Willie, şi ai

scăpat. Ah! Mi-a înţepenit gâtul tot admirându-te. Dar zău că merită osteneala,

merită din plin ostenelea. Ştii ce visez uneori? Ce visez uneori, Willie. Că ai să vii

să te târăşti în partea asta, ca să te pot vedea. Aş fi alt om, atunci. De

nerecunoscut. Sau măcar din când în când să vii în partea asta, ca să mă pot

bucura de tine. Dar nu poţi, ştiu. Ştiu. Oricum – nu mai e mult de-acuma – o să

sune. Solemn garantată – ce mai era? Veritabil pur... solemn garantat... veritabil

pur... ah!de porc! La drept vorbind, ce-i acela un porc? La drept vorbind, Willie,

ştii ce-i acela un porc, eu nu pot să-mi amintesc. Ce-i acela un porc, Willie, te

implor!

Willie: Vier castrat. Crescut pentru tăiere.

Winnie: O, ce zi frumoasă! Încă una! La urma urmei. Până acum.

Willie: Angajăm june dinamic.

Winnie: Nu. Nu nu. Şi-acum? Cântă. Cântă-ţi cântecul, Winnie. Nu? Atunci, roagă-te.

Spune-ţi rugăciunea, Winnie.

Wllie: Se caută tânăr sclipitor

.Winnie: Spune vechea ta rugăciune, Winnie.

ACTUL AL DOILEA

Winnie: Salut, sfântă lumină. Cineva mă prieşte încă. Se mai sinchiseşte încă de mine.

Ce poate fi mai minunat. Cu ochii pe ochii mei. Cum e versul acela de neuitat?

Willie. Willie. Oare se mai poate vorbi de timp? Oare se mai poate spune, Willie,

a trecut multă vreme de când nu te-am mai văzut. De când nu te-am mai auzit.

Oare se poate? Se poate. Vechiul stil! Poţi vorbi despre atât de puţine lucruri.

Vorbeşti despre tot. Despre tot ce poţi. Odinioară credeam... spun, odinioară

credeam că am să învăţ să vorbesc de una singură. Vreau să spun, cu mine

însămi, pustiul. Dar nu. Nu nu. Prin urmare eşti aici. O, pesemne că ai murit, da,

fără-ndoială, ca şi ceilalţi, ai murit, fără-ndoială, sau ai plecat, părăsindu-mă, ca

şi ceilalţi, n-are importanţă eşti aici. Şi geanta e aici, aceeaşi dintotdeauna, o văd.

Geanta e aici, Willie, cea pe care mi-ai dăruit-o în ziua aceea... ca să-mi fac

piaţa. ziua aceea. Care zi? Odinioară mă rugam. Spun, odinioară mă rugam. Da,

trebuie să marturisesc, mă rugam. Acum, nu. Nu nu. Odinioară.. acum.. cât de

greu îi e minţii să priceapă. Am fost întotdeauna cea care sunt – şi sunt atât de

diferită de cea care am fost. Sunt una, spun una, apoi cealaltă. Când una, când

cealaltă. Poţi spune atât de puţin, spui tot. Tot ce poţi. Şi nicăieri nici un cuvânt

adevărat. Braţele mele. Sânii mei. Care braţe? Care sâni? Willie. Care Willie?

Willie al meu! Willie! Willie! În sfârşit, să nu ştii, să nu ştii sigur, mare binefacere,

asta-i tot ce cer. Ei, da... odinioară... acum... umbra verde a fagului... asta..

Charlie... sărutări... asta... totul... nespus de tulburător pentru mine. Dar mintea

mea nu se tulbură. Acum nu se mai tulbură. Nu nu. Întrezăresc nişte ochi... ce

par să se închidă în pace... ca să vadă... în pace. Nu ai mei. Nu acum. Nu nu.

Willie. Willie, crezi că pământul şi-a pierdut atmosfera? Crezi asta, Willie? N-ai

nicio părere? Ei, da, ăsta eşti tu, n-ai avut niciodată nicio părere despre nimic. E

de înţeles. Foarte. Globul pământesc. Mă întreb uneori. Poate că nu chiar toată.

Rămâne întotdeauna câte ceva. Din orice. Câteva rămăşiţe. Dacă minte ţi s-ar

întuneca. N-o să se întunece, fireşte. Nu chiar de tot. Nu a mea. Acum nu. Nu nu.

Ar putea fi frigul veşnic. Frig nimicitor, o veşnicie întreagă. Simplă întâmplare,

presupun, o întâmplare fericită. O, da, mari binefaceri, mari binefaceri. Şi-acum?

Chipul. Nasul. Îl văd... vârfurile... nările... suflu de viaţă... unduirea pe care o

admirai atât... umbra unei buze... dacă mi le ţugui... limba fireşte... pe care o

admirai atât... dacă o scot... vârful... un strop de frunte... de spărâncene... poate

doar închipuire... obrazul... nu ... nu... chiar dacă mi-i umflu... nu... nu... bujori ioc.

Asta-i tot. Geanta fireşte. Cam vag... totuşi e geanta. Pământul, fireşte, şi cerul.

Umbrela pe care mi-ai dăruit-o... în ziua aceea... în ziua aceea... lacul... trestiile...

Care zi? Care trestii? Brownie, fireşte. Îţi mai aminteşti de Brownie, Willie, îl văd.

Brownie e aici, Willie. Asta-i tot. Ce m-aş face fără toate astea? Ce m-aş face

fără ele când cuvintele mă părăsesc? Să privesc drept înnainte cu buzele

strânse. Nu pot. O, da, mari binefaceri, mari binefaceri. Uneori aud zgomeote.

Dar nu prea des. Sunt o binecuvântare, mă ajută... şi-mi duc ziua până la capăt.

Vechiul stil! Da, ce frumoase sunt zilele când sunt zgomote. Când aud zgomote.

Odinioară credeam... spun, odinioară credeam că sunt doar în capul meu. Dar

nu. Nu nu. Asra era logica. Raţiunea. Nu mi-am pierdut raţiunea. Nu încă. Nu

toată. Mai sunt rămăşiţe. zgomote. Ca nişte uşoare fărămiţări, nişte uşoare...

năruiri. Sunt lucrurile, Willie. În geantă, în afara ei. Ei, da, lucrurile îşi au viaţa lor,

mereu spun asta, lucrurile au viaţă. Oglinda mea, de pildă, n-are nevoie de mine.

Soneria. Doare ca un tăiş. Ca o daltă. Nu poţi rămâne surd. De câte ori... spun,

de câte ori nu mi-am spus, Râmâi surdă, Winnie, să nu-ţi pese de sonerie, n-o

băga în seamă, dormi şi stai trează, dormi şi stai trează după cum ţi se năzare

sau după cum îţi vine la socoteală. Deschide şi închide ochii, Winnie, deschide-i

şi închide-i mereu doar asta. Dar nu. Acum nu. Nu nu. Şi-acum? Şi-acum, Willie?

Mai e fireşte povestea când nu mai rămâne nimic altceva. O viaţă. O lungă viaţă.

Începând din pântec, acolo unde viaţa începea odinioară, Mildred îşi aminteşte,

îşi va aminti de pântec, înainte de a muri, de pântecul mamei. Tocmai a împlinit

patru sau cinci ani şi a primit de curând în dar o păpuşă mare, de ceară.

Îmbrăcată cum se cuvine, din cap până-n picioare. Pantofi, şosete, un set

complet de lenjerie cu panglicuţe, fustiţă ultima modă, mănuşi. Ajurate cu alb.

Pălăriuţă de paie albă, cu elastic sub bărbie. Şirag de perle. O cărticică cu poze

şi cu text, tipărită în toată regula, ca s-o ţină sub braţ, când iese la plimbare. Ochi

de un albastru intens care se deschid şi se închid. Soarele de-abia răsărise când

Milly se sculă, coborî.. îşi puse micul ei halat de casă, coborî singură scările

abrupte de lemn, în patru labe, de-a-ndăratelea, deşi nu avea voie, intră în...

trecu în vârful picioarelor prin coridorul cufundat în tăcere, intră în camera ei de

joacă şi începu s-o dezbrace pe Dolly. Se strecură sub masă şi începu s-o

deybrace pe Dolly. Şi în tot timpul ăsta o certa. Deodată un şoarece... Uşurel,

Winnie. Willie! Willie! uneori purtarea ta mi se pare de-a dreptul ciudată, Willie,

asta nu-ţi seamănă, să fii crud fără nici o noimă. Ciudat? Nu. Nu aici. Nu acum.

Şi totuşi... Sper cp nu s-a întâmplat nimic rău. Totul e în regulă, dragule?

Doamne fereşte să se fi vârât cu capul înainte! Nu mai poţi ieşi, Willie? Nu cumva

te-ai blocat acolo, Willie? Poate că în tot timpul ăsta strigă după ajutor, iar eu nu-l

aud! Fireşte că aud ţipete. Dar ele nu sunt decât în capul meu, nu? Să fie oare

cu putinţă ca... Nu nu, capul mi-e plin de ţipete, dintotdeauna. Ţipete slabe şi

nedesluşite. Apar. Apoi dispar. Parcă purtate de vânt. Tocmai asta mi se pare

mie atât de minunat. Că încetează. O, da, mari binefaceri, mari binefaceri. Ziua e

destul de înaintată. Şi totuşi e cam devreme, fără îndoială, pentru cântecul meu.

S cânţi prea devreme e funest, aşa mi se pare. Pe de altă parte ţi se întâmplă să

aştepţi prea mult. Sună stingerea şi tu n-ai cântat încă. Ziua toată s-a scurs – a

pierit fără urmă şi nici un cântec, de nici un fel, oricare ar fi el. Aici e o problemă.

Nu poţi cânta... doar aşa, nu. Cântecul îţi vine pe buze, nu ştii de ce, clipa, însă,

nu e bine aleasă, şi ţi-l înăbuşi. Îi spui, E timpul, acum ori niciodată, şi nu poţi.

Pur şi simplu, nu poţi cânta şi pace. Nicio notă. Şi încă ceva, Winnie, dacă tot am

atins subiectul ăsta. Tristeţea care te copleşeşte după ce cânţi. Ai trăit aşa ceva,

Willie? În cursul experienţei tale? Tristeţea de după contactul sexual intim, cu

asta, fireşte, ne-am deprins. Îmi închipui, Willie, că împărtăşeşti şi tu părerea lui

Aristotel. Da, pe asta o cunosştem şi ştim să-i ţinem piept. dar după ce cânţi... Nu

durează, fireşte. Tocmai asta mi se pare mie atât de minunat. Că se risipeşte.

Cum sunt versurile acelea extraordinare? Pleacă, dă-mă uitării, de ce să-şi... ta-

ta-ta.. peste... ta-ta-ta... să-şi aştearnă umbra... dă-mă uitării.. de ce să-şi.. de ce

tristeţea... zâmbeşte vesel... dă-mă uitării... nicicând n-ai să mă mai auzi...

zâmbeşte duios.. cântă cu voioşie... Uite-aşa ne pierdem clasicii. O, nu chiar pe

toţi. O parte doar. O parte mai rămâne. Ce poate fi mai minunat decât să-ţi

râmână o parte dintre clasici, ca să te ajute să-ţi duci ziua până la capăt. O, da,

binefaceri peste binefaceri. Şi-acum? Şi-acum, Willie? Îl chem să-mi apară în faţa

ochilor minţii... pe domnul hower – sau Cooker. Mână-n mână, cu şacoşele.

Croindu-şi drum... prin viaţă. Nu mai sunt tineri, dar nici bătrâni nu sunt încă.

Proţăpiţi aici, holbându-se la mine, cu gura cascată. Sânii nu-s de lepădat, am

văzut şi mai nasoi la viaţa mea. Umerii nu-s de lepădat, am văzut şi mai nasoi la

viaţa mea. Oare îşi mai simte picioarele? zice el. Oare picioarele îi mai sunt vii?

zice el? Oare e goală sub chestia asta? zice el. Dacă picioarele îi mai sunt vii?

Dacă e goală sub chestia asta? Întreab-o tu, zice el, eu nu îndrăznesc. Ce s-o

întreb? zice ea. Dacă picioale îi mai sunt vii. Dacă e goală sub chestia asta. N+ai

decât s-o întrebi tu, zice ea. Lasă-mă dracului `mnezeii tăi, şi cară-te! De-ai crăpa

odată! dar nu. Nu nu. Îi privesc cum se îndepărtează. Mână-n mână – cu

sacoşele. Se văd nedesluşit. Apoi deloc. Ultimele făpturi omeneşti – care s-au

rătăcit pe-aici. Până la această dată. Şi-acum? Ajutor. Ajutor, Willie. Nu?

Deodată, un şoarece... Deodată, un şoarece, pe coapsa ei micuţă începu să se

caţere un şoarece, iar Mildred, aruncând-o cât colo pe Dolly, de groază, începu

să ţipe – şi ţipă şi ţipă – ţipă şi ţipă şi ţipă şi ţipă, până ce veniră toţi în goană, cu

cămăşile de noapte pe ei, tata, mama, Bibbie şi... bătrâna Annie, ca să vadă ce

s-a întâmplat... ce s-a putut întâmpla, Doamne Dumnezeule. Prea târziu. Prea

târziu. Willie. În sfârşit, nu mai e mult, Winnie, nu mai poate fi mult până o să

sune stingerea. Atunci, ai să poţi să închizi, ochii, atunci va trebui să închizi ochii

– şi să nu-i mai deschizi. De ce îmi tot spun asta? Odinioară credeam... spun,

odinioară credeam că nu e nicio deosebire între o fracţiune de secundă şi

următoarea. Odinioară îmi spuneam... spun, odinioară îmi spuneam, n-ai să te

schimbi niciodată, Winnie, nu există nicio deosebire între o fracţiune de secundă

şi următoarea. De ce aduc din nou vorba despre asta? sunt atât de puţine lucruri

despre care poţi aduce vorba, aduci vorba despre tot. Despre tot ce poţi. Mă

doare gâtul. Mă doare gâtul! Ah, acum e mai bine! Puţină măsură în toate. Nu

mai pot face nimic. Spun nimic. dar trebuie să spun mult. Aici e o problemă. Nu,

ceva trebuie să se mişte în lume, cu mine s-a terminat. O boare. O răsuflare.

Cum sunt versurile acelea nemuritoare? Ar putea fi întunericul veşnic. Nopatea

neagră fără sfârşit. Simpla întâmplare, presupun, o întâmplare fericită. O, da,

binefaceri peste binefaceri. Şi-acum? Şi-acum, Willie? În ziua aceea. Şampanie

trandafirie. Pahare subţiri cu picior. Plecarea ultimului oaspete. Ultimul rând de

şampanie, trupurile aproape că se ating. Privirea. Care zi? Care privire? Aud

ţipete. Cântă. Cântă vechiul tău cântec, Winnie.

Ei, poftim! Ce plăcere neaşteptată! Asta îmi aminteşte de ziua când ai venit

scâncind să-mi ceri mâna. Fii a mea, Winnie, te ador! Viaţa nu înseamnă nimic

fără Win! Ce te-ai mai împopoţonat, chiar că arătai ca o panaramă! Unde sunt

florile? Care astăzi încă mai zâmbesc. Ce-ai la gât? Un antrax? Ai grijă, Willie, fă

ceva înainte de a te umple de tot. Pe unde mi-ai fost în tot timpul ăsta? Te-ai

dichisit? Nu m-ai auzit când te strigam? Ai rămas blocat în vizuina ta? Aşa, Willie,

priveşte-mă. Bucură-ţi ochii bătrâni, Willie. A mai rămas ceva din ei? Ceva

rămăşiţe? Nu? Ştii, nu m-am putut aranja. Într-un fel, pe tine te mai poate

recunoaste omul. Ai de gând să trăieşti în partea asta acum... o bucată de

vreme, poate? Nu? Eşti numai în trecere? Ai surzit, Willie? Eşti mut? O, ştiu, n-ai

fost tu niciodată prea vorbăreţ, Einnie fi a mea te ador şi cu asta basta, nimic de-

atunci decât noutăţile din ziar despre cereri şi oferte. În sfârşit, n-are importanţă,

asta îmi spun mereu, a fost o zi frumoasă, la urma urmeleor, încă o zi frumoasă.

Nu mai e mult, winnie. Ţie ţi se întâmplă să auzi ţipete, Willie? Nu? Hai, mai

priveşte-mă, Willie. Încă o dată, Willie. Ah! Ce-ai păţit, Willie?, nu ţi-am văzut

niciodată mutra asta! Pune-ţi pălăria, dragule, e din pricina soarelui, hai lasă

ceremonia deoparte, îţi dau voie. O, ia te uită, e fantastic! Haide, iubitule, mai cu

vlagă, dă-i drumul, am să te apalud. La mine vrei să ajungi, Willie? sau e altceva

la mijloc? Vrei să-mi atingi faţa.. încă o dată? Vrei să mă săruţi, Willie... sau e

altceva la mijloc? A fost o vreme când ţi-aş fi putut da o mână de ajutor, Willie.

Buuuuf! Hai , mai înceracă o dată, Willie, am să te aclam. Nu mă mai privi aşa!

Nu mă mai privi aşa! Ţi-ai pierdut minţile, Willie? Sărmanele, bătrânele tale

rămăşiţe de minţi, Willie?

Willie: Win.

.Winnie: Win! O, ce zi frumoasă a fost şi asta! Încă una. La urma urmei. Până acum.

Ceas de dor

Nepieritor,

Valsul ne-mabată,

Ameţitor.

Vis de iubire,

Dulce-unduire,

Tainice şoapte,

În blânda noapte,

Toate-ţi grăiesc:

Dragostea mea,

pe veci te iubesc!