Sacrul la Eminescu Referatul e structurat in trei part, primele doua aduc referinte credibile despre

religiozitatea si ortodoxismul poetului, în viziunea Înaltpreasfinţiei Sale Nicolae Corneanu, Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, Membru de onoare al Academiei Romane, prezentată în volumul omagial “Omul si opera”1 şi din “Ortodoxia”, revista Patriarhiei Române iar in ultima parte, comentariul personal al celei mai reprezentative poezii , care reflecta toate observatiile prezentate anterior.

Religiozitatea lui Eminescu2

„omului deplin al culturii româneşti”, cum i-a spus Constantin Noica, poetului Mihai Eminescu. Spun poetului, deşi Eminescu n-a fost numai poet, ci în general un intelectual de cea mai înaltă clasă şi, în plus un profund credincios. Mulţi vor fi rezervaţi în legătură cu o atare caracterizare, deoarece a fost o vreme când opinia oficială îl prezenta pe Eminescu ca necredincios, chiar ateu. Acest punct de vedere este de fapt mai vechi şi l-am găsit exprimat până şi de Elie Cristea, viitorul patriarh al României, în teza sa de doctorat la Facultatea de Filosofic şi Filologie din Budapesta (15 mai 1895) dedicată vieţii şi operei lui Eminescu. „Preocupările de ştiinţele pozitive şi ale naturii, spunea Elie Cristea, l-au făcut pe Eminescu să nege existenţa lui Dumnezeu...” Eminescu, mai spunea Elie Cristea, era „un suflet lipsit de balsamul credinţei”3

Eminescu este descris ca om religios, dar nu numai religios în general, ci creştin. Eminescu a studiat religia hindusă, budismul. Creştinismul lui Eminescu este demonstrat în primul rând prin educaţia primită în copilărie, lecturile, studiile, opera literară, activitatea publicistică şi manuscrisele ce ni le-a lăsat moştenire. Mai ales viaţa sa, de când s-a născut până la moarte demonstrează cu prisosinţă acest lucru.

Ascendenţii lui Eminescu erau foarte legaţi de Biserică. Doi unchi au intrat în monahism, ca şi trei surori ale mamei şi o verişoară. Însăşi mama poetului, Raluca Eminovici, era o femeie profund evlavioasă, care, împreună cu familia ei, a cumpărat biserica din Ipoteşti şi apoi i-a donat numeroase obiecte cusute de mâna ei.

Poetul însuşi a fost botezat în biserica Uspenia din Botoşani la 21 ianuarie 1850, cristelniţa respectivă fiind ulterior strămutată în biserica veche de la Ipoteşti. Intrat în rândul credincioşilor prin botez, Eminescu a fost atras de frumuseţea vieţii mănăstireşti. O călugăriţă, Agafia Moişa, ne-a lăsat o mărturie edificatoare în această privinţă: „Mihai venea regulat în fiecare vară la mătuşile lui care erau călugăriţe. Una dintre acestea, maica Olimpiada, povesteşte că venea la ele, stătea câte o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniştită. Medita, admira priveliştea codrilor seculari de pe dealuri, scria poezii, asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la maici, se ruga, mânca ceva şi se culca...”4

Atmosfera în care a crescut tânărul Eminescu era profund religioasă. Într-un articol de ziar din anul 1942, Octav Minar se referea la modul cum erau sărbătorite Paştile în familia Eminovici. Cu acest prilej părinţii lui Eminescu voiau să arate că la ei se păstrează tradiţia. „La Ipoteşti, relatează Aglaia, sora poetului, pregătirile erau numeroase. În Săptămână Luminată, cuconul Gheorghieş (tatăl poetului), sta acasă şi organiza personal deosebitele obiceiuri pascale. Se adunau în cursul Săptămânii Patimilor sute de ouă pe care el le colora în roşu şi galben. Vopselele le făcea singur din plantele cultivate de el în grădină. Ceea ce era de observat, era meşteşugul că din aceste două culori scotea efecte artistice unice.

Tata vopsea în roşu şi galben oule de Paşti. Avea o dragoste nemărginită pentru a face singur acest lucru. Ştia să facă câte zece feluri de roşu şi tot pe atâtea de galben. Te cruceai să le vezi roşul precum creasta cocoşului, roşul ca frunza de vie ruginită, roşul ca sângele; apoi galbenul ca chilimbarul, galbenul ca nalba, galbenul ca mierea de albine. După ce le vopsea le punea în panerele făcute de Creţu, omul lui de încredere, şi le păstra până în noaptea Învierei. Mama nu se amesteca decât în facerea cozonacilor şi a mâncărurilor”,

Aglaia Eminovici, sora lui Eminescu, mai descrie în Însemnări din casa părintească, cum se sărbătorea Noaptea Învierei la conacul de la Ipoteşti: „Când toate pregătirile erau făcute, noi copii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, aşteptam ceasul când toată lumea pleca la biserică. Cu lumânări în

1 Nicolae Corneanu,Omul si Opera, Editura Academiei Romana, Editura Învierea, Timisoara, 20132 Extras din lucrarea: Pe firul vremii, Bucureşti, 2000, pp. 189-1933 Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, 1984, pp. 271-2724 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Roman, 1986, pp. 358-359

1

mână, având fiecare un coşuleţ cu ouă, plecam câte doi înainte, iar în urmă venea tata şi mama, având în mână câte o mare lumânare, făcute din ceara albinelor noastre. După dânşii, înşiruiţi, doi câte doi, servitorii şi servitoarele toţi cu lumânări în mâini, ducând şi panerul plin de cozonaci.

Când preotul striga din altar: «Hristos a înviat» - toată lumea aprindea luminări le de la altar. După terminarea slujbei, familia Eminovici împărţea oule şi cozonacul sfinţit, la săraci, apoi plecam acasă. În ziua întâia de Paşti, la prânz, în curtea conacului se aşezau mesele pentru sărbătorirea «Învierei Domnului», unde fiecare oaspete avea în faţa lui o strachină nouă, un cofăel cu vin şi o lumânare.

Petrecerea începea printr-o sfinţire, la sfârşitul căreia se cânta în cor: «Hristos a înviat!» Se aduceau oule în panere, care umpleau de bucurie pe comeseni.

Fiecare lua câte două ouă pe care le punea lângă strachină. Tata trecea la mesele bărbaţilor, iar mama la mesele femeilor. Luând fiecare câte un ou, înainte de a-l ciocni îl muia în vin, spunând creştineşte: «Hristos a înviat !» în tăvi mieii fripţi - şi veselia începea. Într-un Paşti, era acasă şi Mihai. În orice împrejurare, fratele meu avea un fel de a înţelege lucrurile care pentru noi toţi de acasă producea nedumerire.

Cunoscând apucăturile tradiţionale ale tatei, Mihai voia să fie şi el în felul lui, se apucase în secret, era secretos, să adune vreo sută de porumbei în columbarul din curtea noastră.

Închişi, le-a dat drumul în ziua ospăţului. «Hristos a înviat!» - pronunţat de tata, a fost salutat de soborul acestor păsări, care au ocupat mesele, ciugulind cu poftă din cozonac.

Mirarea a fost mare şi tata întrebându-l pe Mihai dacă el a făcut isprava, dânsul a tăcut şi a zâmbit.

Îmi aduc aminte că într-un alt Paşti, a mers la stână şi a împodobit câteva mioare cu hârtie colorată şi coroniţe de frunze verzi. Îmbrăcat ca cioban, a intrat în toiul petrecerii cu ele, cântând din fluier. Oprindu-se în faţa tatei, a început să cânte un cântec ciobănesc: «Mieluşă, mieluşor, - Am şi eu un dor, - Dor de ciobănaş, - La ouă părtaş, - Unu doi, unu doi, - Sunt cioban la oi».

I-a sărutat mâna şi tata I-a îmbrăţişat zicând: «Băiatul ăsta e plămădit din datină!», iar mama l-a privit cu mândrie şi i-a dat Ioc la masă între ei, semn de mare dragoste ce arătau părinţii lui Mihai.

De altfel, el câştigase şi încrederea tatei, care îi dase cheile de la bibliotecă şi se sfătuia de multe ori în secret cu dânsul.

Fratele meu era un copil foarte curios, iubea singurătatea şi zile întregi se ascundea prin pădurile din împrejurimi, unde spunea că vorbeşte cu gângăniile, şerpii şi păsările”. (Amănuntele acestea sunt cuprinse în Însemnări din casa părintească de sora poetului, Aglaia Eminovici, Octav Minar, Hristos a înviat! La Ipoteşti, 1942).

Deprinderile din copilărie au lăsat o amprentă neştearsă în sufletul lui Mihai Eminescu. La ele s-au adăugat ulterior ceea ce a învăţat în liceul din Cernăuţi de la preotul Veniamin Iliuţ, care catehiza pe toţi elevii români după care îi ducea la biserică. O influenţă puternică asupra lui a avut aici profesorul Aron Pumnul care era profund religios şi împlinea toate rânduielile tradiţionale. În plus, de tânăr şi apoi tot restul vieţii, a fost atras de vechile cărţi bisericeşti, între care Molitfelnicul. Nu i-a rămas străină Sfânta Scriptură, iar îndată ce a devenit student, şi nu numai, cele mai variate cărţi religioase precum Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam, Cărticica sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri şi a nălucirei şi a minţii şi a inimei alcătuită de Nicodim Aghioritul tradusă la mănăstirea Neamţ (1826). Ioan Slavici scrie în Amintiri că Eminescu „citise cronicarii şi multe cărţi bisericeşti... ”.

Pentru iniţierea în cele ale Teologiei, Eminescu s-a folosit între altele de cărţile protosinghelului Melchisedec (Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit, Iaşi, 1855) şi a lui Silvestru Morariu Andrievici (Învăţătura ortodoxă din religiunea creştinească a unei sânte, catolice şi apostolice Biserici pentru clasele liceale, Viena, 1862).

Cunoştinţele religioase acumulate în această perioadă vor fi sistematizate de-a lungul studiilor universitare la Viena (1869-1872) şi ulterior la Berlin (18721874). Asemenea sihastrului Iosif din povestirea cu acelaşi titlu, Eminescu „citise în tinereţe de-ale enciclopediştilor, dar ei insuflaseră apatie. Dovezile lor îi păreau silite, căci se-ndreptau toate contra unei axiome pe care el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui Dumnezeu...”.

În perioada studiilor universitare, Eminescu a consultat numeroase studii referitoare la Buddha, Confiicius, Zoroastru, Brahma, religia evreilor (Tora, Cabala şi Talmudul), manuale şi monografii aparţinând şcolii din Tubingen (D. Fr. Strauss, Fr. Chr. Baur, Bruno Bauer), ca şi cărţile lui I. Kuhn

2

(Katholische Dogmatik, 1857), Fr. X. Dieringer (Lehrbuch de katholische Dogmatik, 1857 şi în special Georg Wikhelm Friederich Hegel (Vorlesungen iiber die Philosophie der Religion, 1832), Immanuel Kant (Âllgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels..., 1755), Robert Zimmermann (Leibniz’s Monadologie, 1847), Eduard Zeller (Geschichte der deutsche Philosophie seit Leibniz, 1873), Artur Schopenhauer (Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819-1842). Desigur lista aceasta bibliografică ar putea fi mult întregită.

Pentru că printre preocupările lui Eminescu s-a aflat budismul şi într-o măsură oarecare schopenhauerismul, e interesant să ştim ce a spus în această privinţă Lucian Blaga: „Schopenhauerismului şi budismului li s-au dat în opera lui Eminescu proporţii de elefantiază. Prea puţini şi-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conştiinţă suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanţei sufleteşti intime a poetului”5

Eminescu a crescut în aleasă grijă şi sorbise din comorile duhului filocalic. A călătorit cu doi seminarişti la Blaj şi la Sibiu unde a luat contact cu teologi ai vremii, fusese la

Densuş să vadă vechea biserică de aici, era protejatul fraţilor Scriban şi învăţase atâtea de la mănăstirile Neamţ, Agapia, Văratec, Secu şi Sihăstria, si a organizat serbarea de la mănăstirea Putna (august 1871)? Legat de Putna e cazul să cităm câteva fragmente din scrisoarea pe care a trimis-o studenţilor teologi din Blaj în numele comitetului de organizare: „...în ziua de 15/27 august a.c. românii în general serbează ziua Sfintei Maria, vergina castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Hristos... Hristos a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirii, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei...”6.

În decursul anilor, Eminescu n-a încetat să-şi manifeste credincioşia sa, ba chiar mai mult, afecţiunea faţă de monahism. Era prin 1883, la 23 iunie, când Titu Maiorescu a invitat la sine pe soţii Rosetti, pe tânărul Beldiman şi Eminescu. „După părerea mea - notează Maiorescu - Eminescu este suferind. Vrea să înveţe limba albaneză şi chiar vrea să se facă călugăr”7.

Într-o mărturie, mai mult decât emoţionantă: într-un Ceaslov din 1884 aflat în biblioteca mănăstirii Neamţ, posesorul lui nota următoarele pe vremea când Eminescu a petrecut o vreme la bolniţa mănăstirii: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la mănăstirea Neamţ la bolnaviţă şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo şi Gheorghiţă din Crăcăoani care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-a sărutat mâna şi au spus: Părinte să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină”8.

Mărturiilor de până aici li s-ar putea adăuga elementele religioase, mai exact creştine, din poeziile, proza, articolele şi manuscrisele lui Eminescu. Tot ce a scris poetul reflectă convingerile lui religioase. Iată un exemplu dintr-o poezie închinată Maicii Domnului; „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchiem rugându-te/ Înalţă-ne ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de Întărire/ Şi zid de mântuire”. Exemplele s-ar putea înmulţi la nesfârşit. Ca să ne referim şi la Biserică, arătăm că el considera Biserica Ortodoxă „maica neamului”. Adevărul ne obligă însă să arătăm că şi în această privinţă el era foarte obiectiv, Ne-a atras atenţia între altele articolul Religia apărut în Timpul din 6 martie 1880 care se încheie astfel: „Prin lupte ca cea de astăzi, prin mai grele încă, a trecut deja Biserica; ea a avut inteligenţa de a-şi muta punctul de gravitaţie în ţările care aveau mai mare nevoie de ea, încât întotdeauna a aflat putem noi şi proaspete, pentru a le opune negaţiei pure, pe care a întâmpinat-o de atâtea ori în cale”.

Sigur nu vom trece cu vederea peste oscilaţiile poetului între credinţă şi tăgadă, între evlavie şi eres, între ataşamentul faţă de Biserică şi anticlericalism. Explicaţii există pentru toate. Nota dominantă a gândirii sale rămâne însă credinţa, şi nu oricare, ci credinţa creştină.

5 Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Trilogia culturii, Bucureşti, 1944, p. 3246 Şerban Cioculescu, Eminescu şi serbarea de la Putna, în Eminesciana, Bucureşti, 1985, pp. 33-347 Constantin Galeriu, Martor al sfintei credinţe, în revista Lui Eminescu, Brăila, serie nouă, an IV (VIII), nr. 7 (11), 15 mai 1993, p. 78 Paul Miron, „Litus maris” şi „Lumah jucundum Un manuscris demn de remarcat despre Eminescu, în Almanahul Luceafărul, Bucureşti, 1990, p. 2

3

Voi aduce cateva exemplificari din opera lui Mihai Eminescu în care scrie despre Biserica Ortodoxă și încercările Apusului de romano-catolicizare a românilor

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”  (Mihai Eminescu – Opere, vol. 13, pp. 168-169).

***

„Înfiinţarea unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.

Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Hercalidul , care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De – asemenea guvernul imperial austriac, luând măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba, atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet – încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări, al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de-a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.

Înfiinţind metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România — şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor — şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin.

Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă.

Moldova a avut trei Domni eterodocşi; unul a înfiinţat episcopia romano – catolică a Siretiului, altul şi-a dat silinţă să lăţească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Graţiani , care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: „Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mânca carne.”

Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi. Ei totuşi au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano – catolică . Ce-i drept, speranţa poporului român a fost, şi este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de şaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simţit în ţară că avem

4

domn eterodox . Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestăţii Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orăşanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaş ; nu s-a folosit de această armă, pentru că ştia că s-ar fi indignat chiar şi patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înfiinţându-se metropolia catolică din Bucureşti, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe şi astăzi e cu putinţă ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.

Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii . O mare parte din românii din munţii despre nord a părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoş, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii , luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă.

Astăzi însă, după o sută şi cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.

Şi care este momentul ales pentru aceasta?

Avem un Domn romano-catolic şi cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moştenitor prezumptiv, al doilea Domn romano-catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecţia de care s-a bucurat biserica papală până acum va fi şi mai întinsă pe viitor.

„Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a ţării, alta a Curţii; doi capi bisericeşti, unul părinte sufletesc al ţării, iar altul al familiei regale şi a-l celorlalţi străini aşezaţi în ţară: între ţară şi dinastia este un abis netrecut .”

Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestăţii Sale (d. Câmpineanu de ex.) dacă s-ar afla în opoziţie şi n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulţimii lesne de condus la care s-ar fi adresând.

Nouă însă, şaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în ţară cu hotărârea de a duce mai departe tradiţiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea şi Ştefan, ale lui Matei Basarab, tradiţiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfinţit prin martiriul său; şi niciodată în timp de şaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înfiinţarea metropoliei catolice din Bucureşti ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaştem adversarii şi ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern şi nu în opoziţie.

Metropolia romano – catolică a fost creată anume spre a slăbi poziţiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria şi mai îndeosebi poporul maghiar, voieşte să-şi asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient.

Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentăi rege al Ungariei a fost pus între sfinţi şi regii Ungariei toţi au fost maiestăţi apostolice. La anul 1526 coroana sfinţită a Sfântului Ştefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului , pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Ţările de Jos, în Spania şi în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradiţiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează

5

acum prin România în Orient: metropolitul romano -catolic din Bucureşti este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare.

Domnul Kállay , unul dintre cei mai însemnaţi oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum câteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit.

Ideea nu e nouă, nu pentru întâia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, „cel mai mare maghiar”, comitele Szecheny , a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii îşi dau toată silinţa s-o vulgarizeze atât în Ungaria cât şi în Europa.

Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspândeşte în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic , ci nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre şi, în acelaşi timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient.

Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilităţii , pe când ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kállay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, când acest popor însuşi începe a se îndoi mult şi bine despre capacitatea lui în această privire.

Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atâte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte ameninţat în existenţa sa.

Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înşişi, atât prin ziarele lor cât şi în Parlament.În acelaş timp d-l Tisza îşi dă toată silinţa să câştige o înrâurire determinantă asupra bisericii sârbeşti din Ungaria. Actualul mitropolit sârbesc din Carlovăţ e numit şi impus. Acum câteva săptămâni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputaţiune a bisericii sârbeşti, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sârbesc de la Carlovăţ .Sinodul „patriarhal” se va întruni aşadar pe viitor la Buda-Pesta şi aici se va muta mai curând ori mai târziu şi scaunul „patriarhal”.

Maghiarii au dar relaţii cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicţiunea acestui patriarh se întinde peste otarele Ungariei, deocamdată până în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sârbesc.

Aceste relaţii cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puţin problematice: maghiarii voiesc să aibă relaţii directe şi de câţiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano – catolică înfiinţată acum din nou e menită a le crea aceste relaţiuni.

Aceasta o vor maghiarii şi tot aceasta o voieşte şi dinastia Habsburgilor.

Răspândirea confesiunii romano – catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg şi cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de „Kulturkampf”, iar la noi se începe acum prin înfiinţarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în România — şi atunci şi-au ajuns scopul — ori întâmpină o rezistenţă hotărâtă la români, şi atunci înstrăinează ţara de domnul ei, care e un Hohenzollern, şi atunci au ajuns un alt scop, tot atât de important.

Nu-i vom învinovăţi pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orişicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari ‘şi urmăreşte scopul şi nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocaţi fiind, noi vom fi datori a ne apăra şi biserica papală va pierde poziţia pe care a avut-o până acum în ţara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi

6

situaţiuni în care ne va impune ceea ce pân’ acum am dat de bună – voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoinţa cu care i-am întâmpinat pe catolici pân’ acum . Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra dinastiei şi contra neamului românesc au pierdut orişice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu toţi cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.”

***Cercetări deosibit de preţioase, manifestări colective şi importante studii şi lucrări i-au fost dedicate Poetului nepereche, cuprinzând viaţa şi activitatea sa. Celor care-l cunoşteau pe Eminescu fragmentar şi unilateral li s-a dezvăluit titanismul marelui poet, prozator, jurnalist, dramaturg, folclorist pecum şi interesul deosebit, manifestat pentru diferite discipline (filologie, economie politică, fizică, limbi clasice şi moderne etc.). Cunoştea mai întâi de toate literatura germană din care chiar a tradus (Schiller. Goethe, Lenau etc.), admira pe William Shakespeare, dedicase mult timp cunoaşterii Rig-Vedei şi limbii sanscrite, precum şi a lui Kalidasa. Peotul [Poetul. n.n] a fost, toată viaţa, dublat de marele degustător de esenţe tari filosofice (A. Schopenhauer, Herbart, Hegel etc.). Despre „Cugetarea sacră” se poate consulta: Petru Rezuş – Mihai Eminescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1983, pp. 340-371, unde este expusă pe larg informaţia sa teologică. Rămâne să ne oprim şi asupra atitudinii sale faţă de Biserica strămoşească adică Biserica Ortodoxă Română.

Plecând de la origine, Mihai Eminescu, ca şi mulţi alţii, i-a rămas dator „dulcei mame” Raluca în privinţa îndrumării religioase. Mama sa îl duce de mână la slujbele ţinute în bisericuţa de lângă casa părintescă din Ipoteşti. Ea l-a învăţat unele rugăciuni (mai ales Tatăl nostru) şi i-a împărtăşit unele cunoştinţe elementare. Impresionabil din fire, fostul copil îşi aminteşte de slujbele speciale de Înviere şi, mai târziu, amintirile i se vor decanta în versuri. De fapt, Eminescu, care avea ureche muzicală şi adeseori cânta doine populare, ştia să cînte şi: „Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pre moarte călcând / Şi celor din morminte / Viaţă aducând”. Sau varianta: „Hristos a înviat din morţi / Cu cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o / Lumina ducând-o / Celor din morminte”.

Contribuţia emiesciană la acestă cântare tradiţională ortodoxă, este evidentă, mai ales în varianta a doua.

Tot din vremea copilăriei i-au rămas poetului impresiile puternice din poezia Învierea:Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,Al morţii rece spirit se strecură-ntăcere;Un singur glas îngână cuvintele de miere,Închise în tartajul străvechii Evanghelii.Ş-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,Din cărţi cu file unse norodul îl învaţăCă moartea e în luptă cu vecinica viaţă,Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada…Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfialăŞi negrul întuneric se sperie de şoapte…Douăsprezece pasuri răsună…Miez de noapte…Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală…Un clocot lung de glasuri viu de bucurie…Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,Cum din mormânt răsare Hristos ÎnvingătorIar inimile toate s-unesc în armonie:

7

„Cântări şi laude-nălţămNoi, ţie, Unuia,Primindu-L cu psalme şi ramuriPlecaţi-vă neamuri,Cântând Aleluia!Hristos a înviat din morţi,Cu cetele sfinte,Cu moartea pre moarte călcând-o,Lumina ducând-oCelor din morminte!”

La frageda vârstă a copilăriei, Eminescu a fost impresionat de frumuseţea slujbei bizantine, rămânându-i întipărită în memorie, pentru a o pune înversuri abia în anul 1878. Tot din acest an fecund în amintiri, poetul a scris admirabilul colind:Colinde, colinde!E vremea colindelor,Când gheaţa se-ntindeAsemeni oglindelorŞi tremură braziiMişcând rămurelele,Căci noaptea de azi-iCând scânteie stelele,Se bucur’copiii,Copiii şi fetele.De dragul MarieiÎşi piaptănă pletele,De dragul MarieiŞ-a MântuitoruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.(Colinde,colinde, 1878)

În poezia aceasta este cuprinsă înfiorarea, simţită în copilărie de Mihai Eminescu, când asculta minunatele cântări, după ferestrele luminate ale casei din Ipoteşti, peste care încă nu năvăliseră marile nefericiri, dezastre şi tragedii ale Eminovicenilor. Mihai Eminescu a fost toată viaţa sa un convins apărător al tradiţiilor neamului, sugându-şi seva patriotismului său arzător din trăirea obiceiurilor şi datinilor poporului său.

Versurile acestea ne descoperă sufletul curat al poetului din anii copilăriei, petrecute la Ipoteşti (1850-1866). După aceşti ani fericiţi, poetul ia contact cu lumea din afara zidurilor casei părinteşti. Dat la pensionul lui Ferderber din Botoşani, începe înstrăinarea sa de casă. Numai vacanţele erau ale lui. Apoi trece la Hauptschule (şcoala primară) din Cernăuţi, unde termină clasele a III-a şi a IV-a, pentru a fi înscris în clasa I-la K. K. Ober-Gymasium din acelaşi oraş.

Era anul 1860, iar Mihai Eminescu va pleca şi va reveni pe băncile unei şcoli scolastice austriece, faţă de care va avea reţineri, apoi definitivă părăsire. Dascălul lui favorit a fost Aron Pumnul, dar acesta se îmbolnăveşte grav. Pe al patrulea copil al Căminarului Gheorghe Eminovici îl va iubi de la început. Murindu-i unicul copil, Aron pumnul îl adoptă pe Mihai (Condicile mitricale ale Bisericii Sf. Nicolae, rubrica Aron Pumnul, consultate în anii 1935-1937).

Încă nici acum poetul n-are manifestări exprese faţă de biserica strămoşească. Profesorul Aron Pumnul şi soţia sa Catinca erau profund religioşi şi îndeplineau toate rânduielile tradiţionale. Singura oponenţă care se observă în acest timp la Eminescu este absenţa sa voluntară şi repetată de la „exhortele” (exhortae) catehetului Veniamin Iliuţ, iar mai apoi ale lui Mihail Călinescu, viitor profesor universitar. De vină erau metodele complet greşite ale acestor pedagogi improvizaţi. De misiunea didactică, n-a mai fost vorba,

8

amândoi cateheţii aplicau metoda drastică: note rele şi observaţii în catalog. I-am înşirat pe amândoi, fiind de-o seamă, deşi Mihail Călinescu îl va sprijini pe profesorul titular bolnav.

De pe acum ni se întrevede starea religoasă a elevului Mihai Eminovici (aşa trecut în cataloage!). Concluziile ar fi inoportun de tras. Cateheţii reduceau totul la formă, la artificial, şi dădeau note rele tocmai la disciplina care trebuia să-i ajute. Veniamin Iliuş „îi pârlea” pe elevi cu note rele! Putea fi o deteriorare a credinţelor tânărului Mihai Eminovici, dar n-a fost. Nu s-a întâmplat nimic cu aceşti cateheţi improvizaţi, iar elevul lor depăşise stadiul amorf al obedienţei.

În această fază a vieţii poetului intervin alte evenimente. În ianuarie 1866, moare Aron Pumnul. Mihai Eminescu pleacă pe drumurile Transilvaniei, îndemnat de testamentul fostului său dascăl şi părinte Aron Pumnul. Are diferite întâmplări pe drum, dar ajunge pe dealul hulei şi salută blajul, Roma cea mică. Deci Mihai Eminescu cunoştea tragedia religioasă a Transilvaniei o dată ce numeşte Blajul: Roma cea mică. Le află pe toate de la însoţitorii săi pe drum (teologul Cotta), apoi verifică singur austeritatea formală şi ineficienţa profesorilor de la Blaj, care puneau exagerat accentul pe stăpânirea limbii latine.

Expert în cunoaşterea tuturor stărilor psihice ale contemporanilor, inclusiv cele religioase, Mihai Eminescu creionează suplu atitudinea contemporanilor faţă de Iisus Hristos:Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…De a veacului suflare a lui inimă e treazăŞi în ochiu lui cuminte tu eşti om-nu Dumnezeu.Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie…Ieri a fost credinţa simplă-însă sinceră, adâncă,Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă…Azi pe pânză te aruncă, ori în marmoră te taie…

Este exact situaţia poetului din punct de vedere religios, în anul 1873! Luase contact cu societatea Junimea, iar membri ei erau atei. Mihai Eminescu pipăise terenul junimist şi-şi luase toate măsurile. De la el se puteau obţine poezii, dar nicidecum atitudini ostile tradiţiilor seculare ale neamului. Intervenind şi prietenia cu Ion Creangă, configuraţia lui Mihai Eminescu s-a precizat. (Trebuie să remarcăm aici că nici Ion Creangă, prietenul intim al poetului, nu împărtăşea toate părerile societăţii Junimea, între care era şi ateismul. Ion Creangă era capabil să râdă „homeric” de prăpăstioasele purtări ale unor clerici, dar, cât a trăit, nu s-a atins de tradiţiile ortodoxe. Şi lui, la comemorarea morţii sale, după o sută de ani, i se face dreptate. Ion Creangă n-a fost ateu, ca alţi membri ai Junimii, el a fost un adversar al fariseismului şi al altor cusururi ale tagmei din vremea sa).

Şi Mihai Eminescu şi Ion Creangă erau împotriva „clericalismului searbăd şi înfumurat”.Valoarea unui Varlaam, Dosoftei etc., se impune în activitatea poetului, care aduna „cărţi vechi” şi avea o ladă plină de ele, împrumutându-le şi lui M. Gaster şi H. Tiktin.Abia în anul 1879, Mihai Eminescu va scrie poezia: Viaţa, vizându-i pe clericii formalişti şi snobi:Când aud vreodată un rotund egumen,Cu foalele-ncise şi obrazul rumen,Povestind că viaţa e calea dureriiŞi că pocăinţa urmează plăcerii,Mă întreb: „Acesta poate ca să ştieCum este viaţa, cum cată să fie!”(1879)Tot atât de excepţională este şi poezia Preot şi filosof (1874). Poetul avusese în aceşti ani, vreme să se lămurească din multe puncte de vedere.

Presupun că poetul avusese unele întrevederi contradictorii cu diverşi clerici. Cu Ion Creangă avea destule ce vorbi, fără a ajunge la contradicţii şi adversităţi. Nu tot aşa era cazul, să zicem, cu Gheorghe Ienăchescu, un coleg superficial şi agramat. Din asemenea discuţii s-a născut poezia Preot şi filosof (1874):

9

Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţii…

Urmează o comparaţie edificatoare pentru concepţiile poetului care se înfiripează între timp. Mihai Eminescu a rămas mereu preocupat de învăţătura creştină, iar la temeliaLuceafărului este şi prologul Evangheliei Sfântului Ioan.

După cum se poate constata, elementul tradiţional, istoric, este prezent în operele eminesciene. Despre Biserica Ortodoxă, el face distincţii necesare:

„Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia; n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresiunea mahomedană; n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redaie în graiul de miere al coborâtorilor al armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele Blândului Nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin?

Patriarhii şi mitropoliţii au tăcut faţă de propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; Mitropolia Moldovei şi Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reforma – reîntoarcerea la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă unii astăzi, catolici din Germania, era mântuirea omenirii…” (Petru Rezuş, op. cit., p. 363).Cât priveşte independenţa Bisericii Moldovei, Eminescu afirma: „Şi dacă va întreba cetitorul ce Biserică este accea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba- Iulia, în legătură întinsă cu eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei motropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul…p. 258).Şi de asemenea: „Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat” (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Edit. Academiei R.S.R., 1985, p. 364).

Aceste precizări eminesciene sunt edificatoare şi nu au nevoie de comentarii searbede. Poetul se dovedeşte un avizat cunoscător al bisericii strămoşeşti şi se pronunţă, în vremea sa în favoarea unor probleme intercreştine, care şi azi sunt în atenţia noastră.

Mihai Eminescu pune problema Bisericii cu implicaţiile ei, aşa cum n-a pus-o cei chemaţi. De exemplu, fără a intra în hăţişul unei dezbateri sterpe şi inutile, poetul se pronuţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina. „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi balmează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…” (Petru Rezuş, op. cit. p. 363).

Mihai Eminescu ştia şi se pricepea în toate, deci şi în privinţa stării Bisericii Ortodoxe. Atitudinile sale rămân premonitorii pentru totdeauna.(Ortodoxia, revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15)

10

Rugăciune Craiasă alegându-teîngenunchem rugându-te,Înalţă-ne, ne mântuieDin valul ce ne bântuie;Fii scut de întărireŞi zid de mântuire,Privirea-ţi adoratăAsupră-ne coboară,O, Maică Prea CuratăŞi pururea Fecioară,Marie!

Noi, ce din mila sfântuluiUmbră facem pamântului,Rugămu-ne-ndurărilorLuceafărului marilor;Ascultă-a noastre plângeri,Regina peste îngeri,Din neguri te arată,Lumina dulce clară,O, Maica Prea CuratăŞi pururea Fecioară,Marie!

Simpla lectura, induce sentimentul înălţător şi pătrunzător totodată al cinstirii şi adorării “Maicii Prea Curate şi pururea Fecioară, Maria”, ce revine ca un leit-motiv, un refren care duce cu gândul la o odă, un imn inălţător, cântat cu mulţumire şi adoraţie plină de respect a Fecioarei.

Confirmând alegerea dumnezeiască în persoana Fecioarei, cu dragoste si respect, în genunchi, cerem ajutor spre mântuire din mlaştina păcatelor. Cerem întărire şi repetat mântuire, şi ocrotire de cele rele prin simpla coborâre a privirii Maicii către noi, având astfel certitudinea realizării cererii în sine.

Cu cuvenita smerenie pentru îngăduinţa lui Dumnezeu asupra existenţei noastre, păcătoşi fiind, ilustrătă genial în expresia “Umbră facem pamântului”, cerem îndurare Fiului lui Dumnezeu, luând ca mijlocitor pe Maica lui Sfântă, “ cea mai Mărită Heruvimii decât şi mai Slăvită fără de asemănare decat Serafimii” (din Axionul cântat la Sfânta Liturghie şi Sfântul Maslu), care îi confirm locul atribuit de poet de “Regina peste îngeri”.

Sfânta Maică ar urma să ne lumineze şi să ne îndrume din “neguri” , spre lumină, aşa cum făcuse cu siguranţă şi mama poetului în copilăria lui.

Religiozitatea şi sacralitatea lui Eminescu este prezentă în fiecare literă şi virgulă al acestei poezii. Până şi spatial dintre litere respiră religiozitatea şi pioşenia lui. Sunt atât de evidente, încât orice încercare de a interpreta altfel este exclusă. Puterea cuvântului aici, este atât de mare , încât se vede clar inspiraţia divină în aceste versuri. Iar aceasta, nu este oferită oricui cid oar aceluia care este ales să o prezinte ca atare.

Timişoara, 22.02.2016

11