Introducere în sociologie dr.Ştefan Ungurean

Suport de curs 7

Coerciţia

1. Argument2. Semnificaţia noţiunii de ,,coerciţie”3. Câteva aspecte ale relaţiei putere-coerciţie ( Foucault);4. Coerciţie, lege, disciplină.

1. Argument;Coerciţia şi supunerea sunt două din noţiunile care apar cel mai ades atunci când aducem in discuţie problema puterii, a legilor, a libertăţii sau a violenţei. Coerciţia este strâns legată de problema ordinii sociale.

2. Semnificaţia noţiunii de ,,coerciţie”Putem considera că această relaţie face parte din substanţa vieţii sociale, inclusiv cea intimă.Este greu de găsit o relaţie socială care să fie liberă în totalitate de coerciţie, chiar când vorbim de dragoste. Coerciţia nu poate funcţiona în absenţa unei condiţii, anume ,,că una dintre părţi este mai slabă în caracter decât cealaltă” susţine Weber. În fapt, una din părţi nu doreşte relaţia, dar nici nu-şi poate apăra libertatea. Orice referire la unul din elemente, face implicit trimitere la celălalt. Problema este că, într-un anume sens, coerciţia este preţul pe care trebuie sa-l plătim pentru faptul de a fi în societate. De aceea rostul ei , spune Simmel, este de a-i aduna la un loc pe aceia, care dintr-un motiv sau altul, nu ar dori-o. Niciodată nu vom putea trăi fără ea, nu putem să nu o dorim, susţine Nisbet, iar atunci când ea este prezentă, să o refuzăm. De aceea, putem considera coerciţia ca o relaţie paradoxală. Durkheim merge mai departe şi consideră prin coerciţie, omul devine om: ,,viaţa comună este atrăgătoare, în acelaşi timp coercitivă. Fără îndoială, constrângerea este necesară pentru a-l conduce pe om să se depăşească, adăugând astfel naturii sale fizice o altă natură”.

Definiţie: ,,Prin coerciţie înţelegem controlul mediului sau circumstanţelor unui individ de către altcineva, astfel încât, pentru a evita un rău mai mare, acesta este forţat să acţioneze nu pe baza unui plan propriu, coerent, ci pentru a servi interesele celuilalt”.Definţia scoate pleacă de la presupoziţia că, într-un anumit context, persoana va renunţa la ,,liberul arbitru”, că ea poate fi, într-o măsura mai mare sau mai mică, controlată. Acest control se bazează, în fapt, pe un acord, adica pe baza unei plaje comune de înţelegere. De aici deducem o primă caracteristică a coerciţiei, anume că are la bază o anume raţionalitate asumată de părţile implicate în relaţie. Văzută astfel coerciţia poate fi interpretată în termenii teoriei schimbului, de tip cost-beneficiu, pe baza unei viziuni utilitariste asupra omului.

1

În termenii teoriei schimbului, Nisbet o descrie ca fiind definită de ,, ceea ce constrângătorul aşteaptă de la efectele constrângerii. Într-un mod similar, răspunsul constrânsului este condiţionat într-o măsură de efectele pe care le aşteaptă să le aibă asupra constrângătorului”, răspuns care îmbină teama cu speranţa, ,,teama de răzbunare a puterilor magice sau a deţinătorilor puterii, speranţa într-o răsplată pe lumea cealaltă sau pe lumea aceasta”. Există, prin urmare, o anumită asociere între constrângător şi constrâns care variază, fireşte, în grade diferite, în funcţie de zonele de acord construite pe baza noţiunilor de drept-nedrept, acceptabil-neacceptabil. Din această perspectivă coerciţia apare ca fiind în fapt o relaţie biunivocă, în care fiecare dintre părţi acceptă coerciţia, graţie avantajelor pe care le identifică în relaţie. În acest caz. ,,manifestarea ei ( a libertăţii n.n.) ar conţine sacrificii de care de obicei niciodată nu le gândim a ni le asuma”. Prin urmare, relaţia solicită un preţ pe care nu suntem doritori să-l plătim, chiar când este vorba de libertate. Valoarea coerciţiei este dată de capacitatea de a genera teamă, abilitatea de a da o pedeapsă sau cel puţin de a ameninţa, fapt care conduce la ideea, pentru cealaltă persoană , că vor rezulta pedepse şi alte lucruri indezirabile. Libertatea poate deveni astfel, în unele cazuri, moneda de schimb pentru obţinerea/ păstrarea unui nivel al confortului. Tocqueville remarcă că oamenii sunt dispuşi să renunţe la libertate pentru păstrarea valorilor materiale. Acest lucru are prezintă o consecinţă interesantă, anume că în acele culturi orientate spre valori materiale, mecanismele de coerciţie operează în termenii producerii de pierderi în acest câmp de valori.

În altă ordine de idei, coerciţia, prin sistemul său de constrângeri, reduce costurile interacţiunii şi ale schimbului, asigurând că fiecare parte va respecta acordul. De aceea se susţine că prin constrângere se reduce incertitudinea. Dacă nu ar exista coereciţie, ,, informaţia asimetrică şi distribuţia câştigurilor vor conduce, în consecinţă, la alocarea excesivă de resurse pentru măsurarea sau chiar anularea schimbului, deoarece acesta nu mai poate fi impus” .

Constrângerile utilizate prin mecanismele de coerciţie sunt de două tipuri, neoficiale, ce ţin de sfera formală şi cele oficiale, care aparţin sferei formale. Sfera originară a constrângerilor ţine de cultură şi se exprimă sub forma codurilor de conduită. Prin raportare la aceste coduri de conduită, oamenii gestionează informaţia. Dacă normele impun indivizilor costuri mari legate de opiniile pe care le susţin, în spaţiu public, atunci convingerile ca determinante ale alegerii vor deveni neimportante. Acest lucru explică de ce în regimurile totalitare asistăm la un fenomen paradoxal: cu cât susţinerea publică a unui punct de vedere este covârşitor, cu atât foarte puţini cred în el.

Coerciţia poate fi analizată şi din perspectiva relaţiei conformism-supunere. Diferenţa dintre coerciţie şi supunere este dată de fapul că acceptarea solicitărilor celuilalt este semnificativ mai personală în coerciţie decât în supunere. Caracteristica ,,personală” a coerciţiei face ca, spre deosebire de supunere, ea să fie mai dependentă de ,,calitatea” constrângătorului, ceea ce nu este cazul supunerii, unde autoritatea reprezintă un arbitru relativ constant în capacitatea de influenţare. De aceeea , coerciţia are un grad vizibil de autenticitate, fapt ce permite realizarea spontaneităţii şi libertăţii. În această situaţie, libertatea este constitutivă coerciţiei şi nu opusă ei.

2

Caracteristicile coerciţiei aşa cum au fost reliefate mai sus aparţin modernităţii şi sunt definite prin capacitatea de a controla comportamentul într-un spaţiu dat. Or, postmodernitatea introduce un alt model de a obţine controlul. Standardele sunt acum extrem de flexibile, iar respectarea lor este ajustabilă şi tinde să se realizeze, cum spune Bauman, ,,prin momire şi prin seducţie, mai degrabă decât prin coerciţie şi aparent sub masca exercitării libertăţii de acţiune, mai degrabă prin dezvăluirea unei forţe externe” .Acest aspect este în strânsă legătură cu schimbarea conţinutului puterii.

3. Câteva aspecte ale relaţiei putere-coerciţie ( Foucault);4. Coerciţie, lege, disciplină.

3