Romantismul în Italia

I. Romantismul este o mișcare artistică și filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Europa, care a durat mare parte din secolul al XIX-lea. A fost o mișcare contra raționalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariția spiritului romantic. Inițial, doar o atitudine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mișcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate și rațiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoție și de eul interior.

Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul și neoclasicismul sunt pur și simplu două fețe ale aceleași monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face același lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mișcări sunt legate, deci, prin idealizarea realității.

II.Reprezentanţi: 1. Ugo Foscolo

2.Giaccomo Leopardi

3.Alessandro Manzoni

4.Giosue Carducci

5.Vittorio Alfieri

6.Pietro Borsieri

1. Ugo Foscolo s-a născut pe inusla ioniană Zakhyntos. Tatăl său era Andrea Foscolo, un nobil veneţian falimentat iar mama sa o grecoaică pe nume Diamantina Spathis. Debutul literar al scriitorului a fost realizat în anul 1797 când avea doar 19 ani, prin tragedia “Tieste” care nu a trecut neobservată în ochii publicului . Foscolo, ca şi mulţi dintre contemporanii săi a abordat problema suicidului, cultivată de scriitori ca Plutarch si Cato cel Tânăr în antichitate. A luat parte în bătăliile napoleoniene de la Trebbia si Genova însufleţit fiinf de idealul unei naţiuni eliberate.Pe fondul acestor bătălii a scris Dei Sepolcri (“Mormintele”) un efort sublim prin care căuta refugiul în trecut din cauza tristeţii prezentului şi a întunericului viitorului.

Opera sa este însuflețită de drgostea pentru libertate, ura împotriva tiraniei și idealul unei republici italiene unite, expresie a neoclasicismului dar și a sensibilității noi, romantice. Walter Scott nota despre marele romantic italian: “Nu era nimeni asemenea lui, să câştige şi să menţină prietenia cuiva atât de facil.”

Principalele opere au fost:

1797: Lui Bonaparte eliberatorul ("A Bonaparte liberatore")

1797: Tieste

1802: Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis ("Le ultime lettere di Jacopo Ortis")

1807: Mormintele ("I sepolcri")

1811: Aiax ("Aiace")

1813: Riciarda

1823: Grațiile ("Le Grazie")

1824: Studii despre Petrarca ("Saggi sul Petrarca")

1826: Discurs asupra textului dantesc ("Discorso sul testo di Dante").

2. Giacommo Leopardi s-a nascut la Recanati, Italia, pe 29 iunie 1798. Mama, Adelaide dei marchesi Antici era cunoscuta pentru zgarcenia ei exagerata si se spune ca se inveselea la moartea unui fiu nou-nascut, luand in considerare cheltuelile care ar fi rezultat dupa nastere. Probabil pentru a compensa aceasta lacomie maniaca, tatăl său, contele Monaldo, nobil si intelectual s-a dedicat sa risipeasca averea familiei; in schimbul acesteia "a acumulat" o vasta biblioteca.

Crescut cu o rigida educatie religioasa, Giacomo Leopardi si-a gasit repede drumul din prietenoasa biblioteca a tatalui care a ocupat locul jucariilor din copilărie. La varsta de 15 ani, Giacomo cunoatea deja mai multe limbi si a citit aproape tot: limbile clasice, ebraica, limbi moderne, istorie, filosofie si filologie (precum ştiinţele naturii si astronomie). Profesorii care ar fi trebuit sa-l pregătească pentru preoţie si-au dat seama repede ca nu au multe de-l invatat. In cei şapte ani care i-a urmat, Leopardi s-a aruncat intr-un studiu "nebun si disperat" in care traducea clasicii, practica sapte limbi, a scris un text de specialitate despre astronomie si a scris un poem fals in greaca antica, suficient de convingător pentru a păcăli un expert.

Nu i-a fost permis să iasă din casă până ce a implinit douăzeci de ani. Ambițiile sale academice au fost subminate de insistența tatălui său care se gandea ca ar putea deveni preot. Exasperat de familie și de închidere, în special culturală din Marche, Stato Pontificio, a încercat să fugă de acasă, dar tatăl său a reusit să prevină și să contracareze planurile sale. Din cauza studiilor scapare de sub control s-a imbolnavit. Era slabit, suferea de astm și era afectat de o forma de scolioza. Se auto-definea un "mormânt de mers pe jos" și era conștient de aspectul său si de efectul care-l provoca asupra oamenilor pe care-i intalnea. Cu toate acestea, nu a incetat sa se indragosteasca de fetele care nu-i raspundeau reciproc afecțiunii sau îl ignorau in totalitate.

Pierzând credința, Leopardi isi indrepta atenția spre filosofia materialistă și senistică (Pascal, Voltaire, Rousseau). Asa incheia convertirea lui filosofica. În această perioadă (1819-1823) aparținand de asemenea, compoziției cu numele de "Idilli", Infinitul, Luna si alte Canturi (publicate în Bologna în 1824) și convertirea lui "de la frumos la adevar", cu intensificarea ulterioară a elaborărilor sale filosofice, inclusiv teoria placerii. In final, în 1822, părinții lui au fost de acord sa faca o vizita la un văr din Roma, dar capitala l-a dezamăgit și chiar dezgustat.

Viata și mediul literar al capitalei, i s-au părut mărunte și mediocre. Cu toate acestea scrierile sale au găsit mulți admiratori în cele mai bune cercuri literare din Roma; admiratori pe care ii gasea insuportabili si nici nu se ferea sa-si ascunda comportamentu fata de ei.

Opera

Motivele centrale ale operei sunt constituite de meditația neliniștită a eului poetic, pierdut în infinitul misterios al universului, efemeritatea iubirii și imposibilitatea atingerii fericirii umane, conștiința durerii cosmice și a neantului, care anihiliează iluziile și miturile individului, distrăgându-l de la viața ingenuă și naturală, instinctuală - considerată ca un blestem al naturii - și frânată, de asemenea, de legile unei societăți întemeiate pe egoism.

Viziunea lirică este predominant idilică, cu unele accente polemice, survenite din acceptarea solitară a salvării și din înțelegerea inutilității revoltei.

Scrieri

1815: Eseu asupra erorilor populare ale anticilor ("Saggio sopra gli errori popolari degli antichi")

1831/1835: Cântece ("Canti")

1827/1834: Mici opere morale ("Operette morali")

1845: Studii filologice ("Studi filologici")

1898/1900: Însemnări ("Zibaldone'")

1813: Istoria astronomiei de la origini până în 1811 ("Storia dell'astronomia dalle origini al 1811")

1878/1880: Opere inedite.

De asemenea, Leopardi a efectuat traduceri din poeții consacrați ai antichității eline și latine și a lăsat în urmă o bogată corespondență.

3.Alessandro Manzoni

Alessandro Francesco Tommaso Manzoni (n. 7 martie 1785, Milano - d. 22 mai 1873, Milano) a fost un poet și scriitor italian. Cea mai cunoscută operă a sa este romanul I Promessi Sposi( „Logodnicul”) apărut în anul 1827.

4.Giosue Carducci

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic carbonar. Studiile școlare și le face la Florența. După ce și-a luat doctoratul în 1856 la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat în 1857 prima colecție de poezii (Rime). Carducci a fost

profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904. A fost foarte popular ca lector.

Interesat de viața politică a Italiei, se manifestă ca anti-regalist și partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci activează consecvent în linia progresului social și a democrației.

Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică originală în care sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund și se argumentează reciproc.

În ultimii ani ai vieții, bolnav, Carducci se retrage din învățâmânt în singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admirația lumii intelectuale italiene și de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel l-a confirmat amplificându-l.

Motivația Juriului Nobel

"Nu numai luând în considerație adânca lui cunoaștere și cercetările critice dar, înainte de orice, ca omagiu pentru energia creatoare, prospețimea stilului și forța lirică tipice capodoperelor sale poetice." Scriitorul moare un an mai târziu, în 1907.

5. Vittorio Alfieri (n. 16 ianuarie 1749, la Asti, Piemont, - d. 8 octombrie 1803, Florența) a fost un poet, dramaturg și filosof italian. A fost foarte influențat de cultura clasică și de spiritul romantic. Este considerat părintele tragediei italiene.

Contele Vittorio Alfieri s-a născut într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-și tatăl la o vârstă fragedă, educația sa a fost neglijată și a avut o tinerețe foarte dezordonată.

Și-a petrecut mulți ani cutreierând prin aproape toată Europa (Italia, Franța, Olanda, Austria, Spania, Portugalia, Anglia, Suedia, Finlanda și Rusia), în căutare de aventuri; dar la vârsta de 25 de ani, a suferit o subită metamorfoză a stilului său de viață. Dorința de a plăcut unei femei distinse atât prin spiritul său cât și prin rang, contesa de Albany[1], soția ultimului bărbat din familia Stuart[2]. Față de aceasta, Alfieri a conceput cea mai vie pasiune, inspirându-i gustul pentru litere și pentru poezie, pe care le disprețuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii și a creat un sistem de compoziție, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc și concis, manierei efeminate și lipsite de vigoare folosite de înaintașii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiți sau de confidenți.

Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puțin de șapte ani (1775 – 1782), paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În același timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli, un „Tratat despre Tiranie”, și „Prințul și Literatura”, în autorul care se arată un republican ardent. În aceeași epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”.

Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788, Vittorio Alfieri s-a unit cu ea printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franța, cu dorința de a-și da la tipărit mai multe din lucrările sale și chiar de a se stabili în această țară, pe care o numea atunci „patrie a libertății”. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă și s-a retras la Florența. Guvernul revoluționar[3] instalat la Paris l-a tratat de emigrat și l-a deposedat cea mai mare parte din averea pe care o adunase și pe care o plasase în fondurile franceze. Toate acestea cauze reunite au sfârșit prin a-i inspira, față de Franța și pentru revoluție o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale.

În ultimii ani ai vieții, Alfieri a învățat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus și a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle și de Euripide.

Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, în 1803, la Florența, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Vita”[4].

În literatura italiană, Vittorio Alfieri est cel mai mare poet tragic, inamicul neînduplecat al tiranilor, al sclaviei al convenționalismului. Tragediile sale Saul, Filippo, Virginia, Mirra, Bruto secondo sunt, pentru Alfieri, ocazii de luptă pentru libertate și constituie simboluri de voință și de iubire de patrie.

Opera

După Dante, Vittorio Alfieri a contribuit la renașterea spiritului național italian.

Dramaturgie : Filippo Polinice, 1783 Antigona, (în italiană: Antigone), 1783 Agamemnone Virginia Oreste Conjurația Pazzi-lor (în italiană: La congiura de'Pazzi), 1789 Don Garcia Rosemunda Maria Suart (în italiană, Maria Suarda), 1789 Timoleon Octavia Merope Saul, 1782 Agis Sofonisbe Mirra, 1789 Bruto primo Bruto secondo Cleopatra Dom Garel.

6. Pietro Borsieri (Milano, 1788 - Belgirate, 1852) a fost un scriitor şi patriot italian . Figura centrală în experienţa de "mediator", a fost un romantic tipic intelectual, care este condamnat la închisoare şi exil din cauza ideilor sale curajoase de libertate.