AŞEZĂRILE RURALE

1.1.CONCEPTUL DE AŞEZARE UMANĂ, HABITAT UMAN

Conceptul de aşezare umană exprimă sintetic orice formă de locuire, care poate porni de

la un număr minim de gospodării, locuinţe, unităţi economice la un număr impresionant, dând

naştere unei variate tipologii de aşezări urbane şi rurale. Aceste forme de locuire sunt

determinate de caracteristici demografice, administrative, politice, geografice şi fiecare poate

avea anumite particularităţi specifice.

Dicționarul de geografie umană (1999) definește așezarea ca locul unde se află cineva

sau ceva, un grup de locuințe, construcții care alcătuiesc un mediu de viață umană, o realitate

complexă care nu poate fi ilustrată decât diferențiat, atât din perspectivă istorică, funcțiile și

aspectul variind în timp, cât și din perspectivă spațială.

Așezarea umană reprezintă o comunitate umană de orice rang - oraș sau sat - indiferent

de mărime sau funcțiile îndeplinite, care cuprinde populația, construcțiile folosite în diverse

scopuri, platformele industriale piețele și străzile locurile de odihnă și agrement. Așezările

umane sunt rezultatul unui continuu şi dinamic fenomen de umanizare a spaţiilor geografice

naturale, determinat de cerinţele societăţii umane aflată pe diferite trepte de dezvoltare.

Potrivit opiniilor antropologilor şi sociologilor, aşezarea umană include totalitatea

construcţiilor şi amenajărilor realizate de oameni în scopul satisfacerii, în mod decent, a

cerinţelor de locuire, producţie şi recreere. Fiecare aşezare umană exprimă, de asemenea,

nivelul de adaptabilitate la condiţiile naturale existente, la calitatea şi cantitatea resurselor

exploatabile,la problemele de natură demografică – populația fiind factorul cheie în apariția și

dezvoltarea așezărilor umane.

Abordarea geografică a problemelor legate de mediile de locuire aduce în prim plan

modul în care a fost modificat spaţiul geografic pentru a ajunge la un anume mod de

gestionare şi echipare a spaţiilor geografice, de repartiţie pe glob a aşezărilor umane. Orice

fenomen demografic legat de evoluţia numerică, mişcarea naturală, migraţia și structura

populației conduce la schimbări în organizarea spațială şi dezvoltarea aşezărilor umane,

tipologia, dispersia sau concentrarea geografică a acestora.

Fiecare aşezare umană cuprinde mai multe subsisteme: un subsistem al populaţiei,

terenurilor, resurselor, clădirilor, activităţilor economice, cu particularităţi și mecanisme de

acţiune proprii, care pot interfera secvenţial, dar care împreună asigură funcţionalitate acesteia.

De asemenea, ea este definită de trei categorii mari de componente - elemente, structuri, relaţii

- fiecare cu particularităţi proprii. Elementele reprezintă tipurile de resurse pe care se sprijină

aşezarea în existenţa sa, structurile explică prezenţa unei game diversificate de activităţi,

profiluri, fizionomii urbanistice, în timp ce relaţiile se manifestă cu precădere sub aspect

politico-administrativ, demografic, social şi economic, infrastructură.

Apariţia şi evoluţia oricărei aşezări umane este dată de valorificarea resurselor naturale

existente, de satisfacerea cerinţelor de locuire şi de muncă, de identitatea culturală şi

religioasă. După specificul și ponderea activităţilor economice dominante, după mărimea

demografică, structura fondului construit, echiparea cu infrastructură, comunităţile umane se

prezintă sub două forme de organizare spaţială principale:

Satul (așezarea rurală) - cea mai veche formă de locuire umană, având anumite

caracteristici istorice, etnografice, economice, sociale, edilitare;

Oraşul (așezarea urbană) - definit de Fr. Ratzel prin existenţa a trei elemente de bază:

numărul de locuitori, activităţile profesionale dominante, concentrarea mai mare a locuinţelor.

Fiecare are o multitudine de forme de manifestare, ca urmare a marii diversități calitative şi

cantitative a condiţiilor cadrului natural şi antropic.

Termenul de habitat definește, în sens general, un spațiu geografic determinat de

condițiile naturale în care un individ, un grup social, o comunitate umană se adăpostește și își

poate desfășura normal activitățile esențiale pentru viață. Habitatul uman reprezintă teritoriul

amenajat în care se desfășoară activitățile vitale, economice și sociale, ale omului. El

depășește limitele perimetrului construibil al localităților, incluzând și importante suprafețe în

care se desfășoară activități de muncă, recreere sau circulație, situate în afara acestuia

(Dicționar de geografie umană,1999).

Cercetările geografice şi urbanistice efectuate în timp şi spaţiu evidenţiază existenţa a

două categorii de medii sociale de viaţă: habitatul urban şi cel rural. Aceste două forme de

habitat uman au câteva elemente fundamentale, care exprimă relaţia lor directă cu mediul

geografic în care au apărut şi s-au dezvoltat:

- spaţiul geografic locuit - denumit şi vatră sau intravilan - desemnează, în general,

teritoriul pe care îl deţine orice aşezare umană, care poate avea continuitate sau nu pentru

etapele istorice parcurse;

- populaţia (privită în dinamica şi structura sa) - prin caracteristicile demografice

înregistrate în timp şi spaţiu a contribuit la dezvoltarea oricărui tip de aşezare umană;

- activităţile economico-sociale - care au loc într-un spaţiu geografic bine delimitat,

denumit moşie sau extravilan, ce deţine o mare gamă de resurse naturale şi antropice, menită

să deservească zonele locuite, permiţând în timp şi extinderea acestora;

- componentele circulante - elemente aflate în continuă rulare, sub aspectul unor circuite

continue, care asigură buna funcţionare a aşezărilor umane; aici pot fi integrate toate resursele

financiare; mijloacele de transport; toate tipurile de energie folosite – electrică, termică,

alternativă; majoritatea serviciilor publice şi private, etc.

Prezentarea şi analiza celor două tipuri de habitat se poate face în diferite maniere:

- maniera descriptivă - axată pe o prezentare simplă a fizionomiei şi structurii aşezărilor

umane, prin ceea ce se poate deduce din teren, sau din imagini fotografice, video, satelitare,

materiale cartografice;

- maniera explicativă - se sprijină pe explicarea cauzelor, factorilor de influenţă ce stau

la baza apariţiei, dezvoltării aşezărilor şi care argumentează prezenţa funcţiilor în relaţie cu

repartiţia lor spaţială; prin explicaţii de detaliu se pot înţelege fenomenele de evoluţie

ascendentă sau de involuţie a unor aşezări;

- maniera interpretativă - are drept scop analiza mai în detaliu a relaţiilor directe şi

indirecte dintre componentelor naturale şi antropice, influenţele lor reciproce, permite

elaborarea de prognoze pe termen mediu şi lung; în acest context se pot face analogii între

modul de apariţie şi dezvoltare a multor aşezări despre care nu avem date arheologice,

istorice, economice, culturale suficiente;

- maniera holistică - prin care prezentarea generală a aşezărilor umane se face din

perspectiva ideii că sistemul lor de funcţionare şi evoluţie are influenţă directă asupra părţilor

componente; astfel, interpretarea se face în mod integrat şi nu pentru fiecare componentă

separat. Această metodă este cel mai mult utilizată în analiza fenomenelor geografice,

deoarece oferă o viziune mult mai completă asupra acestora.

Între habitatul urban şi rural există un complex de interacţiuni. Astfel, consolidarea

caracteristicilor specifice mediului urban, la nivelul multor aşezări umane, a generat

fenomenul de urbanizare. Treptat, nevoia de extindere spaţială, dezvoltarea economică şi

demografică au determinat fenomenul de suburbanizare. În acest context, oraşul câştigă tot

mai mult din zonele învecinate rurale, pe care treptat le înglobează în structura sa.

De asemenea, apariţia în jurul marilor aglomeraţii urbane a unor oraşe mici, care să preia

o parte din funcţiile economice şi sociale ale marelui oraş, a condus la apariţia fenomenului de

periurbanizare. În marile aglomeraţii urbane, procesul de revitalizare demografică, socială,

economică a centrelor istorice vechi, prin acordarea de noi funcţii economice, culturale,

turistice şi prin înlocuirea populaţiei în vârstă, cu venituri de reduse, de o alta, mai tânără şi cu

venituri importante, a condus la apariţia fenomenului de gentrificare urbană.

Schimbările politice şi economice din ţări europene ce au deţinut economii socialiste au

condus la modificări importante în reţeaua de aşezări urbane şi rurale. În acest sens se

constată că multe oraşe mono-industriale, cu statut de localităţi defavorizate, au tendinţa de a

reveni la condiţia de așezare rurală, mai ales dacă trecerea în categoria oraşelor s-a făcut pe

baza unor decizii politice şi administrative. Astfel, se conturează fenomenul de dezurbanizare,

de rururbanizare.

În condiţiile în care administrarea şi gestionarea spaţiilor rurale şi urbane înregistrează

aspecte negative, apar deseori rupturi funcţionale. Acestea se înregistrează mai ales în cazul

aşezărilor urbane şi se pot desfăşura la nivel macrostructural şi microstructural, în relaţie

directă cu dimensiunile spaţiale şi funcţionale. Ele pot apare la nivel teritorial, prin modul de

alternare a zonelor funcţionale, dar şi prin mari contraste de ordin ambiental şi arhitectural, ce

distrug individualitatea şi unicitatea aşezării.

1.2. AŞEZĂRILE RURALE

Gruparea populaţiei este un fenomen specific fiinţei omeneşti, izvorât din sentimentul de

siguranţă - atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi apărarea în comun faţă de stihiile naturii

sau împotriva duşmanilor. De aici tendinţa formării aglomerărilor de populaţie, a aşezărilor,

care au o fizionomie şi structură corelate cu modul de utilizare a terenurilor şi resurselor

naturale.

Reţeaua aşezărilor rurale, locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare (stâne,

sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element stadial în evoluţia habitatului rural, de la

formele cele mai simple, arhaice, până la aşezările zilelor noastre, puternic diferenţiate ca

mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi

spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale şi sub influenţa geografică

specifică marilor unităţi naturale în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfăţişându-se azi ca o

„sinteză” vie şi deosebit de originală.

Satul, „…o verigă dintr-un lanţ care vine din urmă şi se va desfăşura înainte”... (I.

Cornea, 1937), a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al

spaţiului rural, care se impune prin:

- număr şi densitate considerabile;

- modul relativ uniform de distribuţie în teritoriu;

- morfostructura deosebit de variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul

de resurse;

- presiunea crescândă asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic

etc.

Satul reprezintă, înainte de toate, rezultatul unui proces constant şi foarte îndelungat de

umanizare a teritoriului, proiecţia în spaţiu a modului în care populaţia a reuşit să se

adapteze condiţiilor naturale şi modului de utilizare a resurselor solului şi subsolului, în baza

unor relaţii economice şi social-istorice determinante. Dacă, la început, aşezarea rurală a fost

într-o relaţie de dependenţă accentuată cu teritoriul pe care l-a organizat, manifestând o

izolare, o închistare din punct de vedere economic, social şi cultural faţă de sistemul întreg,

perfecţionarea relaţiilor de producţie, înzestrarea tehnică a agriculturii, intensificarea relaţiilor

cu exteriorul duc la destrămarea acelui caracter autarhic, static - dominant în lungul secolelor,

inclusiv primele decenii ale secolului XX - şi conturarea noului tip de aşezare rurală, unde

elementele vechi şi cele noi ale satului se contopesc în formele cele mai utile.

Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncţională, de importanţă locală,

preponderent agricolă, caracterizată prin imobilism, stagnare, în aşezare cu caracter

multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu.

Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de

criteriul folosit: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) foloseşte un singur

indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane şi anume numărul locuitorilor/km2.

Sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150

loc./km2.

La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei este de 115 loc./km2, criteriul folosit pentru

departajarea satelor de oraşe fiind densitatea de până la 100 loc./km2. În Ungaria, o aşezare

este considerată rurală dacă nu are statut urban, sau are statut urban dar numărul locuitorilor

este sub 10.000 loc. În ţara noastră statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent

de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.

Aşezarea rurală este înţeleasă, în mod curent, ca o aşezare umană în care majoritatea sau

totalitatea populaţiei se ocupă cu agricultura sau cu alte activităţi apropiate de aceasta din

sectorul primar (silvicultură şi exploatare forestieră, pescuit, vânat, culesul fructelor,

rădăcinilor şi tuberculilor produse de vegetaţia spontană ş.a.). Pentru ca o aşezare să-şi

păstreze caracterul rural trebuie ca eventualele activităţi neagricole, care pot să apară într-o

astfel de aşezare (exploatări miniere sau de hidrocarburi, transporturi, turism, îngrijirea

sănătăţii, activităţi balneare, comerciale etc.), să rămână subordonate (ca surse de venituri şi

grad de antrenare a forţei de muncă) activităţilor primare.

Tipologia aşezărilor rurale

Literatura de specialitate cunoaşte a o mare varietate a modalităţilor de abordare a

aşezărilor umane, de la cea empirică, bazată pe descrierea observaţiilor de teren, la demersul,

în parte tot empiric, axat pe analiza reprezentărilor şi comportamentelor umane legate de

habitat şi pe interpretarea lor axiomatică, până la modelarea cantitativă, sprijinit pe date

statistice.

1.2.1.Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul

carpato-dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege

prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.

Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub

denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.

H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate

devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice

Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.

În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării

lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.

Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi

slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.

Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit

(cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceeaşi

vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).

Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare,

şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte

locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă

de timp.

Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente

spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările”

populaţiei româneşti (ungureni) din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa

oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politico-sociale etc.

Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste

limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi

ogoare, păşuni sau fâneţe - care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s-a

bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N.

Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu).

Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare

sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările,

fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o

anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în

vechea vatră şi presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul

de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către

anumite contingente de populaţie.

Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat-matcă generând unul sau mai multe sate noi,

în funcţie de vitalitatea sa, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot

deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor

dublete „de sus” - „de jos”, „mic” - „mare”, „de câmp”, „de coastă”, a celor cu nume ce

derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona carpatică şi

deluroasă dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.

Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau odăilor,

au stat la temelia satelor roite.

Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este cea pastorală - legată de creşterea

animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite de om, sezonier şi chiar

permanent. Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit

schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite

(sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a

secolului XX:

Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca

sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, fiind locuite sezonier sau

temporar, în sezonul cald al anului.

Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie

concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi, parţial, economic

sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Acum apar şi schimbări evidente

în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe.

Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi

dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea

unui nou sat.

O importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut curenţii de

populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat

numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin

emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format, mai ales în

zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de

ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti

Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).

Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei

din motive politico-sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV

(Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari

etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a

oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele,

Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.

Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu

liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei

extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din

1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea

unor sate noi, recunoscute după forma şi textura regulată în general.

Aşezările de împroprietărire, din punct de vedere istoric, ar putea fi incluse într-o

categorie specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele

proliferării lor, ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor

arabile destinate culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral-agricolă la economia

agricolă de tip cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările

de împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe

însă odată cu „dotarea” cu pământ a însurăţeilor. Arealele cu cele mai mari densităţi de

aşezări de împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova.

Momente importante în evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale au constituit:

cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei,

respectiv „privatizarea” ei prin Legea 18/1991;

industrializarea şi urbanizarea forţată începând, mai ales, cu anii ’70;

sistematizarea rurală, concepută ca un proces de transformare complexă a satului, de

proliferare în rural a unor elemente de tip urban;

momentul decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, care au determinat

mutaţii importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări

rurale, în organizarea spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat să

îndeplinească doar o funcţie rezidenţială, crescând ponderea funcţiilor productive. Se

observă chiar o tendinţă de zonare internă - funcţională a vetrei, asigurând condiţii

optime pentru o bună organizare a serviciilor actuale şi viitoare.

Noua organizare a spaţiului, prin „implanturi” industriale, echipare tehnico-edilitară,

extinderea serviciilor a dat mediului rural o nouă structură, mult diferită de cea tradiţională.

Ca efect al procesului de mecanizare şi modernizare a agriculturii, aplicarea unor metode

şi tehnici noi, însăşi agricultura s-a transformat dintr-o activitate primară într-o ramură

economică tot mai intensivă, cu elemente de industrializare, o ramură de producţie ca oricare

alta, în ciuda dependenţelor sale de ciclurile naturale. Prezenţa marilor centre urbane,

dezvoltarea ramurilor industriei prelucrătoare au impus în aceste zone o specializare oarecare

a agriculturii, orientarea producţiei agricole spre satisfacerea pieţelor de consum.

Perioada de tranziţie din anii ’90 şi-a pus puternic amprenta asupra satului românesc şi

asupra agriculturii, acestea cunoscând o evoluţie descendentă din toate punctele de vedere.

Reţeaua aşezărilor rurale permanente (sate) era constituită, la mijlocul secolului XX, din

15.221 sate, din care circa 45% aveau sub 500 de locuitori, iar 989 sate chiar sub 100

locuitori.

Cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a României în 1968 sunt menţionate

13.123 de sate, dintre care 599 figurează ca localităţi componente ale oraşelor şi 232 ca sate

ce aparţin municipalităţii şi oraşelor, fiind incluse în limitele administrativ-teritoriale ale

acestora. Reducerea masivă a numărului de aşezări rurale permanente nu trebuie privită

nicidecum prin prisma dispariţiei din teritoriu a peste 2000 de sate, deoarece a fost vorba, în

primul rând, doar de modificări în statutul juridic al aşezărilor.

Buletinul Oficial din 1981 consemnează, de altfel, modificări în statutul juridic al 1823

de sate, din care 1749 au fost desfiinţate prin contopire, 53 au trecut în categoria oraşelor, iar

21 de sate au fost dezafectate în totalitate. Acelaşi act oficial menţionează însă 10 sate nou

înfiinţate, rezultate în urma permanentizării funcţiei rezidenţiale a unor buchete de sălaşe. În

anul 1989, încă 23 de sate trec în categoria oraşelor, la care, până în 2005, se mai adaugă 51

aşezări rurale, contribuind la reducerea numerică a satelor în continuare.

Paralel cu scăderea numărului de sate se observă creşterea ponderii satelor mici şi foarte

mici (care, în anul 1966, reprezentau 38% din totalul aşezărilor rurale, pentru ca în anul 1977

să ajungă la 41%, iar în prezent la peste 45%, cu o frecvenţă mare în Podişul Mehedinţi,

Podişul Bârladului şi în Carpaţi), redistribuirea populaţiei rurale la nivelul mediului sătesc, cu

o concentrare a locuitorilor în sate mari şi foarte mari, cu o poziţie geografică favorabilă şi cu

un potenţial economic, social şi cultural mult mai ridicat.

În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările

rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează

1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un

grad de risipire accentuată a gospodăriilor. Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici,

cu accesibilitate redusă de pe platformele de nivelare inferioare sau din domeniul versanţilor,

şi aglomerarea populaţiei rurale în zonele depresionare intra sau submontane, sau în zonele de

contact marginal.

Zonele de deal şi de podiş, între 400-800 m, concentrează circa 20% din numărul total al

aşezărilor rurale, care prezintă o anumită superioritate economică şi demografică faţă de cele

din zona montană, datorită gradului de habitabilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi

subsolului. Aici se înregistrează, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori între 8,1-

12,0/sate 100 km, cu mult peste media pe ţară (5,5 sate/100 km).

Zonele de câmpie joasă, sub 200 m, şi celor piemontane înalte, precum şi unităţilor

deluroase şi de podiş joase, între 200-400 m altitudine, le revin peste 78% din numărul

satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează

aici valorile cele mai scăzute (2-6,8 sate/100 km).

1.2.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale

Aşezările rurale întruchipează, înainte de toate, eforturile seculare ale populaţiei de a

cuceri şi popula spaţiul geografic, conlucrarea multimilenară dintre factorii social-economici,

naturali, istorici şi demografici. Ele sintetizează trăsăturile fundamentale ale peisajului

geografic şi se disting, în ansamblul acestuia, printr-un complex de însuşiri.

Caracteristicile reliefului, gradul de fragmentare pe verticală şi pe orizontală, alături de

activităţile economice dominante, specifice, au imprimat satelor o anumită textură (dată de

modul de organizare a reţelei stradale) şi o anumită structură (dată de modul de grupare a

gospodăriilor în vatra satelor). S-au conturat, astfel, tipuri caracteristice de sate: risipite,

răsfirate, adunate cu o serie de variante.

Satele risipite, numite şi sate împrăştiate (V. Mihăilescu), sate diseminate sau sate cu

case izolate (R. Vuia), constituie aşezările rurale cele mai simple, născute din simţul practic

deosebit al omului de la munte şi puterea sa de intuiţie şi de adaptare perfectă la mediul

natural caracteristic, cu un numit potenţial economic. Ele reprezintă, în opinia majorităţii

etnografilor şi geografilor români, dar şi străini (Emm. de Martonne, A. Demangeon, J.

Cvijic, R. Mielke etc.), faza embrionară atât ca formaţie de sat, cât şi ca formă de economie,

forma arhaică a liberei ocupări a pământului, „satul ţăranului liber şi autohton, care a putut să

ocupe pământ cât a vrut şi unde a preferat” (R. Vuia, 1975).

Apărute încă în neolitic şi perioada antică, în urma dezvoltării habitatului pastoral şi

permanentizarea acestuia prin roirea populaţiei, satele risipite au stat la originea formării

reţelei de aşezări rurale (din ele evoluând, în timp, celelalte tipuri de sate) şi confirmă

predominanţa şi persistenţa localizării nedirijate a satelor, evoluţia lor autarhică, în strânsă

legătură de dependenţă cu specificul resurselor locale.

Din punct de vedere economic au o importanţă deosebită pentru că prin ele au fost

integrate în circuitul economic general vaste arii montane, au fost valorificate unele resurse

naturale specifice. Satele cu case izolate sunt deci caracteristice zonei fâneţelor, fiecare dintre

gospodăriile ce compun aceste sate „odihnindu-se” pe propria sa moşie, asigurând pe un

spaţiu oarecare, bine delimitat, funcţii de producţie, depozitare şi conservare, de rezidenţă

(odihnă).

Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor pe baza fâneţelor şi păşunilor,

cu toate că satele risipite prezente nu s-au limitat numai la păstorit. Ele şi-au afirmat vigoarea

şi viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condiţiile de relief înalt, gospodăriile făcând loc, în

perimetrul lor, şi peticelor de arătură, pe care se cultivă secară de primăvară, orz, ovăz, rar

porumb şi chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare consumului familial etc.

Satele împrăştiate pot prezenta o pulverizare generală, areolară, a gospodăriilor între

limitele vetrei, care se identifică aproape în totalitate cu moşia suprapusă plaiurilor sau

versanţilor domoli. Se diferenţiază şi o risipire lineară de vale, cu sau fără nuclee de adunare

(grupări ale gospodăriilor pe „trupuri”).

Suprafaţa satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului

suprapunându-se în totalitate moşiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „cătune” izolate pe

micile platforme sau pe versanţii domoli. Comunicaţia între gospodăriile satului (ce pot fi

distanţate între ele de la 100 la 2000 m) sau cu satele vecine este asigurată de o reţea de

poteci; rareori se întâlnesc uliţe scurte şi neorganizate, mai ales în sectoarele cu crânguri.

Satele risipite pot urca în altitudine cu sălaşe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în valoare

păşunile şi fâneţele montane.

Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la

risipire excesivă la cel adunat - în cadrul căruia se observă o tendinţă evidentă de separare a

vetrei de moşie. Satul răsfirat este mai puţin influenţat, în modul de organizare interioară, de

relief şi mai mult de ocupaţia locuitorilor. Este rezultatul unei economii diversificate, unde

îndeletnicirile specifice câmpiei se îmbină cu cele ale muntelui, iar gospodăriile distanţate

între ele prin terenuri cultivate şi fâneţe prezintă o împrăştiere mult mai redusă faţă de satele

risipite.

Creşterea, extensiunea satului se face prin construcţii noi plasate periferic, către margini.

Ca urmare, sporul de populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiare,

tentaculare şi generează forme variate de vatră.

Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ bine

închegat, străbătut de uliţe înguste şi, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcţie de

condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de

culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip

alveolar-pluri-celular etc.

– Satele răsfirate liniare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele

de culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, Dealurile Sălajului, în zona montană şi

deluroasă, în general. Au o textură mono, bi- sau pluriliniară. Ele pot atinge câţiva km

lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir continuu de sate.

– Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele ţării, au forme diverse:

poligonale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferic sau adunare în

partea centrală a vetrei.

– Sate răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2-3 sau mai multe nuclee de

răsfirare, mai ales în zonele deluroase şi de podiş.

– Satele răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază:

areolar - tentacular, liniar - tentacular etc., şi sunt prezente în zonele depresionare, în zonele

interfluviale din regiunile de deal şi podiş, sau chiar în câmpiile străbătute de drumuri.

Satele adunate

Tendinţa de grupare, de adunare a gospodăriilor între limitele unor vetre bine conturate,

detaşându-se net de teritoriul moşiei, apare în mod obişnuit în câmpie, dar şi în partea joasă a

depresiunilor intramontane, submontane sau intracolinare. Satele adunate caracterizează, în

general, zonele cu o economie agricolă intensivă, de cultura cerealelor şi fragmentare redusă a

reliefului, fiind adesea lipsite de vegetaţie interioară.

Fenomenul de adunare a gospodăriilor a fost fie spontan, din nevoia de a economisi

spaţiul agricol, fie dirijat, prin acţiunea de populare a unor. Gradul de îndesire a gospodăriilor

este direct proporţională cu vechimea şi puterea economică a satelor.

Satele cu structură adunată au, de regulă, un profil cerealier-zootehnic, un număr relativ

mare de locuitori, în cadrul lor distingându-se mai multe subtipuri:

– sate compacte, când casele sunt aliniate la stradă, calcan lângă calcan şi creează

impresia de aşezare întărită;

– sate aglomerate, cu casele despărţite între ele prin curţi înguste, străzile sau drumurile

fiind strict delimitate;

– adunate propriu-zis, unde gospodăriile sunt despărţite prin curţi largi; în vatră există

chiar terenuri pentru culturi sau livezi.

Dezvoltarea predominant spontană, nedirijată, a aşezărilor rurale este subliniată de

textura „liberă”, neregulată, a majorităţii satelor, textură influenţată de caracteristicile

reliefului. O bună parte a aşezărilor de vale are o textură mono şi biliniară simplă sau

tentaculară, în timp ce aşezările risipite şi cele cu o răsfirare areolară nu au textura definită.

Remarcăm şi frecvenţa relativ mare a satelor cu vetre polinucleare, formate din mai multe

nuclee, fapt explicabil, parţial, şi prin înglobarea, în timp, a cătunelor şi satelor mici, cu un

potenţial economic şi demografic redus, de către satele mari din apropiere.

1.2.3.Tipuri de aşezări rurale după mărimea demografică

Mărimea demografică a aşezărilor rurale constituie o particularitate importantă,

întrucât semnalează indirect raporturile reciproce dintre populaţie şi mediul înconjurător şi

constituie unul dintre elementele de bază în aprecierea gradului lor de viabilitate. Numărul

populaţiei devine un criteriu într-adevăr realist în evaluarea viabilităţii satelor numai în

condiţiile încadrării acestora între limitele teritoriale ale unor arii omogene, sau apropiate sub

aspectul funcţionalităţii, a gradului de dotare.

Aşezările din spaţiul geografic românesc au fost grupate (conform grupelor de mărime

din literatura de specialitate) în:

- aşezări mici şi foarte mici (sub 500 locuitori); foarte mici (sub 100 loc.);

- aşezări mijlocii (500-2000 locuitori), cu subgrupa mijlocie inferioară (500-1.000

loc.) şi mijlocie superioară (1.000-2.000 loc.);

- aşezări mari (2.000-4.000/5.000 locuitori);

- aşezări foarte mari (peste 4.000/5.000 locuitori).

1.2.4. Tipuri de aşezări după situl acestora (poziţia şi localizarea geografică a

vetrei)

Poziţia şi localizarea geografică sunt categorii teritoriale care au repercusiuni directe

sau indirecte asupra tuturor manifestărilor de viaţă subordonate satului.

Prima categorie teritorială defineşte suma relaţiilor nemijlocite ale vetrei cu

componentele majore ale spaţiului geografic - limite de contact între unităţile de relief, ape,

văi, căi de comunicaţie, obiective industriale, zone de specializare agricolă, pieţe de desfacere,

integrate sau periferice satului.

Cea de-a doua, „localizarea”, reflectă relaţia directă dintre partea materializată prin

fondul construit şi natura terenului în care au fost împlântate. Ca localizare, fapt verificat,

vatra ocupă punctul optim, de interferenţă şi convergenţă geografică, atât în cuprinsul

hotarului său firesc, cât şi în contextul componentelor majore teritoriale periferice acestuia.

Această centralitate optimă, determinată în esenţă de modul cum este parcelat pe categorii de

folosinţă agricolă, trupul moşiei, îi permite o integrare rapidă şi o valorificare avantajoasă a

tuturor condiţiilor economice decurgând din raporturile şi legăturile vetrei cu elementele

teritoriale înconjurătoare.

Aceste categorii geografice cuprind şi elemente restrictive, care apar în procesul

evoluţiei satului, frânând progresul său, cum ar fi alunecările de teren, inundaţiile, provocate

printr-o utilizare neechilibrată a teritoriului (despădurirea), diminuând caracterul optim al

localizării. Influenţa lor are un caracter istoric, schimbându-şi acţiunea pe măsura

modificărilor modului de producţie şi a noii diviziuni geografice a munci, care creează centre

polarizatoare noi, integrate sau periferice satului. Degradarea parţială sau integrală a acestui

„punct optim” duce li stagnarea şi chiar la dispariţia totală a vetrei, fapt confirmat prin

numeroase exemple în ţara noastră, între care recentele inundaţii sunt grăitoare.

Privită din perspectiva poziţiei geografice în teritoriul naţional, reţeaua vetrelor rurale

învederează o aliniere, o concentrare şi o predominanţă a satelor către râuri şi văi, către ariile

de contact ale marilor unităţi geografice - câmpie şi deal, deal şi munte - cu o slabă

distribuţie în spaţiile dintre râuri (interfluvii), în limbajul geografic, în toate cele trei

subdiviziuni naturale.

Diferenţele remarcate în intensitatea elementului social din teritoriu provin din faptul

că în fiecare dintre aceste arii polarizatoare a factorului uman, capacitatea potenţială a

habitatului este direct proporţională cu rea lor de a satisface necesităţile satului sub raportul

produsului al, al accesului către materiile prime pentru construcţii, al desfacerii bunurilor, al

alimentărilor cu apă, al adăpostului faţă de violenţele sociale şi naturale. Există în aceste

concentrări, determinări ale tipului de orânduiri sociale, dar şi „raţiuni geografice”,

diferenţieri de ecologie naturală de care colectivităţile rurale au ţinut în mod obiectiv seama

arunci când şi-au amplasat vatra în teritoriu.

1.2.4.1. Localizarea vetrelor în cadrul văilor

Văile râurilor au, în raport cu celelalte două arii de convergenţă umană - ţinuturile de

contact şi interfluviile - prioritatea în comasarea şi concentrarea aglomerărilor rurale, fapt pus

în evidenţă chiar şi de o sumară analiză a hărţii, pentru motivul întemeiat din punct de vedere

geografic că, valea este o pluritate de paralelisme ale potenţialului de habitat. Mai mult decât

aceasta, atât în ariile carpatice şi subcarpatice, cât şi în acelea de podişuri şi câmpii, râurile

mai mari - Mureşul, Jiul, Oltul, Argeşul, Buzăul, Şiretul etc. - au creat în lungul văilor pe care

le străbat cadre geografice cu potenţial cvasiidentic de habitat: facilităţi în practica agriculturii

pe lunci şi terase, pe baza accesului la pânzele freatice, captate uşor cu mijloace simple de

săpare a puţurilor, folosirea deopotrivă a râurilor ca surse de hrană şi căi de comunicaţie, în

folosirea drumurilor ce însoţeau cursurile de apă etc.

Aceste atribute comune ale cadrului natural oferit de văi demonstrează de ce, cu toate

diferenţierile de ecologie naturală a marilor diviziuni geografice, de care satul a ţinut în mod

obiectiv seama, procesul umanizării naturii lor şi al organizării teritoriale a spaţiului construit

a îmbrăcat, în multe aspecte, forme identice sub raportul amenajării spaţiului pentru vatră (de

exemplu - satul de terasă are trăsături comune, indiferent dacă terasa se află în zona montană,

subcarpatică sau de şes). Am semnalat mai sus similitudini între satele de şes şi acelea de

deal, între acestea din urmă şi acelea de munte.

Predominarea satului de vale, nu numai sub raport numeric, dar şi ca potenţial

economic şi participare la diviziunea geografică a muncii, dă trăsătura fundamentală a reţelei

vetrelor rurale din ţara noastră, în cadrul văilor satele sunt mai numeroase către obârşii, unde

puterea de a satisface cerinţele sociale este mai mică, şi scad numeric spre zonele de

confluenţă ale râurilor, unde extensiunea spaţială şi puterea economică a terenului au dus la

formarea unor mari concentrări rurale.

In mod obişnuit, satul de vale manifestă o tendinţă de aliniere în părţile de la contactul

luncilor cu terasele sau cu interfluviile. Ca localizare, deosebim tot atâtea tipuri de vetre, câte

forme de relief a fost în măsură să creeze râul la un moment dat:

•satul de fund de vale şi versant - îl întâlnim pe văile cu patul îngust din Carpaţi şi

Subcarpaţi. Lipsa de spaţiu ca şi revărsările, au condiţionat forma satului de contact,

caracterizat prin înşirarea gospodăriilor pe o singură parte sau pe ambele laturi ale unei

străzi, având o mai mare distribuire pe versanţi. In general, sunt aglomerări mici, afectate

puternic de inundaţii şi alunecări, ridicând probleme dificile în gruparea populaţiei;

•satul de luncă - întruneşte condiţii optime de organizare a vetrei pe formele pozitive de

relief - grădişti şi grinduri - ceea ce nu le scuteşte de neajunsul inundaţiilor, la contactul

luncii cu terasele sau interfluviile, unde se bucură de mai multă stabilitate teritorială, deşi

torenţii din pantă transportă în vetrele lor, câte o dată, mari cantităţi de aluviuni.

Grădinăritul în câmp deschis, pentru care lunca se pretează în mod deosebit, ca şi folosirea

deopotrivă a resurselor din afara luncii, creează o bază tehnică materială stabilă, reflectată

în vetre caracterizate prin aglomerări mai mari, mai bine structurate sub raportul texturii şi

al spaţiului construit;

•satul de terasă - specific văilor cu un cadru geomorfologic mai evoluat, şi-a organizat

vatra în mod frecvent în părţile periferice ale terasei: spre contactul cu lunca pentru a

beneficia de fertilitatea ei şi de izvoarele potabile sau cu câmpurile - evitând zonele

centrale, netede şi fertile, către care se prelungeşte, în continuarea vetrei, teritoriul de

muncă. Există şi cazuri mai rare, când vatra s-a dezvoltat perpendicular pe curbele de

nivel, pe fruntea teraselor cu pante mai domoale, puternic afectate de eroziune şi alunecări.

Vatra satelor de terasă este mult mai evoluată sub raport morfologic şi ca organizare

socială. Concentrează un număr mai mare de locuitori, are texturi bine conturate, evoluând de

la structura adunată către cea compactă. Suportă modernizări şi poate căpăta uşor forma

urbană, către care tinde prin puterea economică.

1.2.4.2. Localizarea vetrelor în ariile de contact

Ariile de contact - câmpie şi dealuri, depresiunile subcarpatice şi zona montană - se

situează pe locul al doilea, după văi, în concentrarea vetrelor săteşti. Clasice sunt, de pildă,

contactele dintre Câmpia Română şi Subcarpaţii de la Prahova la Şiret, dintre piemonturile

vestice şi câmpia Tisei, ca şi acelea ale depresiunilor subcarpatice externe (depresiunea

olteană) şi interne (Ţara Oltului). Chibzuinţă vădită a satului de a-şi organiza, preferenţial,

vatra în aceste arii de contact are fireşte o bază economică, dar şi o raţiune geografică, în

cadrul acestui complex zonal se interferează factori fizici şi economici care îmbina

posibilităţile complementare a două unităţi geografice adiacente. Pe aceste contacte s-au

constituit, în mod justificat şi de timpuriu, căile de legătură (drumurile de negoţ), care au

multiplicat, prin funcţiile aducătoare de bunuri materiale, baza existenţei satului. Pe aceste

contacte se află linia de descărcare a pânzelor freatice, cu debite bogate, creând condiţii

lesnicioase în procurarea apei potabile, element vital în organizarea vetrei. Pe aceste contacte,

pânzele sunt puternic filtrate, au debit mare şi permit captări cu mijloace uşoare. La aceste

raporturi de continuitate a vetrelor în zonele de contact a contribuit, cu o pondere importantă,

caracterul strategic al localizării, pădurea şi relieful accidentat funcţionând ca adăposturi

naturale în vremuri de instabilitate socială.

Vatra satelor din ariile de contact se desfăşoară pe forme variate de relief. Atunci când

contactul se realizează printr-o mare denivelare - cazul seriei de sate Siria - Pâncota de la

contactul Câmpiei Tisei cu Munţii Zarand - vetrele tind mai mult către forma de organizare a

satelor de câmpie sub raportul extinderii intravilanului şi al concentrărilor demografice (3000

- 4000 locuitori), în acelaşi mod se comportă vatra şi în cadrul contactului dintre depresiunile

subcarpatice şi zona montană, cu deosebirea că aici intravilanul este parţial extins şi pe

versanţii cu pante mai dulci, imprimând un caracter mai dispersat vetrei, care grupează şi o

populaţie mai puţin numeroasă (1500 - 2000 locuitori). La ambele sunt de semnalat, ca factori

restrictivi, torenţii de pantă, care inundă şi aluvionează părţi construite.

Teritoriul pe care îl valorifică vetrele săteşti în zona contactului dintre Subcarpaţi şi

Câmpia Bărăganului - aşa numitul glacis în limbajul geografic permite intravilanurilor

extinderea, prin activităţi şi construcţii, atât către deal, cât şi către câmpie. Drept urmare,

casele au o evoluţie mult mai liberă, realizându-se în texturi simple sau complexe, cu tendinţe

de concentrări în areale discontinui, când vatra este fragmentată de ape. Concentrează avuţii

provenind din deal şi câmp, temei care le dă o putere de atracţie mai mare asupra oamenilor,

adunaţi în vetre ce numără între 2000 - 3000 locuitori.

Dezvoltarea în perspectivă a satelor din arealele de contact nu pune probleme prea

complicate gândirii de regrupare a populaţiei rurale. La toate sunt, însă de luat în seamă, ca

factori restrictivi, torenţii de pantă, care inundă, aluvionează şi degradează o bună parte a

spaţiului construit.

1.2.4.3. Localizarea vetrelor pe interfluvii

Condiţionări tehnico-economice şi motivări de ordin geografic l-au împiedicat pe om

să manifeste un interes deosebit pentru teritoriile periferice văilor şi ariilor de contact. O atare

localizare necesită rezolvarea problemei apei potabile până şi în interfluviile de la şes, fără a

mai vorbi de podurile piemontane, cu pânze la peste 200 m adâncime. Interveneau, apoi,

dificultăţile de circulaţie, izolarea şi ruperea satului de contactul cu drumurile de negoţ,

frecvent orientate la limita pădurii cu stepa sau în lungul văilor, porţi naturale de pătrundere în

masivele forestiere, ca şi în zonele cu relief accidentat.

Remarcabil s-a dovedit efortul satului în organizarea vetre; interfluvii în dealuri şi

munţi. Fragmentarea şi energia adâncită a reliefului (lipsit în general de suprafeţe plane), a

impus satului subcarpatic şi montan evoluţii diferite:

• sate de coamă de deal şi versant, cu vatra organizată pe partea cea mai înaltă a reliefului

accesibil, cu revărsări de gospodării spre vale, în general fără texturi şi structuri,

concentrările mergând de la stadii polinucleare la risipirea totală a satului;

• satul de coamă montană şi versant, deosebit de acela din dealuri prin altitudinea la care

se află, prin dispersarea vetrei în gospodării complet izolate (în Pasul Branului, în Munţii

Apuseni), prin reducerea numărului de locuitori. Pulverizarea vetrei atinge stadiul

contopirii gospodăriilor cu locul de muncă, fiecare gospodărie formează un corp comun

atât cu terenurile cultivate, cât şi cu fâneţele şi păşunile naturale, încât întreaga moşie a

satelor apare ca o vatră continuă de aşezări.

Caracterul extensiv al economiei pastorale şi relieful frământat au contribuit la

formarea acestui tip de sat.

Vetrele satelor de interfluvii din zonele de altitudine ridică serioase dificultăţi în

regruparea „crângurilor” şi a gospodăriilor izolate în aşezări închegate. Nevoia valorificării

terenurilor înalte reclamă prezenţa satelor, dar forma haotică a reliefului împiedică formarea

de vetre pe măsura cerinţelor actuale, în ambele cazuri, factorii restrictivi - climatici şi

geomorfologici - degradează în permanenţă fondul construit şi coeziunea vetrelor.

1.2.5.Tipologia funcţională a aşezărilor

Comunităţile rurale au evoluat în strânsă legătură cu potenţialul productiv al terenului,

cu tehnicile agricole, axate pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ulterior pe

specializarea în domeniul meşteşugurilor şi al activităţilor industriale, cunoscând perioade de

creştere, stagnare sau de regres economic determinate atât de contextul social-istoric, cât şi de

fenomenele demografice şi economice interne, contactul cu zonele periferice având o

influenţă deosebită în timp.

Criteriile de bază în stabilirea tipurilor de activități sunt cele ale structurii socio-

profesionale ale populației active în strânsă corelare cu valoarea producției, poziția geografică

a așezărilor rurale (care justifică în parte existența unor anumite activități economice) și

volumul fluxurilor de navetişti. Pe baza lor, au fost delimitate 4 mari tipuri funcţionale de

aşezări rurale:

1. aşezări rurale cu funcţii predominant agricole;

2. aşezări rurale cu funcţii predominant industriale;

3. aşezări rurale cu funcţii mixte;

4. aşezări rurale cu funcţii speciale.

1.2.5.1. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole

Asemenea aşezări se caracterizează prin predominarea populaţiei agricole, care

reprezintă peste 65% din populaţia activă dar şi prin valoarea producţiei agricole ce constituie

peste 70% din totalul producţiei globale a aşezării respective. Populaţia neagricolă pendulează

spre oraşele apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră sau centre ale industriei

extractive sau chiar este ocupată, pe plan local, în activităţile din sectorul secundar şi terţiar.

Se disting mai multe subtipuri:

a. agricol;

b. agricol cu industrie mică şi meşteşugărească;

c. agricol cu rol de cazare a forţei de muncă.

a. Aşezările agricole. Profilul agricol nu este static în spaţiu şi timp, el se modifică în

funcţie de necesităţile economiei şi populaţiei la un moment dat, de mijloacele de producţie

existente şi de ponderea producţiei agricole, întâlnim astfel:

- aşezări cu profiluri cerealiere şi de creştere a animalelor, care se suprapun teritorial

marilor unităţi de câmpie şi de podiş, unde culturile cerealiere, respectiv creşterea

animalelor şi culturile cerealiere deţin ponderea cea mai mare;

- aşezări cu profil legumicol - sunt relativ recente. Au apărut şi s-au dezvoltat o dată

cu ascensiunea marilor centre urbane şi industriale, ca bază de aprovizionare a acestora

cu materii prime agricole. Producţia de legume deţine ponderea cea mai mare în totalul

producţiei vegetale, aceasta constituind şi principala sursă de venituri a populaţiei;

- aşezări cu profil viticol în care peste 15% din suprafaţa agricolă este ocupată cu vii

(cele predominant viticole au peste 30% din suprafaţa agricolă cultivată cu viţă-de-

vie). Le întâlnim în zonele subcarpatice şi în zonele;

- aşezări cu profil de creştere a animalelor (asociate de cele mai multe ori cu

activităţile forestiere); constituie activitatea de bază în marea majoritate a aşezărilor

montane bogate în păşuni şi fâneţe.

b. Aşezările rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale -

se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime menite să asigure

aprovizionarea populaţiei din producţia proprie cu articole de uz casnic şi gospodăresc -

ţesături, confecţii, semiconserve, produse lactate etc.

c. Aşezări agricole cu rol de cazare a forţei de muncă - le întâlnim în apropierea unor

puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulaţie, caracterizate prin pendularea

forţei de muncă. Funcţia de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la realizarea

producţiei agricole), însă o bună parte din populaţia activă (uneori chiar peste 50%) s-a

integrat în fluxul activităţii industriale sau terţiare din localităţile rurale sau urbane învecinate.

Un rol deosebit de important în apariţia lor 1-a avut dezvoltarea puternică a industriei şi

serviciilor din oraşul apropiat, concomitent cu modernizarea reţelei de transporturi.

1.2.5.2. Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale

În cadrul acestui tip funcţional de aşezări rurale peste 65% din populaţia activă

lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia globală.

După profilul activităţii industriale, se diferenţiază mai multe subtipuri:

a. aşezări rurale cu industrie extractivă;

b. aşezări rurale cu industrie prelucrătoare;

c. aşezări rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare.

a. Aşezări rurale cu industrie extractivă - au o largă răspândire în special în zonele

subcarpatice şi de podiş. Apariţia lor a fost favorizată de existenţa zăcămintelor de

cărbune, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcţie, care au înlesnit construirea

unor importante obiective industriale.

b. Aşezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale

- au o largă răspândire în toate regiunile geografice în funcţie de gradul de specializare

a producţiei agricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producţie şi importanţa

în teritoriu a unităţii respective.

1.2.5.3. Aşezări rurale cu funcţii mixte

Acestei categorii îi aparţin aşezările rurale în care activităţile agricole şi neagricole deţin

ponderi aproximativ egale, între 35 - 65%. Se disting mai multe subtipuri:

a. agro-industriale - ex.: Baloteşti – județul Ilfov, Fântânele - judeţul Mureş, Fundu-

Moldovei - judeţul Suceava;

b. agro-forestiere - asociate frecvent cu prelucrarea lemnului;

c. agro-piscicole - în special în Delta Dunării dar şi în regiunile de câmpie şi podişuri

(Câmpia Crişurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei);

d. agricol cu activităţi în transport - legate în primul rând de existenţa unor noduri de

cale ferată;

e. agro-industrial şi de servicii - în care peste 15% din populaţia i lucrează în sectorul

terţiar.

1.2.5.4. Aşezări rurale cu funcţii speciale

În perioada actuală satul prezintă valenţe potenţiale inimaginabile, în viaţa satelor

intervin mutaţii uneori imperceptibile. Intervine deocamdată ca o valoare potenţială pentru

marea majoritate a satelor, îndeosebi din zonele montane, valoarea turistică. Satul, prin poziţia

lui în regiuni geografice complexe, prin tradiţiile milenare ale locuitorilor săi conservă, de

regulă, valori de mare interes turistic. Aprecierea funcţiei turistice ar putea modifica sau

orienta multe din concepţiile actuale de modernizare a satului.

Investiţiile în acest scop sunt realmente profitabile, atât pentru investitori, cât mai ales

pentru localnici.

Valorificarea turistică, deşi moderată, grupează funcţional satele în:

a. aşezări rurale cu funcţii turistice - în care peste 25% din populaţia activă este

ocupată în servicii, alături de funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială. Deşi

majoritatea lor sunt de importanţă regională sau locală, există şi aşezări rurale cu

funcţii turistice de nivel internaţional.

b. aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice – specifice în cazul României, Deltei

Dunării cu un fond turistic deosebit, unic în Europa.