INTRE DEMOCRAȚIE SI TOTALITARISM IN SECOLUL XX

In secolul al XX-lea, are loc o confruntare intre regimurile democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial, principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa incheierea acestuia, statul incearca sa mentina controlul pentru solutionarea marilor probleme cu caracter economic sau social.

In Europa centrala si rasariteana, prabusirea marilor imperii, otoman, austro-ungar si rus, a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal-democratice. Regimul politic democratic se caracteriza prin urmatoarele trasaturi:existenta separarii puterilor in stat, pluralism politic (pluripartitism), puterea este legitimata prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea conducerii statului periodic, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Democratia este exercitata in cadrul statului de drept (forma de organizare a statului bazata pe respectul principiilor legalitatii si drepturilor indivizilor).

Consolidarea sistemului democratic in noile state europene depindea de rezolvarea a doua probleme cheie: cea agrara si cea constitutionala. Noile state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici diferente, prevad desfiintarea marii proprietati in schimbul despagubiri;or si redistribuirea pamantului catre tarani. Tot in aceasta perioada se introduce si legea votului universal; începe elaborarea constitutiilor democratice care vor sta la baza fiecarui stat.

In Romania interbelica, perioada de dupa Primul Razboi Mondial pana la 1938, a fost perioada triunghiului democratiei in conditiile conducerii statului de catre Ferdinand I( până în 1927 și apoi Carol al II lea până în 1938 când va introduce monarhia autoritară), pe baza pluripartitismului si a existentei Constitutiei democratice din 1923.

Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducatorilor si lipsa de experienta a electoratului, au adus la deteriorarea mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respecta regulile constitutionale, regimul respectiv evolueaza in sens democratic, cum a fost in Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, Spania chiar si Romania, evolutia a fost spre autoritarism.

Marea criza din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confrunta cu grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, unde regimurile democratice supravietuiesc, in altele, Germania, Italia, Spania, se instaleaza regimuri totalitare.

Scaderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reactiile fata de modul cum s-au pus bazele pacii au condus la aparitia unor miscari extremiste si la instaurarea, in multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In acest context isi fac aparitia ideologiile extremiste: fascista( ca practică politică apare în Italia, după 1926), nazista( apare ca practică politică în Germania, după 1933) si comunista (care apare ca practica politica in Rusia anului 1917).

Comunismul isi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria ’’luptei de clasă“. El susţinea că societatea comunista se va edifica mai întăi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia, a impus teoria dictaturii proletariatului.

In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi fără clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea; teoria marxistă susţinea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al ”dictaturii“ proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare. Ideologia comunista a cuprins statele europene in proportii diferite: in Vestul Europei democratia s-a manifestat pregnant pe cand in Centrul si Estul Europei, ideologia de stanga s-a manifestat in perioada interbelica dar mai ales dupa al II-lea razboi mondial.

In Romania, lovitura de stat de la 23 august 1944 a transformat statutul Partidului Comunist Român: la începutul anului 1944, partidul era o mică grupare politică, constrânsă să ţină seama de orientările politice hotărâte la Moscova pentru ca în toamna aceluiaşi an, PCR sădevenă un factor influent pe scena politică românească.

In practica politica, ideologia comunista a fost punctata de Stalin, care a folosit Convenţia de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944, pentru a submina efectele loviturii de stat de la 23 august, a

transformat Convenţia într-un cadru legal, care să-i asigure interesele politice şi economice dominante în România. Stalin avea două instrumente satisfăcătoare de urmărire a obiectivelor sale în România: un partid comunist, care era acum o parte recunoscută în structura politică a ţării, şi un acord cu Aliaţii, care dădea Armatei Roşii toată libertatea de acţiune de care avea nevoie.

Acordul de la Moscova, „acordul de procentaj” (9 octombrie 1944) a constituit pasul final al sovieticilor în obţinerea recunoaşteri de către Occident a dominaţiei lor în România; prin acest acord, Rusia obtine 90% din totalul de influenta asupra Romaniei.

Armata Roşie „eliberase ţările” est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil înainte de război. Odată prezentă însă în aceste ţări, ea a jucat rolul principal în instaurarea regimurilor comuniste; fără aceste trupe, comuniştii locali ar fi rămas nişte forţe politice periferice; din acest punct de vedere, modelul cuceririi puteri de către comuniştii români, mai puţin de o mie în 1944, se încadrează în tiparul general est-european. Prin presiuni abuzuri şi violenţe asupra populaţiei civile şi îndepărtarea unor lideri politici anticomunişti, Armata Roşie şi-a facut simţită prezenţa. La Bucureşti au fost concentrate unităţi sovietice de blindate şi a fost interzisă legătura cu armata română de pe front.La 28 februarie 1945, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe, a fost trimis de Moscova pentru a conduce ofensiva comuniştilor pentru preluarea puterii, a cerut regelui înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern condus de Petru Groza la 6 martie 1945; reprezentantul Moscovei venise cu scopul de a folosi toate mijloacele pentru a instaura un guvern prosovietic, care de altfel a și fost instaurat la 6 martie 1945.

Masurile guvernului directionat de Petru Groza au fost: 9 martie 1945 anularea Dictatului de la Viena (poate singurul plus castigat), improprietarirea tuturor taranilor cu pamant prin reforma agrara(23 martie 1945) si reluarea relatiilor cu URSS (6 marite 1945).

Incercarea comuniştilor locali şi a aşa-numiţilor „moscoviţi” de a reînvia partidul a beneficiat de prezenţa autorităţilor sovietice de ocupaţie şi de sprijinul diplomatic al Moscovei. Până la mijlocul lunii octombrie 1944, a prins contur noua coaliţie politică promovată de Partidul Comunist, Frontul Naţional Democrat condus de Petru Groza; pe lângă comunişti, noua coalitie cuprindea Partidul Social Democrat şi Frontul Plugarilor, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, liderii partidelor istorice au refuzat să se alăture acestei grupări.

In ceea ce priveste manipularea opiniei publice, alegerile de la 19 noiembrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosferă tensionată. Rezultatele indicau o victorie copleşitoare a Blocului Naţional Democrat, cu aproximativ 70% din voturi şi 349 de locuri în noua adunare. Dovezile descoperite după 1989 arată că, în ziua alegerilor, s-a întâmplat exact contrariul, naţional ţărăniştii erau pe punctul de a câştiga o victorie zdrobitoare. Se pare că în momentul în care liderii comunişti şi-au dat seama de amploarea înfrângerii lor, au suspendat anunţarea rezultatelor şi au trimis instrucţiuni pentru revizuirea cifrelor astfel încât ele să indice o victorie a Blocului Naţional Democrat.

Guvernul prezidat de Petru Groza era un guvern minoritar, impus de către Uniunea Sovietică. Nici un membru al celor două partide democrate, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, nu facea parte din acest guvern în care toate poziţiile cheie erau deţinute de comunişti. Deşi Gheorghe Tătărescu, liberal dizident, era ministru de externe, iar Anton Alexandrescu, dizident al Partidului Naţional Ţărănesc, ministru al cooperativelor, ei reprezentau doar facţiuni restrânse ale partidelor respective. Prin aceste măsuri se urmărea dezmembrarea partidelor necomuniste. Acţiunea de lichidare a oricărei opoziţii din partea partidelor democratice a culminat cu dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc în iulie 1947 şi realizarea unui simulacru de proces conducătorilor acestuia (Iuliu Maniu şi Ion Mihalache), (inscenarea de la Tămădău). In august 1947 PNL se autodizolva.

Pe măsură ce comuniştii s-au îndreptat spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o anomalie. Temându-se că acest ultim vestigiu al vechii ordini ar putea încă să mai servească drept centru de opoziţie faţă de noua societate, Partidul Comunist a făcut ultimul pas spre asigurarea dominaţiei sale asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947 și proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii de către comuniști. In România, Partidul Comunist, principalul mecanism de menținerea puterii, a luat iniţiativa menită să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. O dată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar. Primul pas era înregimentarea Romaniei din punct de vedere militar in blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică.

Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru controlul absolut, purtată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice.

Prima victimă, în 1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al doilea război mondial, Ştefan Foriş. A urmat,în 1948, fostul ministru de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu; ideolog comunist şcolit în Occident, acesta putea deveni oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată; după moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un plan de destalinizare parţială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din ţările satelizate Moscovei.

In 1957, au fost îndepărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi; demn de remarcat este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări pe viaţă (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de partid. Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Aripa procomunistă a Partidului Social Democrat s-a contopit cu PCR în congresul din februarie 1948, din care a rezultat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general, iar Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit membrii ai Secretariatului; in 1952, cei trei membri au fost îndepărtaţi de către Gheorghe Gheorghiu-Dej din structurile de conducere ale Partidului. Preeminenţa lui Dej în cadrul partidului a fost pecetluită prin numirea sa la 2 iunie 1952, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, funcţie pe care o cumula cu cea de secretar general al partidului.

Impunerea modelului totalitar sovietic în România a fost completat prin adoptarea Constituţiei Republicii Populare Române în aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecătoresc după modelul sovietic. Constituţia prelua modelul Constitutiei sovietice din 1936: Parlamentul, numit Marea Adunare Naţională, avea o singură cameră, definită ca „organul suprem al puterii de stat”, iar Consiliul de Miniştri era organul executiv suprem, toate aceste organisme fiind supuse autorităţii Partidului Comunist, care va desăvârși și consolida ordine „democratică” prin Securitate.

După 1948, anul înfiinţării Securităţii, încadrată cu agenţi sovietici deveniţi generali români, precum Pintilie Bodnarenko şi A. Nikolski, represiunea a devenit şi mai violentă, lovind potrivit principiului stalinist al înteţirii luptei de clasă, fară discriminare şi din nevoia intimidării, în orice posibil oponent. Rolul Securităţii era de a apăra cuceririle democratice şi a asigura siguranţa ţării împotriva duşmanilor interni şi externi. La începutul anului 1949, au fost create alte două organe principale ale Securităţii: Direcţia Generală a Miliţiei, chemată să înlocuiască Poliţia şi Jandarmeria, şi trupele de securitate, ambele organisme fiind plasate sub autoritatea Ministerului de Interne. Principalele îndatoriri ale trupelor de securitate erau menţinerea ordinii publice şi înăbuşirea oricărei rezistenţe faţă de măsurile guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de bunuri şi proprietăţi.

Un cadru legal pentru acţiunile Securităţii, ale Miliţiei şi trupelor de securitate a fost oferit de un nou sistem de justiţie, a cărui principală caracteristică era subordonarea faţă de partid şi stat.

Armata Roşie a reprezentat până în 1958, când a avut loc retragerea trupelor sovietice din România, un instrument aflat la îndemâna PCR, pentru a menţine noua ordine instaurată; retragerea trupelor sovietice din România în 1958 nu a însemnat sfârşitul regimului de teroare, acest instrument atât de folosit de către comunişti pentru a se menţine la putere. Dej a aprobat introducerea unor măsuri de securitate internă pentru a menţine controlul partidului. Cei condamnati la munca silnica, potrivit noilor masuri au fost trimisi in lagare in zonele de mlastina ale Deltei Dunarii.

După 1958, Dej a evoluat treptat spre o desprindere de ruşi şi către obţinerea unui statut de relativă autonomie.

In aprilie 1964, pe fondul unor dispute ideologice intre conducerea comunista din China si URSS a fost publicata „ Declaratia cu privire la pozitia Partidului Muncitoresc Roman in problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale. In documente se sustinea necesitatea unor noi relatii in miscarea comunista bazata pe egalitatea din partide, neamestec in politica de partid. In acest fel regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej isi arata dorinta de a nu se mai subordona „fratelui mai mare” de la Moscova si vointa de a inlatura modelul stalinist de tip totalitar.

Impactul regimului comunist asupra culturii s-a concretizat prin faptul că toate mijloacele de informare publică au trecut total sub controlul statului: bibliotecile şi librăriile au fost epurate de titlurile necorespunzătoare din punct de vedere politic, activităţile ziariştilor şi muzicienilor au fost puse sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al Partidului.

In august 1948, legea pentru reforma învăţământului a închis toate şcolile străine, inclusiv cele alimentate de culte. S-au făcut epurări în rândul studenţilor de la universităţi, marxism-leninismul, a devenit obligatoriu de la şcoala secundară în sus; predarea religiei a fost total interzisă.

Biserica a fost ultimul obstacol în calea impunerii modelului sovietic. Legea cultelor religioase din 4 august 1948, a conferit Ministerului Cultelor, controlul în problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Fidelitatea uniţilor faţă de biserica lor a avut drept consecinţă o campanie brutală de distrugere a acesteia. Regimul a manipulat contopirea celor două biserici, iar existenţa legală a Bisericii Unite s-a încheiat la 1 decembrie 1948.

Partidul Comunist şi-a fixat scopul de a construi omul nou. Construirea acestuia nu se putea realiza fară distrugerea şi rescrierea valorilor tradiţionale. Acest lucru s-a realizat printr-o campanie activă de rusificare. Primele măsuri ale noului curs au fost scrierea Istoriei României de M. Roller din 1947,( el afirma că în procesul de etnogeneză elementul definitoriu va fi elementul slav) reprezentand o completă revizuire a trecutului ţării, a ideii naţionale şi a conceptului de patriotism.

Modelul stalinist în cultură a trebuit să se impună prin forţă: legăturile intelectualilor cu Apusul au fost complet întrerupte, Academia Română a fost desfiinţată în iunie 1948 şi înlocuită cu una nouă, supusă partidului.

Numărul autorilor şi a titlurilor puse sub cenzură a crescut foarte mult în primăvara lui 1948, peste 8000 de titluri au fost trecute într-un index al Publicaţiilor interzise. Un număr mare de oameni de ştiinţă, artă şi cultură au ajuns la închisoare.

Desfiinţarea valorilor naţionale a mers în paralel cu efortul inoculării unui nou gen de patriotism, socialist şi internaţionalist, care muta accentul de pe iubirea de ţară, de tradiţii, pe dragostea pentru marxism şi pentru Uniunea Sovietică. Partidul a declanşat o puternică campanie de rusificare, întemeind editura şi librăria Cartea Rusă (1946), Institutul de Studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de limbă rusă Maxim Gorki (1948). Limba rusă devenise din 1948, limbă obligatorie în şcoli. Numeroase discipline ştiinţifice, sociologia, economia, statistica, filosofia, istoria, care cunoscuseră o mare înflorire în perioada interbelică erau aproape desfiinţate.

Reorientarea politicii româneşti după 1960, a însemnat în planul culturii începerea unei campanii de derusificare, care a culminat în 1963, cu închiderea tuturor instituţiilor create între 1946-1948. Procesul de liberalizare culturală a continuat şi după 1965. Invăţământul a cunoscut o perioadă de progres, modernizare şi deschidere, de scădere a importanţei marxismului şi de creştere a ponderii disciplinelor exacte şi tehnice. În politica externă,revolta din Ungaria din octombrie 1956, a permis conducerii româneşti să-şi demonstreze fidelitatea sa faţă de Uniunea Sovietică, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au insistat pentru o intervenţie militară fermă împotriva guvernului lui Imre Nagy, iar trupele sovietice staţionate în România, au fost printre primele care au trecut graniţa ungară. Guvernul român s-a făcut ecoul propagandei sovietice, denunţând „contrarevoluţia” ca operă a „fasciştilor reacţionari” provocaţi de „imperialiştii occidentali”.

Dupa decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), partidul revine la vechea denumire de PCR iar Nicolae Ceausescu este numit secretar genereal (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR). Preluarea conducerii de către Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat printr-o primă perioadă (1965-1974) de destindere internă şi externă. În planul politicii interne, prima perioadă a lui N. C eaușescu s-a caracterizat prin liberalizare și existența unui nivel de trai acceptabil, în condițiile comunismului: o dezvoltate a economiei românești, o integrare a valorilor spirituale românești bazate pe tradiție și frumos.

In politica externa, Romania a avut o alta atitudine, comparativ cu ceilalti membrii ai Tratatului,( deși niciodată nu a dorit să iasa din organizația Tratatului de la Varșovia) fata de interventia sovietica si a celor cinci state ale aliantei pentru inabusirea incercarii de reformare a sistemului comunist in Cehoslovacia („primavara de la Praga”, august 1968). Pozitia Romaniei a fost sustinuta de intreaga natiune, curajul liderului comunist Nicolae Ceausescu manifestat in legatura cu inabusirea „primaverii de la Praga”,, precum si alte initiative de politica externa, au condus la o crestere a popularitatii sale atat in tara cat si in strainatate. In consecinta, Romania a fost vizitata de inalti demnitari occidentali precum presedintele francez Charles de Gaulle (1968) si presedintele SUA, Richard Nixon (1969). În a doua perioadă ceaușistă ( 1974-1989), totul mergea spre întărirea autorității conducătorului, spre cultul personalității, spre scăderea dramatică a nivelului de trai al populației, spre intensificarea mișcărilor de protest împotriva unui regim greu de suportat.

Anul 1989 a marcat prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa. Treptat regimul comunist a fost înlăturat în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, R.D. Germană şi mai apoi Bulgaria.

In România, acţiunile împotriva regimului comunist s-au declanşat la Timişoara în ziua de 17 decembrie 1989; întors dintr-o vizită în Iran, pe care nu o anulase, pentru a lăsa impresia că ţine situaţia sub

control, Nicolae Ceauşescu a decis să se întâlnească cu bucureştenii într-un miting, pentru a critica situaţia de la Timişoara. Scânteia revoltei s-a aprins la Bucureşti în cadrul acestui miting de „adeziune”. Revolta nu a mai putut fi oprită. Evenimentele ulterioare de la Bucureşti au dus la înlăturarea de la conducerea statului a familiei Ceauşescu şi implicit a dus la căderea regimului comunist în România. Inlăturarea regimului comunist s-a produs pe cale violentă.

Semnificaţia evenimentelor din decembrie 1989 nu poate fi pusă la îndoială. Aceste evenimente au deschis perspectiva reinstaurării democraţiei, a sistemului politic pluralist, a revenirii la economia de piaţă şi reintegrării României în spaţiul politic şi cultural european. Conceptul de democraţie este indisolubil legat de noţiunea de pluralism. Ea îşi găseşte concretizarea în multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase, exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun între individ şi stat. Pluralismul politic este un principiu după care funcţionarea democratică a societăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti sunt condiţionate de existenţa şi acţiunea mai multor forţe politice şi sociale aflate în competiţie.

In România, decretul din 31 decembrie 1989, prevedea înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti. Potrivit acestui decret, funcţionarea partidelor politice nu putea fi împiedicată pe motive de rasă, naţionalitate, religie sau grad de cultură. După decembrie 1989, criza partidului unic era înlocuită de excesul numeric de partide politice. La alegerile parlamentare din septembrie 1992, din cele 65 de partide şi formaţiuni politice care au prezentat candidaţi pentru Senat, numai opt au câştigat, în proporţii diferite cele 143 de mandate. Pentru Camera Deputaţilor au prezentat candidaţi 79 de partide şi formaţiuni politice, 7 dintre acestea adjudecându-şi cele 341 de mandate.

Pe scena politică au apărut partide noi ori s-au reînfiinţat cele istorice: Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat. Au luat fiinţă şi partide etnice. Alegerile din 20 mai 1990 s-au încheiat cu victoria Frontului Salvării Naţionale şi a candidatului său la preşedinţie Ion Iliescu.

La 24 iunie 1992 s-a constituit Convenţia Democrată, alianţă care a grupat mai multe partide politice. In septembrie 1992 s-au desfăşurat alegeri parlamentare, unde F.D.S.N. a obţinut cel mai mare număr de voturi, urmat de Convenţia Democratică, iar preşedinte a fost ales Ion Iliescu. Peste patru ani, în 1996, victoria la alegerile parlamentare a revenit Convenţiei Democratice, Emil Constantinescu a devenit preşedintele României după al doilea tur de scrutin. Constatăm că s-a realizat o alternanţă paşnică la guvernare în urma alegerilor, fapt ce demonstrează maturizarea sistemului politic din România. Alegerile din 2000 au adus în scena politică PDSR, iar preşedinte al României a devenit Ion Iliescu. In anul 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr a obţinut majoritatea în forul legislativ al statului după ce Traian Băsescu a fost ales preşedinte al României. Alegerile prezidenţiale din 2004 s-au desfăşurat simultan cu alegerile legislative, la fel ca în toată perioada ce a urmat anului 1989. Conform Constituţiei României, revizuită în 2003, mandatul prezidenţial durează cinci ani, în loc de patru, însemnând că în viitor, alegerile prezidenţiale şi legislative se vor ţine separat. In 1991 a fost elaborată Constituţia României, care legitima noul regim politic, revizuită în 2003. Prin principiile înscrise, ca şi prin modul democratic de aprobare (de către Adunarea Constituantă şi apoi, prin referendum naţional), Constituţia României nu este doar legea fundamentală a ţării ci şi expresia voinţei naţionale şi cadrul juridic ce defineşte unitar prezentul şi viitorul României. Constituţia reprezintă documentul capabil să motiveze reunirea tuturor forţelor politice constructive ale ţării, care susţin faptul că România este un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, forma de guvernământ a statului român fiind republica. Stat democratic, România se raportează la valori cum sunt: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic. Statul de drept are menirea de a garanta, în prezent şi în viitor, interesele fundamentale ale ţării, coeziunea şi independenţa statală, respectarea drepturilor omului potrivit normelor internaţionale, justiţia, democraţia. Asigură libertatea de opţiune, egalitatea şanselor, libertatea de iniţiativă în condiţii de responsabilitate civică.

Constituirea statului de drept după 1989, este o realitate exprimată și prin poziția României în plan extern, prin implicarea țării în marea uniune a europenilor și a lumii mondiale. România a încetat să mai fie o democraţie populară după dispariţia partidului comunist, iar partideleistorice au fost reînfiinţate. A început drumul de tranziţie spre o societate democratică. Așadar, după al II lea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune, devenind mondial, dar în ultimul deceniu al sec XX, el s-a prăbușit iar statele au optat pentru democrație.