ROMANA ŞUFANĂ

Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2010

ISBN 978-606-8129-43-3

Lucrare publicată în Sala de Lectură a Editurii Sfântul Ierarh Nicolae,

la adresa http://lectura.bibliotecadigitala.ro

2

CUPRINS

Prefaţă.............................................................................................. 3 I Perioada interbelică: Poezia.......................................................... 4 1. George Bacovia, Amurg violet.................................................... 4 2.George Bacovia, Decembre.......................................................... 5 3.George Bacovia, Note de primăvară............................................. 6 4.Tudor Arghezi, De-a v-aţi ascuns................................................. 7 5.Lucian Blaga, Lumina................................................................... 9 6.Ion Barbu, După melci.................................................................. 11 Sudiu de caz: Fronda în literatura interbelică.................................. 11 Prezentarea de curente literare: Modernism/Tradiţionalism........... 14 Prezentarea de curente literare: Orientări avangardiste................... 16 Studiu de caz: Diversitate tematică, stilistică şi de viziune în poezia interbelică....................................................................... 20 Dezbatere: Identitate culturală în context european........................ 21 II Perioada postbelică...................................................................... 26 Studiu de caz: Literatura aservită ideologiei comuniste.................. 26 Romanul postbelic........................................................................... 32 Teatrul postbelic – Teatrul absurd................................................... 35 Poezia postbelică............................................................................. 37 Studiu de caz: Tipuri de roman în perioada postbelică.................... 43 Prezentarea de curente literare: Postmodernismul........................... 47 Studiu de caz: Dinamica unor specii – Jurnalul, Memoriile – apariţii editoriale după 1990............................................................ 51 Studiu de caz: Forme ale istoriei şi criticii literare.......................... 57

3

PREFAŢĂ

Iată că am ajuns şi la ultima încercare cu acest titlu: Ghidul profesorului debutant de Limba şi literatura română. Ne gândim acum mai ales la examenul de bacalaureat, când elevii trebuie să îşi fi însuşit deja toate noţiunile elementare de literatură, iar acum să opereze cu ele. De aceea, în concordanţă cu programa şcolară pentru clasa a XII-a, vă propunem şase studii de caz (3 în plus pentru elevii din clasele de filologie), trei prezentări de curente culturale/literare şi o dezbatere, pe lângă textele diferite faţă de ceilalţi ani şcolari, chiar dacă autorii rămân cam aceiaşi. Sperăm să ajutăm în demersul didactic al începătorilor şi nu numai, iar pentru elevi să fim un real sprijin în procesul de învăţare permanentă.

Autoarea

4

I PERIOADA INTERBELICĂ: POEZIA

1. George Bacovia, Amurg violet

A) Având în vedere afirmaţia lui Dumitru Micu: „Bacovia este creatorul unei atmosfere lirice inedite: atmosfera bacoviană. E poetul toamnei reci şi umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de a cărei căldură „încet cadavrele se descompun”, poetul monotoniei târgului vechi, prăpădit”, realizaţi un eseu de cel puţin 3 pagini în care să evidenţiaţi tematica poeziilor bacoviene.

B) Citiţi poezia: „Amurg de toamnă violet... Doi plopi, în fund, apar în siluete - Apostoli în odăjdii violete – Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet... Pe drum e-o lume leneşă, cochetă; Mulţimea toată pare violetă, Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet... Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; Străbunii trec în pâlcuri violete, Oraşul tot e violet.” Stabiliţi ritmul, rima şi măsura versurilor poeziei. C) Identificaţi figurile de stil din poezie. D) Căutaţi alte poezii bacoviene în care apare predominantă culoarea

din poezia de mai sus şi arătaţi simbolistica ei. E) Enunţaţi trăsăturile curentului simbolist şi demonstraţi încadrarea poeziei Amurg violet în acest curent literar.

5

2. George Bacovia, Decembre

A) Citeşte poezia: “Te uitã cum ninge decembre... Spre geamuri, iubito, priveşte - Mai spune s-aducã jãratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mânã fotoliul spre sobã, La horn sã ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna - Aş vrea sã le-nvãţ simfonia. Mai spune s-aducã şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, - Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningã... zãpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casã mi-s sfinte, - Te uitã cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte. E ziuã şi ce întuneric... Mai spune s-aducã şi lampa - Te uitã, zãpada-i cât gardul, Şi-a prins promoroacã şi clampa. Eu nu mã mai duc azi acasã... Potop e-napoi şi nainte, Te uitã cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte”. B) Prin ce elemente diferă această poezie de altele din lirica

6

bacoviană? C) Tema iubirii este deosebită la George Bacovia faţă de alţi poeţi români. Căutaţi, în poeziile lui, cum apare iubita/iubirea. Se regăseşte această atmosferă şi în Decembre? D) Ascultaţi varianta poeziei Decembre cântate de către Nicu Alifantis şi comparaţi cele două moduri de transmitere de sentimente.

3. George Bacovia, Note de primăvară

A) Se dă textul:

“Verde crud, verde crud… Mugur alb, şi roz şi pur, Vis de-albastru şi azur, Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, soare… Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fântână Te îngână Pe câmpia clară…

Verde crud, verde crud… Mugur alb, şi roz şi pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru şi azur”. Realizaţi o paralelă între modul în care concepe Bacovia primăvara şi modul în care o percepe Alecsandri.

B) Comentaţi figurile de stil din poezie.

7

4. Tudor Arghezi, De-a v-aţi ascuns

A) Citiţi poezia: “Dragii mei, o să mă joc odată Cu voi de-a ceva ciudat. Nu ştiu când o să fie asta, tată, Dar, hotărât, o să ne jucăm odată Odată, poate, după scăpătat. E joc viclean de bătrâni, Cu copii ca voi, cu fetiţe ca tine, Joc de slugi şi joc de stăpâni, Joc de păsări, de flori, de câni Şi fiecare îl joacă bine. Ne vom iubi, negreşit, mereu, Strânşi bucuroşi la masă, Subt coviltirele lui Dumnezeu. Într-o zi piciorul va rămâne greu, Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă. Jocul începe încet, ca un vânt. Eu o să râd şi o să tac, O să mă culc la pământ. O să stau fără cuvânt, De pildă, lângă copac. E jocul Sfintelor Scripturi. Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri, Care din câteva sfinte tremurături

8

Au isprăvit jocul, frumos. Voi să nu vă mâhniţi tare Când mă vor lua şi mă vor duce departe Şi-mi vor face un fel de înmormântare În lutul afânat sau tare. Aşa e jocul, începe cu moarte. Ştiind că şi Lazăr a-nviat, Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi, Ca şi cum nu s-a întâmplat Nimic prea nou şi prea ciudat. Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi. Tata s-a îngrijit de voi, V-a lăsat vite, hambare, Păşune, bordeie şi oi, Pentru tot soiul de nevoi Şi pentru mâncare. Toţi vor învia, toţi se vor întoarce Într-o zi acasă, la copii, La nevasta, care plânge şi toarce, La văcuţe, la mioare, Ca oamenii gospodari şi vii. Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi, Voinici, zglobii, cu voie bună, Cum am apucat din moşi-strămoşi Deocamdată, feţii mei frumoşi, O să lipsească tata vreo lună. Apoi, o să fie o întârziere, Şi alta, şi pe urmă altă. Tata nu o să mai aibă putere Să vie pe jos, în timpul cât se cere, Din lumea cealaltă. Şi voi aţi crescut mari, V-aţi căpătuit,

9

V-aţi făcut cărturari, Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari, Şi tata nu a mai venit... Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Aşa este jocul. Îl joci în doi, în trei. Îl joci în câte câţi vrei. Arde-l-ar focul!” Explicaţi titlul poeziei.

B) Selectaţi cuvintele care denumesc metaforic moartea. C) Comentaţi versurile “Într-o zi piciorul va rămâne greu,/Mâna

stângace, ochiul sleit, limba scămoasă”, insistând asupra figurilor de stil. D) Observaţi formele verbale din poezie. E) Scrieţi un eseu în care să demonstraţi că poezia de mai sus conţine

un dialog între Fiinţă şi Timp. F) Alcătuiţi un eseu în care să prezentaţi Estetica urâtului în poezia

argheziană.

5. Lucian Blaga, Lumina A) Realizaţi un eseu despre creaţia lirică a lui Lucian Blaga, pornind

de la următoarea afirmaţie: “Încă din începuturi, din Poemele luminii şi chiar din poemul iniţial Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, se degajă complexul de superioritate caracteristic versurilor lui Lucian Blaga, sensibilităţii lui confruntate atât de optimist cu lumea (…) Dionisiac în Paşii profetului, adorator al valorilor vitale, Blaga descoperă încă de acum, în lirsmul lui înfierbântat de idee, pe Antichrist (…). În marea trecere notifică directa confruntare cu Dumnezeu, ce duce la un compromis cu forţa superioară a adversarului, o delimitare a zonei sensibile de stăpânit; poetul îşi atribuie terenul vast al modestiei (…) Laudă somnului ocupă locul central în lirismul blagian, punctul cel mai sensibil, cel mai acut, căci viziunea extraordinară a Paradisului în destrămare figurează, desigur, triumful lui

10

Antichrist, dar şi jalea desacralizării lumii” (Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române). B)Citiţi poezia: “Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd, oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă? Nimicul zăcea-n agonie când singur plutea-ntuneric şi dat-a un semn Nepătrunsul: "Să fie lumină!" O mare şi-un vifor nebun de lumină facutu-s-a-n clipă: o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi, o sete de lume şi soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumină de-atunci - cine ştie? Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd - minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creată în ziua dintâi”. C) Simbolul luminii apare deseori în poeziile lui Blaga. În Dicţionarul de simboluri, se dau mai multe interpretări: “în Facerea se vorbeşte de ziuă şi lumină, creaţii ale lui Dumnezeu (...) Legea lui Dumnezeu este o lumină în calea oamenilor (...) Lumina este simbolul patristic al luminii cereşti şi al veşniciei (...) În tradiţiile islamice, lumina este înainte de toate simbolul Divinităţii (...) Această lumină, la care se referă atât de des ritualurile, nu este altceva decât cunoaşterea transfigurată, pe care masonii au datoria s-o dobândească”. D) Comentaţi figurile de stil din poezia lui Blaga. E) Ce semnificaţie au versurile: “ Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci - cine ştie?” Puneţi-le în legătură cu poezia Paradis în destrămare de acelaşi autor.

11

6. Ion Barbu, După melci A) Realizează un eseu de cel puţin 2 pagini pentru a încadra textul După melci în specia baladei având în vedere următoarele: -prezentarea structurii baladei şi identificarea a două momente ale subiectului; -exemplificarea a două particularităţi ale speciei date; -ilustrarea celor două planuri, real şi ireal, din text; -caracterizarea personajului principal al baladei, notând minim 4-5 trăsături ale acestuia. B)În ce constă iniţierea copilului din poezie? C) Realizaţi o dezbatere cu tema: Este sau nu vinovat copilul de moartea melcului? D) Evidenţiaţi etapele creaţiei poetice barbiene şi demonstraţi în care dintre ele se încadrează poezia După melci.

STUDIU DE CAZ: FRONDA ÎN LITERATURA INTERBELICĂ A) Comentaţi afirmaţia “Jos arta căci s-a prostituat!” (Ion Vinea , Manifest activist catre tinerime, “Contimporanul”, 1924). B) Activitatea dadaiştilor este pusă sub lozinca: „Antiliteratura Dada, Antimuzica Dada, Antipictura Dada”. Metoda de lucru este enunţată de Tristan Tzara: Pentru a face o poezie dadaistă Luaţi un ziar. Luaţi nişte foarfeci. Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care doriţi să o daţi poeziei dumneavoastră. Decupaţi articolul. Decupaţi de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră în alcătuirea articolului şi puneţi toate cuvintele într-o pungă.

12

Agitaţi încetişor. Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. Copiaţi-le conştiincios. Poezia vă va semăna. Iată-vă un scriitor deosebit de original şi înzestrat cu o încântătoare sensibilitate... (Tristan Tzara, Manifestul despre iubirea slabă şi iubirea amară, 1920) Alcătuiţi o poezie dadaistă, după indicaţiile date de Tristan Tzara. C) Având în vedere afirmaţiile lui T. Tzara din Manifestul Dada, 1918, realizaţi un eseu despre dadaism: „Niciun pic de milă. După masacru ne rămâne încă speranţa unei umanităţi purificate. Eu vorbesc despre mine pentru că nu vreau să conving. N-am dreptul să târăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze. Fiecare îşi făureşte arta sa, în maniera sa, cunoscând fie bucuria de a urca ca o săgeată spre repausuri astrale, fie pe aceea de a coborî în mine unde îmbobocesc flori de cadavre şi de spasme fertile. [...] Aşa s-a născut DADA, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei care sunt cu noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nicio teorie. [...] Fiecare om trebuie să strige. E de împlinit o mare muncă distructivă, negativă. Să măturăm, să curăţăm. [...] Abolirea memoriei: Dada; abolirea arheologiei: Dada; abolirea profeţilor: Dada; abolirea viitorului: Dada; credinţă fără discuţii în orice zeu produs imediat al spontaneităţii: Dada [...] Libertate: DADA, DADA, DADA, urlet de culori ondulate, întâlnire a tuturor contrariilor, a oricărui motiv grotesc, a oricărei incoerenţe: VIAŢA”. D) Citiţi textul: Cronicari Fabulă „Cică nişte cronicari Duceau lipsă de şalvari. Şi-au rugat pe Rapaport Să le dea un paşaport. Rapaport cel drăgălaş Juca un carambolaj, Neştiind că-Aristotel Nu văzuse ostropel. “Galileu! O, Galileu! Strigă el atunci mereu – Nu mai trage de urechi Ale tale ghete vechi.”

13

Galileu scoate-o sinteză Din redingota franceză, Şi exclamă: ”Sarafoff, Serveşte-te de cartof!” Morală Pelicanul sau babiţa”. Încadraţi textul în specia al cărei nume îl poartă. E) Pornind de la textul următor, realizaţi un portret în versuri al lui Ismail, eroul lui Urmuz: „Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie, şi se regăseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză. Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 jum. dimineaţa, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă, crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie... Alţi viezuri mai cultivă Ismail în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare în cuget. Cea mai mare parte din an, Ismail nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit de un mic gard de nuiele. Acesta îl ţine astfel sechestrat, pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor electorale. Totuşi, Ismail reuşeşte să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui e să se îmbrace cu o rochie de gală făcută din stofă de macat de pat, cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua în care se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători...” (Ismail şi Turnavitu) F) Argumentaţi apartenenţa poeziei următoare la avangardism: „Pâclă şi brumă jertfa hornurilor nu mai e primită Lumini zgâriate pe cer N – S – E – W – vibrări farurile beau nimbul în care înaintează sonerii treieră chemări în săli laolaltă împreună cu toţii lunecăm spre o clipă la fel fără steaguri coborâm veacul.

14

cu umbra noastră veştmânt”. (Ion Vinea, Răsunet)

PREZENTAREA DE CURENTE LITERARE: MODERNISM / TRADIŢIONALISM

A) Literatura anilor ’20 - ’30 a fost marcată de câteva fenomene care vor defini configuraţia noii poezii: manifestarea simbolismului ca formă incipientă a modernismului şi teoretizarea sincronismului lovinescian care are ca finalitate evoluţia spre modernism a întregii literaturi interbelice.

Simbolismul este punctul de plecare al tuturor manifestărilor moderniste: „poezia modernă rezultă din simbolism... simbolismul nu este doar un început, ci şi un sfârşit...”. (N. Manolescu, Metamorfozele poeziei)

Ipostazele modernismului românesc: *Simbolismul - formă incipientă a modernismului: G. Bacovia *Modernismul eclectic: T. Arghezi *Modernismul sincron: L. Blaga *Modernismul ermetic: I. Barbu *Tradiţionalismul sau modernismul autohton: I. Pillat, V. Voiculescu *Modernismul extremist *Avangardismul

B) Particularităţile liricii moderniste: preocuparea pentru marile probleme ale cunoaşterii preferinţa pentru universul citadin, pentru complexitatea acestuia cultivarea lucidităţii în actul de creaţie lirică dispariţia speciilor consacrate şi înlocuirea lor cu formule poetice

insolite („inscripţie”, „psalm”, „creion”, „poem într-un vers”, „catren”, cântec”)

artele poetice dobândesc o valoare emblematică pentru universul poetic, pentru estetica personală, pentru viziunea asupra lumii.

noul limbaj poetic se caracterizează printr-un vocabular insolit, prin ambiguitate semantică, prin sintaxă eliptică, prin înnoirea metaforei

coexistenţa în versificaţie a prozodiei consacrate cu versul liber, versul alb, absenţa strofelor (strofe inegale), ritmuri interioare

modificarea punctuaţiei convenţionale (versurile încep fără majusculă, dispar punctul şi virgula), se folosesc intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului şi al sugestiei C) Realizaţi un studiu de caz al modernismului, făcând referire la

operele literare ale autorilor: George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu.

15

D) Tradiţionalismul este o atitudine culturală de a supraevalua valorile tradiţiei, dezvăluite de folclor, de istorie şi de sat, în defavoarea valorilor modernismului. Sămănătorismul şi poporanismul au fost orientări culturale de la începutul secolului XX, dar gândirismul a rămas cea mai puternică direcţie tradiţionalistă. Nichifor Crainic reproşează sămănătoriştilor că „n-au văzut cerul spiritualităţii româneşti” şi propune să adauge coordonata religioasă: „Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din „Sămănătorul”, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică. Pentru noi şi pentru cei cari vor veni după noi, sensul istoriei noastre şi al vieţii şi artei populare rămâne pecetluit dacă nu ţinem seamă de factorul creştin. El e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea omenească, se suprapune tradiţiei autohtone” (Sensul tradiţiei) E) Realizaţi o paralelă între poezia Balta de Ion Pillat şi Baltă de Vasile Alecsandri. F) Comentaţi poezia:

„Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul… Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mână nendurată, ţinând grozava cupă, Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură… Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă… Dar nu voia s-atingă infama băutură.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă… Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă… Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

(Vasile Voiculescu, În Grădina Ghetsimani)

16

PREZENTARE DE CURENTE CULTURALE/LITERARE: ORIENTĂRI AVANGARDISTE

A) Urmărind reperele de mai jos, alcătuiţi o prezentare complexă:

*AVANGARDA: termenul provine din fr. ”l’avant-garde”, este din registrul militar şi denumeşte un detaşament care explorează terenul necunoscut pentru a pregăti înaintarea altor trupe. În plan literar, este o mişcare artistică specifică primelor decenii ale secolului al XX-lea care îşi propune să impună noi forme de expresie în dauna celor tradiţionale considerate depăşite. *Avangarda îşi extrage, după cum precizează Matei Calinescu, ”toate elementele de la tradiţia modernă, dar, în acelaşi timp, le dinamitează, le exagerează şi le plasează în contextele cele mai neaşteptate, făcându-le aproape de nerecunoscut” *“Avangarda reprezintă ultima şi cea mai violentă reacţiune anticlasică a spiritului literar modern” (Adrian Marino, Dicţionar de idei literare) *Printre precursorii mişcării europene de avangardă se numără: poetul Lautreamont cu poemul Cântecele lui Maldoror, dramaturgul Alfred Jarry cu operele Ubu rege, Ubu încoronat, Ubu înlănţuit, Ubu pe colină. **AAvvaannggaarrddaa aa ccrreeaatt mmaaii mmuullttee ccuurreennttee ccuullttuurraallee:: CCubismul l-a avut ca iniţiator pe pictorul Pablo Picasso cu tabloul Domnişoarele din Avignon (1907). Reprezentanţi: Georges Braque, Fernand Leger, Juan Gris, etc

* Picasso, Domnişoarele din Avignon

*Futurismul (din it.”il futuro”-viitorul): F.T. Marinetti publică primul manifest futurist.

17

Gino Severini, Tren blindat în acţiune(futurism)

*Abstracţionism: În 1910 rusul Wassily Kandinsky pictează prima acuarelă abstractă. Reprezentanţi: Umberto Boccioni, Piet Mondrean, Theo Van Doesburg.

Umberto Boccioni, Dinamismul unui ciclism..(abstracţionism)

*Expresionismul - Iniţiatori: Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde, Otto Muller, Edvard Munch, etc.

Ernst Ludwig Kirchner, Două femei pe stradă (expresionism)

*Dadaism: În 1916, la Zurich, românul Tristan Tzara initiază dadaismul. “Cuvântul “dada” l-am găsit din întâmplare în dicţionarul Larousse”, mărturiseşte Tristan Tzara. Mişcarea “moare” în 1922, an care marchează, în Rusia, apariţia unui nou curent, constructivismul.

18

Jean Dubuffet(dadaism)

*Suprarealism: În 1924 Andre Breton publică Primul manifest al suprarealismului, curent definit ca “automatism psihic pur, prin care ne propunem să exprimăm fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii”. Reprezentanţi: Rene Magritte, Salvador Dali, Victor Brauner, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Stephan Roll, Geo Bogza, etc.

Rene Magritte(suprarealism)

Reviste ale avangardei în România:

*“Contimporanul” (1922-1932), revistă condusă de Ion Vinea care publică Manifest activist către tinerime

*Revista “75 H.P”

19

*Revista “Unu” (1928-1932)

*Revista “Urmuz”(1928), sub direcţia lui Geo Bogza

* “XX-literatura europeană” (1928-1929) * “Alge” (1930-1931) * “Viaţa imediată” (1933-număr unic)

20

* “Punct” (1924-1925) * “Integral” (1925-1927)

STUDIU DE CAZ: DIVERSITATE TEMATICĂ, STILISTICĂ ŞI DE VIZIUNE ÎN POEZIA INTERBELICĂ

A) Artele poetice ale scriitorilor interbelici sunt demne de luat în seamă. Astfel, se vor avea în vedere volumele:

Lauda somnului (1929), Lucian Blaga Cu voi... (1930) George Bacovia Joc secund (1930) Ion Barbu Flori de mucigai (1931) Tudor Arghezi

Ele reprezintă momente esenţiale în creaţia acestor poeţi. Se deschid prin arte poetice care anunţă o nouă formulă estetică, o nouă turnură a creaţiei în care însăşi poezia devine temă fundamentală.

Realizaţi un eseu pornind de la următoarea afirmaţie: „Două ar fi în literatura noastră strategiile fundamentale privind retorica poeziei: ornarea fastuoasă şi refuzul ornării, adică... „poetizare” şi „depoetizare” (M. Scarlat, Istoria poeziei româneşti, I).

B) Comentaţi următoarele aprecieri critice: Poeziei simboliste bacoviene îi revine meritul de a descoperi şi a

folosi „inepuizabilele resurse de polisemie, ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic, transformând aşa-numitele probleme de formă în veritabile probleme de conţinut ale poeziei”. (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă)

„Dacă în primele lui volume putem accepta că recuzita simbolistică este susţinută la modul modernist de o formalizare textuală înaltă (simetrii, elipse, redundanţă semnificativă etc)... ultimele dezvoltări ale poeziei bacoviene sunt „versuri «prozaice» plate, destructurate, pline de inserturi «livreşti»... Sintagmele orale, lipsa totală a metaforei, a încifrării, a «sensului secund», notaţia «descriptivă» configurează o poezie «gestuală» a improvizaţiei, aleatoriului, accidentalului...” (M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc)

„[Arghezi] a distrus convenţia poetică, locurile comune ale limbajului

21

frumos, care nu apar în versurile şi în proza lui decât cu o funcţiune cu totul opusă celei care-i revenise prin tradiţie. Ironia verbală, obţinută prin devalorizarea felului obişnuit de a se exprima joacă un mare rol în opera acestui poet, care de altfel nu ezită să folosească locuţiunile triviale; cuvintele metaforelor sale sunt încărcate de o materialitate palpabilă, pline de o viaţă arzătoare care acaparează toate simţurile omului. Construcţiile lui Arghezi au reînnoit sintaxa română”.

(T. Vianu, Scriitori români din sec. XX)

DEZBATERE: IDENTITATE CULTURALĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

A) Realizaţi o dezbatere cu ajutorul textelor de mai jos:

„De la afirmaţia lui Heraclit, conform căruia nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu, la aforismul lui Rimbaud: „Eu este un altul", formulele care subliniază faptul că identitatea se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre similitudine şi alteritate sunt nenumărate." (Gilles Ferreol, Guy Jucquois, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2005)

„Obsesia autodefinirii poate fi considerată un fenomen care, de la cronicari încoace, a fost consubstanţial culturii noastre. Cine suntem noi, românii? Ce ne caracterizează? Iată câteva maniere de a răspunde:

«Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun simţ, el are cuminţenia popoarelor care au suferit multe, cuminţenia omului păţit.» (M. Eminescu, 1877)

«Nepăsarea şi fatalismul, rod al celor câteva trăsături mai de seamă ale istoriei noastre şi ecou adesea al înrâuririi Orientului, sunt notele cele mai limpezi şi lămurite ce se pot desprinde în sufletul şi caracterul nostru.» (D. Drăghicescu, 1907)

«A fi român înseamnă a fi o fiinţă cu multă apă în sânge. Şi această diluare se găseşte în toate planurile vieţii.» (E. Cioran, 1933)

«În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. [...] Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat.» (E. Cioran, 1933)

«O măsură şi un bun simţ neîntrecut al poporului acestuia au aruncat de la sine tot ce nu i s-a potrivit.» (N. Iorga, 1940)

22

Caracterul specific naţional în literatura română de Garabet Ibrăileanu

„[...] dacă poezia, când e foarte naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e talentată, e şi expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.

Acum, dacă Moldova e mai bogată în prozatori - chiar numai din această cauză literatura ei e mai bogată în realităţi de ale noastre, comparând proza moldovenească cu cea muntenească din alte puncte de vedere decât cel cantitativ, vom găsi mai întâi că în Moldova câmpul observaţiei e mai întins, realităţile transportate în literatură sunt mai diverse, aduse din medii mai variate - caracter care apare ca într-o sinteză, chiar şi în opera unui singur scriitor, dl. Sadoveanu, care ne-a zugrăvit atâtea aspecte ale vieţii naţionale, din vremurile aproape legendare până în zilele noastre, de la ţărani până la protipendadă, de la viaţa tihnită din mahalaua moldovenească până la tumultul de pe câmpul de bătaie [...]

Vom mai găsi apoi că influenţa excesivă a literaturilor străine a redus importanţa unor înseninaţi scriitori munteni şi mai ales a lui Bolintineanu, ale cărui romane ar umplea altfel un gol în proza muntenească din epoca respectivă, dar care, nu numai din cauza lipsei de forţă creatoare a acestui scriitor, ci şi din cauza influenţei romantismului francez de mâna a cincea asupra lui, sunt sărace ca document. [...] Pentru probă, vom observa că Alecsandri (care nu strălucea doar printr-o deosebită putere de a crea imitând viaţa), chiar când localizează o comedie ori o farsă franceză, pune în ea atât de mult din relaţiile noastre, o atitudine atât de naţională şi o limbă atât de românească şi caracteristică personajelor, încât comediile lui localizate sunt documente indispensabile pentru cunoaşterea concepţiei de viaţă (noi l-am utilizat pentru a defini „spiritul critic" al epocii) şi pentru cunoaşterea societăţii din vremea lui - ca şi a limbii de atunci [...].

S-ar părea că un mai mare fapt de influenţare decât localizarea nu se poate. Şi totuşi, localizarea lui Alecsandri nu înseamnă în genere altceva decât că ia un model, după care apoi lucrează punând propria-i substanţă.

Factorii specific naţionali, de care a fost vorba până acum, se găsesc la toţi scriitorii moldoveni şi i-am putea descoperi, prin analiză, la oricare din ei. E de ajuns însă să scriem aici două nume, ale lui Creangă şi Sadoveanu, care reprezintă în literatura noastră maximum de românism. Căci nu există niciun scriitor care să se poată compara cu ei în privinţa românităţii din punctul de vedere al subiectelor, al vieţii redate în operă, al sentimentului ori atitudinii şi al limbii.

23

Deosebirea de conţinut dintre cele două literaturi, cea moldovenească (şi ardeleană) şi cea muntenească, este şi una de valoare?

Desigur. Am arătat în articolul trecut că poezia muntenească e mai influenţată de literaturile străine decât cea moldovenească. E aproape însă de mintea oricui că un lucru imitat e o imitaţie şi că în artă imitaţia e tot o imitaţie. Şi dacă s-ar pune scriitorii români pe două coloane - într-o coloană după talent şi în alta după gradul în care au imitat sau nu -, credem că cei mai talentaţi ar coincide de cele mai multe ori cu cei mai naţionali. [...]

Dar să intrăm mai în miezul lucrurilor, să ne apropiem mai mult de ceea ce poate fi o „dovadă" - pe cât se poate dovedi ceva în ţinutul esteticii.

Există o constatare, ajunsă banală de adevărată ce e, şi anume că influenţa literaturii populare asupra celei culte a fost o cauză esenţială de înviorare şi de progres estetic a celei din urmă. Această influenţă însă s-a exercitat cu adevărat numai în Moldova, unde a şi apărut şi a fost cultivat aşa-numitul „curent poporan". Dar ce lucru poate fi mai „al nostru" decât literatura populară - opera literară, în care se oglindesc cele două mii de ani de viaţă subiectivă şi obiectivă a poporului român în mediul natural, în care a fost el menit să trăiască?

Aşadar, valoarea estetică a unei opere literare e strâns legată de originalitatea ei specifică de fond şi formă. Se poate spune că dintre doi scriitori cu un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simţi mai puternic sufletul poporului şi se vor oglindi mai bogat şi mai bine relaţiile vieţii naţionale”.

(„Viaţa românească”, 1922, nr. 11) Suflet naţional. Analiza descriptivă a termenului de Camil Petrescu „Încă nu s-a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic,

în jurul unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele, anume, că prea suntem înconjuraţi de ziduri chinezeşti, că vegetăm într-o orientală indiferenţă, când nu vădim ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte noi care agită lumea Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim suburbia culturii... nu suntem deloc europeni, scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă tabără se flutură cu îndârjire steagul, care dacă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo că vechimea îl decolorase. Ne ameninţă o adevărată invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. [...]

Căci pentru unul, ăsta este europenismul: cea mai nouă modă apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă a versului, cea mai recentă poză

24

strâmbă, seringa cu cocaină a dansatoarei roşii, cea mai nouă absurditate discutată cu furie. E ceva din faimoasa preocupare: „Să avem şi noi faliţii noştri".

Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul, steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; înseamnă neapărat cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.

Între aceste două curente e, explicabil fireşte, un antagonism ireductibil. E antagonismul suprafeţelor, îndârjirea unei superficialităţi pe care o ameninţă o altă superficialitate. La mijloc e însă miezul sufletului mare, care transformă în cultură tot ce atinge. [...]

Ce ar fi în fond acel suflet naţional românesc? Bineînţeles nu vom da o definiţie, pentru motivul arătat mai sus, dar o înlocuim cu o descriere. Ar fi gradul de intensitate, întinderea şi tonalitatea sufletească a majorităţii membrilor unei colectivităţi de oameni, care sunt, se simt legaţi între ei, datorită unui principiu de polarizare şi de afinitate creatoare. Obiceiurile, tradiţiile, faptul de a locui în cuprinsul aceloraşi hotare, trecutul comun, şi nici chiar origina comună nefiind, în ultimă analiză, atribute cu necesitate comune tuturor membrilor unui grup naţional şi exclusive lui. [...]

Sufletul românesc e o extrem de interesantă contopire de însuşiri şi cusururi dintre cele mai diverse, altoite pe o rasă. Toată minunea stă în desăvârşirea acestei contopiri, în propria conştiinţă a unităţii ei. Tăria acestei conştiinţe e dovedită de marea ei putere de asimilare a elementelor de alt neam: e o dovadă ce reprezintă o formulă superioară.

Există cert, o formulă etnică, o formulă a sufletului românesc. Este un produs al timpului şi al împrejurărilor de tot soiul. Obiceiuri, tradiţii, costum, muzică şi chiar o bună parte din vocabular nu sunt decât manifestări exterioare ale acestui tot psiho-social. Ele urmează legile etnice şi sociale, cum le-a urmat timp de aproape două mii de ani, chiar fără apostoli tradiţionalişti. Calităţile de sentiment, voinţă, sensibilitate şi inteligenţă sunt cele care ne deosebesc de bulgari, de sârbi sau de unguri, mai mult decât folclorul.

Ni se va răspunde poate că tocmai faptul că poporul nostru şi-a păstrat tradiţiile, folclorul, a contribuit la rezistenţa lui pe aceste meleaguri. (Deşi poate că ar fi de obiectat că a împrumutat destul din toate părţile.) Adevărul e că şi-a păstrat tradiţiile, că a rezistat -şi e cum nu se poate mai logic să fie - tocmai [...] din cauza prestigiului pe care l-a exercitat acest suflet asupra celorlalte neamuri cu care venea în atingere. [...]”

{Teze şi antiteze, Editura Cultura Naţională, 1936)

25

Specificul naţional de G. Călinescu „Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă

trăsătura lui diferenţială, care se intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice este primită de mulţi cu mare inimiciţie. Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu necesitate să ne deosebim de alţii. [...]

Pe tot globul oamenii poartă aceleaşi veşminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu. Specificitate nu este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română cu işlicuri şi benişuri ar fi doar un muzeu. [...] Constatând că în Bucureşti sunt bulevarde, grădini, mari clădiri, francezul vede aici un Paris mai mic. Şi cu toate acestea impresia este dedusă dintr-un desen de Ştefan Dimitrescu, raţionament fals. Cenuşiul pluvios al Parisului, barocul rafinat, îngrămădirea tipică a mii de burlane deasupra mansardelor n-au nimic de-a face cu candoarea văroasă a Bucureştilor, oraş de praf în Bărăgan, cu salcâmi albi şi bisericuţe albe. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă noul oraş românesc modern se dezvoltă armonic peste vechile metocuri. Stilul brâncovenesc (muri albi, chenare de piatră brodată, stâlpi răsuciţi) s-a răspândit atât de mult în oraşul românesc modern încât impresia de împrumut vine probabil din incompetenţa unor călători de joasă cultură. [...] Specificul nu este un dat care se capătă cu vremea, ca să se poată afirma că abia suntem „pe calea de determinare", el e un cadru congenital. Şi fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde. Oricâte sforţări de înstrăinare ar face arhitectul român, prin toate prefacerile oraşului românesc se va revela ochiului perspicace egal cu el însuşi. Prin urmare, este greşit să se afirme că nu avem specific, deoarece raţionalismul îl luăm de la francezi şi mistica ortodoxă de la ruşi. O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere. [...] în bună măsură, neîncrederea în noi înşine este inculcată chiar de străini. Continuând civilizaţia Orientului şi perfecţionând-o, primind din toate părţile elogii şi omagii, occidentalul, dintr-un înţeles amor-propriu, a împins mândria până la a tăgădui orice valoare restului lumii, pe care îl cunoaşte câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într-un obstinat refuz de a admite existenţa altora. Pentru el „occidentalul" este egal cu civilizat, „oriental" cu barbar. [...] Noi am luat întocmai clasificaţia occidental-oriental în alb-negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om „occidental", despre o carte bună că e o operă „occidentală". Naivitate!

26

Occidentalul nu ţine deloc să ne contrazică. În 1913, „Noua Revistă Română”, nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea „occidentală", a pus acolo întrebări cu privire la lumea balcanică”.

II PERIOADA POSTBELICĂ

STUDIU DE CAZ: LITERATURA ASERVITĂ IDEOLOGIEI COMUNISTE

A) Comunismul a fost un regim totalitar. Toate mijloacele de comunicare

(radio, televiziunea, presa scrisă) erau dirijate şi controlate de stat. Totalitarismul susţine ideea partidului unic. LITERATURA COMUNISTĂ era un mijloc de propagandă. Se numea literatura proletară/ militantă.

Stalin a fost subiectul unor imnuri de slavă în perioada anilor ’50. A mai fost cântat Lenin, dar mai puţin. După 1958, Gheorghe Gheorghiu-Dej (stalinist) devine primul conducător comunist român, subiect al unor poezii, în care i se prezintă adeseori biografia.

După marea literatură interbelică, acum se scrie o literatură socialistă, comunistă, ideologică, reprezentată de: imnuri, laude, elogii aduse conducătorilor, texte teziste socialiste şi comuniste

După 1948 literatura română intră într-o epocă nefastă, dominată de politic. Acest fenomen ţine până în 1960. În anii ’50 s-a impus modelul sovietic. Scriitorii care protestau împotriva acestui regim erau arestaţi, condamnaţi, internaţi în lagăre de muncă forţată sau executaţi.

Scopul comunismului era formarea “omului nou”, cu o “înaltă conştiinţă revoluţionară”, care să ridice “flamura partidului” pe adevărate “culmi de progres şi civilizaţie”.

Citiţi următoarele poezii şi alcătuiţi un studiu de caz:

27

NICOLAE LABIŞ Comunistului I […] Lumea amorfă câştigă Timbru de limpezi cristale Când patima-n şopot ori tunet şi-o strigă Strunele tale. II […] Câtă putere consumi Să naşti vibraţia ce schimbă lumi, Vechi vegetaţii să cadă pe rând, Să crească sămânţa-ncolţită curând! III […] Vibraţie – pentru zidiri de granit, Vibraţie pentru un om obidit, Vibraţie pentru visare, Inimă, lacrimă, floare, Pentru greşeală, pentru păcat, Pentru copil şi bărbat, Pentru speranţă, vibraţie, Pentru ale dansului ritmuri şi graţie, Pentru dansul de flăcări şi roţi – Nimic pentru tine, tot pentru toţi. Simt cum distinct în adânc Stropii de cântec se strâng, Acolo vibrează puternic o strună Şi-o lume întreagă răsună.

28

Partidului de George Lesnea Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt Şi-n cele ce mâine vor râde la soare; E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt, E-n viaţa ce veşnic nu moare. Silvester Andrei salvează abatajul

de A. Toma Înşfacă trei scânduri, înşfacă securea, Lucrează în friguri, lunatic, aiurea, Sub grinda morţii din acoperiş, Iute, două cruciş, stâlp a treia proptiş, Şi peste o clipă, inima-i ţipă: Salvat abatajul ! grindina stete ! Ai luptat, ai învins, ai fost om, măi băiete !

Marele Bărbat de Eugen Evu L-am reales pe omul ne-nfricat El, Ceauşescu, Marele Bărbat, Ce cu voinţă dârză, dreaptă, ţine Măreţ stindardul patriei de mâine.

29

Ce-i patria de Mihai Beniuc Ce-i patria ? – E sângele vărsat, În luptele cumplite, de eroi, Din orice colţ de ţară, orice sat Şi orişicare casă de la noi. (…) Ce-i patria ? – E pasul apăsat Când trec, trec rânduri-rânduri muncitorii Cu steagul roşu-n vânt desfăşurat Duşi de partidul nostru spre victorii. Lazăr de la Rusca Dan Deşliu Dar alt gând acum te doare, dintre toate ăl mai tare: Acolo la tine-acasă, şade o carte pe masă […] Cartea unde orice rând luminează sângerând şi-n orice slovă din toate inimă de om viu bate: armă, flamură şi zid, Cartea Marelui Partid… Baladă A.E. Baconski Păşunile s-au isprăvit Ce-i de făcut ? Mă duc la partid. Şi glasul pădurilor s-a auzit: Mă duc la Partid. Trebuie să merg la Partid.

30

Partidului A. Toma

Când stavili până-n cer ne cresc în cale, Noi, comuniştii, nu cunoaştem jale: Proptim largi umeri, toţi rostim “PARTID” - Cad munţi de fier, căi dalbe se deschid. Partidului slavă de Dan Deşliu Partidul – trup din trupul ţării, Partidul – suflet arzător, Deschide drum spre largul zării Poporului – stăpânitor! Minerii din Maramureş de Dan Deşliu Sare Toader dintr-odată, propteşte spinarea lată, dar cât ar propti spinare, Compresorul e mai tare! Şi parcă-n aceeaşi clipă Hohot lung se înfiripă Şi răsună glas de bici: Pân-aici… Aici… aici! Clipă, stăi, opreşte-ţi zborul! Se prăvale compresorul, Cade-n râpă viaţa, dorul. Hăulind, zvârli piciorul…. Munte, munte, brad bogat, Trăsnetul te-a sărutat, Piatra că ţi-a sângerat? Parcă s-a lăsat un nor Pe lumina ochilor Şi din cerul înroşit Soarele s-a prăvălit Şi tot muntele căzu, Dară compresorul, nu!

31

În veacul meu Mihai Beniuc Am şi trecut de-o eră, mi se pare, Căci nu mai sunt boieri peste ogoare, Ori peste aur domni, iar ca cetăţi Pentru săraci nu-s doar pustietăţi. Cu tulnice şi cu cimpoaie n-am Cântat pe la ospeţe-n bairam. Lăsai pe alţii-n vesele petreceri, Pe când trudeau din greu ciocane, seceri. Azi poate sunt în steagul purpuriu Un punct ca altele la fel de viu, Ori poate-un val sărind ca-ntr-un asalt În mari turbine din hidrocentrale, Cu zgomot frânt, de lanţuri şi de zale, Şi spumegând sălbatic din înalt.

Ce să vă spun?

Ce să vă spun? Noi ăştia suntem prea comunişti Ca să mai fim, de soarta ce ne pândeşte, trişti; Fireşte soarta noastră de inşi supuşi la soarte, Căci drumul nostru-n viaţă, el, nu cunoaşte moarte. În spate-mi veşnicia trofeele-şi înalţă, Nainte-mi viitorul sandalele-şi descalţă Ce trece Rubiconul, ca să-şi încerce cale Şi noi nădejdi şi aripi spre ţările astrale. Se poate pîn’ la urmă să afle alte astre Mai priincioase vrerii şi visurilor noastre. Să afle! Dar iubirea s-o ducă-n orice parte, Leac pentru jalea vieţii şi cale peste moarte.

32

B) PROZA COMUNISTĂ se remarcă prin opoziţia puternică dintre personajele pozitive (clasa muncitoare sau ţăranii) şi cele negative (forţele contrarevoluţionare: chiaburi, negustori, profesori, funcţionari). Personajul pozitiv nu trebuia să aibă niciun cusur, fiind fizic şi moral de neînfrânt, un fel de superman comunist care obţinea totdeauna victoria asupra personajului negativ, incapabil să se schimbe, cu multe probleme morale.

Romane valoroase: Un om între oameni ( ’53, ’55 ) de Camil Petrescu, Bietul Ioanide ( ’53 ) de G. Călinescu, Toate pânzele sus ( 1954 ) de Radu Tudoran, Groapa de Eugen Barbu;

Marii prozatori vor prezenta în romanele lor această epocă a anilor ’50, numită de Marin Preda cea a “obsedantului deceniu”. Preda o prezintă în Cel mai iubit dintre pământeni, Constantin Toiu în Galeria cu viţă sălbatică.

ROMANUL POSTBELIC

ROMANUL POSTBELIC Trăsături OBIECTIV SUBIECTIV

Naratorul -auctorial, cu omniscienţă limitată de prezenţa reflectorilor şi a informatorilor

-narator personaj, implicat

Perspectiva Narativă

-auctorială, obiectivă - actorială, subiectivă

Persoana narării

- narare la persoana a III-a - narare la persoana I

Focalizarea/ Viziunea

- focalizare externă, viziune par derriere, din spate

- focalizare internă, viziune avec (împreună cu)

Personajul - tipul ţăranului patriarhal, autentic ce se confruntă cu timpul

- tipul intelectualului lucid aflat sub povara istoriei

Tehnici narative

- decupajul, rezumarea, detaliul semnificativ şi anticipator

- introspecţia, retrospecţia

Problematica Confruntarea omului cu timpul, cu istoria

A) Activitate pe patru grupe de elevi: Grupa 1: Citiţi cu atenţie următoarele fragmente şi apoi răspundeţi cerinţelor mai jos formulate.

33

,,În câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea fără conflicte mari. (…)

Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfântul Niculaie, Moromeţii mâncau în tindă, la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei, pe nişte scăunele cât palma. (…) Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale şi să plece afară. De cealaltă parte, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. (…) Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toţi ceilalţi stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse.

Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Din Moromete cunoscut de ceilalţi rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu…. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

(Moromeţii, vol. I, Marin Preda) Cerinţe: Ilustraţi conceptul de roman obiectiv, precizând: - tipul de narator - perspectiva narativă - tipul de focalizare/ viziunea folosită în realizarea narării - tehnicile narative abordate, prin raportare la timpul bivalent ( subiectiv- răbdător-, al individului şi obiectiv- nerăbdător-, al istoriei)

Grupa 2: Citiţi atent următorul text şi răspundeţi la cerinţele mai jos formulate:

,,Moromete se aşeză pe piatra de hotar, (…) ca un martor al unei lumi

ciudate care a pierit. Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii …şi de aceea părintele e

34

părinte ca să-i ierte şi să sufere pentru ei? (…) Am făcut tot ce trebuia, le-am dat la toţi fiecăruia ce-a vrut… ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie să le dau ceva şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu l-am ocolit fiindcă aşa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut? N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă ei cu ea.” (Moromeţii, Marin Preda) Cerinţe : - Precizaţi tipul de personaj pe care îl întruchipează Moromete în contextul general al romanului, sprijinindu-vă pe argumente pertinente. - Motivaţi statutul de reflector al lui Moromete şi precizaţi ce efect are un asemenea personaj, prin raportare la naratorul omniscient al cărţii. - Motivaţi prin două argumente apartenenţa la realism a romanului. Grupa 3: Citiţi cu atenţie textul următor şi răspundeţi cerinţelor mai jos formulate: ,,Mi-am recitit îndelung acest manuscris şi dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă şi pe care l-am putut ocoli, fiind încredinţat că astfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit o clipă să-l arunc în foc. Şi, totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit, poate, la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând… dacă dragoste nu e, nimic nu e!...” ( Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, Marin Preda) Cerinţe: Ilustraţi conceptul de roman subiectiv, precizând: - Tipul de narator - Perspectiva narativă - Tipul de focalizare/ viziune folosită în realizarea narării - Tipul de personaj

35

- Tehnicile narative folosite în fragmentul dat şi în ansamblul întregului roman - Aduceţi un argument conform căruia romanul are trăsături realiste. Grupa 4: Exprimaţi-vă opinia cu privire la problematica romanelor lui Preda, pornind de la următoarea afirmaţie, aparţinând criticului literar Eugen Simion: ,,Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod adică de a gândi omul şi relaţiile lui în univers. Numai la Sadoveanu mai aflăm o viziune despre om de o asemenea profunzime şi coerenţă: omul privit dinspre partea cosmicului. La Preda, omul este privit dinspre partea istoriei”. (art. Timpul n-a mai avut răbdare)

TEATRUL POSTBELIC – TEATRUL ABSURD Eugen Ionescu, Scaunele

A) Citiţi piesa de teatru şi apoi realizaţi un eseu, pornind de la următoarele afirmaţii: * Eugen Ionescu ii scrie regizorului Sylvain Dhomme: “Supune-te, te implor, acestei piese. Nu-i micşora efectele, nici marele număr de scaune, nici numărul mare de sonerii care anunţă sosirea invitaţilor invizibili, nici tânguirile Bătrânei care trebuie să fie ca o bocitoare din Corsica ori din Ierusalim, totul trebuie să fie exagerat, caricatural, penibil, copilăresc, fără fineţe. Greşeala cea mai mare ar fi modelarea piesei, ca şi modelarea jocului actorului. (…) Lasă-te, pentru o vreme, modelat de piesă” * “…am avut de la inceput imaginea scaunelor, apoi a unei persoane aducând în cea mai mare viteză scaune pe o scenă goală. Am avut mai întâi această imagine, însă nu ştiam deloc ce însemna. (…) Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului”, spune Ionescu în convorbirile cu Claude Bonnefoy. “Pe această imagine iniţială, pe

36

această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înşişi, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viaţă. Însă povestea lor e destinată numai să susţină imaginea iniţială, findamentală, care dă semnificaţie piesei”. * Pus în faţa riscului unor interpretări psihologice, a forţării unui sens din povestea piesei, Ionescu răspunde: “…am făcut un efort să înţeleg, ca atunci când încerci să-ţi interpretezi visele: Mi-am spus: Iată, este absenţa, este văduvia, este neantul. Scaunele au rămas goale pentru că nu este nimeni. (…) Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu eşecul. Absenţa totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este pentru că nu va mai fi, totul moare”. * “din cauza realismului, în Germania, Scaunele nu a avut niciodată această latură de balet fantastic pe care trebuia să o aibă. (…) Germanii nu voiau în ruptul capului să fie aduse pe scenă, în cea mai mare viteză, cincizeci de scaune. Ei voiau, de asemenea, ca Bătrâna să fie o femeie bătrână, ca să pară adevărat. Or, asta nu convenea, pentru că ea trebuia să facă o veritabilă gimnastică, un adevărat balet cu scaunele. (…)Important în această piesă este să se creeze mulţimea. Dacă sunt cincizeci de scaune, trebuie dată impresia că sunt mult mai multe, că există o mulţime enormă şi nevăzută. Dacă se joacă numai cu douăsprezece scaune, nu mai rămâne decât drama a doi bătrâni neputincioşi care cred sau se prefac a crede că primesc câţiva prieteni etc., iar piesa nu mai este ce trebuia să fie, nu-şi mai ilustrează obiectivul” (Eugen Ionescu). *Ionescu îi scrie aceluiaşi Sylvain Dhomme, primul regizor al piesei: “De ce se vede oratorul şi nu se văd celelalte care se îngrămădesc pe scenă? Oratorul există oare cu adevărat, este oare real? Răspuns: el nu există nici mai mult, nici mai puţin decât celelalte personaje. E la fel de nevăzut ca şi ceilalţi, tot atât de real sau ireal; nici mai mult, nici mai puţin. Atât doar că nu te poţi lipsi de prezenţa lui vizibilă. Trebuie să-l vezi şi să-l auzi, fiindcă el e ultimul care mai rămâne pe scenă. Însă vizibilitatea lui nu rămâne decât o simplă convenţie arbitrară, născută dintr-o dificultate tehnică ce nu poate fi altfel depăşită.

Putem considera, de altfel, tot atât de bine că invizibilitatea personajelor este o convenţie arbitrară. Am fi putut face ca toate aceste personaje să fie vizibile, dacă am fi găsit mijlocul de a face perceptibilă în teatru, într-un chip surprinzător, realitatea lor de nesurprins.

Trebuie ca la sfârşit acest lucru să devină pe deplin ,,şocant”. Cea din urmă scenă, după dispariţia bătrânilor, după plecarea oratorului, trebuie să fie lungă, trebuie să se audă multă vreme murmurele, zgomotele apei şi ale vântului, ca şi cum ar veni de la nimic. Aceasta îi va împiedica pe spectatori

37

să dea despre piesă explicaţia cea mai facilă, cea mai falsă. Nu trebuie să spună că bătrânii, de exemplu, sunt nişte nebuni sau nişte ramoliţi care au halucinaţii; nu trebuie nici să poată spune că personajele invizibile sunt doar remuşcările şi amintirile celor doi bătrâni. (…) Un singur lucru îi poate împiedica să dea piesei o semnificaţie psihologică sau raţională obişnuită, mediocră: faptul că zgomotele şi prezenţele impalpabile sunt încă acolo, pentru ei, spectatorii, chiar şi după plecarea celor trei personaje vizibile, independent de ,,nebunia” bătrânilor. Mulţimea compactă a celor care nu există trebuie să capete o existenţă cu totul obiectivă”.

* La 23 iunie 1951, Ionescu nota în legătură cu Scaunele: “Scriind ,,Oratorul” [primul titlu al piesei], ,,văd” foarte limpede personajele ,,invizibile”. Pentru moment, mi-e greu să le aud vorbind. Sunt, fără îndoială, obosit.

Cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, să exprimi golul.

Să exprimi absenţa. Să exprimi regretele, remuşcările. Irealitatea realului. Haos originar. Vocile la sfârşit, zgomot al lumii, gălăgie, sfărâmături de lume, lumea

piere în fum, în sunete şi culori ce se sting, ultimele temelii se prăbuşesc sau mai curând se dislocă. Ori se topesc într-un fel de noapte. Sau într-o strălucitoare, orbitoare lumină.

Vocile în final: zgomot al lumii, noi, spectatorii. Se pot spune despre această piesă lucruri contradictorii şi totuşi

deopotrivă de adevărate. (…) Un prieten îmi spune: ,,E foarte simpu; vrei să spui că lumea este creaţia

subiectivă şi arbitrară a minţii noastre?” A minţii noastre, da, nu a minţii mele. Eu cred că inventez o limbă şi îmi dau seama că o vorbeşte toată lumea”.

POEZIA POSTBELICĂ

A) La începutul anilor 60, s-a putut vorbi despre o revigorare a poeziei care a înnodat tradiţia cu valorile interbelice, apărând aşa-numita Generaţie ’60, reprezentată de: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Ana Blandiana, A.E.Baconsky, Cezar Baltag. Citiţi textul de mai jos, aparţinând volumului O viziune a sentimentelor al lui Nichita Stănescu: “Leoaică tânără, iubirea

38

mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat leoaica, azi, de faţă. Şi deodată-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leaoaică arămie cu mişcările viclene, încă-o vreme, şi-ncă-o vreme...” Comentaţi poezia.

B) Citiţi poezia:

Trebuiau să poarte un nume de Marin Sorescu “Eminescu n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe. Ca o barbă nepieptănată de crai. Şi nişte ape ca nişte copaci curgători În care luna îşi avea cuibar rotit.

39

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani şi plugari, Cărora le plăcea să spună Seara în jurul focului poezii - "Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea a III-a". Dar fiindcă auzeau mereu Lătrând la stâna lor câinii, Plecau să se bată cu tătarii Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii Şi cu turcii. În timpul care le rămânea liber Între două primejdii, Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduioşate, De curgeau doinele la vale Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei Şi ai altor ţări româneşti. Au mai existat şi nişte codri adânci Şi un tânăr care vorbea cu ei, Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt ? Acest tânăr cu ochi mari, Cât istoria noastră, Trecea bătut de gânduri Din cartea cirilică în cartea vieţii, Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii, Care îi ieşeau mereu fără soţ. Au mai existat şi nişte tei, Şi cei doi îndrăgostiţi Care ştiau să le troienească toată floarea

40

Într-un sărut. Şi nişte păsări ori nişte nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi şi mişcătoare şesuri. Şi pentru că toate acestea Trebuiau să poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu”.

Comentaţi poezia, încercând să descoperiţi la ce creaţii literare ale marelui poet Eminescu face referire Marin Sorescu.

C) Citeşte poezia următoare:

Apelul de seară Mircea Dinescu Bucătăriile se văd din cer mai bine decât oamenii de seamă, prinzi îngerul-n gamela ta cu zeamă nedetectat de radarul de fier, întâi precum o pată de untură apoi întregul sclipăt te-a orbit, duci Duhul Sfânt cu lingura la gură de-ţi cântă maţul de mitropolit, maţul tău lung şi galeş de mătase prin care azi vorbişi şi tu cu El, suflet purtând o raniţă cu oase aici, pe buza gropii, la apel.

41

D) Citeşte: Am crescut?

Ana Blandiana Am crescut? Suntem oameni maturi? Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare... Dragi şi ridicole, departe sunt zilele Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi. Am devenit puternici scăldându-ne-n derută Precum în apa Stixului Ahil, Dar de călcâiul vulnerabil încă Atârnă soarta universului întreg. E totul grav. Şi înţelegem totul. De-acum va trece timpul neschimbat. Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa Înţeleptei spaime de moarte. E) Citeşte : Poem

de Leonid Dimov Ajută-mă. Dă-mi mâna. Greu Mă trage lutul de pe oase. Tot plouă? Vechiul nostru zeu A ceţuri vinete miroase. Doar gândul, spui, a mai rămas Deasupra mlaştinilor. Casca Un turn de numere l-a tras

42

Pe după virgula zeiească. Hai, scoate-mă, vom rătăci Prin dimineaţa fără soare Sub talpă, ape străvezii, De dragoste-au să se-nfioare... F) Când ai nevoie de dragoste

Mircea Cărtărescu când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste. când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate. când eşti nefericit nu are sens să o spui. când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine. când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi. când eşti la pământ cine se interesează de tine? cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată? fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine. poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos, nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură. fii lângă mine, ţine cu mine. înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie, fii iubita mea permanentă. hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă. să ne ataşăm, să ajungem la echilibru. dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste când ai nevoie de dragoste.

43

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit. când eşti la pamânt nicio femeie nu te cunoaşte.

STUDIU DE CAZ: TIPURI DE ROMAN ÎN PERIOADA

POSTBELICĂ

Mircea Nedelciu, Zmeura de câmpie

A) Mai jos este extras un fragment din prefaţa romanului, scrisă de Sanda Cordoş. Citeşte romanul şi apoi comentează prefaţa:

„Interogaţia identitară - într-o variantă arheologică - vertebrează şi primul roman al lui Mircea Nedelciu, Zmeura de câmpie. Pentru că, în opinia sa, "până şi melodrama este uneori refolosită", prozatorul îşi construieşte romanul folosind biografiile unor tineri orfani. Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu, zis Meşteru, au crescut fără părinţi, au trecut în momente diferite pe la Casa de copii şcolari din Sinaia (un orfelinat, aşadar), unde ultimii doi, la iniţiativa celui mai mare, a lui Zare, s-au făcut fraţi. După ce pleacă din Casă, Zare continuă să-l caute - sporadic - şi chiar să-l susţină financiar pe Gelu, în vreme ce el ratează admiterea la Facultatea de Istorie, face armata şi, după diverse peregrinări (specifice personajelor lui Mircea Nedelciu), lucrează ca muncitor pe un şantier de la Canal. În armată, Zare îl întâlneşte pe Grinţu, profesor de română suplinitor şi aspirant perpetuu la meseria de regizor, care satisface un stagiu militar cu termen redus. După perioada ostăşească (cu care romanul debutează, înregistrând colocviile celor doi), Grinţu peregrinează la rându-i, schimbă locurile de muncă, funcţionând o vreme ca pedagog la Liceul de Mecanică Fină, unde îl întâlneşte pe Gelu Popescu, elev neobişnuit din clasele mari. Romanul cuprinde traseele celor trei tineri (în intervalul 1973-1977), ca şi momentele lor de intersecţie, cel mai adesea pur întâmplătoare (ca peste tot în proza autorului, şi aici există o reţea de coincidenţe).

Pe lângă statutul de orfan, cele trei personaje au în comun tentativa de a-şi reconstitui propriul trecut, pentru care - ni se anunţă încă din primele pagini ale romanului - "singurul document autentic" îl constituie "amintirile [...] vagi". Tocmai de aceea, modalităţile acestei reconstrucţii biografice sunt diferite. Zare elaborează, cu mijloace de autodidact (idei dezordonate şi intuiţii îndrăzneţe, uneori, strălucite), teorii asupra istoriei pe care i le

44

comunică epistolar fostului său profesor de istorie sau le dezbate cu Grinţu. În ceea ce-l priveşte, acesta din urmă preferă să-şi imagineze propria biografie, structurând-o apoi în scenarii cinematografice însemnate într-un caiet de regie. Singur Gelu, mezinul, face ceea ce s-ar putea numi o "investigaţie de teren", observând şi adunând poveşti pe care, cu parcimonie (adică, într-un scenariu, în fond, şeherezadic sau, dacă vreţi, sadovenian), le dă la rândul său mai departe: "Pe parcursul a câtorva sute de zile care urmară, Gelu îi povesti lui Grinţu, cu diverse ocazii, în ce fel şi-a început şi unde a ajuns cu căutatul părinţilor. Între timp li se mai întâmplară şi multe alte lucruri demne de a fi povestite."

Deşi are elemente de melodramă, picaresc şi proză detectivistică (întreţinând toată alerteţea naraţiunii şi curiozitatea cititorului), Zmeura de câmpie se înalţă pe o temelie, în fond, tragică, de o luciditate necruţătoare. Contrar relaţiilor "descifrate" uneori de critici (derutaţi de firele voit încâlcite ale romanului), cele trei personaje nu sunt rude. Dimpotrivă, episoadele din prima copilărie a lui Zare şi din cea a lui Grinţu s-au intersectat pentru că între părinţii lor au existat legături înverşunate de duşmănie şi delaţiune. Gelu Popescu descoperă: "Cu câteva săptămâni înainte de naşterea lui Zare, cineva, un anume Vergu [...], a adus de pomană (cu lumânare) familiei Popescu Florea şi Popescu Speranţa un copil pe nume Radu (nume slav = bucurie, nota Z.P.) şi le-a spus celor doi că e din partea lui Grinţu Anton, cel care are de tăiat la stuf pe 15 ani." Or, Grinţu ajunsese la stuf ca urmare a delaţiunii lui Popescu. Aşadar, frăţietatea care se stabileşte între aceste personaje (şi, printr-o extensie la care romanul, nu lipsit de o dimensiune demonstrativă, obligă, în cadrul acestei generaţii de fii) nu este un dat al sângelui, ci o opţiune a conştiinţei lor de fiinţe cu trecutul tulburat. Zare Popescu - cel care "refuză să-şi recunoască părinţii şi, în general, nu prea acceptă ideea că el ar putea avea aşa ceva" - decide că îl vrea de frate pe Gelu Popescu, deşi acesta presupune - şi nu se sfiieşte să o spună, scuturând plasa iluziilor - că "poate nici nu mă cheamă Popescu".

Departe de a fi un "roman împotriva memoriei", Zmeura de câmpie este un substanţial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga literatură română postbelică, în care memoria s-a adăpostit adesea. Aici însă, anamneza nu mai împacă şi nu mai absolvă, ca în proza obsedantului deceniu, ci, dimpotrivă, desface şi sfâşie. Ea se încheie, ca într-un scenariu dionisiac (Zare se recomandă într-una din epistolele sale drept "un susţinător al mitului dionisiac"), nu cu sacralizarea, ci cu sfârtecarea zeului, adică a tatălui absent.

Însuşi modul de a povesti este adecvat acestei sfârtecări, căpătând aici o funcţie morală. De la faptul că materia epică nu se supune cronologiei, ci

45

se ordonează după un principiu al listei (de la A la Z), până la acela că naraţiunea înaintează "prin salturi în marginea adevăratelor puncte fierbinţi de pe traseul de povestit", numeroase mijloace concură la a spori hăţişurile lecturii. Numai că, ne previne undeva un personaj, "nu-i nimic dacă cititorul e derutat. Asta ajută la înţelegerea mesajului". Gelu însuşi apelează la tehnica amânării pentru a-l obliga pe Grinţu să se implice şi să se preocupe mai mult de propria istorie: "Îl va pedepsi pentru asta. Îşi va amâna într-atâta povestirea, o va fragmenta şi o va pune în dubiu, până când celălalt va pleca şi el pe teren să-i dezlege firele". Lucrând cu "un ton neutru şi fără niciun fel de crescendo", aceeaşi este şi pedagogia pe care Mircea Nedelciu o adoptă faţă de cititorul său: "Da, da, degeaba ziceţi că nu vă pasă şi că totul a trecut în cele din urmă. Suntem tot timpul soldaţi, dar nişte soldaţi pe ai căror umeri apasă răspunderi de generali; de tăcerea şi ignoranţa noastră poate depinde soarta multor bătălii care încă n-au început."

Păstrând asociaţia, am putea spune că Zmeura de câmpie este, dintr-o perspectivă artistică, un câmp de bătălie câştigător. Străbătându-l, însoţind mişcările avântate ori derutate ale eroilor, poţi să afli cel puţin cine sunt fiii acelor taţi sfâşiaţi de propria lor nesăbuinţă.”

Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu

A) Citiţi fragmentul următor din roman, extras de la începutul capitolului X:

“Le e frică, asta e! Groaza, spaima, frica, teama, frisoanele reci, transpiraţia spontană, nodul în gât, morcovul, tremuratul pantalonilor, speranţa că dracul nu e chiar atât de negru şi spulberarea brutală a acestei speranţe, privirea aţintită tâmp în ochii ficşi ai călăului care nici el nu e călău decât pentru că se teme să nu fie victimă!

Uite, femeia asta care tot închide fereastra compartimentului «ca să nu se facă curent», să nu i se îmbolnăvească odrasla, să nu o certe bărbatul când ajunge acasă şi-i cere bani să-l ducă pe prunc la doctor, tânărul care-l caută din ochi pe conductorul de tren, «femeia cinstită» din Canterbury care tresare la fiecare deschidere a uşii compartimentului, care trage perdeaua în fiecare gară, ce ubicuu trebuie să fie soţul ei dacă ea se aşteaptă să-l vadă în fiecare moment pe un traseu de sute de kilometri, ţiganul care vinde «cinga», gestionarul care-şi reface calculele în tren înainte de un posibil inventar, îndrăgostitul care a cumpărat flori şi i se par cam veştede, poetul care citeşte la lumina zilei un poem care i s-a părut genial în noaptea în care l-a scris şi pânda lui pentru a descoperi şi interpreta fiecare grimasă de pe chipul ascultătorilor, funcţionarul care mai are cinci minute până la condică şi e

46

blocat într-un autobuz la stop, înotătorul care simte că i s-a pus cârcelul şi nu atinge nici fundul apei cu vârful piciorului când încearcă a treia oară, excursionistul care a pierdut marcajul potecii şi aude şuierul vântului şi-l confundă cu un urlet de lup, călătorul care s-a aşezat în zăpadă să se odihnească şi-şi suspectează imaginile care-i trec pe sub pleoape că prea seamănă visele plăcute ale celor ce mor îngheţaţi, tăcerea din sala de şedinţe când se aude întrebarea «cine se-nscrie la cuvânt?» şi felul cum se ascund unii după alţii, încercând să pară preocupaţi de cu totul altceva, urechea aţintită la ce strigă în parc un grup de derbedei pe lângă care treci împreună cu iubita la ora tîrzie de după bal, bănuiala că au cuţite ascunse prin buzunare şi că o singură mişcare mai bruscă a ta îi poate întărâta, şeful de restaurant care pregăteşte nunta pentru fiica directorului de trust şi se răţoieşte la muzicanţi că dacă nu iese bine îi haleşte cu fulgi cu tot, număratul banilor cu voce şoptită în timp ce în gând faci socoteala datoriilor, întunericul din ascensor şi tresărirea pe care o ai când atingi cu piciorul un trup de om întins pe podea şi sforăind, bine că nu-i mort, grijile de la muncă, deci bani şi drepturi, deci supravieţuirea, gândul secret că fiul tău seamănă cu altcineva decât cu tine, căutarea de asemănări în anturajul de bărbaţi al casei, revelaţia că ai fost furat, minţit, înşelat, ruşinea şi furia, dar, de fapt, tot raportul victimă-călău, tot nodul în gât şi transpiraţia rece, tot frisoanele, teama, frica, spaima, groaza. Groaza şi toate formele ei bine mascate în relaţii de la om la om”.

Continuă acest fragment, încercând să păstrezi stilul în care este scris. Citeşte în întregime romanul şi compară capitolul X cu ceea ce ai compus

tu.

Mircea Nedelciu, Zodia scafandrului A). Alexandru Ştefănescu afirmă despre Mircea Nedelciu: “Spiritul ludic nu este condamnabil, în sine. Practicarea lui mecanică

însă, în orice împrejurare, fără graţie, poate deveni la fel de plictisitoare ca solemnitatea. Mircea Nedelciu era un prozator inteligent şi inventiv, lucid până la cinism, căruia îi lipsea însă simţul artistic.

Şi Caragiale (fără să facă paradă de textualism sau postmodernism) folosea, cu mare mobilitate, tot felul de tehnici narative de genul celor descoperite sau redescoperite de succesorul lui optzecist. Dar cum o făcea! Să ne gândim numai la modul cum este utilizată oralitatea în Momente şi schiţe. Este vorba, de fapt, de o esenţă de oralitate, de o limbă vorbită reconstruită, cu talent literar. Mircea Nedelciu, având şi el spirit de observaţie şi perspicacitate, dar nu şi talent literar, procedează ca un

47

tehnician dintr-un laborator de fonetică, înregistrând pur şi simplu limba străzii: "...hai la masă curată... Dracu să te blesteme la toată lumea sănătoasă. ...am înregistrat, am înregistrat şi-ţi zic săru mâna... am înregistrat. ...Cu plăcere, vă doresc sănătate!... uite-uite-uite!... uite-uite..., care, bre, ăla cuu...? Ăla, cu plovăru ăla, băă, e c-un coş d-ăla... ştii un' să duce acuma?... E?... Uite-l, umblă cu coşu ăla mare... a ieşit chiar pă uşă acu... Da!... ...un copil, un băiat p'acolo... Dar... ...O cafea aici, da?... ...Hai că vine-napoi imediat... ...Ce dacă-ţi face? Tu di ce faci?... Adică dumneata n-ai vrea?... eeeeu?... Da. ...Păi di ce să vreau?... Io l-am întrebat dacă i-ai dat tu. Dacă i-ai dat... I-am dat două persoane... Dă-i matale, bre!... I-am dat, nea Mişu!... Domne, hai afară! ...Să n-o faci cu apă caldă!... O face cu apă fiartă şi iese tot gustul din ea!... Nu, nu, nu, are la chiuvetă apă câtă vrea... Nu are timp el... ea cât e dă caldă, să se... Stai să-ţi explic... Explicaţia e foarte clară!... Nu ştii, nu ţine personal să facă cafeaua... Eeee! Ştii ce-i spune el bucătarului?... Şapte cafele, zice, şapte cafele vreau, şapte cu zahăru separat şi două normale... Fugi, domne, d-aici!... Ei, na!... şapte cafele cu zahăru separat şi doo... Şaaapte cafele..." (Târgul de animale mici, peşti de acvariu, păsări cântătoare...)

Pe un lingvist interesat de limba română vorbită, un asemenea text poate să-l captiveze. Dar pe un cititor aflat în căutarea frumuseţii literare - nu. După lectura primelor fraze, care dau o anumită senzaţie de prospeţime, curiozitatea începe să se stingă. Luna de miere a relaţiei cititor-autor se termină repede şi se instalează plictiseala vieţii conjugale”.

PREZENTAREA DE CURENTE CULTURALE/LITERARE:

POSTMODERNISMUL A) Realizaţi un eseu care să prezinte postmodernismul românesc,

având în vedere şi următoarele afirmaţii: *În lucrarea Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu preciza:

“Despre o atitudine explicit şi conştient postmodernă se poate vorbi însă în lumea românească abia după 1980. (...) Putem constata doar că este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc după ultimul război (onirismul se definea el însuşi ca un neosuprarealism) şi că frecvenţa folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creştere. Deja termenul pare să fie ataşat solid promoţiilor ’80 şi

48

’90 din literatura română şi e folosit cu o anumită constanţă şi în muzica şi artele plastice”

*Eugen Simion defineşte postmodernismul ca “o etică şi o estetică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii, adică un fel de modernism fără transcendenţă, asemănător manierismului şi barocului, adică un postmodernism fără postmodernitate”

B) Comentaţi poezia următoare: Aer cu diamante

de Florin Iaru Ea era atât de frumoasă încât vechiul pensionar se porni să roadă tapiţeria scaunului pe care ea a stat. În iarna curată, fără zăpadă maşina uscată încercă s-o ardă. Dar ea de mult coborâse când s-a auzit înghiţitura. Şoferii mestecaţi au plâns pe volanul păpat căci ea nu putea fi ajunsă. În schimb era atât de frumoasă încât şi câinii haleau asfaltul de sub tălpile ei. Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile când ea intră în casa fără nume iar mecanicul sparse în dinţi cheia franceză şi cablul ascensorului ce-o purtă la ultimul etaj. Paraliticul cu bene-merenti începu să clefăie clanţa inutilă

49

şi broasca goală prin care nu putea curge un cărucior de lux. Ei cu toţii mâncară piciorul mansardei ei cu toţii mâncară ţiglă când ea urcă fâlfâind pe acoperiş când ea nu putea fi ajunsă. Meteorologul de pe muntele Golgota roase timpul probabil iar ultimul Om în Cosmos îşi devoră capsula când ea depăşi sistemul terestru - Ce-ai să faci de-acuma în cer? - au întrebat-o cu gurile şiroind de regrete. Dar ea era atât de frumoasă încât a fost la fel de frumoasă şi-n continuare. Iar ei nu găsiră în toată lumea largă destule măsele destule gâtlejuri în care să spargă să macine să îndese distanţa care creştea mereu şi restul cuvintelor până la moarte”. Demonstraţi că poezia se încadrează în curentul postmodern.

50

C) Citiţi şi comentaţi poezia: Cădere

de Ion Stratan Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele celor trei Graţii luaţi-l, legaţi-l lumea mea se rostogoleşte peste mine cel ce-o păzeam de ani, de albine inima mea e un măr căzut în Grădină cine-i de vină, cine-i de vină trupul meu e un sâmbure mai mare decât fructul, decât inima mea mâncat dinlăuntru

51

STUDIU DE CAZ: DINAMICA UNOR SPECII – JURNALUL, MEMORIILE – APARIŢII EDITORIALE DUPĂ 1990

Mihail Sebastian, Jurnal

A) Jurnalul lui Mihail Sebastian, în care face însemnări între anii 1935-1944, reprezintă un important document pentru că înregistrează nu numai propriile trăiri şi dileme, ci şi drama populaţiei evreieşti care se desfăşoară în aceşti ani (L. Volovici). De asemenea, Jurnalul prezintă şi “reacţiile” unor personalităţi ale vremii în faţa tragediei evreieşti. Analizaţi fragmentele de mai jos, extrase din Jurnal:

“9 ianuarie 1940 Azi, la adjunctură, Ghiţa Ionescu…mi-a spus că viitoarea concentrare

e special făcută pentru evrei… “Nu înţeleg de ce... în timp de război mai merge. Faci trupe speciale de evrei, ca să le trimiţi în prima linie şi să le decimezi. Dar acum ce rost are?”

Am plecat de acolo deprimat.Totul e suportabil, până când începi să te simţi lovit nu ca soldat, nu ca cetăţean, ci ca evreu.

28 ianuarie 1940 V.A. îmi spunea ieri despre căpitanul C. un cuvânt care rezumă o

întreagă politică românească: -E dat în mă-sa, e rău, bate şi înjură, dar are un lucru bun: nu-i suferă

pă jidani şi ne lasă şi pe noi să dăm în ei. 1 ianuarie 1941 Noaptea mobilizării, plecarea din cazarmă… cele două nopţi şi trei

zile în trenul regimentar... ocolul spre Lugoj… ziua în gara Lugoj, chinul, nesfârşitul chin pe rampa gării, şi pe urmă tot restul celor două săptămâni… culminând cu întoarcerea acasă, într-un detaşament de evrei… Ajunsesem la un fel de stupoare, care mă făcea să primesc fără revoltă, ca prin somn, atâtea lovituri care au urmat: excluderea din barou, concedierea de la Fundaţie, trimiterea la sapă într-un detaşament de muncă…

18 martie 1941

52

Textul legii chiriilor... e deprimant. Nu ştiu de ce măsurile antisemite “legale” mi se par mai întristătoare decât bătăile… Toată ziua am fost trist. Mi-e inima grea şi nu pentru faptul în sine că trebuie să plătesc o chirie peste puterile mele, că va trebui poate să renunţ la garsonieră... ci pentru toată această inutilă cruzime.

16 aprilie 1941 Casa asta pe care trebuie s-o părăsesc, în care am locuit doi ani…mi-a

devenit totuşi ca o fiinţă scumpă…Uneori îmi spun că n-ar trebui să mă las deprimat de atâta lucru… e o chirie mai puţin… Toţi împreună în Antim, vom cheltui mai puţin, vom avea mai mult timp de rezistenţă…

20 aprilie 1941 Se confiscă aparatele de radio. Astăzi, prima zi de Paşti, operaţiunea a

şi început şi fără niciun advertisment... 24 aprilie 1941 Patru zile de când nu mai am aparat de radio! Mă simt parcă mai

singur, mai dezorientat, mai lipsit de sprijin… 26 martie 1941 La 11 ½ noaptea Radio Bucureşti a anunţat că proprietăţile imobiliare

evreieşti sunt expropriate… ce mai poate urma de acum încolo? 28 martie 1941 Altă dată… antisemitismul era bestial, dar în afară de lege…şi

oricând, măcar de formă puteai să apelezi la autoritatea de stat… Acum şi sentimentul ăsta e pierdut. Toate ziarele de azi publică pe prima pagină, cu titluri enorme, vestea exproprierii evreilor. Restul ştirilor, războiul sunt undeva la coadă…

24 iunie 1941 În oraş pe ziduri, pe vitrine… afişe… cu legenda “Cine sunt stăpânii

bolşevismului” - reprezintă un jidan în caftan roşu, perciuni, tichie, barbă, ţinând într-o mână o seceră şi într-alta un ciocan. Ascunşi sub pulpana lui trei soldaţi sovietici. Mi se spune că afişele au fost lipite de sergenţi de poliţie…

28 iunie 1941 Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se menţine şi se alimentează

prin presă, radio, afişe… De ce? De ce? 29 iunie 1941 Li se interzice, începând de astăzi, evreilor să mai abordeze drapelul

tricolor şi cel german. Camioanele de poliţie au trecut azi prin felurite cartiere confiscând steagurile.

1 iulie 1941 Ieri, în tramvai, vatmanul mă vede cu un ziar în mână:

53

-Au intrat în Moscova? -Încă nu. Dar cu siguranţă, azi, mâine. -Păi să intre. Ca să-i jupuim pe jidani. 8 iulie 1941 Tigănuşii vând pe stradă “Romanul măcelarului roşu” ţipând: ”Pleacă

trenul din Chitila/Cu Stalin în Palestina/ Pleacă trenul din Galaţi/Cu jidanii spânzuraţi”.

2 august 1941 Toţi evreii, de la 20 la 36 de ani, convocaţi la prefectura Poliţiei

pentru astă seară şi mâine cu mâncare pe trei zile şi rufe de schimb. Aşadar şi Benu şi eu. Un moment de înlemnire, de spaimă neputincioasă, de disperare…

3 august 1941 ...e într-adevăr vorba... de o concentrare de muncă... în orice caz nu e

sau încă nu e (aşa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Iaşi care şi ea tot cu o ”simplă” convocare la poliţie a început…

28 august 1941 Benu e repartizat la Fierbinţi. Pleacă mâine dimineaţă. 13 noembrie 1941 Benu... locuieşte într-o casă rece, fară sobă, fără lemne… Cu un fel de

inimă împietrită trăim, răbdăm, aşteptăm. Şi mai găsim puterea să râdem, să citim, să vorbim.

26 octombrie 1941 Sunt împietrit de spaimă şi nelinişte. Mi-e milă de bătrâni şi de copii.

Mi-e milă de Mama. Nu ştiu ce să-i spun… cum să o mângâi. 3 septembrie 1941 Populaţia evreiască din Bucureşti trebuie să dea până în 2 zile 4000 de

pături, 4000 de perne, 4000 de paturi, 8000 de cearceafuri… Comunitatea e invitată să strângă ea lucrurile.

5 septembrie 1941 Lamentabil spectacol în curtea Sinagogii Mari, unde se strâng paturi,

saltele, rufe de pat, perne. Oameni necăjiţi vin mereu cu lucrurile în spinare, resemnaţi, trişti… Nu mai miră pe nimeni nimic… azi dimineaţă a venit o nouă cerere, tot ultimativă: 5000 de costume, pălării, bocanci…

21 octombrie 1941 Toţi evreii sunt obligaţi – spune o lege apărută azi… a preda statului

efecte de îmbrăcăminte. 23 octombrie 1941 Sunt oameni care se pregătesc să cumpere paltoanele, hainele, cizmele

cerute de lege… Eu nici nu mă pot gândi la asta. De unde să iau atâţia bani?

54

5 septembrie 1941 În fine, tot azi dimineaţă, s-a comunicat Comunităţii că începând de

miercuri va trebui să purtăm, cusute pe haină… petece de stofă cu “steaua cu şase colţuri”. M-am întors acasă otrăvit.

20 ianuarie 1942 “Noul comunicat asupra evreilor... Toţi evreii fără nicio excepţiune,

sunt obligaţi să lucreze 5 zile la curăţirea zăpezii. Orice neregulă ce se va stabili va atrage expulzarea evreilor din ţară”.

1 martie 1942 Cele 5 zile se majorează la 10. 4 martie 1942 Prima zi de muncă la zăpadă. Doborât de oboseală. Plecaţi la 5 ½

dimineaţa de acasă ne-am întors la ora 8 seara. Munca propriu-zisă e batjocură...

8 martie 1942 Viscoleşte. Iarna s-a întors. Astăzi, pe câmp… mă simţeam mai

ostenit şi mai îngheţat ca oricând… Mutam zăpada dintr-un loc în altul... operaţie de zădărnicie absolută.

27 martie 1942 Trebuie să plătesc 5000 pentru 5 zile de zăpadă deşi am lucrat 10. La

început am fost furios… 12 septembrie 1941 Mi-au închis azi telefonul, după ce din eroare probabil mi-l lăsaseră

deschis două luni. ”Dacă domnul Sebastian e evreu, telefonul va fi blocat”, i-a comunicat azi Mamei cineva care telefona de la Societate. Şi două ore mai târziu operaţia era făcută.

25 septembrie 1941 93000 lei îmi cere proprietarul ca să-mi reînnoiască contractul. Voi

accepta, desigur, căci o mutare acum este imposibilă… Jumătate de oră am discutat, încercând să obţin o reducere. Era umilitor, trist, penibil… Aş fi vrut, întorcându-mă acasă, să pot izbucni, să pot urla, să pot plânge…

12 noembrie 1941 O ordonanţă a primăriei interzice evreilor să se târguiască în piaţă, în

afară de anumite ore (10-12)… Te întrebi în fiecare zi ce se va mai născoci împotriva noastră… totul devine grotesc, pueril, stupid…

1 decembrie 1941 Se confiscă schiurile de la evrei. O ordonanţă îi obligă să le depună

imediat la Comunitate. 18 august 1942

55

“Evreii depun bicicletele!” - titlu mare ... al ziarelor… M-a pufnit râsul… Anecdota cu evreii şi bicicliştii era automat evocată… Începând de mâine evreii vor plăti 20 de lei pâinea, iar creştinii 15.

19 august 1942 Nu 20, 30 de lei costă pâinea pentru evrei. 10 septembrie 1942 Evreii nu vor avea pâine o zi din cinci. Raţia de zahăr se scade pentru

evrei de la 200 g la 100. Cea pentru creştini se menţine la 600g. 20 decembrie 1942 Trăiesc cu adevărat de pe o zi pe alta. Am o mie de lei în buzunar şi

nu ştiu unde voi găsi poimâine altă mie. Nu cheltuiesc pentru mine decât banii de tramvai. De zece zile m-am lăsat de tutun. Între timp, am încasat de la şcoală mici sume de bani, 2000, 3000, 4000 - diferenţe de salar, pe lunile trecute... Chiria n-am s-o plătesc la 26, dar de plătit tot va trebui s-o plătesc într-o zi, peste o săptămână sau două. Cu ce? De unde?...

4 ianuarie 1943 Începând de astăzi evreii au nu 50, ci 100 grame mai puţin decât

creştinii. Patru raţii zilnice ne sunt suprimate. 13 februarie 1943 14000 de lei taxa de zăpadă pentru mine şi Benu. Până la 23 februarie

am de plătit alţi 40000 taxe militare. Iar în martie, teribila problemă a chiriei. De unde? Cu ce? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc…

5 noiembrie 1942 Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărţilor de

autori evrei din librării şi biblioteci. Am văzut azi la Hachette două imense tablouri tipărite cu litere mari: SCRIITORI EVREI. Sunt desigur şi eu acolo, afişat ca un delicvent, ca un criminal: numele părinţilor, data şi anul naşterii, lista cărţilor.

9 octombrie 1942 Din nou strada Sf. Ion Nouă… şcolile sunt pline cu familiile ridicate

azi noapte spre a fi trimise în Transnistria. Vezi pe la fereastră chipuri palide, încremenite… şi câte un copil care râde… Şi nu te poţi desface de gândul că poate aceeaşi soartă ne aşteaptă pe toţi.

2 martie 1937 Lungă discuţie politică cu Mircea (Eliade), la el acasă… nu aleg decât

declaraţia lui că iubeşte garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hasdeu - cu toţi au fost, la timpul lor, gardişti... După opinia lui, studenţii care l-au ciopârţit cu cuţitele pe T.B. aseară la Iaşi nu sunt gardişti, ci, ori… comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual... Ţoti cei care nu sunt gardişti, toţi

56

cei care fac altă politică decât cea gardistă, sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă… Să nu uit de asemeni explicaţia pentru care el aderă cu atâta inimă la gardă: ”Eu întotdeauna am crezut în primatul spiritual”.

28 martie 1941 Camil Petrescu se vaită că probabil lui nu i se va da niciuna din casele

luate de la evrei: ”Mie nu mi se dă niciodată nimic” - spuse el descurajat. ”Ei bine, de astă dată - răspund eu - chiar dacă ţi s-ar da sunt convins că nici n-ai primi”. ”Să nu primesc? De ce să nu primesc?”

Vorbea cu atâta linişte încât am înţeles nu numai că nu vedea niciun motiv să nu-şi însuşească o casă care nu-i aparţine, confiscată de la un evreu, dar că aşteaptă să primească o asemenea casă.

29 iulie 1941 C.P. mi-a spus azi că are intuiţia că într-adevăr evreii din Basarabia au

tras asupra românilor. Ei au început. 26 martie 1941 Eugen Ionescu a venit din nou la mine, disperat, fugărit, obsedat,

neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învăţământ... nici numele Ionescu, nici un tată incontestabil român, nici faptul de a se fi născut creştin şi nimic, nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de a avea în vinele lui sânge de evreu.

20 iulie 1941 Lovinescu i-a spus lui Eugen Ionescu că nimeni nu mai poate fi azi

anglofil. Ruşii trebuie învinşi, iar germanii trebuie să rămână învingători. Altfel vom fi conduşi de “evrei şi pantofari”.

23 iulie 1942 Mircea Eliade e în Bucureşti. Se înţelege, n-a căutat să mă vadă şi n-a

dat niciun semn de viaţă. Altă dată mi s-ar fi părut odios, ba chiar imposibil. Acum mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevărat, nu mai am nimic, absolut nimic, nici să-i spun, nici să-l văd”.

B) Mai jos puteţi citi un fragment din Memoriile lui Mircea Eliade: “În toamna aceea, am intrat la grădiniţa de copii. Am fost mândru

când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou - nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, Ţara noastră se numeşte România. Dar odată am dat peste cartea de citire a fratelui meu, şi, după prima pagină, n-am mai putut s-o las din mână. Eram fermecat, parcă aş fi descoperit un joc nou. Căci cu fiecare rând citit aflam lucruri necunoscute şi nebănuite. Am învăţat numele judeţelor, ale râurilor şi ale oraşelor şi am aflat despre Daniil Sihastrul şi Mănăstirea Neamţului şi câte

57

alte lucruri care mă uluiau, mă copleşeau prin vastitatea şi misterele lor. Dar după o săptămînă, când am terminat cartea lui Nicu, am descoperit deodată că lucrurile nu erau atât de simple pe cât le bănuisem eu. Căci nu mai aveam la îndemână o a doua carte pe care s-o pot începe imediat. Tata avea vreo sută-două de volume frumos legate în piele, dar erau încuiate într-o bibliotecă cu geamuri. Nu puteam citi decât titlurile, şi nici pe ele nu le înţelegeam întotdeauna. Erau volume care se intitulau „roman", şi a fost o lungă discuţie între părinţi dacă trebuie sau nu să-mi explice ce înseamnă acest cuvânt. Pentru încă mulţi ani, tata mi-a interzis să citesc „romane". Pentru el, „romanul" era o carte oarecum imorală, căci implica fie adulter, fie aventuri într-o lume despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Nici măcar nuvele nu-mi îngăduia să citesc. Singurele cărţi admise de el erau cele care purtau titlul sau subtitlul de Povestiri”.

STUDIU DE CAZ: FORME ALE ISTORIEI ŞI CRITICII

LITERARE

A) Citeşte fragmentul de mai jos, extras din studiul Neologismele de Titu Maiorescu şi exprimă-ţi opinia asupra lui într-un eseu:

“Cuvânt înrădăcinat este acela al cărui înţeles face parte din întreaga viaţă sufletească a poporului, şi semnul acestei înrădăcinări este întrebuinţarea cuvântului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorâtă din credinţa sa religioasă, în proverbul ieşit din înţelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantezia sa şi în poezia înflorită din adânca sa mişcare.

Cine, înţelegând odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai putea gândi la sunetul brut al unui cuvânt şi nu mai întâi de toate la cuprinsul său intelectual!

Când, prin urmare, ni se vorbeşte de un neologism care să înlocuiască un cuvânt de origine slavonă, întâia noastră întrebare trebuie să fie: unde s[...]nlocuiască?

În proverbele, în poeziile, în rugăciunile şi în poveştile poporului român? sau numai în capul vreunui ziarist sau a vreunui filolog academic[...]?

În cazul din urmă întrebarea este fără nicio însemnătate şi înlocuirea nici nu merită să fie încercată.

În cazul dintâi întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un tărâm real: pe tărâmul vieţii populare. Şi aici răspunsul nu poate fi decât acesta: dacă eşti în stare să depărtezi cuvântul slavon din proverbele, din poeziile populare, din rugăciunile şi din poveştile

58

în care se află, fă-o; dacă nu eşti în stare, atunci nu mai încerca un neologism prin care introduci numai o formă goală de cuvânt, dar nu un cuvânt real, cu viaţa lui proprie. Câteva exemple ne vor lămuri mai bine.

Cuvintele rai şi bolnav sunt slavone. Dicţionarul etimologilor zice să le depărtăm şi să le facem paradis şi morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodată din capul românului versurile:

Pe-un picior de plai, Pe o gură de rai, Iată vin în cale Se cobor la vale Trei turme de mei Cu trei ciobănei? Şi va fi bine să le scoţi? Sau îl vei face să uite: De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace, Or iarba nu-ţi place, Or eşti bolnăvioară, Mioriţă, Mioară?

şi să zică Mioriţă morboasă? Vei depărta vreodată din conştiinţa românului rugăciunea lui zilnică

„şi nu ne duce pe noi în ispită“, pentru a-i vorbi de tentaţiune? Va schimba oare poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor“, pentru a zice frunză verde de roză de Alpi?

Vei face pe român să-şi uite proverbele: „cine întreabă nu greşeşte“ — „vorba multă, sărăcia omului“ — „câte bordeie atâtea obiceie“, pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine?

Va ajunge poporul nostru vreodată să fie aşa de slab în puteri, încât să-şi uite poezia:

Lasă boii, frăţioare, Şi te dă la vânătoare, Că nu-i timp de plugărie, Ci e timp de vitejie. Codri, codri, mă jur eu Să ucid cu braţul meu De tot cornul un duşman, De stejar un căpitan,

59

aşa încât să-i vorbim de bravură şi de inimic? Se va putea şterge din inima copilului român adânca simţire a

bocetului bucovinean: Scoală-te, mămuţă dragă, Căci e jale-n casa-ntreagă, Scoală-te şi ne priveşte Şi din gură ne grăieşte,

pentru a-l face să zică doliu? Apoi dacă nu, atunci ce poziţiune li[...]istică mai pot avea asemenea

neologisme? Adevăratele cuvinte cu înţelesul cel bogat, însufleţit prin cântece şi

prin rugăciuni, prin proverbe şi prin poveşti, ar fi cele slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla nişte neologisme latine, sărace în înţeles şi primite numai în mod artificial de prin cărţi şi de prin ziare: iată o deducţiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparenţă aşa de naţională şi de raţională!

De aceea şi vedem cum scriitorii cei mai buni şi cei mai „români“ ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme şi aleg acele cuvinte vechi, fie şi de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înţelesului popular. Făcând astfel, ei aduc o pierdere în câteva sunete de etimologie latină, dar aduc un câştig în gândirea şi în simţirea poporului român.

Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, Stea dulce şi iubită a sufletului meu,

cântă Vasile Alecsandri, şi cu acest cântec a străbătut în înţelegerea poporului său şi a ştiut s[...]nduioşeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic şi naţional, dacă în locul acestor cuvinte am zice:

Tu care eşti pierdută în neagr’ eternitate, Stea dulce şi amată a sufletului meu. Căci cuvântul numai în dicţionarele cărturarilor se înfăţişează ca o

unitate izolată de câteva litere împreunate laolaltă, care prin permutări se pot preface îndată în alte unităţi; în realitatea vieţii sufleteşti cuvântul este un complex de înţelesuri şi de simţiri, care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înţelesurile şi simţirile din alte cuvinte ce alcătuiesc astfel între ele ţesătura cea trainică a personalităţii unui individ ca şi a unui popor.

Această legătură este mai întinsă sau mai restrânsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este şi firea individului: dar totdeauna este împletită din multe iţe ale spiritului omenesc, şi din când în când se ivesc încrucişări de fire care pot pune în mişcare ţesătura întreagă, şi cu un simplu cuvânt se deschide adâncimea adâncimilor sufleteşti”.

60