Rolul jurisprudenţei ca izvor de drept

Prin izvor de drept întelegem forma de exprimare a normelor juridice. Normele juridice de drept constituţional, ca toate normele de drept, cunosc o multitudine de forme de exprimare. Dacă forma de exprimare exterioară a normelor juridice poartă numele de izvor formal de drept, totalitatea condiţiilor sociale, economice, politice şi culturale ale societăţii în care apar aceste norme poartă numele de izvor material de drept.

Izvoarele dreptului constituţional sunt ierarhizate în funcţie de criteriul forţei juridice, forţă care depinde de autoritatea publică emitentă, de procedura de adoptare şi de conţinutul normativ al actului. Aşadar, în categoria izvoarelor de drept constituţional intră: constituţia, legea ca act juridic al Parlamentului, actele normative cu putere de lege, tratatele internaţionale, regulamentele de organizare si funcţionare a Parlamentului, tradiţiile si practicile constituţionale, jurisprudenţa şi nu în ultimul rând, doctirna.

În societatea romană, izvoarele dreptului s-au modificat sub influenţa nemijlocită a factorilor economici, sociali si politici. Astfel, ele au aparut, au evoluat şi au disparut într-o anumită ordine. În epoca veche, în ultimele secole, edictele magistraţilor si jurisprudenţa au fost recunoscute alături de obicei si lege ca izvoare de drept. Ulterior, spre sfarşitul epocii clasice, pe lânga izvoarele menţionare anterior s-au adăugat si altele noi precum senatusconsultele si constituţiile imperiale. Acestea erau forne juridice de manifestare a puterii împaratului care avea permanent tendinţa de a concentra toată puterea in mâinile sale.

În ceea ce priveşte jurispredenţa, aceasta poate fi luată in considerare ca având rol de izvor de drept constituţional doar în materia controlului de constituţionalitate a legilor. Sunt avute in vedere atât deciziile Tribunalelor Constituţionale sau ale Curţilor Constituţionale, cat şi deciziile Curţior Supreme. În dreptul românesc nu toată jurisprudenţa Curţii Constituţionale constituie izvor al dreptului constituţional, ci numai anumite decizii. Spre exemplu, unele decizii ale Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţionala dintre autorităţile publice pot fi considerate izvor. De asemenea, conform art.147 alin. (4) din Constituţie „ Deciziile Curţii Constituţionale se publică in Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor”. Faptul ca sunt „general valabile” întpăreşte ideea de izvor de drept al acestor decizii.

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (lat. iuris prudentes, iuris consulti) pentru iterpretarea dispoziţiior normative cuprinse în legi. Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze normele de drept pe baza cărora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut juridic în sensul tehnic al cuvântului. Totuşi, activitatea acestora avea un rol important în procesul de aplicare si de creare a dreptului. Până spre sfârşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor consta doar în indicarea normelor ce urmau a fi puse in practică, a formulelor solemne proprii fiecarui proces si a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de către parţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit. Importanţa rolului jurisprudenţei în raport cu alte sfere ale gândirii, apare şi ca un reflex în condiţiile dezvoltarii societăţii si apariţiei de noi situaţii şi realităţi. Acestea nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte

adoptate cu secole în urmă, şi ca urmare, jurisconsulţii au gasit in textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate în scopul soluţionării cazurilor noi. Adeseori însă, rezultatul interpretării se îndepărta vizibil de sensul originar al legilor, uneori fiind chiar opus.

Evoluţia jurisprudenţei

Jurisprudenţa sacrală

Jurisprudenţa sacrală sau religioasă îşi are începuturile în perioada prestatală şi este caracterizată printr-o legătură strânsă între drept şi practicile religioase tradiţionale. Timp de mai multe secole, numai pontifii au cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) şi formulele solemne pe care părţile aflate in litigiu erau obligate sa le pronunţe. Ori de câte ori cetăţenii voiai să se judece, se adresau preoţilor pentru a afla ce formule solemne trebuiau să pronunţe, întrucât fiecare tip de proces avea formulele proprii. Atât consultaţiile juridice cât si cele religioase erau date într-un cadru confidenţial (ţinând seama de caracterul secret al acestora), tocmai pentru a se pastra influenţa asupra populaţiei şi monopolul in ştiinţa dreptului. Însă, din cauza caracterului religios al jurisprudenţei si implicit al spiritului conservator al pontifilor, nu s-au înregistrat progrese notabile şi de asemenea se menţine confuzia dintre drept si religie. Acest stadiu incipient al jurisprudenţei s-a conturat în vremea prestatala şi a luat sfârşit în anul 301 î.e.n. odată cu apariţia dreptului procesual.

Jurisprudenţa laică in Epoca Veche

Caracteristic acestei perioade este creşterea preocupării studiului problemelor legate de aplicarea dreptului şi apariţia profesiei de jurisconsult exercitată atât de către nobilimea patriciana cat si de nobilimea plebeiana. Aşadar, aceasta profesie a devenit un mijloc pentru a dobândi atât profituri morale cât şi materiale. Juristul roman nu se mai limita la interpretarea dispoziţiilor din Legea celor XII Table, ci desfăşura o activitate creatoare, adaptând dispoziţiile la cerinţele schimbatoare ale vieţii. De asemenea, el acorda pe lângă consultaţiile juridice si sfaturi. Din acest motiv, locuinţa jurisconsultului era considerată oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulti totius oraculum civitatis – Cicero). Complexitatea activităţii jurisconsultului era evidenţiată de multitudinea de direcţii către care era îndreptată. Unele dintre aceste activităţi erau denumite prin termeni ca:

Respondere: constituia activitatea de a da diverse consultaţii cu precădere cele cu caracter juridic. Acestea se dădeau in forum, la domiciliul cetăţenilor sau in şcolile de drept.

Cavere: desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice.

Agere: se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la modul cum trebuie condus un proces. Profesia de judecător nu exista, iar din acest motiv judecata era condusă de o persoană particulară. În termeni moderni, am putea spune ca agere reprezintă asistenţa juridică dată judecătorului de către jurisconsult în judecata proceselor.

Scribere: este o activitate care s-a adăugat mai târziu celorlalte activităţi întreprinse de jurisconsult şi consta în redactarea actelor juridice şi scrierea tratatelor de drept.

Dintre jurisconsulţii epocii vechi ii amintim pe Paetus Catus, care a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table, intitulat Tripertita, comentariu ce a fost considerat de jurisconsulţii de mai târziu leagănul dreptului, dar şi pe Aquillus Gallus, contemporan si prieten cu Cicero care a creat, în spiritul echităţii, acţiunea de dol (actio de dolo).

Jurisprudenţa in Epoca Clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea stralucirii sale. Pornind de la anumite speţe, jurisconsulţii au extras elemente comune şi printr-o puternică sinteză au elaborat reguli si principii juridice. Deoarece regula de drept era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile dintr-un anumit domeniu, jurisconsulţii clasici combinau diferite cazuri creând speţe din cele mai complicate. Permanenta raportare a principiilor juridice la realizarea sociala a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii. Crearea unor construcţii juridice simetrice, abstracte si subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze, formularea de reguli şi principii generale, sistematizarea pe baza lor a întregii materii cercetate, constitie o operă dinamică şi reflectă preocuparea jurisconsulţilor de a oferi soluţii adecvate celor mai diverse cazuri.

La începutul epocii clasice s-au format doua şcoli de drept preocupate de soluţionarea problemelor controversate:

Şcoala sabiniana: a fost fondată de către Caius Ateius Capito şi şi-a luat numele după succesorul acestuia, Massurius Sabinus. Această şcoală avea o orientare conservatoare, tradiţionalistă. Opere lui Massurius Sabinus si Caius Cassius Longinus sunt de o mare importanţă, dovadă fiind chiar denumirea şcolii sub numele de şcoala casiană.

Şcoala proculiana: a fost fondată de către Marcus Antistius Labeo şi şi-a luat numele după Proculus, un cemebru reprezentant al ei. Avea o orientare progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovaţii cu scopul generalizării si al sistematizării.

Printre operele jurisconsulţilor romani clasici se numară: Quetiones (disputationes) erau culegeri de cazuri practice, prezentate in

şcoală. Epistulae erau expuneri juridice sub formă de scrisori. Institutiones (definitiones, regulae) erau lucrări elementare de drept civil si

pretorian. Sentitae (opiniones) erau lucrări cu caracter elementar, dar cu conţinut

practic. Digesta era o lucrare fasta ce cuprindea dreptul civil si dreptul pretorian. Notaele erau obsevaţii critice asupra operelor jurisconsulţilor clasici.

Jurisprudenţa in Epoca Postclasică

Jurisprudenţa în epoca postclasică este în decădere datorită desfiinţării sistemului sclavagist şi concentrării tuturor puterilor statului în mâinile unei singure persoane, împăratul.

Aceasta este şi cauza pentru care unicul izvor de drept în acea perioadă rămâne voinţa imperială. Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici. Încă din epoca veche jurisconsulţii puteau acorda consultaţii în probleme de drept, însă acestea nu aveau caracter obligatoriu. Consultaţiile oficiale au fost introduse în epoca împăratului Augustus, prin investirea jurisconsulţilor cu ius publice respondendi. Aceste consultaţii aveau caracter obligatoriu, adică judecătorii trebuiau să soluţioneze cazurile conform răspunsurilor pe care le primeau de la jurisconsulţii investiţi cu această putere. Limitarea a fost în sensul că această consultaţie era valabilă numai în cazul în care a fost data, ci nu în toate cazurile similare. Împaratul Hadrian a extins aria de acţiune a răspunsurilor cu caracter oficial de la speţa în discuţie la toate cazurile similare. Aşadar, din acest moment se poate vorbi de ius publice respondeti ca izvor de drept în sens formal. În epoca postclasică jurisconsulţii nu s-au mai ocupat de soluţionarea cazurilor noi, iar practicienii îşi motivau hotărârile pe baza textelor clasice. Cu scopul de a obţine câştig de cauză, fie părtile, fie avocaţii citau în faţa judecătorului texte falsificate. Acest lucru era posibil deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă si era greu ca judecătorii sa o cunoască în amănunt. Pentru a pune capăt acestor falsificări de texte, împăratul Valentinian al III-lea a dat în anul 426 legea citaţiilor. Aceasta lege confirma autoritatea a cinci mari jurisconsulţi şi anume: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius si Modestinus care puteau fi citaţi în cadrul unui proces. S-a considerat că lucrarile celor cinci mari jurisconsulţi sunt cunoscute în detaliu de către judecător şi vor fi greu de falsificat. În cazul unor soluţii controversate, judecătorul trebuia să urmeze părerea majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi aveau o părere, ceilalţi doi ofereau o soluţie diferită, iar cel de-al cincilea nu se pronunţa, judecătorul era obligat sa urmeze părerea lui Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunta era chiar Papinian, judecătorul avea dreptul să opteze pentru una din cele doua opinii.

Dacă am da o definiţie actuală, valabilă a jurisprudenţei, am spune ca reprezintă în primul rând totalitatea hotărârilor pronunţate de organele de jurisdicţie într-un anumit domeniu, ansamblul de decizii ale unui tribunal, felul în care judecă în mod obisnuit un tribunal un litigiu şi in al doilea rând, jurisprudenţa reprezintă ştiinta dreptului. După cum putem observa, niciunul din sensurile enumerate mai sus nu se referă la puterea creatoare de drept a jurisprudenţei. Sensul actual ce caracterizează cuvântul jurisprudenţei este cel de totalitate a hotarârilor pronunţate de organele de jurisdicţie într-un anumit domeniu.