Rolul barierelor tarifare şi netarifare în U.E

1

Cuprins

Capitolul 1 Introducere...........................................................................................pg 3

1.1.Taxa vamala........................................................................................pg 5 1.2. Tariful vamal de import....................................................................pg 9

Capitolul 2: Bariere netarifare............................................................................pg 10 2.1. Evaluarea vamală sau alte formalităţi legate de trecerea mărfurilor

prin vamă.................................................................................................................pg 20 2.2. Bariere administrative rezultând din politica de achiziţii a sectorului

public şi alte activităţi comerciale ale statului..............................................................

Capitolul 3: Studiu de caz............................................................................................

2

Capitolul I – Introducere

In organizarea statului, vama este o institutie complexa care, pe langa rolul ei primordial, fiscal, indeplineste functia de instrument de protectie a economiei nationale si, indirect, un rol social si de aparare a natiunii.

Cea dintai lege care a organizat in mod unitar vamile romane este Legea generala a vamilor, elaborata la 1 iulie 1875.

Atat regimul vamal cat si organizarea serviciilor vamale au suferit de atunci o serie de modificari, datorate in primul rand schimbarilor sociale survenite in Romania la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Astfel, s-a ajuns ca, in perioada interbelica, vamile sa fie administrate de Directia Vamilor, integrata in Ministerul de Finante, conform unei legii organice. Tot in aceeasi perioada a fost emisa o lege privind regimul vamal si organizarea serviciilor vamale si a fost elaborat Tariful vamal.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Administratia vamala romana a intrat intr-un proces de reorganizare, aceasta cuprinzand infiintarea in 1973 a Directiei Generale a Vamilor si, ulterior, a Directiilor Regionale Vamale.

Romania a aderat la Conventia pentru infiintarea unui Consiliu de cooperare vamala, incheiata la Bruxelles la 15 decembrie 1950, prin Decretul Consiliului de Stat nr.980/1968, devenind efectiv membra a Organizatiei Mondiale a Vamilor in anul 1969.

Incepand cu data de 13 octombrie 2003 Directia Generala a Vamilor a devenit Autoritatea Nationala a Vamilor, functionand in subordinea Autoritatii Nationale de Control.

In prezent, Autoritatea Nationala a Vamilor este organizata si functioneaza in conformitate cu prevederile H.G. nr. 366/2004, avand sarcina de a infaptui politica vamala a Guvernului. Autoritatea Nationala a Vamilor are in subordine 10 Directii Regionale Vamale.

Institutia vamala din Romania, chiar daca sub forme diferite de-a lungul secolelor, a avut un rol important in structura generala a statului, fie in cazul formatiunilor statale antice, fie in cadrul statului medieval, modern sau in epoca noastra. Atributiile institutiei vamale decurg din scopurile pe care vama este chemata sa le indeplineasca, economice si financiare,

3

administrative, dar si de protectie a patrimoniului national sau cu importante functii in sistemul national de aparare.

Din punct de vedere economic, vama este regulatorul schimbului de marfuri si produse ale unui stat cu terte puteri, fiind organismul de reglementare a comertului exterior.

Din punct de vedere administrativ, vama este autoritatea care are in atributiile ei administrarea tuturor serviciilor de vamuire, control si incasare a impozitelor si taxelor de import si export, precum si autoritatea care reprezinta puterea executiva in chestiuni vamale. De asemenea, prin organele sale de control, functionarii vamali si politia vamala, institutia amintita participa la efortul de aparare a teritoriului si a populatiei Romaniei.

Din punct de vedere juridic, dreptul vamal este o ramura a dreptului public, care cuprinde normele si regulile dupa care se reglementeaza si se stabilesc raporturile juridice intre persoane si stat sau intre state diferite, privind circulatia marfurilor la intrarea si iesirea lor din teritoriul suveranitatii unui stat; este sanctionatorul conflictelor izvorate din exercitarea dreptului de a impune si incasa drepturile vamale, fie sub forma impozitelor directe, fie indirecte.

De-a lungul edificarii statului national roman, institutia vamala a jucat un rol esential in politica generala a statului indreptata in directia protectiei economiei nationale, in diferite perioade. Ca urmare, vama a fost implicata direct in punerea in aplicare a tratatelor de comert, de vama si de navigatie ale Romaniei cu terti si, uneori, in adevarate "razboaie" comerciale, pe care tara noastra a fost nevoita sa le sustina la un moment dat.

In conditiile in care, in ultimii ani, Romania se indreapta tot mai mult spre integrarea in structurile euro-atlantice, iar problema integrarii economice este de prim ordin, vama va juca un rol important in transferul spre structurile europene si, nu in ultimul rand, va avea rolul de a contribui la protejarea granitei rasaritene a Europei unite.

In prezent, Directia Generala a Vamilor este organizata si functioneaza in conformitate cu prevederile HG nr. 498/1994 si ale HG nr. 147/1996, modificata si completata cu HG nr. 939/1998, avand sarcina de a infaptui politica vamala a Guvernului, in numele Ministerului Finantelor Publice. Directia Generala a Vamilor are in subordine 10 Directii Regionale Vamale Interjudetene si 107 birouri vamale.

Directia Generala a Vamilor functioneaza ca institutie de specialitate a administratiei publice centrale, asigurand aplicarea strategiei Guvernului in domeniul vamal. Directia Generala a Vamilor reprezinta tara noastra in relatiile cu administratiile vamale ale altor state si organizatiile internationale, in problemele cu specific vamal.

Principalul obiectiv al autoritatii vamale din Romania dupa 1990 a fost reforma in plan legislativ. Astfel, in cursul anului 1997 a fost redactata forma finala a Codului vamal al Romaniei, care a fost adoptat de Parlamentul Romaniei, devenind Legea nr. 141/1997. Acest act a intrat in vigoare la data de 01.10.1997 si reprezinta, din punct de vedere juridic, o realizare care se inscrie in activitatea de armonizare a legislatiei din domeniu cu legislatia comunitara. De asemenea, a fost redactat si publicat Regulamentul de aplicare a Codului vamal al Romaniei, aprobat prin HG nr. 1114/2001. Prin aprobarea acestui act, aplicarea normelor de natura vamala a fost aliniata cerintelor comunitatii europene, pe teritoriul Romaniei. Exista la aceasta data toate conditiile necesare aplicarii unitare a legislatiei vamale europene, indiferent de subiectii carora se adreseaza si de raporturile juridice reglementate.

In ceea ce priveste sistemul informatic vamal, baza acestuia este aplicatia ASYCUDA, ce permite implementarea intregului pachet legislativ, care este in vigoare pentru procesarea declaratiilor vamale.

Programul de informatizare a vamilor, cofinantat de UE (RO 9304), a fost finalizat in 1998. Obiectivul implementarii programului a fost realizat o data cu crearea Sistemului Informatic Vamal Integrat ICIS. Scopul a fost informatizarea tuturor functiilor activitatii vamale, incluzand procesul de vamuire, contabilitate, supraveghere si control, operatiuni de

4

tranzit si sisteme de raportare si de a instala tot echipamentul si aplicatiile necesare in birourile vamale. Astfel, munca de zi cu zi a vamesilor a fost adaptata la procedurile automatizate, in acest fel ridicandu-se semnificativ eficienta comunicarii informatiilor si a procedurilor de lucru.

Pornind de la principiile enuntate in “Declaratia de aprobare a strategiei de pregatire pentru aprobare a administratiilor vamale si fiscale din Romania”, elaborata de U.E., de la avizul Comisiei Europene exprimat in Agenda 2000 si tinand cont de stadiul actual al administratiei vamale, Directia Generala a Vamilor a elaborat strategia de pregatire pentru preaderare a Administratiei Vamale Romane. Obiectivele strategiei vamale din Romania si masurile de realizare a acestora au fost cuprinse in Programul National de Adoptare a Aqcuis-ului Comunitar (PNAAC).

Eforturi considerabile a depus autoritatea vamala romana in ultimii ani cu privire la incheierea de acorduri la nivel guvernamental, respectiv asistenta reciproca pentru combaterea fraudelor vamale. Astfel, incepand cu 1997 au fost incheiate acorduri vamale bilaterale intre Romania si Turcia, Iugoslavia, SUA, Bulgaria, Armenia, Grecia, Moldova, Ucraina si Georgia.

O alta realizare importanta a autoritatii vamale romane o reprezinta inaugurarea la data de 16 noiembrie 1999 a Centrului Regional SECI de Combatere a Infractionalitatii Transfrontaliere, initiativa care se inscrie in cadrul programului de combatere a coruptiei si crimei organizare, lansat de domnul Emil Constantinescu, Presedinte al Romaniei intre anii 1996-2000, crearea centrului fiind materializata prin eforturile considerabile ale Directiei Generale a Vamilor si Ministerului de Interne din Romania.

Politica tarifară (sau vamală) este transpusă în practică cu ajutorul unor instrumente specifice dintre care cel mai important sunt taxele vamale şi tariful vamal.

Taxa vamală

Taxa vamală este un impozit indirect, perceput de stat asupra mărfurilor importate, iar în unele cazuri (mult mai rare), şi asupra celor exportate. Taxele vamale pot fi clasificate după un număr de criterii, între care menţionăm: obiectul impunerii, scopul impunerii, modul de calcul şi de percepere, tipul relaţiilor comerciale, gradul de protecţie ş.a. După obiectul impunerii , distingem:

o taxe vamale de export. Taxele de export se utilizează de regulă, în două situaţii tipice:

- când guvernul care le aplică doreşte, dintr-un anumit motiv, să descurajeze exportul unei mărfi (cel mai adesea, o materie primă deficitară sau un produs strategic). De pildă, guvernul român a impus o taxă vamală asupra exportului de fier vechi, pentru ca această preţioasă materie primă să rămână în ţară şi să fie valorificată de producătorii români de oţel. În general, astfel de măsuri nu pot fi luate vis-a-vis de partenerii din UE datorită angajamentelor asumate de ţara noastră prin Acordul de asociere. Totuşi, dat fiind că este vorba de un sector “sensibil”, Acordul permite luarea unor măsuri în situaţii excepţionale.

- Când o naţiune cu pondere însemnată în exportul mondial al unui produs doreşte să limiteze oferta spre a forţa creşterea preţului mondial. Pe piaţa mondială, taxe vamale de export ar putea impune de exemplu, OPEC la exportul de petrol, Brazilia la exportul de cafea, Ghana la exportul de cacao ş.a.m.d. (a şi făcut-o cu câţiva ani în urmă). Exceptând aceste situaţii particulare (inclusiv cele în care

5

mărfurile se află în tranzit), în toate celelalte cazuri, taxele vamale se aplică mărfurilor importate.

o taxe vamale de import; o taxe vamale de tranzit (pentru mărfuri străine ce tranzitează teritoriul unui stat).

Scopul impunerii vamale poate fi: o de natură fiscală, în care caz, urmăresc obţinerea de venituri la bugetul statului,

având din acest motiv, un nivel mediu mai scăzut. Până la introducerea impozitului pe venit, guvernele multor ţări îşi asigurau o bună parte a veniturilor bugetare din taxe vamale. Chiar şi în prezent, ele constituie importante surse de venituri pentru majoritatea naţiunilor în curs de dezvoltare, asigurând în unele cazuri, peste jumătate din totalul încasărilor bugetare.

o Protecţionist. Taxele vamale cu scop protecţionist urmăresc protejarea anumite industrii sau sectoare din economia naţională de concurenţa străină; spre a servi acestui scop, nivelul lor poate fi oricât de înalt. Taxa vamală ridică preţul mărfii importate, afectând competitivitatea ei în raport cu mărfurile indigene. În anumite cazuri, taxele protecţioniste pot fi deosebit de ridicate, întrecând de câteva ori valoarea mărfurilor importate. Un bine-cunoscut exemplu îl constituie “Legile cerealelor”, adoptate în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, prin care importurile de cereale erau supuse taxelor vamale. Deşi erau apologeţii liberului schimb în domeniul comerţului cu mărfuri industriale, în domeniul agricol, englezii au fost mereu preocupaţi de protejarea pieţei interne. Legile grâului s-au aplicat mai bine de trei decenii, fiind abolite abia în deceniul al 5-lea, sub presiunea Mişcării Chartiste.

Importanţa taxelor vamale a scăzut de-a lungul timpului, sub ambele aspecte. Ca surse de venituri bugetare, ele nu mai pot reprezenta ce au reprezentat în trecut de vreme ce nivelul lor a scăzut continuu, în urma negocierilor multilaterale desfăşurate sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În ţările industrializate, importanţa taxelor vamale ca surse de venituri bugetare este astăzi nesemnificativă, în multe cazuri, nedepăşind 2-3 procente din totalul acestor venituri. Ca bariere comerciale, taxele vamale şi-au pierdut de asemenea din importanţă. Actualmente, guvernele preferă să se protejeze prin alte tipuri de instrumente, îndeosebi netarifare, care prezintă unele avantaje în raport cu taxele vamale. După modul de calcul şi de percepere, taxele vamale sunt de trei tipuri: specifice, ad

valorem şi compuse. Taxa vamală specifică se exprimă ca o sumă fixă, percepută asupra unei

unităţi fizice din produsul importat, indiferent de preţul acestuia. În ţările industrializate, importanţa taxelor vamale ca surse de venituri bugetare este astăzi nesemnificativă, în multe cazuri, nedepăşind 2-3 procente din totalul acestor venituri.

Taxa vamală ad valorem se exprimă ca un procentaj fix din valoarea mărfii importate. Spre deosebire de taxa specifică, taxa ad valorem înseamnă perceperea de către stat a unei sume de bani care este cu atât mai mare cu cât preţul produsului importat este mai mare. De exemplu, dacă în locul taxei specifice de 10 milioane lei per automobil importat se impune o taxă ad valorem de 10%, importatorul va plăti 10 milioane de lei dacă preţul automobilului este 100 milioane lei, 20 milioane lei dacă preţul este 200 milioane lei ş.a.m.d. În aceste condiţii, importatorul va plăti echivalentul în lei a 10 USD pentru un aparat în valoare de 100 USD, echivalentul în lei a 20 USD plus 2 milioane lei pentru un aparat în valoare de 200 USD ş.a.m.d.

6

Taxa vamală compusă este o combinaţie între taxa specifică şi cea ad valorem. În general, taxa vamală compusă se aplică atunci când una din formele simple este considerată insuficient de protecţionistă. De exemplu, la importul de aparate TV se poate impune o taxă compusă de 10% ad valorem plus 2 milioane lei pentru fiecare aparat importat având preţul mai mare de 100 USD.

Gradul de protecţie diferă aşadar, în funcţie de tipul taxei vamale utilizate. Întrucât nu depinde de valoarea mărfii ci numai de numărul de unităţi fizice importate, taxa vamală specifică se aplică mai ales mărfurilor standardizate şi produselor de bază, la care nu se înregistrează diferenţe importante de preţ, în scopul limitării cantitative a importului acestora. La produse precum cereale, ţiţei, minereuri etc., protecţia se poate realiza la fel de eficient folosind taxe vamale specifice sau ad valorem. La importul produselor prelucrate însă, taxa ad valorem asigură o protecţia nu doar uniformă ci şi mai eficientă deoarece gradul de protecţie creşte pe măsura creşterii preţului. Dacă la astfel de produse s-ar folosi taxa specifică, ea ar avantaja în mod evident produsele scumpe în detrimentul celor ieftine, ducând la o redistribuire inechitabilă de venit naţional.

În funcţie de tipul relaţiilor comerciale ce se stabilesc între diferite ţări şi grupuri de ţări , taxele vamale pot fi clasificate în 4 grupe: autonome , convenţionale, preferenţiale, şi de retorsiune.

Taxele vamale autonome se aplică de către un stat mărfurilor provenind din ţări cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri privind acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate; ca atare, ele sunt stabilite în mod independent, fără a se ţine seama de ţara de provenienţă a mărfurilor.

Taxele vamale convenţionale au un nivel mai scăzut decât cele autonome, fiind fixate de un stat prin înţelegere cu alte state, în baza existenţei unor acorduri inter-guvernamentale ce prevăd acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale preferenţiale sunt aplicate mărfurilor importate din anumite ţări, evident în baza unor înţelegeri încheiate de regulă, la nivel regional.

Taxele vamale de retorsiune se aplică de regulă, ca răspuns la practicile neloiale ale altor state.

Ele îmbracă două forme: taxe vamale antidumping (percepute peste taxele vamale obişnuite pentru a anihila efectele dumpingului) şi taxe vamale compensatorii (pentru a înlătura efectele subvenţionării exporturilor sau primelor de export).

După gradul de protecţie pe care-l oferă, taxele vamale pot fi nominale şi efective. Taxa vamală nominală – pe care o găsim publicată în tariful vamal de

import – oferă doar o imagine generală (destul de vagă) privind gradul de protecţie al diferitelor industrii şi sectoare din economie. Aceasta se datorează faptului că nu întotdeauna bunurile sunt produse în proporţie de sută la sută în aceeaşi ţară. Sunt frecvente cazurile când bunurile finite produse de industriile indigene înglobează materii prime, piese, subansamble etc. importate, care sunt la rândul lor supuse taxelor vamale. Întrucât se aplică la valoarea întregului produs supus impunerii vamale, taxa nominală ad valorem nu reflectă măsura efectivă, reală în care sunt protejaţi producătorii autohtoni de competiţia externă. Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale, fără a ţine seama de gradul de prelucrare a bunurilor precum şi de aportul industriei naţionale la

7

producerea lor nu este suficientă pentru a aprecia intensitatea (efectul) acţiunii acesteia ca instrument de protecţie. Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem protecţia efectivă.

Taxa vamală efectivă (rata protecţiei efective) vizează doar valoarea nou creată (manopera) încorporată în produsul supus impunerii vamale. Ea exprimă, sub formă procentuală, creşterea valorii adăugate pe unitatea de produs în condiţiile existenţei protecţiei nominale, în raport cu situaţia în care nu există taxe vamale. Taxa efectivă indică astfel, măsura în care taxa vamală nominală dă posibilitatea producătorilor naţionali să sporească valoarea adăugată, şi implicit preţul, în raport cu situaţia în care comerţul internaţional este complet liberalizat. Formula de calcul este următoarea: Te

= x100, unde: Te = taxa vamală efectivă; Vt = valoarea nou-creată

în producţia internă, în condiţiile existenţei taxei vamale nominale asupra produsului finit sau materiei prime; V = valoarea nou-creată în producţia internă, în condiţiile în care nu există taxe vamale.Dacă dorim să determinăm protecţia vamală efectivă direct, pe baza taxelor vamale

nominale, formula de calcul este următoarea: Te = x100

unde: Tf = taxa vamală nominală percepută la importul produsului finit; Tm= taxa vamală nominală percepută la importul materiei prime; Vf = valoarea produsului finit; Vm = valoarea materiei prime.

Aplicaţii Rata protecţiei efective depinde în principal de trei factori: nivelul taxelor vamale

nominale, gradul de prelucrare al produselor şi diferenţa dintre nivelul t.v.n. aplicate produsului finit şi t.v.n. aplicate materiei prime. Pentru a înţelege mai bine modul cum evoluează protecţia efectivă atunci când se modifică factorii menţionaţi, vom considera un exemplu. Să presupunem că la importul de autobuze în România, taxa vamală nominală este de 15%, iar importul de piese şi subansambluri (motor, cutie de viteze, aparataj de bord etc.) este scutit de taxe vamale. Ponderea subansamblurilor în produsul finit este, să spunem, de 75%, ceea ce înseamnă că dacă preţul unui autobuz este, să spunem, 100.000 mii lei, subansambluri încorporate în el ar putea fi valorificate cu 75.000 mii lei. Rezultă de aici o pondere a valorii nou-create în industria de profil din România de 25%. În aceste condiţii, protecţia reală de care se bucură producătorii români de autobuze nu este de 15%, ci va fi dată de taxa vamală efectivă. Pentru a o determina, aplicăm relaţia de mai sus:

Te = x100 = x

100 = 0,6 x 100 = 60%.La acelaşi rezultat ajungem aplicând relaţia 2.1. În condiţiile în care nu ar exista taxe

vamale, preţul unui autobuz pe piaţa din România ar fi de 100.000 mii lei. Existenţa unei taxe vamale nominale de 15% aplicată importurilor de autobuze permite producătorilor români care asamblează produsul finit să încaseze 115.000 mii lei/bucată, în loc de 100.000 mii lei, realizând un profit suplimentar de 15.000.000 lei la fiecare autobuz vândut. Acest rezultat nu se datorează eforturilor proprii ale producătorilor români din industria auto ci exclusiv taxei vamale, care ridică în mod artificial preţul intern. Înlocuind în formulă, avem:

8

Te = x100 = x 100 = 60%.

Să vedem cum evoluează protecţia efectivă atunci când guvernul, manevrând anumite pârghii economice, modifică factorii care o determină. Metodele sunt în funcţie de obiectivele urmărite prin politicile guvernamentale. Dacă guvernul este interesat în stimularea producţiei de autobuze asamblate pe plan intern, atunci va încerca să ridice nivelul protecţiei efective în ramura respectivă; dacă dimpotrivă, se doreşte descurajarea acestei industrii, măsurile vor fi în sensul diminuării protecţiei efective. Vom considera trei situaţii:

(1) Cresc sau scad taxele vamale nominale. Din relaţia matematică se poate deduce că, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, o creştere a taxei vamale nominale aplicate produsului finit (Tf ) are ca efect creşterea taxei efective şi invers. Cât priveşte taxa vamală nominală aplicată materiei prime, pieselor, subansamblelor etc. importate, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea acesteia determină scăderea taxei efective şi invers.

(2) Se modifică gradul de prelucrare a produselor. Presupunem că în urma retehnologizării industriei auto din România, ponderea valorii nou-create în valoarea produsului finit creşte de la 25 la 40 la sută. În acest caz, taxa efectivă devine:

Te = x100 = x100 = 0,375x100 =37,5%.

Dacă ponderea valorii nou-create în loc să crească ar scădea la, să spunem, 20% din valoarea produsului finit, taxa efectivă ar fi:

Te = x100 = x100 = 0,75x100 = 75%.

În concluzie, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea gradului de prelucrare a produselor (creşterea ponderii valorii nou-create) are ca efect scăderea protecţiei efective şi invers, scăderea ponderii valorii adăugate de activităţile productive interne are ca rezultat creşterea taxei efective.

(3) Creşte sau scade diferenţa dintre nivelul t.v.n. aplicate produsului finit şi t.v.n. aplicate materiei prime, pieselor, semifabricatelor etc. importate. Această diferenţă poartă numele de dispersie tarifară. Presupunem că guvernul, urmărind intensificarea protecţiei la frontieră, hotărăşte să mărească taxa vamală atât la importul de autobuze (care devine, să spunem, 25%) cât şi la importul piese şi subansamble (aceasta creşte de la 0 la, să spunem, 5%). În consecinţă, dispersia tarifară creşte cu 5 puncte procentuale iar taxa efectivă devine:

Te = x100=0,85x100 = 85%.

În concluzie, dacă toate celelalte condiţii rămân nemodificate, creşterea dispersiei tarifare are ca efect creşterea protecţiei efective şi invers. Relaţia este valabilă indiferent de sensul în care se mişcă taxele vamale nominale. Dacă în exemplul anterior guvernul, dorind să reducă nivelul general de protecţie la frontieră hotărăşte scăderea t.v.n. atât la importul de autobuze (de la 25% la, să spunem, 22%) cât şi la importul de piese şi subansamble (presupunem că aceasta revine la 0), atunci dispersia tarifară creşte cu două puncte procentuale iar taxa efectivă devine:

Te = x100=0,88 x100=88%.

Tariful vamal de import

9

Tariful vamal de import este actul legal care cuprinde, într-o formă sistematizată, taxele vamale aplicate de către un stat bunurilor importate. El este astfel conceput încât să răspundă unor criterii de utilitate ce decurg din funcţiile pe care le îndeplineşte. O primă funcţie este aceea de cod al politicii vamale a unui stat; în această calitate, tariful vamal cuprinde, distinct, toate categoriile de taxe vamale aplicate importurilor statului respectiv. În al doilea rând, tariful vamal este un instrument de lucru pentru organele vamale. Spre a răspunde acestui obiectiv, el este alcătuit pe baza unui nomenclator tarifar în cadrul căruia, mărfurile sunt codificate şi grupate pe poziţii tarifare, după anumite criterii.

Dacă înscrierea mărfurilor în tariful vamal este în esenţă o operaţiune de codificare şi clasificare, vămuirea propriu-zisă (trecerea prin vamă) implică alte două operaţiuni specifice: stabilirea originii bunurilor şi determinarea bazei de impozitare.

Originea mărfurilor

Originea mărfurilor importate se stabileşte pe baza a două criterii principale: 1. criteriul bunurilor produse în întregime într-o ţară şi 2. criteriul transformării substanţiale, când la producerea unei mărfi iau

parte două sau mai multe ţări. Transformarea substanţială presupune că ponderea cheltuielilor efectuate pe teritoriul ţării exportatoare pentru fabricarea unui produs reprezintă cel puţin jumătate din preţul său de export. Importanţa stabilirii originii decurge din faptul că bunurile importate se bucură de regimuri vamale diferenţiate în funcţie de ţara de provenienţă.

Valoarea în vamă

Valoarea în vamă este valoarea atribuită mărfurilor importate în vederea stabilirii cuantumului taxelor vamale. Ea se determină de către organele vamale ale ţării de import şi se exprimă în moneda acestei ţări pe baza preţului extern (la care se adaugă cheltuielile de transport şi alte cheltuieli pe parcurs extern) şi a cursului de schimb existent în momentul efectuării operaţiunii.

Capitolul II: Bariere netarifare

Politicile netarifare urmăresc în esenţă, aceleaşi obiective ca şi cele care utilizează taxe

vamale: apărarea pieţei interne de concurenţa străină, susţinerea anumitor industrii sau sectoare economice, echilibrarea balanţei de plăţi etc. Instrumentele ce fac parte din “arsenalul” acestor politici sunt denumite generic bariere netarifare. Utilizarea lor de către guverne în scopul restricţionării, limitării sau deformării fluxurilor comerciale la nivel internaţional a cunoscut în ultimele decenii, o intensificare îngrijorătoare. Practic, protecţionismul netarifar s-a întărit, substituindu-se treptat celui tarifar. În perioada 1966-1986, ponderea importurilor afectate de diferite categorii de bariere netarifare a crescut astfel: la produsele alimentare de la 56 la 92%, la materii prime de la 4 la 41%, la produse manufacturate de la 19 la 58%, la produse textile de la 30 la 89%. Pe ţări şi grupuri de ţări, recordul îl deţine Uniunea Europeană ale cărei importuri de produse alimentare şi textile sunt afectate în proporţie de 100% de bariere netarifare.

10

Comparativ cu instrumentele tarifare, analizate în subcapitolul anterior, barierele netarifare prezintă un grad mult mai mare de diversitate. Uneori, ele acţionează direct asupra importurilor, limitând într-o măsură mai mare sau mai mică cantitatea importată; alteori, ele acţionează nu asupra tranzacţiilor de import ci asupra împrejurărilor în care acestea se desfăşoară. Pornind de la aceste premise, putem clasifica barierele netarifare în 2 mari categorii: bariere cantitative care au incidenţă directă asupra cantităţii importate şi bariere necantitative care influenţează factorii ce determină importul bunurilor într-o ţară.

Bariere cantitative

Barierele cantitative sunt măsuri adoptate în scopul nemijlocit al restricţionării importurilor. Când acest scop este declarat explicit, ele acţionează direct asupra cantităţii importate, în sensul limitării acesteia. Exemple de astfel de bariere sunt: interdicţiile la import, contingentele de import, restricţiile voluntare la export ş.a. Uneori însă, scopul restricţionării importurilor nu este explicit ci implicit, măsurile luate în astfel de cazuri influenţând indirect cantitatea importată, prin mecanismul preţurilor. Astfel de măsuri sunt: preţurile maxime şi minime, măsurile cu caracter fiscal, subvenţiile interne, prelevările variabile, taxele de retorsiune ş.a. În sfârşit, există şi “pachete de măsuri”, care combină avantajele diferitelor tipuri de instrumente. Din această categorie fac parte aranjamentele privind comercializarea ordonată a produselor.

Contingentele de import

Contingentele de import sunt reglementări ce limitează cantitativ importul anumitor categorii de bunuri, pe o perioadă determinată de timp (de regulă un an). Contingentele sunt măsuri unilaterale, fiind adoptate de guvernele ţărilor importatoare fără consultarea ţărilor partenere. Prin contingentare, volumul importului este limitat la un plafon superior, fixat sub nivelul realizabil în condiţii de comerţ liber. În funcţie de modul de fixare, contingentele pot fi globale sau bilaterale (selective). În cadrul contingentelor globale, este fixat doar plafonul de import, fără a se specifica provenienţa mărfurilor. Astfel, contingentele globale au avantajul că nu permit manifestarea favoritismelor sau discriminărilor faţă de ţările exportatoare. Ele sunt în schimb mai greoaie în ce priveşte procedura de aplicare a lor. Contingentele bilaterale sau selective sunt relativ mai uşor de administrat dar prezintă inconvenientul că permit discriminarea între ţările exportatoare. Un exemplu bine-cunoscut îl constituie contingentele pe care SUA le fixează anual la importurile de zahăr. Guvernul american stabileşte cote cantitative unui număr de 23 de ţări exportatoare, pentru un import total de cca. 2,5 milioane tone (producţia internă oferind în jur de 7 milioane tone). Pe lângă aceasta, multe din dificultăţile inerente contingentelor globale apar şi în cazul celor selective. Contingentele bilaterale sunt administrate pe bază de licenţe de import, acordate firmelor importatoare. Licenţele de import se acordă şi pentru derularea contingentelor globale dar în acest caz, ele nu sunt condiţionate în nici un fel, având doar scop statistic.

Contingentele de import produc modificări importante în structura pieţei interne a ţării importatoare. Prin limitarea cantităţii importate, oferta internă pentru un bun scade iar preţul creşte. Spre deosebire de taxele vamale însă, care aduc statelor importatoare venituri importante, contingentele nu aduc nici un fel de venituri ci doar barează accesul importurilor pe piaţa statelor respective.

11

O formă extremă a contingentului de import este interdicţia totală sau parţială, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, a importului anumitor bunuri. Interdicţiile sunt măsuri cu caracter unilateral, fapt ce le conferă o anumită agresivitate, şi din acest motiv, guvernele nu recurg la ele decât în două tipuri de situaţii: (1) când importul unei mărfi poate afecta populaţia sau mediul înconjurător . De

exemplu, în 1996, un număr de ţări europene au interzis importul de carne de vită provenind din Regatul Unit în urma depistării sindromului Creutzfeld-Jacob (ESB) la bovine, care produce encefalopatia spongiformă, cunoscută sub numele de boala “vacii nebune”. În iunie 2001, Polonia şi Ungaria un interzis importurile de carne de vită provenind din Cehia, din acelaşi motiv. Un alt exemplu: în martie 2002, Rusia a interzis importul de carne de pasăre din SUA, motivând că dezinfectanţii pe bază de clorină folosiţi de fermierii americani pot cauza cancer. În 1997, UE instituise interdicţia importulrilor la acest produs din SUA, din acelaşi motiv.

(2) când există motive de natură politică . Utilizarea interdicţiilor în alte împrejurări sau scopuri decât cele menţionate este riscantă. Pe de o parte, este foarte probabil ca statele partenere să adopte măsuri similare faţă de statul care le-a iniţiat; astfel de situaţii pot degenera în adevărate războaie comerciale. De exemplu, măsura luată de Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1989, de interzicere a importului din SUA a cărnii de vită tratată cu hormoni, deşi a fost motivată prin necesitatea protejării sănătăţii populaţiei, a iritat foarte tare autorităţile de la Washington care au răspuns, introducând taxe vamale la importul unui număr de produse provenind din UE (carne de porc, sucuri de fructe, vin ş.a.). UE a răspuns din nou şi a ameninţat că va interzice noi importuri din SUA (miere de albine, conserve de carne, cafea solubilă ş.a.) în valoare de 140 milioane USD. La rândul lor, SUA au ameninţat că vor interzice toate importurile de carne din UE (500 mil. USD). În acest fel, între Statele Unite şi UE s-a declanşat la începutul anilor 1990 un veritabil război comercial care a afectat serios desfăşurarea negocierilor multilaterale din cadrul GATT. Fricţiunile dintre cele două mari puteri comerciale au făcut ca Runda Uruguay să se prelungească până în 1994. Pe de altă parte, interdicţiile la import ce au ca scop protejarea industriilor indigene tinere se soldează aproape întotdeauna cu eşecuri; este foarte puţin probabil ca industriile protejate să devină competitive. Este elocvent exemplul măsurii adoptate de autorităţile din Brazilia în anul 1984, de a interzice prin lege, importurile de echipamente electronice (computere, microcipuri, fax-uri etc.), spre a stimula producţia autohtonă. Rezultatul a fost creşterea preţurilor bunurilor respective pe piaţa internă (un computer personal costa în 1990 în Brazilia, de cca. 2,5 ori mai mult decât în SUA) şi scăderea competitivităţii internaţionale a industriilor de export braziliene.

Subvenţiile interne

Subvenţiile interne fac parte din categoria barierelor care limitează indirect importurile, prin mecanismul preţurilor. Sunt măsuri alternative la care pot recurge guvernele pentru a susţine producţia naţională în confruntarea cu exportatorii străini (subvenţia internă este prin natura ei, o măsură “camuflată” şi din acest motiv, este adesea preferată altor tipuri de restricţii; deşi există astăzi numeroase controverse în rândul specialiştilor cu privire la natura şi obiectivele subvenţiilor interne, ele nu trebuie confundate cu subvenţiile de export). Subvenţia internă constă dintr-o sumă de bani pe care guvernul o acordă, direct sau indirect,

12

producătorilor interni pentru ca aceştia să se poată menţine în competiţie cu importurile. Subvenţia internă produce efecte similare cu cele ale unui contingent de import: prin subvenţionare, cantitatea oferită de producătorii interni creşte (sporul este în funcţie

de cuantumul subvenţiei); cantitatea importată se reduce corespunzător.

Avantaje ale subvenţiei interne în raport cu contingentul de import:1. În cazul contingentului de import, oferta internă totală scade; în cazul subvenţiei

interne, oferta internă totală rămâne nemodificată (deoarece scăderea importurilor are loc în aceeaşi măsură în care sporeşte producţia internă).

2. În cazul contingentului de import, preţul intern creşte. În cazul subvenţiei interne, preţul intern nu se modifică.

Dezavantaje ale subvenţiei interne:1. Sumele de bani pe care industria autohtonă le încasează în

plus pentru a se putea menţine în competiţie reprezintă o cheltuială a guvernului pe care în ultimă instanţă, o suportă tot consumatorii.

2. Subvenţionarea provoacă distorsiuni ale competiţiei pe piaţa internă, cu efecte negative asupra competitivităţii internaţionale a firmelor.

Măsuri de protecţie condiţionată

Măsurile de protecţie condiţionată sunt cele prin care statele lumii, fie răspund la anumite practici comerciale (nu întotdeauna loiale) ale statelor partenere, fie sunt nevoite să le impună pentru a înlătura efectele negative ale perturbării pieţei interne. Ele pot fi utilizate de orice naţiune importatoare care se consideră prejudiciată. Distingem prin urmare, două situaţii:

Când statele răspund la anumite practici comerciale (nu întotdeauna loiale) ale statelor partenere. În asemenea cazuri, se apelează la taxe de retorsiune. Cele mai cunoscute sunt taxele antidumping şi taxele compensatorii. Primele au ca scop protejarea împotriva efectelor dumpingului, în timp de taxele compensatorii urmăresc contracararea efectelor subvenţiilor de export.

Taxele de retorsiune se încadrează în categoria măsurilor tarifare. Totuşi, în unele cazuri, ele pot deveni bariere netarifare, acţionând asupra importurilor prin mecanismul preţurilor. Caracterul netarifar rezidă prin urmare nu în natura lor (eminamente tarifară) ci în maniera şi circumstanţele în care se aplică. Pentru ca taxele de retorsiune să poată fi adoptate, normele internaţionale (“Codul antidumping” şi “Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii”. Ambele au fost adoptate cu ocazia Rundei Tokyo -1981). prevăd necesitatea desfăşurării în prealabil, a unei anchete prin care să se facă dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează această anchetă, relaţiile comerciale cu firmele acuzate de astfel de practici neloiale sunt sistate. Totodată, intensitatea protecţiei netarifare poate fi sporită prin stabilirea unor suprataxe mai mari sau pe o perioadă mai lungă decât este necesar pentru a anula efectele dumpingului sau subvenţiilor. Conform statisticilor OMC, în perioada 1985-1992, au fost iniţiate 1040 de anchete antidumping (298 de către Statele Unite, 278 de către Australia, 159 de către statele UE ş.a.m.d.), mare parte dintre ele având ca obiect importuri provenind din ţările în curs de dezvoltare.

Combaterea concurenţei neloiale. Statele sunt legitimate să elaboreze şi să pună în aplicare legi prin care să-şi protejeze industriile naţionale atunci când importurile exercită asupra acestora o concurenţă neloială. Caracterul neloial rezultă de regulă, din preţul incorect

13

la care sunt comercializate importurile respective. În realitate, deosebim două tipuri de situaţii în care un produs importat este perceput ca având un preţ incorect, adică mai mic decât un nivel considerat normal: când exportatorul practică dumpingul sau când exportul este subvenţionat. În astfel de situaţii, statele importatoare pot institui taxe antidumping şi taxe compensatorii pentru a elimina efectele negative ale practicilor respective.

Pe lângă principii (în afara principiilor expuse, mai pot fi menţionate: reciprocitatea, transparenţa, reglementarea diferendelor comerciale pe bază de consultări ş.a.) , statele au adoptat – ca rezultat al cooperării în cadrul OMC – norme de politică comercială. Acestea reglementează protecţia condiţionată, adică măsurile la care pot recurge autorităţile guvernamentale spre a face faţă unor situaţii excepţionale. În esenţă, este vorba de măsuri de restricţionare a importurilor, având drept scop protejarea pieţei interne împotriva efectelor negative ce pot să apară ca urmare, fie a practicilor comerciale neloiale (la care ne-am referit mai sus) promovate de unele ţări partenere, fie a unei liberalizări bruşte datorată eliminării – într-o măsură însemnată şi într-un interval de timp relativ scurt – a restricţiilor la import. Să analizăm separat cele două situaţii:

Pe plan internaţional, lipsa de loialitate comercială îmbracă două forme principale: dumpingul şi subvenţionarea exporturilor. Ambele forme presupun practicarea de către firmele aparţinând anumitor ţări (adesea cu concursul guvernelor respective), pe pieţele externe, a unor preţuri inferioare unui nivel considerat normal, sustrăgându-se în mod artificial de la rigorile concurenţei şi lovind în interesele industriilor autohtone. De ce au apărut astfel de practici? Care este raţiunea lor economică?

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, să ne întoarcem pentru moment la teoriile analizate în cadrul primului capitol. Comerţul internaţional se defineşte astăzi prin câteva trăsături care-l deosebesc esenţial de cel care se practica în perioada conceptualizării avantajului comparativ.

o O primă caracteristică este multiplicarea numărului de pieţe naţionale, care de fapt se manifestă concomitent cu cea de separare a multora dintre ele, prin intermediul diferitelor categorii de bariere (distanţa geografică, obstacole tarifare şi netarifare etc.), fapt ce determină existenţa unor deosebiri notabile de la o piaţă la alta. Dacă ar fi să ne referim numai la structura şi caracteristicile cererii, putem distinge o multitudine de tipuri de pieţe în ce priveşte elasticitatea faţă de preţ, dinamica creşterii etc. Unele pieţe – cum sunt cele din majoritatea ţărilor dezvoltate – sunt înalt competitive, fiind extrem de sensibile la variaţii relativ mici ale preţului. Altele au un grad de competitivitate mai scăzut, fiind izolate prin bariere comerciale sau de altă natură (politică, logistică etc.).

o o a doua caracteristică este concurenţa imperfectă, cu cele două forme principale: monopolistă şi de oligopol.

o o a treia caracteristică constă în posibilitatea firmelor de a obţine economii de scară. Aceasta explică – cel puţin în parte – tendinţele spre globalizare ce se manifestă în economia mondială contemporană. Posibilităţile firmelor de a-şi spori profiturile cresc pe măsură ce acestea îşi extind sfera de influenţă dincolo de graniţele naţionale.

Caracteristicile sus-menţionate au favorizat apariţia în comerţul internaţional postbelic a unor practici mai puţin loiale, bazate pe discriminarea între diferitele pieţe naţionale pe criteriul preţului. Între acestea, cea mai cunoscută este dumpingul.

Dumpingul. După cum sugerează şi denumirea (provine de la termenul englezesc “to dump” care înseamnă a vărsa, a arunca, a bascula), termenul se referă la tendinţa unor firme aparţinând anumitor ţări de a plasa cantităţi mari de mărfuri pe pieţele altor ţări. Caracterul neloial rezidă în faptul că preţul la care sunt vândute mărfurile pe pieţele străine este inferior celui practicat de aceleaşi firme, pentru aceleaşi mărfuri, pe pieţele lor naţionale sau pe terţe

14

pieţe. Totuşi, aplicând ad literam definiţia de mai sus, putem ajunge la o concluzie greşită, anume aceea că orice vânzare de bunuri în străinătate, la un preţ mai mic decât cel care se practică pe piaţa de destinaţie reprezintă o acţiune de dumping. Lucrurile sunt ceva mai complicate şi din acest motiv, este necesară o scurtă analiză economică a dumpingului. De altfel, normele OMC (în speţă, Codul antidumping) prevăd necesitatea desfăşurării unei anchete care să stabilească în ce măsură o operaţiune comercială poate fi considerată a intra în această categorie.

În primul rând, trebuie să precizăm că nu toate operaţiunile de dumping constituie practici neloiale, altfel spus, nu toate sunt efectuate cu intenţia vădită de a leza interesele partenerilor. În funcţie de obiectivele urmărite, teoria comerţului internaţional distinge trei forme de dumping: persistent, spoliator şi sporadic. Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare care

deţine o poziţie de monopol sau cvasi-monopol pe piaţa sa naţională. Datorită faptului că piaţa internă a exportatorului este izolată prin bariere comerciale sau de altă natură, preţul de aici este mai mare decât cel care predomină pe alte pieţe străine, mai competitive. În asemenea circumstanţe, firma exportatoare promovează, în mod sistematic şi planificat, o strategie de discriminare internaţională prin preţ (vânzând bunurile în străinătate la un preţ inferior celui la care aceleaşi bunuri sunt vândute pe piaţa internă), strategie care răspunde unor interese economice ale firmei şi nu urmăreşte neapărat provocarea de prejudicii partenerilor aflaţi în competiţie sau naţiunilor importatoare. Este nici mai mult nici mai puţin decât o metodă de maximizare a profitului prin care exportatorul exploatează inteligent diferenţa de competitivitate care există între pieţele de export şi piaţa sa naţională.

Dumpingul spoliator este tipul de dumping care prezintă puternice accente de neloialitate. În esenţă, el se defineşte ca fiind tendinţa unei firme de a-şi vinde produsele pe o piaţă străină la un preţ inferior valorii lor normale, în scopul instituirii unui monopol pe piaţa respectivă prin eliminarea totală şi într-o manieră brutală, a concurenţei. După ce aceasta a fost lichidată, preţurile sunt ridicate pentru ca firma spoliatoare să beneficieze de poziţia de monopol astfel dobândită. Acest tip de intervenţie – ce denotă rapacitate şi lipsă de scrupule – nu are nimic comun cu principiile de politică comercială recomandate de OMC. Ea lezează grav interesele producătorilor autohtoni şi ale naţiunii importatoare dar îi afectează în mare măsură şi pe producătorii din alte ţări.

Dumpingul sporadic are caracter conjunctural şi se referă la vânzarea în străinătate a unei mărfi, la un preţ inferior valorii normale, în scopul lichidării unor stocuri create din cauze ce nu au putut fi prevăzute. Elementul de neloialitate apare şi în acest caz, deşi într-o măsură mult mai mică decât la dumpingul spoliator.

Sub aspect juridic, anchetele întreprinse de organele abilitate la nivel naţional se întemeiază pe normele internaţionale existente, în special cele cuprinse în Codul antidumping. Acestea definesc astfel dumpingul: vânzarea produselor unei ţări pe piaţa altei ţări, la un preţ inferior valorii normale, în condiţiile producerii sau ameninţării cu producerea unui prejudiciu important unei producţii existente sau ale întârzierii considerabile a creării unei astfel de producţii naţionale în ţara importatorului. O primă observaţie pe care o putem face vis-à-vis de definiţia OMC este că ea nu face deosebire între cele trei forme de dumping pe care le-am prezentat mai sus, cu toate că – subliniem din nou – unele dintre ele nu au caracter neloial. A doua observaţie este că definiţia operează cu două noţiuni de bază: valoarea normală a unui bun şi prejudiciul important provocat pe o piaţă. Să le analizăm pe rând:

Valoarea normală este definită astfel: un produs exportat de o ţară în altă ţară este considerat, ca regulă generală, a fi introdus la un preţ inferior valorii normale atunci când preţul este:

15

1. inferior preţurilor comparabile, practicate în cadrul operaţiunilor comerciale normale, cu ale unui produs similar, destinat consumului în ţara exportatoare, sau, în absenţa unui asemenea preţ pe piaţa ţării exportatoare, dacă preţul produsului exportat este

2. inferior preţurilor comparabile, practicate în cadrul operaţiunilor comerciale normale, cu cele mai ridicate la exportul unui produs similar într-o ţară terţă, sau

3. inferior costului acestui produs în ţara de origine, plus un supliment rezonabil pentru cheltuieli de desfacere şi beneficii.

Prejudiciul important constă în lezarea intereselor ţării importatoare, fie că este vorba de interesele economice ale industriilor aflate în competiţie directă cu importurile (falimentul unor companii, pierderea locurilor de muncă etc.), fie sunt în joc interese mai largi ale naţiunii (dispariţia unor ramuri industriale, creşterea şomajului etc.). Indiferent de natura lui, prejudiciul constituie elementul-cheie în sensul că în absenţa sa, dumpingul rămâne o chestiune pur teoretică. Dacă nimeni nu este lezat în vreun fel, nu se pune problema nici a neloialităţii, nici a măsurilor antidumping.

Coroborând cele două noţiuni de bază, valoarea normală şi prejudiciul, o situaţie de dumping presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

1) dovedirea practicării preţurilor de dumping (pe baza valorii normale); 2) existenţa unui prejudiciu important; 3) existenţa unei legături cauzale între practicarea preţurilor de dumping şi

provocarea prejudiciului. În vederea protejării producătorilor naţionali de efectele dumpingului, guvernele pot

institui taxe antidumping. Acestea sunt suprataxe vamale al căror rol este de a anula marja de dumping (diferenţa dintre preţul de import şi valoarea normală). Pentru a răspunde acestui scop, ele se percep numai atât timp cât este necesar pentru înlăturarea efectelor dumpingului. Folosirea abuzivă a taxelor antidumping (adică în cuantum mai mare sau pe o perioadă mai lungă decât este necesar) descurajează importurile, creând avantaje nejustificate producătorilor naţionali. Pe de altă parte, intenţia spoliatoare a firmei exportatoare nu este întotdeauna uşor de dovedit. Deşi o legislaţie antidumping există în prezent în peste 50 de ţări (inclusiv în România), cazurile de dumping sunt dificil de instrumentat. Conform datelor OMC, în perioada 1985-1992, au fost declanşate 1040 de anchete antidumping dintre care 949 de către naţiunile dezvoltate (SUA-298, Australia-278, UE-159 ş.a.m.d.) şi doar 91 de către ţări în curs de dezvoltare.

Subvenţionarea exporturilor. Aceasta nu trebuie însă confundată cu dumpingul de care se deosebeşte printr-un aspect esenţial. Dacă dumpingul presupune – aşa cum am arătat – vânzarea unui bun la un preţ inferior valorii sale normale, în cazul subvenţionării, acest lucru nu este obligatoriu. Rolul subvenţiei de export nu constă în a-l abilita pe exportator să practice dumpingul, ci mai degrabă de a-i permite să se alinieze la preţurile concurenţei atunci când nivelul mai ridicat al costurilor sale de producţie şi comercializare nu-i permit acest lucru. Ţinând cont de definiţia de mai sus, am fi tentaţi ca în cazul subvenţiei, să ignorăm sau chiar să negăm existenţa elementului de neloialitate. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate pentru că în realitate, statele utilizează atât subvenţii de export directe, explicite, cât şi subvenţiile de export indirecte. Aceasta explică de fapt, eforturile OMC de a instaura o disciplină în acest domeniu. Statele membre s-au angajat să elimine subvenţiile de export explicite cu excepţia produselor agricole care au rămas în afara prevederilor Acordului General. Cât priveşte subvenţiile indirecte, acestea constituie o problemă mult mai dificil de soluţionat. În anumite sectoare, subvenţiile sunt atât de mari încât deformează însăşi structura normală a comerţului

16

internaţional cu unele produse. Consiliul Internaţional al Grâului de pildă, estimează că subvenţiile de export influenţează două treimi din exporturile mondiale de grâu. Adesea, acestea reflectă mărimea subvenţiilor acordate de o ţară, mai degrabă decât avantajul comparativ. Cele mai largi subvenţii sunt practicate de UE şi SUA (câte 6 miliarde dolari în deceniul 9), dar şi de unele ţări ce dispun de condiţii mai puţin favorabile cum sunt Arabia Saudită, Algeria ş.a. Arabia Saudită de exemplu, a vândut grâu Noii Zeelande la preţul de 100 USD/tonă, în condiţiile în care costurile de producţie se ridicau la 600USD/tonă. În mod cert, guvernele vor fi întotdeauna tentate să subvenţioneze anumite industrii, având o varietate de motive: încurajarea industriilor tinere sau protejarea celor tradiţionale, susţinerea producţiei de apărare, sprijinirea dezvoltării unor regiuni rămase în urmă, protecţia mediului înconjurător, susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi multe altele. Deşi toate aceste tipuri de subvenţii sunt în principiu acceptabile conform principiilor OMC, este în afara oricărei discuţii că susţinerea prin mijloace bugetare a unei industrii indigene, are ca efect – pe lângă sporirea producţiei interne – reducerea importurilor şi expansiunea exporturilor, în detrimentul competitorilor străini. Revenind la specificul subvenţiei de export ca şi practică comercială, criteriul preţului de vânzare nu este aşadar relevant. Întrucât prezumţia de neloialitate există, statele importatoare se pot proteja, impunând taxe compensatorii prin care urmăresc neutralizarea subvenţiei sau primei de export ce permite exportatorului să se menţină în competiţie chiar dacă preţul practicat este cel “normal”. Regimul taxelor compensatorii este identic cu al taxelor antidumping: ele trebuie utilizate exclusiv în scopul contracarării efectelor subvenţiei, în caz contrar, devenind obstacole netarifare în calea importurilor.

Situaţia în care piaţa internă a unei ţări este puternic perturbată ca urmare a ridicării restricţiilor la import. Liberalizarea pieţei interne produce – aşa cum am arătat în prima parte a capitolului – efecte benefice pentru naţiune, îndeosebi pentru consumatorii interni care au posibilitatea de a cumpăra bunuri mai variate şi mai ieftine. În schimb, producătorii interni sunt aproape întotdeauna defavorizaţi de liberalizarea importurilor cu care se află în competiţie. Dacă acest lucru este – până la o anumită limită – suportabil, în realitate, există şi situaţii când industriile interne, aflate în diferite etape de maturizare sunt atât de puternic afectate de concurenţa importurilor încât sunt în pericol de a dispărea de pe piaţă. În astfel de situaţii în care nu există prezumţia de neloialitate din partea ţărilor partenere dar interesele ţării importatoare sunt grav afectate, guvernele pot interveni prin politici de salvgardare. Dacă creşterea rapidă a importurilor ameninţă existenţa unei industrii indigene, guvernul poate lua măsuri de protecţie, cel mai adesea sub forma creşterii taxelor vamale pe bază nediscriminatorie.

Salvgardarea presupune respectarea a două condiţii de către statul care o invocă. În primul rând, toate măsurile luate în acest context au caracter temporar; nici o ţară nu se poate prevala de politica de salvgardare pentru a impune taxe vamale ridicate pe o perioadă mai lungă de 5 ani, şi în plus, taxele trebuie reduse progresiv. Protecţia este menită să ajute industria aflată în dificultăţi să se adapteze noilor condiţii: dacă ea nu se mai poate redresa, resursele pot fi transferate în alte sectoare fără a genera disfuncţionalităţi majore în economie; dacă se poate redresa, atunci perioada de 5 ani este suficientă pentru retehnologizare şi creşterea eficienţei. A doua condiţie cere ca statul care măreşte taxele vamale, invocând salvgardarea să plătească compensaţii, sub diferite forme (de pildă, să reducă taxele la alte categorii de bunuri) ţărilor partenere afectate de aceste măsuri. Acestea din urmă îşi rezervă dreptul de a ridica la rândul lor taxele vamale la anumite categorii de produse. Datorită fricţiunilor la care pot da naştere, ce pot impieta asupra bunei desfăşurări a relaţiilor comerciale internaţionale, politicile de salvgardare au constituit obiectul unor ample discuţii cu ocazia Rundei Uruguay, unele state membre avansând idea reformării acestora.

17

Alte bariere cantitative

Alte bariere cantitative sunt: preţurile maxime şi minime, măsurile cu caracter fiscal, subvenţiile interne, prelevările variabile la import. Preţurile minime de import sunt folosite ca bariere în calea importurilor în cazul în care produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât cele ale concurenţei. Diferenţa se explică prin decalajele care există în lume în ce priveşte preţul mâinii de lucru. Datorită nivelului redus al salariilor, exporturile provenind din ţările în curs de dezvoltare (îndeosebi produse de bază sau cu grad scăzut de prelucrare) constituie o ameninţare serioasă pentru industriile concurente din ţările occidentale. Preţurile minime se aplică de asemenea, când pe piaţa internaţională, preţurile la anumite produse scad, ameninţând să perturbe pieţele unor ţări importatoare. În anumite sectoare, subvenţiile sunt atât de mari încât deformează însăşi structura normală a comerţului internaţional cu unele produse. Consiliul Internaţional al Grâului de pildă, estimează că subvenţiile de export influenţează două treimi din exporturile mondiale de grâu. Adesea, acestea reflectă mărimea subvenţiilor acordate de o ţară, mai degrabă decât avantajul comparativ. Cele mai largi subvenţii sunt practicate de UE şi SUA (câte 6 miliarde dolari în deceniul 9), dar şi de unele ţări ce dispun de condiţii mai puţin favorabile cum sunt Arabia Saudită, Algeria ş.a. Arabia Saudită de exemplu, a vândut grâu Noii Zeelande la preţul de 100 USD/tonă, în condiţiile în care costurile de producţie se ridicau la 600USD/tonă.

Preţurile maxime de import au ca scop împiedicarea ridicării artificiale – de către ţările exportatoare – a preţurilor la anumite produse. O naţiune care ocupă o pondere însemnată în importul mondial al unui produs poate fixa un nivel maxim al preţului de import, apropiat de preţul produselor similare indigene.

Impozitele indirecte asupra importurilor pot deveni bariere netarifare în măsura în care nu se aplică în aceeaşi măsură şi produselor indigene. Din acest motiv, mai sunt cunoscute şi sub numele de “ajustări fiscale la frontieră”. Cel mai cunoscut impozit indirect este “taxa asupra valorii adăugate” (TVA) care se percepe la fiecare stadiu de circulaţie a mărfurilor, însă nu la întreaga valoare ci numai la fracţiunea nou adăugată la fiecare stadiu. TVA a fost introdusă în ţările membre ale UE la începutul anilor ’70, înlocuind alte taxe (taxa pe vânzare, taxa în cascadă ş.a.). După 1990, ea a fost preluată şi de naţiunile din Europa centrală şi de est. Dintre ţările extraeuropene, TVA se mai aplică în Canada şi Japonia. Statele Unite, Australia şi Elveţia se găsesc în afara sistemului TVA. Este deci un impozit general pe consum, pe care firmele îl plătesc la fiecare stadiu al producţiei şi distribuţiei, la valoarea pe care ele o adaugă materiilor prime, energiei, semifabricatelor, bunurilor de capital etc. cumpărate. Obligaţiile unei firme privind plata TVA se calculează aplicându-se o cotă procentuală la totalul vânzărilor din care a fost dedusă valoarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de la alte firme care au plătit la rândul lor TVA. Rezultă deci că pentru o firmă complet integrată pe verticală, cota de TVA se aplică la totalul cifrei de afaceri deoarece firma nu are, în amonte, alţi plătitori În general, TVA nu se aplică exporturilor şi prin aceasta, ea constituie un stimulent de creştere a acestora. Un alt impozit frecvent întâlnit este “taxa de acciză” care se percepe de către stat la unele categorii de produse (tutun, băuturi alcoolice, carburanţi, articole de lux etc.). Taxa de acciză are în general un nivel ridicat (uneori peste 100%), urcând mult preţul de desfacere al produselor. Ea aduce venituri importante la bugetul statului.

Prelevările variabile la import, numite şi taxe de prelevare sunt instrumente specifice politicii agricole a Uniunii Europene. În esenţă, ele reprezintă o povară fiscală suplimentară impusă importatorilor de produse agricole din ţările membre. Firmele care importă astfel de produse din afara Comunităţii, la preţuri inferioare preţului indicativ sunt obligate să verse diferenţa la bugetul comunitar. Prin astfel de mijloace, importurile de produse agricole sunt

18

descurajate, importatorii nefiind interesaţi să le deruleze, de vreme cât nu obţin nici un profit din aceasta.

Aranjamentele privind comercializarea ordonată a produselor reprezintă înţelegeri care restrâng accesul exporturilor de anumite bunuri pe pieţele unor naţiuni importatoare, în scopul atenuării competiţiei internaţionale pe pieţele respective. ACO-urile permit producătorilor interni mai puţin eficienţi să-şi păstreze o cotă din piaţă, ce altminteri ar fi fost pierdută în favoarea producătorilor străini, datorită faptului că aceştia din urmă oferă un produs superior sau la un preţ mai bun, pe o bază mai competitivă. Cel mai cunoscut este “Aranjamentul internaţional privind comerţul cu textile”, cunoscut sub numele de “Acordul multifibre”, încheiat în 1973, între naţiunile industrializate (membre ale OCDE) pe de o parte, şi un mare număr de naţiuni în curs de dezvoltare de cealaltă parte. Obiectul acordului îl constituie comerţul internaţional cu produse textile, care a fost scos de sub egida GATT, fiind supus unui regim special de restricţionare la import (contingente, autolimitări la export, preţuri maxime etc.). Un exemplu tipic de astfel de aranjament sunt restricţiile voluntare la export. Acestea reprezintă acorduri guvernamentale ce pot să intervină între două ţări între care există raporturi comerciale intense, în situaţia în care aceste raporturi sunt dezechilibrate în sensul că exporturile uneia pe piaţa celeilalte au loc într-o asemenea cantitate încât provoacă prejudicii celei de-a doua. Ţara exportatoare, la cererea ţării importatoare (care ameninţă că în caz contrar, va introduce restricţii cantitative) este de acord să reducă volumul exportului unui produs până la un anumit nivel, pe o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte, guvernul ţării exportatoare instituie un contingent de export. Termenul “voluntare” este impropriu deoarece în realitate, aceste măsuri sunt adoptate prin constrângere. Ele produc un efect de diversiune comercială prin faptul că permit unor exportatori mai puţin eficienţi dar nesupuşi restricţiilor să se substituie altora mai eficienţi dar constrânşi să-şi reducă cota de piaţă. Spre exemplu, pe piaţa SUA, locul firmelor japoneze producătoare de textile, afectate de restricţiile voluntare a fost luat de alte firme din Hong Kong, Singapore, Coreea, China etc., de unde rezultă că, pe lângă efectul negativ menţionat, restricţiile voluntare au şi un efect pozitiv, acela că oferă şi altor firme posibilitatea de a accede pe marile pieţe.

RVE-urile au fost introduse la începutul anilor ’80 în relaţiile dintre Japonia pe de o parte, şi Statele Unite şi UE pe de altă parte. Acestea din urmă au constrâns Japonia să-şi limiteze exporturile de textile, oţel, automobile, produse electronice ş.a. pe pieţele lor, scopul fiind evident acela de a diminua excedentul comercial uriaş al Japoniei şi a echilibra relaţiile comerciale. De pildă, în 1981, guvernul japonez şi-a limitat exportul de automobile pe piaţa SUA la 2,3 milioane unităţi. Lucru ciudat însă, în pofida acestei autolimitări cantitative, veniturile firmelor japoneze exportatoare nu au scăzut ci au crescut. Pe fondul restrângerii ofertei interne, acestea fie au mărit preţurile, fie au promovat modele mai scumpe. De altfel, un studiu întocmit de către Comisia Federală de Comerţ a Statelor Unite a arătat că în perioada 1981-1985, RVE-ul impus exporturilor japoneze de automobile i-a costat pe cetăţenii americani un miliard de dolari anual, bani ce au fost însuşiţi de producătorii niponi sub forma preţurilor mărite.

Bariere necantitative

În afara barierelor cantitative, există şi alte mijloace prin care statele pot interveni în favoarea industriilor indigene atunci când acestea se află în competiţie cu importurile. Manevrând abil o serie de pârghii administrative, guvernele reuşesc fie să influenţeze împrejurările în care au loc tranzacţiile de import (prin crearea de obstacole suplimentare în derularea acestora), fie să asigure produselor indigene un regim mai favorabil în ce priveşte

19

comercializarea pe piaţa internă, vis-à-vis de bunurile importate. Aceste pârghii cestea poartă numele generic de bariere necantitative.

Barierele necantitative asigură un grad diferenţiat de protecţie iar domeniile de aplicabilitate sunt foarte variate. Prin maniera în care acţionează cât şi prin formele pe care le îmbracă, ele urmăresc mărfurile pe tot parcursul lor, de la exportator până la importator şi mai departe, până la consumatorul final. În sfârşit, aceste bariere sunt, datorită modului subtil şi adesea ocult în care acţionează, mai greu de cunoscut de către exportatori şi din această cauză, mai greu de contracarat sau de evitat de către aceştia.

Începând cu al optulea deceniu al secolului XX, ca urmare a fenomenelor negative ce au avut loc în economia mondială (cele două şocuri petroliere din anii 1973-1974 şi respectiv 1979, prăbuşirea sistemului monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize, evoluţia sinuoasă a dolarului în anii ‘80 o apreciere record în anii 1985-86, urmată de o depreciere puternică la începutul anilor ‘90, politica americană a dobânzilor înalte în timpul administraţiei Reagan ş.a), protecţionismul netarifar s-a accentuat foarte mult, substituindu-se treptat celui tarifar. A avut loc o proliferare a barierelor netarifare, îndeosebi a celor necantitative, fapt ce i-a determinat pe unii economişti contemporani să vorbească despre neoprotecţionism. Un studiu efectuat de specialiştii Băncii Mondiale în anii ’80 a constatat că o parte însemnată a importurilor mondiale de mărfuri, în valoare de peste 230 miliarde dolari, provenind din 16 ţări erau afectate de aproape 90.000 de obstacole netarifare. Totuşi, estimarea nu reflectă decât parţial realitatea întrucât vizează doar importurile efective, nu şi cele care nu s-au mai efectuat ca urmare a existenţei barierelor. Paul Krugman, Robert Feenstra, Jagdish Bhagwati şi alţii. Într-un articol publicat în 1995, Krugman se întreba retoric: “A trecut oare vremea comerţului liber?” Reputatul economist american constată cu insatisfacţie că protecţionismul câştigă teren nu doar ca politică de stat ci chiar şi în teoria economică.

Evaluarea vamală sau alte formalităţi legate de trecerea mărfurilor prin vamă

Evaluarea mărfurilor în vamă are la bază prevederile din art. VII al GATT şi Convenţiei internaţionale privind evaluarea vamală, încheiată la Bruxelles în 1950. Cu ocazia Rundei Tokyo, a fost adoptat Codul privind evaluarea vamală. Conform acestor prevederi, evaluarea vamală se face pornind de la preţul extern facturat (inclusiv cheltuielile de aducere a mărfurilor în ţară). În practică însă, se constată frecvente abateri de la procedura standard, unele dintre acestea impietând asupra derulării normale a importurilor. Spre exemplu, în situaţia în care preţul facturat nu este disponibil sau există dubii cu privire la autenticitatea lui, organele vamale trebuie să facă evaluarea pe baza preţului unor bunuri identice. Dacă nici acest lucru nu este posibil, valoarea în vamă va fi stabilită în funcţie de preţul unor bunuri similare care au fost importate în aceeaşi perioadă. În sfârşit, dacă nu există nici un fel de date concrete, valoarea bunului va fi determinată prin compunere, luând în calcul un cost rezonabil. Dar chiar dacă datele necesare stabilirii bazei de impunere sunt disponibile, pot apărea probleme în legătură cu încadrarea tarifară. Funcţionarii vamali pot (şi adesea o fac) să încadreze un bun importat la o poziţie tarifară la care este prevăzută o taxă vamală mai mare, descurajând importul respectiv. Dacă tariful vamal de import al unei ţări prevede, să spunem, un anumit nivel de impunere pentru articole de mobilier şi un nivel mai înalt pentru articole sportive, atunci anumite produse (de tipul saltelelor) pot fi încadrate la al doilea capitol, ceea ce obligă firma importatoare la plata unor taxe vamale mai mari. În unele cazuri, există diferenţe notabile între nivelul taxei vamale aplicate bunurilor considerate produse finite şi cea aplicată aceloraşi bunuri dacă sunt dezasamblate. Este sugestiv exemplul unei

20

companii americane care a exportat în Canada pantofi de sport fără şireturi deoarece în felul acesta, produsele au beneficiat de o încadrare tarifară mai favorabilă. La fel de bine însă, vameşii pot să se implice în acte de corupţie, încadrând bunurile la poziţii tarifare cu taxe inferioare şi privând statul de venituri substanţiale.

Documentele şi formalităţile suplimentare cerute la import constituie de asemenea obstacole ce pot deveni uneori descurajatoare pentru importatori. În pofida eforturilor depuse pe plan internaţional pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor de trecere a mărfurilor prin vamă, în numeroase cazuri, acestea constituie obstacole pentru importatori. În Franţa de exemplu, guvernul a luat în 1980 o măsură menită a îngreuna excesiv derularea importurilor de video-receptoare provenind din Japonia. Formalităţile vamale pentru aceste importuri au fost concentrate într-un singur punct vamal (în oraşul Poitiers), cu dotare slabă şi personal puţin. Astfel, timpul de aşteptare la vamă s-a prelungit excesiv, fapt ce a determinat firmele japoneze exportatoare să-şi restrângă oferta. În acelaşi timp, Japonia, în calitate de ţară importatoare practică pe scară largă astfel de procedee. Bunăoară, la importul de bulbi de lalele din Olanda, organele vamale japoneze le inspectează prin secţionare verticală, ceea ce înseamnă distrugerea iremediabilă a mărfii.

Bariere administrative rezultând din politica de achiziţii a sectorului public şi alte activităţi comerciale ale statului

Achiziţiile guvernamentale pot deveni bariere netarifare în măsura în care ofertele firmelor străine sunt tratate discriminatoriu în raport cu cele ale firmelor indigene. Fenomenul se manifestă cu mai mare intensitate în ţările unde proprietatea de stat este predominantă în raport cu proprietatea privată. Îl găsim însă şi în celelalte ţări, în sectoarele care, în mod legal şi tradiţional, se află în proprietatea statului. Un bun exemplu în acest sens îl constituie politica Uniunii Europene în domeniul achiziţiilor pentru utilităţile publice. Directiva UE cu privire la utilităţi prevede la art. 29 că firmelor din ţările membre li se acordă o preferinţă de 3 procente în raport cu cele din afara Uniunii; companiile străine sunt deci obligate să liciteze un preţ cu 3% mai mic comparativ cu firmele din UE pentru a putea deveni eligibile în vederea încheierii unui contract de furnizare. Cu ocazia Rundei Tokyo, a fost adoptat Acordul cu privire la achiziţiile guvernamentale. În acord, se prevede obligaţia statelor semnatare de a trata ofertele companiilor străine în mod nediscriminatoriu în raport cu firmele naţionale.

În general, activitatea comercială a statului nu constituie un obstacol în calea comerţului internaţional decât în măsura în care se oferă întreprinderilor cu capital majoritar de stat unele privilegii (fiscale, administrative sau de altă natură) în raport cu întreprinderile particulare. De exemplu, facilităţile fiscale şi de altă natură acordate de guvernul român grupului Renault-Dacia plasează această societate pe o poziţie privilegiată pe piaţa naţională a automobilelor, în raport cu importatorii. Este şi motivul pentru care decizia de acordare a facilităţilor a trebuit să fie avizată de Consiliul Naţional al Concurenţei. O astfel de barieră poate fi de exemplu, împiedicarea prin diferite mijloace a accesului firmelor străine la reţelele de distribuţie din ţara de import, mai ales când aceste reţele se află sub controlul statului. Spre exemplu, reţelele de distribuţie din Coreea au fost multă vreme închise străinilor. Abia din 1991, unui număr limitat de firme li s-a permis să pătrundă în sectoarele de vânzare cu ridicata şi cu amănuntul. Accesul străinilor continuă să fie interzis în reţelele de distribuţie din 26 de sectoare ale economiei. Un alt tip de barieră sunt cumpărările locale prin care autorităţile statului importator obligă firmele exportatoare străine să achiziţioneze anumite bunuri şi servicii (piese, componente, materii prime, diverse servicii etc.) de la furnizorii locali, chiar dacă sunt mai scumpe decât în altă parte. O astfel de măsură a adoptat

21

în august 2002 Guvernul României. A fost promovată o ordonanţă de urgenţă care-i obligă pe producătorii de ţigări să utilizeze în procesare cel puţin 50% tutun din producţia internă. Măsura îşi are însă reversul ei: în condiţiile în care pe piaţa românească (unde multinaţionalele au o pondere de 80%) producţia de tutun nu poate asigura decât aproximativ un sfert din necesarul de tutun al industriei ţigărilor, diferenţa până la 50% trebuie asigurată din import. Acest lucru îi va afecta în ultimă instanţă tot pe producătorii autohtoni de tutun. În sfârşit, statele pot restricţiona importurile pe calea controlului guvernamental, exercitat asupra anumitor sectoare economice, sociale, culturale etc., firmele străine fiind obligate să obţină autorizaţii pentru a exporta sau a desfăşura activităţi în sectoarele respective.

Bariere tehnice

Barierele tehnice decurg din reglementările privind caracteristicile tehnice şi de calitate, numite şi standarde, pe care trebuie să le îndeplinească bunurile şi serviciile pentru a putea fi comercializate. În general, standardele sunt indispensabile într-o economie, scopul lor fiind protejarea sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţia fito-sanitară, securitatea publică etc. Cele mai răspândite sunt standardele sanitare şi fito-sanitare, standardele de securitate şi standardele privind ambalarea marcarea şi etichetarea produselor. Normele sanitare şi fito-sanitare se aplică produselor destinate consumului oamenilor şi animalelor precum şi celor utilizate în agricultură (îngrăşăminte chimice, erbicide, seminţe etc.). Normele de securitate vizează în general, bunurile cu grad sporit de prelucrare (automobile, echipamente, instalaţii etc.); acestea prevăd obligativitatea îndeplinirii de către producători a unor prescripţii tehnice, de igienă şi securitatea muncii etc., produsele fiind de regulă supuse unor testări. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea reglementează condiţiile tehnice şi de calitate în care are loc comercializarea produselor. Se aplică îndeosebi bunurilor de consum.

Standardele pot deveni bariere netarifare în situaţia în care se aplică numai produselor importate, fără a le afecta şi pe cele indigene. Posibilitatea statelor de a folosi standardele ca obstacole în calea importurilor anumitor bunuri depinde însă de existenţa sau nonexistenţa standardelor internaţionale pentru bunurile respective. Acolo unde există standarde internaţionale, posibilităţile importatorilor de a le eluda sunt mult mai reduse comparativ cu bunurile pentru care nu există astfel de standarde. În aceste din urmă situaţii, statele importatoare aplică de regulă standarde naţionale care pot fi foarte diferite de la ţară la ţară, ocazionând cheltuieli suplimentare atât din partea exportatorilor cât şi a importatorilor pentru a se conforma cerinţelor lor. Danemarca a utilizat – în lipsa unor norme internaţionale – o normă internă privind ambalajul pentru a-şi proteja industria de băuturi răcoritoare de competiţia străină. Norma daneză prevedea ca toate băuturile răcoritoare să fie comercializate în sticle returnabile. Aceasta i-a dezavantajat pe producătorii străini (îndeosebi pe francezii de la “Souce Perrier”) care aduceau marfa de la distanţe mari. Într-un alt caz, Japonia a declarat o serie de produse conservate importate ca fiind inacceptabile conform cu standardele agricole japoneze întrucât cifrele indicând ziua, luna şi anul fabricaţiei erau înscrise având spaţii prea mari între ele ş.a.m.d. În practica comercială, au fost însă şi situaţii în care, deşi existau standarde internaţionale pentru un anumit produs, ele nu au fost respectate de către statele importatoare. Acestea fie au încercat să impună exportatorilor alte standarde, diferite de cele internaţionale, fie au recurs la fel de fel de tertipuri pentru a eluda standardele internaţionale. În alte cazuri, standardele au fost astfel stabilite încât numai producătorii autohtoni au putut să se conformeze prevederilor lor. Guvernul canadian a impus acum câţiva ani, nişte standarde mai speciale cu privire la sterilizarea brânzeturilor, pe care producătorii francezi de brânză “Brie” nu le-au putut îndeplini. Cazul a ajuns în cele din urmă în faţa

22

organelor GATT. Acestea au dat câştig de cauză exportatorilor francezi care au demonstrat, cu argumente solide, inaplicabilitatea standardelor respective.

Capitolul III – Studiu de caz

Taxele percepute de autoritatea vamala se pot clasifica in:taxe vamale de baza;taxe vamale preferentiale.

Taxele vamale de baza sunt stabilite potrivit politicii comerciale ale Romaniei si/sau acordurilor internationale la care Romania este parte semnatara (Acordul privind aplicarea art.VII al Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT), parte integranta a Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizatiei Mondiale a Comertului, pe care Romania il aplica fara rezerve, ratificat prin Legea nr.133/1994).Taxele vamale preferentiale fac obiectul unor acorduri de liber schimb incheiate de Romania cu tari(Moldova, Turcia, Lituania, Israel) sau grupuri de tari (Uniunea Europeana - UE, Asociatia Europeana a Liberului Schimb - AELS, CEFTA etc.) pentru unele marfuri sau categorii de marfuri.Pentru a se putea aplica o taxa preferentiala este necesara prezentarea si depunerea unui certificat de circulatie a marfurilor valid (de exemplu de tip EUR 1) impreuna cu declaratia vamala de import si a celorlalte documente prevazute de art. 45 din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al Romaniei, aprobat prin H.G. nr. 1.114/2001.Atat taxele vamale de baza cat si taxele vamale preferentiale sunt stabilite pe fel de marfa a carei clasificare se face in functie de regulile generale si notele explicative de interpretare a nomenclaturii marfurilor prevazute in Tariful vamal de import al Romaniei, specifice Conventiei Internationale a Sistemului armonizat de descriere si codificare a marfurilor, incheiata la Bruxelles la 14-06-1983, la care Romania este parte.Potrivit art. 68 din Codul Vamal al Romaniei, adoptat prin Legea nr. 141/1997 unele categorii de marfuri pot beneficia de un tratament tarifar favorabil, in functie de felul marfii sau de destinatia lor specifica, potrivit reglementarilor vamale sau acordurilor si conventiilor internationale la care Romania este parte. Prin tratament tarifar favorabil se intelege o reducere sau o exceptare de drepturi vamale, care poate fi aplicata si in cadrul unui contingent tarifar. (Exemplu un autovehicul fabricat in Uniunea Europeana, pentru care a fost eliberat un certificat de circulatie a marfurilor EUR1 valid, beneficiaza de tratament tarifar favorabil la momentul intocmirii formalitatilor vamale de import in Romania).De asemenea art. 69 din Codul Vamal al Romaniei precizeaza ca prin lege se stabilesc cazurile in care, din motive si imprejurari speciale, se acorda scutiri de drepturi la importul de marfuri (Exemplu: un autovehicul special echipat pentru interventii medicale - ambulanta, care este donat unei institutii medicale de profil este scutit de drepturi de import conform prevederilor O.G. nr. 26/31.08.1993 privind Tariful Vamal de Import al Romaniei, cu modificarile si completarile ulterioare, publicata in M.O.R. 213 din 31.08.1993, aprobata prin Legea nr. 102/1993).In momentul depunerii unei declaratii vamale de import autoritatea vamala calculeaza si incaseaza, atunci cand este cazul, si alte drepturi cuvenite bugetului de stat. Acestea sunt formate din:

23

Comisionul vamal reprezinta, conform art. 3 alin. 1 din OUG nr. 32/2001 privind reglementarea unor probleme financiare, comisionul perceput pentru prestarea serviciilor vamale si care constituie venit cu destinatie speciala al bugetului de stat, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1994 privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru dezvoltarea si modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum si a celorlalte unitati vamale, cu modificarile si completarile ulterioare. In conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 8/1994 privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru dezvoltarea si modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum si a celorlalte unitati vamale se excepteaza de la plata comisionului bunurile care fac obiectul importului in baza acordurilor de credit extern, a acordurilor privind programe de asistenta economica nerambursabila acordata Romaniei de catre tarile membre ale Grupului "Celor 24" si organismele economice internationale, inclusiv ajutoare umanitare, incheiate intre Guvernul Romaniei si guvernele altor tari.Accizele, sau taxe speciale de consum astfel cum sunt ele definite de O.U.G. nr. 158/2001 aprobata cu modificarile ulterioare prin Legea nr. 523/2002. Accizele sunt stabilite pe produse sau grupe de produse in cote fixe (de exemplu cafea verde 850 EURO/tona) sau cote procentuale (de exemplu autovehicule 0-18% in functie de tipul motorizarii - benzina sau diesel - si gradul de poluare).Taxa pe valoarea adaugata (TVA) - reprezinta, potrivit Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adaugata, acel impozit indirect care se datoreaza bugetului de stat inclusiv la importul de marfuri.Categoriile de bunuri si servicii scutite de la plata acestui impozit indirect sunt reglementate prin Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adaugata si prin HG. nr. 598/2002 pentru aprobarea Normelor de aplicare ale Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adaugata.

Exemplu orientativ a modalitatii de calcul a drepturilor vamale de import pentru un autovehicul care urmeaza sa fie importat in RomaniaExemplu de calcul al drepturile vamale de import ce trebuie platite pentru un autovehicul cu capacitatea cilindrica 2.000 cmc, motor benzina, grad normal de poluare, care se importa in Romania.

Cazul I – aplicarea regimului tarifar de baza* Valoarea in vama a autovehiculului = 5.000 EURO (Vv = Valoare in vama)Potrivit art 77 din Legea nr. 141/1997, privind Codul Vamal al Romaniei, si art. 111 din H.G. nr. 1.114/2001, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al Romaniei, transformarea in lei a valorii in vama se face la cursul de schimb valutar stabilit si comunicat de Banca Nationala a Romaniei in fiecare zi de joi. Acest curs se utilizeaza pe toata durata saptamanii urmatoare, pentru declaratiile vamale inregistrate in cursul acelei saptamani.* Cursul de schimb = 30.000 lei/1 EUROValoarea in vama transformata in lei constituie baza de calcul al taxelor vamale prevazute in Tariful Vamal de Import al Romaniei si este:5000 EURO x 30.000 LEI = 150.000.000 LEI (Vv lei = Valoarea in vama transformata in lei)*Taxa vamala de import determinata pe baza Tarifului Vamal de Import al Romaniei coloana de baza este 30%.150.000.000 LEI x 30% = 45.000.000 LEI (Txv = Taxa vamala de import calculata si datorata)*Comisionul vamal (0,5%) se calculeaza la valoarea in vama a autovehicolului transformata in lei la cursul BNR.150.000.000 LEI x 0,5% = 750.000 LEI (Cv = Comisionul vamal calculat si datorat)

24

*Acciza stabilita prin lege pentru autovehicule cu capacitate cilindrica 2.000 cmc, motor benzina, grad normal de poluare este 6% ,baza de calcul pentru calcularea accizei este constituita din:Vv lei + Txv + Cv (150.000.000 LEI) + (45.000.000 LEI) + (750.000 LEI) = 195.750.000 LEIdeci calculul efectiv al accizei este195.750.000 LEI x 6% = 11.745.000 LEI (Acc = Acciza calculata si datorata) *Taxa pe valoarea adaugata (TVA) este stabilita prin lege si este in procent de 19% , baza de calcul pentru calcularea TVA este constituita din:Vv lei + Txv + Cv + Acc (150.000.000 LEI) + (45.000.000 LEI) + (750.000 LEI) + (11.745.000 LEI) = 207.495.000 LEIdeci calculul efectiv al TVA este :207.495.000 LEI x 19% = 39.424.050 LEI (Tvac = TVA calculat si datorat)

Totalul drepturilor vamale de platit pentru autovehiculul importat:Txv + Cv + Acc + Tvac (45.000.000 LEI) + (750.000 LEI) + (11.745.000 LEI) + (39.424.050 LEI) = 96.919.050 LEI (Drd= Total drepturi de calculate si datorate)Totalul drepturilor vamale de import care trebuie platit de persoana care importa in Romania autovehiculul cu capacitatea cilindrica 2.000 cmc, motor benzina, grad normal de poluare este de 96.919.050 LEI.

Cazul II – aplicarea regimului tarifar preferential pe baza depunerii unui certificat de circulatie a marfurilor valid* Valoarea in vama a autovehiculului = 5.000 EURO (Vv = Valoare in vama) Potrivit art 77 din Legea nr. 141/1997, privind Codul Vamal al Romaniei, si art. 111 din H.G. nr. 1.114/2001, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al Romaniei, transformarea in lei a valorii in vama se face la cursul de schimb valutar stabilit si comunicat de Banca Nationala a Romaniei in fiecare zi de joi. Acest curs se utilizeaza pe toata durata saptamanii urmatoare, pentru declaratiile vamale inregistrate in cursul acelei saptamani.* Cursul de schimb = 30.000 lei/1 EUROValoarea in vama transformata in lei constituie baza de calcul al taxelor vamale prevazute in Tariful Vamal de Import al Romaniei si este:5000 EURO x 30.000 LEI = 150.000.000 LEI (Vv lei = Valoarea in vama transformata in lei)*Taxa vamala de import determinata pe baza Tarifului Vamal de Import al Romaniei coloana taxe vamale preferentiale UE (Uniunea Europeana) este ex. (exceptat).150.000.000 LEI x ex. = 0 LEI (Txv = Taxa vamala de import calculata si datorata)*Comisionul vamal (0,5%) se calculeaza la valoarea in vama a autovehicolului transformata in lei la cursul BNR. In acest caz, potrivit celor mentionate mai sus la calcularea si incasarea altor drepturi cuvenite bugetului de stat, comisionul vamal nu se datoreaza.150.000.000 LEI x ex. = 0 LEI (Cv = Comisionul vamal calculat si datorat)*Acciza stabilita prin lege pentru autovehicule cu capacitate cilindrica 2.000 cmc, motor benzina, grad normal de poluare este 6% , baza de calcul pentru calcularea accizei este constituita din:Vv lei + Txv + Cv (150.000.000 LEI) + (0 LEI) + (0 LEI) = 150.000.000 LEIdeci calculul efectiv al accizei este:

25

150.000.000 LEI x 6% = 9.000.000 LEI (Acc = Acciza calculata si datorata)*Taxa pe valoarea adaugata (TVA) este stabilita prin lege si este in procent de 19% , baza de calcul pentru calcularea TVA este constituita din: Vv lei + Txv + Cv + Acc(150.000.000 LEI) + (0 LEI) + (0 LEI) + (9.000.000 LEI) = 159.000.000 LEIdeci calculul efectiv al TVA este :159.000.000 LEI x 19% = 30.210.000 LEI (Tvac = TVA calculat si datorat)Totalul drepturilor vamale de platit pentru autovehiculul importat:Txv + Cv + Acc + Tvac (0 LEI) + (0 LEI) + (9.000.000 LEI) + (30.210.000 LEI) = 39.210.000 LEI (Drd= Total drepturi de calculate si datorate)Totalul drepturilor vamale de import care trebuie platit de persoana care importa in Romania autovehiculul cu capacitatea cilindrica 2.000 cmc, motor benzina, grad normal de poluare si care beneficiaza de Regimul Tarifar Preferential pe baza depunerii unui certificat de circulatie a marfurilor valid (de tip EUR1) este de 39.210.050 LEI.

Bibliografie

http://www.customs.ro/

26