Rochia de Crin

8/17/2019 Rochia de Crin

http://slidepdf.com/reader/full/rochia-de-crin 1/138

Adina Kenereş

ROCHIA DE CRIN

Cu două t ă lpi rotunde pă trate ba ţ i aerul repede inegal cu două bra ţ e care auuitat oceanul

VIRGIL MAZILESCU

CUPRINS: TERMINUS… 5

MICU Ţ A…73 ROCHIA…171

TERMINUSScoase capul în r ă coare. Peste un pas de nisip şi f ă -r â mă turi de scoici

cobora perdeaua lă ptoasă . Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai josde buric: un abur fumuriu. Prin el scă pa bă taia slabă a câ te unui val şi funia

vibra să rat ă , f ă r ă peşte, între parii goi. Se t â r î afar ă , trase fermoarul cortului,ţ uguie prelata udă . V â ntul hui în firele de telegraf, odat ă cu boncă nitul lui

Vasilică în cutia de conserve. Mă garul trecu agale prin dosul cortului spre balt ă , clă tinâ ndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie. Lepă dă treningul şi porni alergâ nd, apoi înot prin oglinda îngheţ at ă .Pluti. Câ te-un curent cald, de la adâ nc, suflat cu lene. — A dumitale? F ă cu soldatul, ar ă t â nd la trening. — Al meu. — Să tr ă ieşti, ai curaj, mormă i. Chipiul i se depă rta în cea ţă , dus de scr âşnetul scoicilor sub bocanciinimă nui. Învelit ă în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat

de prima deschidere în nori. Câ t pe ce să adoarmă . Dă du să vorbească sprecortul lui Pavel, dar se r ă zgâ ndi. — Să tr ă iţ i, strigă Romeo. — Bună diminea ţ a. Se a şeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi desf ă cu trusa de ras. — Mi-au furat lamele, dom'le… De ce n-o fi luat aparatu… Sirena unui vapor de departe sună prelung.



— Nu se poate, dom Dodi, să ri Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului.Cin să le fure? — Ieri câ nd am venit la romu t ă u le-am lă sat la spă lă tor, nici zeceminute. Romeo se str â mbă şi-şi trase un scaun. • — Pă i cine? Ori bucă t ă reasa,

ori dom Lenda, ori cine dracu, mă garu? Că ă ilalţ i, nu era unu treaz! Plescă i apagubă . — A ţ i mai citit? — Nu. Pă i numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-asear ă şi altaast ă -sear ă . Zi, te-ai gâ ndit? Bucă t ă reasa intr ă în fugă . Paharele zdupă ir ă pe mese, din bucă t ă riegrohă i aburul eliberat. — Haida! Romeo scuipă în urma ei. Z ă u m-am gâ ndit, reveni, plecâ ndcapul. Da să ştiţ i că eu n-a ş putea. — Adică cum? Dodi îl cercet ă curios. Cei mai mari impertinenţ i, puşi să scoat ă două

vorbe cinstite, să le creadă , îşi fr â ngeau gâ tul. Barmanul se foia în scaun, îşiştergea mâ inile mari pe muchia mesei ca pe o r â ză toare. Fa ţ a rotundă şiumflat ă de somn se lungise, buza de sus ridicat ă dezvelea dinţ ii zimţ a ţ i,iepureşti. — E opt jumate? Să v ă dau ceaiul. Aduse de pe tejghea cana de ceai pregă tit ă cu chifla rumenă pefarfurioar ă . — Opt două zeci, da s-a dus… La şase jumate, câ nd să mă nâ nc mă rul,am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort… — Nu se poate! Îşi plesni Romeo palmele.

— Las că -l ţ in minte. Îl mai scriu o dat ă . Zi, că te-ai gâ ndit. — Z ă u, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da ză u dacă mi-ar

veni ideea să -l înjunghi pe bă tr â nu. Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropotind pe podeţ ul dedeasupra bă lţ ii. — A venit barcazul. Da tu ai avut vreodat ă mare nevoie de bani? Romeo urmă ri încurcat carourile feţ ei de masă cu degetul mijlociu învelitîn inelul grosolan cu cap de leu. — Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea v ă d cum, hohoti, ştergâ ndu-şif ă r ă rost fruntea. Numa dacă . Uşa se deschise şi un bă rbat încă runţ it, cu burt ă bombat ă , pă lă rioar ă albă de soare şi pantaloni scur ţ i cu dungă pă trunse cercet ă tor. — Bună diminea ţ a, icni şi-şi puse undiţ ele pe scaunul din dreapta luiDodi. Cu mare greutate se descotorosi de rucsac pe care-l t â r şi să -l sprijine descaun şi-şi frecă palmele mulţ umit. O femeie mă runt ă , bondoacă , legat ă la capcu basma de mă tase verde transparent ă , tot în tricou alb şi pantaloni kakiscur ţ i cu dungă apă ru din spatele lui şi r ă mase descumpă nit ă în dreptulrucsacului. Uşa se deschise iar. Câţ iva inşi zgribuliţ i se r ă spâ ndir ă pe la mese,



mormă ind saluturi spre masa de la geam. Romeo scoase un singur „bine-a ţ i- venit” apă sat. Un chel burduhă nos îşi lă să bagajele pe scaun şi se îndrept ă spre barul pustiu. Bă rbatul încă runţ it îi întinse lui Dodi mâ na şi zise cuaceea şi nea şteptat ă satisfacţ ie: — Mihă iescu, de la transporturi.

Luat pe nepregă tite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondulat ă se desenaportocalie sub ochiul st â ng al bă tr â nului, mult mai mic decâ t dreptul şi mai

vioi. — Demetrescu, şopti str â ngâ ndu-i mâ na. — Soţ ia mea, aproape strigă Mihă iescu, luâ nd-o sub bra ţ pe femeiasperiat ă care-şi ştergea nasul cu timiditate şi pă rea că va lă crima cur â nd de oemoţ ie prea mare. Romeo se înclină . — Nu e nimeni? Întrebă tare chelul că tre barul pustiu, plin de sticle culichior şi şampanie. Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sf ă tui peste mese cuun bă rbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţ itoarea lui care se uita îngrijorat ă întoate pă r ţ ile. Ceru Mă r ăşeşti şi rom. Romeo turnă în pă hă rele, refuză să pă streze restul, apoi îl adună ban cu

ban şi se întoarse la masa lui Dodi. Mihă iescu se a şeză de sus, oft â nd sleit. — Domne, oft ă iar, scoţâ ndu-şi din buzunar o batist ă albastr ă , a fost un

v â nt pe lac. F ă cea barca. Auă leu… Se şterse pe fa ţă şi pe mâ inile umede şi-şif ă cu o cruce mare, zâ mbind îmbunat: am zis că at â ta ne-a fost. Nu iesesoarele? Întrebă deodat ă poruncitor şi se zgâ i prin geamul murdar spre plaja depe care aburul lă ptos se ridicase la câţ iva metri.

— Ba da, zise Dodi, pe la nouă -nouă jumate e cald. — De unde sunteţ i? Întrebă Romeo privind în ochii doamnei Mihă iescu,care respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încă lzească . — Din Bucureşti, acu a fost concediul, r ă spunse Mihă iescu în locul ei.Că suţ e sunt? Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să -şi mestece pâ inea. — Sunt, îi zâ mbi Romeo femeii, mergeţ i la fat ă la recepţ ie. După colţ . V-a-duc un ceai? — Ceai? Se mir ă cineva. — Ceai la toat ă lumea, rosti pe nas burduhă nosul cu exagerat ă ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protest ă . — De ce r â zi? Îl întrebă contrariat brunetul. — D-aia, şi mai r â se puţ in, f ă r ă chef. Bucă t ă reasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţ i noi se vedeau la mesele înf ăţ ate. Afar ă de Mihă ieşti şi de chelul carediscuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţ ul solniţ ei, vegheatîndeaproape de ochii înguşti, îngrijora ţ i ai cucoanei coafate, la masa cupă tr ăţ ele roşii din mijlocul bufetului şedea fumâ nd un t â nă r mai mult scund,



cu figur ă de copil bă lai, care-şi bâţâ ia f ă r ă încetare piciorul st â ng, prins înminerul rucsacului. Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze secret pe un şerveţ el.Mihă iescu, dezumflat, se trezi privind la Dodi cu profundă iritare.„…la tualet ă ”,îi şopti soţ ia la ureche şi începu să cotrobă ie într-o geant ă albă bucşit ă .

Mihă iescu nu clipi. Dodi îi susţ inea privirea dar mesteca în continuare, lă sâ ndsă i se vadă indiferenţ a aproape impertinent ă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii.Mihă iescu se lă să pe spă tar şi-şi împreună mâ inile pe pâ ntece. — Sunteţ i că să torit? — Nu. Ţâţâ i dezaprobator. — Sunteţ i titrat? — Da. O mirare decent ă se strecur ă pe chipul lui Dodi dar dispă ru în ultimaînghiţ itur ă de ceai. Uşa se deschise şi intr ă o femeie cu un robust coc blond,înă lţ at ă pe tocurile saboţ ilor albi, dar chiar de felul ei înalt ă . Că lca ho-t ă r â t ă spre bar, f â lf â ind pe lâ ngă trupul voinio o rochie nea şteptat ă de mă tasealbastr ă şi un şal alb cu ciucuri, îşi să lt ă piciorul drept pe bara de la bazatejghelei şi, ju-câ ndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Romeo şi-idă du bună diminea ţ a. Romeo tresă ri. V ă zâ nd-o, zâ mbi destins şi se ridică .Schimbar ă câ teva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastr ă unduia greu, la felcu ciucurele alb, mare câ t palma, din mijlocul spatelui. R î-sul să rea mormă it şitotuşi sincer vesel. Mihă iescu o mă sur ă atent şi, f ă r ă s-o slă bească din ochi, se întoarse pe

jumă tate la Dodi: — Cine e?

— Nu ştiu, f ă cu Dodi indiferent şi împinse deoparte cea şca goală . Blonda se a şezase între timp la o masă neînf ăţ at ă , în st â nga t â nă ruluicare bâţâ ia neobosit. Primi din mâ na bucă t ă resei un ceai aburind. Chelul fumaprivindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţ ia

bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijorat ă din st â nga lui şicontinuă să -i vorbească , pă r â nd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acela şiadev ă r subtil. Din câ nd în câ nd, la câ te o scurt ă pauză , se legă na pe scaun şitr ă gea cu ochiul, ca din înt â mplare, în direcţ ia blondei. — Mă i bă iete, strigă Mihă iescu, agit â nd bra ţ ul spre t â nă rul încă păţâ natcare st ă tea cu spatele la el, dar t â nă rul nu se întoarse. Mă i Viorel, strigă Mihă iescu mai tare. Bă iatul întoarse capul: — Ce vrei, domle? — Ia vino tu încoace, mă i bă iete, f ă cu Mihă iescu, bucuros că i se dă duseascultare. Blonda se întoarse şi ea dar fa ţ a lat ă , nasul câ rn, uluitor de fin, buzelesupte de str â nsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihă iescuclă tină din cap un fel de salut reverenţ ios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei.



— Da ce, sunt servitorul dumitale? Ţ ipă t â nă rul şi bă tu furios cu pumnulîn masă . Toate capetele se ridicar ă . Dodi, care toomai plă tea lui Romeo, se r ă sucipe că lcâ ie să -l vadă mai bine pe t â nă rui recalcitrant. Din fa ţă , Viorel pă rea maidegrabă rotofei, cu ochii mari, întuneca ţ i, înfunda ţ i în orbite. Capul aproape i

se înfigea în trup, bă rbia dublă , moale şi alburie îi acoperea gâ tul. Puloverul încarouri mari, roşii şi albastre, se lăţ ea pe umeri, desenâ nd un tip voinic, înasociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret laDodi. — Hai, mă i, f ă cu Mihă iescu dezorientat, tr ă gâ nd scaunul să se a şezesoţ ia care tocmai intrase, nu ne-am înţ eles noi în barcă ? Chelul se porni pe r â s şi negriciosul îi f ă cu ecou cu modera ţ ie. Femeiaîngrijorat ă clipea des, r ă sucit ă şi ea pe scaun spre Viorel. — Ei, nu te mai supă ra a şa, îl mâ ngâ ie chelul, în bă taie de joc. Bodogă nind, Viorel se smulse din scaun şi din trei pa şi fu la uşa pe careo tr â nti cu toat ă puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse cea şca la bar. — Dom Mihă iescu, vorbi chelul precipitat, lasă -l domle în pace, nu vezică i-a să rit ţâ fna? E şi el bă rbat! Şi pufni ar ă t â nd cu mâ na spre uşă şiurmă rind-o cu coada ochiului pe femeia în mă tase albastr ă care şuşotea iar cuRomeo peste tejghea. — Copiii ăştia nici n-au. Începu Mihă iescu dar se opri sugrumat. Uşa sedeschisese şi Viorel trepida fioros cu mâ na pe clanţă . — Nu e nimeni la recepţ ie? Romeo îşi v â r î degetele în urechi demonstrativ. Blonda se îndrept ă despate. — Vin imediat, rosti autoritar şi-şi drese vocea r ă guşit ă .

Din patru pa şi ajunse şi ea la uşă . Trecu pe lâ ngă Viorel, care seschimonosi şi mai cr â ncen câ nd ea să lt ă peste prag, cu umă rul înf ăşat în şalaproape ştergâ ndu-i nasul. — Hă , hă , hă … Izbucni chelul, bă t â ndu-se cu palmele peste coapse.Mingea din burt ă să rea veselă în sus şi în jos. Mihă iescu chiţ că i, urmă rit de r â njetul f ă r ă sunet al negriciosului uscatpe care femeia coafat ă îl str â ngea de mâ nă şi-l ruga să mă nâ nce din pacheţ eluldesf ă cut. — Hă , hî! Bubui deodat ă r â sul negriciosului. Parcă se abţ inuse din toateputerile dar acum scă pase caii şi se rev ă rsa acoperind hazul general cuhohotele care-i explodau în gâ tlej. Dodi privea nă uc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihă iescuîntoarse capul să -l vadă pe cel care r â dea cu at â ta poft ă . — Unde te uiţ i, f ă ? R ă cni Mihă iescu şi-o smuci de cot at â t de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. În ultima clipă se apucă de masă şi se redresa darruşinea, deşi nimeni n-o v ă zuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă ,să fim singuri? O întrebă Mihă iescu blâ nd dar tare.



Dodi ieşi pe dalele încă lzite. Se opri la spă lă tor şi-şi întinse prosopul pescaun. Lenda, de partea cealalt ă , îşi spă la fa ţ a la jgheabul lui, orbit de primeleraze fierbinţ i. — Cam t â rziu, v ă rog, îl cert ă Dodi amical, dar r â sul îi fu acoperit defoşnetul trestiilor care înconjurau spă lă torul lacustru.

— Azi noapte, bolborosi Lenda printre clă buci, m-am plimbat pâ nă lacherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică ? — M-am prostit, zise Dodi, frecâ ndu-şi obrazul cu spumă . De ieri sear ă s-a dus dracu programu. De diminea ţă am adormit şi mi-a luat cineva programude pe cort. Poate nu şi-au f ă cut suma pe vara asta că şi gr ă nicerul mă lă sa f ă r ă trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresă ri vesel, lamele mi le-au şutit. Lenda se şterse pe fa ţă . In cotul bufetului, uşa pe care scria rond„Recepţ ie” se deschise şi ieşir ă , aprobâ n-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastr ă . El o luă înainte pe podeţ ul suspendat între două şiruri decă suţ e, ea încuie uşa şi îl urmă înv â rtind nişte chei pe degetul ar ă t ă tor. Lendase pref ă cu a nu bă ga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şipe picioare unde pielea îi era perfect uscat ă . Dodi întoarse lama pe parteacealalt ă . — Are o rochie Mariana azi… Li v â nă cu ochii mijiţ i pe Lenda. Bă rbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la r ă dă cina nasului. Deodat ă , pişcat de un ţâ nţ ar pe piciorul st â ng, selovi peste genunchi ia nimereală , gemâ nd de usturime. Exasperat, îşi puseprosopul şi punga în care bă lă ngă nea un să pun galben pe scaunul dinmarginea jgheabului şi, sub ochii că sca ţ i ai lui Dodi, dă du drumul duşuluirece, care curgea mai gros ca oricâ nd, udâ ndu-i şortul, ciorapii şi adida şiizbâ rciţ i.

În septembrie la Crucea soarele ardea deplin pâ nă aproape de asfinţ it, iar apa de la ţă rm, după furtună , era dulce: lacurile să reau ză plazul şi intrau înmare. Fundul mă rii se adâ ncea lin, apa ţ i-ajungea la gâ t după vreo zece metridar nu era nici o plă cere să -naintezi pe pragul acela. Picioarele ţ i-alunecau peîmpletituri scâ rboase, nişte vrejuri ca r ă dă cini de nuf ă r, acoperite în timp de omâ zgă cleioasă , o posibilă mixtur ă de nisip, petrol şi scoici în putrefacţ ie. Pezeci de kilometri se desf ăşura plaja îngust ă cu rare urme de nisip. În tot locul tea şezai pe scoici fr â nte şi columele roz de ghioci mă rişori, foşti clienţ i de apă dulce, te bâ zâ iau musculiţ e negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greude identificat, te înţ epai în ierbă ria uscat ă , roşie sau în scaieţ ii minusculi careînfloreau de primă vara pâ nă iarna. Venind dinspre Babadag aveai de trecut unlao şi de pă că lit câ teva canale ale intr ă rii în Delt ă , separate de grinduri stufoaseşi putregă ite, r ă scolite toat ă vara de porci, de lişiţ e şi alte pă să ri negre cu coada înspicat ă , de lebede şi câ teva, niciodat ă multe, guşi de pelicani. Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din martie pâ nă pe la

jumă tatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul erapaznic, altul ajutor la bucă t ă rie, doi-trei îşi f ă ceau de lucru cu vapora şul, unaltul era mare v â nă tor şi consilier de pe şalupa lui în partidele de v â nă toare.



Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu str ă inii şi nici pescarii, cu-adev ă rat bă tuţ i de v â nt şi ploi, r ă spâ ndiţ i pe la cele câ teva cherhanale. Deşi numeroşi,pescarii nu prea se ar ă tau la fa ţă . Câ nd mergeai să cumperi peşte de la eitrebuia să plă teşti cu rachiu. Se gă sea totdeauna câ te unul să -ţ i spună că dacă le dai bani n-au cum să -i împart ă şi se bat. Banii pe care-i primeau totuşi îi

str â ngeau vreo să pt ă mâ nă la comun şi trimiteau pe câ te unul de isprav ă la bufetul din cherestea şi stuf să cumpere bă utur ă . Acela, dacă era mai vesel —•dar rar se înt â mpla — mai dă dea de duşcă un pă hă rel pe dinafar ă sarcinii şiatunci închina cu toat ă lumea. Sau r ă cnea, atr ă gâ nd pentru o clipă atenţ iatuturor asupra lui. Repejor îşi lua sear ă bună şi o pornea pe ţă rm spre coşmelia pescă rească . Pe la începuturile ei, Crucea primea în toat ă vara vreo două sute deoameni. Niciodat ă nu gă seai mai mult de două zeci: dacă barcazul aducea dediminea ţă cinci figuri noi, era sigur că spre sear ă el va duce îndă r ă t patru-cincidin cele vechi. Şi asta în perioadele de v â rf. In mai—iunie sau în septembrienumă rul relativ constant scă dea la cinci-şase. Dar chiar să fi fost acolo înaugust, două zile ţ i-erau prea destul ca să -i cunoşti pe toţ i, at â t pe cei care segospodă reau în corturile înşirate la doi metri de mare, câ t şi pe cei mai comozisau mai norocoşi care locuiau în cele două zeci de că suţ e încă pă toare, plasateradial, dinspre centrul care era bufetul spre inima bă lţ ii, pe trei scheleteşubrede de lemn care mai susţ ineau şi un podeţ intermediar de şipci inegale şimobile. Alte şase că suţ e, mult mai solide şi mai mari, considerate luxoase, seaflau la intrarea pe plaja lat ă din fa ţ a bufetului. Ocuparea lor era o chestiunede înt â ietate, nu de buget. Nu prea conta la Crucea unde dormi. Conta înschimb, cum câ nţ i. Cele zece-două sprezece mese din bufet se uneau adeseoricâ te două , câ te trei, pentru ca grupurile natural împrietenite să petreacă

împreună . Încet, încet se adunau şi ceilalţ i care, în virtutea vecină t ăţ ii zilnice,nu erau indiferenţ i nimă nui şi grupul de amici cuprindea pe la miezul nopţ ii petoat ă lumea, cu marinari, cu şalupist, cu paznic, bucă t ă reasă , recepţ ioner ă şi

barman cu tot. Unele seri erau vesele şi animate, altele că zute în beţ ie neagr ă ,cinice şi agresive, după cum era starea de spirit majoritar ă şi după cum ploileconteneau sau biciuiau plaja cu să pt ă mâ nile. Noilor sosiţ i li se pă rea la început că un zumzet potrivnic, oricumnelalocul lui dacă nu chiar descreierat, pluteşte în aer. Se acomodau însă repede şi cercetau cu înţ elegere pretenţ iile deplasate ale altor noi veniţ i,a ştept â nd ca aceia să se tocească . Cam după o să pt ă mâ nă , fiecare îşi gă sealocul, nu f ă r ă regret, în mozaicul ierarhic al Crucii. La începuturile Crucii,cernerea funcţ iona f ă r ă greş: într-o să pt ă mâ nă se ştia cine eşti, ce vrei, ceputere, Câ t haz ai, dacă eşti norocos, bun, invidios, alcoolic, periculos etc. Cu timpulînsă lucrurile au devenit mai neclare şi mai greoaie. Dodi obosise pâ nă -ntr-at â tîncâ t în ultima sa var ă la Crucea îşi f ă cuse chiar un program extrem de rigurosde care reuşise să se ţ ină vreo două să pt ă mâ ni. Se scula la şase, la şase şi unsfert f ă cea o baie, la şase şi două zeci şi cinci st ă tea cinci minute pe spate, la



şase treizeci mâ nca un mă r, la şapte se bă rbierea, la opt f ă cea gimnastică .,pâ nă în ziua câ nd i s-a furat programul dar şi plictiseala era bine coapt ă .Programul acela apă ruse ca un reflex de apă rare. Urmâ ndu-l, se ocupa for ţ atde propria-i persoană , în loc să piardă timpul, în cele câ teva zile care-i mair ă mă seser ă , cu fantomele dimprejur. Mai mulţ i banali ca oricâ nd… Dar

prezenţ a lor rupsese şi ultimul dig, îl furase, îi intrase în ogradă . Se a şeză pe lă diţ a cr ă pat ă . Marea înşirase pe kilometri o bordur ă îngust ă de alge viermă noase. O zgâ ndă ri absent cu degetele de la picioare şi deodat ă seopri cu pieptul apă sat de o greutate imaginar ă : niciodat ă nu va mai revedea aicioamenii de acum un an, doi, şase, ci mereu alţ ii. Din ce în ce mai mulţ i, ohoardă înfometat ă , însetat ă , bună consumatoare — în urma ei, nisip şi scoici. În uşa „Recepţ iei”, alinia ţ i ca plozii la vaccin. Mihă -iescu şi soţ ia, lipiţ i depietriş, a ştept â nd numai şi numai repartizarea, neîngă duindu-şi nici mă car să privească împrejur, muţ i. In spatele lor, cucoana coafat ă care se vede acum mai

bine: poart ă o fust ă crea ţă de în nealbit şi o bluză roşie de acryl iar pe lâ ngă bluză , pielea bra ţ elor şi a gâ tului str ă luceşte maronie, uscat ă . Scutur ă nervosdin cap, nu gă seşte nici o postur ă comodă , ori postura e singurul lucru acumimportant. Totuşi nu-şi scutur ă capul prea tare, simte o şuviţă buclat ă , slabprinsă , că -i alunecă spre gâ t. Şi-o potriveşte. O dat ă , de două ori. Ochii oblici,înguşti, întuneca ţ i, încercă na ţ i, cearcă nele fardate uşor. Privind deseori în jos,la v â rfurile degetelor, unde unghiile roz ciupesc marginea papucului de rafie, îşileagă nă pe axul privirii un medalion mic de aur cu zodie. Zodia nu se distinge.Balansul lanţ ului n-o satisface, bate impacient din papuc de câ teva ori, îşi dă capul pe spate şi, astfel, jocul s-a rupt. Apoi reîncepe, încă păţâ nat. Modulii deplastic colorat ai unui cub pentru preşcolari, ici-colo prin nisip, ar trebui să -iprovoace o duioşie dureroasă dar nu-i vede.

În spatele ei, chelul şi negriciosul, împletindu-şi fumul ţ igă rilor. Facfiecare câţ iva pa şi încolo şi încoace, scrutează jgheaburile, trestiile, WC-urile,comunică impresii. In general, e sordid. Dar, uluitor, se simt bine. Comandă să r ă cia, se amuză de ea. Se bucur ă că vor experimenta o să pt ă mâ nă sf â ntasă lbă ticie. Chelul e mai sigur pe el. Negriciosul e indecis încă . Tace savant, lasă privirea să -i scape spre papucii de rafie şi că lcâ iele pedicurate din fa ţă . Artrebui să spună o vorbă femeii coafate, care, e limpede, e însoţ itoarea lui. Darrela ţ ia momentană cu cheluJ nu-i permite. For ţ a chelului îl obligă să sestrunească . Se blast ă mă pentru atare slă biciune. Dar tace mai departe savant.Face zece pa şi pâ nă la jgheab, dă drumul la apă , un fir de apă că lduţ , punemâ na udă sub el, se şterge cu palma udă pe fa ţă , cei patru din coadă se uit ă lael. Ii observ ă şi r â de încurcat. Se întoarce şi chelul îi inspectează bra ţ ele slabe,

ba nu-s slabe, sunt subţ iri şi lingourile de muşchi zv â cnesc sub pielea bronzat ă . Chelul plescă ie. Dispreţ ul lui însă poate fi îndreptat şi asupra pisicii jigă rite care caut ă de mâ ncare pe sub mesele verzi de fier. Pisică ! Exclamă Mihă iasca şi mâ na i s-a lipit pe gur ă . Uite-o în sf â r şit! A ieşit din ultima că suţă din st â nga şi vine repede-repede, troscă indu-şi saboţ ii de şipcile podeţ ului. Da, dar s-a schimbat! Acum e



într-o rochie albă , sac, cu bretele. E o fat ă să nă toasă , chiar trupeşă , bronzat ă portocaliu şi aureolat ă de puful decolorat care-i acoper ă fa ţ a, gâ tul, pieptul,

bra ţ ele goale. Pare înv ăţ at ă cu munca, r ă suceşte destoinic cheia-n broască , cemă mă ligă trebuie să înv â rt ă asta! Are nasul mare, gura mare, ochii mari,mâ inile mari, picioarele frumos strunjite, de la muncă , nu de la gimnastică , şi

cum tocmai r â de, bucuroasă de ceva ce zboar ă foarte aproape, i se v ă d dinţ iialbi, lopă ta ţ i, egali şi lucioşi. Să nu trişă m totuşi! ISlu e iemeia tanc, poate că nici lipoveancă nu-i, construcţ ia ei e fundamental economică , numai că în toateacele locuri unde se putea adă uga ceva f ă r ă stricare, o generozitate roză s-acuihă rit elastic şi rotund. Îşi pune hâ rtiile şi hâ rtiuţ ele în ordine pe birou, întimp ce fa ţ a îi sur â de dusă , s-a a şezat şi ridică ochii sinceri şi primitori,a ştept â nd pe Mihă iescu Sau Mihă iasca să zică . Mihă iescu se arat ă ofensat, eltrebuie să înceapă , da de ce tocmai el să înceapă ? Îşi v â r ă iriâ inile în buzunar,ridică nasul şi tună grozav că vrea o că suţă , duduie! Duduie cade greu calopata, dar Mariana Budilă (scrie pe ecuson) nu se sinchiseşte, cere datele,

buletinele, Mihă iescu o lungeşte cu că utatul, parc-ar pâ ndi să -l gr ă bească ea şiel să se înfoaie că e prost crescut ă , dar nu se înt â mplă nimic, fiindcă Marianaa şteapt ă sur î-zâ ndu-le, lui şi Mihă iască i, ca o nepoat ă . Mihă iasca e ruşinat ă ,dă să întindă mâ na spre buzunarul de la spate al soţ ului, o! E de ajuns şi at â t,Mihă iescu o loveşte peste mâ nă şi strigă la Mariana că de ce te gr ă beşti mata„mereu”, duduie?! Şi Mariana sur â de mai departe, Mihă iasca plâ nge. Coarda irascibilă s-a întins, se r ă suceşte, nervii s-au piperat. Deşi n-o

v ă d bine pe Mariana, ceilalţ i simt că dacă ai ajuns acolo în fa ţ a fiarei — altfel dece ar zbiera Mihă iescu? Doar pă rea cu scaun la cap — trebuie să fii gata să lupţ i. Minaieştii se dau la o parte să citească hâ rtiile eliberate, adică Mihă iescu,f ă r ă să -şi pună ochelarii, să se holbeze la ele cale de-un cot, deşi auzise că de

că suţ a 8 e vorba, dar el e st ă pâ n, acest loc e f ă cut pe mă sura lui, după chipulşi asemă narea lui, tot ce face face din propria sa voinţă . Doamna coafat ă zv â rle pe birou buletinul în plastic verde. AlexandraCorciu, scrie Mariana pe foaie şi imediat, Dumnezeu ştie de ce, ridică ochii,poate confrunt ă poza din buletin cu originalul, dar asta ar fi prea de tot, doarnu e la CEC, pur şi simplu a ridicat capul. Cucoana bate din picior mâ nioasă şidin gâ t îi iese un gâ jâ it acru, ameninţă tor, singur ă , zice, sunt singur ă , repet ă mult mai tare, dar Mariana înţ elesese şi zice potolit da, doamnă , dar doamnaCorciu îi smulge buletinul din mâ nă şi Mariana ridică iar ochii, de data astaneînţ elegâ nd şi vede gura îngust ă dar frumos desenat ă a doamnei Corciuf ă câ ndu-se bot, ce bot? R â t de porc, e o str â mbă tur ă oribilă şi Mariana seascunde printre hâ rtii, dă că suţ a 9 şi spune că va completa seria şi numă rulalt ă dat ă . Negriciosul priveşte speriat în urma Alexandrei Cor-ciu care a pornit-oză ludă , pe trei că i deodat ă , să caute şirul de că suţ e cu numă r mic. Îşi smuceştesacoşa de piele, aleargă de la un podeţ la altul, nici nu apucă să vadă plă cuţ elenumerotate, tremur ă toat ă , ba a gă sit podeţ ul şi-şi t â r şeşte papucii spre a doua că suţă pe dreapta, azv â rle sacoşa jos şi bâ dâ bâ ie cu cheia, cheia nu intr ă în



broască , se scutur ă , bolboroseşte nu se aude ce, îşi pune mâ inile în cap, darnu e obişnuit ă să facă asta şi de aceea pare mai grav decâ t e, în sf â r şit a intrat. Chelul e flegmatic. Nici nu se uit ă la Mariana. Vorbeşte pe nas, ar ă t â ndcă el, Duma şi cu negriciosul Filoteanu Ştefan au nevoie de o singur ă „colibă ”.Spune „colibă ” şi ia o poză înalt superioar ă acestor precare condiţ ii de trai.

Mariana chicoteşte. Duma se face că n-aude dar chipul lui e-nroşit, încâ ntat.Filoteanu şi-a încrucişat bra ţ ele la piept, st ă să declame vreo odă , Duma îi ceresfor ă it buletinul, Filoteanu tresare capsat şi replică îl dau eu câ nd e nevoie, dar Mariana st ă tea deja cu mâ na întinsă , chelul Duma se linge pe buze satisf ă cut.O pală slabă cu praf se ridică de pe plajă . Hai, mă Fane, odat ă , mai zice Duma,tonul lui insinuează un comentariu complice cu fata şi depreciativ la adresa luiFiloteanu, dar acesta, cu obrajii contracta ţ i şi mâ inile tremur â nde, dă Marianei

buletinul şi şuier ă drept în fa ţ a grasului te bag în mă -ta, ai auzit? Culmea, peDuma îl apucă un r â s nă prasnic şi şuier ă r î-zâ nd să ru-mâ na la Mariana care-idă cheia că suţ ei 10. Vasilică îi zice? Urechea ta roşie şi spinarea asta roasă ,mă i mă gă ruş, mă i! Filoteanu o şi luase din loc, unde-o fi! Domne, să ia bagajele, hai, mă imă gă ruş, dă -te la o parte! Uite-l! Bate la uşa că suţ ei 9. Bate. Iar bate. Sanda,deschide! R ă zbate pâ nă la Duma care se-ncarcă pe spate şi umeri tot de sacoşeşi ţ oa şte, deschide, mă i! Şi câ nd Duma trece pe lâ ngă el pe podeţ , o colibă doarmai la vale, Sanda strigă dintre pereţ i, cu vocea ei gâ tuit ă rugină , să te iadracu! — Auuu! Lenda picura. Împestriţ at cu alge, se întinse lâ ngă el pe cuvertura groasă . — Eşti cretin, bă , se str â mbă Dodi, nivelâ nd pică turile reci, ustur ă toarepe pielea încinsă .

— La două jumate ai conversa ţ ie. Mă sacrific. — Nu mai ara program, ţ i-am zis… Bă rbosul se r ă suci pe fa ţă . Dodi îlimit ă . — Au venit numa cretini, şopti Lenda, privind în direcţ ia bufetului. Dodi intr ă în cort şi aduse două piersici. Lenda puse mâ na pe una şimuşcă de două ori. — Se pr ă jesc, zise Dodi, printre înghiţ ituri. Îi ar ă t ă cu capul pe Duma şipe Filoteanu la vreo două sute de metri, în dreptul bufetului. Da cucoana unde-i? Lenda se ridică într-un cot şi inspecta plaja. -— Ştii că m-am hot ă r â t,f ă cu el brusc, r ă sucindu-se spre Dodi. Disear ă vorbesc cu ea. — Ce să vorbeşti, mă ? De-o sut ă de ori ţ i-am spus, lasă fata-n pace, secă ina Dodi. Poate te-nmoaie Romeo. — N-are, domne, nimic cu Romeo. Dodi clă tină din cap amă r â t. — Mă rog, n-are. Da pe tine ce te-a lovit? Nu mai poţ i pâ n la Bucureşti? Lenda se-ntoarse cu fa ţ a-n jos, crucificat. — Nu pricepi nimic. Trebuie, f ă cu el convulsiv, izbind cuvertura cupumnii, trebuie s-o asimilez.



— S-o asimilezi… Mă sur ă milos trupul slă buţ , ca de copil, cu nefirească barbă , al luiLenda. — Şi cum merge! Şopti Lenda pasionat, cu nasu-n cuvertur ă . Tropa-trop,tropa-trop…

— Tropa-trop? — Ca o că prioar ă . — Tropă ie ca o că prioar ă fiindcă -i ditamai femeia, ţ ipă Dodi. Nu ză u, ţ i-aipierdut de tot. — Nu pricepi nimic, se t â ngui jalnic Lenda, ridicâ n-du-se-n genunchi. Un fir de algă , prins în barbă sub buza de jos, se mişca hilar. Ce poate fimai pasionant, strigă Lenda contorsionâ ndu-se, decâ t o femeie adev ă rat ă ,frumoasă , să nă toasă … — Grasă . Cabotin!

Porni spre apă . Se opri în primul val şi-i strigă peste umă r: — Achim i-a chemat pe ă ia la ciorbă . Nu se duc. De frică . Mari gogomani. Pescarul, mic de stat, cu barba lungă , înspicat ă , venea agale prin nisipulînt ă rit de apă . Salut ă din cap la câţ iva metri de Dodi şi-i f ă cu din ochiul teaf ă rspre cherhana. — Nisetru? — Morun. Trecu mai departe. Din mers, dă du roat ă bra ţ ul drept, să -l urmeze. — Hai, mă , mă car la morun, r â se Dodi şi Lenda, toropit, se ridică şi el. Aerul e tare — coptur ă de plumb. Câ te-o şuviţă de r ă coare pâ lpâ ie pecoapse ameninţă ri periodice. La fiecare, Mariana deschide ochii. Clipeşte,

amestecă imaginea roşietică de sub pleoape cu steaguri albastre. Nu-i nimeni. Valuri mici cu verdea ţă . Alt ă adiere. Îşi îndreapt ă elasticul chilotului r ă sucit.Mâ na se rea şează sub cap. A şteapt ă o clipă . Acum! Deschide ochii: nu-i nimeni. Trei ore goale. De la două la cinci. N-are treabă . E bine, e normal să facă plajă . Dar nu baie. Dacă se ridică să meargă trei metri şi un pic pâ nă la apă ,are picioarele groase şi şoldurile durluie. Da, dar dacă st ă în fund, face colacipe burt ă . Şi câ nd se întinde la loc, se vede urma lor crea ţă , albă . Cu spatele însus e bine, dar se teşesc pulpele şi coapsele. E ca o balenă , mamă dragă ! Banu! Că r â de! Uite ce t â nă r ă e. Că r â de, uite cum r â de că vrea ea, a şa, cu ochiiînchişi care v ă d roşu, violet, verde, argint, uite a şa trebuie să r â dă . Nu mair â de. Destul. Ştie să r â dă . Să stea totuşi pe spate. Ei? Tot nimeni. Îşi trage puţ in sutienul să încapă sâ nul st â ng, să nu creadă … Şi dacă crede, ce? O baie? Se ridică în coate. Nu-i nimeni. Marea nu mai sclipeşte. E verde.Zbur ă t ă cit ă şi gâ lgâ ie apă . Se vede prin ea. Încă nu. F âşâ it de nisip umblat, scoică întoarsă pe alt ă scoică , a şa vine cineva.Umbr ă mare. Nu prea mare. E doamna aia cu pă rul…



— Stai, dragă , stai liniştit ă . Te superi dacă vin şi eu juţ in? — Vai de mine, poftiţ i. Se trage chiar la marginea prosopului ei cu flori roz, să faeă loc doamnei.Dar nu-i nevoie. Îi e frică în soarele albastru. Loc e berechet. Doamnadespă tureşte un cearceaf verde, o pâ nză scă moasă , scumpă , poate foarte

scumpă . Mariana pipă ie. Ah, doamna Corciu are costumul de baie din acela şimaterial verde, moale, pluşat. Ce sutien mic! Şi se mişcă a şa, f ă r ă ruşine… Dade ce să -i fie ruşine? Parcă nici n-are ţâţ e. E frumoasă , ce frumoasă e! Să aibă patruzeci, nu, da frumoasă , slabă , elegant ă . Ca o doamnă . Da e bronzat ă . De ce

vine la mare? — Suntem toţ i a şa de obosiţ i de la drum… Oftează zâ mbindu-i Marianei, e sigur ă că Mariana o înţ elege, se întindepe burt ă . Mariana zâ mbeşte cum ştie ea, priveşte printre gene, cu mâ inile subcap, cum doamna Corciu îşi desface bretelele sutienului de la jumă tateaspatelui. Are unghii ovale, sidefate… — Mie-mi spune lumea Sanda, zice doamna Sanda fulger â nd-o penea şteptate prin ochii ei mari, că prui, bomba ţ i sub pieliţ a ridat ă . Dar pe mijlocul acestui spate cu şanţ ul îngropat al coloanei din loc în locînnodate, nu e nici o urmă albă . Doamna Sanda st ă mereu cu sutienuldesf ă cut… — Pe mine mă cheamă Mariana, zice mirat ă de glasul ei care şov ă ie ca şigâ tul care dă să se ridice respectuos, ca şi corpul care ar vrea să se tragă mai la marginea prosopului. Asta-ţ i face frică . R ă spicat. S-a ridicat în coate, abia acum vede sacoşa derafie cu trei reviste lucioase r ă sturnate pe colţ ul pâ nzei şi papucii mici, extremde mici, cum pot să încapă acolo picioare? O, picioarele doamnei Sanda, at â t de

finuţ e, at â t de subţ iri. — Aici nu faceţ i nudism? Mariana tace. Dă din cap, ridică din spr â ncene. Ba da. Unii se dezbracă .Ea nu. Bineînţ eles că ea nu. Ochii îi cad pe chilotul ei supraelastic, uite cestrimt e, carnea creşte pe lâ ngă elastic, peste, se înfoaie supă rat ă , nu trebuiasă -şi pună azi costumul ă sta, nici nu s-a depilat bine, puf ii maronii sestrecoar ă şi ei la soare, nechema ţ i. — Ba da, zice într-un t â rziu, unii se duc mai încolo — şi arat ă cu mâ naspre cherhana la st â nga — sau mai încolo — şi arat ă chiar spre locul unde,acum îi vede bine, stau în picioare, la mal, unul în fa ţ a celuilalt, Duma şiFiloteanu. — Tu eşti singur ă aici? Doamna Corciu vorbeşte de acolo, de jos, glasul îi dansează câ teva trepteînalte prin aerul cald. — Da, zice. Nu, r â de r ă zgâ ndit ă . Am venit lla un v ă r al meu din sat, pesteapă , da el ştia că e de lucru aici şi am venit.



— De mult? Întreabă chiar interesat ă doamna Corciu. E binevoitoare şidr ă gă stoasă , mereu mişcă din cap câ nd vorbeşte, e foarte atent ă cu Mariana, epreocupat ă de soarta ei, ce femeie de treabă . — De vreo două luni. Mariana se r ă suceşte. Viorel trece încolo. Nu e departe. E alb ca hâ rtia.

Poart ă slip roşu. Duce o câ rpă pe umeri, face cu mâ na. Mariana r â de. DoamnaSanda îl vede, îl priveşte da nu-l recunoa şte, oare cum se poate? Îl lasă să treacă . Ceasul e mai viu. Aerul s-a mai destins. Cerul s-a urcat. Câ tevapersonaje. Mai mult ă siguranţă . Ca două femei. Ele stau de vorbă . — E periculos să fii singur ă , a şa, pe-aici, zice doamna Sanda,întorcâ ndu-se cu fa ţ a în sus. Are un vaccin mic, sus, pe piciorul st â ng.Bă rba ţ ii… li se nă zare orice. Mă gă ruşul s-a oprit lâ ngă parul galben, li şterge cu coada. — Ei, doar nu suntem în pustiu… Doamna Sanda e grav ă . Se ridică în coate. Priveşte lin peste mare, genelelungi îi umbresc cearcă nele. Clipeşte des. Are de spus ceva mai lung caretrebuie să fie scurt, respir ă inegal. Mariana st ă cu nasul în prosop. Miroase asare. — Nu trebuie decâ t să li se par ă că le place o femeie — zice „femeie”apă sat şi Mariana tresare — şi sunt în stare de orice. Ca animalele, şuier ă dinmemorie după un timp, str â mbâ ndu-se la mare. Iţ i plac bruneţ ii? Într-o doar ă ,şi se lasă înapoi pe spate. — Mie? Mariana se scutur ă . Acum s-ar putea să greşească . După ce că e at â t de ur â t de grasă , se mai face şi de r â s. Ce să zică ? Ce-osă creadă doamna Sanda? Bruneţ ii? Care bruneţ i? Ce frumos vorbeşte! Trebuie

să aibă ceva experienţă . Oare ei îi plac bruneţ ii? Vai! Ce scenă oribilă trece prinochi! Trei bruneţ i o încolţ esc în ză padă pe doamna Sanda. — Ştiu eu… Face Mariana. Îşi întinde chilotul câ t mai sus, câ t mai jos.Nu e deloc comod să te dezbraci. E obosit ă . Ii e puţ in somn, e patru. — De câ nd mă ştiu, pare că behă ie în soare, numai bruneţ ii mi-auplă cut. A ş fi în stare de orice pentru un brunet frumos… Mariana s-a speriat. Vocea doamnei zbâ rnâ ie ca firele de telegraf. Or ă coare să rat ă fluier ă de peste mare. Trage cu ochiul la umă rul mic, lucitor, aldoamnei. E ca un bibelou frumos. Bă rba ţ ii trebuie să se omoare după ea. Cu omâ nă o iei în bra ţ e, e un fulg. Şi at â t de distinsă . Rochia arde. Are mult plastic, i-a spus şi fata aia dintr-a zecea, bretelelese lungesc fierbinţ i pe nisip, Mariana le r ă suceşte în mâ nă , pâ nza e aspr ă , ar fitrebuit să -şi pună bluza cu flori mici, rochia asta o face să par ă şi mai grasă .R â de. O baie. Prietena ei st ă iar pe burt ă . N-o vede. Şi chiar dac-o vede. E cald.Mariana se scoală . — Mă duc puţ in în apă . R â de. Doamna Corciu se întoarce şi o priveşte. E înalt ă , rotundă , plă cutgreoaie. Ce poate să placă mai mult? E o tenta ţ ie permanent ă . S-o fr â ngi în



bra ţ e. O vede speriind apa cu piciorul. E copilă roasă . Se ceart ă cu apa ca omâţă . E o fat ă cinstit ă . Şi proast ă . Îşi face şi ea interesele ei, nu te-ncurcă .Proaspă t ă , t â nă r ă , cine ştie câţ i., cu coama asta blondă , ca o iapă . Totuşi aretalie fină , glezna frumoasă . Uite că întoarce capul. F ă -i cu mâ na. Intr ă în apă .Şi chiuie. Ce cretină ! O tenta ţ ie permanent ă …

— V-a prins bine! Romeo turna romul ar ă t â nd compă timitor spre pectoralii şi umerii rozaliiai lui Viorel. Tricoul i se umfla uşor peste începutul de burt ă . — M-a prins bine, fredona Viorel. Bufetul era gol şi r ă coros. Scoase o hâ rtie de zece şi a ştept ă restul bă t â nddin buze. Bineînţ eles că n-avea de gâ nd să -l lase pe stropşitul de chelner — toto javr ă şi ei! — Să -i scuipe-n cap. Luă restul numă rat exact cu mâ na liber ă . Se a şeză la masa de la fereastr ă şi deschise cartea învelit ă în ziar englezesc. Filoteanu ieşea din apă . Îl v ă zu aplecâ ndu-se de mijloc pâ nă la pă mâ ntparc-ar fi vrut să -şi scuipe burta lipit ă . Balena de Duma st ă -n fund de patruore şi face undiţ e. — V-a ţ i luat apă minerală ? Strigă Romeo de la bar. Viorel se-ntoarse

jumă tate şi r â nji peste umă r, înţ elegâ nd dorul de v â nzare al pişicherului. — De ce minerală ? Ailalt ă nu-i bună ? — Nu-i bună . S-a stricat sta ţ ia. — E-he! Am stomac bun. Romeo clă tină din cap. Se a şeză pe scă una şul lui şi se cufundă în San

Antonio. Viorel că zu pe copert ă : that if they prove guilty, the committee would.Even în concert… While sessions went on for… Mariana iese din apă . Nu se vede bine pâ n-acolo. Cam mare. Totuşi. Da

pă pă dia aia parcă era cu Filoteanu?! S-au dat femeile cu femeile. Astea-s nişte. Înghiţ i r ă coare greoaie odat ă cu primul gâ t de rom. Ceva ca o transpira ţ iea stomacului. Pâ nă -n piele. Se ridică şi o zbughi afar ă . Romeo se furişă pâ nă la masa lui Viorel. Întoarse cartea la prima filă :Curs de economie politică , Pascu Viorel. Pascu Viorel! Un copilandru. Viorel intr ă palid picur â nd spă lat pe fa ţă . Trase o gur ă de rom. Dâ rdâ ia. — Vreţ i un ceai? Îşi suci mutra acrit ă la Romeo. — Auzi, domne, mnea ţ a alt ă treabă n-ai decâ t să mă ciocă ni pe mine lacap? — Ba am. Să fiţ i să nă tos! — Mersi. Bucă t ă reasa schimba feţ ele de masă , câ nta în surdină mamă , mamă . Aceea şi transpira ţ ie. Mă -ta! Probabil indigestie. S-a r ă corit. Sticla de oţ et st ă singur ă -ntre muşte pe mijlocul mesei. Inpaturile de jos dorm trei lipoveni goi pâ n la br â u şi prin somn se bat de muşte.Unu sfor ă ie cu gemete mirate. Tupil, câ ine berc, se scutur ă cu botul pe labe,de-a curmezişul uşii. Lenda îi mâ r â ie. Tupil nu mişcă . Lenda mâ r â ie mai tare.



Câ inele ciuleşte. Dodi adună un pumn de sare de pe masă . Calcă amâ ndoipeste Tupil nemişcat prin scoică rie. Nisipul s-a muiat. Marea, iscat ă de v â nt după pr â nz, l-a lins patruceasuri. Te-afunzi. — Ei, care joacă ?

— Tot ă ia. — Eşti încă păţâ nat. Da grasu de ce nu? — Ţ i-am mai spus o dat ă , oftează Dodi. — Da ce are el cu ă ia? — Are. Au venit împreună . E îngâ mfat. Şi idiot. El se dă codoşul lor. Echel de at â ta minte. A şa crede, că are el datoria să -i asiste la-mpă cat. Dacă -ilasă singuri se ceart ă . Şi chiar se ceart ă . — De ce se ceart ă ? Se mir ă Lenda. — Madama aia e o viper ă . Facem o baie? Lenda se dezbr ă ca din mers. Luă ca reper buturuga pr care-şi puseseslipul şi înainta pe r ă dă cinile miloase în pas cu Dodi. — Da de ce e viper ă ? — Fiindcă . Da ce-oi fi eu? Dă dacă ? Curenţ i reci ciupeau valul. Soarele dispă ru într-un nor şi alga prinsă -ncot se zbă tu şi ea verde-ghea ţă . — Auzi? Strigă Dodi plutind. — Aud. — Da nu mai mult de trei sute. Două de la Mihă iesca şi una de la puşti. — Două de la puşti. — Una am zis. — Bine, mă , azi una.

Ţ ipă şi se cufundă luminare, cu t ă lpile înnegrite chircite la suprafa ţ aapei, spectacol zilnic pentru Dodi. Ai! Lua ţ i-l de coadă ! — Ai! Ai! — De coadă , doamnă , da ţ i-l cu capu de lemn! — Ai! Sare, se zbate, e viu. E viu evident, miorlă ie. Romeo iese în uşa bufetului.Prin gemuleţ ele că suţ elor privesc alţ i ochi. Soarele apune roşu peste madamMihă iescu şi bi-bă nelul care e evident viu şi sare de-i rupe inima. L-a prinsMihă iescu dimpreună cu un biban ceva mai mă ricel şi trei roşioare. — De coadă , doamnă , o sf ă tuieşte iar Mariana. Ea spală la jgheabul dinfa ţ a Mihă iască i, într-un lighean de plastic, nişte rufe mici. Nu poate să pună mâ na pe peşte. Peştele sare pe podeţ . Încă juma de metru. Dacă se mai zbatepuţ in o să cadă la loc în balta lui împuţ it ă . — Prinde-l! Ţ ipă Mihă iescu duduind pe podeţ . Romeo se ţ ine cu mâ inile de burt ă . Mariana spală încetinit, cu ochii laMihă iescu, turbat, care şi-a-nfurcit spr â ncenele şi strigă :



— Pune mâ na, Lenuţ o, că sare, sare. Sare! Peştele se zbate. Mai are puteri. Mihă iescu şi-a pus mâ inile-n şold şi sestr â nge tare, tare, pe câ t de tare strigă . — Ai! Ţ ipă Lenuţ a plâ nsă . Ba îngrozit ă . Că a să rit, uite-l c-a să rit.

— Lenuţ o! Geme Mihă iescu, mă bagi în mormâ nt! Eu l-am prins. — Tu l-ai prins, murmur ă Mihă iasca pierdut ă . Volbura de trestie princare a scă pat bibă nelul foşneşte uşor. Sanda Corciu trece printre ei. Un parfum noros. Nu-i vede, nici peMariana n-o cunoa şte, ea merge la masă la bufet. Mihă iescu a-ncremenit. Îşiplimbă ochii de la jgheab la balt ă şi de la balt ă la jgheab. Lenuţ a, moale, at â rnă de privirea lui. Privirea lui se opreşte pe ceafa Marianei, roşie-n apus, aplecat ă . — Nu v ă supă ra ţ i de-un peşte, zâ mbeşte Mariana, ri-dicâ nd ochii la el.Balta-i plină . — Nu mă -nveţ i dumneata pe mine ce-i plin şi ce nu-i plin! Urlă Mihă iescu. Dar e calm. Îşi şterge mâ inile pe maioul foarte alb. 0 broască or ă că ie scurt, ca o tinichea întoarsă cu bom-beul. — Mar ş în casă ! Lenuţ a pleacă zguduindu-se de plâ ns. Mariana spală mai departe,aplecat ă peste ligheanul de plastic, bucăţ ile spă late le-nşir ă pe jgheab să a ştepte limpezitul, sunt mai ales bikini şi ciorapi scur ţ i. S-a mai pistruiat puţ inpe piept, pe gâ t, sâ nii se împart grei în decolteu, din coc 1 se desprind şuviţ ealbite de soare. Mihă iescu cur ăţă un biban şi trei roşioare, ţ opă ie de ţâ nţ ari,fluier ă , strigă -n-spre bufet: Da ţ i, bă , drumu la apă , bă … E întuneric v â nă t şiiar, de departe, lă trat de câ ini.

Ce chestie! Ba ca de obicei: acum că intr ă aici a doua oar ă , bufetul i separe mult mai mic. Murdar. Becurile at â rnă , zumză ie în abajururi împletite;pescă ruşii împă ia ţ i, agăţ a ţ i de rogojina care tapetează placajul, sunt zgribuliţ i,negri de praf; mirosul, mirosul ă sta de sare îndulcit ă , miros de mare desfacere,de margine a deznă dejdii, deşert ă ciune a libert ăţ ii, mirosul ă sta e insuportabil.

Te-mpinge ceva de la spate. Ce dracu te-mpinge? — N-a prea plouat pe-aici. Romeo toarnă un rom. — Mai plouă . Mai rar. Duma se sprijină -n coate pe tejghea. Barman cu ceas Pobeda! Plin dă

bani trebuie să fie bă iatu ă sta! — Veniţ i aici dă prin iunie, e? — De prin mai. — Şi turişti sunt, sunt.? Romeo se scarpină -n cap. Duma nu se dă dus. Conversa ţ ia pă bune especialitatea lui. Mâ ngâ indu-şi chelia, îl ţ ine pe Romeo în ţ arcul zâ mbetuluisă u sportiv. — Da dumneavoastr ă cine sunteţ i? R â de Romeo. la te uit ă , dă dinaripioare, că că ciosu!



— He, io sunt un zmeu. Ii pâ r â ie-n piept un drug fr â nt. R â d amâ ndoi cu din-ţ ii-ncleşta ţ i. Nu seslă besc din ochi şi r â d, care r â de mai tare?! Lumina s-a înt ă rit. Sclipesc gâ turide sticle poleite, la 45°, reci. În pă hă rel, romul se clatină adormit. Romeo parcă face totuşi semn că e ceva acolo, atenţ ie, la spate. Duma întoarce lent capul, ca

la şarpe. Sanda, la mă sa-n întuneric. Fumează . In pulover albastru sau verdeînchis. — Cu femeile, şopteşte aplecâ ndu-se confidenţ ial spre Romeo, trebuiemult ă . Ehei! Romeo aprobă încercat, fa ţ a e la dispoziţ ia clientului, huidumadospit ă -n trening se strecoar ă molatic printre mese, ca un motan să tul. Mareporc! — Te-a prins puţ in. Alexandra sur â de victorioasă . Nu r ă spunde. — Ascult ă , f ă cu Duma şi-şi lă să timp să guste romul, n-aveai tu nişte

votcă ? — E la Ştefan, sur â de ea şi cur ăţă în farfurie moţ ul încenuşat al ţ igă rii. — Nu ştiu, ză u, ce ai de-l freci pe bă iatul ă sta? O să v ă lua ţ i peste o lună şi v ă şicana ţ i ca nişte copii. Poftim, acu unde e el? Alexandra tace, sur â de. — Ce prostie ţ i s-a mai nă ză rit? Dar ea tace, stinge ţ igara hâ r şind-o în sus şi în jos pe farfurie, ozdrobeşte, filtrul se desface în şuviţ e îngă lbenite, ea se r ă sfa ţă ca de obicei.Duma se înfundă mai bine în scaun, plescă ie. — Ei, cu femeile, scumpa mea, un bă rbat nu poate să vorbească sincerniciodat ă . (Alexandra îl respect ă . Priceperea lui unanim recunoscut ă . Barba lui

ţ epoasă la un sfert de or ă după ce s-a ras, ca acum. Puterea, susţ inut ă degr ă sime, fie şi a şa. Omul acesta îi dă senza ţ ia, altfel rar ă , că undeva înapropierea ei cineva gâ ndeşte.) Da eu cu tine mai vorbesc, că eşti femeieluminat ă . Vezi tu, oft ă el, lă comia femeilor e f ă r ă margini. Cea mai grozav ă femeie, câ nd vede la televizor pe una că dansează şi se face cauciuc, se vedeimediat pe ea că dansează , se face cauciuc ca aia. Câ nd o vede pe campioanamondială la patinaj, tot pe ea se visează acolo pe ghea ţă . Dacă merge în vizit ă şimă nâ ncă ruladă de curcan, se fac» luntre şi punte să facă şi ea ruladă decurcan. Ca să nu mai vorbim de altele. Orice femeie e un tiran potenţ ial. Da nucomandă numai ipoteze, c-asta ar fi bine încă , ia tot ce poate apuca.Bineînţ eles, ca să nu par ă odioasă pe câ t e, mai şi disimulează . Dacă -i spuiunei femei simple ce-ţ i spun eu aici, îţ i sare-n cap cu aparenţ ele ei respectabile.La urma urmei, fiecare cu stilul ei, cu respectabilitatea ei. Da să ştii că şi tu aiinstinctu ă sta. (Alexandra clipi calm şi-şi aprinse alt ă ţ igar ă .) Bună oar ă , tu vreisă fii tot ce poate Fane să vadă şi să aibă pe pă mâ ntu ă sta. Vrei să fii şicocoana mare, că ă sta-i stilul t ă u, nu? Vrei să fii şi cocheta şi fetiţ a de două zecide ani, aia nurlie, după care s-a uitat şi Fane, na, ca orice bă rbat. Că toţ i ne-am uitat. Da a mai f ă cut şi altceva? S-a uitat. Toat ă lumea se uit ă .



— Câ nd e cu mine să nu se uite, că nici eu nu mă uit! Duma îşiîmpreună degetele v â rf în v â rf, încâ ntat de copilă ria pă tima şă . — Da dragă , a şa ar fi normal. Da bă rba ţ ii-s altfel. A şa-s ei de câ nd i-af ă cut Dumnezeu. Bă rba ţ ii nu v ă d dansatoare, nici ruladă de curcan, nicipatinatoare. Ei v ă d o… Să -ţ i spun io ce v ă d?

Alexandra oft ă , mă gulit ă de sinceritate. Nu, nu trebuia să -i spună , nu era greu de înţ eles, mersi. Duma zâ mbi larg. Vraja discret ă şi îmbietoare pe care o r ă spâ ndiseîmprejur — pă rea că are şi miros — îl încuraja să dea romul peste cap. Dodi intr ă şi se a şeză la masa lui, lâ ngă fereastr ă . Chelnerul, care seproptise-n bar de vorbă cu Romeo, se apropie şi salut ă amical. — A şa că , dacă voi tot v ă însura ţ i, reluă Duma pe un ton mai scă zut,încearcă şi tu să -l vezi ca pe un bă rbat acolo, cu defecte, cu… O fi el cel maigrozav electronist, da de la br â u în jos tot… Izbucni în r â s, mâ ndru de că derea demonstrativ ă . Avea chef de vorbă azi.

Alexandra zâ mbi, mulţ umit ă : tot femeile ieşeau bine din adev ă rul ă la. Filoteanu intr ă şi închise uşa gra ţ ios. Trebui să se oprească la masa luiDodi. Chelnerul îl bă tu pe umă r r ă -sucindu-l în loc şi-l lă udă lui Dodi pentrufor ţ a muscular ă : că raser ă împreună mai devreme saci de cartofi şi lă zi de bere.Dodi îl privi cu simpatie şi-l invit ă la masa lui, Filoteanu însă se scuză că -la şteapt ă prietenii. Înclinat cavalereşte, corpul dur, turnat în blue-jeans subţ irişi pulover roşu de lâ nă moale, purt ă tor al unei rare cur ăţ enii gimnaste pe careo încununa zâ mbetul sincer încurcat, întreţ inut de umbrele chipului, privindde-a lungul unei duioase absenţ e, dar desigur nu corpul, ci plinul de prezenţă al acelei firi, ca o lumină sau ca un întuneric sorbitor, presimţ ea o deplasarefirească şi vizibilă a tuturor liniilor, neatinsă de siguranţ a vulgar ă a

câştigă torului. Poate mai t â rziu să vină domnul Demetrescu la masa lor. Dodimulţ umi şi promise. — Am avut dreptate, îi susur ă lui Lenda, care intrase şi el, ras proaspă t.

Aia doi n-or să joace. — At â ta pagubă . Lenda se a şeză , agitat, mă rit în haine prea că lduroase, îşi scă rpina barba somnoros. Ţ igă rile le uitase în cort şi era mult pâ n-acolo. Romeo pornimagnetofonul şi un blues indolent, abia insinuat, se r ă spâ ndi în bufetuloctogonal, şuierat din câ nd în câ nd de f âşâ itul trestiilor. Chelnerul strigă „Bine,Romeo!” de la masa lui Duma unde lua comanda. Seara că lduţă se ridica sprecer, uşurat ă de apropierea mă rii., In ora ş”, zise Dodi, „noaptea-ţ i cade-n cap.” Are vreunul dreptate? Duma, că i se pare că -l tot împinge ceva de laspate, sau Dodi câ nd vede noaptea ri-dicâ ndu-se uşurat ă spre cer? In spiritulCrucii, şi numai în acel spirit, amâ ndoi. Ciudatele efecte ale dezrobirii. Aerul e slab. Pă mâ ntul trage. Un gest pornit f ă r ă voie de la înă lţ imeanasului cade ca bolovanul în nisip. Nu se „încearcă ” şi nu se „reuşeşte”. Totul,odat ă începui, se rostogoleşte pâ nă la capă t. Iner ţ ie minimă . Maximă libertatede mişcare. Opţ iune scă pat ă de constr â ngeri. Adică cea mai grea opţ iune. Jocul



e incontrolabil. Nu mai sunt garduri. Scă rpinatul în cap — la fel de grav camersul, ca mâ ncatul, ca gâ ndul. Ireparabil. Şi asumat pentru totdeauna.Stagnarea e imposibilă . Omul se mişcă . Golul cere evenimente. Piesele joculuise dispun somnambule, abia iau cunoştinţă unele de altele şi starea s-a şimodificat. Legea e vie şi e a celui ce a adus-o. Câţ i veniţ i, at â tea legi. Deci, nici

o lege. De fapt, via ţ a însăşi. Doar că mai aproape de suprafa ţă şi maisimplificat ă . Respira ţ ia ei sensibilă şi simplitatea fac aerul slab şi pă mâ ntullacom. Gestul porneşte din înalt — un capă t de mosor. S-a mai umplut de fum, de vorbă . In rumoarea că lduţă , clă nţă n paharelepe tejghea, mă runţ işul şi clapele | magnetofonului, dat înapoi la rugă mintea lui

Viorel, dat I înainte la rugă mintea lui Lenda. — Ei, ţ i-a plă cut? Eu fac fiţ e? Duma închide ochii. R ă suflă . Ii deschide iar pe Mariana. Sanda fumează gros dar nu va ceda. T ă ria ei e-n-fierbâ ntat ă ca speranţ a după o pierderepasager ă : chemat de Dodi să participe la joc, Ştefan s-a ridicat pur şi simplu şis-a dus la masa de la fereastr ă , f ă r ă mă car să cear ă scuze. Ştefan n-a schimbat nici o vorbă cu ea. — Domne, zice Duma, adev ă ru e c-ai cam apă sat pedala. Mariana mă nâ ncă . Schimbă ocheade cu Romeo care se balansează blues,ochii languroşi dau figurii sale un aer copilă resc de ursuleţ pe sfori. Ea şi-ală sat pă rul liber, ploaia aurie îi cade fald pe spate, fire r ă zleţ e se prind de rochia groasă , îmbogăţ indu-i grav movul închis, şi a şa princiar. Obrajii rumeni facgropiţ e, se umflă în r â s, buzele rujate se destind fericite peste sclipirileinvoluntare, fastuoase şi ele, ale dinţ ilor mari, albi. A cobor â t din limuzinaprinciar ă , în gă teala princiar ă — ea singur ă poart ă aici ciorapi de mă tase şisandale cu toc — în restaurantul de lux unde fusese invitat ă cu o lună înainte

să -şi să rbă torească augusta aniversare. — Adică tu de ce n-ai fi vorbit cu el? Iţ i că dea coroana? Sanda s-a crispat. Lenda s-a r ă sucit spre bufet şi, la vederea Marianei, adat un mic ţ ipă t de surpriză . Ea a intrat probabil prin dos, pe la bucă t ă rie. Oclipă a r ă mas nemişcat, cu că r ţ ile în mâ nă , neglijent r ă sfirate, lă -sâ nd să se

vadă pe masă în fa ţ a lui, gr ă mada de beţ e de chibrit a câ te un leu. — Nu mai face pe prostu, taie Sanda. El îşi închipuie că dacă mi-a f ă cutonoarea să mă cheme aici, gata, sunt servitoarea lui… — Servitoarea. Dodi must ă ceşte. Îşi numă r ă ultimele cinci beţ e, a ş-tept â ndu-l pe Lendasă revină la joc. — Hai, domne, sare Viorel, nervos. Ştefan e palid. N-a pierdut mult, dar nu-l preocupă asta. O camaraderienevorbit ă îi ridică deseori ochii asupra lui Dodi care-l primeşte zâ mbind unzâ mbet continuu, contractat şi zadarnic ca o pierdere sigur ă , încuviinţ at ă pă rinteşte. — Hai, domne!



E ultima mâ nă a lui Viorel. Mai are băţ ul de deschidere. Mihă ieştiimă nâ ncă t ă cuţ i sub becul din mijlocul bufetului. Mihă iescu nu joacă , astea-sprostii! Şi-a adus cu el un teanc de ziare care-l incomodează ori de câ te oriduce v â rful furculiţ ei la solniţă . Romeo s-a a şezat la masa Marianei. I-a adus un pă hă rel cu lichid

portocaliu, vreun lichior pretins exotic, şi îi povesteşte ceva. Fata chicoteşteîncetişor, se şterge ia gur ă str â mbâ ndu-se de arsura saramurii. Se ridică amâ ndoi, a început un câ ntec mare, e şi un cor în surdină , ceva spaniolesc,dansează de-a lungul câ torva duşumele între bar şi primele mese. Sanda sur â de ieftină t ăţ ii. Romeo e un bă iat de pr ă v ă lie, cam pâ ntecos, îşiţ ine partenera la distanţă nepriceput ă , nu respectuoasă , îi vorbeşte în fa ţă ,destul de tare ca să se-audă ceva ca un complot împotriva lipovenilor de pe

barcaz. Mariana zice „Ei, lasă , lasă , lasă .” Viorel nu se împrumut ă . A ieşit din pokera ş f ă r ă şap-teşcinci de lei. Îşitrage soaunul mai la o parte şi, picior peste picior, cu ţ igara aprinsă fumegos pe

jumă tate, priveşte dansatorii. Sunt patru. Duma a luat-o pe Sanda care calcă băţ oasă , fiecare pas numă rat, cu tenişii mignoni şi grijă abia mascat ă să nu selovească de scaune. Duma, mult mai înalt decâ t ea, a învelit-o cu totul la pieptşi mutra lui lucioasă , ca un felinar, se suceşte prudent pe urmele parfumatelă sate de pă rul bogat str ă lucit al Marianei. Romeo iese la lumină cu Mariana.Dodi mai are trei beţ e. — Frumoasă pereche, zice. Viorel r â de în nasul lui Dodi, tare, nest ă pâ nit, ca de diminea ţă . Carepereche? Lenda îl fulger ă pe Dodi. O transpira ţ ie fină îi broboneşte fruntea,alunecă în spr â n-cene. Viorel se duce spre bar. E fercheş şi sfidă tor, i-a trecutpâ ntecă raia. Cu spatele la dansatori îşi numă r ă banii, a şteapt ă sf â r şitul

melodiei, socoteşte vechimea rolelor. — Ce facem, jucă m în trei? Întreabă Dodi. Ştefan nu aude. E r ă sucit şi el în afara mesei şi, f ă r ă nici un ocoliş, ostudiază pe blonda voinică , purtat ă acum, zdrav ă n încolţ it ă în talie, de Duma.Sanda şi-a at â rnat o mâ nă pe după gâ tul lui Romeo, cealalt ă , cu o dezinvoltur ă nefirească staturii ei, îi flendur ă moale pe lâ ngă corp. Romeo pluteşte, vizibilîncă lzit de femeia care cedează str â nsorii. Lenda îi face loc lui Viorel să treacă la masă , se apleacă spre Ştefan: — Mai juca ţ i? — Cu ce să joace, strigă Viorel peste valul refrenului, că ne-ai cur ăţ at?!Z ă u, cum faci, domne? Uşoara impertinenţă din ton, nici mă car o provocare, mai vechea agita ţ ie,o foame de lup, două romuri — Lenda face semn că imediat, să treacă muzicatare. Îl urmă reşte pe Viorel printre gene. Blondea ţ a şi pielea galbenă ca frecat ă cu seu a bă ietanului, ochii ă ia parcă lipiţ i cu lene îl fac antipatic. Romeo, şters de nă duşeală , a să rutat mâ na şi s-a întors în dosultejghelei. Mariana se scutur ă ca de apă rece, închină un pahar alburiu de vincu Sanda şi cu Duma între care a fost a şezat ă pe locul lui Ştefan. Sanda soarbe



mult din pahar, şi-a scos puloverul. E roşie, fumează , ochii sticloşi alunecă pegesturile mici ale fetei care povesteşte cu exclama ţ ii stridente, se îneacă , îşicur ăţă ceafa de greoiul, transpiratul blond. Dodi, încruntat, str â nge din buze la Lenda să se potolească . — Domne, parodiază Lenda familiaritatea pustiului, e foarte simplu. M-

am uitat la dumneata cum înoţ i. Din clipă în clipă scoţ i capu afar ă . Depomană , că nu-ţ i trebuie să respiri. Scoţ i capu de frică , mori de frică să nu te-neci. — Şi dacă nu-l vedeai în apă ? Uite, eu nu-not, r â de Ştefan, întorcâ ndu-sespre masă . — Ei, nu-noţ i. Da l-am v ă zut şi cum merge, sare Lenda, ocolind fa ţ aasmuţ it ă sub calm a lui Dodi. Merge ca pe scenă , merge să -l vadă cineva, nu c-ar avea vreo treabă . Dumneata nu poţ i să -mi fii adversar. Viorel, înveselit, ridică din spr â ncene, persoana lui — sugerează — e cutotul altceva. — Rochia de crin te. — De ce nu pot, domne? — Fiindcă nu eşti destul de… Nu gă seşte. Dodi str â nge că r ţ ile risipite pe masă . — Destul de ce? Viorel r â njeşte. Mica trufie lăţ it ă pe obraji seamă nă cu ner ă bdarea luiŞtefan care-l priveşte pe Lenda pe sub spr â ncene, pipă indu-şi beţ ele r ă mase. — Ca să mă -nţ elegi dumneata, nu eşti destul de egoist. Lenda l-ar mai şi pă lmui dar chicoteşte, se lasă pe spă tarul scaunului.Gulerul albit al că măşii de diftină îi încadrează barba neagr ă , ascuţ it ă , olungeşte peste str â m-toarea nasturelui cu greu închis. Că ma şa i-a r ă mas mică .

Puloverul negru, scă moşat, îi ajut ă poza diabolică . F â l-f â ie din degetele scurtecu unghiile mâ ncate „ei, ce mai e?” Viorel se mulţ umeşte să sur â dă superiordar să r ă cia lui Lenda şi agilitatea degetelor îi probează suficient dreptatea. — A şa e, oftează deodat ă Ştefan. Dumneata n-ai stof ă de pokerist. — Dumneata, în schimb, ai, spune Lenda serios. — Pavele! Îl alint ă Dodi. — Z ă u? — Da ast ă -sear ă nu eşti atent, nu eşti atent deloc. Ştefan îl bate peumă r. Lenda chicoteşte iar, ia o gur ă de vin. Trage cu coada ochiului la masalui Duma. Muzica s-a-nveselit. Ritmul simplu, bine marcat de ba şi, salt ă ahă rnicie. — Ar trebui să dansa ţ i, zice Sanda. Mariana taie aerul cu palma întinsă : a fost destul. Se uit ă discret spremasa jucă torilor dar înt â lneşte privirea încă rcat ă a lui Filoteanu. — Am obosit, zice ea, aproape că scâ nd. Şi nu ştiu de ce. R â de. R â de şi Duma care a r ă mas cu ochii duşi pe gura ei. Sanda îşiopreşte cu palma bă taia pleoapei st â ngi. Şi ea a obosit, zice. Ar trebui să dormim după drum.



— Da v ă rul dumitale, îşi aduce aminte, nu vine seara pe-aici? — Cum să vină ? V-am mai spus, la şase iese de la lucru. Barcazul eplecat la cincî. Are copiii ă ia mici. S-a-ntristat. Duma îi atinge v â rfurile degetelor. Le numă r ă cu voce tare.Sanda, s-a ameţ it puţ in, şi oboseala^ şi supă rarea — toate la un loc prin mila

puţ in ironioă , ginga şă totuşi, cu care-l urmă reşte pe Duma pişcâ ndu-i Marianei buricele degetelor. — La Bucureşti plouă , anunţă Dodi. Citeşte „Româ nia liber ă ”, luat ă de laMihă iescu. Viorel a r ă mas lipit de scaun, cu bă rbia-n pumni. Ştefan tocmai aplecat. Lenda îşi mai ia un rom. — Nu-nţ eleg, se preface Lenda t â mp, a şezâ ndu-se, nu pricep ce caut ă

bă iatu ă sta cu pa ţ achina aia. — Care? Mormă ie Viorel din pumni. — Care! Fane, şopteşte Lenda şi face semn uşor pe spate spre masa luiDuma. — Pavel, Pavel, mormă ie Dodi. — Are dreptate, domne! Eu am venit cu ei în barcă . Nu i-a t ă cut gura… — A şa arat ă , confirmă ştiutor Lenda. — Că vouă v ă tace, remarcă acru Dodi. Viorel se schimonosi, îşi înfipse un deget în t â mplă . — Stai, domne, c-am uitat. A şa, era un film, mai demult cu o femeie… Şiun bă rbat. — Ei, lasă -mă ! Se minună Dodi. — Stai, domne, să -ţ i spun. Nu ştiu ce f ă cuse aia şi ă la o pocnea. Da ştiicum? Cu sete, domne. Întorcea capul şi pac! Mă rog. Da aia avea o mutr ă … Omutr ă că -ţ i venea să -i dai palme. Şi uite, n-am mai v ă zut d-atunci niciuna să -

mi vină s-o croiesc a şa, ca pa ţ achina asta. E absolut exact cum a spus domPavel. Dodi ţâţâ i mă runt. Intr ă soldatul de diminea ţă , duce pe umă r o pă tur ă .Lenda îşi dă capul pe spate. Izolat, bate ritmul cu două degete pe gr ă mada dechibrite, trimite spre albatrosul împă iat rotogoale subţ iri de fum. V â nt. Din toate direcţ iile. Şi de sub mare. Uruie ca un utilaj greu, br ă zdat cu şfichi uscat. Trestiile se pleacă scurt, snopul scapă , se îndoaie ţ iuind. Încă suţă , la lumina nea şteptat de puternică a singurului bec, bra ţ ele lui Duma îşipă strează roşea ţ a. Pielea de gâ scă tresare linsă de adierile strecurate perfid princr ă pă turile dintre scâ nduri. — De unde suflă ? Ia uite, roşu, roşu… Filoteanu scotoceşte în geant ă . — Ce faci? Mai trebuie pă turi. Filoteanu cercetează cr ă pă turile. Pe cele care suflă le bandajează cuscotch lat. — Ce faci, domne? Clă nţă ne Duma, învelindu-se în pă turile cadrilate.

Asta-i v â nt, nu jucă rie. O să dormim îmbr ă ca ţ i. Filoteanu fluier ă . Lipeşte mai departe. — Încapi?



Duma arat ă palma de loc care mai r ă mâ ne de la el la marginea patului banchet ă . — Mă duc să mai cer două pă turi. Aia stau în plă -pumi… — Nu te duci nică ieri, spune calm Filoteanu. Dormim îmbr ă ca ţ i, cumziceai.

— De ce să nu le cer, domne? Le-am plă tit să mor îngheţ at? Dar e moale, iar s-a schimbat propor ţ ia. Ca în toate momentele dedecizie, conducerea a trecut la Ştefan. Pasele idioate ale puterii pe deasupracapului. Se trage afar ă din pă turile ţ epoase. — Stai, domne, acolo, mâ r â ie Ştefan. St ă cu spatele la Duma, îngenunchi pe patul lui. Lipeşte un metru de bandă r ă sucit ă . O să vezi că n-o să mori. — Ce-ai, bă , eşti invidios? Hohoteşte grasul de pe marginea patului. S-a-nveselit. De fapt, ascendentul e totdeauna o slă biciune care… — Invidios pă dracu. Uite că s-a-ncă lzit. De la burta ta arsă . — O luă m biniiişor, ţâ r â ie Duma, mimâ nd fineţ e cu labele lui roşii, de ladistaaanţă … Filoteanu s-a a şezat pe patul lui. Cu scotchul br ăţ ar ă pe mâ nă , se uit ă atent la celă lalt. — O-nv ă luim, o facem curioaaasă … — Şi? Duma se scă lă mbă ie delicat, joacă „mironosiţă ”. — O ignor ă m puţ in, puţ intel, puţ intelicuţ , o înt â l-nim în-t â m-plă -tor… — Şi? Ştefan priveşte plictisit. Sau obosit. Schema lui Duma n-a prea dat greş,e drept. Şi totuşi, nici mă car acum, a zecea oar ă , n-o poate desluşi.

— Vai, e limpede că nu putem f ă r ă ea. Pa şii ne poart ă mereu pe urmeleei, geme Duma. — Şi? Duma se-ncrunt ă hot ă r â tor. Brusc, se relaxează , închide ochii, unzâ mbet candid îi flutur ă pe hectarul roşcovan al obrajilor. — Şi o f.m. — Extraordinar. Îl dă pe Duma la o parte. Lipeşte cr ă pă turile de deasupra celuilalt pat. — Ia zi, te-au cur ăţ at bine? — Ala micu e foarte bun, recunoa şte cu jenă Filoteanu. — Pă triş? — Nu trişează , domne, sunt echipă bună . — Echipă ?! Cu stacojiu ă la? — Ala micu, cu barbă , e şefu. Ienda sau Lenda. — Ce neam o fi ă sta? Mormă ie Duma. Îşi unge umerii cu cremă albă ,groasă . — Nu-i prost deloc. Ală laltu, nu ştiu ce-i cu el. Dodi.



— E bolnav de ficat, mormă ie Duma, îmbr ă câ ndu-şi bluza de trening. L-am v ă zut cum ia pastile. E galben, galllben… — A şa se bronzează el. E un tip mai… Nu ştiu. — E un idiot. St ă -n cort pe vremea asta, bâ rrr! D-ă ia care se dau for ţ oşi.Bă rbatu-rabdă -tot. Dacă n-am mai avea mâ ncare, ăştia ne-ar ar ă ta că tr ă iesc şi

f ă r ă . Parcă asta-i treabă . Filoteanu îşi trage puloverul pe cap. Se-ncalţă . Duma st ă într-un minutgol, deconectat. Îşi bagă lanternă -n buzunar. — Da care-i treaba? — Las că vezi tu, r â de Duma mâ nzeşte, întorcâ ndu-se cocoloş în pă turicu spatele la el. — Bună seara. Mergeţ i diminea ţă la peşte? Mihă iescu spală uncastrona ş. Apa ţâ r â it ă sare purtat ă de v â nt în toate pă r ţ ile. In întunericulînfricoşat de frig, vocea lui Filoteanu zboar ă şi ea, derut â nda-l pe Mihă iescu. — Mda. Aprinde lanterna. Podeţ ul spă lă torului scâ r ţâ ie fioros. Scâ r ţâ ie şi nisipulpe care trece înapoi spre podeţ ul că suţ elor. Să lbă ticia a cobor â t. Câ inii latr ă dinspre plaja. Picuri mici vin iuţ i din marele pustiu chiar pe fa ţă . F ă r ă apă rare.Să stai în cort, sub cer. S-a deschis uşa. Odat ă cu lumina, dar în contra ei, a apă rut şi capulSandei. — La tine e cald. Îşi drege vocea. St ă pe patul nedesf ă cut cu mâ inile în buzunare. O vedef ă r ă să vrea. E mai mică . Nu e ea. — Ţ ie nu ţ i-e ruşine? Întreabă ea blâ nd din pijamaua că lduroasă cunuferi galbeni.

— Mie? Da de ce să clă nţă ni în cort, să te ude… Să te nă u-cească .? — Eu plec mâ ine diminea ţă . — Nu poţ i să pleci dacă -i furtună . Nu vine vapora şul, explică Filoteanutremurat. E cald aici, se mir ă iar. — Ba plec, şi se-apleacă spre el cu mutra aia care face-n necaz. Har şt! A plesnit-o. Uite c-a dat în ea. Nu-i vine să creadă . Ceva din ea atrecut în el ca o povar ă de-o tonă . E ploaia pe şindrilă , o rafală . Sanda îşi pipă ie fa ţ a. S-a str â ns în pled ca un arc. — Ieşi afar ă , şuier ă stins. Har şt! A mai plesnit-o o dat ă . Sanda deschide gura să ţ ipe, palma lui

Ştefan i s-a lipit pe gur ă şi-i r ă suceşte buzele, ar putea să le smulgă . Eatremur ă sau se zv â rcoleşte. Tremur ă at â t de tare, parcă s-ar zv â rcoli. — Eşti nebun? Şopteşte cu ochii mă riţ i câ nd el îi dă drumul, eşti nebun? Tunetul a fr â nt tot. Ştefan o mâ ngâ ie nă uc, ba nu, o jupoaie. O mâ ngâ iedar deşi el e mai tare, pe el îl zguduie un chin de groază .



— Nu, nu-s nebun, zice, nu-s nebun, zice. Şi-i smulge rufele de pe ea,trage de pantalonii str â nşi boţ între glezne. Vrea să urle ea, vrea să urle! Să urle! Dar ea, goală , gâ f â ie cu pielea înfrigurat ă , sâ nii tresalt ă cu tot pieptulîntr-un sughiţ sacadat. Ce frumos neagr ă e, ce uşoar ă ! O să -i iasă ochii din

cap. — Nu ţ i-e ruşine? O imit ă Ştefan şi a şa, din picioare, o r ă suceşte demijloc cu fa ţ a în jos şi-i lipeşte o palmă r ă sună toare pe fund. Încă una. Eaîntoarce capul şi nu-i mai e frică , o doare, au! Dar sur â de str â mbat ă , tunetelese deşart ă gr ă madă , spinarea se arcuieşte la fiecare lovitur ă şi e at â t deelastică , at â t de vie… Ce spune acolo? Ce e asta? Îşi repet ă , ce spune, ce e asta,sub cer? Pielea lui, numai pielea, e învelit în plastic, are frisoane, pantofii f ă r ă ciorapi. — N-are… Zice ea. Ce zice? Cine e? Ce e asta, animalul ă sta? Nu-i adev ă rat! Ivan e singurul care tr ă ieşte cu destin propriu, singurulcare vede câ te ceva, în toat ă orbirea lui… Singura pasiune sincer ă . Şidistrugă toare. Ă ilalţ i — fiecare cu ideologia lui în loc de sine, bolnavi, intra ţ i înrutină str ă ină , Alioşa ©u neamul dumnezeilor, de alde Dmitri s-a umplutpă mâ ntul… Ce confuzie! Ba e normal. Pedepsit e numai cel ce caut ă . Aplauzele-s pentru cel ce face, reproduce, reproduce sistemul preconceput, etica intuibilă ,reproduce. Umezeala. Care a intrat în haine, în carte, în pă r. La câţ iva pa şi de marea îmblâ nzit ă . O lumină frumoasă . Să stingem lanterna. Writings of — r ă sfoieşte

v â ntul aldine mari, groase, groteşti. Pa şi. Cu burta simţ i câ nd vine. — Ei? Intri?

— Nu. A şezat ă turceşte în gura cortului, umbra tuşeşte, o pală alcoolică de om. — Stai pe asta. E ud. Lenda trage hanoracul sub el. — Ce-ai f ă cut, Ivane? — Ce Ivan? — Glumesc, zise Dodi. S-a umezit şi sacu. — S-a dus furtuna. Îşi trece mâ na prin pă r. Marea pleoscă ie stropit ă alburiu. — Nu pot să dorm. — Mai bine te ţ ineai de program, r â de Lenda. Pare serios. Mai spuneceva, nu se aude. Bascheţ ii hâ r şâ ie sub nasul lui Dodi pe scoici. — Ce? — N-are treabă , zic. Au o că mă ruţă acolo în spate. C-un godin. Ea st ă pescă unel şi cretinu ă la… — Care cretin? — Amicu t ă u, Rrromeo, graseiază Lenda, pune ace la undiţ e. M-am uitatpe geam. Dodi îi întinde o ţ igar ă aprinsă .



— Şi? Îi face curte? — Aiurea. Vorbesc acolo… Ea a ieşit — se-neacă , tuşeşte iar — amîntrebat-o. Dodi se r ă suceşte în sac, pe salteaua dezumflat ă . Trage cartea înă untru. — Ce-ai întrebat-o?

Lenda întinde picioarele, hâ rrr ş. — Eşti curios, ai? — Curios. Ce-ai întrebat? — Dacă mă duce şi pe mine la cherhanaua de jos, că nu cunosc penimeni. Că plec, vezi bine şi vreau să duc peşte acasă . Peşte de mare, lufar,morun, ceva. — Şi ea a zis că să vorbeşti cu Romeo?! — Nu, hi, vezi? A zis că diminea ţ a câ nd plec, da devreme, pe la cinci, să

vin s-o scol. Că merge. Ei? Ce, ea e proast ă ? Dodi cască . Fluier ă apreciativ. — Să fii să nă tos. Diminea ţ a pe la cinci, mamă ! Se-ntinde. Oaseletrosnesc. Dulce oboseală . — Acuma, mai e o chestie. Lenda suflă fumul spre mare. Ca desenat ă pe geam, jurubiţ a de fum,albă în negativ, pluteşte nealterat ă . S-a destr ă mat. Adie frig. Scâ rbos. Tutunumezit. — Hai înă untru. — Las că -i bine. Mă duc imediat. Mai e o chestie. — Că mult ai mai tr ă ncă nit azi. Poate te bate careva pâ n la coadă … — Cine să mă bat ă ? Cretini! Uite care-i chestia. De plecat plecă mr ă spoimâ ine. Da de ce pâ n-atunci…

Dodi hohoteşte mă runt. A scos capul din cort. — He, te duci mâ ine diminea ţă , pe urmă te r ă zgâ n-deşti şi mai stai treizile, doar-doar… Pavele! Înfundă ţ igara în nisip. — Nu-i r ă u, nu? Ce dracu ţ i se pare a şa.? Tu oi fi… — Mă rog, poţ i să te scoli diminea ţă ? — Ei, asta-i! S-a f ă cut frig. O nebunie. Ca oricare alta. Ce, programul lui n-a fost? Lenda, ciucit, întinde sforile cortului. Ţ opă ie la piatra urmă toare,dezgroapă sfoara. Ce energie! Câ inii trec la un pas de apă , ultimul e şchiop. Dâ r-dâ ie. Se bă lă ngă nemai r ă u decâ t ceilalţ i, scheaună uşor. Şi mă garul? Mă garul cu ce e mai breazdecâ t Napoleon? Ori Lenda? Egalitatea esenţ ială . Premisă a nihilismului.Numim nihilism ceea ce nu putem să … Atunci Dumnezeu e o figur ă de stil —un fel de metonimie. Da de ce să fie expus, de ce prejudecata asta stupidă amişcă rii? Să se comporte ca să fie! Puah! Se comport ă pe dracu, nest ă pâ nitu,amorfu se comport ă . Simetricul e mort.



— Foarte bun bă iat. Da bă iatu are talentu ă sta, ce să -i faci? Poţ i să -iscoţ i din el? Mamă -sa nu şi nu, să facă el conservatoru! Bun, şi ce f ă cea cuconservatoru? Azi e bun, mâ ine nu-i mai bun. N-ai v ă zut tu, câţ i bă ieţ i buni şise pr ă pă desc, nu-i bagă nimeni în seamă ? Păşeşte, din piatr ă -n piatr ă colţ oasă , cu inima str â n-să , în urma lui

Mihă iescu. St ă pâ n pe cea ţă , Mihă iescu vorbeşte bă lţ ii întregi, ca un spă rgă torse av â nt ă , dă trestiile încolo. Viorel e buimac, i-au intrat încheieturile la apă , n-ar fi venit dacă nu s-ar fi deranjat Mihă iescu să -l scoale. Om de isprav ă . Ii parer ă u că l-a repezit ieri. Un bă tr â nel şi el… Tot cu fi-su-n gur ă … — A şa — trage aer gros să -şi cureţ e nă rile — meserie are, de eâ ntatcâ nt ă . A nimerit şi-n loc bun, îl înţ eleg ă ia toţ i de la el. Are forma ţ ie acolo. Efrumuşel al naibii, broscoiu.

Se opreşte şi-l a şteapt ă pe Viorel care s-a-mpiedicat de-un ciot. — Hai, mă , că pleacă peştii. Vezi, bă iat bun să fii, să ai şi talent, datrebuie să te şi ajute cineva, altfel, te pierzi a şa… — Pă i dacă eşti dumneata acolo. — Ei, a avut noroc broscoiu, s-a nimerit să fie… Veselia lui Mihă iescu îl înt ă rit ă . I-a spus de la ponton că el termină laanu şi aleluia! Îl mă nâ ncă şantieru. Îi dă tare cu fi-su, talentu Iu peşte. Noroccu bă tr â nu. O speranţă neclar ă îi umple pieptul. Nu e decâ t o înt â l-nireînt â mplă toare, la urma urmei. Da oare ce-ar putea să spună ? Ce să spună ? Seroade dintr-o dat ă disperat, împiedâ câ ndu-se la câţ iva pa şi, simte că acum,acum, nu alt ă dat ă e momentul. N-are, e clar că n-are, n-are deloc experienţă .

Tremur ă cu f ă lcile încleştate, merge orb, hă ituit de bă taia imensă din piept. — L-am înv ăţ at numa de bine, îşi aminteşte Mihă iescu, modest, slă bind

pasul. S-a-nsurat, a luat fat ă serioasă , familie bună , colegă acolo eu el. Ce să spună ? Anca nu s-ar mă rita cu el, sigur, sigur, nu, cum st ă acoloUngă Moraru, ă la care nu vine decâ t la examen, rezemat ă de balustradă , îşiciteşte ziarul englezesc, ca totdeauna ziarul de ieri. Se opresc. E un golf, o adâ ncitur ă de balt ă , descoperit ă . Mihă iescu lasă undiţ ele jos. Ssst! Face cu degetul la gur ă . Ştie, Viorel ştie, să nu se speriepeştii. Se a şează pe mal, îşi potriveşte că lcâ iele sprijin p-; gurguiele r â pii. Viorelse lasă pe vine. — Ei, şopteşte Mihă iescu, privindu-i dintr-o parte obrazul cu peri ar ă miicare se zbate mic, n-a luat o frumuseţ e ca Mariana asta — smuceşte din capîndă r ă t — asta e o poamă . — Pre-cis, şopteşte Viorel convins. —- Ei, crezi că se lasă ? Viorel scoate limba. Bineînţ eles! Mihă iescu clatină din cap gâ nditor,scoate un coltuc de pâ ine din traist ă . — Da, da ei îi plac d-ăştia mai tinerei. Viorel clipeşte atent. F ă r â mă pâ ine şi se uit ă la nasul lui Mihă iescu,nasul fornă ie mereu, înfundat. E un tic, cu siguranţă . — Ştiu eu, mormă ie într-o doar ă , ocolind pericolul.



Se lasă pe un smoc de iarbă uscat ă . A gă sit în sf â r-şit: o să -l întrebe„dumneavoastr ă sigur că -i ştiţ i pe ă ia de la geologie?” Îşi drege glasul şi ridică ochii lumina ţ i spre Mihă iescu. Da nu poate să zică . Un lică r dulceag pluteşte înochii mă runţ i, bulbuca ţ i şi un r â njet ciudat, ştie ceva, un dinte galben-slinos i-a prins buza de sus.

— Ce zici? Şuier ă Mihă iescu, lă sâ nd pâ inea din mâ nă . Adică să … Un sentiment interzis, o bar ă de fier, peste care se apleacă demijloc, îl str â nge de gâ t. Şi mutra ă stuia, nenorocitului, bostan roşu subpă lă ria albă , încolă cit ă ca un şarpe lucios. — Ai, Doamne, cine-i? — Eu sunt, eu sunt (idiot dacă mai zice o dat ă ), Pa-vel, Pavel, Lenda, am

vorbit ieri că plec… (de ce dracu nu s-o fi pregă tit să vorbească , are şi vorbituun rost), ce ştie ea cum îl cheamă pe el? Idiot! — Daaa. (O auzi că scâ nd. E cu bună voinţă !) Ştiu, ştiu acuma, numapuţ in. Domnu cu peştele. — Io, io, se muie Lenda şi ca un prunc se agăţă de clanţ a umedă , întrebă musafir: pot să intru puţ in? Mariana cotrobă ie în că suţă . Nu aprinde lumina. Ar fi mai bine, n-ar mair ă sturna tot, dar n-o aprinde. Geamul uşii e acoperit, dar tot s-ar putea ză ri.Ce-a zis omu? N-a înţ eles bine, tocmai îşi scotea că ma şa. — Numa puţ in. La mare depă rtare, cerul fuge zdrenţ uit de fumuri albă strii. Aerul,clă tinâ ndu-se-n bloc, ca uleiu-n pahar, e str ă in de goana înalt ă a pieilor de nor.Doar broa ştele s-au trezit cu foame, or ă că ie-n cerc, în cerc aude Pavel foameaudă , a şezat pe prag, îmbuibarea de sare apoasă a plă mâ nilor, pâ nă uiţ i că aicinu e decâ t un loc ca at â tea, un loc oarecare, de ce ţ i s-o fi pă r â nd că aici e locul

şi nu altundeva? De at â ta pustietate… Şi pă mâ ntul a dispă rut. Scoase capul în frig. De-a lungul mă rii ţ ipă o pleav ă de pescă ruşi. Mareae netedă , pliciul ei plictisit. Pe lâ ngă urechi se strecoar ă frigul în cort, îţ iînţ epenesc mâ inile. Înţ eapă , arde, dacă te sprijini pe nisip. Uite-i! Ala-i Lenda!Şi ea-n pantaloni. F ă r ă să vrea, r â sul îi gâ dilă nă rile. Merg tare spre bă rcile de la nord. El se apropie şi dă din mâ ini. Ea îlîmpinge ca pe un pisic jucă uş, uite, îl împinge de umeri spre mare, îi face v â nt,adică . Merg mai departe. Lenda bate pasul îndă r ă tnic, se zguduie, ce-o fizicâ nd? Iar dă din mâ ini şi se apropie. Mariana se opreş-te-n loc şi-i face v â ntcu toat ă puterea, mai să -l dă r â me. Ei, acum nu mai e nimic de f ă cut, i-au ză ritpescarii. S-au oprit cu plasa întinsă între ei trei şi-i a şteapt ă . A pierdut, bietul

bă iat, ştia el de la-nceput c-a pierdut… Ba nu. Mai e-i gr ă dina. Dacă ştia nu s-ar fi dus. Ba s-ar fi dus. În at â ta pustiu, de cine să -ţ i fie ruşine? Filoteanu îşi întinse pe barbă spuma de after shave. Duma prelua oglinda şi o agăţă în cuiul de deasupra jgheabului să u. Cu bună -dispoziţ ie protectoare

bagateliza gravitatea lui Ştefan. Ca niciodat ă însă , Fane r ă mase grav, obrajiiumezi, şi calm, f ă r ă o vorbă , îşi aruncă prosopul pe spate şi o porni sprecă suţă .



— Nu-i dă r â s, domne. Şi câ nd au luat bă taie de la Argentina, tot cu nasusus erau, dom Fane. Ăştia pierd că nu v ă d de nas. A şa s-tem noi, domne! Te-aicăţă rat puţ in, te-ai îmbă tat, gata, te fur ă cu boi cu tot. Nu domne? Mariana se apleca la gleznă . Plici ţ intarul. Fusta înflorat ă roti ciupercă .Ciuperca se înă lţă urmă rit ă de Fane care-şi lega şiretul, surd. Viorel se dă du

un pas îndă r ă t şi scuipă în balt ă . — Mişto, nu? Bă tr â nul scutur ă din barbă , str â nse aprig din pleoape. — Da unde-ai fost? Îi strigă Dodi. Îl trase de mâ necă să se a şeze pescaunul de lâ ngă el. — La noi, spus! — Da, da, da unde, unde e copilul? Strigă Dodî, îm-br ăţ işâ nd cu unsur â s filial pe bă tr â nul beat de bucurie cu rom. Mariana se a şeză la masa din fa ţ a lui, îşi r ă sfir ă degetele pe inulalbastru. Câ teva umbre solemne că deau pe fa ţ a ei trasă , cuta mai albă dintrespr â ncene se adâ nci amă r â t ă . — Copil. Mormă i Achim, scutur â nd din cap. Ar ă t ă cu mâ na că tre lac:acâş, baba. In coş, mă i, izbucni deodat ă , parcă trezit. Lapte, gesticula sprepieptul salopetei murdare, nu apa ast ă . Şi r â se iar bucuros, clă tinâ ndu-şi

barba cu mare duioşie. Eeeh! — Să rumâ na, şopti Dodi, înt â lnind privirea trist ă a Marianei, care să readerutat ă de la el la cizmele lui Achim. Se aplecă peste masă : au gă sit un copilîn coş, el cu nevasta, asear ă . — I-auzi, f ă cu Mariana, descreţ indu-şi fruntea înalt ă , îşi potrivi gulerul

bluzei albe sub cocul adunat pe ceaf ă şi se mir ă neîncreză tor: nenea Achim? Mirarea candidă , absenţ a fugarei vulgarit ăţ i fireşti, pe care el însuşi o

simţ ise-mpungâ ndu-i primul zâ mbet câ nd auzise vestea. Se înroşi. Îşi şterseochii. — Stai a şa, îi strigă lui Achim şi-l zgudui de umă r. Bem un rom. Bă tr â nul dă du din mâ nă „să vie!” şi scoase ţ igă ri din buzunarul de lapiept. — Două romuri mari, zise tare că tre Romeo în loc de bună diminea ţ a. Fiiatent, şopti apleeâ ndu-se peste tejghea. Romeo spă lă mai departe la pahare dar se întoarse cu urechea stingă spre Dodi. Ştii pe amicu meu, ă la cu barbă . — Îl bag în… Şopti Romeo, bă t â ndu-se cu degetul a ruşine în obrazulneras. A venit fata… — Ştiu, domne, şopti Dodi, gr ă bit să taie tonul care creştea, asta îţ i spunşi eu. Nu mai pot să -l. Nu ştiu… L-a lovit şi gata. Eu nu mai am nici o putere.Dacă vrei, îl sperii puţ in… Să nu intr ă m în bucluc. Romeo îl privi pieziş. Turnă romul neglijent de la un pahar la altul. Pă reasă nu fi înţ eles prea bine. Dodi avu o clipă senza ţ ia că l-a v â ndut pe Lenda şigroaza îi îngheţă buzele întredeschise într-un „u” mort. Dar nu f ă cuse decâ t să



se minimalizeze, îşi luă seama, ba mai şi avertizase că -l poate apă ra pe Lenda. V ă zu ca pe-o minune pata ar ă mie în care bă lteau paharele pline ochi. Romeo clipi şiret şi se aplecă înainte: — Acuma, f ă cu el lungind silabele în chip de secret la mare-ncredere, erasă mai iasă o dat ă t ă mbă lă u. Şi eu am încercat. Da asta — f ă cu din bă rbie spre

spatele Marianei — e nebună . Mâ r â i şi scutur ă din cap că „e lucru sigur!” M-ampotolit, ce era să fac, nu-mi stric eu casa pentru o… Şi cu ă la, zise, împingâ ndpă hă relele spre Dodi, care-şi tampona fruntea brobonit ă , mă descurc eu. Romeo — îl descoperi brusc bă rbat, pă ros, ursuz, îngr ăşat înainte de

vreme — o namilă de carton. Ce idee! Să -i vorbeşti pe Karamazovi cu burta asta de cauciuc! — F ă r ă scandal, se pomeni prevenind. Să nu dai în el. Adică , ştiu eu,numai să vadă că tu ştii, ştii? Aiurea, ar fi explicat pâ nă s-ar fi şters toat ă banda. In fine. Barmanul clipi că e-n regulă . Se şterse pe mâ ini cu un şervet curat. Un carton pe-o gr ă madă de bani. O studie în timp ce ciocnea şi bea. Figura Marianei, lungit ă bot spre cana de ceai, i se pă ru atinsă de o mare suferinţă . Altfel ar fi ar ă tat, ra ţ iona, poate cuţâ fnă , o problemă de orgoliu zgâ ndă rit plă cut, ori indignat ă , dacă ar fi fostobişnuit ă cu abuzurile. Pă rea mai degrabă r ă nit ă . O fat ă bună , cam st â ngacecu „feminitatea” ei, mă rog, un om acolo, o f ă ptur ă , trasă de fust ă de-un cretin.Nici mă car. Un puber — bă rbatului i se cuvine. S-o asimilez. Pavel, buricupă mâ ntului! O surprinse privindu-l pe furiş peste buza că nii. Se ridică şi-l susţ inu pe

Achim câţ iva pa şi, îi deschise uşa. Vasilică ducea în gur ă un pachet de supă concentrat ă . Urechea roşie îi at â rna ca bolnav ă de culoare. Să raca, s-o fi

speriat şi de mine, cum mă uit la ea!… Îşi f ă cu de lucru cu ceaiul, tot înv â rtind lă mâ ia. Lenda intr ă şi se a şeză morocă nos. Mormă i ceva, frecâ ndu-se la ochi şi-i strigă lui Romeo: — Un ceai, maestre, şi-o pâ ine. — Nu servim. Se r ă suci la Romeo care st ă tea cocoţ at ca o bufniţă mare pe scaunul lui. — Da ce e? — Nu-i treaba dumitale, izbucni Romeo furios. Mariana se ridică şidispă ru în bucă t ă rie. T â r şâ itul saboţ ilor grei îl crispa şi mai r ă u pe Lenda carese înfundase în scaun şi-l cerceta îngrijorat pe Dodi. — Bagă de seamă , îi spuse Dodi foarte încet, abia mişcâ nd buzele. L ă să ţ igara pe farfurioar ă şi-şi str â nse mâ na dreapt ă pumn. Soarele nă v ă li pe plajă . Orizontul lică ri albastru, întret ă iat de câ rdurisă lt ă reţ e. Lenda, cu ochii mijiţ i, surise inexplicabil. Dodi vru să spună ceva dar seopri prostit, v ă zâ nd cum celă lalt, cu capul în piept, alunecă sub masă . O gâ nganie. Ceva mai adâ nc. Sau pielea. Praf. Umerii, pieptul. Seispr ă veşte-ntr-un loo şi începe în altul. Dar cu genunchii str â nşi la gur ă ,



gâ dilă tura trece. N-a mai r ă mas decâ t r ă coarea. Prea mare. Şi întunericul din bordeiul ă sta în plină zi. Şi cusă tura mâ necii se simte-n carne. E strimt. Şipatul. Toate muchiile s-au ivit. N-ai unde să te-ascunzi. Hai. Scoate dopul şi bea. E să lciu. Ba acidul înţ eapă . Şi ochii s-auumezit. Lacrima cade în sticlă . Să -i fi potrivit gura şi n-ar fi că zut!

Şi babalâ cul ă la! Ţ i se uita în sâ n. Nu te gâ ndi, nu te gâ ndi, că se facenev ă zut! Dar el… Nu te gâ ndi! Şi aici, şi aici, e moale. Elibera ţ i, sâ nii se fac doi.Or să r ă mâ nă albe. Închide ochii! Şi închişi, tot maron, oasele doamnei Corciu,sutienul verde. Se îmbracă repede. Cine? Să a ştepte. Pulpele curg moi pecearceaf. Poate se scoală într-o diminea ţă f ă r ă ele. Oh! Te-ai sucit ca o toant ă .S-a desf ă cut bună tate de coc. Dar st ă a şa, de aproape o or ă st ă a şa, pă tura pâ nă sub bă rbie, ascunsă în pă r, nu mai e nimeni pe aici, nici acasă nu mai e nimeni, coridoarele lungi deciment, cum o zbughesc seara copiii, Doamne, cartofii din cantină câ nd începsă miroasă . Nu te gâ ndi, că se face nev ă zut! Golul uscat, chiar a şa cum trebuie,ea într-o bulă de gol uscat, ce-o să mă fac, ce-o să mă fac, bâ lbâ ie, vorbescsingur ă , sunt… Şi o ploaie mare, ploaie cu bulboace, câ nd vine pe drumnoaptea, cu toţ i câ inii — nu e nimic, nu e nimic, bâ lbâ ie, şi oricâ t îşi str â ngef ă lcile, gheara galbenă de sub buric, oricâ t, mai tare, nu te gâ ndi, că se facenev ă zut, el merge uşor prin nisip cu t ă lpile goale, îşi seoate treningul, unom^fle ciocolat ă , să se ştie nev ă zut, e destul, intr ă încet în mare, se depă rtează ,se face mic, gheara galbenă lunecă în pă mâ nt, se face nev ă zut. „Democra ţ ia burgheză devine, deseori, un important articol depropagandă ”. Smulse mă r ă cinul în care i se opriser ă că lcâ iele şi se întinse laloc. Cum pot, domne, să vorbească a şa? De ce nu spun limpede ce au de spus?Ce crede el că -s eu să ţ in minte asta? Ce, e meseria mea? Şi ce mâ ndru se dă

câ nd îşi scoate ochelarii şi vorbeşte, vorbeşte tot aiureli din astea… Ia să vedem! Acoperi textul cu palma şi rosti rar cu ochii duşi peste mare:Democra ţ ia e adeseori un articol important de propagandă . Hâ m, bun. Hait!Democra ţ ia burgheză ! De ce dracu at â ta bă taie de cap? Burgheză ! Ce ne maidoare pe noi de democra ţ ia lor? Pâ nă la urmă şi asta e tot proast ă ! Studiecurios coapsele fleşcă ite ale madamei Mihă iescu, aplecat ă de mijloc să întindă cuvertura. Broscoiu! Ce pantalona şi are! Şoldurile rev ă rsate, spinare îngust ă scursă de pe lă turi, o sut ă de hă lci împă nate… Porcu t ă u a f ă cut insola ţ ie, sehlizi, o fi la fund în balt ă , cu undiţ ele alea, agăţ ate sub pietre. Nenorocitimpotent… Propaganda! Asta se face la radio, televiziune, cu ziare, tam-tam,propaganda! Propagandă cu democra ţ ie. Închise manualul şi îl potrivi pernă sub cap. Cică să dormi cu ele…

Tablele. Sub pleoape soarele se rotunjeşte roşu, verde, violet. Nu se poate,domne, e ruşinos da nu se poate f ă r ă dicţ ionar. Şi Anca face pe nebuna,tr ă ncă ne în seminar, f ă r ă nimic scris, ca ăştia aici. Cică teoretic nu e greu dedemonstrat… Ia s-o fi adus aici. A şa, f ă r ă dicţ ionare. Să vedem! Ce pastele mă -sii e aia „democra ţ ia burgheză ”, ai? Şi s-o zgâ lţâ i. Ia zi, pă puşico, ce e aia, hai?



De o or ă st ă cu spatele-n soare, nemişcat ă . Şi ci st ă întins cu fa ţ a în jos,fa ţ a-ntre bra ţ ele-ncrucişate. E mai plă cut s-o vadă acolo în minte, să miroasă cearceaful, de-câ t formă indiferent ă , câ nd se ridică puţ in în coate să seciocnească de corpul ei negru, finit, lucios, obraznică fiinţă ! Pe care el l-a unscu Suntan, miroase a trei mirosuri deodat ă . E uluitor cum femeia asta poate să

nu fie! Miţ a: „Nu poţ i să faci rol mare cu un partener dacă nu te culci cu elmă car o dat ă . Altfel, iese o pipăşeală . El nu ştie ce-i cu tine, tu nu ştii ce-i cuel… Dup-aia, fiecare simte că el e mai tare. Te ba ţ i la egalitate. Nu, îi r ă spundeea repede, n-are importanţă calitatea rolului. Pentru rolul cel mai umil, trebuiesă fii foarte tare.” Foarte tare. Câ t de teatrale or fi înscenă rile astea? Via ţ acorpului! Pe dracu! Panseurile nă clă ite de lene, fascinate de promiscuu —abisalul degustat de imbecili — ale unei nimfe vanitoase. Mitomani cu ştaif,fraieri cu cioc, slă bă turi morale, din start condamnate la iluzoriu. Dar, e drept,numai prostia e fascinant ă . Ea derulează , promite… Numai atunci apareproblema câştigului de for ţă , de atracţ ie. Între căţ ei. E tare bestia! Duma întinde mâ na spre apă , departe. Ce-i arat ă ? V â r şele?Calculează un azimut? Mariana se sprijină în spate pe bra ţ e, se uit ă în sus lauria ş. Torsul lui, v ă zut de la şaizeci de metri. Mamut în chiloţ i roşii. Se apleacă .

A, îi arat ă ghiocul probabil, ă la gă sit diminea ţă , îi explică , desigur, e de apă dulce, vezi mnea ţ a, câ nd lacul dă peste nisip… Salut ă . A plecat t â r â ndcearceaful prin nisip spre cherhana. — Sanda! Vii în apă ? Întoarce capul. Îndă r ă tnică fiinţă ! La egalitate. În gura ei e şi puţ indispreţ . — Mai t â rziu, lă lă ie somnoroasă , du-te tu. Totdeauna nu. De ce trebuies-o atingă pe fund? Prietenoasă r ă coare. Marea aici e mult mai curat ă şi tace.

Copiii lipsesc mai ales. Ai putea adormi plutind. Via ţ a — nisip şi mă r ă cini —într-un pustiu ca ă sta, parcă s-a cur ăţ at cu o bombă … Uite. Sanda în fa ţă . Mult la st â nga, corturile. Dodi întinde pe funie. Peşte.Interesant ins. Alunecos, din fire. Mi s-au str â mtat piă mâ nii. A, vrea să înainteze mergâ nd. Ce rotundă ! Acuş-acuş o să cadă , r ă dă cinile sunt chiarscâ rboase. De ce s-o fi încă păţâ nâ nd să calce pe ele? I-e frică , uite, abia se ţ inela suprafa ţă . Înoat ă larg vreo sut ă de metri. Valul îl împinge şi-l — Rochia de crin împiedică la întors. Mariana e tot acolo, se bă lă ceşte.Continuă pe sub apă . A ieşit la suprafa ţă în fa ţ a ei. Îşi scutur ă pă rul. Stropeşteşi r â de. Pata s-a speriat. Dar îl recunoa şte. Z â mbeşte şi ea, încurcat ă . Sare

împinsă de apă , apa alunecă pe sâ nii închinga ţ i în sutien galben, e plină toat ă şi dulce portocalie, cu ochii ei alba ştri, coda ţ i, ca un delfin decolorat. — V-a ţ i speriat? Mariana r â de. O înţ elegere colegială care-l încâ nt ă . Sâ nii mulţ i, abiaînchişi. Ştefan calcă apa la câ teva bra ţ e de ea. — Aici e o groapă , zice şi se scufundă cu mâ inile ridicate. Apa trece pesteele.



Mariana r â de. Încheieturile au îngheţ at. Bate apa cu palmele şi-la şteapt ă . — Nu ştiu să -not, zice şi dă să se-ntoarcă spre mal. — Pă i, v ă -nv ăţ . Ceva s-a schimbat în aer. E prea mult ă pace. Mariana vibrează ca de frig,

cu umerii plini de pică turi lucitoare. R â sul lui se opreşte la ochii amari care aucrescut lungiţ i spre t â mple. Pluta, neapă rat, bolboroseşte alunecâ nd din trei

bra ţ e pâ nă la ea, ţ ine afar ă capul. V ă lă sa ţ i pe spate… Nu s-ar fi mirat s-o ia la fugă , dar ea se lasă pe spate, crispat ă dar se lasă pe mâ inile lui, îi spune să tragă aer, să respire normal, îi întinde mâ inile înlă turi, îi susţ ine cu st â nga spatele curbat, ea respir ă greu, îi e frică să nu se-nece, dacă -i e frică de ceva, nu de el. Ştefan repet ă , Mariana respir ă mai bine,picioarele se bombează str â ns lipite prin pâ nze de apă , dă din mâ ini, roteşteapa cu palmele a şa cum îi spune el, să -ţ i dea Dumnezeu să nă tate, recit ă Ştefanîn gâ nd. — Sunteţ i un elev extraordinar, îi vorbeşte sincer încă lzit de deasupra.Sur â de fratern. Şi el e bun pedagog, ştie, o transmisie de încredere, de câ ndlucra la detonatoare. Mariana pluteşte mirat ă . A reuşit. El n-o mai susţ ine de vreun minut,merge pe lâ ngă ea sur â zâ ndu-i. Un bust cu toate reliefurile clare, muşchi, f ă r ă nici un fir de pă r, deschis spre umeri. Hei, strigă , mulţ umitor pe spate! Pluta pefa ţă -i tot aia, numai că trebuie să iei aer mai mult, capul r ă mâ ne în prelungirea corpului. Îşi umple plă mâ nii demonstrativ. Apa îi ajunge la subsuoar ă şi se amuză să facă un salt rechin ca să se-ntindă pe firul ei în orizontală perfect ă . Face şicâ teva bra ţ e lente de craul, se întoarce în loc şi scoate capul.

— Ar… Mariana e aproape de mal. A fugit câ t el plutea, s-o fi speriat, dar eracalmă , ce-a apucat-o? Se-ntinde pe prosopul ei, se zguduie, e probabilînfrigurat ă . Ştefan înoat ă spre larg. Dintr-o aruncă tur ă de ochi a v ă zut-o pe Sanda înpicioare. Fumează . I-a v ă zut, sigur. Un soi de leşin furios îi taie puterile şi se-ntoarce plut ă cu fa ţ a la soare. Numă r ă , numă r ă … O să vezi, ori ce-ai face, totSanda o să fie, ce-mi dai să te scap? Cu femeile se cere mult ă . Duma. Da de ce-a fugit? Nu e spe-rioasă . Dar la câţ iva metri de mal se opreşte. Mariana e acolo pe prosop, tremur ă cu ochii închişi. Şi-a r ă sfirat pă rul să se usuce, îşi ridică bra ţ ele în soare. Dă s-o pornească spre ea, o s-o întrebe, se întoarce în loc. N-are nimic pe el, sigur,curat ă nebunie, el nu-şi mai dă seama, dar ea… Sigur că s-a speriat! Ar trebuisă se scuze, ştiţ i, eu la mare n-am pus slip niciodat ă … Şi nu mai era de multimportant. Auzi, să vină unu la tine… Nu. Nu e nimeni pe aici. De unde putea să ştie? Şi-a pus că ma şa peumeri. Da şi picioarele s-au înroşit, iar aici, lâ ngă apă , adie ca febra pe pieleasubţ iat ă . De câ nd s-a a şezat pe nisipul ud e mai bine. Apa, rece la început, e



caldă acum ca aerul. Dobitocie! Să te uiţ i la ea şi să nu poţ i să intri! A încercatde toate — s-a gâ ndit la mama, la visul de la transfuzie, la îngheţ ata de ananas,la Monica Vitti — nu merge. Piciorul nu uit ă nici o clipă ce ştie el că urmează .Cum pune laba pe r ă dă cinile alea v â scoase, îi vine stomacul în gur ă . Filoteanue nesimţ it. De-aici de după dâ mb l-a v ă zut: de şase ori în două ore a că lcat pe

mizeria aia şi a intrat — înoat ă în curu goii, ce trebuie să fie… Îşi simte burta.Câ nd ajunge s-o pipă ie, închide ochii. Crezi că -i uşor s-o faci într-una pe

jovialul generos, să supor ţ i să fii simţ it, privit ca o matahală ? S-a-ngr ăşat ca unporc. Da mai nimic nu mă -nâ ncă . Nervii, nervii! Asear ă chiar i-a trecut prin capcă ar fi cam greu cu Mariana. O proast ă ca asta se sperie dacă vrei s-o înveţ i şialtceva. Niciodat ă n-a avut timp destul. Umezeala pe care cloceşte. O să r ă cească . Trebuie, trebuie, mă car o dat ă .S-a ridicat. Îşi scutur ă slipul de nisip. In ţ esă tura roşie nisipul s-a încleiat bine.

Trebuie să intre în apă . Aici n-ai unde să te speli, dumnezeii lor, dacă nu intriîn mare. Frigul ud îl zguduie, trebuie neapă rat să se uşureze. Ce dracu, nici o

baie? Mâ ine, a şa cum c, o să stea în casă , pastele mă -sii de piele! Se plesneştepe coapse cu furie, urmele albe dor de-i vine să urle. Să se constr â ngă , str â ngedin dinţ i, să se constr â ngă ! Se t ă v ă leşte prin nisip ca printr-o mocirlă dulce.

Abia se ţ ine să nu geamă . Sticlă pisat ă , ace şi cuie şi foc ascuţ it. Doamne, câ tpoate să sufere, Doamne, cum mă faci să suf ă r. Nimeni? Nu-i nici ţ ipenie. A r ă mas pe burt ă , doar cu spatele apă rat decă ma şă . Înf ăşurat în nisip, înţ eapă , doare, cu t â mplele pompâ nd ceva să rat şimai mare de-câ t capul. Cine-ar fi zis… Ur ăşte de moarte, tot, mai ales neroziaasta verzuie care cleopscă ie… Fiar ă . Doar n-o să facă pe el! Ba da, ba da, să put ă de să le sar ă dinţ ii, să -i t ă v ă lească pe toţ i prin duhoare, pe toţ i t â m-piţ ii,nesimţ iţ ii care se nă clă iesc în mâ lu ă sta. I-a intrat nisip şi-n gur ă . Trebuie.

Acum, mă car o dat ă … Apa foşgă ie printre degete. Se vede fiecare viermişor. Scâ rboşenie dulce.Da el e mai tare, mai tare, e cel mai tare. — Craaaaaaa! Înoat ă leneş, un fel de bras copilă resc, o câ inească . Efortul minor de a da din mâ ini şi din picioare îi sporeşte îmbă tul admirativ: contribuţ ie la armoniasublimă , corpul lui plutitor în ziua caldă , perfect orizontală . Divinul. Erau într-adev ă r clipe de pisc la Crucea, elansă ri de beatitudine. Marea

bună oar ă , limpidă , cu treptele de verde spre albastru, cristale moi, bancuri depeşti miniaturi, pescă ruşii plonjâ nd adev ă rat, sarea groasă pe bra ţ e, cositorulfierbinte despă turit pe câ te-o creast ă spumoasă . Suportul, pă mâ ntul ştiut,surprinză tor la tot pasul: lucitor, roz, scoici, alge ţ esute aiuristic, melcinemaiv ă zuţ i, scaieţ i roşii, galbeni, insecte cu ochi şi puf violet. Un pă -mâ ntchiar natural, niciodat ă arat, candoarea lui generoasă se-nvecina cupresimţ irea mediocr ă de paradis. Şi-apoi, puţ inele repere. Simple şi rare, formele se distribuiau în cavit ăţ ireverberante, ca liniile gracile într-un desen aerat, dâ nd de bă nuit că a dispă rut gravita ţ ia, iar peisajul a şteapt ă semnalul să se evapore la cer. Un trunchi



înnegrit, aruncat de valuri la mal — era locul spre care te-ndreptai de-at â ta vreme. Te a şezai. Şi armonia reîncepea. Feerie diurnă , că ldura oprit ă deasura capului. Apa cu miros de viuripicur ă din nas. Dodi, întins pe prosopul negru, bra ţ ele-n lă turi după o baie dekilometri, odihna e fericirea, şi în timp ce muşchii se destind, îngreuindu-l

plă cut, fior trece prin pă rul ud zvoana vechilor vacanţ e, legă nat ă de radioulmadamei Mihă iescu la vreo două zeci de metri, un câ ntec ondulat, în englezasenzuală a subţ irilor eâ nt ă reţ e nazale, urcă şi coboar ă pe nori, câ nt ă un sufletdin pene de sear ă cu scai. — Demetrescu! Bă i Dodi! Dodi! — Ce faci, domne, eşti nebun? Te coci dracului! Ieşi afar ă ! — Demetrescu! Bâ iguie cer şetor Lenda, ghemuit în fundul cortului. — Ieşi, domne, afar ă , n-auzi? Ţ ipă Dodi. Trage de pâ n-za cu fermoar, oazv â rle peste cort, să mai intre aer în ză puşeala cauciucat ă . — Mă la şi în pace! Ţ ipă Lenda. Unde-i apa? — Ieşi să bei. Capul lui Pavel, zbâ rlit, cu ochii lucioşi, a ieşit la gura cortului. Nu se mai

vede că i-ar fi frică . Se vede că frica l-a consumat. Dodi st ă turceşte pe prosop,ţ ine sticla cu apă deasupra capului, la doi pa şi de cort. Soarele sclipeşte în bulele de gaz care se bat s-ajungă la gur ă . Ar trebuisă -i spună . N-o să -i spună , buricu pă -mâ ntului. Dresur ă . Lenda se-ntinde pe

burt ă , jumă tate în cort, jumă tate afar ă , obrazul îi ajunge pe prosop. Se ţî-r ăştepe coate. Bea. Lacom, lă comia e mama lui. — Auzi, o să mă duc la gr ă nicer. — O să te duci la dracu. Trebuia să -ţ i vezi de treabă . Ai noroc că nu e-nsurat cu pa.

— Poa să -mi facă orice, domne, mormă ie Lenda dezarmat. Bineînţ eles că nu-i mai e frică . Martirizează , buricu pă mâ ntului. Înoat ă frumos. Bra ţ ele taie unghiuri egale, se rotesc în cadenţă binereglat ă , v ă luresc oglinda şi o dâ r ă subţ ire de spumă le urmează , pâ nă şi dâ rapicioarelor face creste egale. La asta e bun, buricu pă mâ ntului… — Aveţ i cumva un foc, nu v ă supă ra ţ i? N-a simţ it-o venind. Da, doamnă , zice, şi câ t se-ntinde spre celă lalt colţ alprosopului o câ nt ă reşte. N-avea cum s-o simt ă — dacă are patruşcinci de chile,patruşopt cel mult. Sanda se-apleacă . A ratat. L-a privit iute, pe deasupra, câ tardea băţ ul şi tr ă gea din ţ igar ă . O cerceta şi el printre şuviţ ele ude că zute peochi. Ea nici n-a clipit. O rezistenţă de câ ine, şi ridurile sunt dure, ghiceşte şisur â de necomunicativ. Ar putea să -i vorbească . Nu vrea. Sanda suflă fumul însus. „ Ţ umesc, abia se-aude şi o porneşte spre mal. Calcă atent ă pe scoici, cutoate că merge încet — se ştie privit ă — şoldul st â ng ocoleşte mai mult decâ tdreptul şi în uscă ciunea corpului ei mlă dierea se umflă abia provocator, de fapt e mersul unei rare siguranţ e, chiar al unei obr ă znicii bine educate. Mă nâ ncă enorm, fireşte, şi doarme foarte puţ in. Ceva mort în tupeul ei — s-a dus ţ int ă la



Mariana, vorbeşte cu ea din picioare, gesticulează cu ţ igara, arat ă în larg,Mariana clatină din cap. E meschină , toat ă fronda asta nu acoper ă nimic. Lenda ţ opă ie să -şi scoat ă apa din urechi. — A trecut vipera pe-aici? Dodi face semn departe la dreapta, Mariana care strigă ceva de jos, nu

se-nţ elege ce şi Sanda Curciu în fa ţ a ei, proptit ă îndă r ă t pe piciorul st â ng,fumâ nd elegant. — Ce-a vrut? — A zis că se vinde scump da n-a-ntrebat-o nimeni câ t cere, zise Dodi,atent la cele două femei. Lenda must ă ci şi se lă să să cadă în nisip. Se scuturase de frică . — Da tu… Ezit ă lung în că utarea unor cuvinte mai bune. — Ce? — Tu, reluă Lenda încetişor, tu eşti normal? Clipi evident nemulţ umit deformulă . Dodi se încrunt ă , li birui r â sul. Se piept ă na. Şuviţ ele încurcate, lipite desare. — Pă rul, zise chinuit de-un nod, îl am de la mama. Grabă , fuga-fuga de la bucă t ă rie în sală , din sală afar ă , de afar ă peponton, la şalupă , înapoi la bucă t ă rie, în sală . Bucă t ă reasa zdupă ie încolo şi încoace, strigă , strigă şi ajutoarele ei,chelnerul, Romeo se mişcă mult mai uşor decâ t ar fi lă sat să se creadă mutralui puhav ă şi sceptică . Toţ i car ă : lă zi goale, lă zi pline, saci, pachete.Bucă t ă reasa scapă un pachet în hâ rtie groasă abia cuprins cu bra ţ ele şi serostogolesc peşti lucioşi, gra şi, negri, necunoscuţ i. Câ t îi împachetează la loc,ciucit ă , ochii îi fug pe la toate mesele, r â de speriat ă de una singur ă îndesind

peştii unul în altul, nimeni n-o bagă în seamă . Dodi a v ă zut peştii dar rupe încă o bucat ă de pâ ine peste care îşi v â r ă în gur ă încă o lingur ă de ciorbă . Lenda, în fa ţ a lui, soarbe înfometat, lingur ă după lingur ă . — A venit Toma cu şalupa. Îl ia pe Achim acasă . Lenda nu dă nici unsemn c-ar fi auzit. Soarbe mai departe, mai pune sare. Dodi s-a oprit cu lingura at â rnat ă . — Ai mâ ncat ieri ciorbă la Achim. În fugă , o femeie de la bucă t ă rie i-a lovit scaunul. Lenda tresare nervos şiînjur ă în urma zdrahoanei care a ieşit demult pe uşă . Dodi e grav, fa ţ a i s-adestins şi-i at â rnă cearcă ne mici sub ochii verzui, în dreptul bate luminaîngă lbenindu-l. — Şi ce? Face Lenda ză pă cit. — A gă sit un copil în coş la uşă . Numa beat l-am v ă zut. Romeo a zis că is-a f ă cut r ă u. 11 duc acasă . Se şterge la gur ă . — Poate a f ă cut comoţ ie cerebrală . — O fi f ă cut, mormă ie Lenda şi împinge deoparte farfuria goală cu

bordura slinoasă . N-a mai venit nimeni azi.



— Ăştia muncesc de diminea ţă pâ nă seara. Dracu m-a pus să te-aduc pe-aici, spune Dodi. «Vorbele-i ies antrenate bine, f ă r ă mirare, şi priveşte cu bă rbia sprijinit ă în pumni, peste capul lui Pavel, spectacolul cel mai bizar înt â mplat vreodat ă în

bufetul Crucii. Şi-aprinde o ţ igar ă şi suflă fumul peste Pavel care şi-a plantat

ochii în solniţ a aproape goală . Duma şi Filoteanu stau fiecare la câ te un capă tal mesei lungi din două mese unite. Filoteanu, tras la fa ţă , încruntat, într-ocă ma şă cu carouri mai toate negre, flendur ă lingura prin farfuria plină . Duma,întors pe jumă tate, îşi arat ă semiprofilul roz, pare a fi zâ mbitor sau e din cauzapipei stinse pe care o ţ ine între dinţ i, din câ nd în câ nd o scoate şi o scutur ă ,clic-oloc, pe o farfurie. Că ma şa e udă pe mijlocul spatelui şi din mâ neciler ă sucite îi ies mâ inile rozulii, cu degete groase. Cu mâ na care-i at â rnă pestespă tarul scaunului pare că atinge gâ tul Mihă iască i care molf ă ie supa,dr ă muindu-şi îndelung fiecare bucăţ ică de pâ ine, singur ă la masă , incomodat ă de pă lă riuţ a albă , tuflit ă între pâ ine şi sare. Romeo a intrat după bar şi fluier ă un câ ntecel, îi face cu ochiul, vesel, Marianei care mă nâ ncă şi ea în linişteanouă , ambuscat ă , în ţ ocă itul de linguri pe farfurii, tot pipă indu-şi cocul peceaf ă . Rochia roşie, băţ oasă , o ţ ine la subţ iori, mereu mişcă bra ţ ele, parc-ar dasă zboare, duce o mâ nă la coc şi îl presează puţ in, duce o lingur ă plină la gur ă ,e încordat ă , iar se îneacă . In fa ţ a ei, singur ă la masa înf ăţ at ă roz, st ă Sanda.

A şteapt ă felul doi, îşi face v â nt cu un ziar împă turit în opt iar câ nd s-a r ă coritapuoă de coadă cuţ itul şi-l balansează de-o parte şi de alta a pumnului str â nspâ nă atinge fa ţ a de masă . Traiectoria lamei taie rotund vergile albe-albastre, eun tricou marină resc care-i lasă picioarele goale, picioarele lucesc neverosimil,unse proaspă t, şi fa ţ a, asprit ă de acela şi ulei, cu reliefuri să pate, îi dă un aersever şi imperturbabil de statuie în bronz, pe ţ east ă , ca lipit ă cu aracet, o

perucă v â lvoi coafat ă . La masa din spatele ei, vecină cu peretele bucă t ă riei, Viorel Pascu mă nâ ncă , mult aplecat înainte, farfuria îi intr ă sub piept, parcă oapă r ă , a şa s-o fi obişnuit la armat ă , e numai în slip, tricoul alb e întins pescaun sub el. Din profil, cocoşat, cum îl vede Dodi, în zona aceea obscur ă ,seamă nă cu un argat care-nfulecă pe furiş. — L-au luat pe Achim, zice Romeo încet că tre Mariana. Dar e at â ta linişte că se aude clar de peste tot. Mariana dă din cap, îhî. — Care Achim? Întreabă într-un t â rziu Filoteanu. — Pescaru, unu, un moş de la cherhana. Romeo vorbeşte tare, a ţâţ at de mutra curioasă a lui Duma care s-a-ntorsspre el. Chelia grasului cu trei fire lă lâ i, nu poţ i să -ţ i iei ochii de la ea. — S-au trezit cu copil la şaptejde ani. Are o babă . Le-a adus careva uncopil lepă dat într-un coş, l-au pus pe prispă la ei. I s-a f ă cut r ă u, să racu, s-a-mbă tat. Au venit cu şalupa acuma după el. — I-auzi, domne, face Duma înveselit, privindu-l ţ int ă pe Ştefan.Filoteanu nu mişcă . Cocoloşeşte pâ inea şi tace încruntat. Un r â s strident, cu o undă isterică , lung şi trepidat sare din gâ tlejulSandei Corciu. Mihă iasca a scă pat lingura. Sanda r â de şi mai tare, veselia



aceea stranie, irepresibilă , o zguduie şi-i pocneşte cuţ itul de masă la fiecarehohot. Toate capetele s-au ridicat. Hi-ha-ha-ul continuă dar deja nimeni nu semai uit ă , s-au întors spre farfuriile proprii, jena ţ i ca de o boală incurabilă . Romeo, holbat o clipă la Dodi care i-a ridicat un pahar, s-a dus cu apă lamasa Alexandrei. Bea cu înghiţ ituri mari.

S-a liniştit. Privirea t â mpă i-a r ă mas lipit ă de Mariana, care îşi fr â ngeruşinat ă mâ inile în poală , e roşie. Mihă iescu, încă rcat de undiţ e, intr ă fluier â nd o mare reuşit ă . Are ceva

viu pe fundul juvelnicului. Se uit ă puţ in ză pă cit împrejur, mai toate meselesunt ocupate şi, ce dracu! Nu-i decâ t o mâ nă de oameni! O ză reşte în fine penevast ă -sa. Îşi sprijină undiţ ele de seaun şi se duce la bar. Deşi toţ i ascult ă atent, din şuşoteala lui Romeo nu se înţ elege marelucru. Romeo neagă mereu, clatină din f ă lci, îşi dă capul pe spate că nu, nu,nu. — Ei cum? Scoate din buzunar portmoneul, pune pe tejghea, nu se vede cit. Romeos-a oprit încurcat. Mariana îşi desface cocul, nu-l vede. — He, he, mă car în concediu să -ţ i faci chefu, r â de Mihă iescu şi-i salt ă petejghea juvelnicul plin cu bibani mici şi roşioare. Ce faci, mamă , mă nâ nci?

Tună el bucuros, a şezâ ndu-se la masa nevestei. Ea clipeşte speriat ă , apoi r â deuşor, nechezat, un tic al fricii. Romeo a dispă rut la bucă t ă rie cu juvelnicul. Dodi trage perdeaua spre el, să intre soarele. Lenda îşi pune palma laochi, nemulţ umit, ţâţâ ie scurt, Dodi dă drumul perdelei. Un suspin îngrozit. — Doamne, maica Domnului, iese din Dodi. — Ce? Sare Lenda şi sala r ă sună iar. Ce e? Întreabă mai mic.

Dodi împinge farfuria mai departe, bate din buze. — Nimic. — Nu, doamnă , nu, nu a şa! Îi spui de la-nceput: uite femeie, asta, asta,asta, asta! Şi-o întrebi: po să le faci în trei ore d-acu încolo? Şi câ t ceri? At â ta.Dacă -ţ convine, stai lâ ngă ea pâ n' le face, o plă teşti şi bună ziua. A şa faci,doamnă , nu-ţ la şi casa pă mâ na la toate foanfele că r ă -mâ i… Lenuţ a Mihă iescu face semn că „bate v â ntul”. Sanda o ascult ă distrat ă ,îşi mai stoarce o dat ă costumul de baie pe care-l spală de un sfert de ceas. — Io, m-a ferit Dumnezeu, continuă Mihă iasca înfocat ă şi-şi f ă cu cruce.Io, nu mi-a luat nici un capă t de a ţă , nici at â tica. Da am stat numa cu ochii pă ele. Sanda e plictisit ă , sâ câ it ă de discuţ ia pornit ă din curtoazie chiar pringura ei. — Ce să fac, doamnă ? O ştiam demult. Mai fusese şi pe la prietenelemele… N-ai fi zis niciodat ă … Şi dac-ar fi fost numa argint ă ria mamei, treacă .Da lenjerie? Se mir ă ea şi, teatralizâ nd, vorbirea i se pare mai puţ in ridicolă . Infond — secvenţ a: ea st ă aici, în fa ţ a acestei ţ opâ rlance şi face pe bleaga, nu? Mihă iasca a stors cele două maiouri bă rbă teşti. O priveşte uluit ă :



— Abea… — Cum, doamnă , strigă Sanda, uluindu-se dintr-o dat ă , cine să -ţ i intreîn casă ca să -ţ i fure, pardon, chiloţ ii? Chiloţ ii, doamnă ? A şa ceva e… Şezlogul e închiriat. L-a notat în registru. I-a dat şi I bonul. Dar el st ă a şa pe scaun, st ă gâ nditor, privind în gol, undeva în colţ ul că mă rii. Ea închide

registrul, coperta bufneşte, ea zâ mbeşte mereu, fiind astfel politicoasă , darDuma n-o vede, nici ză ngă nitul cheilor pe care ea le ridică har şt! De pe birounu-l trezeşte din medita ţ ia-i profundă . — A ş… Îndr ă zneşte ea, lă sâ nd dulce cuv â ntul să plutească . Şi cheile tac. — Da, tresare Duma. E iluminat. N-are de gâ nd să plece. O priveşte deparcă acu ar vedea-o prima oar ă . — V ă e r ă u? _.? — R ă u? — Nu, domnişoar ă , mi-e bine, articulează Duma din greu. Pareînlă crimat. Z â mbeşte şi reia brusc entuziast. M-am întors de cur â nd dinElveţ ia. Am trecut şi prin Germania. Nici n-ai crede: oamenii sunt r ă i! Se uit ă la tine gata să te mă nâ nce, nu simt nici o bucurie să vorbească unui str ă in, deşiar putea afla at â tea lucruri interesante. Nu ştiu să se bucure de nimic,domnule. În restaurant, în cafenele vezi mai tot timpul oameni singuri, amă -r âţ i, foarte rar câ te doi şi câ nd sunt doi beau numai un pahar, a şa, de formă .Mai mult tac decâ t vorbesc şi nu stau nici juma de or ă . Am avut bani, nu potsă mă plâ ng, eu am diurnă mare (se înclină cu modestie. Mariana ascult ă cu

buzele întredeschise şi spr â ncenele ridicate) şi am cheltuit-o să v ă d tot ce sepoate vedea p-acolo. Am adus şi câ te ceva pe-acasă , că familia, de… Da, ce

vreau să spun. Niciodat ă ca acuma la mare, aicea, la Crucea, cum îi ziceţ i voi,nu mi-am dat seama ce ţ ar ă frumoasă avem. Ce bogăţ ie, domnule! Te uiţ i la

marea asta, mama noastr ă , un orizont infinit (roteşte dreapta deasupracapului), a ş sta în apa asta dimpede o via ţă întreagă . Cer mai senin ca aici —nică ieri. Şi oameni buni, primitori, prietenoşi cu duiumul. Da mai ales, cecrezi? Oamenii sunt frumoşi. Au în ei o bucurie de a tr ă i, o mulţ umirestr ă veche (Mariana se aude strigat ă — e bucă t ă reasa: Marieeea-naa! — Dar nu se mişcă ) o frumuseţ e aproape. Inexplicabilă , silabiseşteDuma, impresionat de grandoarea cuv â n-tului. Uite, bună oar ă dumneata. Cinear fi zis că aici, la ţă rmul mă rii, te-ai nă scut din nişte oameni simpli şi ai… — Eu nu-s de-aici. Tata e contabil şef la ceape, la Bogata. — Bogata! Ce nume frumos! Şi numele sunt frumoase! Cu toate că româ nul n-a vrut niciodat ă să fie bogat. S-a mulţ umit totdeauna cu un traisimplu. Şi nici n-a luat nimic de pe la alţ ii. Da ziceam, dumneata eşti pentrumine o revela ţ ie a frumuseţ ii. Am îndr ă znit să -ţ i vorbesc numai după mult ă gâ ndire. M-am temut să nu ţ i se par ă … Ciudat, sau nepotrivit din partea mea,un om venit de aiurea… Dar dumneata, sunt sigur, nici nu ştii ce comoar ă deom ascunzi, oricâ te ţ i-ar fi spus alţ ii înainte. Şi trezeşti în mine o curiozitate, şi-o prietenie, şi un elan, cum nu mi s-a mai înt â mplat niciodat ă cu o femeie.

Tocmai pentru că , te rog să mă crezi, nu e nimic din instinct, cum se înt â mplă .



Dumneata ai o puritate, o candoare (Mariana s-a lă sat pe spă tarul scaunului.Z â mbeşte. E oarecum crispat ă dar se simte bine. Prin uşa deschisă îl vede pe

Viorel care se duce la duş cu prosopul pe umeri şi să -voniera în mâ nă .) pe carenici marea noastr ă … Benefică nu o egalează . Să nu te superi, zice Duma cu

vibrare voinică , da acum mă simt mai uşor (se şterge pe frunte şi sub palmă i

se-ntinde mina radioasă a celui care-a aflat că n-are cancer) şi pot să -ţ i spunde ce am luat şezlongul. Cum el tace, privind-o ca pe o iluzie, Mariana întreabă moale: — De ce a ţ i luat şezlongul? — Ca să m-a şez pe el, domnişoar ă , şi să stau în fa ţ a mă rii şi să mă uit laea şi să mă gâ ndesc că dumneata ai veni pe la spatele meu şi mi-ai spune că

vrei să facem o plimbare. Pâ nă la cherhana… Sau pe un canal. — Nu ştiu ce credeţ i dumneavoastr ă … — Ei vezi, vezi cum te superi degeaba? Vezi cum nu mă -nţ elegi? O sumbr ă amă r ă ciune s-a cobor â t în Duma. Trupul greoi e şi mai greoi şicapsele ar ă mii ale că măşii de peste hotare stau să plesnească pe pâ ntec, întimp ce bă rbia dublă se termină tot într-un bumb lucitor, al doilea sau altreilea de sus, în care pare că s-a proptit capul masiv, că zut de durere. Mariana s-a ridicat şi l-a „poftit” şi pe el să iasă . Plâ n-sul îi st ă în gâ t,mai mult de furie, micile temeri de peste zi, oamenii ăştia nebuni, încuie uşa înurma lor, prima oar ă e că nu ştie ce caut ă aici, chiar dacă avea nevoie de soare,nimic nu se potriveşte, şi nici crud nu e, să poţ i să plâ ngi, peste trei zile, treizile, aproape hohoteşte fugind pe podeţ , s-a terminat, nu facem decâ t socotelile,pleacă şi el, şi altul n-a fost vreodat ă care, toţ i neghiobii, tot ce se spune despreei e adev ă rat, toţ i neghiobii nu vor decâ t, toţ i neghiobii… În pat, în cearceaf, ronţă ie ciocolata cu lapte, e totuşi o clipă dulce.

Rochiile at â rnă pe umera şe, una în spatele alteia, nu-i pare r ă u că le-a f ă cut.Mai ales pe cea albastr ă , toţ i banii de concediu pe patru rochii, sunt frumoase.Şi ea e frumoasă . Bineînţ eles. Nu sunt ei chiar a şa de orbi. Poate, totuşi,slă beşte un pic. Pipă ie coastele câ nd inspir ă adâ nc. A slă bit, sigur c-a slă bit.Cu at â ta agita ţ ie, nici nu-i de mirare. Ea întotdeauna a plă cut. Sigur. Numai ofemeie frumoasă place. — Nu mă priveşte, domle, le scoţ i de unde ştii sau mi le plă teşti! — Pleacă domle cu prostiile, se r ă steşte Romeo. Te-am că utat eu pedumneata de conserve? — Da ce, domle, suntem în lună ? Cine are chei aici? Strigă Viorel, scosdin fire. De ce mai trebuie chei dacă tot intr ă cine vrea? — Lasă -mă , domne, în pace, ce-am eu cu conservele dumitale? Caut ă -ipă alţ ii. Eu am ce mâ nca, nu trebuie să te fur pe dumneata. Romeo îşi r ă sfr â nge buzele a dispreţ . Viorel a f ă cut duş să se liniştească după descoperirea grozav ă , a vrut să fie calm şi impună tor, dar prosopul i sezbă nţ uie după gâ t, s-a înroşit şi zbiar ă să vină recepţ ionera la fa ţ a locului, să dea seama.



Bucă t ă reasa, speriat ă , iese la uşa din fa ţă , la uşa din dos şi strigă dintoate puterile „Marieeaanaa!”. Barmanul sigur că ştie ceva. N-are nici cea mai mică milă pentrupierderea lui: şase conserve cu carne. Şase! Mariana vine prin spate, leagă nă mult din şolduri ca o politeţ e, zâ mbeşte

zâ mbetul ei serviabil, puţ in derutat de încr â ncenarea bă rba ţ ilor. Puştiul e roşuca focul. Burta roşie respir ă lung. — Zice că i s-a furat din că suţă , îi spune Romeo Marianei, r â njind scâ rbit în timp ce-l arat ă cu capul pe Viorel. Mariana a pă lit dar zâ mbeşte împă ciuitor. Ce poate ea să facă ? — Ce vi s-a furat? — Conserve cu carne! Strigă Viorel. Dumneata ai al doilea r â nd de ohei,nu? Pă i cine putea să intre? Mariana s-a a şezat pe un scaun la masa din fa ţ a lui Viorel. Gura îitremur ă , chiar acum o să plâ ngă , o să plâ n-gă de-a binelea. Ba nu.Str â mbă tura impertinent ă a puştiului, siguranţ a lui că ea e de vină , porcă ria încare o v â r ă cu bună ştiinţă , parcă e şi încâ ntat de scorneala lui! Nici furios numai e. Se uit ă la ea ca un şarpe, să vadă ce face. Şi deodat ă sare în picioare, îşi scoate sabotul fulger ă tor, pâ nă s-apuce

Viorel să vadă îi dă una în cap, pâ nă se ridică să se apere, încă una pesteobraz, el vrea să -i prindă mâ inile, curva dracului, curva dracului, hoa ţă şimincinoasă , hoa ţă , urlă , şi iar urlă dar nu-i poate prinde mâ na, ea a apucatsnopul de pă r de deasupra urechii şi degeaba îi str â nge încheietura că ,ahuuuu! I l-a smuls, o dâ r ă subţ ire de sâ nge face zig-gaz pe obraz, stai, staia şa, Romeo a prins-o cu mâ na stingă şi cu dreaptal împinge pe Viorel spre uşă ,nebună , nebuna, ţ ipă Viorel, e r ă guşit ca o pilă şi nu vede bine de lacrimi, să te

ia mama dracului, de mici sunteţ i nişte nenorociţ i, strigă f ă r ă patimă Marianaşi uite că plâ nge, se zguduie la pieptul lui Romeo care o bate pe spate, lasă -l înpastele mă -sii, poa să vie şi cu miliţ ia, şi cu Dumnezeu, eu sunt în ordine, tecunoa şte toat ă lumea aici, taci, hai nu plâ nge, puişor, bine că i-ai rupturechea, dă -l în pastele mă -sii. Iar singur — a devenit o clipă rar ă şi e chiar momentul lui, oarecumînainte de asfinţ it, câ nd st ă pe spate în nisip, cu bra ţ ele întinse în lă turi şitrage adâ nc, adâ no aerul împuns de pescă ruşi, r ă cit în fuioare de valurile pecare le înfoaie din ce în ce un v â nt absent. In sus totul e alb şi foarte simplu.Cum clipeşti des, jenat de str ă lucire, la fiecare reînt â lnire cu el albul e şi maisimplu. De fapt, nu exist ă decâ t câ teva probleme, câ teva cuvinte şi câ tevasentimente. Nesf â r şita combina ţ ie. Nu, nesf â r şita varietate e, desigur, rezultatulincertitudinii, antidotul plictiselii. | Câ t s-a mai chinuit să -i explice lui Pavel ce

bine e la Crucea! Câ nd ar fi fost suficient să -i spună că e locul ideal pentru un bă rbat proaspă t pă r ă sit, dacă vrea bine, dacă nu, nu. Da nici nu era de crezutcă o să care după el un copila ş. Culmea, mai e şi ceh — ăştia au un simţ alrealit ăţ ii… Z â mbi cu ochii închişi. Se r ă suci pe o parte. Plaja pâ nă la cherhana



pustie, albă cu nă luci verzui de scaieţ i, întrerupt ă la ţă rm de clovnul ă la gras înşezlong. Cretin! Iţ i mai pui curu-n scaun să te uiţ i la mare. Da, da, chiar a şa. Şi dibui senza ţ ia, era chiar acela şi lucru, un soi deleşin treaz, o lipotimie de singur ă tate, de pustiu, de dracu ştie ce… Absenţ a,dispariţ ia, lipsa irevocabilă a orică rei afecţ iuni dezinteresate. Ah, cum vine, ca

şi atunci, o mică r ă zvr ă tire furioasă , şi acum, încetişor, încetişor, trece şi ea şite lasă stors, privind în gol de-a lungul bra ţ ului întins, terminat cu unghiadegetului mijlociu scursă în nisip… Mergeai între mama şi tata, cale de două colţ uri pâ nă la poarta gr ă diniţ ei. La primii pa şi pe stradă , de obicei ei se maiocupau de tine încă , îţ i potriveau hă inuţ a, îţ i vorbeau cu însufleţ ire şi tu r ă s-pundeai cu o însufleţ ire dublă , iubirea ta pentru ei se exalta atunciînspă imâ nt ă tor. Sentimental, erai un tip precoce. Tu ştiai, de câ nd ieşeai dincasă , că toat ă ziua vei fi singur — ceilalţ i copii, o! Îi auzeai ca pe nişte gâ ngă niicu ac. Tata sau mama f ă ceau cit două sute de copii şi seara, noaptea,diminea ţ a lâ ngă ei era o fericire at â t de idioat ă încâ t niciodat ă n-ai putut să le-ospui şi, bineînţ eles, ei n-au ştiut nimic. Ajungea ţ i la poart ă şi dezastrul seprevestea în să rutul lor vag pe obrazul sau pe t â mpla ta, erau deja neatenţ i,începuser ă să discute ceva şi te pupau acolo un-doi ca să scape de tine şi să -şicontinue discuţ ia. Tu te întorceai pe că lcâ ie şi singur, în fiecare zi singur,singur, singur, cu propria ta mâ nuţă des-chideai poarta de fier în timp ce ei seîndepă rtau, îţ i dă deau ocazia sf âşietoare să le priveşti în urmă şi uneori, culacrimile gâ dilâ ndu-ţ i ochii st ă teai să -i vezi cum traversează pe la colţ ul str ă ziişi amâ ndoi v ă zuţ i din profil gesticulau av â nta ţ i, uneori r â sul lor, că ci nu secertaut venea pâ nă la tine şi te înfiora înstr ă inarea lor f ă r ă durere la fel camarea înstr ă inare dureroasă despre care aveai să vorbeşti at â ta cu pă rinteleSava, la fel ca pustiul nepă să rii de acum, de-alung de mare. Intre poarta de fier

şi uşa de lemn gri a gr ă diniţ ei, cocoţ at ă în capul a cinci trepte de beton, maierau vreo zece-doisprezece pa şi — de-ai t ă i pe-atunci, probabil şase-şapte pa şimari — şi-i f ă ceai clă tinâ ndu-te, str ă bă teai un deşert imens, erau o mie de pa şi,ca lovit în cap, tr ă snit de abandonul inexplicabil — ceilalţ i puteau tr ă i şi înafara şi în lipsa ta. Asta-i adev ă rul. Unul din alea simple. De-aia l-ai pisat peLenda, nu mai str â nge nisipul în pumni, că -ţ i intr ă sub unghii şi ustur ă , abiate-ai spă lat, faci orice ca să convingi că eşti bun camarad, că ţ ie îţ i pasă , eştiînsetat de nevoia altora de tine, adică eşti o otreapă , n-ai nici un rost, nuînţ elegi să fii singur, Lenda cum poate? Probabil insistenţ a ta l-a mă gulit, ţ i s-asuit în cap, deşi s-a pref ă cut bucuros să vină la Crucea, ce? Vrei să spui că …? Ţ inu mai departe ochiul pe jumă tate deschis — dintotdeauna se pref ă ceade minune că doarme. Pavel, în deplină siguranţă , scurma la colţ ul cortului.Întoarse iar capul — Dodi dormea. Ce grabă de nev ă stuică , ah! Scoate două conserve din sac şi le v â r ă în groapă . De ce le îngroapă ? De ce e speriat? Doarpoimâ ine plecă m! Mai scoate două conserve, le îndeasă în groapă , acoper ă ca opisică , mamă , Doamne! Lenda se r ă suci brusc, Dodi clipi din ochiul ascuns, îşist ă pâ ni zv â cnetul bra ţ ului care tre-să rise la mişcarea lui Pavel, din nousenza ţ ia de sf â r şit, iremediabilă pierdere… Pentru că e un hoţ , îşi zise, tuşind



uşor, cu ochii în ochii lui Pavel, în transparenţ a globilor t ă i aurii eşti un hoţ , cenevoie oi fi avut, se mir ă zâ mbind, privindu-l mai departe în t ă cere, de lamelemele, dacă ţ ii la barba asta ca o mă tur ă , ai? Nici ceh nu mai eşti! S-a-ntorslumea pe dos. Mă car în str ă ini tata zicea că poţ i să ai încredere. Că le era greuca str ă ini. S-au stricat şi str ă inii.

— Ai dormit? — Îhî. Şi se frecă la ochi şi se întinse spre cerul alb şi-şi puse mâ inile sub cap. — Auzi? Eu plec mâ ine diminea ţă . Un pescă ruş mic îi trecu pe deasupra capului şi Lenda îl urmă ri vir â ndspre mare, plonjâ nd, întorcâ ndu-se spre ei, strigâ nd, îl ocolea pe Dodi care-isufla fumul în obraz — Pă i, plecă m amâ ndoi atunci, nu? Bâ lbâ i a ştept â ndaprobarea cordială a lui Dodi — dar avea gura cea mai amar ă şi scuipa iţ e detutun. — Dacă vrei pleci, dacă vrei mai stai… Hâ r â i Dodi şi se întinse pe spate. — Ce faceţ i? Strigă soldatul apropiindu-se cu pa şi mari. Ce faceţ i aici?Repet ă furios şi lovi cu bocancul în cele două pietre plate care veneau să închidă vatra îngropat ă în nisip. Şi cu astea? Zbier ă iar f ă r ă să a ştepter ă spuns, împin-gâ nd cu v â rful bocancului gr ă mă joara de lemne care se pr ă buşicu pocnete mici. Lenuţ a se întoarse cu spatele, îşi înfipse bă rbia în piept. Mâ inile scoasedin buzunare la primul r ă cnet al soldatului îi tremurau încrucişate sub sâ ni. — Un foc, dom şef, frigem un peşte, se rugă Mihă ies-cu de jos, ar ă t â ndcu palma desf ă cut ă vatra de jucă rie în care fire lungi de nisip începuser ă să seprelingă din movila de beţ iga şe r ă sturnate. Cu mâ na stingă cur ăţ a piatra — Rochia de crin de temelie, nisipul continua să -i curgă de pe buza gropii

chiar pe mâ nă . — Nu să face foc pă mal, silabisi soldatul. Acoper ă repede. Acoper ă . Şiar ă t ă în larg: poţ i să faci semne. — Nu fac io semne, r â se Mihă iescu bonom. — Acoper ă , zbier ă soldatul, f ă câ ndu-l să tresar ă violent. Acoper ă acuma,imediat. Mihă iescu aruncă o ocheadă la Lenuţ a dar nu i se vedea decâ t spateletresă lt â nd, de parcă , ar fi sughiţ at. Apoi se apucă să împr ăştie repede nisippeste vatr ă , împinse cu picioarele stivuşoara de lemne, aproape c-o îngropaseîn nisip, câ nd auzi hi-ul r â njit al soldatului care se depă rta şi o vorbă încâ rligat ă , ceva ca „zgâ rciob” sau, zbâ r-ciog” sau „zgâ rciog”, pe care o repetască pă r â nd un băţ de chibrit după altul. Buclele i s-au lăţ it r ă v ăşite pe obraz şi i-a alunecat una pe gâ t, s-a a şezat pe brazdele de riduri fine, cute uscate ca un gulera ş de dantelă care se înalţă şicoboar ă molcom cu fiecare respira ţ ie adormit ă . O privi câ teva clipe cu drag şicompasiune, ca pe un coleg de birou care se pensionează la termen. Termenulare în el un ce obiectiv.



Se îmbr ă că în linişte şi ieşi manevr â nd clanţ a cu mari precauţ ii, urecheaciulit ă la somnul ei fornă it. Roiuri de ţâ nţ ari mă runţ i, dilatate de ţâ r â it, îl urmă rir ă pe podeţ pâ nă lauşa luminat ă . O broască prematur ă or ă -că ia undeva în dreapta. Bineînţ eles că se montase singur: emoţ ii stupide îi încleştau gâ tlejul şi o furnică tur ă gâ dili-

cioasă pe bra ţ e şi la mijlocul spină rii îl oprir ă să bat ă . Înt â rzie scă rpinâ ndu-se.Bă tu. Perdeluţ a se schimonosi la o parte şi apă ru jumă tate din fa ţ a ei, nasullipit de geam, cercet â nd nelă murit semiîntunericul de-afar ă . — Cine-i? Se scarpină pe piept. Ea nu putea să -l vadă . Observ ă că are gulera ş albastru de a ţă . — Filoteanu, zise tare, ca şi cum ar fi fost nevinovat doar dacă -l auzeatoat ă Crucea. Vreţ i să deschideţ i puţ in? Mai departe îi tremurase vocea. Îşi pierduse suflul. Nu trebuia să segâ ndească la nimic. Se gâ ndise. Era ridicol şi se ză pă cise dar ea tocmai cr ă pauşa şi-şi ţ inea reverele halatului laolalt ă şi mijea ochii să -l vadă . — Nu v ă supă ra ţ i că v ă deranjez, turui el, ţ inâ ndu-şi str â ns mâ inile laspate — şi tocmai îl pişcă de frunte un ţ intar — azi la pr â nz, în apă , eu n-amştiut că n-am. — Dumnezeule, nu se gâ ndise nici o clipă cum să formuleze, nu va finiciodat ă în stare să spună , niciodat ă , pierdut prin neprezentare. Ochii ei, acomoda ţ i cu amurgul, se îngustar ă şi clipir ă neîncreză tori.L ă să perdeluţ a să cadă şi dă du să se tragă înapoi. — V ă rog, oft ă disperat, ruşinat, f â st â cit şi puse f ă r ă nici o idee clar ă mâ na pe clanţă . În clipa urmă toare însă îi şi dă duse drumul şi se tr ă seseîndă r ă t, cabrat de strigă tul care ieşise din fa ţ a ei congestionat ă , ivit ă ca o

jumă tate caldă de dovleac copt. R ă mase locului cu mâ inile încleştate la spate,abia dezmeticit după ce ea-i strigase în fa ţă „curv ă !” şi el nu pricepuse darsimţ ea din că ldura t â mplei că se-nroşise la strigă tul ei, tr â ntise uşa smucin-du-i mâ na şi din dosul uşii îi mai strigase, dar vocea suna resemnat ă , estompat ă -mblâ nzit ă „să mă lă sa ţ i în pace, să v ă ia dracu pe toţ i.” Stele nu se v ă d. Poate-or mai fi câ teva, şi-a dat şi Vio-rel cu pă rerea şică uta pe sus în întuneric, cu palma strea şină la ochi din marginea rondelei

betonate care înconjoar ă bufetul, da-s sub nori. Adev ă rat. Ca într-o furtună pictat ă , nori groşi, vineţ i, îmbâ csiţ i se

v ă lă tucesc înspă imâ nt ă tor de aproape. Lumini misterioase scapă prin ochiurilelor. Îi poţ i lovi cu piatra. Mica noastr ă lume, coagulat ă ca o insulă în prag deape, pare că se roteşte gonit ă spre vest, cum norii ăştia care-s însuşi cerul seduc încă leca ţ i în depă rtarea apusului, descoperind câ nd şi câ nd, nu mai multde o clipă , locul mare, nedezminţ it, al luceaf ă rului. Sună toat ă balta. Fanfar ă de trestii, broa şte, ţâ nţ ari, vulpi, lişiţ e, cred că şi greiorii trag un arcuş pecinste. Vaporenii care stau toat ă ziua pe la debarcader au str â ns par â mele, auîntins prelatele, câ te erau, au acoperit sacii de sare cu rogojinile care nu maiputrezesc de şase ani şi s-au refugiat în bufet, în colţ ul dinspre bucă t ă rie, la o



masă dublă , unde se usucă de cei câţ iva stropi de apă cu bă rdace de rom,lichior şi spumă de drojdie. De la o vreme s-au pus să câ nte, or să acopereşuierul ploii, blestemele ei care cad orbitoare pe plajă . Becurile s-auînjumă t ăţ it, Romeo a tras perdelele, să vadă toat ă lumea prin geamurile înalte,ca dintr-un chioşc de gr ă dină , lumina asta nebună de vreme grea, „vreme

mare” îi zice în Ardeal, strigă Duma şi două fulgere at â t de albe că suntaproape verzi fug pe plajă , poate că au alunecat chiar de pe acoperişul

bufetului, a şa s-au dus, ca pe un tobogan şi BUM! Zdruncina ţ i pâ nă -n că lcâ iesalt ă de-o palmă cu toţ ii, asta nu e mostr ă de ploaie, asta e chiar ploaie, r â deLenda. E-nveselit de tunetele care crapă dinţ ii cerului, între fulger şi tunet abiaapucă să numere pî-nă la cinci, r â de şi acum că iar se deschide uşa şi maiintr ă unul înspă imâ ntat, ud, cu hanoracul şiroind, care cum intr ă cu sufleţ elullui pierit între maiou şi pulover se str â mbă la mesele pline şi se duce la Romeosă cear ă ceva „mic” de bă ut, îşi aminteşte că e om mare. Ploaia nu se vedecurgâ nd dar mirosul ei e şi-n pă hă relul de rom, umezeala îngheţ at ă amestecat ă cu fum şi abureli de alcool dulceag a intrat în plă mâ ni cu acordul tuturor, „maiadu”, zice Sanda şi-ntinde halba goală lui Filoteanu şi în zumzetul prietenos,Ştefan e amuzat de beţ ia uşoar ă şi chiar se întoarce cu stacana pentru el, ea şiDuma plină cu rom. îşi face loc printre mese şi scaune, cere mereu iertare,fredonează şi el muiat refrenul ca sufletul f ă r ă fund al ţă rii f ă r ă margini, o mică propoziţ ie muzicală at â t de rusească , intervalele alea, oricum le-ai r ă sturna totruseşte sună pâ n la coadă şi blonzii ă i grei de ila masa dublă o zic cu toţ ii dinstomac, bat ritmul pe masă , gâ lgâ ie vibrate cu ochii da ţ i peste cap, să rmana,

biata, să rmă nica, mititica, o că inează pe fata câ ntat ă , de care nu se ştie de ceeroul a trebuit să se despart ă , să vină acasă , dracu să -l ia, o iubesc cu toţ ii dele plesneşte pieptul, cuvintele li se nă -clă iesc în gur ă , cu cei şapte ani de rusă

Fane ar trebui să dezlege misterul şi chiar ciuleşte urechea, dar din nou nu sepoate distinge altceva, ah! Fulgere, fulgere, 4, BUM! Decâ t că inarea, melopeea,lamentarea care rage bet-naia, biatnaia, bietnaia, bhetnaia-ia-a-a…

Sanda îşi trece degetele prin pă r, şi-l a şează neglijent, tinereşte, fa ţ a îistr ă luceşte cu adev ă rat întinerit ă , că ci s-a relaxat şi câ ntecul, poate chiarcâ ntecul ă sta i-a pornit sâ n-gele spre obraz. Se apleacă la urechea lui Duma, îidesparte un tunet, r â d amâ ndoi. R â de şi Ştefan care o ţ ine de mâ nă peste masă şi se minunează de ea, a şa, înviat ă , caldă ca un ou. — Ei? Îi face cu ochiul lui Duma, i-o semnalează pe Mariana, albastr ă ,singur ă la masă , tocmai a terminat de mâ ncat. Grasul îşi scutur ă pipa. — Pacienta, zice, pacienta! Acum suntem indiferenţ i. li dă m de gâ ndit. Pă mâ ine după -masă , pă sear ă … Marea lumină a ploii s-a stins. Din buza acoperişului ţâ r â ie câ te-un şiragde apă la fiecare din cele patru muchii de fa ţă . Romeo a aprins restul becurilorşi lipovenii l-au salutat, cu un „ia!” bucuros, apoi o nouă comandă de drojdie.Romeo a luat două sticle din raft şi s-a dus cu ele la masă . „Ia!” r ă cnesc toţ i şi-l



adă postesc la mijloc, în timp ce unul mai creţ , mai asprit şi mai beat, lăţ it pecealalt ă parte a mesei îi câ nt ă încetişor, numai pentru el, îi face semn cudegetul ridicat la cadenţă , la vorbă , că acolo e cheia, să fie atent, o să -nţ eleagă dacă nu-i prost, Romeo aprobă , o să -nţ eleagă , vezi bine, dă de duşcă o drojdie,câ nt ă şi el „la, la-ia!”.

Dodi nu vrea să joace. Nu e prima oar ă că o ploaie mare a adunat toat ă Crucea în bufet. Pavel poate să -şi caute parteneri dacă vrea. Numai că el, Dodi,e singurul care a mai fost aici şi anul trecut şi acum doi ani şi acu patru. Daracum între cei opt pereţ i melancolia e mai sinistr ă ca niciodat ă . Nu, n-areimportanţă că -n cort e ud sau nu e şi doar nisipul e îngheţ at primprejur. Aici,înă untru e boala. Şi-l aminteşte pe fiecare… În fiecare an, la furtună , eragrupul compact, sau devenea, erau împreună . Ce-i drept, n-a fost niciodat ă f ă r ă Ileana, ca acum. Dar asta e slă biciunea lui. In timp ce cu ceilalţ i… Oare?Dar Ileana unde e? O, n-a fost un vis cum pă rea! Absenţ a ei e o jumă tate de

via ţă . Aproape cincisprezece ani. Cine ne va mai putea schimba? Cum st ă m aicicu capu-ntre mâ ini şi nu vom vedea niciodat ă oceanul… O v ă zu într-un t â rziu. Tot mestecâ ndu-şi gâ ndurile afumate, r ă mă sese cuochii duşi pe fruntea ei. Locul acela inspirase, probabil, încredere. Z â mbi.Z â mbi şi ea. — Şaru mâ na, zise, aplecâ ndu-se puţ in peste masă . Noi vrem să plecă mmâ ine diminea ţă . — Da? Se opri contrariat. Se mirase din politeţ e? — Da, reluă Dodi, şi am mai avea de plă tit pentru cort şi scaunele alea pecare le-am închiriat la-nceput. Ea îl privea în ochi at â t de deschis şi de nefiresc atent ă încâ t se opri şi

înghiţ i în sec. — Da, zise ea, veniţ i mâ ine diminea ţă . V-a ştept înainte să pleca ţ i. O uluise scrupulozitatea lui? Cinstea? Bineînţ eles că s-ar fi pututstrecura pe barcaz cu Pavel cu tot, f ă r ă să mai plă tească cei vreo cincizeci delei. — Şaru mâ na, zise, mulţ umesc frumos, vin eu diminea ţă . Îi ar ă t ă lui Pavel scaunul de lâ ngă masa de fier. Lenda îşi sprijinirucsacul de al lui Dodi şi se a şeză , simulâ nd interes pentru ultravioletele carear fi putut să -i mai atingă nasul. Dodi ridică din umeri — hoţ ul avea haz. Seapropie de uşa recepţ iei, deşi vedea de departe că e închisă . Bă tu totuşi.Încercă şi clanţ a. Soarele să ri deodat ă prin stropii de ploaie. Câ nd se întoarse spre Lendatrebui să str â ngă din pleoape ca să -l vadă cum se schimonoseşte şi-i arat ă cucotul, ca un mă scă rici încâ ntat de eşecul st ă pâ nului, s-o ia spre că suţ a ei, pepodeţ . Pufni. O luă , prin scâ r ţâ itul pietrişului, spre podeţ . Aerul vibra marin, curat ca în aprilie. Liniştea prea caldă şi seninulstr ă lucitor. Se opri în fa ţ a că suţ ei. Se uit ă la ceas: 7.08. Uit ă pe loc. De ce se



uitase? Auzi t â r şit de papuci din că suţă . Bă tu şi cu st â nga îşi pipă i incomodportmoneul în buzunarul de la spate al pantalonilor. — Poftim, zise ea. A ştept ă să -i deschidă . Cum ea nu se ar ă t ă , după o clipă apă să pe clanţă şi împinse uşor. — Intr ă .

O anormalitate plă cut ă , greu de precizat, poate nea şteptata melodie a vocii, limpiditatea dimineţ ii sau altceva îl împinse şi păşi înă untru. — Şaru mâ na, zise zâ m'bind jenat, cu mâ na pe clanţă . O ză rise a şezat ă acolo pe marginea patului, lâ ngă masă , în că ma şa de noapte albă cu pă rulliber, că zut auriu peste şalul mai alb ale că rui capete le str â ngea în pumn sub

bă rbie. — Intr ă , te rog. Dinţ ii îi clă nţă neau at â t de tare că se gâ ndi s-o întrebe dacă -i e frig dar oauzi pe ea: închide uşa. — Dodi! Bă tu discret de-a dreptul în geamul uşii. Soarele intra în nor. Falsar ă coare, asprit ă de lumina gri, înv ă lui Crucea cu pustiu. Mai strigă o dat ă . — Da. Imediat, şopti Dodi dină untru şi se auzi patul scâ r ţâ ind, unhâ r şâ it pe podeaua de lemn. — Pleacă ă ia, şopti Lenda sufocat, cu obrazul lipit de geam. E unşpe f ă r ă ceva. — Imediat, imediat. Ascult ă dar nu se mai auzi nimic. Se aplecă peste balustradă , se legă nă de pe un picior pe altul, îşi ciupi la sâ nge o zgaibă veche de pe cot. Într-unt â rziu r ă sună în-chiză toarea de la br ăţ ara de metal a ceasului lui Dodi. Rezista încă eroic. Pavel îi gâ dila nasul cu o iarbă uscat ă . De două ori

str ă nutase. Pe lacul întins ca o mare verzuie pluteau câ teva lişiţ e. Soarele seînă lţ a din ce în ce mai luminos, lă sâ ndu-şi că ldura fugă rit ă de boarea apei.Probabil pata albă îndepă rtat ă . Despre care tocmai vorbiser ă era într-adev ă r olebă dă . — Auzi, f ă cu Lenda, lebă dă , ai? Deschise ochii şi că scă . Lenda îl privea r â njit, buza de sus, r ă sfr â nt ă peste dinţ i îi dă dea un aer stupid de copil-mafiot, un oligofren periculos. — N-ai treabă cu lebedele, ai? Se şterse la ochi. Normal ar fi fost să -l arunce peste bord. Scoase ţ igă rileşi-şi puse hanoracul în cap, ca să poat ă aprinde chibritul. In timp ce tr ă gea înpiept primul fum, îi trecu prin minte că tocmai acum, lipsit de v ă z cum era,Pavel ar putea să -i tragă un picior. Stomacul i se contract ă prompt. Lenda seridicase şi, aplecat peste balustradă , f ă r â miţ a ultima chiflă în apă . Ceva sportiv şi curat era în resimtul momentului. Fuma cu mâ na sub cap, relaxat, cupicioarele r ăşchirate în pantalonii alba ştri pe puntea albă , ca un marinar beat. — Să ştii. Zise şi se opri. Lenda întoarse capul dar era limpede că prinf â lf â iala aripilor şi bolboroseala apei el nu auzise cuvintele alea, doar niştesunete mai omeneşti.



— Hî? F ă cu şi ridică bă rbia şi spr â ncenele. — Nimica, strigă Dodi. Lenda auzise. Clă tina din cap. — O să ne pr ă jim aici ca scrumbiile. Dacă nu vine lipoveanu într-un sfert de or ă , nu mai vine pâ nă la dracu să -l ia. Ne-apucă anul nou la peşte, r â se în

barbă .

Se lă să pe vine, îşi lipi spatele de parapet şi întinse picioarele pâ nă atinsecu t ă lpile muchia de lemn pe care se bă lă ngă neau pantofii lui Dodi. R â se şiar ă t ă picioarele: ei doi şedeau în unghi drept. Barba îi clă nţă ni de câ teva ori,Dodi nu prinse vorbele duse de v â nt. Clă tină din cap că „se poate”. — Ai o ţ igar ă ? Strigă Lenda. Vasul vira uşor. Scoase pachetul şi i-l aruncă .

MICU Ţ A

Cum înainte fusese galben, acuma era gri. F ă r ă soare, ferestre luminateportocaliu în amiază , sute de alte geamuri str ă vezii. Camere vide cu perdeleîntinse — tropă i pe loc dar frigul îi prinsese fa ţ a, nasul roşu umed, un Chiprotund, greoi de dulce sub blana spicat ă a că ciulii. De fapt, de ce nu s-ar duceel? Ştie şi Doina, şi Gigi. De ce mereu pe mine? Un bubuit de cauciuc şi vuietpeste blocurile îngheţ ate. Dacă stai cu spatele, liniile tramvaiului se înt â lnescsub pă mâ nt şi dau colţ ul în fa ţ a cofet ă riei. Şuvoi uscat de r ă coare pe mijloc,

bluza ieşit ă iar din fust ă . S-au uscat trandafirii — f âşie str â mbă de mă turoaieînnegrite prin pete de ză padă -nnoroiat ă şi copilul care lasă ghiozdanul înstradă , se apleacă la gheat ă , duminica însă nu uruie nimic.

Apropiindu-se, copilul din bra ţ ele lui e galben, îl trage de moţ ul înnodatal că ciulii ruseşti. Copilul nu simte gerul, gâ lgure şi bă rbatul neras nu-ir ă spunde, se uit ă acolo în zarea promisă , la cofet ă rie, pe şinele îngropate înurme de t ă lpi trebuie să apar ă tramvaiul. Haina lui str ă lucitoare, caldă cagă lbenuşul de ou, bă rbatul îi afundă gluga peste că ciula de lâ nă galbenă ,copilul r â de. Îşi ridică mâ i-nile galbene, le r ă suceşte şi se uit ă la ea, e altcineva

— ea nu poate zâ mbi. El nu e curios. Se mir ă că mai e şi ea, că ea mai e. Ecineva în copil! E cineva în spate. Copilul cu ghiozdan se opreşte între ei, ridică fa ţ a la cel mic şi galben, se str â mbă . Bulgă rele galben r â de, ca de un frate maimare. Şi iar se uit ă la ea — e cineva acolo, e cineva! O pat ă de durere singur ă mişca. Ghiar ă mică pe inimă , serpentină , un

junghi ros ca tramvaiul care venea uşor şi va putea sta jos, da, se va a şeza… Îşiscoase mă nuşa şi unghiile bombau ovale, r ă nite — respir ă şi-şi apă să haina cumâ na, inima ascunsă pe-acolo, în negativul radiografiei, sub blană , sub carne,sub mâ na goală inima poate bă tea şi unghiile hâ rseau bara lipicioasă , o uşă mare care se deschide ca ea să intre, ea va intra… — Sta ţ i, doamnă , nu se poate, că nu-i.



El nu vede? Slabi ca fiarele, pă rul zburlit, trupul mă runt. De ce pe ea, dece nu se duce el? Se pr ă buşi pe singurul scaun liber. Ca la o balenă , ca la olipitoare se uit ă la ea. Ei nu şed? De ce nu s-ar a şeza? Apoi o umbr ă albastr ă pluti spre vatman, pe intervalul imens. Şi dacă fierbe gă ina de supă , sună lauşa Sandei, gă ina pe platou, dă br â nci uşii — f ă tu paprica ş, zice, eu am supă

din ea. Sanda — un şchiopă tat, încă unul, ia platoul, gă ina abureşte, un mirosputred de fier oxidat şi nuiele, a, asta nu. Îşi dă du capul pe spate, respir ă adâ nc. Se oprir ă . Mâ na r ă masă învineţ it ă pe piept — şi atunci, ce-o să mai vină ? N-o să mai vină nimic. Şi totuşi, nusuntem să raci. Vezi f ă r ă rost, inelele sclipeau din degetele vineţ ii, apoi blanaaleasă de ea, adev ă ratul miros moale al fularului. — Se poate, doamna? Eşti femeie-n putere. Şi dacă nu se mai duce? Dac-o prind? Dacă o duc la tribunal? Pentruasta? N-o iau pentru Guşi? Şi acolo — zâ mbi, baba încruntat ă clă tina dinsf â rcui nasului însemnat cu negi mă runţ i — acolo, în depă rtarea filmului,zâ mbi v ă zâ ndu-se superbă , plină , în rochia roşie de jersey cu colanul dechihlimbar, acolo în lumină la bar ă : „da, e adev ă rat că sunt amestecat ă , dardumneavoastr ă ştiţ i care e amestecul meu? Ştiţ i că mizerabilul s-a folosit demine, o femeie slabă ” — nu, nu era bine, ar fi crezut că vrea să -i înşele, să spună ea că e o femeie slabă câ nd apă rea în plină splendoare —, o femeie pecare şi-a f ă cut-o amant ă ” — şi-a f ă cut-o! Parcă dacă ea n-ar fi vrut, toate asteaîntr-o mult prea mică sală de judecat ă , despre ah! — „o femeie neştiutoare” —asta da — „ca să -şi ducă la îndeplinire planurile lui mâ r şave de îmbogăţ ire?” Oft ă adâ nc. Minţ ea. Se îmbogăţ ise? Era mai gras, se sufoca în saună , peurmă bea o bere, dezamă git. Acru, gr ă bit, o mâ ngâ ia în linişte, sur â s for ţ at,destins într-un t â rziu, cu nepă sare. Avea o mulţ ime de temeri, se temea şi de

ea, ea putea vorbi oricâ nd, nu se gâ ndea că groaza de scandal i-ar fi paralizatprima silabă , el, Guşi, se în-gr ăşa cu ciudă şi casa lui o adună tur ă de boarfe înplacaje, ea primea nimicuri, doar că beau amâ ndoi Cotnar şi mâ ncau alune,ciocolat ă cu fistic, colonia aia belgiană , bluza de dantelă cu aurituri, nimic,nimicuri, nimic. Se îmbogăţ ea? Poate să fi fost câ teva sute de lei pe să pt ă -mâ nă , berea, ţ igă rile. Îşi a şeză sacoşa în poală , să poat ă vedea pe deasupra ei, se prinse de

bara zdrelit ă a scaunului din fa ţă pentru urmă toarea curbă . Un copil îndreapta ciripi, pata galbenă cu multe picioare, ghiara mică în st â nga, îşi apă să mâ na pe blana parcă umedă şi respir ă dar ghiara se str â nse. — Mă ierta ţ i, v ă rog, mi-a fost r ă u. Chiar nu v-am v ă zut. — Eei. Deodat ă v ă zu bine: pe celă lalt trotuar doi miliţ ieni coborau din ma şinaalbastr ă şi tr â nteau uşile, porneau spre capul şirului de oameni probabil, după colţ . Ma şina r ă mase cu zgomotul în urmă , cei dină untru se ridicar ă pe r â nd,haine întunecate dâ nd să apuce un loc pe bar ă , la miezul zilei, mai toţ i oameni

bă tr â ni şi surzi, apropiindu-se de ţ int ă . Pe-aici casele se dă r â mau: gă vaneoarbe şi câ ini flocoşi, trei pe o gr ă madă de moloz în dosul unei sta ţ ii de



troleibuz, hă mă ind nemulţ umiţ i în lumina vast ă , obositoare, pe un zid cu tapet verde scrijelit. Ce se ştia despre ea? Ce se va înt â mpla mâ ine? Sau după ce vapleca de la Guşi, singur ă pâ nă în capul str ă zii cu gostat? Va şedea în tramvaiulacela care vine din fa ţă , va lua drumul invers — apoi tramvaiul se apropia şi elde curbă , mai alb şi mai roşu, poate că va sta pe scaunul din fa ţă pentru

invalizi, ca Sanda, şi va porni lent, a şa, spre curbă , în timp ce un alt tramvaidin sens opus, acela în care se gă sea ea r ă spoimâ ine, nu, e duminică , ci luni,r ă s-r ă s, o să sece şi el furios, ca acum, în gâ tul trotuarului, gata să muşte, cu

viteză , din fa ţă se va enerva şi celă lalt, mai repede, aici va sta ea şi se va saluta — acum trebuie să se ciocnească , trebuie să se vadă , în sf â r şit, o dat ă … Seapă r ă cu st â nga ridicat ă blă noasă la ochi şi prin strea şină , din gr ă mada degalben ţ iuitor, copilul era aplecat în bra ţ ele negre ale bă rbatului spre ea, ruptîn două , să rind în bra ţ ele ei, nu era speriat, nu, serios, îngâ ndurat, ochiialungiţ i miloşi probabil de gr ă mada de carne cu blană care mai r ă mă sese dinea şi o mască solemnă : spr â ncene arcuite bogat pâ nă -n t â mple, sub ochelariiplesniţ i ochii desf ăşura ţ i, cartoane albastre cu pă ianjeni sâ ngerii, o cascadă triumfală de fildeşi egali într-o roză uscat ă de sete, că ldura nemaiv ă zut ă acarna ţ iei care-o umfla coapt ă , albă ,. Senină , fotografia aceea de pe malullacului, atunci era var ă , câ nd era asta? Câ nd mai a ştepta. — Pă i, nu? Cum ne-a fost vorba. N-ai zis că tu, de fiecare dat ă …? Bă rbos că zut, cum îşi str â ngea falcă -n pumn, ar fi zdrobit-o dacă n-ar fifost a lui. Celă lalt, piţ igoi, cu ţă că lie roşcat ă , calm, juca aroganţ a în palmeleîntinse cu fa ţ a în jos pe masă . — Bine, bine, vedem acum! — Ce să vedem? Na, să vedem, numă r ă . Ţă că lia, t â nă r, ochi umfla ţ i de haos şi nesomn, pregă tit să bea demn şi

condamnarea, burzuluit de frig, numă r ă hâ rtii de zece lei pâ nă la cinci. Şi-lprivi, învins în alt ă limbă , mai puţ in important ă în compara ţ ie cu amintireaunui ceva inaccesibil celuilalt, ceva la pâ ndă între ei şi viclenie, pe două sticlegoale. — E? Câ t ai? — Cinzeci, zise r ă spicat, înfrunt â ndu-l pe bă rbos. — Da? Da? Ei, plă teşte cu cinzeci două sticle a câ te treişcinci, strigă

bă rbosul schimonosit să -i atragă atenţ ia, pâ nă câ nd ochii nu i se mai v ă zur ă .Ei cum, mă ? Tu-mi spui mie, mă , că am datorii? — Eu ţ i-am spus, mi-aduc aminte. — Mă la şi? F ă cu bă rbosul, victorios. Un lucru vreau. — Eu ţ i-am spus, reluă blâ nd dar trufa ş ţă că lia. — Mă la şi? Eu vorbeam. — Mă rog — şi puf ă i, solemnitatea ca o ruşine încremenit ă demn înmâ inile pumn în fa ţ a paharului cu două degete de vin negru. Deschise ochii şi se ivi iar cafeniul grotei, dar nici nu dispă ruser ă dinlocul cocoşat mesele schilave ca buturugi,. Lipite pe retină , butoaiele puturoşitecu aer, fum, niciodat ă n-ar fi intrat, uite, femeia din colţ , obişnuita, o reper ă ca



pe-o giraf ă -n baia comunală , depăşind în sughiţ sila de aceea şi specie.Slinoasă , umezeală unde-i pleca parfumul din propriile nă ri şi se oglindea pemutra înţ ele-gâ nd imens, ce-o fi poftit să înţ eleagă , cel mai bă rbos? — V ă e mai bine, doamnă ? Politeţ ea îmblâ nzi. „V ă mulţ umesc”, ar fi zis Doru, chemâ nd-o să urce în

ma şina neagr ă . „F ă r ă ajutorul dumneavoastr ă , soţ ia mea…”.„Nu vreau să plec!”striga Rodica, zbă t â ndu-se. „Aici, aici e mai bine!” Ca sub baghet ă , tr ă i chiarlocul, mişcarea înt â mplă rii care era cum 0 întreba el, nu i se cuvenea dar eraat â t de adev ă rat câ t povestea, şi nu avea cum fi altfel fiindcă el chiar din

bună tate se repezise afar ă după ea cum o v ă zuse sprijinit ă de burlan şi albă —„doamnă , ca o stafie, să umbla ţ i a şa, oamenii trebuie să vadă …” — o susţ inusede bra ţ pâ nă la scă una şul putregă it şi-i împinsese sub nas paharul cu apă gazoasă —• „beţ i şi r â gâ iţ i, e bine, face bine, respira ţ i adâ nc, v ă e r ă u? Să chemo ma şină ?” — i se dezlegase de tot fularul şi se descumpă nise alergâ nd pentruea, ori t â nă rul se ridicase şi el, pregă tit să ia cu asalt orice 1 se va spune şifornă ia de grijă studioasă pentru cazul grav — ea era doar femeie, adâ nculgâ tului ei tras de înghiţ ituri for ţ ate, vedere de lipitoare speriat ă şi supt ă de zel. Da, îi era mai bine, într-un fel, îşi puse iar mâ na pe inimă şi închise ochiisă mai zacă , normal şi natural, tahicardie oarecare, stres, oboseală , socoteliamâ nate. Îşi trase mă nuşile, se cocoloşi în blană , fa ţ a în puful gulerului. Ei olă saser ă , de parcă ar fi uitat-o. Numai să întoarcă nasul de parfum, desigur, nuera încă trează . Poate că n-aveau bani să plă tească . Se certau. Se bat? Eamartor ă ? La tribunal? — Vorbeai, apă să t â nă rul, fraternizâ nd sec peste v â rst ă . Vorbeşti, repet ă în silă . Eu o să -ţ i spun eu ce cred eu, mă la şi? Să -ţ i spun eu sincer ce cred eu. — Ei poftim, poftim! Spune, nu mă supă r, să vedem. Câ t crezi tu că te

duce mintea? Ea ascult ă . Altul, str ă in în toate. Pusă la adă post de mizerie, intra prinuşă o boare de umezeală curat ă , zgî-rietur ă pe cimentul solid. — Unu, f ă cu ţă că lia, ridicâ nd degetul mare. Tr ă ieşti în mizerie, înmurdă rie. Nu că nu te speli, scutur ă din barbă că tre celă lalt care nici nu seîndoise vreo clipă , a şa, eşti în mizerie. Ea-l auzi, t ă ios şi slab, tresă ri în spaimă , ascunsă de guler. — Doi: eşti îndatorat la toat ă lumea. Şi mie. Bă rbosul ridică mâ na să protesteze, o cobor î, autoritatea îngă duit ă , renunţă . Trei: nu faci nimic, înschimb bei, bei Gabriele. — M-ai v ă zut tu pe mine, pe mine, mâ r â i periculos cu frică bă rbosul,

beat? Eu, am fost eu vreodat ă beat? Am f ă cut eu vreun r ă u? — Nu, că ai r ă spuns la toate. Ţ i-e bine a şa. Ştii care-i chestia? E bine, bă ,a şa. Şi e convenabil a şa. Cu mirare gros jucat ă , bă rbosul pocni paharul, puse mâ na pe bra ţ ulţă că liei, nea şteptat semn de prietenie. — Cum a şa, mă ? Cum a şa?



— A şa. N-am ce să -ţ i spun mai mult. A şa. Să bei şi să nu fii r ă u. M-aimai contrazice tu dacă n-ar fi bine a şa? Ce ştii tu să spui, Gabriele? Că nu-inici un r ă u în asta. Pă i atunci e bine a şa, nu? Li pă rea r ă u pentru Gabriel. Bă rbat încă , buhă it, poate nu de tot alcoolicşi, în întuneric, deasupra bă rbii încâ l-cite, pielea t ă bă că riţ a, pă roasă , umflat ă

acum că se gâ n-dea, i se umfla capul de nepricepere, şi era at â t de simplu, eaar fi ştiut să -i spună ce să nu facă dar îl privi printre gene. O fi însurat? Ca şipe celă lalt, înfundat în hă inuţ a cu mesadă de oaie, dâ rdâ ind mai r ă u decâ t

bă rbosul, un cap lung, noduros la fruntea înalt ă şi totul scheletic, întinsr ă ut ă cios pe oase, nu vorbea frumos cu Gabriel, ea l-ar fi oprit să -l mai sâ câ ie. — V ă rugă m să ne ierta ţ i, îi şopti ţă că lia, s-o izoleze pe ea, la distanţă respectuoasă , ca un slujba ş. S-a nimerit într-un moment prost. — Nu face nimic, zise ea şi se simţ i mai bine. Eu v ă mulţ umesc că nuştiu ce mă f ă ceam dacă . — Nu, doamnă , rosti ferm treaz bă rbosul, privind-o drept în ochi. A şa afost să fie. Nu se putea altfel. Toate se-nt â mplă după tipic. Nu trebuia să că deţ iîn stradă . F ă cu o pauză şi dă du restul paharului peste cap. Dumnezeu n-arealternative. Dumneavoastr ă — o ar ă t ă cu degetul ca pe o oglindă a bufetuluichior — trebuia să fiţ i aici. Dumnezeu n-are alternative. — Unde? Se mir ă speriat ă şi, într-adev ă r, nu înţ elegea, ea nu că lcase pe-acolo niciodat ă şi nici nu i-ar fi v ă zut dacă nu ameţ ea atunci lâ ngă burlan. — Aici, strigă bă rbosul. L-a ţ i ascultat pe Mihă iţă ? T â nă rul pufni iritat,amuzat la degradarea dr ă gă stoasă . Ea îşi potrivi ochelarii pe nas şi nu avea eum să -l evite. Dacă pleca,strada era pustie şi nici un tramvai. — Am auzit f ă r ă să vreau, şopti. Dar… Şi nu mai ştiu ce să zică . Mâ inile

îngheţ ate în mă nuşi şi le înfipse în buzunare la că ldur ă , doar că se putea ridica oricâ nd. Să fi plecat deja meşterii? Dar deodat ă se bucur ă şi-l privi atent ă ,gâ rbovirea şi carna ţ ia unui str ă in. — E, vreau să v ă întreb ceva. — Poftiţ i, şopti ea şi se ghemui mai ţ eapă n pe scaunul gravat cu rozete,proptindu-şi cizmele în piciorul grosolan al mă suţ ei, era singura care… Nu maiapucă . — L-a ţ i auzit? Ce proces îmi face copilu ă sta! Uita-ţ i-v ă bine la el! Mihă iţă o privi r â njind, oferit viitoarelor neobr ă ză ri ale bă rbosului. Nu a şa. Bine de tot.Cum el, pe el, îşi r ă sturnă bă rbosul degetele, nu se vede. Trebuie să vedeţ i prinel. (Ea zâ mbi — era foarte specială vorbirea lui şi totuşi neconvingă toare. Ridică din spr â n-cene, ca la orice discurs al unui om beat, ca la poveştile copiilorSandei). Doamnă , eu beau mult. Pentru că nu pot să mă -mbă t. Pot să beauzece sticle: nu mă -mbă t, ă sta-i defectul meu. Nu pot, înţ elegeţ i? Da uita ţ i-v ă

bine la el. El bea, se-mbat ă , face ur â t. Da nu asta-i important. Uita ţ i-v ă bine.Mihă iţă îşi sprijini capul în palme şi se întoarse spre ea, model. Nu era ungolan. Nu era beat. Şi nici bă rbosul. Ceva necurat, subţ ire şi necunoscut îiţ uguie buzele. Bă rbosul îi aprobă atenţ ia şi frisonul. Credeţ i dumneavoastr ă că



peste câţ iva ani, nu mulţ i, să zicem, peste vreo cinci, o să se mai lege el demine? — Din drag mă leg şi ştii asta foarte bine. Bă rbosul îşi agit ă mâ inilest ă pâ n. — Mă la şi? Din drag, ne-drag, din ce-o fi. O să fie el altceva peste cinci

ani? Ca să nu zic peste zece. Peste zece o să fie o canalie. O să -ţ i fure din buzunar ca să bea şi-o să mirat ă , mamă ce-o să mai mint ă „marele înţ elept”.Credeţ i că o să ajungă mai bine decâ t mine? Pă i, şi se rea şeză , poate să se deaşi peste cap, n-are cum. Poate să se dea cu capul de toate zidurile, poate să

vrea el să fie cel mai cuminte, să lucreze toate t â mpeniile alea ale lui, tot aiciajunge, doamnă ! A şa e legea. Sau greşesc? Şi clipi glumeţ , a ştept â nd-o f ă r ă curiozitate. — De ce să fie asta legea? Întrebă indignat ă . Sunt at î-ţ ia oameni detreabă care îşi v ă d. — Nu sunt at âţ ia, doamnă . Vi se pare. Mă ierta ţ i că îndr ă znesc — şi seaplecă de scuze. Uita ţ i-v ă mai bine. Câţ i oameni de treabă a ţ i v ă zutdumneavoastr ă azi? T ă cu. Cu un zguduit de zid, tramvaiul dă du colţ ul, burta roşie şi albă strecurat ă lung prin geamlâ cul uşii. Afar ă , gerul pedeapsă — dar meşterii poateplecaser ă ? De obicei, se ducea pe la două sprezece. Era aproape două , ei ar fitrebuit să lucreze pâ nă la trei-patru, s-o a ştepte, pentru că depindeau de ea. Îşipipă i sacoşa lâ ngă scaun. Dacă s-ar îmbolnă vi? Poate numai atunci ar lua Guşidrumul. Ea e un om de treabă , de încredere. Câ t de nepotrivit ă e tocmai eapentru asta, dar n-a refuzat. De dragul lui, două drumuri pe să pt ă mâ nă depatru ani încoace. Doar azi se dereglase, un soi netrebnic de bucurie dechiulangiu, azi altfel decâ t de obicei. Obişnuita se ridică şi porni spre uşă ,

legă nâ nd, o să rmană zdruncinat ă , str â nsă în cojocul lucios şi ciorapii de bumbac câ rpiţ i la genunchi, burta mare, ţ igara lipit ă femeieşte pe degeteleîngă lbenite. Era vesel aici. Nimerise într-o mahala dr ă guţă , at â t de departe decentru şi bă rbosul o surprinse oft â nd cu mulţ umire. — Să v ă ajut, doamnă ? Mă car cu sacoşa. — Nu, mulţ umesc. Îmi pare r ă u că … (Voia să zică „v ă las cu toatenerezolvate”). Dar daeă a ţ i putea să gă siţ i o ma şină , asta într-adev ă r mi-ar fi… Gâ ngă vind „sigur, sigur”, Gabriel să ri spre uşă , îl v ă zu traversâ nd,r ă sucit în toate pă r ţ ile, fularul flutura albastru, descumpă nit. Mihă iţă îşi turnă apă din sticla ei şi aprinse o ţ igar ă scurt ă , ferind chibritul cu gesturi de bolnavatent la neputinţ a lui. Era sfios dar o fix ă pe deasupra fumului, obrajii ei

bucă lat pudra ţ i cu neruşinare fa ţă de slinul — Rochia de crin lui îndă r ă tnic, o fix ă liniştit cu o compă timire care,desigur, ca orice abuz de încredere, ea st ă tuse la masă cu ei, nu? O jigni.Deschise fermoarul genţ ii şi începu să caute portofelul. — Apa e plă tit ă , murmur ă t â nă rul, urmă rind graba ei nepregă tit ă ,ameţ eala pref ă cut ă . Şi vinul. Ar trebui să dormiţ i puţ in.



Era alt om. Poate că era obosit ă dar nu avu curajul să -şi scoat ă oglinda.Solemn, Mihă iţă ar ă t ă uşa, pe Gabriel care pâ ndea ma şini de cealalt ă parte astr ă zii: — Să v ă uita ţ i bine la el. Nu pare, dar e un om extrem de rar. Ar trebui să

v ă bucura ţ i că l-a ţ i cunoscut.

Z â mbi politicos şi apucă sacoşa. — Cum îl cheamă ? — Îl cheamă Gabriel. S-ar putea să tr ă iţ i vremea câ nd o să fie pozat pestetot şi ridicat în slă vi. De fapt, dumneavoastr ă nici nu uita ţ i uşor, nu? Ea negă , nu, avea memorie bună . Erau nenorociţ i, dr ă guţ i totuşi. — Ei, o să v ă bucura ţ i mai t â rziu. Dumneavoastr ă s-ar putea să apuca ţ i

vremea. Dacă v ă îngrijiţ i şi dacă dormiţ i puţ in după -masă . R â dea. Stingâ nd ţ igara se ridică , dar ea nu-i dă du sacoşa spre careîntindea mâ na şi nici nu-l lă să să iasă după ea câ nd Gabriel, un taxi galbenoprit, f ă cea semne. Cu ultimele degete de la mâ na stingă , el de cealalt ă parte ageamului, r â zâ nd, poate r â zâ nd de ea? Îi închise uşa în nas şi nu gă si cu calesă -l mai salute. — Şi ă ia cine erau? Se întinse pe canapea şi trase pe ea pă tura groasă , ză brelit ă , cocoloş cuobraji farda ţ i aurii-piersică , îmbobociţ i de bluza de dantelă neagr ă , decuminţ enia fustei gri cu disparente dungi albe, atinşi, câ nd îşi lă sa capul înpiept, de roşul mort al colierului de coral, de împletitura lanţ ului de aur şiluciul unghiilor care se jucau în el. — E tare patu ă sta. Nu-nţ epeneşti pe el? Aia? Tania croşeta ceva roz,lung, ca un fular. Din fotoliul unde st ă tea trebuie să se fi gâ ndit din câ nd încâ nd şi la ea, la ea. Rar poate, la un film inutil de sâ mbă t ă seara. Vizavi de

amiaza întunecat ă , şuier de v â nt. Draperii ghem, cu pă trate mici cafenii, cuciucuri ridicoli de mă tase împletit ă . Tania-i f ă cea? Liftul se opri, se auzi uşa,apoi apa fomă ind şi somnul general. Bă u ceai, linse rujul moale. Doi beţ ivi. Secertau acolo, care să plă tească , ă la mai ţî-nă r r â dea de ă la bă tr â n — o mizerie.Da nu ştiu ce să fac. Să mă mai duc pe-acolo? Că am plasticu la mine. Da dacă mi s-a f ă cut r ă u, n-am mai ajuns. S-a f ă cut t â rziu. Crezi că stau ă ia după -masă ? — De un să ştiu eu? Poţ i să te duci pâ nă acolo. — Te deranjez? Se privi în oglinda din fa ţ a patului: rotunjit ă , pă puşă , pă cat că sepensase subţ ire. Spr â ncene dese: o pisică fioroasă . Spr â ncene mijlocii: figur ă comună . A şa: femeiască , îmbă tr â nit ă . — Tu pe mine? Câ nd m-ai deranjat tu pe mine? Pe sub spr â ncenele ei dese, Tania mică , alunecoasă . Mama n-o plă cea. — Dan e pe şantier. — Z ă u? Unde? Crezi că -mbă tr â nesc? R â se şi-şi pipă i inima prin bluzaînfoiat ă . — Ai junghiuri?



Clă tină din cap. Baraj în respira ţ ie, gura amar-uscat ă , bă u şi se fripse. — Nu ştiu ce-am avut. O apă sare, a şa, şi ceva… ca o ghiar ă . — A şa spune toat ă lumea, Rodica. Îmbă tr â nim, ce să mai. Da la unii emai grav, hohoti trist. Îşi privi lucrul de la distanţă , întins pe genunchi. Nu maiam vreme de nimic. Ştii că mama s-a intoxicat?

— Cu ce? Tresă ri. Halatul Taniei, v â nzoleală bolnav ă de crizanteme trecute şi nişte petealbastre ca de cerneală decolorat ă . Urmă ri petele, degetele la buze — eraurisipite egal în model. Să mă nâ nci lucruri stricate. Cum apucă ei să le mă -nâ nce? — Cu nişte ouă . Nici n-are voie să se atingă de ele. Face herpes de la o

bucăţ ică . — Erau vechi? — Nu de la asta. I le-a dat cineva. Pe ouă erau nişte …Gâ ngă nii, ceva, acuma îi cresc în stomac, ştii, se umplu intestinele cuele, e. — Va; de mine! Îşi v ă zu cu coada ochiului profilul turnat — boală cit <ea nu ştie şi sepriveşte în oglindă ! Imposibil. Baba, o scorpie cu gura de lamă , ochioasă ,r â ioasă în lavanda ei. Vorbea numai de economii, să tai lemnele în şase, în opt,să le pui cruce-n sobă , să ţ ii mâ ncarea pe pervaz, să mergi la televizor la vecini.O privea dintr-o parte, ca o ocar ă pentru ce ieşise din ea. — Tot eu mă duc la spital, că Dan nu e, şi la şcoală … Acuma chiar mă odihneam, după să pt ă mâ nă . Ai venit bine. Şi îi zâ mbi, dintr-o parte, ca maică -sa. Rodica veche se spă rsese şi ieşiseo Rodică nouă din gă oace. Un fel de ruşine de hainele ei şi mirosul, probabil

mirosul, o cot ă , mirosul Rodică i scump, fermecat. Îi dispă ru toat ă încrederea. Acum, că o privea, istoria plictisit ă şi ranchiunoasă câ t ă -ncă pea în pielea eistrimt ă , veştedă , cu crizanteme şi pete albastre, se înghesuia între Rodica şigeam. Îi dă duser ă un nume at â t de special — ce risipă — din el ieşise unomuleţ mă runt şi câ rcota ş. Pe ea o nă scuse-ntr-o doar ă , îi zisese Rodica, „pe-aici ţ i-e drumul”, şi alta era via ţ a -ei. Numai cu frica din ultima vreme… Îşipuse mâ inile sub cap şi se destinse încă lzit ă . — Mi-e mai bine, ză u. A ş deschide puţ in fereastra. Dacă tot plouă . — Stai acolo, deschid eu. Liftul sună , se deschise, un alt impuls, alţ ii cu alte «re. Frigul umedcă scă , r ă suci draperia, fereastra cr ă pat ă scâ r ţâ i şi Tania desf ăşur ă draperia,câ teva palme peste pervaz îngheţ a, aplecat ă cu mâ na întinsă . — Uit ă -te-n balt ă , zise Rodica şi-i veni să r â dă . Azi am cunoscut un ommare, auzi? St ă tea în balt ă . Îmi f ă cea semn cu mâ na după ma şină . — Plouă . Slab, e ur â t. Dă -l dracului, cred că şi ă la ţ i-a f ă cut r ă u. Mai

bine r ă mâ i pâ nă disear ă . Cortina de care se-mpiedica Tania, o drapa aurit ă , murdar ă , din celă laltsecol. Amâ ndouă , în tu-tu, reverenţ e la gura scenei: Rodica înfierbâ ntat ă de



aplauze, aplecâ ndu-se pâ nă la pă mâ nt, a ştept â nd şampania şi să rutul tat ă lui. Tania ză pă cit ă , nu ştia unde să privească mai iute, la omul din primul r â nd pecare o sf ă tuiser ă să -l fixeze ca să n-o înşele distanţ a sau la cortina v ă lurit ă încare tocmai că zuse şi uitase deja pe unde intrase, ar fi ţ ipat dacă nu i-ar fi fostat â t de frică , nu mai nimerea sa iasă , era sigur ă că dacă încerca acum nu mai

nimerea. „Rodica, şoptea aplecâ ndu-se cu teamă , că ut â nd pe feţ ele oamenilor batjocura, r â sul, dar ei n-o putuser ă vedea în dosul cortinei, Rodica, şoptea,Rodica! Rodica se-ntorcea spre ea fericit ă , o încuraja la încă o reverenţă , peunde ieşim noi? Rodica! Aplauzele sunau, r ă suna un bravo scurt, ca la marilespectaaole şi pieptul i se zbă tea de-ncâ ntare, apoi iar Rodica! Clă nţă nea Taniala urechea ei, noi pe unde ieşim?” — Simt eu că chestia asta cu ţ iganii nu e-n regulă . Şi, pe mă sur ă ce

vorbea, teama uşoar ă , plasă de borangic, se întindea în acela şi piept negru,guşă bogat ă . — De ce? Tania închise geamul, lipă i pâ nă -n fotoliu. Era trasă , parcă şimai mică . Se f ă cuse frig şi falsa că ldur ă se ţ inea departe în mocheta galbenă .Scoase o ţ igar ă , Tania luă şi ea, se ridică şi porni spre bucă t ă rie. S-a-n-t â mplat ceva? Strigă de-acolo, apoi reveni cu chibritul. S-a-nt â mplat ceva? Întrebaaproape veselă . — Nu, şopti. Îşi puse mâ na pe inimă . Mâ na ei f ă r ă putere. Gheara, zise.Se str â nge. Nu s-a-nt â mplat nimic. Respir ă adâ nc şi cineva fluier ă lung, unsf â r şit de meci. O ma şină dudui, trecu alta, se stinse. A şa. Nu s-a-nt â mplatnimic dar de fiecare dat ă -mi spune să fiu atent ă , să nu mă vadă nimeni câ ndintru. Nu-i vorbă , că nu-i nimeni niciodat ă , da te ia a şa pe şira spină rii — îşitrasă în aer coloana ca o lă cust ă — câ nd îţ i spune cineva. Cred că şi Guşi esperiat.

— Doru nu ştie nimic? Nu voia să spună altceva. Avea ochii înguşti, gura mare, udat ă de ceai,cr â mpoţ it ă şi dur ă . Înţ elegea. — Nu. Şi nici n-o să ştie. Poate că n-o să mă mai duc. Nu mi-a fostniciodat ă frică , tu ştii, da nu-mi place. Câ nd se-mbracă , zgomotele creşteau ca la un început de zi. Clă nţă nitultramvaielor încâ lcind noaptea şi absenţ a amurgului. O treime imposibilă deportocală lipit ă de muchia albă a clă dirii de vizavi: soarele r ă nit între degetele

Taniei sprijin pe tocul uşii, uşurat ă , uscat ă . E simplu: dintr-o pia ţă pietruit ă , mă rginit ă de biserica albă cu turnuri detablă şi lemnă rie roşie, de flor ă rie, de agenţ ia loto — singura f ă r ă treapt ă — şifostul loc de casă , ierbos acum şi neînţ eles, curg câ teva str ă duţ e f ă r ă vreoa şezare anume una fa ţă de cealalt ă . Casele unui şir sunt lipite de opusele lor,alteori împart curtea, spatele unui vagon v ă ruit ori stropit cu ciment se prevedeprin crengile gr ă dinii de pe cealalt ă stradă unde poarta e veşnic ferecat ă ,oblonul ornat cu flori învoalte, că nite, al ultimei camere e şi el înţ epenit de ani

buni, înclinat greu spre poteca pietruit ă , ciupit ă de iarbă şi rozalii de piatr ă . Oîmpestriţ are de case, nici ea nouă , r ă să dit ă pe str ă vechi temelii care urmau



câ ndva un mare drum al negustorilor de mă tase şi blă nuri, fr â nt ă mai înt â i decă i piezişe că tre primă rie, reşedinţ e, şosea, gar ă , inima şi poarta t â rgului, şipotolit ă numai de creşterea câ te unei noi biserici prin vecini, pentru ca în celedin urmă să capete o fa ţă , mai degrabă patriarhală dar demnă în pacea ei,

br ă zdat ă de acelea şi fr â ngeri, de ast ă dat ă îndreptat ă cu pavaj, st â lpi şi garduri

aproape egal înaintate în buza drumului, ea a devenit un arhipelag imobil subameninţ are, prea cuminte pentru a fi dă r â mat şi prea bine încins de alei pentrua zice că încurcă . Zvonul demolă rii rena şte din timp în timp. Mă car pentru magherniţ e.Cam jumă tate din case sunt scunde şi r ă sfirate, casele pă rinteşti ale micilornegustori şi ale foştilor maiştri. Propriet ăţ i silnice, cu câ rpă celi anuale, v â n-dute sau luate în grijă de aceea şi familie, adă postesc gr ă dina, gr ă diniţ a, garajulcopiilor muta ţ i la bloc, hainele vechi, sobele cu plit ă largă , şoproanele cu scule,laboratoarele foto ale nepoţ ilor, str ă bunici paralizate, coteţ e uscate, pă să ri vii,parastase şi exala ţ iile şubrede ale lemnului îndulcit de ploi şi cari. Spa ţ iulacestor case a crescut, golul din ele a crescut dar, teşite şi molâ i, nu au

îndemnat pe nimeni să crească . Dacă stai vara în pridvor — unele mai aupridvor, balustrade de bâ rne, muluri complicate în preajma ferestrelor, uşighintuite cu aramă , scoica mi— mat ă deasupra uşii de pitici, chipuri zeieşti origroteşti în stuc şi rozete roase pe iranjuri — nu le poţ i ză ri str ă lucirea apusă ,

belşugul sau aspra să r ă cie, ci doar traiul mijloca ş, îndestulat şi moale ca ţ iglelesparte, dezorientat ca îndemnurile cusute habotnic deaupra ma şinilor de gă tit,de care au ajuns să se îndoiască şi babele, f ă r ă nostalgie. Preţ ul pe care-lpuneau oamenii aceia pe via ţă se face printr-un calcul nouă obscur şi tandru

v ă zut de deasupra ca o copilă rie prelungit ă . Poate că ei nici nu calculau.Pă str â nd forma unor modele, în faptul lor modeste, imitat ă şi mai modest, cu

mulţ umire gospodă rească pe mă sura tihnei de la asfinţ itul unei zile de muncă grea, gospodă riile au înv ăţ at din ţâţă -n fiu traiul retras şi tihna, legea gâ lceviiîncă păţâ nate şi a ţâ fnei pentru toate acareturile adă ugate, a bogăţ iei care seadună altfel decâ t în sat şi a suferinţ ei pâ nă la moarte după cel ce s-a rupt dela sâ n numai ca să plece în lume, schimbâ nd sub ochii lor ceea ce pă rea veşnic.

Alianţ ele şi familiile au fost lă sate în voia lor, pripăşii îngă duiţ i, zidurile înt ă ritede unul şi de altul, faianţ ele înlocuite câ nd şi câ nd, arareori câ nd unii au plecat de tot au fost schimba ţ i repede cu vecini pe mă sur ă , din cei ce află totul şipovestesc la r â ndul lor incredibilele dar adev ă ratele aventuri ale unchilor şimă tu-şilor f ă r ă gospodă rie, lepă dă tori de gr ă diniţă , aventurieri care au divor ţ atori chiar s-au spintecat câ nd te a şteptai mai puţ in. Şi, poate, zguduitoarelehopuri ale celor înseta ţ i de risc, bolnavi de plictiseală şi ruf ă rie ordonat ă , alecelor ce nu s-au privit niciodat ă şi nici n-au cunoscut vreo pasiune, marilemistere ale teribilei „aurea…” — jumă t ăţ i de mă sur ă — poate chiar acolo sunt. Celelalte case însă s-au învrednicit de hulă . Mai înalte de patru metri şimai scunde de cinsprezece, nici mă runte şi de treabă ca bojdeucile — să semene la o primă ocheadă cu oropseala — nici palate ţ uguiate şi lă f ă ite, să inspire respect ori poft ă de posesiune a sacrei autorit ăţ i, în ele se adă postea



bună starea, primejdia, exemplul r ă u al celor ce alegeau şi erau aleşi de oameni,uneori de simpla lor înv ăţă tur ă , averea str â nsă din netrebnice, necunoscute şiuşurele preocupă ri. Cu sau f ă r ă scar ă interioar ă , cu sau f ă r ă şemineu,totdeauna cu por ţ i masive, cu dependinţ e nemţ eşti, cu ferestre largi, împă r ţ iteîn ochiuri savante, montate sub arcade cu repetiţ ie identică de-a lungul

impună toarelor fa ţ ade, repulsive prin delicateţ ea zugr ă velii, prin simplitatealiniei sau barochismul nedisimulat al ornamentelor, aceste imobile cu să liînalte, tapetate, lambri-sate, cu parchetul lucitor pă zit de covoare armeneştisunt cele în care s-a valsat, s-au povestit Orientul, parlamentele Occidentului,istoria prezent ă şi trecut ă , în care noaptea t â rziu ardea câ te o lampă , care seînt â mpla să fie o imita ţ ie de candelabru sau un Galle, acestea sunt casele undeprofesorii îşi pregă teau cursurile, arhivarii notele, comercianţ ii agenda,studenţ ii bagajul pentru burse îndepă rtate, doctorii dă deau consulta ţ ii,arhitecţ ii spă rgeau tavanul unei r ă zleţ e camere laterale şi-i puneau sticlă în loc,luminatoare şi sere, lucarne şi verande de sticlă — sfidarea at â t de ieftină darat â t de dureroasă a simţ ului comun. Blestemate şi ur â te au fost sofalele de pecare, întins pe spate, puteai privi pierdut goana amora şilor pe tavane, grinzileelveţ iene, lambriurile br â u şi şlefuitele dulapuri Biedermeier, spetezele fotoliilorChippendale, birourile Empire, glastra Sezession de pe mă suţ a englezească perotile în care florile proaspete la miezul iernii veneau din Olanda ori din seramă tuşii de lâ ngă Bucureşti, ziarele din Roma unui Papă politic şi a unuiMussolini nebă nuit. Multe obiecte nu s-au mai gă sit, de altele n-a mai avutnimeni ştiinţă , dar moderata urbanitate a spa ţ iilor, cotloanele care duceau la

baie, bucă t ă rie, că mar ă — şi ele mari, odihnitoare, bine împă r ţ ite —, vitrinelecu că r ţ i, bibliotecile care umpleau pereţ ii birourilor, nişele, dulapurile în perete,lustrele cu lumină ri de argint au r ă mas şi vorbeau destul despre oameni pentru

care nu era greu să respire aici, să gâ ndească , să moar ă ca-n romane, să iahot ă r â ri, să tragă draperiile de mă tase seara, să sune după o servitoare.Onoarea caselor s-a împă r ţ it la început între zece chiria şi, fiecare reuşind să

bucşească în camera sa o arcă întreagă . Hodorogite, despletite, unele s-autransformat în instituţ ii cu instala ţ ii defecte şi igrasie r ă zbună toare, mereu prea mari ori prea mici pentru nevoile serviciilor, pierzâ ndu-şi în timp nu numaipersonalitatea dar şi aerul respirabil în plimbarea de la o fereastr ă la alta,culoar acum împiedicat de scaune şi fişete metalice. Altele au r ă mas pradă r ă zboaielor între chiria şi, unii mai în stare decâ t alţ ii să acapareze o că mă ruţă de serviciu liberat ă , un hol, o sufragerie din care plecau cei să tui să -şi gă tească pe unicul aragaz şi să -mbă ieze plozii la comun. În zece ani, chiria şiinemulţ umiţ i de vechimea şi şubrezenia casei devenir ă mâ ndri de ea, flata ţ i deenormitatea locului, de că ldura lui iarna necondiţ ionat ă , de parcelele cu flori şimorcovi de care se învredniceau ţă r ă neşte, erau deodat ă bine situa ţ i, „la curte”,n-ar fi schimbat cu blocul. Acelea şi mijloace nesigure prin care pă trunseser ă încase, devenite cu timpul sigure şi înt ă rite prin puterea de cumpă rare, îi f ă cur ă st ă pâ ni pe întreaga casă , apoi îi devalorizar ă , tot ele, şi îi împinser ă să închirieze mici por ţ iuni ori chiar să v â ndă apartamentele, că mă rile parazitare,



la preţ uri bune. Re-îmbucă t ăţ ite, scumpe şi funcţ ionale familiilor nou-întemeiate, chilipirgiilor care ţ ineau astfel familiilor bună fa ţă într-un imobil

vopsit pe-afar ă şi colecţ ionat în interior din piese moarte, gras plă tite, lă sâ ndimpresia scurt ă a iubitorilor de art ă şi a unei dă ri de mâ nă fireşti şi oneste, dincare dare se dansa pe covoare, se spă rgeau pahare şpriţ uite şi se certau copiii

murdari de joacă , marile construcţ ii tr ă ir ă o vreme de cumpă nă la fel cu celemici. Apoi, în câţ iva ani, se lă murir ă : un nou asalt, decisiv, venea să le judecetemeliile, r ă coarea şi uscă ciunea pivniţ elor, specialiştii cercetau podul, bă teauîn grindă , fotografiau. Pe de o parte, de unde lumea pă rea necuprinsă ,constr â nsă să v â ndă şi să se mute în locuri f ă r ă cheltuieli, cu impozite reduse,se ivi o liot ă de clienţ i cumpă r ă tori. Oameni alunecoşi, întuneca ţ i, cu must ăţ izbâ rlite şi unghii negre de t â rnoseală , scoteau din serviete luxoase teancuri de

bani nou-nouţ i, după ce t â rguiser ă cu proprietarii pâ nă la a-i ameninţ a cufocul. Dar banii erau buni şi casele, mai ales cele mai dosnice, fur ă lă sate îndă r ă pă narea lor care nu înt â rzie, în dosul fa ţ adelor pictate ochios, str ă lucitoareca-ntr-o zi de t â rg. Pe de alt ă parte, cei ale că ror cereri de schimb fuseser ă denenumă rate ori refuzate şi alţ ii care nu ceruser ă niciodat ă nimic se v ă zur ă muta ţ i în câ teva zile, după ce protocoluri costisitoare, care le pă ruser ă demultuitate, îi convinseser ă că a şa e mai bine pentru ei, iar calcule serioase pe venitşi viitoruri imprevizibile demonstrau că politeţ ea celor în drept e fondat ă şigra ţ ios binevenit ă . În alte câ teva zile, furgonete şi camioane, containere şi taxiuri uruiur ă cartierul, mut â nd tineri abili, semeţ i, descurcă reţ i şi r ă i de supă rare, caresuduiau şoferii şi meşterii, supraveghea ţ i de iritarea nevestelor înţ epate, un soide oameni care restaurar ă gr ă bit şi trecă tor, că ci ieftin, înf ăţ işarea de acum

cinzeci de ani a caselor, pretenţ ia lor şi aerul câ torva metri cubi în plus. Pă reausă aducă chiar, pâ nă la un punct, a nepoţ ii vechilor proprietari. Reapă rur ă

bonele, femeile de serviciu, bunicile harnice, gongul la poart ă , dinii în lesă ,pisicile siameze pe pernuţ a de pervaz, florile multe, parfumul şi oaspeţ ii care,de ast ă dat ă , preferau lumina indirect ă şi pală a unei vremi care avea altcevade dansat. Cartierul nu se mişcă . Se demolează numai primprejur. Sunt zile câ nddin casele mici nu iese decâ t o bă -tr â nă cronică şi bă rbă toasă fumâ nd,clă mpă nitul cizmelor ei desperecheate se-aude pâ nă la colţ ul din dos alalimentarei, apoi se întoarce cu o sticlă de lapte, fumâ nd tot chiştocul lă sat pe

bordul uşii la intrare. Apoi o doamnă fardat ă din casele mari scoate pe înseratpudelul la plimbare şi se întoarce, speriat ă de întuneric, câ nd în poarta ei,

bă rbatul încă rcat de sarsanele debarcă din ma şină şi goleşte portbagajul, ajutat de patru amici guralivi. O muzică violent voioasă r ă sună câ teva clipe câ t uşast ă deschisă . Şi iar linişte. Trece tramvaiul. Mai bat clopotele bisericii albe,copiii jigă riţ i, cer şetori din casele plă tite cu bani nou-nouţ i se fugă rescînjur â ndu-se pe locul viran, ierbos acum şi nepriceput, lumina violet ă atelevizoarelor umple strada, strada vecină şi cea crucişă cu un calm spectral,



amuţ it. Locul, apă rat de propriul lui farmec, pâ lpâ ie ocolit încă de rigori şicapricii edilitare. Dar nu mai e nimeni care să -l cunoască şi nu mai e de înţ elespovestea lui şi a altora la fel, ceea ce a avut însemnă tate e doar un reazemoarecare ori un salon de ar ă tat, ora şul s-a mutat în alt ă parte şi, f ă r ă să ţ ipesumbru ori tragic, simplu, via ţ a s-a scurs nică ieri, printre pietrele de pavaj

iarba nu mai r ă sare. Încetini şi cei din fa ţă intrar ă în curtea largă , întunecat ă a primei case. Acumar fi trebuit să se gr ă bească dar se uit ă iar în toate pă r ţ ile — unde era lumină erau şi perdelele trase, nemişcate. Se îmbă rbă ta. Rar se uit ă cineva din senin,seara, pe geam. Că lca uşor şi totuşi tocurile se-auzeau în zumzetul surd dintramvaie îndepă rtate şi rularea oarbă a unui motor. Boarea ca biciul umed. Un plâ nset de copil şi întoarse capul de la uşa luminat ă . Pe Doru ar fitrebuit să -l sune dar nici el nu mai anunţ a câ nd înt â rzia. Pierduse mult, preamult şi plâ nse-tul continuă din curtea de peste drum, înă buşit de pereţ i, un

bulbucit de apă . Poarta scâ r ţâ i — r â se şi r â sul îi sună , jucat ca un joc cunimeni, obişnuinţă . Fioros nu era nimic de fapt şi bă tu la uşă , cumnea şteptat ă , bună era şi liniştea în care a ştepta că ldura. Greul trecuse, mititeaei era vinovat ă iar încovoierea lui Roşi în rochia din halat de spital câ nddeschise aproape că o bucur ă . — A ţ i venit? Intra ţ i, intra ţ i. Nici acum nu era sigur ă . St ă tea pe scaun în fa ţ a lor, cu coatele pe masă ,odihnindu-se, ei privind-o lucios şi înv ă luitor ca de obicei, dă dea din cap lapoveştile despre frig ale lui Lucian. Era schimbat ceva, sau numai schimbareaorei, surpriza lor apoi amor ţ it ă , că ldura mo-leşitoare deşi soba abia sf â r â ia, dar nu voia, asta sigur, nu mai voia să se-ntoarcă aici. Desf ă cu punga şi dom Ducu

îşi înfipse mâ na neagr ă , pă roasă în lintea de plastic, toate culorile paleamestecate, pe care Roşi le separa, alegâ nd rozul de vernil, de alb şi de galben,ca fasolea, orezul, gr â ul murdar. — N-am putut s-ajung mai devreme. Mi s-a f ă cut r ă u de stradă , nu, nuştiu de la ce. M-am dus la o prietenă şi-am stat acolo, am bă ut un ceai pâ nă mi-am revenit… Pentru prima oar ă înţ elese că el verifică dacă mă ză richea nu era înlocuit ă la fund cu altceva. R ă masă at â r-nat ă de vorbă dar ei nu observau. Evit ă să -iprivească , Roşi se minuna, ţî, ţî, ţî”, n-avea nevoie de compă timirea lor, Lucianse ridică şi avea un r â njet şi o neîncredere scâ rboasă de cocoşel care ştie ce r ă uli se face femeilor bine îmbr ă cate. N-o credea — poate că Guşi scă pase vreoaluzie, ce aluzie? Se lumină , de fapt cine, acum prima oar ă , zâ mbind o lovise încreştet, ce toant ă putuse să fie, cine ar crede că îl ajut ă pe Guşi, ea, doamna,a şa, din pur ă prietenie? „Eşti un copil, ofta Doru, eşti un copil, norocul t ă u”. Şiei înţ elegeau, ca şi Tania, şi nici nu li se pă rea un pă cat, doar că o ştiauîntreţ inuta lui Guşi, ceva foarte de femeie şi natural, de după care nu trebuia,nu putea să ridice nasul, câ nd de la Guşi nu mâ nca decâ t alune şi bea unpahar de Cotnar, nici mă car totdeauna Cotnar. Ce că uta acolo, ce că uta? Ea! Îi



privi totuşi cum legau punga la gur ă şi, deşi refuzase din v â rful buzelor,puneau ibricul verde pe plit ă să bea împreună o cafea. Tov ă r ăşia! Sfida, a şacum mai sfidase, de după ochelari, ridicâ nd uşor muşchiul obrazului sting,niciunul nu observ ă , ce erau să observe câ nd fraternizaser ă cu ea de la-nceputşi pentru ei n-avea de „unde” sfida? Femeile lor erau la fel de bine îmbr ă cate

probabil, pofticioase, viclene, galantoni şi perver şi, Lucian r â njea: — Să v ă -ncă lziţ i. Câ t s-o putea. Eu i-am spus Iu dom Augustin. Vrea cuşase sute, bine. Nu, aleluia. Că ă la nu-i frate-miu. Uite, să moar ă mama dacă n-a stat omu după mine pâ nă azi-diminea ţă . Şi bă tu în obraz: să nu dea el untelefon, că ştie numă ru, să mă lase de mască la ă la, cu juma de bani aconto lael? — L-au trimis pe teren, zise Rodica. A plecat ieri la pr â nz. — Doamnă , să mă ierta ţ i de expresie, da… — Hai, mă , lasă , ce ştie doamna trebile Iu… O apă r ă dom Ducu. Tuciuriu şi încordat, neascuns după barba potrivit ă , jegoasele,muncitoreşti pulovere sportive cu decolteu ascuţ it din care, invariabil, pornea ohelancă neagr ă . Roşi îi întinse cafeaua, tot clă tinat i-o aduse şi Rodică i,plescă ind atent ă din gura ştirbă , se a şeză pe al patrulea scaun. — Să ştiţ i că noi, acu să nu v ă supă ra ţ i, zise Lucian, suntem oameni deonoare. Noi dacă ne-ai spus bă , mâ ine la şapte… Auzea dar i se trezise curiozitatea de str ă in pentru manufactura ignorat ă .Cum de ei, toţ i trei, fuseser ă totdeauna acasă câ nd venise ea? Câ nd lucrau ei

jucă riile de bâ lci, agrafele, pieptenii, fluierele de plastic, dacă erau mereu acolo,Ducu pe lingă fusta bă tr â nei Rosi-mama şi Lucian, fiu-su, ca scos din cutie, în

blugi noi, noi doi ani şi mai bine, cu pielea mă slinie f ă r ă fir de barbă ? De ceintrase numai în camera aceea din fa ţă , un antreu mare, scorojit, cu

duşumeaua pă tat ă de vopsele maronii şi negre şi albe-gă lbii uscate, niciodat ă vopsit ă şi nici frecat ă , t ă iat ă de preşurile de zdrenţ e murdare şi icoanele dehâ rtie pe pereţ i, afumate, unse de degetele care potriviser ă candelele odat ă ,candelele trei care nu ardeau? Un fluier de plastic, pr ă fuit în vitrina bufetuluide bucă t ă rie, locul ar ă ta ca o bucă t ă rie, de-afar ă te-a şteptai să intri într-un hol

veneţ ian şi mirosea de la plita încinsă a pene arse şi a gaz sau ceva la fel der ă u, cum o fi mirosit în restul casei acolo unde niciunul nu trecuse mă car să aducă un ac sau o foaie de socoteală ? Uşa aia de lingă sobă cum de nu sedeschisese niciodat ă ? Acolo tr ă iau cu siguranţă tot ei dar în bucă t ă rie aveautotdeauna ce le trebuie la îndemâ nă , unde încă pea? Unde era veceul?Dormitorul? În marea lor să r ă cie beau tot timpul cafea şi oare comer ţ ul acelamă runt le dă ceşti de por ţ elan untiu şi le ţ ine mereu o Dacie roşie la poart ă şiîn curte un Ford albastru ruginit? Locuia altcineva la etaj? Inelul gros al luiLucian, cel îmbâ rligat, în v â rf cu rubin al lui Ducu, lanţ urile zdravene de la gâ tcine le lua? Numai Roşi, rufoasă ca o bunică stoarsă şi lă lâ ie, t â r şea de colo-colo, trimisă câ nd de unul, câ nd de altul să aducă ceva, să deznoade, să fiarbă ,să cureţ e pata de pe muşama.



— N-are, doamnă , nimica! Mamă , şterge mata. Ăştia-s bani, trage banu la casă mare, r â se dom Ducu şi-i ar ă t ă lui Roşi cafeaua să rit ă din cea şca ei,scă pat ă din mină pe farfurioar ă . Abia se desf ă cu ghiara mică şi str â nse ca un pisoi, apoi plecă . Îşi apă să pieptul.

— Mulţ umesc mult, zise. N-a ş vrea să v ă deranjez. — Pe noi, doamnă ? Injurioasă şi batjocoritoare politeţ e. Ca pentru o amant ă interesat ă , capentru ea. Clipi, îşi scoase batista şi ochelarii să -i şteargă . Ar fi întrebat câ ndlucrează , dar cine era să -i întrebe? Nici destul de familiar ă , nici regină ; ştergealentila şi dacă Guşi ar fi fost acolo l-ar fi pus să spună „Domnilor.”, caredomni? „dâ nsa”, adică ea, „este prietena mea” — prietenă ! Sinistru, puşteşte şimaculat cu toat ă perversitatea ironiei lui Guşi. Prietenii nu fac serviciisuspecte. Da, da, suspect! Uite că pâ n-a-cum nu-i venise: suspect ă toat ă t ă r ăşenia. Îşi ţ uguie buzele şi suflă în celă lalt ochi. — Dacă poate şi mai mult e bine. Noi luă m, prezent ă dom Ducu seriosafacerile firmei, noi luă m, câ t om mai putea lucra, tot la preţ u ă sta, ştie domGuşi. Numa dacă a ţ i putea să veniţ i mai pe la pr â nz, a şa cum să f ă cea, că noisă putem pâ nă seara să -l punem la treabă , plasticu, să nu stea… Că de undeiei şi nu mai pui, ştiţ i mneavoastr ă , să termină . Şi clă tină umil din cap, ca omul de isprav ă . Nu se mir ă că el se ridicase.

Trebuia să plece şi atunci îşi dă du seama că r ă mă sese îmbr ă cat ă şi n-opoftiser ă să -şi scoat ă haina, că ciula. Guşi: „Te dezbrac eu, cu mâ inile mele”.Recita cu ochii închişi, onoarea mâ inilor lui preţ ioase! Aerul rece furnică scurtşi Roşi închise repede uşa. O furie neţă rmurit ă care dispă ru într-o clipă ,urmat ă de frig umed, picioarele ca goale în cizmele strimte şi lune-cuşul de sub

primii doi pa şi. Nu se auzi că lcâ nd — copiii din curtea de ală turi, ghete cupatine sclipitoare pe umeri, printre uluci, mina ţ i de la spate spre poart ă ,ocrotiţ i de o femeie înalt ă , neagr ă , îmbrobodit ă . Se opri. Ascult ă , nev ă zut ă ,glasurile simple, patinase de câ teva ori pe ză pada bă t ă torit ă a maidanului, întrepoşt ă şi brut ă rie dar nu-i mai era frică , ba poate s-ar fi mâ ndrit să o vadă aici,să se mire şi ei ce caut ă ea, una ca ea. Îşi înfundă că ciula pe urechi. Obrazuldrept, contractat de un junghi mic, îşi scoase mă nuşile şi r ă mase cu ele at â r-nâ nd, Doru în fotoliu, r ă sfoind ziarele, uit â ndu-se la ceas. Şi chiar dacă nu mai

vine aici, şl nu mai vine, ei vor continua să r â dă de ea pâ nă la adâ nci bă tr â neţ i.Era acolo o statuie, se v ă zu înlemnit ă în potecă , furia reveni cald, împotrivaşerpă riei de ză padă spulberat ă în gard, o rană bă tut ă de viscol, nevinovat ă creatur ă , în fond altul în locul lui Guşti ar fi avut alte… Se întoarse speriat ă spre uşa cu geam. N-o urmă reau şi bubuitul înfundat, ritmic, De undeva din spate, r ă sună iar. Geana de lumină din curtea din fund şi iarun bum! Moale, scurs prin culoarul pavat dintre casă şi gardul de zid, ocolipă mâ ntul cu flori şi calcă uşor pe aleea pavat ă , lumina creştea încet. Sepensase r ă u dar asta se repar ă . Dac-o vedeau spunea că s-a dus să caute

veceul, că s-a ruşinat, pe ea trebuiau s-o creadă , fa ţă de ei se putea ruşina o



doamnă — ce doamnă or mai fi crezut ei că era? Un geam aburit, str ă lucitor, vopsit verde pâ nă la jumă tate pe dină untru, să te înalţ i pe v â rfuri să vezi ceface zgomot în magazia de lemn, dugheană lipit ă de calcio-vecohio-ulmaiestuos, şi atunci Tania cu fularul roz: „tu, ai ajuns să spionezi nişte bieţ iţ igani, te ca ţ eri pe ladă să te zgî-ieşti?!” Şi zâ mbi — ce-i puteau face? O

omorau? R â se şi bubuitul se repet ă , mai tare, de aici venea, copilă ria se ca ţă r ă pe ladă , puse un picior doar şi se ridică încet-încet, ţ inea, îl puse şi pe celă lalt.

A şa, da. Ă sta e atelierul, că mă ruţ a asta dosit ă , cu uşa din dreapta care trebuiesă dea în casă , pe care puteau intra oricâ nd Ducu sau Lucian, se trase un picîndă r ă t. Aceea de lâ ngă zid e tot o uşă , dar are lanţ şi lacă t mare. Nu se intr ă decâ t din curte. Un curent blestemat îi să getează genunchii — haina s-a agăţ atde un cui, o împinge în jos şi nu-şi poate lua ochii de la ma şinile cu totul altfeldecâ t îşi imaginase, nu sunt nişte bancuri lungi în care se toarnă cu delicateţ edintr-un container fierbinte în formele curate piept ă na şi şi piticuţ i. Sunt două prese grele, nă clă ite de ştraifuri uscate şi r ă sucite, cu o singur ă formă fiecare,adâ nc într-un că uş de metal, o vede că o scoate el acum, e un că pă cel rotund,roz fosforescent, un că pă cel câ t unghia degetului mare şi o aruncă în punga depe mescioara învelit ă în ziar. Camera nu are decâ t vreo trei metri pe patru,trebuie să fie însă tare frig dacă , după ce trage îndoit de manivela aia de metal,el îşi freacă mâ inile cu mă nuşi de blană şi tropă ie pe loc câ t a şteapt ă ca se-mibila să se r ă cească . Iese un fum mic. Şi totuşi, mă gă -oaia nu e veche, sau auadaptat-o ei, uite că un fir duce la priză , sigur, ceva cu o rezistenţă careîncă lzeşte că uşul iar plasticul mă ză riche, ă sta pe care îl toarnă el din cutia„Magellan”, se topeşte înă untru. Doamne, cine cumpă r ă ur âţ eniile alea? — Dar le v ă zuse şi le rev ă zu defilâ nd în pă rul deşucheatelor, în mâ inilecopiilor, în urechile elevelor, să r ă cie colorat ă .

El trebuie să fie un alt biet ţ igan, pă cat că st ă cu spatele, ce cap o fiav â nd în că ciula cu urechile lă sate? E un slă bă nog, sigur, pantalonii de catifeaalbastr ă îi flendur ă pe lâ ngă picioarele osoase, un cotonog, hainele groase,cojocul peticit abia fac câ t un om întreg. Iar toarnă din cutie. A şteapt ă . Apasă .

A şteapt ă . Nu vine nimeni. E noapte deja şi chiar dacă ar trece pe-acolo s-arpitula sub marginea verde a geamului, dină untru nu se vede. Toarnă . Oare lacealalt ă ma şină rie de ce nu se lucrează ? Ori lucrează ? O cutie de tablă st ă pecolţ ul unei alte mă suţ e, vai! E o mă suţă stil, f ă r ă ziare, într-un hal f ă r ă de hal,o florentină cu t ă blia pă trat ă , un picior înt ă rit cu blană de lemn, un cui înmijloc, ce porcă rie! Trage. A şteapt ă . Un zgomot silnic, nă scut camuflat, f ă cut cufereală . Ce l-a apucat? Se întoarce pe că lcâ ie şi se uit ă la ea. Ştie că e acolo. Seuit ă la ea, blâ n-deţ e înspă imâ nt ă toare, o iart ă , ştie tot ce se va înt â m-pla cu ea,ea nu ştie, ce nu ştie el? O cunoa şte demult şi ochii lui alba ştri nu-i mă soar ă fa ţ a şi n-au ce afla. Sunt doar pentru ea, „n-am nevoie de mila ta!” i-ar ţ ipadacă n-ar fi încremenit ă , zâ mbeşte mai departe şi nu-i face nici un semn, nicinu spune nimic, ea ar auzi dacă ar spune ceva, urechile îi ţ iuie de atenţ ie, euşoar ă şi încordat ă , el are barbă hazlie, portocalie-roşcat ă de blond, e palid şinu-i e teamă , nu i-a fost, nu-i este de nimic, neprev ă zut frumos sub fruntea



încinsă de că ciula neagr ă , de ce nu toarnă în formă ? De ce se uit ă la ea? Ce vrea? Un animal mijlociu, ferecat, care o cunoa şte f ă r ă să o vadă şi-o linişteştefiindcă st ă în picioare şi o priveşte puţ in deasupra ochilor lui, ca pe un tablou,sur î-zâ nd idiot. E nebun, îşi şopti şi se mişcă puţ in, dar el nu observ ă sauştiind totul ştia şi că ea s-a-ndoit deja, piciorul st â ng i se ridică uşor de pe ladă ,

un nebun închis la muncă , un surdo-mut sau un orb, ei simt totul altfel, nu eorb, n-ar putea ghici că ea e sus pe ladă , e nebun — aproape că r â de de ea,

buzele i s-au întredeschis, poate c-ar vrea să vorbească , dinţ ii albi frumoşi şicur ăţ enia, fa ţ a lui e spă lat ă dar ochii lucesc insuportabil şi r â de înă untru de ea care coboar ă , Doamne, de ce nu se mişcă , de ce nu spune nimic? Şi fuge cugenunchii amor ţ iţ i, nebunul poate s-o ajungă , să iasă pe aici, pe uşa lui Ducuşi să o apuce de ceaf ă . Dar, Dumnezeule, în pia ţă se opri gâ f â ind, ţ inâ ndu-se de cuşcamacazului, ce-avea să -i facă un biet frumos palid, un biet nebun frumos, ohipnotizase? De unde-o ştia? De unde ştia că -i acolo? De ce îl exploatau? Unom viu cu alte daruri. Perfora ultimul bilet şi se lă să pe scaun. Acolo fusesecopilul galben. Dar de unde-o ştia? Într-o vreme se gâ ndea a şa: mai sunt trei secunde şi exact în clipa în care

voi pune mâ na pe clanţă sau exact în clipa câ nd voi aprinde lumina sau exactîn olipa câ nd voi da foc aragazului vom să ri în aer. Şi-atunci, în exact acele treisecunde care-i mai r ă mâ neau o încerca moleşeala leşioasă , un r â s nervos dedeasupra norilor, bubuitura triumf ă toare, produsă f ă r ă remuşcă ri de tam-buriide alamă din fundul orchestrei. Victorioasă , simfonia urca prin catastrof ă treapta eternizat ă a spulber ă rii. Amar, nu se înt â mpla nimic. Lumină mare,aragazul sâ sâ ia albastru şi noaptea, ca toate nopţ ile câ nd el dormea iar ea

bâ ntuia bucă t ă ria, holurile, sufrageria, biroul, că mara, drogat ă cu ciocolat ă , cu

romane de pasiuni şi lapte cald. — Ce faci acolo? Ar ă ta vlă guit ca de obicei. Civilizat, pantalonii de catifea, vechea că ma şă albastr ă , vesta de lâ nă . Sprijinit pe valul de hâ rtii, se întoarse primitor spre ea,neluâ nd în seamă cotul lovit de marginea biroului. Apoi sur â sul îi scă zu înaerul lui veşnic purtat împrejurul ei, preocupare blâ ndă de caracatiţă sleit ă şiobraji plini de vorbe care se epuizau pâ nă acasă cu diver şii neimportanţ i,plictisitoare, mă cină toare obliga ţ ii de conversa ţ ii, pentru ea pă stra domnulafabil care se lasă greu câ nd ţ i-e bă rbat, odihna încreză toare în familie. Seaplecă să -l să rute şi el o pupă stins pe obrazul drept, acela care se contracta defrig, de spaimă . Din cauza lui casa mirosea ordonat ă , cu scop şi momenteprecise de masă , de lucru, sufrageria suna covoarele în caleidoscop şi siluetalui împov ă rat ă de gâ nduri umplea biroul. Îşi scoase că ciula, mă nu— Rochia de crin sile, ridică piciorul să -i tragă cizma. Ciudat, nu-l deranjasă se murdă rească , educa ţ ie nemţ ească , dacă se murdă rea, se spă la. — Sunt fr â nt ă . Am fost la Tania. Am dormit acolo. Mi s-a f ă cut r ă u pestradă .



— Ce r ă u? Şi Doru se opri cu piciorul ei pe genunchi, interesat palid, cade o defecţ iune supă r ă toare fiindcă cerea un specialist. Se încrunta a ştept â ndamă nunte, vechea emoţ ie: un copil, oare?… Îi povesti din bucăţ i, între eleuimindu-se chiar ea de ce i se înt â mplase, nu pomeni de restaurant şi nici decasa cu etaj şi Ford ruginit albastru, invent ă nume de simptome posibile

pentru haosul din care nu simţ ise decâ t ghiara pe inimă şi o silă interminabilă acum că -i vorbea şi lumina lui se stingea în ochii galbeni, înroşiţ i, odat ă vii,fermecă tori, câ nd nu-i înţ elegea, pomeţ ii înalţ i de alergă tor, toate oasele şiscobiturile craniului, funiile gâ tului care se uscase şi porii gri, pă mâ ntii, oricâ ts-ar fi spă lat, pleoape prea grele, cum clipea să vadă prin ea eroarea nouă care-o f ă cea impracticabilă dar nu putea renunţ a, capabilă totuşi. Cu maxima eionestitate îl privea în ochi amintindu-şi, în timp ce^i spunea cum i se f ă ceacald şi iar frig şi iar cald. O credea, o urmă rea cu o teamă prevenitoare, îipregă tea deja în minte intrarea la doctorul Constantinescu, ah, Constantinescunu mai era, la doctorul Dabeţ i, dar şi-asta plecase, la Stamatoiu poate, dardacă se pref ă cea şi el? Întrebare! În dosul politeţ ii, totul se pref ă cea. Îi scoasecizma şi se uita la ea at â t de intens încâ t r ă mase pe fotoliu, cu cizmele înmâ nă , nu putea pleca dacă el se uita a şa. — Nu ştiu ce-a fost. — Ai mâ ncat? — Am mâ ncat la Tania, câ nt ă . Era at â t de normal. Doru nu s-ar fiîntrebat niciodat ă dacă Tania avea destul să -i pună ei masa. Ce-s astea? El bă tu foile cu palma lungă , frumoasă , uscat ă , ca de violonist. — Alte cifre, alte calcule… Îi ar ă t ă din cap calculatorul aprins, îl stinse,că scă . — Pentru ce?

Ştia totul, mai nimic, totul, şi el ştia că ar fi uitat imediat? Nu putea să nu întrebe dacă r ă mă sese acolo. O credea oare? Nu era nimic de întrebat. — Ne-au chemat iar la minister. Probabil că n-o să mai apuc să plecacum. Poate la primă var ă . Într-un fel e mai bine. E mai cald. Şi deodat ă surise str â mb, lungă schimă , ochii alune-câ ndu-i pe lâ ngă easpre dulă piorul oriental, unde sideful lucea, ă ia str â ngeau nişte spice,împleteau coşuri. Oft ă cum el nu ofta, o mâ ngâ ie pe cap. O primejdie mică lică ri în cercul lă mpii şi se ridică , îşi dezbr ă că haina. — Costică ţ ipă la mine dar n-am de unde să -i mai scot lemnul ă la. I-amspus de la-nceput să ia câ t îi dau şi-l vinde dacă -i r ă mâ ne. Tu ce-ai vorbit cuel? Întrebă sf â r şit, ca de la un copil zburdalnic. Crede că pot să cer câ te ceva înfiecare zi? Pe el nu-l duce capu că pentru zece metri cubi ă ia mă pun să fac trei

buletine, să mă plimb încolo şi încoace câ nd eu n-am timp nici să mă -nâ nc lapr â nz? Ce-o fi în capul lui? Uitase. Costică nu-l rugase nimic pâ nă de cur â nd. Era singurul care nuceruse. Erau alţ ii care sunau în fiecare zi. Şi atunci sună telefonul. Dorur ă spunse şi se pref ă cea, sigur că se pref ă cea, cu ea ca şi cu ă la, r â dea, r â deasatisf ă cut de o glumă proast ă , ce actor, ce mizerie! Totul era a şa. Puse ibricul



pe foc şi fluier ă . El r â dea în receptor, de ce era nevoie? Ceva cu o legitima ţ ie deiahting, cine f ă cea iahting iarna pe lacu-ngheţ at? Prev ă ză tori, tr ă geau de eliarna ipentru la var ă , el era vinovat, el le dă duse nas, el… Era numai nouă ,doamne, ce zi! Şterse ceasul de praf. Da, aproba din bă rbie peste mâ na careacoperea receptorul, bea şi el ceai, ca niciodat ă , poate că avea de gâ nd să facă

tot ce nu f ă cuse de zece ani. T ă ie patru felii de pâ ine, scoase peştele, br â nza,untul. De fapt, era bine aici. Mirosea dulce a deodorant. Luat ă cu împrumut încasa ca o hală , ficusul creştea în fiecare lună , tr ă gea de-a lungul camerei spredormitor, oricum ea nu avea să -i reteze crengile, cine? Câ teva f ă r â mituri pemocheta pă tat ă acolo cu gaz şi o furnică , deşi Viorica umpluse dulapul,pervazul, terasa cu fumitox. Apa bolborosea şi urmă ri furnica, lă sat ă pe vine,nu mai v ă zuse demult o furnică iarna, firimitura încă rcat ă cu at â ta greutate,Doru închise. Furnica se ca ţă r ă pe verigheta în care-o încercuise. Şi-o puse laloc în deget şi turnă ceaiul, turnă zahă r din cutia cu flori negre, amestecă ascult â n-du-l, somnul trecuse nev ă zut şi o clipă se simţ i reîmbr ă -câ ndu-se şiplecâ nd la Guşi, tr â ntind chiar uşa asta, Guşi era în provincie. Doru spuneaceva despre directorul gras de la ape, cu nevasta roşcat ă , nu putea urmă ri şi sea şeză în fa ţ a lui lă sâ ndu-se moale pe spă tar, zâ mbi, de mult nu mai înţ elegea,apoi tresă ri şi-l privi atent ă . Nu era vorba despre ea, ci despre el • — o modestiecalmă , umilinţă în alt glas. — Tu crezi că mai pot? Câ t crezi tu că mai pot? Alţ ii câ nd sunt epuiza ţ iîşi iau trei zile libere şi dorm. Sau se duc la schi. Eu ce să fac? Am lipsit o zi,miercurea trecut ă pentru lemnul lui Costică . Au dat totul peste cap. Nu mai pot să -mi ţ in ochii deschişi. Tu mă pisezi să cumpă r ă m casă . Viorica nici n-amintrat bine şi m-a luat că doamna a zis să nu mai viu decâ t o dat ă pe să p-t ă mâ nă , că nu se merit ă să faci curat dacă nu-i casa ta. Câ nd crezi tu că apuc

să caut casă , s-o obţ inem, să ne şi mut ă m, să -mi v ă d şi de treabă , să servescpe toţ i mitocanii şi să mai şi tr ă iesc! Tu mă vezi vreodat ă în ce hal sunt? — Te v ă d, dar ce pot să fac? Ţ i-am spus de o sut ă de ori să -i mai la şi în…Dacă am fi putut să luă m casa aia de care ţ i-am spus atunci, aia era o chestie.Cu scar ă frumoasă , cu balconul pe coloane, mică a şa cum era. Altfel, ce rostare un că soi — dar în timp ce vorbea, uit â n-du-se la el mai ar ţă goasă şi mainemiloasă decâ t ea însăşi ar fi dorit, îşi aminti figura schimonosit ă , inexplicabilîndurerat ă a bă rbosului care-i flutura mâ na în urma taxiului. Doru înv â rtilinguriţ a în cea şcă , pă r â nd că cedează îmbă tr â nind, o barbă lungă , albă ,ţâşnit ă din fa ţ a bolnav ă . — Şi nici cu casa nu-i urgent, reluă . Viorică i i-am spus că tu nu preamă nâ nci pc-acasă , mai mult pleca ţ i suntem amâ ndoi. Pentru cine să gă tească at â ta? Şi nici murdă rie nu se face în trei zile ca să vină ea să întoarcă … Numă nâ nci nimic? Doru se clă tină scâ rbit, str â nse buzele. Apoi muşcă o felie de pâ ine goală .Câştiga teren. Vorbea. Cu cine vorbea? Alunecat pe lâ ngă privirea ei, el seapleca spre cea şcă încet, spinarea îi înţ epen,



Mm» se iar de câ teva-ziler Ge zi nebunească , Doamne! Acest om slab, cu bună voinţ a lui pref ă cut ă , cu t ă ria lui meschină — „Da nu greşeşti niciodat ă să -i spui „Guşi?”, r â dea Tania, niciodat ă , r â dea Rodica. Am un sistem. Câ nd intrupe uşă îmi zic „acuma e Doru”, ori „acuma e Guşi”. Nu-i încurc niciodat ă .” Daoare cum l-o fi chemat pe nebunul cu plasticul? Ba încurca, da altfel. „Uite, mă

uit la Doru şi ştiu cum mă vede el. Una din alea, directoare, inginere, una maipusă la punct, da tot de-alea de-ale lui, le vede-n fiecare zi. Ştii, îmi dau seama.Mă ţ ine la distanţă , se umflă în pene, vrea să înţ eleg eu bine-bine tot ce-mispune el, toate ordinele. Să notez eventual. E at â t de ridicol! Cel mai ridicol ecâ nd ne-nt â lnim cu alţ ii, că atunci trebuie să schimbe placa, să fie ceremonios,da delicat, cum fac şi ă ialalţ i. Vai, vai, vai, nu-ţ i doresc.” Tania t ă cea,neîncreză toare. „Şi uneori, câ te un minut, nu mai mult, mi se pare că se uit ă altul la mine, nu ştiu cum să -ţ i spun, că prin ochii lui, gă uriţ i, cum o fi v ă zâ ndel acolo, se uit ă Guşi. Şi Guşi ştie. Zice că nu-nţ eleg eu câ t ţ ine Doru la mine,că de-aia mi se pare mie oficial, că Doru mă respect ă , pe câ nd el m-ar bate. Şidacă m-ar bate de câ te ori i-ar veni, a ş slă bi f ă r ă regim.” R â dea, Tania cuspatele la ea, poate nici ea nu pricepea nimic şi satisfacţ ia bunei reuşite îidescreţ i fruntea, întinse mâ na peste masă spre Doru, aceea şi mâ nă . — Ascult ă , e voie să pui să lucreze orbii sau surzii, a şa, ca oameniinormali? — Nu înţ eleg. Cum adică ? Groaza cu care fugise de amă r â tul ă la. Şi totuşi, privirea stranie,deschisă , un hă u de slă biciune, ca un copil mic, copilul galben. Doru repet ă „cum adică ?”, apoi aprobă , da, da, ei lucrează , da au în general a şeză minte carese ocupă de asta, tot soiul de cooperative de infirmi, unii chiar câ nt ă bine, ştiaşi Rodica, chestia cu simţ urile care se dezvolt ă compensatoriu, de ce?

— Deci e legal? — Ce ştii tu ce e legal? Z â mbi Doru, ironia lui ocrotitoare, umilitoare.Oare şi-ar fi imaginat-o punâ nd rufele în ma şina de spă lat a lui Guşi, ea care oplă tea doar pe Viorica şi-o întreba de copii?

Se ridică şi-şi trase vesta peste şale, îndoindu-se uşor ca să -i arate că iar… — Ai luat pastilele? Întrebă Rodica şi deschise robinetul peste ceştilegoale. T â rziu, abia a ţ ipit ă , deschise ochii în lumina albastr ă a ferestrei. Traseplapuma spre ea şi o fracţ iune de secundă chipul blondului nebun, că ciulaneagr ă îndesat ă pâ nă la nas, flutur ă pe geam. Se r ă suci să se-ncă lzească laspinarea arcuit ă a lui Doru. Nu pot cu toat ă lumea, îşi spuse. Şopti încet cunasul în pernă , bucuroasă , tre-zindu-se înainte de-a adormi iar în amor ţ ealacă lduţă : nu se poate chiar a şa. Sunt o biat ă femeie. Toţ i mă urmă riţ i. Ce vreţ ide la mine? Se alint ă prinzâ ndu-şi bra ţ ul st â ng, rotund şi moale, în mâ nadreapt ă . Nu sunt decâ t o biat ă femeie! Şi o gigantică poză , ea dormind, în alb,



urca panou colorat la poarta ora şului, steaua Rodica, aclamata, claxoane, câ tun ecran. Melodia se furişa afar ă din câ ntec. R ă mâ neau instrumentele, fiecare cuideea lui fix ă , pe care o repeta convins, câ nd mai tare, câ nd mai încet. Ascult ă atent, să mai prindă ceva din muzica alunecat ă în dosul orchestrei, dar

harababura se stingea. In linişte, doar jetul duşului. Im-bă tr â nea — alt ă dat ă auzea cel mai mic f âşâ it, apoi se îngroşaser ă pulpele, osul şoldului nu se mai

vedea, îşi zdr ă ngă ni mă rgelele. De fapt, nu simţ ea nimic, aflase de la altele că ele înţ elegeau asta, că era ceva. Ea, planturoasă . Da, obosea mai uşor, daratunci se ferea să obosească . Uite, în doi ani înv ăţ ase casa asta ca pe un bâ r-log, „bâ rlog” zicea el, „cazarma lui Doruu. Nimeni nu sunase la uşă câ nd ea eraaici. Nici la telefon. Se ridică încetişor şi se strecur ă , prin spatele canapelei,pâ nă la telefon. Covorul nu trebuia cur ăţ at. Scos din priză , aparatul dormearoşu curat, cum toate str ă luceau colorate, ca noi, la Guşi. Şi pielea lui, dominoproaspă t îmbr ă cat pentru un bal. Chicoti singur ă . Apa treiera mai departe, eraplină de el, de satisfacţ ia plină , cum gura i se umplea de vin. Mişcare abiaperceptibilă şi oftat de efort alintat, sunete goale de plastic şi metale uşoare peetajera de sticlă . Avea să iasă ca de obicei cu prosopul pe umeri, primul duş dedupă delega ţ ie — ar fi fost normal să tr ă iască a şa, ca o vietate, ce era ea? Pelâ ngă el, să -l a ştepte să iasă din baie, să -i pâ ndească ora liber ă , să -şi facă loc,pe înghesuitelea, în via ţ a unui om activ, să l-t â nd să înoate, să joace tenis şinoaptea, un şofer pă tima ş, cu umerii plini, o haimana. „Dar dumneavoastr ă ştia ţ i?” L-ar fi să getat pe judecă torul ramolit cu ochii ei str ă vezii: „dardumneavoastr ă ce ştiţ i despre a tr ă i?” Sala ar fi t ă cut chitic. Ea, la bar ă , înrochia galbenă încheiat ă pâ nă în talie cu nasturii de sidef, ar fi spus: „Câ nd a ţ i

bă ut ultima oar ă un vin preţ ios?”

Bă u pâ nă la fund paharul şi se întinse pe canapea ridicâ ndu-şi gleznelepe t ă blia îmbr ă cat ă . Ce noroc! Apa t ă cu şi dipă itul se legă cu alte tuburipuf ă itoare. In chiuvet ă , apă în picuri lungi, cu fredonat şi pauze gr ă bite. Se

bă rbierea, ca de obicei, numai pentru ea. „Tu eşti totdeauna curat ă . Cum faci?”R â dea ar ă t â ndu-şi omuşorul fierbinte, îşi dă dea ochii peste cap. Uite a şa! Oîmbolnă veau transpira ţ ia, praful, firele de carne între dinţ i. Se inspecta înoglinzi. Se mirosea câ nd r ă mâ nea singur ă , îşi gusta mâ inile câ nd i se pă reauprea albe, prea să pu-noase. Îşi cur ăţ a ochii în oglinjoara poşetei. Turna lapte deflori în baie, se ungea cu Olaz, îşi f ă cea toaleta în fiecare diminea ţă , gargarisea.Ea aflase multe în ultimii ani, lucruri mari, adev ă rate plă ceri din nimicuri. „Esecretul meu, pufnea. Toat ă lumea are secrete”. Şi câ nd el zâ mbea copilă ros, seapropia şi îl muşca uşor de obraz. Înt â rzia. Ar fi trebuit să mă nâ nce ceva pe drum. Radiatorul se înroşise şiplă cuţ a de marmur ă de sub el reflecta dunga vie. Frigul sportiv, recrea ţ ia laaer, sub sal-câ m. De fapt, trebuie să fi costat foarte puţ in biblioteca din rafturide sticlă , mă suţ a cu t ă blia de sticlă şi picioare de fier încâ rligate, dulapulsculptat era de la maică -sa. Mocheta gri e şi ea o bună afacere, o întinseser ă împreună , gravura mare din sufragerie era de la Nicu Petrescu, un chilipir. În



dormitor, lucruri simple, mobila albă , abia rindeluit ă , poate pe miţ oasă să fi dat ceva. E uluitor cum, cu puţ in gust, un bă rbat singur se poate descurca, o casă at â t de plă cut ă , cur ăţ it ă o dat ă pe să p-t ă mâ nă de o vecină de treabă , cu o sut ă de lei, hainele spă late de ea, cada verzuie. Nu, asta era de mirare, Dar o mare linişte: nu voia să se-nsoare, voia să tr ă iască , să vadă . Un om

admirabil. Poate că altfel nici nu s-ar fi cunoscut. Dacă scumpul lor coleg de birou nu i-ar fi chemat să -i aleagă mocheta, vara, câ nd se muta. Erautranspira ţ i. Le era foame. Pe mocheta nouă , vertebrele roase. Aprinse o ţ igar ă .St ă pâ nea bine rolul fericit. Liber ă şi în deplină siguranţă aici unde ea, ea, caom, ci fiinţă , cu toate capriciile ei, cu bucuria, ea şi numai ea conta. Aleasă ,poate, şopti poate, sur â zâ nd flatat ă , dar i se cuvenea, dintre at â tea care-lpofteau. Unele chiar i-o spuseser ă . Guşi era cinstit. Pe altele le auzise şi ea -—

vorbeau greu, încâ lcit, se apropiau de el f ă r ă să -^şi dea seama, îl atingeau, să se asigure că at â t le era suficient, dar era bine şi mai voiau. El era gentil, egalcu toate. „Numai ea, fiinţ a ei conta” scrisese acel autor, at â t de bun cunoscă toral sufletului de femeie, lucru rar la bă rba ţ i. De unde puteau şti totuşi bă rba ţ iicum se simţ ea ea? Oare şi autorii iubeau pe câ te cineva? A şa cum Guşi f ă cuseo pasiune pentru ea? Dar atunci câ nd mai scriau câţ iva ani la o carte, cumunora li se înt â mpla? „Vezi dacă nu citeşti prefa ţ a?” Avea dreptate Guşi. El avea r ă bdare de a şa ceva. Ea începea de-a dreptul, era sincer ă . Oricum, ea nudiscuta. Şi-apoi ce era de înţ eles şi ea nu înţ elegea? Nu, soarele inundă cameraşi raza lat ă dintre perdele i se lipi orbitor pe obrazul sting, nu înţ elegea cumputeau să -l lase. A şa cum îngheţ a el acolo, ar ă tare, printre ma şină rii. — Ai fost la ă ia? — Îhî, dar nu se întoarse. Lipsa ei de interes îl irita şi venea totdeauna să i se a şeze în fa ţă , a şa, gol, ud, cu prosopul roşu sau negru pe umeri. Vorbea

din baie şi nu se gr ă bea, fredona mai departe. Îl v ă zu prin uşa deschisă , trupîncordat, frumos, curat. Se r ă suci la loc, stinse ţ igara, ţ inâ ndu-şi calmul cuzâ mbetul indescifrabil. „Eşti chiar o femeie misterioasă . Ai un farmec ciudat.Pă rinţ ii t ă i sunt româ ni amâ ndoi?” îi şoptea Guşi. Şi-i povestise despre pă rinţ iiei, dar el mai întreba din câ nd în câ nd. „Eşti sigur ă că n-ai rude înstr ă ină tate?” r â deau. Nu, n-avea. Că ldura sumbr ă , iritarea uşoar ă a degetelor,unghiile ovaluri înmuiate în umezeala palmei. — Mă ier ţ i, să mă -mbrac, zise şi se duse în dormitor, uşa se închise înurma lui, un mic curent de aer. Rodica se ridică , apoi lent se rea şeză pe canapea, mai aprinse o ţ igar ă .Gura arsă de fumul greu. N-ar fi trebuit să -l caute. Trebuia să sune el. Eraobosit, cu siguranţă . Nu-şi permitea să rateze. Dar ea? Două zile privit ă printoate lentilele proastelor, ironizat ă de Doina, trimisă de Gigi cu hâ rtiile lui Guşila semnat. Oboseală ! Idioţ ii luau în serios toate hâ r ţ oagele — ore că znite. Îşiscoase ochelarii, şterse lacrimile fumului. Se înt â mpla. T â nă rul cu ţă că lie şidinţ i murdari: „A ţ i cunoscut o persoană important ă !” Ce zi stupidă — îl auzea,cum de mult nu se mai înt â mplase, ca pe un str ă in ameninţă tor, dincolo,



închizâ nd, deschizâ nd din nou uşa dulapului. O să iasă amâ ndoi în ora ş? Eradevreme. Jignire scurt ă — O lovitur ă grea pe stomac, el ştia, o ştia bine, cum putea? Lui îi era,cum îi era? — Au zis, înghiţ i şi reluă mai vesel, au zis că i-ai pus să cumpere ceva şi

n-a î anunţ at dacă mai vrei sau nu. — O prostie. Era gr ă bit tare şi neinteresat. Soarele dispă ru. Ma şinile huruiau odat ă cutramvaiul, stinse ţ igara la jumă tate. — Nu-i r ă u, r ă suflă el şi intr ă , îşi trase scă una şul cu trei picioare în fa ţ acanapelei, privind-o de jos, jucă uş, ea statuia, o inspecta f ă r ă ruşine. Z â mbi mă mos, rar avea dispoziţ ie, dar era at â t de ţî-nă r, dar at â t desubstanţ ial dar at â t de cald, şi ea ar fi întins mâ na să -l atingă dacă nu ar fi

vrut at â t de mult să -l doar ă nepă sarea ei. Guşi nu observa. Sau era mai bundecâ t ea la teatru. Ca Doru. Poate era chiar mai neobr ă zat. Se îndulci şi-iîntinse mâ na peste masă , gest august, adjudecat de la mă tuşa Cristina. — Deci acasă , spuse el str â ngâ ndu-i mâ na tov ă r ăşeşte. Ai f ă cut bine că m-ai sunat. Sunt într-o goană nebună , Rodica. Mama a telefonat pâ nă ai venittu să mă duc urgent la ea. Nu ştiu cum o să fac. Şi se uit ă la ceas. De fapt n-o vedea. Nu, şi-i era groază de ea, îşi tr ă geaciorapii galbeni, şi merita. Totuşi mama — Pă rul lui moale, versatil şi aproape uscat, st ă tea ghemuit încercâ nd s-o lă murească f ă r ă explica ţ ii penibile, el evita greul, avea instinct. Z â mbi şi seridică , apucă mă nuşile de pe colţ ul mă suţ ei. Se înroşise, din pă cate, şi se maiînroşea, venise să -l asiste la îmbă iat. Dichisit seducă tor. La mama? La mamase ducea cu haina de catifea neagr ă , puloverul galben, că ma şa albă , pantalonii

gri de casa, ciorapi galbeni, spilcuit, parfumat ca un ginere? La mama? Îşi lă să capul în piept, ce porcă rie, în fond cine câştiga şi cine pierdea? În veci de vecinu mai calcă la Ducu, în veci. — Poţ i să mai stai. Plecă m împreună . Să mă usuc şi eu — şi că uta lâ ngă mescioar ă pachetul de ţ igă ri, r ă stur-nâ nd scrumiera, o prindea pâ nă să se

verse, apoi se golise şi clipa asta şi sigur că „putea să mai stea”, ochii i seumezeau, poate mâ nia era mai mare, că nu plâ ngea. Se duse în hol, îşi a şeză că ciula cu toat ă grija disperat ă pe care şi-o observa numă r â nd, repet â ndimposibilul, auzi „poţ i să mai stai!” El se sprijini de tocul uşii. Parcă voia să -imai spună o dat ă că nu e grav. Unde se ducea? Gă sise o alt ă misterioasă ? — Z ă u, înţ elege şi tu o dat ă , zise şi zâ mbea. — Înţ eleg. Acum da, acum parcă pleca din casa ei, da, acum da, de mult se a ştepta,însă acum da, şi-şi şterse ochii, îşi puse iar ochelarii, acum da. Merse mult pe str ă duţ ele noroioase, case pă r ă site, unele deja îndemolare, ar ă t â nd intimitatea fragilă de zugr ă veli roz, bleu, flori gă lbui, liniidrepte pişcate cu sfoara, câ te un perete în faianţă înnă dit ă din baia sau

bucă t ă ria pa şnicei familii. Înt â rzie în poarta aplecat ă a unei foste case distinse,



combina ţ ii de sticlă şi feronerie lasciv ă care aminteau cavourile invidiate demaică -sa, stiliză ri curbilinii şi vitrouri colorate ale, probabil, anilor de dinaintede r ă zboi. Spa ţ ii mici, ghicite de afar ă , de fapt interioare încă pă toare, cudenivelă ri artiste şi o nişă adâ ncă , departe şemineul smă lţ uit alb-albastru,cr ă pat în frigul inutil, în lumina scă zut ă , aproape şase.

Ma şini treceau rar, faruri spectrale între zi şi noaptea roşiatică , umezeala înt ă rit ă de horcă itul roţ ii prin bă lţ ile lungi, sub buza trotuarelor. Vizavi seaprinse lumina şi se opri a ştept â nd, în camer ă intr ă un bă rbat gras, într-ohaină cu revere late, care vorbea prin uşa deschisă cu cineva de dincolo, dă deanervos din mâ ini şi se a şeză la masă , îşi trase dinainte aparatul de radio, seîncrunta înv â rtindu-l încolo şi încoace. Porni iar şi toţ i necunoscuţ ii aceia careaveau chiar acum ceva de f ă cut semă nau cu o halucina ţ ie, deşi ar fi fostimposibil ca Doru sau Guşi sau Tania să o însoţ ească în umbletul f ă r ă rost,înfrigurat ă , stropit ă de noroi, jalnică pisică pe lâ ngă un gard dă r ă pă nat, farurilecrescâ nd pe blana ei, apoi câ te un nebun claxona, dar dacă i s-ar fi f ă cut r ă uacum.'1 Nu, duse mâ na spre inimă f ă r ă să se oprească , nu, trecuse, ieri încă alt fel de oboseală , dar azi? Unde s-a dus? Nu-i a şa că se să turase? Tania aveadreptate, nu trebuia să ştie câ t ţ ii la el, dar şi a şa, ce voia ea de la el? Întreba

Tania. Ca şi cum Tania ştia ce voia, un singur lucru nu pricepuse ea niciodat ă ,să vrea ceva, da, voise câ nd una câ nid alta, dar cine era în stare să spună că ajunsese aici pentru că voise a şa? Ce alesese ea? O bă -tr â nă mă runt ă ieşi dincurtea întunecat ă bodogă nind, închise poarta şi porni înaintea ei, f ă r ă s-o vadă ,cu flen-dura unei sacoşe goale. Ce era de vrut? Cine se pricepea la a şa ceva?Mă rog, poate era ea proast ă , zâ mbi şi str â nse toarta genţ ii, dar s-ar fi pututîntr-adev ă r ca alţ ii să înţ eleagă mai mult? Să le fie altora mai clar decâ t ei? Ce-avea să fie cu ea? O să aibă copii? Dar at â tea şi at â tea ore ce-o să facă ? Nu,

singur ă , a şa bolnă vicios ca Tania, nu era niciodat ă , îşi povestea a doua, a treiaşi a patra oar ă , cu cuvinte sau f ă r ă , tot ce i se înt â mplase, avea la ce se gâ ndi.Nu toţ i gâ ndesc la fel. Dar nici nu te-ajut ă . Uite, Mitoarcă : „Doamnă , aveţ i opalmă clasică de femeie. Femeie pâ nă -n v â rful unghiilor. Linia inimii binemarcat ă , via ţă lungă , dublat ă . O, ce de temperament!” şi altele. Bun, şi ea ce să facă acuma cu unghiile şi cu liniile alea? Acolo se vede ce poţ i că pă ta. Bine, a şa că uite, nici alţ ii nu ştiu mai mult. Asta în afar ă de şcoală . Pe Tania o ajutasefacultatea? Mai mult decâ t pe ea, Ro-dica, postliceala de desen? Oameni lungiţ ide via ţă , plictisiţ i, pervertiţ i pe mă sur ă ce îmbă tr â neau, f ă r ă gustul că rnii, f ă r ă miros, pachete dezodorizate care se suspectau cum o suspectau pe ea cu Guşi!Ei ce aveau? În fond, n-aveau decâ t să încheie, cum nu mai f ă cuse din tinereţ e.Putea să plece la mare o lună , dacă voia, cu un prelungit concediu medical, dedoctori cel puţ in nu se putea plâ nge. Îşi scoase ochelarii şi şterse lentilele pedină untru cu degetul ar ă t ă tor în mă nuşă . Nu se simţ ea nimic. S-ar putea caDoru să fie îngrijorat. Dacă ajunsese acasă . Dar nu înainte de opt. O boare deieri, de şcolă riţă scă pat ă mai devreme de la ore, că scâ nd gura prin ora ş. Aveasă facă un duş, dacă nu veneau ă ia, citea… Şi toate zilele furate, ce bestie, îşiscoase ochelarii şi-şi şterse lacrimile.



Era mai mult ă lumină aici în preajma pieţ ii. Cu toat ă întunecimea, biserica sclipea albă printre scoabele gardului, şi tufişurile, poate înă untrur ă mă sese cineva. Trebuia să fie mai cald decâ t afar ă . Şi lumină rile, da,geamurile înguste bă teau în portocaliu, era deschis încă . Ocoli gardul şi intr ă pe aleea pavat ă . Uşa deschisă de perete, seul, afumă tura, t ă mâ ia de casă

veche, nu erau lumină ri de v â nzare, doar câ teva aprinse la altar. Înainta pepreş, nu-şi f ă cea cruce, în strane trebuie să stea bă tr â ni ca de obicei. Nu eranimeni. Se întoarse spre intrare. Era singur ă . Poate dincolo, în altar, candelaaprinsă at â rna deasupra uşii. Îşi scoase mă nuşile, privind pe pereţ i sfinţ iialungiţ i şi ei, figurile slabe, genunchii osoşi, hainele ţ ipă toare, galbenul pentruaur. În jurul capetelor scria cu alfabet latin, să înţ eleagă oricine. Era bine a şa.O icoană mare sub sticlă , pictat ă , în ramă aurit ă grea, Mă ria albastr ă plâ ngâ nd, cu pruncul slă buţ pentru un copil mic, care-o privea f ă r ă să înţ eleagă . Ea nu avea să plâ ngă , at â ta suferinţă . Dar era singur ă aici, casă deschisă . Întoarse spatele altarului, înainte de a simţ i frica şi se împiedică decovorul de iut ă . Trase piciorul st â ng repede dar alunecă , ciment dedesubt.Că zu, presimţ ind durerea, cum nimeni, scă pă geanta, mâ na dreapt ă se sprijinipe ea. Rece. Icni uşor pe piciorul îndoit şi uşa din dreapta altarului scâ r ţâ i. Îngenunchi, îl a ştept ă pe bă tr â nul scund să ajungă la ea, i se sprijini de bra ţ ,inhala în plin duhoarea vinului. — M-am împiedicat de covor. Bra ţ ul o ridică , era puternic şi slab, chelia zise: — Se înt â mplă , doamnă , pă cat, se înt â mplă a şa, să sta ţ i puţ in, v-a ţ i lovitr ă u? Nu? Da? — Nu, icni de durere, că lcâ nd pe dreptul poate scr â n-tit, nu-i nimic.Mulţ umesc. Era ţ i acolo? Şi ar ă t ă spre altar.

— Ee, am a ţ ipit acu. Vreţ i să aprindeţ i o luminare? Îşi freca genunchiulcu durerea, stomacul se r ă suci încă lzit ca de alcool. Dispă rea încet. Omuleţ ulgras, în costum vechi, terfelit, pantaloni cu manşete late, îşi împreunasemâ inile. — Da, da, repet ă . N-am v ă zut. — Acuma vin, acuma. Dispă ru în altar. Lumina electrică se aprinse în toat ă biserica. Z â mbi,parc-ar fi chemat-o să -i v â ndă ceva. Că ut ă în portmoneu şi scoase o monedă decinci. Luă lumâ narea galbenă din palma să rmanului, îi închise mâ na pestemonedă . Era beat, sigur, dar se ţ inea drept. Poate cantorul. T â r şâ i înapoi înaltar, clă tinâ nd din cap. — Mulţ umesc, zise în urma lui, mulţ umesc, dar omul nu r ă spunse. Muşcă un capă t şi se ridică încet, cu greutate. Cear ă . Numai pocinoage,îşi spuse, de la un timp. Se apropie greoi de lumină rile pe jumă tate arse, luă foc, înfipse luminarea. Omul stinse luminile. Privi atent ă la covorul care pă reanesf â r şit şi nemă turat, calcă înapoi printr-o ţ epuşe de junghiuri. Se lovise mair ă u, exagera, de câ nd nu mai că zuse? Din uşă , în r ă coarea de pă mâ nt ud, seîntoarse.



— Bună seara. Nimeni nu r ă spunse. Treceau oameni dintr-o parte în alta. Apoitramvaiul dă du colţ ul şi copiii t ă cur ă a ştep-t â nd stopul. Traversă , apoi iarochiul care r ă mase roşu. Trecur ă şi copiii. Un alt tramvai, luminat slab, plin cuoameni verzui-maronii, apă ru la colţ . O mulţ ime de camere, alte vieţ i cu

perdele, str ă ini ai altor familii, minciuni la fel de infecte, saluturi binevoitoarediminea ţ a. Continua să meargă , parcă mai repede, deşi acum f ă r ă teamă , şi vaintra în curte, acolo unde nu îndr ă znise nici să se gâ ndească . Să mai vadă ce?Să se mai uite la ea o dat ă ? Dar n-o vedea! Putea jura că n-o v ă zuse. Mai binenu jura. Da, acum îi era foame. Dă du colţ ul şi se minună la becul spâ nzuratdeasupra firmei „Pâ ine”, uşa baricadat ă , se demola, închiseser ă şi aici. Ciudat,să -ţ i fie foame şi să dai peste „Pâ ine”. Dar dac-ar fi fost sora lui Doru, nu eramai adev ă rat? E drept, nu-i lipsea mai nimic, dar dacă el refuzase de patru orisă divor ţ eze, dar dacă ea nu avea nici un ban, dar dacă nu putea a ştepta să moar ă a şa? Urechile v â jâ ir ă scurt, apoi st â nga reîncepu un fel de ţ iuitur ă nedureroasă . Se opri şi-şi mişcă rotula dreapt ă cu mina înmă nuşat ă . Aplecat ă ,la câţ iva metri de poart ă , str â nse f ă lcile, ţ iuitur ă dispă ru cum venise. În capulstr ă zii, copiii jucau fotbal, strigau ceva, o chiuitur ă lungă şi neînţ eleasă , numaimingea pleoscă ia prin bă ltoace. Îşi îndrept ă că ciula. Bura uşoar ă , invizibilă înlumina becului, îi prinse fa ţ a. Avea să ningă . Sau să plouă , şi ce se va înt â mpla mâ ine? Vor juca dramoleta sub ochii secţ iei întregi? Ochii i se umezir ă şi-şistr â nse poşeta la piept cu jale sfioasă . Ce f ă cuse din ea? „Ce vrei de la el?” ţ ipa

Tania. Avea dreptate, ce voia? Da aici de ce venise? Privi împrejur locurilecunoscute care începuser ă să se destrame în ploaia ginga şă . Nică ieri pe pă mâ nt nu era pentru ea. O, dacă mama ar fi tr ă it, acum era demult acasă , pecanapeaua îngust ă de 'lâ ngă sobă , ar fi dormit, la cap cu laptele cald, r ă cindu-

se singur pâ nă diminea ţ a., Sunt la pâ ine” scria pe biletul de pe noptier ă , să nuse îngrijoreze câ nd se trezea, o femeie-fetiţă care-şi gă sea laptele rece pe masadin bucă t ă rie, picioarele goale pe linoleum, înduioşat ă în lunga că ma şă denoapte. Îşi suflă nasul, împinse cu grijă poarta, ocoli Fordul, asigurat ă deluminile camerei din fa ţă . „Ba da, ar fi zis, am bă tut dar n-a ţ i auzit şi-am v ă zutlumină în dos, am crezut.”, mica mincinoasă ! Îşi zâ mbi, plă tit ă pentru toate.Era un cadavru, îi r ă sună în urechi, eşti un cadavru. Gustul de cear ă . Ar fiscuipat. Eşti un cadavru. Cutia era acolo. Se înă lţă puţ in dar genunchiul muşca din coapsă odurere insuportabilă . Abia se st ă pâ ni. Din cealalt ă parte ridică st â ngul şi fix ă solid talpa, avea să vadă , ţ inea. El era la datorie dar st ă tea pe scaun, chiar înmijloc, cu fa ţ a spre geam, r ă sfoia o carte. Nu, un album. Nu e orb, Doamnefereşte. Are mâ inile goale, da, nu mai e ger. E tot încotoşmă nat, pe cap are ocă ciulă caraghioasă , cu dungi kaki şi albe, de lâ nă moale şi barba roşcat ă ,castanie, e mai puţ in blond decâ t pă rea. Ba nu, are fire aurii pe frunte. Nur ă sfoieşte. Se uit ă atent la pozele din carte. Desene parcă , sau chiar fotografii,nu vede bine. Ce mult îi trebuie să vadă o poză ! De ce nu lucrează ? Poate că numai are material. De ce nu pleacă ? St ă la program. De data asta n-o să -şi mai



dea seama că îl priveşte. O să -l vadă câ nd vrea. Ca la gr ă dina zoologică . Dar cee cu el? De ce se uit ă la el? Ceva nu e în regulă . Mai dă o pagină . Sunt numaipoze alb-negru, coperta e lucioasă , e o carte str ă ină , marginea foilor albastr ă .Nu e în regulă el aici. Nu a şa arat ă un… Cum arat ă ? Ce mâ ini frumoase, albe,lungi, pipă ie pagina, nu, urmă reşte o linie, se scarpină la ceaf ă . Multe lucruri

pe care alţ ii le spun ei i se par ştiute dintotdeauna, doar că ea n-ar fi fost at â tde sigur ă ca să le spună . Bună oar ă , ea simte că el e nepotrivit aici dar nuînţ ele'ge de ce, ori cum ar trebui să arate unul potrivit. Oamenii sunt at â t dealtfel! Pe urmă , chipul lui are o albea ţă nesă nă toasă , animalele din peşteri,decolorate, cu multe picioruşe subţ iri. Fineţ ea, da, fineţ ea, grija cu careîntoarce paginile. Uşa, uite-l pe Ducu. S-a ridicat şi-şi dau mâ na. Se trasepuţ in înapoi, cobor î capul. Numai printr-un miracol al greşelii ar putea-o vedea.

Vorbesc ceva cu „mâ ine”, cu „foame”, că ciuliţ a aprobă , pă cat de barba care-ifur ă fa ţ a, clatină din cap aprobator în timp ce Ducu îi dă un plic şi îl bate pespate. Nu e prietenos, Ducu r â njeşte, bluza lui neagr ă pe gâ t, cojocul hă rt ă nit,obrajii buhă iţ i, celă lalt parc-ar fi un accident, îi arat ă ma şina nefolosit ă ,acoperit ă toat ă cu ziare, face un semn de rota ţ ie, îi mai dă blondului una pespate şi iese. Îşi îndeasă plicul în buzunar. Bani, sigur, bani, ce altceva?Împrejur e mai curat. Nu e nici urmă de plastic dar nu poate să nu se uite la el,ce-ar zice el să ştie că în singur ă tatea lui e v ă zut? Dacă nu e nici orb, nicisurdo-mut… Ia cartea, mă nuşile de pe bancul acoperit cu o hâ rtie înflorat ă , lepune într-o sacoşă neagr ă , TWA scrie cu alb pe burta ei, trage fermoarul genţ ii.Se mişcă deodat ă mai repede, acum că -şi încheie cojocul parcă nu e chiarscheletic şi toat ă hot ă r â rea încruntat ă , mişcă rile exact decupate, poate e un tip

violent. Dar, Dumnezeule, pe unde pleacă ea? Trebuia să se fi gâ ndit, să fi ieşitmai repede,

El aude acum orice zgomot. Înghiţ i şi dă du să coboare st â ngul dar dreptulînţ epă adâ nc, insuportabil. Lumina se stinse şi atunci schimbă piciorul — sigur el avea să iasă prin casă şi ea, după el, după ce pa şii se vor… O clipă nu v ă zulacă tul pe-afar ă . Ameţ i, că ldura ruşinii şi a pică turilor reci de pe strea şină ,închise ochii. Ieşise acolo, la un metru de ea, închidea uşa, nu pleca,încremenise, ce se înt â mplă acum? Ea, o gă ină cocoţ at ă pe ladă , str â nsepleoapele, de ce nu vorbea? Lada trosni şi deschise ochii. Da, st ă tea nemişcat,cu mâ inile în buzunare, nu, nu avea să moar ă tocmai aici, gâ tuit ă , în mizeriaasta, în mocirlă , gâ tuit ă de un nebun, se uita la ea f ă r ă un sunet, nu r â deamă car, caraghios cum era cu dungile alea de pitic în cap. Nebun calm, sigur, cetrebuia să facă ea, cum se, acum cum se procedează , respira ţ ia uitat ă grea şilungă de groaza uscat ă a gâ tului, aer curat, rece şi el zâ mbi fad, f ă cu un pas.Se trase înapoi în lemnă rie, să n-o atingă . Dar în alert ă ochii se obişnuiser ă cuîntunericul, copiii ţ ipar ă iar ceva ascuţ it care r ă sună galben, nu, nu violent,întindea bra ţ ul spre ea să o sprijine. — Haide, zise el, nepref ă cut calm şi blâ ndeţ e ca pentru un animalîndă r ă tnic, pedepsit cu bă taia. — Am că zut, bâ lbâ i. M-am lovit. Mă doare genunchiul.



R ă niţ ii şi prizonierii, cei slabi scapă . O luă de bra ţ şi o sprijini, era puţ inmai scundă decâ t el, mirosea cald, înverzit de brad şi copiii urlar ă , peteleluminoase ale feţ ii, vocea r ă mase grav ă , a unui singur cuv â nt — o voce auzit ă zile întregi nu lasă o amprent ă at â t de clar ă . — Mergi pe v â rfuri. Nu vorbi.

O lă să să treacă înainte. Camera din fa ţă pă r ă sit ă , poarta de fier zgâ rieprin noroi, un hâ r şet moale. El merge firesc, asta era via ţ a lui, cu sau f ă r ă pa şiiei speria ţ i în clisa cu creste lucioase, aprinsă de becuri. Dă dur ă colţ ul.

Tramvaie din ambele sensuri bolteau curba, lu-necâ nd periculos unul pe lingă celă lalt, vulgar mecanic, ploaia se pulverizase iar. Se întoarse spre ea şi-i vorbiprivind-o în ochi, cu un fel de milă pentru spionul neputincios descoperit: — Te-a trimis cineva? — Nu. Eu aduc… Şi t ă cu, cobor â nd şcolă reşte privirea. — Ce aduci? — Aduc pungile de plastic. În biserică lumina nu mai ardea. Clipi, obosit ă de pâ lpâ irea violet ă şi

verde a becului sub care st ă teau. Urmă ri pietrele cubice albă strite, prezenţ a brutală , greu mocnit ă a calmului bă rbii roşii care nu se mişca, normal ar fi fost să -i spună „dumneavoastr ă nu.”? — Nu trebuie să te temi, zise. Nu e nimic. Câ nd am fost data trecut ă ,seara, atunci te-am v ă zut. Îmi pare r ă u că … Nu e nimic. M-am uitat doar. Încercă să sur â dă dar el nu era neliniştit. — Nu mă tem. Eşti curioasă ? — Nu, bolborosi, dar trecu tramvaiul şi el f ă cu semn să traverseze. Seopri pe trotuarul celă lalt la un pas de ea, cu mâ inile în buzunare. — Vrei să te conduc acasă ?

— Nu, şopti dar nu se putea desprinde din loc. Dacă -l vedea, dacă el vedea, ştia, ce putea şti? Totuşi întreba f ă r ă să ridice tonul, ea devenise oproblemă de rezolvat şi deodat ă îl privi limpede prin ochelarii aburiţ i. Se gâ n-dea oare? Privea peste ea. — Ce e de f ă cut? Z â mbi el trist, clă tinâ nd din cap. Iei un tramvai? — Nu, aproape mieună , surprinsă şi ofensat ă de ina-bilitate. A ş vrea să dau un telefon. — Telefon e în spatele bisericii, zise el, ridicâ nd mina albă la înă lţ imeacapului, rotind-o spre dreapta. Bună seara, şopti şi se aplecă uşor, dâ nd să seîntoarcă spre pia ţă . — A şteapt ă -mă . Sau hai cu mine să dau telefon. Numai să spun că numerg acasă . Mergea la vreo doi pa şi în spatele ei, fredona molcom o frază clasică , nicio bucurie, o povar ă nea şteptat ă . Scoase o fisă , formă numă rul pe disculîngheţ at şi-l v ă zu cu coada ochiului fumâ nd la doi pa şi, relaxat şi frumos zvelt,f ă r ă îngrijorare, apatic, abă tut, cu genele, barba roşie argintate de ploaie. — Rochia de crin — Stai singur aici?



Îşi umflă pă rul în creştet, înv â rti mă rgelele ca în-cuietoarea să treacă nev ă zut ă la ceaf ă . Gă siser ă focul aprins, ardea fluier â nd şi ai fi putut urmă riuşor modelul liniat al covorului. Se ridică şi se apropie de masa pe care el t ă iapâ inea. — Da, singur.

— E frumos. Masa lungă câ t peretele, sub geam, lemn învechit ca un banc de lucru.Un teanc de că r ţ i, un fier ă str ă u ca de jucă rie, doi cleşti cu bot rotund, o bobină cu sâ rmă de cupru, tuburi de lipici într-o cutie de lemn cu blazon gravat înalamă , o vază albă strie, aiuristică şi imortele galbene. Mai t ă ie o felie şi seaplecă să deschidă o servant ă veche care trosneşte, uşa scâ r ţâ ie, scoate uncoşuleţ de argint, pune în el feliile subţ iri, o piramidă . Se apleacă iar, lă sâ nd-oacolo în picioare să se uite în toate pă r ţ ile, parcă ar fi singur, o proast ă creştereevident ă , nu-i pasă că st ă cineva în spatele lui, că i-a intrat o femeie în casă . Eobişnuit — „stai jos”, i-a spus „dacă eşti obosit ă . Ţ i-e foame? Da. N-am decâ tconserve şi struguri. Şi nişte ceapă . E bine. Vrei să bei ceva? Nu.” Se preface

bine. Deşi n-are decâ t de pierdut. Un bă nbat dezinteresat… Poate ehomosexual. Se a şează iar pe patul incomod, pe arcurile înalte. Scoase oconserv ă , i-o ar ă t ă . — N-are importanţă , zise Rodica, dar se uit ă la cutia colorat ă . Sunt creveţ i. N-a mai v ă zut a şa. I-a pus şerveţ el brodat. Trage fotoliul desub bibliotecă , toat ă mobila e veche, mult lucrat ă , a şa ceva că uta Guşi pentrucasa lui dar nenorocitul voia ieftin, pe nimic dacă se putea, îşi aminteşteruşinea, la bra ţ ul lui, în fa ţ a babelor uimite de preţ urile propuse, nu se putea,lemn de nuc, de cireş, vitrina empire, consolele de marmur ă la o sut ă de lei, ospă rtur ă infimă în mijloc, cineva a lă sat de sus un sfeşnic de bronz, s-a cr ă pat,

furie, neglijenţă . O a şteapt ă , îi face un semn strimt de poftire, f ă r ă un zâ mbet,dar nu e agasat, e doar indiferent, ca o meduză . Dar ă ia nu sunt a şa. Tacâ muride argint! N-a mai v ă zut decâ t la colegul lui Doru care. — Eşti homosexual?

A rupt o bucat ă de pâ ine şi-l caut ă cu ochii în colţ ul cu balansoarul undes-a a şezat, şi-a luat ziare enorme de la capul patului. Ziare str ă ine. O priveşte,o câ nt ă -reşte lung, lumina e rotundă , crescut ă din abajurul japonez pestecamer ă , care pare mai mare, spa ţ ioasă , curat ă . A, el tot se mai gâ ndeşte, seteme că a pus-o cineva să -l urmă rească . — Nu. Mă nâ ncă . Must ăţ ile ciupesc. N-are chef de vorbă . N-are nici un haz. S-adeschis poarta prin care au intrat ei. Şi-acum tramvaiul, două tramvaie uruieslab cu v â ntul, un curent rece pe sub uşă , cum să r ă mâ nă aici? Dar în caz defurtună ? Ce caut ă aici? Se opri şi-şi şterse ochii cu ciudă . Paginile subţ irifoşnesc întoarse. Nu vine nimeni aici. Se ridică . — Vin imediat, zice şi iese.



De fapt, nu-i e frică , nici singur ă aici, dar unde s-a dus? Îşi pironi ochiicurioşi pe bibliotecă . Un perete de că r ţ i, la marginea etajerelor figurine de jad, oclepsidr ă mică , un şir de elefanţ i şi poze. Se ridică şi luă una color, trei bă ieţ idintre care unul e el, r â de cu gura pâ nă la urechi. R â de! R â d şi ceilalţ i, maipotolit, se ţ in de umeri.

Au cam două zeci, două zeci şi cinci de ani. El pare acum cam de v â rsta eisau ceva mai bă tr â n, cam treizeci şi cinci, patruzeci, ochii au riduri, albulmurdar, în ciuda atenţ iei. O echipă , prieteni. Poza alb-negru a unei fetiţ eserioase, la un birou de copil, în spatele ei camera nu se mai termină , e goală .Fetiţ a nu pozează , pare surprinsă câ nd a ridicat capul din caiet, un copil grav,suferind, are vreo zece ani, ochii deschişi ascunşi de str â mbă tura la o lumină prea mare. E deranjat ă . Dar seamă nă puţ in cu el. Copilul lui? Pa şii pe scar ă ,aproape noapte. Se a şeză şi-şi v â r î în gur ă la repezeală o bucat ă de pâ ine. — Ceapă şi puţ ină br â nză . Îi pune pe şervet farfurioara cu monogramă r ă sucit ă , în cealalt ă mâ nă are un coşuleţ împletit cu struguri albi. — Nu trebuia să te deranjezi. Unde ai gă sit struguri? În Grecia. — Ai fost în Grecia? Dac-ar r ă mâ ne aici, lâ ngă masă , să -l vadă , să poat ă

vorbi cu el. Se gâ ndeşte la altceva. E absorbit, abă tut. Ar fi trebuit să sune laGuşi. S-ar fi dus pâ nă acolo. Doru nu e acasă . Puţ in nebun sigur că e. N-aregustul înt â m-plă rii. N-are miros. Nu înţ elege că în seara asta a cunoscut-o peea. Îl priveşte ceva mai demn, nu e meşteşugar, ce dracu e? — Nu, mi i-a adus un prieten. — Tu nu mă nâ nci? — Nu mi-e foame, zise el şi-şi trase taburetul de sub masă , luă o boabă

de strugure. — Eşti obosit, o să plec imediat. El întinse mina şi luă dintre că r ţ i o pipă subţ ire, un pachet de tutun caremirosea dulceag. — Poţ i să mai stai, dacă vrei. Nu poţ i să r ă mâ i peste noapte. N-ai undedormi. Dacă stai departe, îţ i chem un taxi câ nd vrei să pleci. Nu-ţ i faceprobleme. — Nu-mi fac probleme, aproape ţ ipă . Ar fi trebuit să -i dea o palmă . În fond, mai bine că nu-i curios. Dar nicichiar a şa. Nici n-o întreabă cum o cheamă ? Ea? Ea e oricine? Tratat ă ca uncâ ine flă mâ nd. Luă un strugure îngă lbenit, cu coaja groasă . I-au dat cu cear ă . — Nu vrei să ştii cum mă cheamă ? — Cum te cheamă ? Repet ă el cu acela şi calm obosit, îndesind în pipă unşomoiog de tutun. — Nu-ţ i pasă , oricum. Şi dacă n-ar mai fi v ă zut-o niciodat ă , el cu indiferenţ a lui extraordinar ă ,avea să spună că n-ar fi regretat să nu-i ştie numele, să n-o fi dezbr ă cat mă car,să se fi purtat cu ea în duşmă nia aia, un câ ine de pripas? T ă cea şi se uita la ea



cumva cu milă . Mila lui! Mila tuturor. Împinse farfuria şi puse cotul pe masă ,îşi prinse mâ na dreapt ă cu st â nga, avea ceva fermecă tor, de deznă dă jduit şitotuşi se simţ ea bine, cu coatele pe genunchi, privind în covor, din câ nd încâ nd, f ă r ă teamă , ridicâ nd ochii la ea. Slab, puternic ascuns, poate fioroasa

violenţă a celor ce par blâ nzi, nu, n-avea de gâ nd nimic r ă u, de ce f ă cea

piepteni de plastic? Dar dacă ea nu mai aducea plastic, el mai lucra? Ce mailucra? Putea lucra dacă seara citea ziare italieneşti. Scoase o ţ igar ă din pachet.El i-o aprinse şi puse chibritul pe masă în exact acela şi loc. Auzi, n-are undedormi! S-ar fi putut să fie neamţ sau rus, blond, moale. — Cu pielea albă , cu cearcă ne umflate, sidefii. Nu, nu rus, poate neamţ ,cu toat ă distanţ a politicoasă , ca Doru. Sau un idiot timid. Fuma. Nu îndr ă znisă întindă mâ na spre el. Se gâ ndise. S-ar fi putut să se uite la ea, să r â dă , altom, ca în poză . În fine, un tip ţâ cnit. Încercă să ridice piciorul drept, să -l treacă peste st â ngul, durea prea tare, nici dreptul n-ar fi suportat st â ngul. Scutur ă scrumul în farfurie, ca o batjocur ă . Apoi se ruşina, str â nse din buze, exager â nddezinvoltura. Îşi scoase ochelarii. Ar fi trebuit să vorbească , să spună maimulte. Oare despre ce vorbeau alţ ii at â t de mult? Iar îngheţ ul lui se transmiteapotolit, un canon, şi-apoi prefera să fie singur, cu siguranţă . — Câştigi bine la ţ igani? — Da, zise el şi, pe nea şteptate, zâ mbi. — Câ t? — Variabil. În jur de cinci mii pe lună , dacă pe zi iese o sut ă , o sut ă cincizeci, două sute. Se plă teşte la bucat ă . Clinchenitul unui tramvai. De fapt, era exact, nu voia să vorbească , nu

voia nimic de la ea. — Cum te cheamă ? Întrebă încet şi-şi puse iar ochelarii. Nu era normal

să se certe cu Guşi. Nu era normal să -l controleze. Poate se însura. V ă zutelefonul sub pat, parchetul luminat cu vine negre, cotoarele lucitoare alecă r ţ ilor de pe raftul de jos, albume. Scutura pipa. N-avea să -i spună . Cu at â tmai bine. Se ofensă privindu-i papucii îmblă niţ i, cu care clă mpă nea uşor, pă rea că -şi câ nt ă , ea absent ă , o melodie în gâ nd. Mica ei nebunie. Un tip retras şit ă cut, nici mă car să -i spună cum îl cheamă , un nesimţ it bă nuitor, poatenebun. — Mulţ umesc pentru masă , zise privind farfuria îngă lbenit ă de sos. M-a ş duce, dacă eşti bun să chemi o ma şină . Aprobă şi trase de firul telefonului pâ nă -l aduse la picior. — Mă cheamă Mihai, zise ridicâ nd receptorul. Dacă îţ i face plă cere, maitreci. A doua stradă la dreapta după atelier. Faci des chestii din astea? — De care? Şopti înţ elegâ nd şi refuzâ ndu-i grimasa. Comandă taxiul.Numele Herescu. Ultragiat ă , nu reţ inu telefonul. Miros bun de tutun dulce,cocoşat pe taburet, picior peste picior, nenorocitul ciugulea strugurele începutde ea, înv â rtea coşuleţ ul de pâ ine. Îi ar ă t ă cuierul' din dosul uşii, se întoarseînapoi la masă , trase rapid foile de hâ rtie de dedesubtul teancului de că r ţ i, un



scris mă runt şi egal care acoperea câ teva zeci de pagini, le îndesă între două că r ţ i în bibliotecă . — Nu cred să ne mai vedem, spuse. Nu cred, şi-şi înfundă bretonul subcă ciulă . El ridică din spr â ncene zâ m-bind cu gâ ndul aiurea, aiurit, aiurit, un

bă rbat de decor, apoi închise şi zise ar ă t â ndu-i fotoliul:

— Poţ i să mai stai cinci minute. Abia acum pleacă . Se-aude câ nd opreşteîn fa ţă . Pune-ţ i cizmele. Respir ă adâ nc, o r ă coare de apă şi beznă . Îl a ştept ă pe trepte. „O să mergcu tine pâ nă acasă . Şi pe urmă ? Mă întorc cu ma şina. De ce? N-am chef decomplica ţ ii, dacă păţ eşti ceva. Par o toant ă ? Da.” Pă rea o toant ă , oameni buni!

Ar fi r â s, dar în preajma lui era un sacrilegiu. R î-dea în poză . De ce era at â t deserios? Copilul era al lui? Casa? — Aici e casa ta? A pă rinţ ilor t ă i? Încuia uşa, aprindea o lampă mică , suspendat ă în baldachinul de lemnnegru. — E camera mea din casa pă rinţ ilor mei. Camera din fa ţă , cu intrare separat ă . Îi plă cea să facă pe misteriosul. Cecă uta la atelier? Ma şina opri, cum nimerise minutul? Şi el o luă înainte sprepoart ă , mers de om f ă r ă griji, mare echilibru, putea pleca tot a şa la gar ă , cumâ inile în buzunare, nu i se putea înt â mpla nimic. Ro-dica închise poarta cuun fior de frig: era un film în care el suna la o instituţ ie oficială şi se pref ă cea că

vorbeşte cu centralista acolo în fa ţ a ei, câ nd ea pleca se auzea în receptor vocea iritat ă a unei femei care întreba de câ teva ori „cu cine vreţ i să vorbiţ i?”, sunâ nd,firul telefonului atingea alt fir care aprindea un bec în camera acoliţ ilor lui şi

banda venea s-o atace pe fata credulă . Dar nu, f ă cuse trei cifre, era un taxioarecare.

Se înghesui în cojocul lui, îl mirosi de aproape. Nu se ferea, nu seapropie. — De unde ştiai că mă uit la tine? Şopti. — Am un diamant la gâ t, îi spuse la ureche, doar vocea eobor â t ă , grav ă ,f ă r ă urmă de complicitate. Vibrează câ nd se apropie cineva. Să ltar ă pe strada desfundat ă . Şoferul r ă spunse un bulevard şi un nume

vocii de femeie care confirma acum numă rul ma şinii în aparatul de recepţ iepă că nitor. — E cald la dumneavoastr ă , se adresă Mihai şoferului cu o voce lat ă depatron democrat. Tresă ri. — Cald, zise şoferul şi se r ă suci. Am reparat radiatorul. Avea un diamant? Care vibra? Şi ea avea un inel cu diamant, nu vibraniciodat ă . Profilul alb apă rea princiar pe fereastra întunecat ă . Îi atinse piciorulca din greşeală , ciorapul glisa plă cut pe catifeaua groasă . Bine că era dr ă guţ cuşoferul! Ştergă toarele de parbriz, un tică it de ceas ca înaintea exploziei, vezi, nuîncetează s-o obsedeze, vocea strangulat ă la fiecare cuv â nt a dispecerei, adrese,pe urmă „V-a ş ruga să mă scutiţ i de comentarii”, îi spunea cuiva şi har şt!

T ă cere. Intrar ă pe bulevard. Gara într-un neon slab, coloanele înnegrite, un



motor de troleibuz şi el se uita pe geam, oamenii înghesuiţ i în burniţă , ohir-ciţ i,care traversau în grabă , teama de farurile prin care că lcau, v ă zuţ i, ameninţ a ţ ide zdruncină tura motorului la pâ ndă . Mai erau minute, câ teva minute, panicamare îi bă tu şi ei inima, se lă să mai jos pe banchet ă , putea fi v ă zut ă de-afar ă ,cu Guşi nu se afişase niciodat ă , de unde şi pâ nă unde curajul? Îşi zâ mbi, acum

putea să -şi încurce toat ă via ţ a, ce nebunie! Doru putea să coboare chiar acumdin ma şina lui. Dar de ce nu-i era frică ? Şi totuşi — îl privi cu coada ochiului,tot distrat, mâ inile în buzunare, ca-n birjă , tolă nit, cap zgâ lţâ it la înnă diturileasfaltului, parcă n-ar fi fost al lui, ce nepă sare, Doamne! Şi asta era o boală , onevroză , ceva — o intimidase, îi luase vorbele din gur ă , i se-ncleiase limba defrică să nu spună vreo prostie, un terorist, îi f ă cuse o proast ă impresie, sigur că da, o toant ă , ţ inuta ei distinsă , ochelarii at â t de rafina ţ i, parfum şi nici o vorbă mai de Doamne ajut ă , femeile nu trebuie să fie deştepte, la urma urmei, oîntrebase dacă „face des chestii din astea”? De fapt, ea ce-ar fi trebuit să înţ eleagă ? Ce ştia el despre ea? Cum îşi permitea, nenorocitul? Cine era? — Prima la dreapta, spuse tare pentru şofer, dar glasul sună aspru,

înt ă r â tat. El, Mihai, se ridică puţ in pe banchet ă . — Pot să v ă d piatra? Îl întrebă încet, cu toat ă ironia de care era în stare. — Te-ajut ă cu ceva? R ă spunse el pe acela şi ton dar că ut ă pe sub gulerulcă măşii şi trase afar ă un lanţ de aur obişnuit, dibui la spate un medalionrotund. In centru, într-adev ă r, o piatr ă albă , de cinci ori mai mare de-câ tdiamantul ei, un bob de porumb umflat. Întinse mâ na dar el o opri blâ nd, îlstrecur ă iar după guler. — Nu e voie? Z â mbi ea. Fa ţ a lui nu era crispat ă , buzele mai degrabă groase, întredeschise, şui, un rictus f ă r ă emoţ ie.

— Nu. Nu e voie, şopti calm, un r ă spuns la altceva. Impoliteţ ea o descumpă ni. În că ldura cauciucat ă a taxiului, senza ţ ia der ă u, grea ţ a creveţ ilor şi indignarea greu reprimat ă i-l îndepă rtar ă pe str ă in cape o scenă pă r ă sit ă un scaun nefolositor. Uit ă câ teva clipe, privindu-şi secvenţ a de fa ţă oglindit ă palid în contralumina câ te unui bec. — Aici? Întrebă şoferul. Doi bine bă uţ i se legă nau spre ma şina care încetinise. — Aici, zise Rodica. — Trag mai încolo, e interzis. — Opreşte aici, zise ea însufleţ it ă , cu un tremur irepresibil de supă rare. — E interzis, doamnă . Uite! Îi ar ă t ă cu mâ na prin parbriz un semn încruce pe care ea îl ştia plantat acolo de ani de zile. — Nu se înt â mplă nimic. E pentru noi, aproape strigă şi-şi deschisepoşeta. Mâ na lui i se str â nse dureros pe bra ţ , nu mai putu mişca, se trase în

van, cu cealalt ă mâ nă el scoase o sut ă din buzunar şi i-o întinse şoferului. — Mergem înapoi, spuse şi şoferul aprobă , luâ nd hâ r-tia.



Îi lă să mâ na. Nu se temea chiar de nimic? Putea să -l facă de ocar ă acolo,cu şoferul, putea să … Deodat ă se domoli. O privea calm, clipea ca oricine, n-avea nimic să -i spună . Un bă rbat curtat! Te cred şi eu! Îl str ă fulgera: dacă el arfi umblat după ea, să -l fi v ă zut, i-ar fi întors spatele, golan nenorocit, lepr ă , teînţ elegi bine cu şoferii, lumea ta! Surise mă reţ , amintindu-şi ciucurii de cristal

ai candelabrului din sufragerie. — Bună seara. — Bună seara, oft ă el, ca după o treabă ispr ă vit ă şi privea, neclă tinat, înceafa groasă a şoferului. Nu. Ea nu apucase să poarte taioare clasice la doi nasturi, fustele ternedin stofele, bune”, rezistente, purtabile, ale unor foste rochii, balonzaide,lodene, paltoane de dinainte de r ă zboi sau din vremurile grele de după . Bluzelescrobite, pepiturile populare, dungile fine în primele ţ esă turi îngrijite de în şi

bumbac le apucase. Avusese câ teva jabouri de dantelă , o bluză fluşturatică ,încreţ it ă dedesubtul şi deasupra plă tcuţ ei înflorate, lâ neturi uşoare, croşetatesimplu, cu r â uri, cu opturi să r ă cuţ e, cu mâ neca abia acoperind încheietura

bra ţ ului, da, rochiile sac, nişte imprimeuri îndr ă zneţ e, culori ţ ipă toare pentrucroieli timide, rochii t ă iate asimetric în jurul gâ tului, plicticoase buzunare mariîn care maică -sa o controla să nu pună nimic, îi cosea chiar printr-un nasturefantezi buzunarul de rochie, da, şi pichet, şi stambă adunat ă -n talie în cordonde lac, şi tergal de sarafane… O, sarafanele! Un fel de haine de muncă , dedicateunei idei generale, f ă r ă contur, despre ambianţ a muncii, unde trebuia să încapă utilitatea, laolalt ă cu ritmul neobosit, cu varietatea sugerat ă prinschimbarea bluzelor, cordoanelor şi baticurilor înnodate şugubăţ în chip deeşarf ă , cu durabilul, adică perspectiva îndepă rtat ă , cu egalitatea şi sobrietateanevoii stringente de propăşire, cu feminitatea care adapta cerinţ ele croielii tip la

neasemă nă toarele corpuri. Un fel de uniforme dr ă guţ e, în culori închise,nasturi mari, buzunare aplicate, mai t â rziu vor izbucni carourile, dungilepentru cele slabe, picourile pentru cele grase, decolteurile se vor adâ nci, lă sâ ndla vedere faimoasele siloane, primele mă t ă suri artificiale, accentuâ nd iluzia că femeia e at â t de strimt ă pe câ t o arat ă îngusta platcă bretelat ă a sarafanului.Dar rochiile de ocazii! Mă t ă suri lucioase, zeci de zorzoane, cravate din acela şimaterial, bolerouri, scurte hă inuţ e, alb-gri, din lucr ă tur ă suferitoare, spă late odat ă primă vara şi o dat ă toamna, purtate peste rochiile uşoare, f ă r ă mâ necă ,

broderiile savante ale gulera şelor înnodate la rochiile sobre din stof ă uni, unicageant ă de piele de la „Romarta”, mă nuşile cehoslovace, că ciula din U. R. S. S.,falsele chihlimbaruri la fel de frumoase ca alea din Polonia, strassurile şiemailurile str ă lucitoare din R. D. G. La masa de nunt ă , prima ei rochie mini, tricotat ă , adusă de Doru dinItalia. Apoi ineturile, broderiile folclorice, supraelasticul pantalonilor, ceievaza ţ i, pantalonii albi cu sandalele muştar pe faleza Mangaliei, câ te şi mai câ tecostume de baie, rochiile de plajă din prosop, pe urmă din pâ nză topit ă , toaterochiile aduse de Doru, cele mai frumoase cumpă rate de ea la Bagdad, ah,arabii ă ia cu Dumnezeii lor pe toate gardurile, nici un fir de vin, apă din că nile



lor mizerabile, toţ i r â njiţ i, femeile ascunse în pliuri imense întinzâ ndu-ică măşile imprimate, ea, poate prima româ ncă în că meşoaie vesele cu mâ necilargi şi papuci împletiţ i cu fir de aur… Se să puni tr ă gâ nd cu urechea spre birou, doar zumzetul şopotit al

vocilor, acela şi Mitoarcă „la un pahar de vin, doamnă ”, care se f ă cea doi litri,

poveşti f ă r ă haz înşirate lui Doru, dar pe el îl interesau. Mai mult decâ t să pleceo dat ă la Roma, să aducă lucruri mai noi, să tulă de revistele lui Mitoarcă , ea şinevasta lui, o ţ oapă , zgâ ite, se pref ă ceau că le plac acelea şi haine. La Oper ă ,

bună oar ă , la premiera unde erau vineri invita ţ i, ce o să pună pe ea? Guşi nu sesinchisea. Se oferise să -i facă rost de rochii nă struşnice — invenţ iile alea dinmateriale ieftine, înnă dite, prostii de mii de lei pe care ea, desigur, să leplă tească . Toate nebunele tricotau, coseau singure — atunci de ce, de ce maitr ă iau? Se îngroşase pielea pe picioare. Dă du drumul duşului şi scoase dindulap crema de mâ ini care se absorbea at â t de repede, catifea. Într-o vreme, toate astea contaser ă . Acum le avea cine voia şi cine nu

voia. Orice era bun, numai să aibă un aer libertin, romantic. Lumea

înnebunise. Dactilografa lor, un lux turbat, alte br ăţă ri de aur în fiecare zi… Osimplă dactilograf ă . Da, diamantul! Avea nenorocitul un diamant câ t toatepietrele ei la un loc. îl furase? Probabil că nu. Casa veche, mobila frumoasă ,prietenii i-aduc struguri şi creveţ i, poate moştenise sau primise, bine că nupurta inel. De fapt, nu purta verighet ă . Dar copilul semă na cu el. Sau i sepă ruse? Oricum, de ce să nu-l mai vadă ? Nu mai era o fetişcană . Îşi puteapermite să se joace puţ in. Şi-apoi Doru spunea că Guşi o că utase, chipurile, îşiuitase cheile la birou. Ei, cum se poate ca în at âţ ia ani Doru să nu fi observatnimic? Era prea ocupat. N-o bă nuise niciodat ă . Îmbr ă că rochia de casă cufermoar pâ nă jos de la Guşi. Avea o glugă veselă , bordat ă cu o catifea albastr ă

ca cerul. Era chiar un capot frumos. Tot ce lua el avea gust. Se simţ ea prost,nă t ă r ă ul! Îşi înroşi puţ in pomeţ ii, îşi trecu rimelul pe gene. Spr â ncenele cresc,

va» fi să lbatică . Se holbă . Irezistibilă . Dacă n-ar fi fost boul ă la aici, s-ar ficulcat. De la patinoar venea a şa, rumenă , vioaie. Da, era proaspă t ă , sigur că -iera dor de ea, nu strica puţ ină plat ă , avea o via ţă , „am şi eu, ca orice om, odemnitate a lui”, ar fi spus în tribunal. „Inelele sunt moştenite?” întreba

judecă torul. „Ei, asta-i bună , ce-ar fi s-o întrebe cineva pe soţ iadumneavoastr ă ?” Nu, nu putea vorbi chiar a şa. Mai bine „ce sunt bijuteriile,stimate judecă tor?” îşi mâ ngâ ie opalul. Rar o mai vizita ideea de a-l pă r ă si peDoru. Dar dacă se putea şi altfel? Cu Guşi în nici un caz. Avea să moar ă a şa?Odios. Îşi surise. Un bal, cine dă un bal? Nu, ea nu apucase taioarele dar şi lef ă cuse acum, cel din stof ă buclat ă cel puţ in, cel negru era o minune. Ca să -lîmbrace azi, ca să sufere azi în el ocara nebunului, nesimţ irea lui. Da, de ce să nu recunoască ? Era un pic curioasă . Îşi putea permite. Bine, r ă bda jignireapentru asta. Nu era destul? Poftim, umilinţ a. Tr ă ia. Nu mai era un copil. Se urmă ri intr â nd în hol. Neliniştea îi dispă ruse şi un soi de dispreţ îngă duitor o distanţ a de pielea lui Guşi, apropiind-o de nebunul curios.Că lcă tura admirabilă a papucilor turceşti, ca desculţă . Mitoareă r â dea amar. Se



apropie încet de uşa biroului. Doru, apretat şi stins, nu mai întrebase nimicdespre Tania. O bă nuia? Cu at â t mai bine. — Da pe cine? Pe tine! Ha-ha! Te-am numit eu? Şi ţ ipa la el, domnule, cala un copil mic. Cine te-a numit? Să vii să te numesc şi eu! Ha-ha! O, ce maiface doamna?

Ii lă să mâ na şi sur â se, urmă rind ochii înfunda ţ i, injecta ţ i ai lui Doru pefa ţ a uscat ă care se rida în zâ mbetul veşnic echivoc. — Doamna frumoasă ca totdeauna, spuse Mitoarcă re-a şezâ ndu-se gr ă bit să nu i se ia scaunul. Mmm! Ce parfum aveţ i, doamnă , de ne-mbat ă ? Dar nua ştept ă r ă spunsul şi-i întoarse profilul, ca să -i spună , pref ă câ ndu-se discret,lui Doru: Bă rba ţ ii îmbă tr â nesc şi femeile întineresc! Chicoti singur privind-o complice cu coada ochiului. — Au mai puţ ine griji, zise Doru, relax â ndu-se în fotoliul biroului pâ nă spinarea înţ epenit ă dureros îl opri într-o grimasă abia controlat ă . Se solidariza cu Mitoarcă , se-mbăţ oşa ca el. Dar din că ma şa roză , poriiţ uguia ţ i ai gâ tului pă reau frisona ţ i de scâ rbă . Cum o fi suportat să -l asculte pechefliul ă sta porcin? Se întreba, pornind spre bucă t ă rie să le facă o cafea. „N-aucu cine să -l înlocuiască , zicea Doru. Un idiot ca ă sta nu gă seşti uşor.” De ce letrebuie un idiot, la urma urmei? Nu era suficient că se vedeau la şedinţ e, latreabă , de ce trebuia să vină şi acasă ? Doru t ă cea câ nd îl întreba, f ă r ă

vinov ăţ ie, pă rea să fie vreo obliga ţ ie de-a lui, situa ţ ie enervant ă şi trist ă .Renunţ ase să mai întrebe. Venea, foarte bine. Nu apă rea, la fel. Linguşitor,onctuos r â njet, micimea lui gr ă soasă , bine îndesat ă , era libidinos de-a dreptul.Dar pe Doru îl respecta. Doru r ă mâ nea la birou, puţ in deconectat, lă sâ ndimpresia că face o pauză amuzant ă cu un subaltern. Desigur, cur ăţ ia lui Doru,poate austeritatea lui impuneau. Acum r â deau amâ ndoi. Se a şeză la masă ,

a ştep-t â nd să fiarbă apa. In fond, putea să nici nu locuiască aici: în urma Viorică i, apartamentul ar ă ta câ t numai să -l predai la cheie. Singurul semn de via ţă — şi de murdă rie, zâ mbi — era ea acum că st ă tea pe scaun. Altfel. Plouaîncă . Dâ re de apă , de cur â nd condensate, se scurgeau pe geam. Numai la ei

balconul era gol. Dincolo de balustrada de piatr ă , trunchiul negru, ud, alcireşului urca spre etajul doi. Abia se distingea în noapte, un şarpe gros,şarpele galben de pe maidan. „Câ nd o să ieşiţ i voi iarna cu patinele, o să iasă şiel din gaur ă şi o să v ă muşte de picior, hanţ !” — brutarul r ă u, o speria pe ea, pe

Tania, pe Nicu, bă ieţ elul cu urme adâ nci de v ă rsat. Oamenii r ă i, schimonosiţ ica brutarul, veseli câ nd îi vedeau dâ rdâ ind de groază . I-ar fi r ă sucit beregata,uite-a şa, uite-a şa. Îşi încleşta ar ă t ă toarele. Pe mă sur ă ce se holbase la el, ochiiei alba ştri se mă riser ă şi se decoloraser ă — cea mai frumoasă culoare, a ceruluisenin. Apă rur ă f ă r ă voia ei vocile argă site, mirosul afumat al lui Ducu, alcă măşii asudate a lui Lucian. Turnă cafeaua şi se str â mbă rev ă zâ nd ciorapiigalbeni, puloverul galben de lâ nă fină al lui Guşi. Dar dacă la maică -sa sedusese? O extenua, o extenua, tot moftul lui de vrabie care să rea de la una laalta, toat ă independenţ a lui şi dependenţ a ei o scoteau din fire. Cine erasacrificatul între ei doi, cine risca? „Asta merit eu? Domnule judecă tor, uita ţ i-v ă



la mine!” Da, şi Gabriel „uita ţ i-v ă la Mihă iţă , bine de tot!” Ce era de v ă zut at â tde bine? Un să r ă ntoc cu fumuri, Gabriel zicea un fel de viitoare lichea. Bun, şi?Mintea i se opri, supraturat ă . Într-un gol de cuvinte, v ă zu muşamaua umedă ,

v ă lurit ă împrejurul ibricului. Îl desprinse cu greu — un cerc scorojit şi culorileflorilor palide, netezi cu degetele, se stricase. Nu mai voia să poarte ochelari,

mereu lacrimi, frigul aburos, distanţ a. Dar ce putea vedea, ce? — Nu se mai poate, nu se mai poate, zise Doru. Puse tava pe masă . Doruîşi luase capul în mâ ini şi, cu coatele pe birou, în afara cercului lă mpii, seclă tina negâ nd. — Ce nu se mai poate? Întrebă dulce, zâ mbind că tre Mitoarcă în timp ce-iîntindea cafeaua. — Să v ă explic, doamnă . E simplu. Puse cu grijă cea şca pe colţ ul

biroului, o împinse într-un loc mai sigur, v ă rsâ nd câţ iva stropi pe farfurioar ă .Bani, bani, doamnă , i se adresă bonom, împreunâ ndu-şi ca un pastor v â rfuriledegetelor. Fiecare departament, ca o casă , a şa, ca a dumneavoastr ă , are unfond. Din fondul ă sta trebuie să se gospodă rească . Cum, necum, trebuie.Oamenii trebuie să se gâ ndească bine, să nu cheltuiască , să nu investească înaiureli. Ca-ntr-o casă . Trebuie să iasă la socoteală . Acu, un an e mai bun, altule mai prost — da pe tine în casă . Nu trebuie să te gă sească descoperit. Tot a şa,într-un an-omu e bolnav, la anu e na ş, tot timpu e ceva pă care să duc banii.Da poa să moar ă de foame? Nu poate. Trase aer adâ nc şi-l zgâ lţâ i pe Doru care, parcă trezi t,. se întinse iar pespeteaza scaunului, privindu-l deschis dar f ă r ă expresie, cu ochii lui galbenicare i se pă reau Rodică i sa şii. — Ei, Dorule, poţ i tu să mori de foame în casa ta? Doru nu schiţă nici ungest. Nu poţ i! Vinzi şi tr ă ieşti! Nu mai bei whisky, dacă nu-ţ i dă nimeni, bei

şliboviţă , da nu mori de lipsă . Nu mai mă nâ nci cotlete, da mă nâ nci salam. Şitot nu crapi. Uite-a şa, vine o vreme că trebuie să str â ngi cureaua. Şi-o str â ngi,că n-ai ce face. Nu, doamna Rodica? Cum putuse ea umbla at â tea ore de-a

valma pe str ă zi? Ce gospodă rire era în via ţ a ei? Omul ă sta avea dreptate. Trebuia să te descurci cu ce aveai. Dă du din cap că a şa e. Apoi barbazdrenţ uit ă a beţ ivului Gabriel, umedă , gura ascunsă . „Peste zece ani, ce zic,peste cinci, el, Mi-hă iţă .” Trebuia să te gospodă reşti, Gabriel nu se gospodă rea,nici Mihă iţă , de fapt nici ea n-avea vreun sfanţ pus deoparte. Avea să v â ndă ceva, îşi privi inelele de la mâ na dreapt ă . — Da, a şa e. Nu poţ i să spui că nu-i a şa?! I se adresă lui Doru, uşorreproş la dreptatea musafirului. De somn, pleoapele îngreunate zv â cneau cu mâ ncă rimi. Mitoarcă îşinetezi reverele şi gust ă cafeaua mormă ind de plă cere. Îi surise, recunoscă toare.În rotunjimea lui, libidinosul putea fi şi dr ă guţ . Doru t ă cea, privind-o gol, cumuit ă tura absent ă a roşcatului. Clipea rar, ca şi cum sub toat ă discuţ ia astainutilă , fondul era mistificat pentru prostia ei, pentru lipsa ei de înţ elegere. O!Câ t îl putea ur î câ nd se uita a şa la ea, şi Mihai se uita a şa, marea lor milă pentru prostia ei. Dar ei, ei nu erau ra ţ ionali! Cu puţ ină chibzuinţă , totul se



aranja. Bă rba ţ ii f ă ceau drame mai mari decâ t femeile, lipsiţ i de tact, de simţ deorientare, „îţ i lipseşte esenţ ialul, spunea Doru. Nu te mai bă ga. N-ai nici operspectiv ă . Ce ştii tu? Te îmbraci, te parfumezi şi te dai cu pudr ă !” Merita să -izbiere în obraz, gogomanul, pâ nă -şi astupa urechile. „Asta fac de zece ani lâ ngă tine?! Mă parfumez şi mă dau cu pudr ă ? Poftim, gă seşte alta să te suporte, alta

să te vrea mai mult plecat şi să te str â mbi la ea ca o lă mâ ie câ nd vii acasă , cutoţ i directorii t ă i împă ia ţ i! Am ajuns ai drumurilor, bine că n-am f ă cut copii. Şistau în casă de închiriat, cu toate veniturile!” Mitoarcă povestea despre fiică -sa, o lungană pentru care sesuplimentaser ă locurile la facultate. Ii f ă cea r ă u să vadă fata, probabil că niciun bă iat nu voia girafa aia şi se ducea în sute de vizite după coada pă rinţ ilor,cerceta cutiile ei cu pudr ă câ nd venea aici, obraznică şi r ă z-gâ it ă , cu un cap şi

jumă tate peste Rodica. Nu ascult ă .

Dă du, amabilă , din cap gâ ndindu-se îngreţ oşat ă cum acela şi Doru,mort ă ciune anguloasă , se va strecura în pat peste o jumă tate de or ă şi vaadormi buştean, f ă r ă să se simt ă nici un strop vinovat că o trata ca pe oidioat ă . De fapt, îi plă tise destule şi dacă cineva îl privea pe celă lalt cuîngă duinţă , apoi ea pe el. Unde mai gă sea frumoasa şi proasta să o arate, ca peo bijuterie, voia să spună că nu era respeotat şi pentru că o poseda pe ea?„Tr ă iesc într-un calvar” îi şoptea Rodică i uneori seara, câ nd mai avea putere să citească trei pagini dintr-un roman. Ţ inea cartea pe piept, potrivea abajurullă mpii şi rostea teatral, ca pentru sine, destul de tare să -l poat ă ea auzi„Tr ă iesc într-un calvar!” L-ar fi scuipat între ochi dacă a doua zi n-ar fi r â s iarcu Guşi, dacă n-ar fi ştiut că -şi ronţă ie alunele acolo pe oanapea, lâ ngă masade sticlă . Nu, dacă despre asta era vorba, Guşi nu o despă gubea, dar era un om

că ruia îi pă sa de ea. Şi deodat ă îl auzi pe Doru, hâ r â it şi moale, îşi dregea vocea, reîncepea: — Cred că … ar fi bine să -mi dau demisia. — Cum adică ? F ă cu Rodica şi Mitoarcă se ridică în scaun, bodogă nind: — Stai, domnule, că nu a şa am vorbit noi. — Cum adică ? Repet ă mai tare. Mitoarcă se întoarse spre ea, r â zâ nd mâ nzeşte şi o bă tu pe genunchi. — Sta ţ i, doamnă . Doamna Rodica, zice şi el a şa. Nici nu poate s-o facă ,chiar dacă vrea. Că nu depinde numa de el. Demisia trebuie să se accepte, ehei,mai durează . Ne sperie pe noi. Doru se ridică , str â mbâ ndu-se de durere. Trecu printre ei, spre baie şi,involuntar, cu o dr ă gă lăşenie involuntar ă , Rodica îi petrecu spatele încovoiat.

Trebuie să -l fi durut tare r ă u. — Sta ţ i, doamnă , nu v ă speria ţ i, îi şopti Mitoarcă . Via ţ a noastr ă e maigrea ca altele. Apucă paharul de vin şi-l agit ă pâ nă câ nd drojdia subţ ire ser ă spâ ndi în toat ă roşea ţ a. L ă sa ţ i-ne pe noi singuri. A fost vecinadumneavoastr ă , poate să v ă duceţ i pâ nă le ea, a uitat să v ă spună Doru, femeia

bolnav ă . Da, da, Sanda.



R ă mase agăţ at ă de ochii lui mieroşi. Dar Doru? Mitoarcă dă du din mâ nă ,ridică din spr â ncene. Obrajii îi tremurau că zuţ i, parcă mai slă bise. Îşi coboranodul cravatei. Doru? Obosit, zise, obosit… Ce să -i faci? Clă tină din cap şizâ mbi nehot ă r â t ă — pe la Sanda nu mai trecuse de frica infirmit ăţ ii ei — ogelatină de femeie, numai sufletul r ă mă sese, o dâ rdâ ială neobosit ă din toate

mă dularele. Paharul se v ă rsa pâ nă la gur ă , apoi plâ nsul, plâ nsul insuportabil.Se ridică . Mitoarcă dă du paharul peste cap. Ridică cea şca golit ă şi mai apucă să vadă uit ă tura cr â ncenă , omul care voia să -i sperie, brutar fioros, în absenţ aei care-şi pregă tea vorbe pentru Doru. O milă sf â r şit ă îi str â nse pieptul. Luă tava şi o teamă inexplicabilă îi muie genunchii umfla ţ i câ nd auzi apa la baie. — E frig. Şi nici nu-i decembrie încă . Îi vorbea totuşi, poate a şa nu seobserva plictiseala, din câ nd în câ nd sarcasmul ei, un dezgust exotic, tocmaipentru el în pielea lui de carnaval. Se înfundă în plapumă , o trase pe lâ ngă ea,cuibă rit ă în că ldur ă , cu nasul îngheţ at, a ştept â ndu-l să vină din bucă t ă rie, da,adev ă rata plă cere doar cafeaua acum. Un întuneric dezvelit gra ţ ios de lampaalbă de pe noptier ă , ce se mai înt â mpla aici în casa goală ? Fadoarea acelora şizgomote, bâ zâ ituri, sâ sâ ieli, pică turi, pocnete, pa şi, hâ rjet, claxon, apa iarmieunat ă , torsul frigiderului, precar ca în cort, timp amor ţ it de veghe pestepielea uscat ă , peste alt ă veghe încordat ă . Guşi, prevenitor, înrobit de ea ca odat ă , demult, din curiozitate. Exces. Simula, simţ ea. O f ă cea pentru ea, r â deaar ă t â ndu-şi dantura seducă toare, voia să par ă candid, nu putea renunţ a. „Eştisadică , zicea Tania, n-ai.”, Ce, ce n-am?” Puse ceştile pe noptier ă şi se a şeză pe marginea patului, ţ igara aprinsă fumegâ nd peste ochiul închis. Da, acum bună oar ă , ca duşmani la fel de abili,să -i spună „Ar fi bine să ispr ă vim, să punem punct, să termină m”. Exersaprivindu-i printre gene gâ tul ridicol v â njos în treningul negru moale, de

bumbac plă cut degetelor. Ce e de v ă zut? Ce v ă d alţ ii? — Eşti obosit ă ? „Da, pot să -ţ i spun ce e în capul lui Dan acuma. Pot să -ţ i spun şi la ce-osă se gâ ndească mâ ine. Îl cunosc, cum să -ţ i spun. A şa.” Şi r ă mâ nea cu ochiiînchişi, Tania sigur ă pe ea şi liniştit ă . Dar Guşi? Ea n-ar fi fost în stareniciodat ă să … Nici Doru. Uneori mai ursuzi, alteori mai veseli — toane, plini deimportanţă , liberi, ei voiau câ nd spuneau, spuneau ce voiau. La urma urmei,de unde le tot veneau chefuri, pofte, idei? — Sunt fr â nt ă . Z ă u, Guşi — se potrivi cu spatele în pernă şi-şi scoaseochelarii, str â ngâ nd din ochi să -i limpezească — tu mă vezi vreodat ă în ce halsunt? — Toat ă lumea e obosit ă , zise aplecâ ndu-se în cea şcă , preocupat. — Sunt fr â nt ă , repet ă . Doru e şi el mort de oboseală . Lichidul prea dulceîi pungi gura. Guşi dă dea din cap. Îşi puse palma pe genunchi şi privirea îi alunecă iritat ă pe deasupra lor.Rodica avu impresia că -şi privea ceasul. Z â mbi. Şi ea se uitase. Mai avea vreo

jumă tate de or ă , apoi, veşnica vizit ă lunar ă la Bebe, Doru ajungea totdeaunaînaintea ei. Sirena şuier ă de şase şi floricelele cear şafului erau mai albastre.



— A zis că -şi dă demisia. — Cum să -şi dea demisia? Guşi se r ă sucise surprins şi un reproş abiaţ inut i se strecur ă în voce, sterp, suferind, sper â nd la o glumă . — A şa a zis asear ă . Era stors ca o lă mâ ie. E înţ epenit de spate şi… Îşi aprinse o ţ igar ă şi dă du să continue dar Guşi spuse:

— Nu poate să facă asta. Nu depinde de el. At â ta ne-ar mai lipsi. — Da de ce să nu-şi dea demisia? De cine depinde? Uite că îndura, se

biciuia ea însăşi şi îndura. Scoase şi cealalt ă mâ nă de sub plapumă şi frigul îizburli pielea. „S-a temut, domnule judecă tor, s-a temut! S-a temut câ nd i-amspus, neobr ă zatul.” Scrut ă cea şca, adunâ ndu-şi toate amintirile despre Guşi,Doru la masa lor din sufragerie, vorbind, înţ elegâ ndu-se prieteneşte câ nd ea,angajat ă de câ teva zile, intra în serviciul lui Guşi. Predat ă de Doru, ca unuicavaler servant, Guşi pus în gardă şi umilit de mica lor bogăţ ie. Urma să aibă grijă de ea, să o apere de „infamia orică rui colectiv, să nu o supraaglomereze culucr ă ri”. Avea să ştie mâ na forte a lui Doru, putea să cear ă mici intervenţ ii întimp, o mâ nă spală pe alta. Rodica n-a mai lucrat. Are tact, nu vrea să se facă şef ă … — Rochia de crin

Rodica, vrei tu să fii şefa atelierului? Doamne fereşte!” Punea pahare,farfurii' mici, un chec îndesat de Viorica, scor ţ os de nuci şi smochine. Mâ ini,multe mâ ini să o apare, să o ţ ină deoparte, mâ inile calde, albă strite prin cearagă lbuie ale lui Guşi. Ar fi r â s, da, s-ar fi îmbr ă cat f ă r ă nici o supă rare şi ar fiieşit acum, cum ar fi ieşit şi de la Doru. Merita să -l vezi, ochii rostogoliţ i încalcule, vedea o lună , un an înainte, Doru îi mai promisese ceva? Vreolegitima ţ ie de iahting? Scâ rbos, merita, canalia, maică -sa la Co-vasna, Doina

ştia, o condusese la gar ă înainte de delega ţ ie, mincinos ordinar, ea? Soartafemeilor, folosite şi aruncate, folosite şi aruncate, ambalaje pentru idei, ideilelor de copii la şi, ambiţ ii, cocoşi, nici supă rat ă nu ora. „Am un prieten bun pecare vreau să -l pă r ă sesc. Câ t de cu-r â nd. Cum să fac? A ş vrea să nu sufere”, i-ar fi precizat lui Mihai. Ce-avea să facă roşcatul? „Să nu sufere”. Dar dacă suferea? Un huruit nou crescu şi descrescu urmă rit de amâ ndoi. — Mă rog. El ştie ce face. Nu m-am bă gat niciodat ă . — Eşti inconştient ă , murmur ă Guşi, trecâ ndu-şi palma peste fa ţ aînnegrit ă de barba nerasă . Eşti inconştient ă . Un nerv r ă ut ă cios i se înşuruba în piept. Îi înfrunt ă zâ mbind mutraîngrijorat ă de at â ta „inconştienţă ”. — Ba sunt conştient ă . Şi fiindcă sunt conştient ă nu mă mai duc cuplasticu, să ştii. De fiecare dat ă câ nd mă duc acolo mor de frică , că să nu mă

vadă ă la, că să nu mă vadă ă lă lalt. Îmi bate inima ca la… I se oprise inima, uit ă -te la el, palid, cercet â nd-o ca pe un gâ ndac, ar fiînghiţ it-o, canalia, se scutur ă câ nd el îi prinse încheietura rotundă a mâ inii,nedureros dar strict, ca un regulament, i se fixase în ochi, f ă r ă contururi.



Întinse mâ na dreapt ă după ochelari şi el i-i dă du cu cealalt ă , ţ inâ nd-o uşor,str â ns: — Doru ştie? Nu trebuie să r â dă . Simula şi duritatea, bestia, pielea de catifea. „Amcunoscut o persoană important ă . Un beţ iv mai frumos ca tine. Un tip

fermecă tor. Îl cheamă Gabrie'l. Un filosof!” — Ce să ştie? Mieună , tr ă gâ ndu-şi mâ na şi el o lă să . — Doru ştie? Întrebă tare, ameninţă tor. Se ridică în picioare. „Ştii, am cunoscut.” Nu, nu-i era frică . Bucuriemică , irizat ă prin sâ nge, o comet ă micuţă , un pui, lă sat aici în apartamentul luicu ţ evi, huruială şi apă defect ă , cum poate un om să suporte să r ă cia,provizoratul ă sta, frigul? Se respect ă ? A avut şi o „amant ă ” patru ani? Să racu!El ce ştie? Ce ştie el? Un câ rd aliniat de cuvinte f ă r ă sens îi lungea corpul şipoate, dacă ar fi deschis gura, ar fi curs prin toat ă camera, inunda ţ ie demizerie, să -l lase aici, chiar o să -l lase, să -l vedem, alunele, cotnarul, în gâ t.

Voia să spună că numai at â t fusese? De at â tea ori extenuat, sudoarea pe ea,lamentabil, de at â tea ori fericit, beat, adormit la ea în bra ţ e, dezmier-dâ ndu-ipă rul prin somn. Nu, nu dormea, canalia, avea ambiţ ii, se pref ă cea. Îl înfrunt ă ridicâ ndu-şi obrazul ironic, îl înfrunt ă , uite, încruntat, dar era o coardă grea,acolo, în picioare, sigur că era pregă tit, acolo în miezul lui, toţ i rezistau, numaiele plesneau în şaişpe mii, ei aveau ideile, ambiţ iile, chefurile. — Doru nu ştie nimic, vorbi repede. Doar nu crezi că sunt nebună ?! Euam o casă şi ştiu că la Doru ţ in. Îşi frecă bra ţ ele reci, ceva de piatr ă şi sarecurat ă , se simţ ea bine. Nu de asta e vorba. Vorba e că îmi bate inima, fac crizede inimă , nu mai suport. Nu înţ eleg de ce trebuie să te în-foi a şa? Cum l-amdus eu câţ iva ani, poţ i să -l duci şi tu. Cu toate că …

Se îmbr ă că lent, alegâ ndu-şi lucrurile, întorcâ ndu-le cu grijă pe fa ţă . Îitrecuse şi lui. St ă tea iar pe marginea patului, fumâ nd desprins parcă de tot ceaflase, scutura atent în scrumiera cu poze de flori, nu-i pă sa, sigur, nici de ea,nici că n-o mai vedea, înţ elegea, nu contase, dar nu trebuia să fie ea tare?Balastul se epuizase singur, Doina şi Gigi vor comenta pe hol la toate ţ igă riler ă ceala inexplicabilă , apoi colegialitatea, şi ea putea proiecta, nu numai el.Surise calmă , închizâ ndu-şi colierul, un fel de triumf ca un fel de cea ţă . — Cu toate că ce? Îl auzi, ca prin somn. — Cu toate că e acolo un muncitor foarte dr ă guţ . O spusese! Trase fermoarul fustei, perdeaua unduia uşor, nici mă cargeamurile izolate, rece umed, barbarie, era odihnit ă deodat ă , dansa, cu ă ia, cuDoru, acasă era mult mai bine, cumva o foame să turat ă . Şi totuşi, dacă o lua în

bra ţ e, a şa, ca un frate, şi o str â ngea la» piept, inima i se f ă cu un piept întreg şi-i bocă ni urechile, apoi ochii umezi, de ce? — De ce faci prostii, Rodica? De ce? I se lipi de ureche, îl împinsesperiat ă . Şi iar bucuria, altfel, de fapt se jucau, nu? El nu se jucase? Apa ţ iuica o mâţă că lcat ă . Izbucni în r â s. Guşi zâ mbea. O ţ inu de umeri la distanţă ,ochii i se moleşeau, gura întredeschisă , uscat ă şi pielea dimprejurul ochilor,



mai albit ă , zv â cnea slab. li simţ i venind spre ea în că ldur ă şi i se aplecă laureche: • — Trebuie să plec. — Poţ i să înt â rzii, mormă i Guşi şi mâ inile desf ă ceau închiză toareacolierului, blâ nd, în deplină siguranţă . — Trebuie să plec, şopti iar, speriat ă , încâ ntare de-o clipă şi groaza celei

de-a şasea înt â rzieri. Vreţ i să mă omo-r âţ i, toţ i, vouă nu v ă pasă , bă lmă ji, dar osă ruta şi prinse colierul în că dere, îl lovi de grabă , Doamne, îl lovise, îl durea,acoperi locul cu palma fierbinte. Pe marginea patului, din echilibru aplecat ă , picioarele at â rnate, pline,

verzui, transparente, deşi v â na solidă a oaselor se dorea v ă zut ă într-o tr ă să tur ă pă stoasă de la genunchii-portocale pâ nă la glezne, pă rea prea mică pentru aatinge covorul şi totuşi pe el se sprijinea. Ea nu voia nici să se ridice şi niciodihnă nu lă sa la vedere amestecul de av â nt şi inei ţ ie dat ă prin na ştere almâ inilor golite de vlagă , apoasă creatur ă , şi capul umbrit suferind f ă r ă boală ,r ă v ăşit, înclinat supus între şuviţ ele blonde, umede parcă şi ceroase de lumină ,tot f ă r ă via ţă volbur ă , o delicateţ e sumbr ă , galbenul prea murdar al pă rului, castridenţă a unei moşteniri nedorite, dresat ă greu în limfa corpului. Că ma şaroză , dizolvat ă în alb, dezordonat ă copilă reşte, uimitor de nesenzuală pentrufemeia matur ă pe care at â rna, papucii verzi ca iepuri vopsiţ i înt â mplă tor, totulînt â mplă tor, explicâ nd infinita înstr ă inare dintre ceea ce tr ă iau ea şi carnea ei,

vecine cu mort ă ciunile colorate. Baldachinul somptuos şi rigid, triunghiuri vişinii simetric chenarate în fir aurit, crescute f ă r ă întoarcere dintr-un lemngă unos, o încadrare definitiv ă ca amor ţ eala cu care ea însăşi pă rea că seluptase mult, şi acum, renunţâ nd, şi le amintea dqar.

Mai erau apoi pernele bumbă cite, montate în brazdă urcă toare în

dreapta, uşuratic îmbinate din câ teva linii, unde uşurinţ a pă rea a veni dinmodelul unor perne adev ă rate, avute la îndemâ nă şi inventate copist, cumva cuteama că o mâ nă at â t de priceput ă şi-ar pierde capul, demonstr â ndu-şiabilitatea în nimicuri. Tipul trecea uşor peste lecţ iile bine înv ăţ ate. Şi ruf ă riapatului, supravegheat ză natică , împletitur ă printre faldurile lucrate alecuverturii, o lipsă de mă sur ă , de simţ în repartizarea atenţ iei interesat ă aparent inconştient de lucruri neinteresante în sine, ca şi cum lucrurile fuseser ă devastate cu minuţ ie pentru a-şi scoate în evidenţă momentul fertil dintr-oexistenţă frivolă , că ci neesenţ ială , f ă r ă fapte, dar nepermis de întinsă în timp şifuncţ ională pâ nă acolo încâ t, prin absenţă , ar fi putut evoca să r ă cia persoanei.Dar nu era adev ă rat — femeia era să racă , fiind pedepsit ă de avalanşa acelorobiecte simple, ori mari şi contorsionate, îngâ ndurare să tulă , cine ştie dacă nustearpă , într-o clipă matinală , ameţ it ă de vis. Iar ăşi, peretele din spate şimuchia lui cu cel din dreapta erau bucăţ i de pâ nză invocate într-o doar ă , pefurate, într-o v â nturare alb-mur-dar ă de pensule verticale care ar fi trebuit,probabil, să se unească prea natural, şi deci artificial, cu graba că măşii.Incoerenţ a materialelor r ă să rea totuşi mai puţ in grav ă de-câ t incoerenţ a luminiicare, într-un loc construit pe câ teva precepte de-acum binecunoscute şi



acceptate, nu avea voie să ignore celelalte câ teva precepte, nu multe, care ar fidat rotunjimea manierei vizate, decâ t dacă pictorul îşi permitea, amatoreşte,alegeri zurlii. Incongruentele sunau strident, por ţ iuni r ă sfirate anapoda ser ă zvr ă teau fiecare pe limba ei, demonstr â nd ridicolul prin inconsistenţă al uneidorite, prost înţ elese, imposibile unit ăţ i.

Cu toate acestea, ea era o reuşit ă . Fa ţ a conta prea puţ in. De departeconfuzia liniilor pă rea să configureze o expresie, dar privit ă de aproape, ea eraascunsă de pă rul alunecat şi ochiul st â ng privea în jos, pe jumă tate închis.Expresia venea însă din a şezare: suspendarea între firescul periculos al uneimişcă ri iminente şi intenţ ia, încă tulbure şi ea dar nă scâ ndă , derutat ă de tot ceo înconjura, prezentul din care se extr ă gea f ă r ă să se poat ă privi din afar ă ,atare neputinţă ca un privilegiu al singur ă t ăţ ii, Al unui sine nedemonstrabil care o trece între oameni vii dar o r ă peştecondiţ iilor descriptive, date orică rei relat ă ri despre „cineva”, dulcea ţ a uşurinţ eimembrelor, alcă tuire ce s-ar putea topi oricâ nd, f ă r ă ca astfel prezenţ a ei fost ă pe marginea patului să fie vreodat ă discutabilă , muzica oarbă şi senină anonsensului însuşi, lucrare f ă r ă acţ iune numit ă , emblemă a ză dă rniciei celeimai mari pă r ţ i din via ţă , în afara sarcinilor, a utilit ăţ ii în dreptate, asentimentelor provocate reflex, datul dureros de materie pe care nu-l ocoleaupasajele că rnii şi ale pă rului, toate şi altele uitate cu vremea umpleau tristarenunţ are a femeii, copilă ria ei generoasă şi zorit ă . Final de încetinire, trezia oiera albă , dincolo de iubire, cedat ă unei iluzii difuze, cu abandonul sleit al zileinoi, grijă universală , sus-sus, peste înţ elesuri, ori jos-jos, mocirlind în

viermuiala, pa şnic însă , contrariile fr â nte în înt â lnire ale orică rei f ă pturi cuchip. Nu se plă cuse acolo niciodat ă , dracu ştie de ce. Cobor î ochii şi mai citi treir â nduri. Lucruri care nu aveau nici o importanţă în fond erau scrise de autor

cu toat ă seriozitatea, casele şi tarabele cu fructe zemoase dintr-un ora ş laMediterana, probabil acum, după cinzeci de ani în ruină , ce aveau ele deîmpă r ţ it cu suferinţ a nemeritat ă a femeii care-şi a ştepta iubitul să vină dincă lă torie? Da, dacă ar fi avut poze cartea, să vezi unde st ă tea ea la geam, cumera strada, ca într-un film de epocă , asta da, dar a şa, portalul, caleştile,intrigile servitoarei mituite de negustorul de peste drum, în fa ţ a casei tarabele.L ă să cartea şi se uit ă din nou la tabloul ei, mai agreabil la lumină electrică ,seara semă na mai bine cu o poză sofisticat ă poziţ ia ei de zeci de ori reajustat ă de mâ inile lipicioase ale lui Nicu Petrescu, Doru insist â nd s-o picteze, mai goală decâ t în decolteurile rochiilor atunci în combinezonul maică -şi, un roz mort,ţ esut în două locuri, mai-că -sa avusese un piept at â t de mare! Se întinse după paharul de lapte, să rat şi apos, mai alb decâ t acum zece ani, albastru înpaharul albastru, Doru nu suferea paharele colorate. „Nu, o să mă duc la filmla noi. Nu, de la opt, dacă vii şi tu pâ n-atunci.?” Nu, era prea obosit. Ştia.Închisese telefonul cu mulţ umire, un lucru bine f ă cut, dar dacă ar fi zis da?„Domnule judecă tor, v ă puteţ i imagina că n-a mers niciodat ă seara la un filmcu mine?



Ce era să fac? Să stau în casă ca o proast ă şi să -l a ştept pe el să vie cucalea şca din cealalt ă parte a ora şului, să cumpere rodii opă rite de la turcul de

vizavi? Nu ză u, ce era să fac?” Un motor se cabra în întuneric, încă lzindu-se pentru o cursă secret ă .Unde se ducea? Nu era bine, nu trebuia să fie a şa, ar fi fost mai potrivit să …

Urechea stingă ţ iui scurt Se a şeză pe scaun în fa ţ a dulapului deschis, bine că f ă cuse baia, lenjeria, nu, nu asortat ă , nici la în-t â mplare, dar a şa, să meargă împreună una cu alta, r ă suci teancul de furouri dar cel negru de atlaz era laspă lat. Urechea încet ă . Biblioteca masiv ă trosni încet, apoi un obiect uşor ser ă suci în biroul lui Doru. Un carton, o hâ rtie. Orele ei, casa adormit ă , cu osomnambulă înmuiat ă de abur. Îşi netezi pă rul — coafeza exagerase, un blondaproape alb care-i sublinia distincţ ia*, acum că n-avea nevoie de ea, lui i-ar fiplă cut poate o femeie mai naturală , mai simplă , se uitase at â t de ur â t la bluzaei fină de lâ nă gri, n-avea gust, sigur, dar trebuia să înţ eleagă . Se opri cu buzaprinsă între dinţ i. „Cine” să înţ eleagă ? De ce se uita ur â t la ea? În fond, ea seamuza să par ă că -l curtează dar el ar fi trebuit să ştie că ă sta era un joc. El nu

ştia. Era totuşi, cu toat ă cruzimea lui pref ă cut ă , un tip interesant. Atenţ ia laşerveţ el, cutia de conserve desf ă cut ă cu mari precauţ ii pe pă tratul de faianţă .Ma şina porni, lă sâ nd o linişte joasă , ca o cutie goală . Deschise fereastra.Ningea în frig înverzit, aer, aer, o lume plină de aer şi ferestre luminate, familiiadă postite de frig. A ştept â nd taxiul, sprijinit ă de poart ă ca un copil obraznic, cu mâ inile în

buzunare, poşeta că zut ă de pe umă r, seara i se deschise cu farmec, bolta înalt ă din care se pre-să rau flori albe, dă rnicie, în liniştea grea a unei să li imense. Dece se f ă cea oare at â t de linişte câ nd ningea? Nu trecea nimeni. Pe trotuarelenegre, ză pada zv â nturat ă de vr ă bii f ă r ă ciripit, se topea sub ochii ei, cu o ultimă

lucire care o încr â ncenă pe nesimţ ite. Îşi pipă i temă toare obrazul nefardat: seunsese cu o cremă bună , îşi rimelase genele, se rujase roz pal, feciorelnic. Unchip rotund, de o fascinant ă naturaleţ e, o expresie candidă , între mirare şitimiditate perversă , se aduna în jurul gurii că rnoase, se delecta cu rima bluziţ eide mohair bleu, tricotat ă sever, pe rotunjimea gâ tului str ă lucitor de alb, unsingur rid, cerc alb inelat subţ ire chiar la jumă tate. Încercă să privească în sus,apă rat ă de bordul că ciulii, coadă de vulpe albă , ninsoarea darnică , egală înumbrela luminoasă a felinarului. Cum le veneau unora idei să scrie poeziidespre chestia asta? De unde le veneau cuvintele? Un miliţ ian traversă cu pa şimari intersecţ ia, ascuns în gluga mantalei albastre. Se r ă suci, simţ ind frigul cuplă cere, spre casa, cutie mare, goală , geamurile frecate de Viorica, întunecat ă prin pomişorii veseli, frunze încă verzi, încă rcate de ză padă pufoasă . Aveau să crească ? Într-o zi vor fi altfel? Îmbă tr â ni brusc urcâ nd în taxi, vorbi speriindu-se de oboseala nouă , cu voce f ă r ă voia ei r ă ut ă cioasă comandă : — E o biserică acolo, în pia ţă . Cercet ă str ă zile cu familiaritate exaltat ă , asigur â ndu-se că sunt,temeinice, îr â vechite de luminile slabe şi noroiul stropit, ca întoarsă de laaeroport în şaptezeci şi nouă , în taxi cu Guşi. „Ora şul nostru — nică ieri nu-i ca



acasă !” Guşi r â dea. Olanda, peisaj, nu era via ţ a ei, nu st ă pâ nea nimic, negociastr ă zile în guldeni, pipă ia autobuzele — de fier? De plastic? Şoferul în haine

vechi, str â mte, bleumarin ca uniformele de liceu, îi fuma ţ igara mentolat ă ,întreba de cursul banilor. La ce-i folosea lui cursul? Îşi pipă ia pa şaportul,asigur â ndu-se că nu vorbeşte ilegal. Şi în ziare apă rea din câ nd în câ nd situa ţ ia

dolarului. Fuma ca acum, lă comind fa ţ adele terne, pă rculeţ ele troienite, oameni buluciţ i în uşa magazinelor, rarefia ţ i prin perdelele bodegilor de la parter, copiiiîn canadiene ţ ipă toare. T ă ceau. Ora şul nostru. — Aici. Se mişca prea încet, prea încet, o panică de înt â rziere, r ă v ăşi poşeta.Dinţ ii i se înfigeau unul într-altul şi nu mai înţ elese locul, afar ă de şinelesf â r â ind topite de un tramvai care venea spre ei. Ochelarii spar ţ i, ochii ţă ndă ri,întinsă pe burt ă , t ă iat ă în două , horcă ind — deschise ochii. Tramvaiul oprise înst â nga lor, mâ na şoferului întinsă cu banii fleandur ă , îi smuci, îi dă du înapoizece lei, cobor î. Inutil, îşi spuse. Inutil ce? Întrebă . Singur ă şi aici, de undeat â ta curaj? Izolat ă în blană ca într-un pepene, îşi scoase ochelarii. Un mirosslab de ceapă în gur ă . Tocana Viorică i, îşi linse buzele roz, cosmeticaparfumat ă , scutur ă capul, val dulce de portocală , dă du colţ ul. Acum dacă arapă rea Ducu? Nici vorbă de atelier, Guşi se va ocupa singur. Îl v ă zu în slip, peterasa Amfiteatrului jucâ nd table cu Mitoarcă , Mitoarcă în costum la două r â nduri, desigur, şiroind de că ldur ă . Poate chiar se cunoşteau. Nu! Se lipi, într-o parte, de poarta casei, ţ inâ ndu-şi r ă suflarea, bă taie în gâ t: Roşi trecea petrotuarul de vizavi, un bidon de gaz care o îndoia, scurt ă de f âş îmblă nit ă ,rochia de spital pe dedesubt. Abia se t â ra, să rmana, pe sub ferestrele înalte ale

vechii galbene case boiereşti, se uita în pă mâ nt, nici un pericol, era un trecă tor,doar mila, deschise poarta ui-t â ndu-se în urma bă tr â nei lipă ite, ora şul nostru,

tramvaiul clincheni la colţ , lumina cotise. Întredeschise uşa şi o inspecta câ teva clipe f ă r ă surpriză , parcă o a şteptadar n-ar fi vrut să o lase înă untru, poate mai era cineva, fu surprinsă de câ t demult uitase din el, mai ales rezerva şi nestinghereala cu ea, care o enervaser ă şio umiliser ă ultima dat ă . I se vedea că ma şa albă , gulerul mic, apoi deschise uşaşi-i f ă cu loc să treacă , f ă r ă să spună nimic, trecu pe lâ ngă respira ţ ia lui parcă grea, miros de curat şi brad, zâ mbi pentru sine. Totul era neschimbat. „înfiecare sear ă mă a ştepta, Tania, dacă -ţ i spun! Sunt absolut sigur ă . Cred că disperase deja”, iar Tania clă tina din cap, înţ elegâ nd, croşet â nd mai departefularul roz. Dar ce invidie! Pe masă erau foi cu desene, un scris mă runt, grabă şi energie organizat ă ,desene de ma şini, ceva tehnic. Le ochi şi se a şeză pe fotoliul din colţ . — Nu-ţ i scoţ i haina? — Ba da. Gra ţ ios, potrivindu-şi picioarele unde trebuia, f ă r ă emoţ ie, f ă r ă st â ngă cii,nu voia s-o atingă . O privea însă cu ceva mai mult interes. F ă r ă rost îşiscarpină genunchiul lovit cu patru zile în urmă şi începu:



— Nu trebuie să te sperii de mine, ţ i-am mai spus. Nu m-a trimis nimeni.Nu vreau nimic de la tine. Nu sunt o femeie curioasă — el ridică din spr â ncene,îşi trase taburetul în fa ţ a ei, o privi deschis şi curios, împreunâ n-du-şi degetele,într-un gest comun şi totuşi, pentru mâ inile lui foarte ciudat — dar te-am v ă zut acolo. Din greşeală , jur, n-am putut să nu mă uit. Nu eşti potrivit pentru

chestia asta şi cred că ceva nu e-n regulă . Se opri st â njenit ă , mai departe venea ceva cu „dacă vrei.”, nu putu spune. — Ce nu-i în regulă ? Întrebă el după un timp, ridicâ n-du-se să se ducă la masă , str â nse foile, luă un borcan de pe poliţ a de jos a bibliotecii. — Nu ar ă ta ţ i a muncitor. Mihai — apă să dulce pe nume şi el se întoarsesurprins — nu te f ă că nu înţ elegi. — N-ai mai v ă zut muncitori rasa ţ i? O să vezi. Brutal, nea şteptat ca tot ce f ă cea el, o libertate barbar ă care nu semă nacu a ei. „Rasat” — da, a şa e, cuv â n-tul ă sta nu-i venise. Nu se mai spunea demult. — Ba da, dar. S-a înt â mplat ceva? — Ce să se-nt â mple? Se r ăţ oi el. Desf ă cea borcanul, un praf gă lbui,punea câ te două linguriţ e în fiecare pahar. Ce să se-nt â mple? — Cu tine, cu via ţ a ta… Bâ igui ea mic, urmă rind atent ă paharele însuporturi de argint. Gust ă , ment ă cu lă mâ ie, cu izuri necunoscute. Pă rea uluit şi iritat de tupeul ei, apoi deodat ă , a şe-zâ ndu-se, adunatcomod pe scă unel, se destinse. — Vrei să faci ordine? Z â mbi. Nu s-a-nt â mplat nimic cu mine şi nici cu

via ţ a mea. Sunt un om oarecare, muncesc la o presă , azi am încasat o sut ă şaisprezece lei, poate mai mult decâ t tine, am lucrat acolo cinci ore bune, sunt

mulţ umit. — Ai fost azi acolo? Îngă imă . — Bineînţ eles c-am fost, zise el calm, explicâ nd ca pentru copii, în timpce fixa v â rfurile jucă uşe ale papucilor: m-am îmbr ă cat, am dat două colţ uri, mi-am scos mă nuşile şi am lucrat cinci ore. Pe urmă mi-am pus iar mă nuşile şiam venit acasă . Ba nu, am intrat la pâ ine şi am luat două cornuri uscate şi doipapana şi. Nu voia s-o ia în serios şi pace. li plă cea. În vocea, în ţ inuta lui cevastr â ngea şi ordona cum ea n-ar fi putut nici face ordine, nici str â nge. Oare maiavea struguri? L-ar fi mâ ngâ iat, era departe, totuşi un str ă in, ochii roşii — sesimţ i murdar ă , prea moale, pentru el ar fi trebuit să apeleze la Doru, nu eraimposibil, dar să -i spună „Doru, A ş vrea să te rog şi eu o dat ă ceva…” El o privi la fel! Şi continuă : — Degeaba vii la mine. Nu pot să te-ajut cu nimic. Nu sunt nici popă , nicicurv ă . — Poftim? Inima îi bă tu dezordonat şi-şi apă să pieptul.



— Tu ai nevoie câ nd de una, câ nd de alta. Şi nici mă car nu-ţ i place. Nuînţ elegi nimic. Îşi îmblâ nzi vocea şi continuă , ai impresia că vreau să te jignesc? Rodica r ă mase neclintit ă . — Tu jigneşti, gu pretenţ ia ta de romantism, cu presiunea ta — parc-a ş fiidiot, la fel de idiot ca tine. Unde crezi tu că tr ă ieşti? Eu n-am cum să cred că

sunt primul pe list ă , înţ elegi? Nu eşti nici mă car profesionist ă . N-ai fi avutniciodat ă curajul să te ca ţ eri să te zgâ ieşti la mine dacă ai fi fost singur ă . Şi nupoţ i să faci asta o singur ă dat ă — a şa cum ar ăţ i, trebuie să -ţ i fie silă de ă la carete ţ ine, de puterea ta, care e puterea lui… Faci de zece ori aceea şi prostie desilă . — De ce? Şopti Rodica. De ce să -mi fie silă ? — Pentru că eşti mică la minte, oft ă el, r ă sfir â ndu-şi musta ţ a. Pentru că te complaci. Trebuie să -ţ i dovedeşti că eşti bună . Şi liber ă ! Se str â mbă . Şimarcat ă de un destin vitreg. Puse picior peste picior, se îngr ăşase puţ in, o zi de ceai, era suficient ă .Doamne, cum vorbea mutul, cum vorbea! Unde o fi întrebat despre ea? LaDucu? Nu, n-ar fi riscat. Deşi, bă rba ţ ii între ei, oricum ar fi… Se încruntaseuşor. Îşi luă seama, bă u din r ă coritoarea parfumat ă . Se complă cea? Poate că secomplă cea. Ba nu, ea voise să divor ţ eze, ar fi vrut să fie liber ă . — Nu-i adev ă rat, mâ r â i, str ă duindu-se să vorbească grav, imita ţ ie. Euam vrut să divor ţ ez dar nu se poate. — De ce nu se poate? E bolnav? O boală incurabilă ? Ea neagă . Atunci Ă sta-i singurul caz în care nu se poate. Bineînţ eles, dacă nu eşti o că puşe. Dartu eşti o că puşe. Romantică ! O ironiza, luâ ndu-i paharul gol din mâ nă . Soţ ult ă u e tipul care dă materiale? Că puşe! Un glas at â t de frumos, glasul declara ţ iilor bine simţ ite. Ochii i

se deschiser ă ofensa ţ i, at â ta r ă utate, suflet de câ ine, orb! Cum putuse ea? Cuce drept? Renunţă să se ridice. N-avea s-o bruscheze mai mult. Şi dacă ? Sesprijini pe bra ţ ele catifelate ale bă tr â nului fotoliu comod. Opintit ă , surisesuperior. — Nu. O privi leneş, bă u, puse paharul lingă picior, f ă r ă grijă . Gesturi de aer. — A, atunci amicul t ă u numă ru paişpe e ă la cu materialul. Recunoa şte:n-ai face chestia asta pentru oricine. Şi cine ţ i-a cumpă rat haina? Soţ ul sauamicul? — O am de la mama. — Ha, ha! F ă cu f ă r ă veselie. Glumeşti. Asta e un model de… Socoti înmemorie. Maximum cinci ani! Doar dacă maică -ta nu-i vreun clan domnesc. Şinu e. N-ai nici o urmă de degenerare aristocrat ă . Ţ ie nu ţ i se face r ă u din câ ndîn câ nd? Întrebă prieteneşte, aproape închizâ nd ochii. Prinse iar mirosul de brad câ nd se ridică . Uruitul tramvaielor o linişti caun calmant. Punea paharele pe masă . Anchet ă ! De unde ştia toate astea? S-oducă în tribunal? „Domnule judecă tor — în zdrenţ e, cu ciorapii burlan ai



obişnuitei, cu burta la gur ă — sunt o biat ă femeie.” S-ar fi zv â rcolit pe jos,smulgâ ndu-şi pă rul din cap. Ar fi iertat-o oricine. — Ba da, mi se face r ă u, îmi trece. Totul trebuie să continue, omultrebuie să se gospodă rească . — I-auzi! Să ri el şi se r ă suci încâ ntat. A şa-ţ i predică bă rbatul t ă u?

— Nici nu ştii cum mă cheamă ! Strigă . Cine-ţ i dă dreptul. Nu gă sicuvintele. Ai întrebat despre mine pe un cretin! Ce ştii tu? Încă lecase pe scaunul biroului, îşi sprijinea barba de spă tar. De ce purtacă ma şă albă ? O, nu era nici pe departe un slă bă nog. T â mplele îi zv â cnir ă încercuite, îşi simţ i picioarele gâ dilate de ciorapi. — E drept, nu ştiu cum te cheamă . Şi despre tine n-am întrebat penimeni. Crezi că trebuie să întreb? Nu trebuie să fii prea deştept ca să -ţ i daiseama. Soţ ul t ă u, improviza uit â ndu-se în tavan, e un mic grangur, nu din ceifoarte bă tr â ni. — De ce? — Pentru că mai ai o doză mică de frică , rimă el. Dacă era un boşorog,erai puţ in altfel. Adică mai r ă u. A şa. Deşi, nu e un lucru obişnuit în marilefamilii. — Nxa suntem o mire familie, protest ă ca, sur â zâ nd. Nu trebuiaxi să

vorbească despre asta, Doru putea să , inima, o înţ epă tur ă uşoar ă . Suferea.Oare? Doru seara, bă -t â nd la uşa ei, vila uscat ă , la Sinaia, pă r ă sind însufragerie cercul de bă rba ţ i, o înt â mplare, i se pă ruse. Trecuse. — Celle de azi, vreau să spun. Nu se ia o proast ă . Nu se fac greşeli. Cost ă scump, filosof ă , ridicâ nd două degete, ca binecuv â ntarea icoanei. Ea costa scump! Ce plă cere la el să -i spună că e proast ă , să o jignească ,pentru ce? Telefonul sună înfundat. Tresă ri, parc-ar fi sunat la Guşi. Vorbea

calm, înduioşat, era bucuros că acela sunase, era un bă rbat, peste o or ă aveasă fie în centru, la Eminescu. Noaptea, unde se ducea noaptea? Închise şi sea şeză iar pe scă unel în fa ţ a ei. Mai palid, consumat dar mai consistent, orezistenţă dur ă , aceea din mişcă ri şi în sufletul lui, brusc pr ă pastia convorbiriică scă o alt ă lume: erau alţ ii cu care el era bun, alţ ii pe care-i iubea, vorbisechiar ocrotitor. Privi, f ă r ă să vrea, cu reproş spre telefon. — E un elev al meu, spuse el, zâ mbind frumos, dinţ i str ă lucitori, fa ţ aascunsă de barbă , lă sa că ldur ă . — Ai elevi? Sună ţâ fnos. Trebuie să pleci, nu? — Da, peste o jumă tate de or ă . Iau troleibuzul din colţ . Ei? Ridică dinspr â ncene. Istovit ă , o senza ţ ie nelă murit ă de sete şi grea ţă , corp uscat, sf â r şitinevitabil, ca programat să ruleze azi. Nu e de înţ eles, îşi spuse. Un pic nebun?Poate că Guşi ar fi ştiut. Înv ă lmăşeala în at â ta calm, o batjocur ă , ar fi fumat oţ igar ă . Deschise poşeta. Era cald, pielea genţ ii” str â nsă ca de oroare. — Şi ce-i înveţ i pe elevi? Întrebă aprinzâ nd bricheta. — Matematică , zise el sec. — Pentru treapt ă ?



— Nu, zâ mbi simţ ind-o. Fumul urca privit peste capul lui. Pentruclarifică ri în fizica experimentală . Ai auzit de chestia asta? Bă nuise, da, bă nuise, se felicit ă . A şa ceva trebuia să fi fost. Cu toat ă r ă utatea lui, nu-i era antipatic. Dar nici plă cut. Se degajase, simţ ul pericoluluifomă ind cuptor, asprimea o ţ inea departe, în fond, totul avea să r ă mâ nă secret,

să -şi vadă de treabă . Nu şi-l putu imagina dezbr ă cat. Se vedea at â t de bine,trebuia să fie altceva. — Eşti un om de treabă , spuse Rodica. — Ha, ha! Câţ i oameni de treabă ai v ă zut azi? — Ce chestie, se mir ă relaxat ă , suflâ nd fumul în sus. Acum câ teva zile un

beţ iv ordinar m-a întrebat câţ i oameni de treabă am v ă zut. — Cum îl cheamă ? Întrebă serios. Dă du din umeri, numele dispă ruse înghiţ it, era pe-a-colo, împrejurul ei,şi-l mai amintise uneori, avea să revină . Cum putea el să cunoască beţ ivii după nume? — De ce? — Cum arat ă ? Insist ă el. — Mihai, se miorlă i, nu-mi aduc aminte bine. Un tip bă rbos, jegos, st ă tea la masă în restaurant cu un tinerel, n-aveau bani să plă tească , mie mi-a fostr ă u şi m-au ajutat să stau la ei… Ala t â nă r mi-a spus că am avut onoarea. Enumera cu jale toat ă amintirea. Ziua îi f ă cea r ă u. Seara se căţă rase peladă . Ce idee! Era un copil. — Avea dreptate, zise Mihai. Îl chema Gabriel. — Gabriel, Gabriel, confirmă cu spaimă . Diamantul de la gâ t îi spuneatotul? Ar fi vrut să -l vadă la lumină . Mi-aduc aminte acum. De unde ştii? — Nu e beţ ivul cartierului, r â nji. Dispreţ ul lui i se înfipse în carne, acum

l-ar fi pocnit iar. Era Ga-bri-el. El întreabă „câţ i nu ştiu ce” ai v ă zut. Şiniciodat ă n-ai v ă zut destui, spuse grav. Deschise un scrin, scoase un pulover. Se pregă tea. Gabriel. Stinse ţ igara,chinuindu-se să -şi amintească . Doi oameni beţ i, unul care întreabă „câţ i nuştiu ce”. Haos! Ceva atr ă gă tor şi respingă tor, legi barbare şi respectul beţ ivillor.Camera exista, st ă tea pe loc şi avea să vieţ uie mult şi bine după plecarea ei, nuera nevoie de ea, dimpotriv ă , nebunii se scuturau de oamenii normali. Ea,normală , zâ mbi îmbr ă câ ndu-şi haina ţ inut ă de Mihai, circumspecţ ia rictusuluiîn barba castanie, o sf âşiere neobişnuit ă îi încetinea mişcă rile, nu-l puteaa ştepta aici, puţ in îi pasă lui că nu se fardase, puţ in îi pă sa. Tot misterul, toat ă ciudăţ enia r ă mâ neau acolo, intacte, câ t lua el pe o medita ţ ie? Medita? „Poţ i să mai vii” îi spuse în prag şi ninsoarea albi umbrela de lumină , fericire, a şa arat ă

bucuria? O jignire nouă , o uşă închisă , o uşă deschisă . Camera respira, lampar ă masă aprinsă , geamurile luminate portocalii în noapte, patinase odat ă , nicinu era t â rziu. Se îndepă rt ă inspir â nd adâ nc, verde moale, împă cat ă , unCcisteQ. Locuit, v â rful umbrei lui împungâ nd bordura. Uvertura să rea ginga ş din ter ţă -n ter ţă , bă rba ţ i turna ţ i în fracuri, cafigurine de por ţ elan, ciupeau corzile viorilor, apleca ţ i atent spre suporturile



ştimelor, oare câ nd mai apucau să -l vadă pe dirijor? Să te tot miri, oameniserioşi, cu ochelari grei pigulind nişte corzi amă r â te toat ă via ţ a, tr ă ind din asta,oare cum? „Eşti inconştient ă !”, Guşi. Era conştient ă . Guşi să se fi folosit de ea?Pentru nenorocitul de plastic? „Eşti inconştient ă !” Se sprijinea de birou,nedormit, fa ţ a adunat ă în cutele nasului., Nu poate să -şi dea demisia. Dar nici

nu trebuie să încerce. Ai grijă de el”. Cum să aibă grijă de Doru? Cum putea să cear ă a şa ceva? Bine, îl lă sase pe Doru s-o ia în bra ţ e, s~o maltrateze ca deobicei, ce credea el că e pasiunea, un nă duf r ă zbunat cu dinţ ii în v â nă t ă ile ei,amintirea cine ştie că rei scene de film, gemuse de durere şi Guşi spunea: „Numerge să mă duc eu la Ducu. Am fost azi. Sunt suspicioşi, şi e normal să fie.Lucian a să rit cu gura, că unde eşti tu, că venea şi la ei o doamnă …” îi f ă ceasemn să vorbească mai încet. Doina fuma la planşeta ei, tr ă gea cu urecheapref ă câ ndu-se că priveşte pe fereastr ă ., N-are nimic, ofta Guşi. Asta n-arehabar de nimic. Deci, te duci?” De ce se ruga de ea? Întoarse capul. Doru oprivea şi el, r â njind în întuneric. Str ă lucire de animale înfometate, fugă rite.Guşi, mototolit, poate nici nu dormise acasă , n-ar fi îndr ă znit. „De ce mă chinui, Rodica? Am v ă zut muncitorii de-acolo. Rodica!” îi lua mâ na, nepă să torla uit ă tura fugar ă a Doinei, pă rea disperat, dar trişa uşor, gura i se desf ă cea înzâ mbetul neîncreză tor sub ochii agita ţ i. „Ce să spun?” „Cum, Rodica, sunt niştepuşti nenorociţ i, ţ igani din mahala, care ţ i-a f ă cut curte? Spune, Rodica!”Gabriel — un om important. Poate că toţ i beţ ivii mahalalei sunt importanţ i,poate că toţ i ţ iganii. Nu, nu dă duse peste Mihai, se linişti, apă sâ ndu-şi pieptul.Mihai lucra seara. Ce putea să -i facă ? Să -l bat ă ? Pumnii lui de urs, candoareapalmei — era popă ? „ Ţ i-e r ă u, Rodica? Vrei un pahar cu apă ?” Se folosea de ea!

Atunci, chiar atunci, oroare de amintire, îi tremurau buzele. Ruşine? Pentruce? Pentru câ teva sute de lei? Ea? Ea?

Se a şezase într-o parte, să poat ă întinde picioarele de-a lungul balcona şului lojei. In dreapta, Doru continua să must ă cească , veseliaanormală , violent ă , avea şi haz, îl ză pă cise pe şofer cu poveştile lui periculoase.Degeaba îl că lca Rodica din v â rful cizmei, dar şi ea r â dea — uneori, haz denecaz, Doru izbucnea ca acum într-un icnet scurt, o amă reală că znit ă de

bucurie, voia să scape, ea înţ elegea, dar nici nu se mai putea opri. Câţ i erau cuadev ă rat încâ nta ţ i de muzica aia ţâ r â it ă pe ascuns, clopoţ it ă de cinei? Îşiplimbă ochii pe deasupra să lii, f ă r ă să piardă cercul de lumină tremur ă tor,proiectat pe cortina aurit ă , niciodat ă v ă zut pe câ nd ea dansa, de fapt — emoţ iede neînfr â nt urcă în piept — era destul să vadă , câ nd cortina se ridica şi sala seunea cu scena, în adâ ncime, câ teva doamne de pudr ă roz, cercei, cocuri bogate,că măşi albe ia costume negre, ca să simt ă că toţ i o a şteptau pe micuţ a Rodica,mai emoţ iona ţ i decâ t ea, totuşi o concentrare sever ă pe feţ ele lor îţ i t ă iar ă suflarea, examen iar şi iar, o sut ă de oameni de cucerit, copiii cu gurilecă scate că u-t â nd feţ ele pă rinţ ilor să le confirme plă cerea, apoi îmbă tat ă desur â sul lor, n-avea rost să te-ndoieşti de tine câ nd galopau aplauzele dintr-oparte în alta a să lii, aplauzele „mari” str ă bă teau intervalele, un curent fierbinte,de la fosa orchestrei în fundul să lii şi înapoi. O dureau pulpele, câ te o unghie



net ă iat ă îi sfredelea respira ţ ia cu dureroasa ei coptur ă . Nimeni nu-i ştiagreşelile, erau fericiţ i, inima îi bă tea în t â mpHe, mai avea două minute de

bucurie, abdomenul greu, sufocat ă , apoi unul singur, apoi nimic afar ă deslă biciunea a ţ oasă a doamnei profesoare, aspr ă , nemulţ umit ă , pă rul blond ars ise lipea de ţ east ă , muiat în briantină , ochii încercuiţ i cu dale de rimei negru,

deşi nu mai urcase pe scenă de un secol. „Da, da, ai dansat, mormă ia, o puntede scâ rbă reţ inut ă îi mijea ochii verzi mă runţ i. Baletul.” Mereu Baletul, treaptade sus a dansului, performanţă de neatins. „Pentru voi e bun şi dansul.”Boieroaică înă crit ă ! Cortina se ridica încet, vechiul decor, colorat în pasteluri moarte, ca untort de zahă r. — Mă duc pâ n-afar ă . Vin imediat. Slă bise. Haina îi flutura uşoar ă pe faldul draperiei, îmbă tr â nea, toatenimicurile i se pă reau importante, nervozitatea secase pe un beton iritabil. Oft ă înduioşat ă . Apucă turi de om singur, să fumeze, să se plimbe. Piruete pe sfert,zvelte şi îngreuiate de lene, în jurul solistei bulgare, sprintenă şi zâ mbitoare înpachetul de feţ e ofilite, alt tonus, nici mă car balet. Îşi ridică bareta alunecat ă acombinezonului. Ar fi trebuit să stea în camere separate. Mirosul mişcă rii serea şeză în catifea. Un balerin colţ uros, penibil cu musta ţă , r ă mă sese întins pe

burt ă , destins, în poarta de carton, poate adormit. Ieşi prin întuneric după Doru în culoarele abia pâ lpâ ite verde de aplice, ca şanţ urile mochetate alecutiei cu a ţ e. Înainte şi înapoi pustiu pr ă fuit, liniştea, şuviţ e de suneteînfundate, liniştea, îl ză ri din capul scă rilor, siluet ă neagr ă în holul intr ă rii,lă sat ă pe uşa de sticlă întredeschisă , umbra pe marmur ă , dâ ra de fum dinmâ na care apucase tocul. Garderobierele sub coloane, şuşotind. Serecomandase, sigur, nu trebuia deranjat, micul demnitar plictisit de spectacol.

Acela şi miros „domnule judecă tor, de ce nu miroase Opera la fel ca acumdouă zeci de ani? Dar Capsa? Dar Sala Palatului? Praful de piatr ă s-a dus?Monumente cu subsuori?” Frig şi aici, coloane albe, lespedea tocit ă de ciz-muliţ ele copiilor, motani încă lţ a ţ i. Cobor î ţ inâ ndu-se de balustrada îngheţ at ă . — Ce faci, dragă ? Ţ i-e r ă u? Tresă ri parcă bucuros. Dă du drumul uşii, întorcâ nd spre ea obrazul rasuscat, a'lbă strit. Un telefon orb suna pe-aproape într-o camer ă închisă . — Im. Nu e bine, şopti, inhalâ nd încă o dat ă valul r ă coros. — Rochia de crin

Ma şini aliniate în botul treptelor, ude sub lapoviţ a murdar ă , sclipeauoţ eluri, sticle fumurii. — Îmi pare r ă u că nu… Că nu m-am ocupat serios de dans, zise. li lua de

bra ţ , întorcâ ndu-l spre scar ă . — Cum vorbeşti. — Cum vorbesc? Reluă contrariat ă , dar el privea candelabrele, scara,loggia, cu degetele str â ngâ ndu-i prea puternic încheietura mâ inii. Stofa



albastr ă îl îngă lbeneşte, îi st ă bine, cu toate că s-a demodat, costumul curevere late, butoniera de decor. Doru, t ă cut, că lca holul cu grija unui chefliuoficial. — Nu m-am ocupat serios de dans, o maimuţă ri. Devenise excesiv deatent. Prezumţ ios. Obscur, mă runţ it ca o babă .

— Da cum să spun? Dragă , ţ ie nu ţ i-e bine? Doru se a şeză pe banchet ă ,fa ţ a umedă , transpirat ă deasupra buzei de un efort prea mare, prinzâ ndu-şi înpalme genunchii ciolă noşi, sprijinindu-se în ei. Clă tină din cap. — Du-te înapoi. Eu o să mă duc acasă . Şi… Îţ i trimit ma şina. Se a şeză lâ ngă el dezarmat ă , vecină cu boala unui str ă in. Mâ inile reci i selipeau de mâ inile lui umede. — Ai o criză de ficat? Ce te doare? Doru, nu te în-că păţâ na ca un copil!Spune-mi! Trebuie să chem un doctor, dragă ? Ce simţ i? Se lă sase pe spate, pe zidul verzui, ochii îi alunecau pe ea ca pe sticlă .Dar era atent, conştient, poate nici nu-i era at â t de r ă u, sigur, doar gâ ndurile,gâ ndurile lui negre, ideile. Nu, ca pe o poză , ochii cu r â njetul ă la îmbunat,atunci câ nd nu mai era nimic de f ă cut se pr ă buşea bun ca bunicul, mama,laptele, mila lui de neputinţă pentru neputincioşi. — Ce mai face milionarul t ă u? Întrebă moale, mâ n-gâ indu-i mâ na deinele zgrunţ oase cu palma udă . Se opri într-un junghi str â mt pe inimă , gheara micuţă nu îndr ă zni să semişte. Dar efl. Sur â dea, aproape jovial, aproape mort. Era la fel de lividă ca el?Care milionar? Cineva avea milioane? Ce milioane? Guşi, pe sub toatecuvintele, îşi tr ă gea pantalonii de catifea neagr ă , încerca racordajul rachetei,spunea ceva, nu se auzea, acorduri înfundate. Soneria holului ţâ r â i asurzitor.

Apoi normal.

— Care milionar? Întrebă f ă r ă curiozitate, conversa ţ ie neglijabilă . Îşi întinse cutele roşii ale fustei, jersey cu ţ esă tur ă netedă . Unde eraţ igara lui Doru? Asta nu v ă zuse ea, nu era atent ă , nu avea grijă ! Deschisepoşeta dar nu-şi luase decâ t actele. El scoase din haină pachetul roşu, o servilent, un funcţ ionar mincinos, o subalternă în eroare, ca toate femeile.Directoarea „cutare”, eroare de calcul. Să nu tremure numai, zâ mbi, nutremura! — Guşi, zise el calm şi închise ochii, să tul de minciună pâ nă la r ă dă cinapă rului. Trase fumul şi r ă mase cu buzele lipite de ţ igar ă . — Guşi milionar! R â se Rodica, rotindu-şi lanţ ul cu floarea de crin înemail. Asta-i bună ! — E bună , r ă spunse într-un t â rziu, suflâ nd fumul deasupra capului.Pă rea mai palid dar mai st ă pâ n pe el, îşi revenise, ştia poate, ochii i se fixar ă într-ai ei pâ nă dincolo unde, probabil, el vedea cu totul altceva şi zâ mbeatainic? Cine era în copil? Vrea aprobare pentru o cabană de un milion şi ceva.I-a mers bine chestia aia cu „deşeuri de petrol”, nu? Da, a şa zicea Guşi, deşeuri de petrol, a şa prezentase la început proiectul.Milionar! Ştia? Aprobare de cabană — a, st ă tuser ă de multe ori fa ţă în fa ţă .



Doru, de granit, neamţ închis şi imprevizibil, Guşi şmechera ş, aerifl lui demarionet ă în priză , ar fi stat şi în mâ ini ca să -l impresioneze, ar fi spus orice.Pufni dezinteresat ă , îşi lă să mâ na să -i cadă de sus în poală , „at â ta pagubă ” ar fispus dacă n-ar fi expirat tocmai şi doi bă rba ţ i burtoşi n-ar fi trecut prin fa ţ a lor salut â nd. Oare ei spuneau „at â ta pagubă ”, sau nevestele lor, acasă , cu

bigudiurile sub casca de nylon, spuneau…? Rumoarea să lii se desf ă cu pe holuri. Lumea ieşea Vorbind din loji, de la

balcon. Doru se ridică , o invit ă cu un gest delicat să -l urmeze şi merse, un pasîn urmă , spre foaierul cu panouri. O luase înainte, apoi a ştept ă , miros cald desudoare curat ă , îi dă du bra ţ ul şi trecur ă ferindu-se spre un grup din cealalt ă parte, haine întunecate, ordine, Marcat cu bila roşie, pă rul umflat al nevestei aceluia, n-ar fi nimerit niciodat ă .Dar dacă ar fi plecat? Ascult ă , privindu-l pe Doru dintr-o parte, gura camuşcat ă a nevestei roşii, un cabotin perfect, se pref ă cuse, nu auzea dar pe el îlascultau, apoi r â sete. Milionar? Se folosise? Gheara se-ntinse spre umă r, ea numai avea voie să ţ ipe, ţ ipase el, cel nevinovat. Milionarul! Să ducă plasticul cusacoşa, în tramvai, să numere muncitorii, milionarul de mahala! — Mi s-a pă rut slab, spuse str â mbâ ndu-se. Domnul de vizavi se înclină

vag, ca mulţ umind pentru un compliment. Clipi derutat ă . „Imbecililor!” ar fistrigat. Mă rog, eu m-am ocupat pe vremuri cu baletul, sublinie. Am avut oprofesoar ă foarte — nu înţ elegea cum ajunsese at â t de convinsă , vorbea at â t detare, dar continuă , clipind radical — foarte, foarte sever ă ! Ei da, primiser ă , adunaser ă pereţ i întregi, holul mare pe o parte că ptuşitcu icoane, pe o parte cu str ă chini, tabloul ei pe marginea patului, cel din birou,marina, cel cu iarna, Pallady cu că r ţ i şi lă mâ i şi ochelarii, toţ i babalâ cii îşipuneau ochelarii şi se holbau la el. Dar la fel de inutil ca atunci, de după

planşet ă , muzica veche dantelă , „mă omor după preclasici!” — Guşi, pentru cetoate astea? În afar ă strachina, preclasicul, ale cui? Doru: „Pune, te rog, unMozart, ceva. Dacă poţ i să faci un ceai din ă la.”, nu mai avea vlagă , „nu pot să -mi iau concediu, e-o veşnicie pâ nă la var ă .” Şi citea broşura, vechitura din '40„e carte de… Incredibil ce oameni am avut!” Pe urmă , câ nd se-ntorsese din

bucă t ă rie, ochii îi mai ieşiser ă la lumină , relaxat, „mâ ine e decembrie deja, nu vrei să facem revelionul aici?” „unde aici?” „la noi, n-am stat niciodat ă acasă ”„ba da, da cine pregă teşte, ce faci cu mama?” „comandă m. Vrei?” Voia, sigur,orice, numai să nu se mai uite la ea câ nd se dezbr ă ca, numai să nu maia ştepte, f ă cea mutra de şoarece plouat, se tr ă gea într-o parte să -i facă loc,parcă intra o balenă în pat, nedelicat, prea delicat, şi ce via ţă trebuie să fi duszumză itul ă la de Mozart, ce bucurii, pică tura rece şi subţ ire, putea dura ore petoate viorile şi violoncelele lui, dar azi, dacă ar fi tr ă it azi, cu ei în casă , da, să -ipună capul pe piept, asta da, în siguranţă , somnolâ nd cu ochii în draperia depluş, luciul mobilelor indiferente. Ar fi să rit din pat, ar fi deschis geamul, să sedeschidă ceva, pentru Dumnezeu, să ieşim odat ă , să se înt â mple! Ceasul tică iaşi trecuser ă , uite, trecuser ă încă zece minute, Doru adormea, mâ na lă sat ă peumă rul ei în zv â cnet mic, cu speranţă , apă rat. Cum putea să fie at â t de



neimportant totul?! O schimbare, oricare, nu mai era în stare nici să -şi aleagă orochie, materialul… Pipă i sacoşa. Tramvaiul se clă tină firav, numai schelet. Cobor î scr âşnindză pada şi unda largă de bucurie friguroasă , strada cr ă pat ă , copiii strigâ nd.Poate un copil. De frică , de frică o să facă şi asta. Şi? Nu era a şa, ele care ştiau

spuneau că e totul. Adev ă rat, nici mă car nu-i plă cea, popă sau curv ă , ceînseamnă asta? Nu era asta, nici nu-mi place” îşi spuse, mişcâ nd buzeleînveselit ă . Abia a ştepta să se termine, era plă cut să fie el acolo, plă cut era el,nu ea, şi? Atunci de ce? Casele goale, hâ rburi, por ţ ile înţ epenite şi fereastra cuperdea şuie a omului care mâ nca sau potrivea radioul sau ce f ă cea? Ce dracuf ă cea? Uita, uita, i se-ncleia mintea, ar fi trebuit să fie obligat ă , ca Doru, să citească zeci de pagini de rapoarte pe zi, nu înţ elegea a şa, într-o doar ă , să fiiatent, să r ă spunzi dar nică ieri nu se pune vreo întrebare. „Acolo nu-i nici unsemn de întrebare. La ce r ă spunde el, Doamne iart ă -mă , la ce?” Femeia luă banii, trei lumină ri egale, se uita, în loc de un ochi, care?St â ngul, felii subţ iri de piele crescute una peste alta, lipite, încă t â nă r ă . Maipuţ ină milă , groaza, cu un singur ochi şi acela micuţ , nu murise, Doamneiart ă -mă , vindea lumină ri. Se scutur ă — Sanda, Sanda nu mai avea mult, cegroză vie, copiii vii alergâ nd prin camer ă neştiutori în jurul ei, r â s şi t ă v ă leală , îicurgeau lacrimi de dragoste pentru amă r âţ ii ă ia mici, inconştienţ i, „eştiinconştient ă !”, nu era, vedea groză via, ar fi trebuit să li se spună „copii, fiţ i oclipă atenţ i, mama voastr ă care v ă iubeşte prea mult mai e aici cu voi, n-o s-omai vedeţ i după aceea, sta ţ i cu ea, vorbiţ i cu ea, nu uita ţ i, copii, Dumnezeule,sunteţ i at â t de mici, Doamne, unde ţ i-e îndurarea?” O că ldur ă mă runt ă ,umezeala picioarelor, nu, se nevroza, adică cum? Ce înseamnă asta de fapt?Infirmă , muribundă , propria ei piele se descuama în fiecare sear ă , acela şi

sentiment, sentiment? Unde se duc toate? Pentru oe? Se închină mic deasuprainimii. Moşul nu era. Ori dormea în altar. Femeia greoaie t â r şâ i prin spatele eila masă , colţ ul sf â ntului cu scut, înă lţ imea, subţ irimea, prelins, nimic,murdă ria, spoiala, credinţ a, suferinţ a — suferinţ a de ce, Mihai? — Aaa! A ţ i mai venit şi pe la noi! Uşile închise, să r ă tur ă cu usturoi, ceva iute, că rnos, pe plita încinsă , ooală de tuci acoperit ă . Roşi — un maldă r de boarfe! Nenorocita cu firul că ut â ndurechea acului de după deget, morman de haine puturoase pe o ladă , pe unscă unel? — V ă bag eu în ac, dacă vreţ i. Milionar! Iar îi zv â cneau t â mplele — unde-şi ţ inea banii? Cum

îndr ă znise? „femeile vi se par perverse, domnule judecă tor?! Dar bă rba ţ ii?”, cecredea despre ea? Adică ce credea. Spinarea arcuit ă , muşchii înnobila ţ i,acoperit cu flori albastre, în presă rat, adormit pe bra ţ ele ei. O, prin minte îitrecuse, dar spr â ncenele perfecte, îngustimea lor aristocrat ă , obrazul, e drept,cam bucă lai, dar cui îi plac sfrijitele? Să -i fie ruşine că tr ă ieşte? — A ţ i fost bolnav ă , doamnă ? Ne-a spus domnu Augustin că …



Şi chiar nu-i putea face nimic? V ă l, cu cea ţ a şi foamea, în colţ „Pâ ine”,nimic? Chiar nimic? Pâ ndindu-4 pe Doru, rugâ ndu-se de el, cer şind, castorul ei

vlă guit să aranjeze întrevederea, să -l prezinte, să -i ia aprobă rile, să a ştepte, să verifice, să curteze secretarele, să converseze nevestele, să înghit ă mesele,secretele, prostiile — aplecat în uşa de sticlă a Operei, Doru alungit, f ă r ă carne,

o frunză uscat ă . Mâ r şă via lui Guşi, echipamentele, vacanţ ele, beţ iile,costumele, sugâ ndu-i sâ ngele — milionar, o batjocur ă fierbinte ca r â sul unuistr ă in în oglinda bă ii tale. Din spate, cauciuc, usturoi, Ducu duhnea pestecocoa şa de gaz a lui Roşi, şi ei milionari? Milioane de gunoi! — Noi ne-am obişnuit cu dumneavoastr ă ! — Şi eu mă gâ ndeam… Ce mai faceţ i. Bă iatul e bine? „Ar trebui să -i vezi, Tania. Ce şobolani! Cred că au bani gâ rlă , alţ ii trag pentruei, puţ in le pasă . E o casă extraordinar ă . Îşi bat joc de orice. Şi la mine se uit ă ca la o boarf ă . De fapt, acolo tot cartierul e frumos. Recunosc, sunt mai atent ă la chestiile astea, am intrat şi în biserică , n-ai să crezi. Voiam să spun, de câ ndcu Mihai. Cum de ce?” Z â mbea în receptor, o simţ ea încâ ntat ă , Taniatotdeauna ştia câ nd era sincer ă , elanul inimii. „Acum a ieşit. Sunt singur ă .”

Abia articula, dar s-o audă el, s-o mai audă o dat ă , i-ar fi plă cut să -i maiplesnească adev ă rul, ochii injecta ţ i, îşi lingea buzele fripte de sare şi-şi muşcamusta ţ a turbat, o auzea, i-ar fi cr ă pat capul, adev ă rul de bestie, dar şoptea înreceptor: „M-auzi? Tania, am crezut că mă omoar ă ! Bineînţ eles. O să mă transfer undeva, vorbesc cu Doru. Cum, mă i Guşi, zic, nu ţ i-a fost ţ ie ruşineat â ta vreme să te foloseşti de mine în toate felurile. Nu, da cred că mă garul sea ştepta, pentru că , ştii, ţ i-am spus, m-a întrebat care din muncitorii ă ia. A şa.Ştii. Ei, da s-a dus şi mai t â rziu şi l-a prins pe Mihai. Acuma nu ştiu dacă o fi

vorbit cu el, că minte, e şmecher, porcul. Acuma mi-e să nu se ia de e'l, vipera.

Nu, nu cred, nu. Mă -nnebuneşte că nu pot să -i fac absolut nimic. I-a ş sucigâ tul… ca la pui.” Sufla în lentile, aburite, da, ea a şa tr ă ise. Să ajungă acum să -l prindă cutoate mişma şurile, Ducu să -i spună că Guşi aduce şi el plastic mar ţ ea şi joia,dublase, sigur, de-aici ieşeau banii, „nu s-ar fi înt â mplat nimic, domnule

judecă tor, dacă nu s-ar fi lă comit să -şi facă vilă . N-ar fi aflat nici soţ ul meu şitr ă iam în pace.” Adică nu, hoţ ia în pace, dar nici maică -şi mă car nu poate să -iia o rochie groasă , un şal de lâ nă mai de doamne-ajut ă ? Cine o vede aici în

bucă t ă ria asta mizerabilă ?! Îşi apă să ramele pe urechi pâ nă la durere. Ce fac cu banii? — Sanda, toţ i banii pe medicamente, de un an ar fi trebuit să plece înCanada la tratament, nu reuşea, sigur că nu, îi str â ngea Ducu, să se foiască ,îndesat de sute, printre cercei de plastic! O, dacă ar fi fost bă rbat, ar fi chemato bandă să spargă casa, să fure tot, s-o pună pe Sanda în avion. Haiducie! Să mai vorbească o dat ă cu Doru. „N-am bani, Rodioa.

Eu n-am de unde să le dau zeci de mii! Rodica, tu chiar nu înţ elegi?”



— Că ne-nţ elegeţ i şi pe noi, doamnă dragă ., zicea Ducu şi ea dă dea dincap, îşi încheia nasturii paltonului verde. Nu-şi mai lua ochii de pe vulpea ei argintie. I se-ncre-ţ ea pielea descâ rbă . Ba înţ elegea, se f ă cea mică şi-i întindea lui Doru mâ na pufoasă , inelat ă ,disperat ă , dar ea at â ta era, ce putea să facă ? Blâ ndeţ ea lui Doru, oboseala lui

înnă scut ă , solicitudinea, buna creştere, pudoarea, r ă bdarea — toate ocopleşeau. „Eşti a şa de bun, Doru!” îi ţâşnea uneori din gâ t val duios, câ ndchiar nu mai pricepea. Doru zâ mbea fr â nt, peste pă rul ei tapat, prin uşa

biroului. „Asta o să mă piardă . Asta şi nimic altceva. O să ne blestemă m zileleîn câţ iva ani. Tu vezi cum creşte.” Vedea. Sau i se pă rea? El ce vedea? Ce era de

v ă zut at â t de bine? „Uita ţ i-v ă la el, doamnă ” — Gabriel. „Uita ţ i-v ă bine.” — Două chifle, v ă rog. Nu, mai pr ă jite, alea de-acolo. Ei lasă , că nu… Tinere, slabe, dar n-ai de ce să le invidiezi, în picioare în magazin, peurmă acasă copiii, la televizor, palton din imita ţ ie de blană , mâ neci roase, câ teriduri deja, câ te riduri! Poate crede că şi vulpea ei e imita ţ ie, să r ă ntoaca.Muşcă , închise în geant ă chifla cealalt ă , mai mică , mai albă . Nu, îi v ă zuseinelele, poate avea totuşi minte în cap. Slă bi pasul, în pragul lacrimilor. Dardacă s-ar fi oprit? Acasă nimeni, linişte, sau în ora ş un material, Tania cu Danla munte, o familie normală , nu poţ i să te opreşti pur şi simplu pe stradă , niciasta nu se poate, nu se poate! Îi venea să ţ ipe, înghiţ i boţ ul de pâ ine acr ă ,scoase ochelarii şi r ă mase o clipă la gardul gr ă dinii cu movila de ză padă murdar ă sub geam. F ă cuser ă o gr ă madă , se topise încet-încet sub crust ă ,degetele înroşite închiser ă iar poşeta. „Aveţ i idee de câ te ori pe zi îmi deschid şiîmi închid poşeta? Credeţ i că e bine, domnule judecă tor?”, O, a şa se înt â mpla,o criză de nervi, să plâ ngă cu hohote pe gard, sute de kilometri cu tramvaiele,câ nd îl rugase at â ta să nu v â ndă ma şina, ea tot nu v â nduse mă car un inel, o

femeie trebuie să aibă o rezerv ă . Pentru ce? Îşi înă lţă vulpea să -i apere obrazul.Şi avea să se mai îngra şe încă , de furie, sigur, va mâ nca din gros nimicuri,pentru ea ce mai r ă mâ ne? Şterse ochii cu mă nuşa umedă . Tinerii gă lă gioşitrecur ă f ă r ă să se uite la ea. Privi în urma lor — niciunul nu întoarse capul.Ma şini stropite de noroi, una acoperit ă de ză padă , cu farurile aprinse, treburi,se zguduiau pe caldar â m ocolind şinele tramvaiului, niciuna nu oprea. Poate că da, s-ar fi suit, s-ar fi dus. Oare? A şa, cu fa ţ a mâ njit ă de lacrimi, de ce, Mihai?O s-o pună iar pe fotoliu, o să -şi r â dă de ea, oameni f ă r ă caracter, vieţ idezmembrate, r â d de ea, „poţ i să mai vii, dacă vrei”, imzi — să respire maiadâ nc, mai lacom, plă mâ nii, unde sunt plă mâ nii? — Iar am venit. — Intr ă . N-o a ştepta, nu, să privească adev ă rul în fa ţă ! Dar dacă , de ce se îmbracă a şa pentru lucru? Se a şeză pe fotoliu, se ridică să -i dea haina. Era mai r ă coare,masa goală , puloverul lui roz, parcă femeiesc şi totuşi mat murdar, o culoareminunat ă şi doi nasturi ca de argint. — Nasturii sunt de argint? — Da, argint. Ce-ai mai f ă cut?



Autoritar, toţ i autoritari, câ ndva se distrase cu asta, n-o să plâ ngă aici,nu se observa nimic. În fond, pentru ce? Pentru diamantul lui de care ar vrea elsă -i fie frică ? Ce apucase ea să vrea, ca s-o tragă la r ă spundere? „Rodica, tuchiar nu înţ elegi?” Nu înţ elegea cum nu înţ elegeau ei ce era important, seholbau la ea ca la o nebună . „Nu sunt nebună , domnule judecă tor. Sunt o

femeie normală — scotea pieptul în afar ă şi-şi ridica bă rbia — am bă rbat, casă ,treabă , lucrez, unde mai pui, societatea mea e foarte restr â nsă , ce-ar trebui să fac şi nu fac?” — Nimic important, zâ mbi, îşi împreună mâ inile în poală . Cea mai frumoasă rochie, jersey alb imprimat cu crini negri, guler pe gâ t,fa ţ a de pă puşă miere, în oglindă ca pictat ă , Mihai se holba la ochii ei probabilalbă striţ i-în-roşiţ i de plâ ns. Clipi ruşinat ă . — La mine în schimb, a venit unul, cred că e amicul t ă u, furnizorul, să mă tragă de limbă . Îşi mâ ngâ ie barba liniştit, liniştea falsă dinaintea r ă getelor. Ba nu, n-avea să ţ ipe, dar obrazul îi zv â cnea sub cearcă nul vineţ iu şi atunci se uit ă spre

bibliotecă , fotografia mă rit ă în chenar de pâ nză neagr ă îndoit ă nepriceput, uncunoscut mă rit pe hâ rtia subţ ire lucioasă , că ut ă , rulâ nd feţ e, aerul scâ rbit darprimitor al unui bă rbos cu fruntea că zut ă , riduri groase, sigur, beţ ivul cufularul desf ă cut flutur â nd mâ na ză natic în urma taxiului. — Gabriel. Ar ă t ă poza. — A murit, şopti. Îşi lă să capul în piept, o că dere imposibil de imaginat, cocoş t ă iat f ă r ă zv â rcoliri. Dar nu se înt â mpla a şa, oamenii sufereau, ştiau câ nd vine, poatemai bine era. Guşi să -fl. Tragă de limbă ? Spusese doar „l-am v ă zut şi peşmecherul ă la roşcat, ă la e singurul mai de doamne-ajut ă . Ala e?” „Care

şmecher roşcat?” f ă cuse ochii mari. Nici vorbă , pe Guşi îl cunoştea, orice bă nuială pierise. Putea să moar ă împă cat ă . O, n-avea cum să moar ă , în frigulşi mizeria cleioasă a str ă zilor desfundate, cizmele înglodate într-un cimitir demarmuri şi imortele. — Era ţ i prieteni? Ce prostie, sigur că erau, cum să rise câ nd vorbise de el prima dat ă ,sigur, poza aici şi imortelele galbene din jurul ei pe raft, clă tina din cap, nu voia să vorbească , de-asta era sf â r şit şi el, alţ ii mureau, probabil de alcool, şiMihă iţă ? „A ţ i cunoscut un om mare!” Nu se poate. Ar fi scris ziarele. O, unulcare avea să fie mare peste o sut ă de ani, nu se ştie niciodat ă , „plâ ngem după toţ i beţ ivii”, îşi spuse şi şopti, cu supravegheat ă întristare: — Dumnezeu să -l ierte. Nu trebuie să te sperii de „furnizor”. 11 apucă a şa câ te o idee. — Ideile lui cost ă banii mei. M-a întrebat dacă te cunosc. Adev ă ru-i că n-am ţ inut minte cum te cheamă şi degeaba îmi tot repeta numele. E un bou dare periculos. — Periculos?!



— I-a intrat în cap, gesticula enervat, ar ă t â ndu-şi t â m-pla blondă .Nimeni nu poate să -i scoat ă vreuna din alea trei idei mari şi late câ te are. S-adus la Ducu iar, după ce-a fost la mine, deci nu e de glumă , şi l-a pus să mă mă ture. I-ai spus ceva?

Negă dezorientat ă . Asta pentru ce? Asta pentru ce? Îşi repeta moa'le, oalert ă f ă r ă ordine, ghemul din stomac, st â njeneala inimii. Dacă nu l-ar fi v ă zutazi pe Guşi, ar fi zis că e un moft. El ştia însă , de unde? De cel puţ in câ tevazile, poate că vorbise mai mult cu Doru, câ nd cu aprobarea. Dar nici Doru nuspunea nimic, doar vila, nici Ducu — aveau de gâ nd s-o înnebunească , s-o facă să se arunce de la etaj? Asta pentru ce? I se înfierbâ nt ă respira ţ ia, ar fi spusceva, ce? Scă pase cu Guşi o vorbă la necaz, bă ieţ ii grozavi de la meşteri, saua şa ceva, cum putuse el să creadă , poate că era gelos totuşi, nu, în ultimultimp obosit, pe fugă , ca o datorie, repezeală de bă dă ran, poate şi frigul. Nu,diminea ţă era turbat, se folosise de ea, ro-şeala lui de curcan recunoştea,dispera de frică , o pierdea pe ea, pe Doru, să priveşti în fa ţă , ce? Nu se poatedescurca singur, vipera? — N-o să -ţ i facă nimic, nu mai avem nimic de împă r ţ it, rosti clar,convingâ ndu-se de justeţ e. Perdeaua şifonat ă 'la colţ ul mesei, geamurile fuseser ă poate deschise. Else ridică , îşi luă pipa, tutunul, surise amă r â t. — Poate că nu, dar asta mă cost ă ore yitregi pierdute. Trebuie să stau cuDucu, cu namila de fi-su la discuţ ii, să beau cu ei, să mă -mbă t şi eu, să că demsub masă , să intru în hor ă … N-ai habar de nimic. Ce i-ai spus? Exact, câ t maiexact. Ţ i-a spus ceva de înt â rzieri? Ai povestit? F ă cu un gest de metal cu pipa, o să geat ă precisă — indicarea ţ intei. Se

încordase. Cum să bea cu ei? In câ teva minute avea să plece acolo, azi să bea?Ce mai f ă cuse, Dumnezeule mare? Lacrimile îi încă lzir ă ochii, nodul veşnic i se-mpingea în gâ t, pumn gros de pedeapsă , în timp ce-şi scutura capul, nu, nu,nu spusese nimic, nu putea să repete, cum să -nţ eleagă Minai? Ea abia acumînţ elegea amarul cu Guşi, şi nici nu era adev ă rat, poate, decâ t, cel mult, pe

jumă tate, ori nici at â t. Era un om şi bestia aia! Hohotul izbucni cu lacrimi cutot. Îşi acoperi fa ţ a cu mâ inile. Dar el nu se mişcă . Încruntat, privind-o ca pe oroabă proast ă , tr ă gea din pipa infect ă fumul parfumat, cocoţ at cu un picior pemasă . — Plâ ngi, plâ ngi. Ţ i-am spus că nu sunt nici popă , nici curv ă . Adu-ţ iaminte ce-ai spus! „E acolo un muncitor foarte dr ă guţ , asta am spus, domnule judecă tor. Enormal să la şi un om pe drumuri din cauza asta? Spuneţ i şi dumneavoastr ă !Dacă soţ ia dumneavoastr ă face remarca asta despre, să zicem — se înă lţ a pe

v â rfuri, îşi potrivea cocul — v â nză torul de la pâ ine, dumneavoastr ă interveniţ isă -l dea afar ă , ei?” Toţ i aplaudau. Dreptatea triumfa totdeauna. Într-o zi, pesteo sut ă de ani, câ nd şi Gabriel va fi un om important, post-mortem, dreptatea va fi deplină şi pentru ea. De-acolo de sus… Privi în colţ , întunecimea albastr ă , un



violet înă crit, str ă bă tut de pâ lpâ iala neonului. Ea să privească de-acolo de sus,peste o sut ă de ani? Cum? „Apa şi vinul sunt plă tite. Ar trebui să dormiţ ipuţ in”. Ce obr ă znicie! Toţ i puştii îţ i dă deau sfaturi. Gabriel, unde era Gabriel, elcu „toate se-nt â mplă după tipic”? Tipic era şi că ţ inuse minte toate neroziilealea spuse într-o doar ă la o masă ? Ce tipic? „Dumnezeu n-are alternative!” Dar

dacă alesese între unul dintre ăştia cu că ciuli frumoase care r â deau în hohotepe celă lalt trotuar şi Gabriel? De ce pe Gabriel, f ă cuse o fapt ă bună cu ea, poateşi cu alţ ii, de ce pe să rmanul Gabriel? Poate ştia, îl şi vestise despre tipic. Ochiii se împă ienjenir ă . Cercet ă printre gene chipurile oropsite care traversau spreea. Unde să aibă ăştia toţ i loc sus? S-ar fi lovit avioanele de ei, sau mai susrachetele. Un f ă lcos cu perciuni imenşi o fixa uimit, bă lă ngă nindu-şi servieta de

vinilin, şi ă sta credea că se poate, şi ă sta. Gr ă bi pasul sur â zâ nd. Parcă ei ştiuce vor! Nu trebuie să te gâ ndeşti la sf â r şit, trebuie acum, acum să fii aici.Luminaser ă biserica şi afar ă şi înă untru — e imposibil, at âţ ia oameni serioşi să inducă în eroare de sute de ani! Dar că zuse pe cimentul ei, Sanda, apoi Doru înpijama r ă sucindu-se de pe o parte pe alta „nu se mai poate!” îl zgâ lţâ ia depomană , între trezie şi vis boscorodea, nu se mai poate”, trezeşte-te, hai, ce

visezi, ce visezi acolo? Lee arcă , ochii deschişi pe pieptul ei, şiretul că măşiidesf ă cut, „un coşmar”, mâ na udă pe după gâ t, voia s-o t â rască şi pe ea în viscu el, mâ na udă de groază , adormea iar, „nu se mai poate”, smulge-te, smulge-te, ce visează el? Nimic mai la îndemâ nă decâ t s-o picteze cu nasul în piept, siluet ă oarecare, un pic tr â ndav ă , ca orice om pe marginea patului. Să nu muncească la portret, s-ar fi v ă zut mai bine dulcea ţ a, bombarea pomeţ ilor, ea n-ar fi pututsă facă reclamă la farduri? Oho şi încă cum! Genul împlinit, dr ă gă stos, cu tortşi cremă de sparanghel.

— Sparanghel! Îi spuse oglinzii, adunâ ndu-şi buzele cu poft ă între dinţ i.Puţ in sparanghel, se peltici masâ nd t â m-plele cu broboane mici. „Adu-ţ i aminte ce-ai spus!”, ameninţ a Mihai, înv â rtea pipa ner ă bdă tor. IIprivea în colţ ul oglinzii, cum masa lui de lemn ar fi trebuit a şezat ă în pragulcamerei, ca să încalece cu dezinvoltura aceea neobişnuit ă de om liber, enervatde prostia ei „tu jigneşti, cu pretenţ ia ta de romantism.” şi l-ar fi avut înoglindă , îşi str â nse buzele suferitor „n-am spus nimio, n-am f ă cut niciodat ă r ă unimă nui”, declamă cu pieptul în afar ă , atingâ nd oglinda. Doamne, era at â t demare! Se sprijini pe mă suţ a de toalet ă şi surise a ţâţă tor, descoperindu-şi geanaalbă a dinţ ilor de sus. „E prea t â rziu, Rodica”. „Crezi că sunt bă tr â nă ?” Ba nu,nu se uita în pă mâ nt, se lă sase pe spă tarul sofalei şi-i picura milos în urechi„Eşti bă tr â nă , eşti uzat ă , ai sufletul împietrit, nici o bucurie adev ă rat ă ”, ea nuavea bucurii, uzat ă ? Ar ă ta ea a femeie uzat ă , sufletul ei bun, palma bă tr â nului

beat închisă peste moneda de cinci lei. — O luminare face exact un leu! Ţ ipă şi se îndepă rt ă brusc, ameţ it ă de

valul oglinzii. Ah, dă r â mă sticla de parfum. Se rostogolea pe parchet ca pe moalelecapului. O durere uşoar ă în adâ ncul pieptului, ţ inere în ham a sufletului bun.



Injurii, suferinţă nemeritat ă . Se tr ă gea cu greutate spre pernă , genunchiipocneau pe cuvertura de catifea care se lipea din loc în loc de rochie, pâ nă şiasta înt â mpina rezistenţă , o! S-o ia de la capă t! Ce adunase Guşi? Mobile,covoare, mixere, haine tinereşti, n-avea un costum ca lumea, pentru că banii,alune, la ciorap, şi nici câ nd venise la ea la mare nu bă user ă şampanie la

restaurant. Bă nuise că nu pleca la Bucureşti — însoţ it la gar ă , nu-i ar ă tase biletul, se foia în gara plină , nu-şi lua apă în sticlă ca pentru un drum lung pecă ldur ă , bă nuise că va cobor î în Constanţ a ca să meargă poate în Mamaia, laalţ ii, singur, cu alta, nu spusese nimic, nici amă r â t ă , înghiţ ise, ba nu, adev ă rulera că nu-i mai pă sa de mult, se să turase de anchete „domnule judecă tor,ştiam, adică îmi trecuse prin minte că -i plă ceau puştoaicele de paişpe ani după care întorcea capul pe plajă , dar am avut bună tatea să -l las în pace. I-am f ă cut

jocul, am suportat mutrele colegilor. Eu? Eu m-am complă cut, poate dinplictiseală , cu toate că nici nu e un bă rbat extraordinar”. — Nici mă car, şopti îngâ ndurat ă , mâ ngâ ind cuvertura. Din bună tate, pur şi simplu. „Cum suferi tu?” — Mihai. Nu înă crit ă , nu ur â nd, nu violent. Poate că din

bună tate nu i se pr ă buşea nimic, n-o obsedau meschine loviturile care pe alţ iii-ar fi distrus. Sau nu simţ ea? „Tu ai nevoie câ nd de una, câ nd de alta. Şi nicimă car nu-ţ i place. Nu înţ elegi nimic.” Bun, şi dacă ar fi înţ eles, ar fi simţ it? Închise ochii, r ă sfir â nd palma pe locul lui Doru, a şternutul întins cuecherul de Viorica, la cote exacte, avea să vină mâ ine să -i dea banii, şi iarcopiii, iar bă rbatul beat, toate sâ mbetele cu bani, bete şi bă tute, ţă rani orbiaduşi cu sila de la câ mp la mahala. De fapt, şi mama a şa venise dar după unofiţ er de viitor, să racul, oale şi ulcele. Se r ă suci. Întotdeauna Doru era acolo,pregă tit ca niciodat ă seara s-o asculte, câ nd nu era, era prezent şi liber, ea

povestea, el sur â dea amuzat de nimicuri pe care Rodica, cu teribilul ei simţ deobserva ţ ie, le nota peste zi. Era teribil de atent ă , teribil de pă trunză toare. Doruar fi stat ore întregi cu plă cere în camera lui Mihai, s-ar fi uitat ia fiecarelucruşor şi-ar fi vorbit câ te în lună şi în stele, interesat de proprietariiobiectelor, de via ţ a lor, aducea o sticlă de vin, avusese a şa el un prieten careştia toate mobilele din lume, por ţ elanurile, unul care citise tot. Dar dispă ruse.Cum îl chema? Îl v ă zu pe Doru în fotoliul lui Mihai „ah, pretenţ ia ta deromantism!”, nu se înt â mplase nimic r ă u „Doru, vor să -l dea afar ă , el câştigă

bine acolo, e matematician, cred, face nişte prostii de plastic la o presă murdar ă , e frig, uite, ie roagă şi el, vorbeşte cu meşterii, spune-le că nu e bine,Mihai e harnic, nu vrea să predea, adică nu, mi-a spus că nu poate să predea,sau a şa ceva, poate e un pic nebun, n-are importanţă , fiecare e liber să facă ce

vrea, nu? Nu spui tu a şa? El vrea să facă piepteni şi fluiere şi gâşte din alea,câştigă bine, e mulţ umit, spune-le să -l lase în pace!” Doamne, cum ar fi ajunssă -i spună ? Pentru că de rest nu puteai să te îndoieşti: Doru ajutase pe toat ă lumea. Lungana lui Mitoarcă zicea: „Mie-mi place tare mult de domnu Doru. Undomn, a şa.” Copilă rii! Dar era un domn. Cu domnia lui, lucra de diminea ţ apâ nă seara, atent tot timpul, scria sute de pagini, poate că doar în str ă ină tate



se odihnea şi uite că iar trebuia să amâ ne. Primă vara. Poate să plece împreună ,nu îndr ă znise încă să -i spună , îngheţ atele colorate, catedrale imense, cu dalede şah şi statui câ t peretele. Apoi magazinele. Aprinse veioza. Cu muzica lent ă a celor de sus, muzica rumegat ă încontinuu, dormitorul pluti intim între pereţ ii roz, case demolate, cuib roz f ă r ă

acoperiş, unde st ă tuse ea, portretul despletit, Doru absent, sfor ă ind slabdeparte de miezul nopţ ii, ea citea, ce pă cat, acum ar fi avut poft ă de citit o carte

bună , veche, cum oamenii simţ eau alt ă dat ă şi înconjurau pă mâ ntul să -şi cauteiubita, zburau din India la Londra şi de acolo la Paris, el, tremu-r â nd de teamă că o pierduse, o gă sea, str ă lucitoare, o rochie lungă -aurit ă -deco'ltat ă , înmijlocul unei recepţ ii, iar ea întorcea spre el ochii migdala ţ i, fruntea de lapte pecare că deau şuviţ e r ă sucite ca abanosul. Îşi încheie capotul în fa ţ a oglinzii, nasturii de sidef din Flandra, catifeauacare nu se rosese în şapte ani, Viorică i i se scurgeau ochii după el. Ei, avea să -lcapete odat ă şi odat ă , nu? — Inimă împietrit ă ! Îşi spuse, ar ă t â ndu-se cu degetul, poză bogat ă înrama de metal subţ ire. Inimă de aur, şopti zâ mbindu-şi. Ar fi trebuit să fie acum în mijlocul unei recepţ ii, rochie lungă , decoltat ă .Pufni de r â s —• decoltat ă ca nevasta roşcat ă a directorului de la aprovizionare,scuipa în degete ca să r ă sfoiască revistele. Telefonul sună , îl lă să să mai ţâ r â ie,alt anunţ de înt â rziere dar poate era bine, încă puţ in timp, cum să spui „amcunoscut un tip, îi cheamă Mihai şi lucrează .”? — Bună seara, doamnă . Ce face doamna? Mitoarcă sunt care v ă deranjează . Se str â mbă îndrept â ndu-şi cutele capotului. Vocea cocoşat ă , întrebă rilemieroase la care se dezv ăţ ase să mai r ă spundă .

— Bună seara. Da n-aveţ i noroc, Doru n-a venit încă . Poate îl gă siţ i. — Da, doamna Rodica, pă i asta voiam să v ă spun. Se f â st â cea, teîntrerupea, proasta creştere, nu era în stare să spună ce voia, oare cum sedescurca el în general cu mă rimile? — Da, ce anume, să … Să -i transmit ceva? Trebuia să se bâ lbâ ie şi ea casă fie în ton, puţ in emoţ ionat ă , serviabilă , „fii serviabilă indiferent cine sună .Nu se ştie niciodat ă !”, zicea Doru. — Nu, tocmai… Că el nu s-a simţ it tocmai bine. A şa, şi l-am adus. Puţ inla spital, să vadă şi doctorii. — Cum?! Unde? Asta mai lipsea! Îşi descheie capotul ascult â ndu-l, da, înţ elegea pe

jumă tate şi se gr ă bea, da, o mai că utase, trimitea ma şina după ea, ce dr ă guţ ,nu era cazul, dar bine că … Foarte repede. Nu-şi mai gă sea… ba da. Îmbr ă că iar, el într-o rezerv ă , iar, se maiînt â mplase de Pa şti, le nimerea numai de Pa şti şi de Cr ă ciun, să racul. Degeteleîi tremurau şi genunchii muia ţ i, ar fi trebuit să ia bani, poate, deschiseşifonierul, smulse cecul de sub cearceafuri, Doamne, la ce e bun cecul, traseplicul cu câ teva mii de lâ ngă poşet ă , câ t era acolo? Câ t, cit cost ă asta? Oricum



plă tea el la sf â r-şit, ca atunci, să i-i lase? Îl durea! O, n-ar fi suportat să -ldoar ă ! Şi la dentist… De machiat nu mai avea timp dar spr â ncenele crescuser ă

— ce trebuia să ducă acolo? Să întrebe, pe cine să întrebe? Mitoarcă , idiot! Se mişca mult prea încet. Fugi ca un melc în că mar ă , aruncă în sacoşade piele un compot, două compoturi, ciocolat ă ? Oare? Nu, nu face bine…

R ă mase cu mâ na pe clanţă , lipit ă de zid, ciulind urechile, oprea o ma şină ,aceea, apoi un claxon mic. Să se spele pe dinţ i? — Imediat, strigă în frigul ferestrei dar nu-l distingea pe şofer.

Trase yala şi dă du să se întoarcă , se r ă zgâ ndi, se urcă în spate, îşi prinsehaina cu portiera. Şoferul, t â nă r, cu vest ă tricotat ă , „bună seara”, deschise iar,trase haina. — Ce e? Întrebă , apucâ ndu-şi sacoşa la piept. — Nu ştiu, doamnă . O criză . Mai spuse după ce se întoarse calm la locullui şi porni lent spre capă tul aleii. Idioţ i! Să nu ştie ce… Miros de benzină îndulcit ă , pielea scaunelor,gă urit ă . Urmă ri muchiile caselor, treceau încet, între pomi, în timp ce că utachipurile lui din ultima vreme, oboseala, chestia cu casa, demisia — ah! Cumieşise din lojă , garderobierele roi, spâ nzurat cu nasul la aer pe uşa de sticlă .Inima? Vorbise cu Guşi, dar ce, n-ar fi îndr ă znit, cu ea nu avea nimic, „tu temai duci pe la serviciu, scumpa mea?”. Abia ajunseser ă în bulevard. — Poţ i să mergi mai repede? Acceler ă uşor, de fapt era repede sau i se pă rea, sigur, îngrijorat ă ? Onelinişte nevinovat ă , mişcarea nelalocul ei, era zece şi jumă tate, oglinda — seprivi în oglindă , prea întuneric, moţ ul v ă rgat al că ciulii. — Ajungem, şopti şoferul.

Miros de ză padă înnoroiat ă , şi aici trandafirii ciuntiţ i, un tramvai din fa ţă lumina coloanele Ca şinului, masiv ă , o cea ţă parcă , ori un abur mă runţ it, bur ă spre ploaie, nu simţ ise. Să vină singur ă în fiecare zi, cel puţ in o să pt ă -mâ nă detrambalare cu regim, o să se termine şi cu asta. „Mulţ umesc”. Şoferul se întinsesă deschidă uşa dar nu r ă spunse. Cobor î şi Mitoarcă , halatul pe umeri, ' serostogolea spre ea, să ruta mâ na şi o bă tu nepotrivit pe bra ţ ul cu plasa. V ă zuportierele ma şinii deschise, caroseria lucind în a şteptare sub ploaia de lumină fumegoasă a lă mpilor. Câ teva ferestre galbene la fiecare etaj. — Să intr ă m puţ in, desluşi într-un t â rziu morfoleala repetat ă a luiMitoarcă . O ţ inea de bra ţ , oprit ă , o neînţ elegere, înainte să calce pe alee spreintrare. Ii f ă cu loc să treacă în că mă ruţă , bă nci lungi ca un vestiar, pe mă suţ acu registru un halat cu bonet ă lă sat moale în coate, fuma o bolnav ă schilav ă f ă r ă somn, lâ ngă doctorul a ţ ipit, nu se trezi. Mâ zgă de pâ nză udă , praf, femeiasufla fumul în sus, ţ uguind gura pungit ă . — Rochia de crin — Sta ţ i jos, sta ţ i jos, sta ţ i jos. Cizma zgâ rie banca, hâ r şindu-i pe dină untru ceva dureros şi greu careurca spre gâ t. Era grav totuşi, precauţ iile îi îngreuiau r ă suflarea. Mitoarcă



îmbibat de bă utur ă zbucnea prin semiîntuneric, cum îşi zbă tea aripile halatuluisă se a şeze, vechiul costum gri, cravata albastr ă . — Ce s-a-nt â mplat, ce e? Aproape strigă sub str â nsoarea lui Mitoarcă . Bă tr â na şoptea, poate doctorului, un scâ r ţâ it, apoi altul. Blana se umflape lâ ngă ea, ţ epoasă . Mitoarcă , o grimasă stranie de cer şetor, fruntea împinsă

de riduri, oft ă din greu apucâ ndu-i mâ na. Se trase încet dar, presimţ ind, oabandonă anesteziat ă , privind fix în gura mică , scobit ă peste bă rbia rev ă rsat ă . — Doamna Rodica, cum să v ă spun, să v ă ţ ineţ i firea… Nu s-a putut să se facă nimic… O nenorocire… Ştiu eu cum… V ă rog. — Ce s-a înt â mplat, pentru Dumnezeu? Ii zv â cnea t â mpla, t â mpla stingă , presiunea umedă , cineva din spate seridică scâ r ţâ ind lemn, pas greu, un doctor înalt, halat maro lâ ngă haina ei.Mitoarcă îl urmă rea, lă cust ă , gura întredeschisă duhnind şi-i str â ngea mâ napumn. — Bună seara. Voce adâ ncă şi înţ elese mai repede decâ t vorbeau ei, în afara vuietului, îispuneau numai ei, ea mai r ă mă sese, cui altcuiva, se temuser ă că va leşina.Fumul trecea pe deasupra capetelor în şuviţ e dezlâ nate, nu leşina, se oprise,nu, nu va leşina, se opriser ă zumzetele, toat ă înstr ă inarea mişcă rilor rotundedimprejur ca pentru un client, murise deci, adică nu mai. „Să v ă . «ce spuneadoctorul, auzea, sigur, un infarct, ceva dublu, nu se putea să îl… Acum. Slă bipoşeta, plasa, o ultimă grijă , alunecau încet spre podeaua, cimentul ca un

vestiar, duş, meciul. — Era mai bine să v ă fi spus mâ ine diminea ţă dar v-a ţ i fi îngrijorat că lipsea… O studia, obraji ra şi, că rnoşi, ochii aduna ţ i deasupra nasului, înfipt în

bancă , greu, curios, multe alte femei care, bă rba ţ i care, meserie infect ă . Grea ţ a,gheara mică , nu. Apă să pieptul, nu, nu-i era r ă u, nu injecţ ie, nu. Aer!

Se ridică să deschidă uşa şi se întoarse din nou spre ea, ce vedea? Ce se vedea? Vedea dacă respira bine? — Numai nu v ă mai uita ţ i a şa la mine, spuse controlâ ndu-şi scâ rba,

vorbea oare? Cineva spusese asta. Doctorul privi în alt ă parte, aplecat pesteprag. Ba urma o moleşeală , el întins, nemişcat, iar alesese, Dumnezeu nu arealternative”. — Nu era bun pentru asta, zicea Mitoarcă şi suspină gâ rbovit. Ce, asta? Oricum, noaptea continua pentru toţ i, încă vii. Lumina beculuide la intrare că dea în pragul tocit, dincolo — burniţ a nopţ ii. Avea să treacă , dar acum? Haine negre? De gală . Mama. — Dă -i, te rog, femeii compotul. Mitoarcă ridică plasa, clă tina din cap, neştiutor, în-tinzâ nd gâ tul lafemeia din colţ . Apoi se ridică t â r â ndu-şi picioarele, şopteau ceva, femeia icni ca de plâ ns. Îl v ă zu pe doctorul imens cum scotea o ţ igar ă din buzunarul



halatului. Taur la jgheab. Doru se lă sase de fumat atunci câ nd, în Spania,corrida, dar să -i mai spună ceva, mă car că e lâ ngă el şi că ldura creştea, se uitala ea încă , ce a ştepta, cioclul? Flacă ra chibritului, luase foc, nu, o gelatină prelinsă , alt aer şi miorlă itura bă tr â nei care se îndepă rta roşietic prin zid, spregrilajul por ţ ii, ieşea.

Printr-o minune silenţ ioasă , str ă zile s-au lungit, s-au îngustat. Câ nd daucolţ ul, casele, înţ elese între ele, se apleacă ba spre st â nga, ba spre dreapta,într-un viraj viclean, din care se redresează oft â nd. Odat ă cu pasul, în că lduradereglat ă a sf â r şitului de an, iei un şomoiog de praf nă molit cu frunze putrede,îl por ţ i cale de sute de metri şi, f ă r ă nici un rost, îl la şi în pragul unei por ţ iumblate cu rutină vopsit ă verde, vopsit ă maro. Zile în şir, soarele lipseşte.Lumina grea tresare printr-un nor mai alburiu, îngustează ochii, încrunt ă ,câ teva clipe a şteptarea se înteţ eşte în apropierea exploziei. Dar norul sedublează , fanta albă că lă toreşte departe în r ă să ritul mă rii şi, pierzâ ndsperanţ a, copacii se închid iar în coaja tare, Praful de pe ultimele frunze îl spulber ă v â ntul dezlegat, rotit şi el ca o vrajă rea pe sub coroane. Gardurile s-au înă lţ at. Resturile construcţ iilor zac sub prelate, picuratedin streşini, ză dă r â te de câ inele casei. Câ t tine, statuia de ghips din gr ă dinapeste care s-a mai clă dit o camer ă , st ă acum în uşă , roşit ă în obraji, cudiadema proaspă t aurit ă şi faldurile de cobalt şterse de praf, de fiecare dat ă câ nd treci strada, o Frumoasă din poveşti le pă zeşte pragul, la picioarele eidungate de sandale romane st ă o javr ă somnolent ă care scoate un singur lă trat.Numai pă mâ ntul, surdo-mut, izbucnit printre dale de ciment, r ă stignit întredouă cur ţ i pietruite, împinge în aer buruieni, muguri preatimpurii de bujori,colţ ul zambilelor. O dorinţă mai mare decâ t el, numai a lui, niciodat ă v ă zut ă , la

fel de limpede şi nev ă zut ă ca a tuturor, îl pă strează negru, bulgă rit şi jilavoriunde întorci capul. Seara t â rziu, din ma şina care te ducea la Tania, vedeaisă rind într-un pă mâ nt de întuneric, prin ochiurile gardului de beton, flă că riler ă zleţ e ale candelelor şi lumină rilor unui alt cimitir, aceea şi lume. Benzină riei de lâ ngă pia ţă i-a ruginit lacă tul. Pe asfaltul dimprejur,îmbuibat de unsori albastre, apa zv â rlit ă de flor ă rese leagă nă băşici. Bă tr â nenoduroase, grase în şase r â nduri de haine subţ iri unele peste altele, îşi numă r ă

banii din buzunarul de sub şor ţ . Crizanteme — ţ igă ncile trag câ te un fum, per â nd, din aceea şi ţ igar ă . Ploaie. Din autobuze coboar ă oameni încă rca ţ i de

bagaje, gr ă besc să treacă pia ţ a spre blocurile aliniate, copiii trag spre chioşculcu dulciuri unde nu-i nimeni, doar un bec slab vede acelea şi pachete de

biscuiţ i alba ştri, gr ă mă joara de lame galbene cu gumă de mestecat chiar lâ ngă geam. Apoi iar str ă zile, ca a ţ e întinse pe după pari. Într-o sta ţ ie de autobuz,între o adresă şi alta, trecâ ndu-şi poşeta dintr-o mâ nă în alta, el se apropia,cum niciodat ă în camer ă , în mijlocul propriilor lucruri, ca un necunoscut care-ţ i r ă sare deodat ă în spate să întrebe „nu v ă supă ra ţ i, opreşte la Rosetti?”Întoarce capul cu bruscheţ ea spontană ca mersul, care lui îi plă cea at â t de



mult, iar silueta lui cu parfum că lduros în că ma şa albastr ă şi pantalonii decatifea, hainele de casă , i se înclina cu un sur â s încurajator.

Ceilalţ i se zgribuleau în pulovere şi paltoane, el umbla de ici-colo, numaiîn spatele ei, în că ma şă sau pijama, sub cerul plumburiu ca în dormitor,

oboseala îi pierise, avea un aer de vacanţă cu griji mă runte şi nu vorbea. Nu, bineînţ eles că nu îl vedea, nu avea viziuni, el nu era pe nică ieri dar era, at â t câ t ea să -l întrebe, privindu-l în ochi, cu tandreţ ea t ă ceri, unde eşti tu, unde eşti?

Acum trebuia să umble uşurel cu el, de o să pt ă mâ nă numai şi înv ăţ ase cumsă -l ia ca să nu-l sperie. Dar orice ar fi f ă cut, el nu mai intra în casă . „Haide,hai la noi!” şi descuia câ t putea de lent, oprindu-se să -şi scarpine nă sui, apă sape clanţă , „hai, nu e nimeni”, i se umezeau ochii şi întorcea capul dar el st ă teacu mâ inile-n sâ n pe ultima treapt ă şi îi flutura mâ na frumoasă de bun r ă mas,cobora în puf. Poate ar fi trebuit să plece din Bucureşti sau să -şi umpleconcediul cu spectacole, cu de toate „ca să uiţ i, dragă ”, cum foarte bine ştiau şiDoina şi Tania, dar nu era în stare să renunţ e la că utarea de casă , „la bloc nicinu mă gâ ndesc!”, pentru că numai atunci, pe drumuri necunoscute, princamere sordide, la bă tr â ne abandonate de familie şi ajutate de vecini în numelelă comiei viitoare, numai acolo, numai a şa ştia că el o urmează , că se bucur ă la

vederea t ă riei, a împietririi ei, că ci o vedea, desigur, de peste tot, f ă r ă să se lase v ă zut. Era de acord ca ea să -şi schimbe via ţ a, să refuze să locuiască la soacraprimitoare în camera de serviciu, o oarecare mamă degenerat ă cu pă rul verdecare pretindea cadouri de toate să rbă torile, f ă r ă să fi dat ea însăşi vreunul. Oajuta, da o ajuta să mai înghit ă o vizit ă , să mai r ă spundă la un telefon, să maijnint ă o dat ă că de Cr ă ciun „merge în familie”, dar şi să „ia legă tura” cu ceicare aveau să -i v â ndă por ţ elanurile, tablourile, covoarele şi mobila, eventual

câ teva bijuterii, cu toţ i cei care se oferiser ă să -i „scoat ă bani din piatr ă seacă ” la un procent infim, pentru ca, mai devreme de trei luni anunţ ate, câ t mai erală sat ă în chirie, să cumpere o că suţă ori un apartament într-o vilă , primul ei locadev ă rat. Cu sur â sul lui încurajator, excursiile Rodică i prin Bucureşti aveauîndrept ăţ ire. Nevinovatele curiozit ăţ i îi descopereau familii cu vieţ i separate prinperdele de catifea, bă tr â ni să rmani şi orgolioşi pe care doar senilitatea i-ar maifi luminat o zi, nepoţ i suciţ i imprevizibil de intelectuali cu nume istorice carecereau socoteală tuturor, ei inclusiv, pentru destinul vitreg al bunicilor şiunchilor, femei singure crescâ nd copii absenţ i şi adora ţ i, bă rba ţ i singuri carenu înţ elegeau niciodat ă să ' poarte doliu dar îi admirau verigheta de platină , alţ i

bă rba ţ i ducâ ndu-şi în glorie povara singur ă t ăţ ii lâ ngă femei încă frumoase,sortite mor ţ ii în r ă stimp ştiut, doar câ teva familii relativ echilibrate care voiauori trebuiau să se mute în provincie, într-o casă mai mică sau cu un etaj maisus. Nu obosea ascult â ndu-i. Spectacolul o pornea mai nesăţ ioasă spreurmă toarea adresă , reuşise într-o zi să vadă şi opt case, lă sâ nd în toateimpresia că ar fi putut scoate sutele de mii cerute chiar din poşeta lă t ă rea ţă deşarpe, o dat ă cu înţ elegerea duioasă a proastei st ă ri materiale a imobilului şi alocatarilor. „Ai voca ţ ie de turist”, zise Tania, cu uşoar ă , abia perceptibilă ironie.



„Poate că asta am tot vrut să fac şi n-am apucat niciodat ă . Mă simt mult mai bine. Şi cred că şi Doru s-ar fi bucurat”. Nici un cuv â nt, fireşte, despre bucuriacare i se citea lui limpede deasupra nasului osos. „Hai, intr ă , intr ă . St ă m puţ inşi te duci”. Dar el dispă rea după ce pă ruse că se uit ă nu în ochii ei, ci laochelarii care-i alunecau descumpă niţ i pe şanţ urile ude. Atunci şi numai

atunci, intr â nd în casa pe care o gă sise de at â tea ori goală , acum de-a dreptulpustie, cercet â nd, după ce-şi zv â rlise blana pe covor, din biroul în întuneric,sufrageria doctorului de vizavi, candelabrul str ă lucind peste corpuri colorate înmers, hohote neînţ elese o sugrumau şi o lă sau după câ teva minute istovit ă pescaunul lui Doru. Teroarea, tu ai ştiut, nu-i a şa?”, să -şi mai aducă aminte?Bruiajul de cuvinte cu scenele friguroase de la înmormâ ntare, nea şteptatacompasiune, parcă reală , a lui Guşi, vecină tatea ministrului, ferparele şifoamea într-o confuzie neast â mpă rat ă o zguduiau, pustiite de plâ ns, pe mă sur ă ce rochia, ciorapii, cizmele, toate ros negre îi r ă să reau înainte mai clar ă moartea ei decâ t a lui. „Eşti nebună . N-ai de unde să scoţ i bani acum pentru ce

vrei tu!” — Tania suspect â ndu-i zâ mbetul lunatic. O să -i str â ngă ! At â t depuţ ine lucruri importante! Ciufulit ă în oglinda cu rama ei nesimţ it de exact ă ,metalul egal, el se uitase vreodat ă la ramă ? Se liniştea într-o pr ă pă stioasă fericire tihnit ă , ca după cur ăţ enia generală , respira ţ ii lungi, ritmate cu da, da,da, întrebă rile terciuite sub masa deşert ă ciunii, praful scos din plă mâ ni, urmacă lă toria unei doamne, ceva suav din baletul cu Tania, inimile lor încă lzite desuflul ei amar parfumat, brutarul saluta r ă nit, durere fastuoasă în inele maripe degete palide, plutea atinsă de briză printr-o lume neştiutoare, impresionat ă de suferinţă , patinatoare solemnă . Câ t şi-ar fi reproşat, dar ar fi şoptit, numaişi numai ca să greşească , la urechea unui str ă in: „Nu ştiu cum e să fii v ă duv ă ,degeaba mă compă timiţ i. De fapt.” De fapt, n-ar fi spus nimic, nici nu ştia

nimic, cine ştie? Alţ ii cum se simt în pielea nouă , ca să nu supere pe nimeni?Lume de pref ă cuţ i! „A ş vrea să te v ă d, să st ă m puţ in de vorbă .” Guşi: „Amtreabă chiar acum, nu te superi. Te sun eu mâ ine”. Deasupra gropii o ţ inea decot, str â nsoare înmă rmurit ă care pă rea din clipă în clipă să treacă în br â nci. La poarta cimitirului, salutul compasionat, rezistent, ca şi cum totul se f ă cusedupă voinţ a lui. Voinţ a, care? În perciunii lipiţ i egali, parfumul discret, într-adev ă r persuasiv, al gurii care pedepseşte. Apoi nimic, un accident al inimii,palpita ţ ia, linguriţ a lovindu-se de pereţ ii ceştii. Clanc! Uşa, Victoria, doamna îndoliu, şşşt! Pref ă cut ă . Azi era mai senină încă — din câ nd în câ nd scara de lemn pe care urcasela micul apartament cu fereastra pe colţ , oftat în bucurie. „Da, Mihai, i-arspune, ridicâ nd bă rbia, am o casă la fel de frumoasă ca a taj Am scar ă interioar ă . A şa, ca la bunicii bunicilor t ă i”. Sau ca la Gabriel. Doru avea să -lcunoască pe Gabriel? Ce coincidenţă , zâ mbi trecâ ndu-şi şuviţ ele rebele pe după urechi, unul după altul, alternative. In sf â r şit, ea la fereastra pe colţ , flutur â ndmina că tre Mihai care venea agale, st ă pâ nul tuturor locurilor, la noua adresă .„Aici, aici, sus!” Se reîmbr ă că , adu-nâ nd de pe scrin cheile, de pe frigidermă nuşile, din dormitor ţ igă rile neatinse, bricheta, plictiseala condusă cu grijă ,



să nu vadă lumina la doctor, candelabrul, criza, pantalonii lui pe suportulmaro. La început, sigur, credea că va trebui să -şi ia inima în dinţ i ca să -l vadă ,marea hot ă -r â re, acum nu r ă mă sese nimic, azi, sau mâ ine sau poimâ ine,oricâ nd ar fi putut trece să zică „bună seara, iar am venit, intr ă , ce-ai maif ă cut?” Poate că nici asta nu era important. „A ţ i cunoscut un om important”. Şi

totuşi, nu poţ i să nu te gâ ndeşti. Oare a şa gâ ndesc toţ i? Copilul îşi plimbă mă nuşa pe geam, ochi clar în aburul rece, neon pal la partere sure, mese înaltede patiserie, t â rziu. In poze, amintiri, ghionturi? Amestecă tura dintotdeauna,zv â cnetul t â mplei ca tică itura de porumbel, hr âşnetul roţ ilor, sta ţ ii zguduite şipomi, pomi prin noroaie, la nesf â r şit? Ca să vorbească pe urmă , e, ba nu e,

vreau asta, ba ailalt ă , lume de pref ă cuţ i! Nu se ţ inuse după ea dar mergea mai încet decâ t ar fi putut. Dă du colţ ulşi oft ă . I se nă ză rise. Departe, într-o camer ă suspendat ă în v â rful plopilor,Doru, coatele pe birou, lampa ceruind foaia albă . Îşi purt ă ochii pe reliefulcaselor. Contur greoi, f ă r ă ochelari. Trecuse. Golul plă cut, cur ăţ enia, sunt lalapte, mama”, mă car de-ar fi aceea şi r ă coare proaspă t ă în fiecare diminea ţă .Clă mpă ni prin bă ltoace dar ferestrele n-o a şteptau şi nu se luminar ă . Traversă .Nici o lumină . Un bloc de casă , stropit pâ nă la jumă tate, s-ar fi ghemuit.Descumpă nit ă , se holbă regre-t â nd ochelarii — nimeni? Dormea? Era devreme.Din curte venea întotdeauna lumină , restul casei, unde poate pă rinţ ii. Cine? Îşiscoase mă nuşile şi traversă înapoi. Nu trecea nimeni, pieptul ca în zale,respira ţ ia oarbă , teama aceea, cum putuse s-o îndure at âţ ia ani, plasticul cui?Şi Mihai? Un str ă in cu barba roşie, erau acolo într-adev ă r pă rinţ ii lui? Str ă zilechiar se lungiser ă . Şinele goale duceau at â t de adâ nc într-un capă t şi în celă lalt noaptea, oamenii care se cunoscuser ă numai ei ştiau cum, norocul în plină lumină al fericiţ ilor, şi nici aici nu mai locuia nimeni? Ajunsese într-un t â rziu.

Înşelă ciune mai mare decâ t casa meşterilor, abia recunoscut ă , că r ă mizile vr ă fuite pâ nă -n gard, demolare? — Demolare? Şopti, cu ar ă t ă torul strivindu-şi buza de jos. Ba da, şi se gr ă bise încoace chiar cu sufletul pulsâ nd în fundul gâ tuluiuscat. Să fi apucat, unde? Dar nu era decâ t Doru în magazie, foşnind cu v â ntulca tabla calcanului, foile albumului albastru, un colţ albastru, privire câ tstrada de mare, în care st ă tea, în poală mâ inile încrucişate: „De ce te uiţ i a şa la mine?” Ea se adă ugase albas-trului-violet, odihnei mâ inii care întorcea foaiazincat ă , Doru mâ ngâ ia pă rul de aur şi totuşi pleca. Îşi roti cizma pe un ghemotoc de moloz. Ar fi spus că — Nimă nui, pustiu cum s-ar fi bucurat alt ă dat ă să fie tunelul între caselecu br â uri de ghips, foamea umedă iar „Pâ ine”, Doamne, mă car un pas.Încremenit ă , nu, visase, vraja unei r ă ut ăţ i mai mari decâ t locul clă dit pentruomul care ştia tot şi se uita la ea prin geam, cine avea s-o gă sească aici, cine?Gabriel, pufni cotului din că ma şa albastr ă , str â ngâ ndu-şi degetele pumn darnu avea curajul, câ t de moale, să se uite în sus, deşi voia cu încă păţâ nare,curiozitatea spaimei, dar nu putea. Ceafa i se-ncord'ă plesnind şi ea de for ţ a



dinţ ilor scr âşniţ i. De durere, ca în somn, îşi lă să capul pe spate şi strigă multcâ t o ţ ineau puterile. Y o

Adev ă rul este că începea să nu mai semene cu nimic. Pasă rea lină între

plopi prin fereastra deschisă înaltei terase, uşorul tremur mulţ umit al cozilornegre, aripioare v â rstate cu roşu din micul bazin verzui de lumină şi gâ tulînţ epenit sub bostanul molâ u într-o nepotrivire care prevestea numai r ă ul,toate porneau să treacă de partea cealalt ă iar în vis îi apă reau cel mai des voci,imense replici descă rnate, abstracţ ii sunâ nd atunci ca gongul, pâ lpâ ind latrezire un clei compact şi pretenţ ios din care se iveau ici-colo, în v ă lul să rbă toriitropicale, chipuri îmbufnate de enciclopedie, oceane albastre. Dar şi Sadatr â zâ nd. La r â n-dul să u, noaptea îi refuza asemă narea. Orele altuia — nici ourmă de prietenie. În locul beznei toropite, în locul semiobscurit ăţ ii tandreunde şuierul şi luminile ora şului se insinuau alt ă dat ă cu dulcea ţ a lor strident ă de cabaret ofilit, că pă ta acum o haină de ar şiţă . Sleit de febr ă , r ă t ă cea pe că r ă rimititele, dar de-o mulţ ime care-l înspă imâ nta, vizit â nd amintiri rupte,fragmente de imagini lipsite de orice însemnă tate, plină de sine fiecare capiesele în enumerarea unui testament. Un singur asemenea şir pă rea că selungeşte zile. In fapt, ca într-o astenie oarecare, treceau minute, cel mult unsfert de ceas. — Nu-mi ajunge o or ă , oft ă bă iatul. — Încearcă totuşi. Exasperat de mica oboseală continuă dar şi de vigilenţ a profesoarei desport al că rei ochi verde îmbietor, spre deosebire de cel albastru îngheţ at, erafixat asupra lui ori de câ te ori îşi înă lţ a capul uitat peste mâ inile încrucişate pe

masă , luase un somnifer slab. Un vis rar urmase, copleşit şi el de că ldur ă catoate celelalte, în schimb nici un detaliu nu mai revenise, ca şi cum pelicula,conştient ă de valoarea ei, se prezerva. Mai mult, probâ ndu-şi importanţ a,acesta avea întipă rirea cea mai bună , fiind în aparenţă şi cel mai puţ in bizar,un vis mut unde toate se înţ elegeau de la sine. Lumina puternică , aspr ă a unei zile toride. Se ferche-zuieşte în oglindă ,poart ă frac, mâ inile îi tremur ă de o emoţ ie candidă . Musta ţ a blondă , r ă v ăşit ă sesupune îndrept ă rilor de foarfecă , periei, dopului de la sticla de parfum, uneipriceperi pe care de altfel el nu o are pentru că nu şi-a lă sat niciodat ă musta ţă .Ştie cumva că grija asta e nouă şi sur â de chipului senin bă rbă tesc din oglindă care are satisfacţ ia nea şteptatei distincţ ii de deasupra gurii. Se pare că doarmusta ţ a, crescut ă la îndemnul unei femei oarecare, îi mai lipsea ca să intre înr â ndul oamenilor. E gata şi e mulţ umit. Încalţ a nişte pantofi ocru-galbenidemoda ţ i, frumoşi ca o lulea de muzeu, şi coboar ă în strada pietruit ă , o scenă imposibil de cuprins, cu zecile de oameni care trec ocolind gropile, pisicanemişcat ă , cu pomi pitici, fluturi, unde de praf, scâ ntei albe, toţ i — şi elasemenea lor — s-au obişnuit cu că ldura, un cer şetor şiroind de sudoare îşinumă r ă febril monezile. Execut ă o acţ iune precisă , f ă r ă să ştie ce va urma. Îşi



urmă reşte curios silueta în frac. Se gr ă beşte puţ in, cu sentimentul confuz că ar putea avea neplă ceri dacă înt â rzie, dar e departe de a intra în panică : îşirecunoa şte inhibiţ ia, crisparea delicat ă dinaintea unei înt â mplă ri. Deodat ă îşidă seama că are mâ inile goale. Parcă ar fi trebuit să ia ceva sau să pregă tească ceva sau să noteze ceva, ceva ce se face cu mâ inile şi nu a f ă cut şi, deşi nu e

grav, crisparea creşte, nesiguranţ a îl face să simt ă fiecare pas. Nu, nu se vaîntoarce din drum. E at â t de cald încâ t aerul umblă pe lâ ngă el, lovindu-l.Partenerul fierbinte îl îmbat ă ca un vin greu, îi fericeşte f ă r ă motiv mişcarea,dublâ nd-o muzical. Exaltat, sur â zâ nd, puţ in vinovat. Ajunge. Intr ă pe poartacimitirului. Doi guguştiuci pe o cruce îşi cur ăţă aripile. Împrejurul capelei s-auadunat o mulţ ime de cunoştinţ e, îl a şteapt ă , nu s-au impacientat totuşi, eiînţ eleg că nu putea veni chiar la tanc. Se linişteşte, salut ă în st â nga, îndreapta, are senza ţ ia că recunoa şte numeroase figuri pe care apoi nu şi le vamai putea aminti. Dar va revedea mereu ansamblul. Aplauze fine îl însoţ esc citurcă scă rile. Apoi toţ i câ nt ă un mar ş înă lţă tor, pare un cor celebru, nu mai ştiecare, în timp ce el execut ă mai departe rolul prescris, imprevizibil. Se a şează câ t mai comod în coşciugul deschis pe catafalc. V ă ruit ă , înalt ă , capela e unspa ţ iu cunoscut, închide ochii dar îi deschide repede pentru a nu pierde ocaziade a mai vedea o dat ă pâ nza splendidă at â rnat ă pe peretele din fa ţă : pe malulr â ului, într-o noapte luminoasă , sprijinite de câ te un trunchi de salcie, două fete cu cozile legate în funde multicolore privesc apa învolburat ă , una ţ ine în

bra ţ e lalele, lâ ngă cealalt ă e un paner cu mere roşii. Veghe blâ ndă , puţ incaraghioasă , copilă ros perversă . In fine, se întinde pe spate în auzul uralelorcare topesc pereţ ii capelei, o bucurie mâ ndr ă , albastr ă îi închide ochii şi sescufundă f ă r ă oprire într-un gol pă relnic, că ci aerul lui e dens şi elastic, aerulcald care-l însoţ ise. Se scufundă iremediabil şi se teme să deschidă ochii, ca în

fa ţ a unei prea mari umilinţ i, deşi că derea nu e prin nimic neplă cut ă . Musta ţ a îlgâ dilă , dar, nu se ştie de ce, nu se poate scă rpina. — Nu mai ţ in minte cu muntele, cu doamna, ce… — N-ai voie să vorbeşti cu mine. Tu dai lucrare acum. Vedem noi lasf â r şit. La început îl dezorientase bă iatul. Un cap imens, mâ ini enorme racordatela ramurile r ă sfirate ale trunchiului. În primele ore, lipsa lui de iniţ iativ ă ,moliciunea lungană şi amorf ă repet â nd f ă r ă varia ţ iuni tot ce auzise de la el seînsufleţ eau doar în sur â sul t â mp ce-l înv ă luia câ nd lă stunii şiraguri perdeluiaufa ţ ada blocului turn. Fascina ţ ia era adev ă rat ă şi, f ă r ă ruşine, Daniel urmă reazecile de să geţ i negre întret ă iate de planarea câ te unui porumbel. Ceea ce îipă ruse impoliteţ e, r ă zbunare prin intermediul lui asupra pă rinţ ilor care-lobligau să suporte medita ţ iile, îi apă ruse cur â nd ca retardare, uşor de bă nuitîn toat ă încetineala copilului, în desele suspendă ri ale vorbirii care vuiauabisuri între lucruri şi numele lor. Daniel nu avea orgolii, nici capricii, nicir ă ut ăţ i copilă reşti. R ă spundea musafirilor doamnei Handrea cu naturaleţ e,pă r â nd chiar să a ştepte din partea lor întrebă rile simple şi stupide, totdeaunaacelea şi, despre şcoală şi despre plimbă rile lui. Era un elev mediocru. Pă rinţ ii



nu se temeau să -l lase singur, a şa încâ t se plimba mult, memora toate numelestr ă zilor pe unde trecuse şi îşi povestea traseele blâ nd, f ă r ă vioiciune,întreţ inâ nd cu oaspeţ ii un dialog ciudat în care ei deveneau fanii exalta ţ i aiunui apatic dar cordial profesor universitar. Mila lui Dragoş se topise cuîncetul: bă iatul îşi f ă cea temele, ţ inea minte tot ce se petrecea în ora lor de

engleză iar dacă era totuşi handicapat, asta s-ar fi putut probabil rezolva întimp, din moment ce nici domnul, nici doamna Handrea nu ţ inuser ă să -lprevină despre suferinţ a lui Daniel. Privind pentru prima oar ă pă să rile, peştiidin acvariu, propriile mâ ini şi încercâ nd, f ă r ă a fi v ă zut, să adopte masca de

beatitudine a copilului, tr ă ise câ teva secunde de îngreunare nea şteptat ă , caînaintea somnului. Apoi, prin repetiţ ie, deveni din ce în ce mai uşor, r ă scolit defluidul rapid al aripilor, asimilat aproape cucernic destinului de pasă re purtat ă sau gra ţ iei schimbă toare a peştişorilor de lux ale că ror voaluri negre f â l-f â iauneauzite ca pline de o energie inutilă . O agita ţ ie poate pe câ t de suav ă pe at â tde obositoare pentru bietul peşte, a şa cum însăşi via ţ a lui pă rea o zbateresleit ă , o alergare în deşert, unde greul pa şilor e simţ it numai de cel ce aleargă iar eventualii martori îi percep mişcă rile ca pe figuri studiate într-un balet.Chin care nu atingea nici o ureche, impresie de facilitate, de destindere, de câş-tigă tor. Renunţă cur â nd să creadă că Daniel ascunde acelea şi confuzii subprosternarea sur â ză toare. Nici nu i se mai pă rea că îl deposedase hoţ eşte de o

jucă rie. Dacă la r â ndul lui se juca, joaca era îndrept ăţ it ă , ajunsă pe mâ ini maiînţ elepte, fiindcă mai bolnave. Mă ri numă rul temelor pe care bă iatul trebuia să le scrie în prezenţ a luiiar el îşi împingea fotoliul pe rotile spre uşă , ieşind astfel din câ mpul vizual allui Daniel, şi trecea încet între pă să ri sau peşti. Propriile sale mâ ini înv ăţ aser ă singure jocul şi tresă reau volatil pe bra ţ ele fotoliului. Interesele mercantile care-

4 aduseser ă în casă şi curiozitatea vulgar ă care-l menţ inea legat de prieteniifamiliei îl jigneau în egală mă sur ă dar era incapabil să -şi ducă printre eiadev ă rata fa ţă , vulnerabil şi deplasat cum ar fi fost dacă şi-ar fi expusmâ hnirea. A şa, în fotoliul pe rotile, în ora de engleză , lâ ngă muţ enia acelui

bizar adolescent, înă lţ imea accesibilă a pă să rii îi limpezea drumul respira ţ iei,umplâ ndu-i supravieţ uirea cu o împă care egală pentru toate gesturile, pentrusomn şi masă şi mers. În rest, brava după bunu-i obicei. Invitat să ia o cafea însalon, asista la discuţ iile oaspeţ ilor, r â njind ca un idiot str ă in de tot ce auzea,deşi r ă să reau deseori, altfel îmbr ă cate, lucruri la care se gâ ndea tot timpul. Oemoţ ie bâ l-bâ it ă îi str â ngea gâ tlejul şi—i gr ă bea inima câ nd nu mai avea încotroşi trebuia să r ă spundă unei intona ţ ii complezente. In camera lui închiriat ă , leţ inea guralivilor discursuri edificatoare, a şezâ nd conceptele la locul lor, negâ ndordinea de bun simţ a argumenta ţ iei: „Mai mult ă cruzime, domnilor. Adev ă rului

vostru nu-i cresc picioarele!” le striga în absenţă , la fel cum Ianei îi mâ ngâ iapă rul r ă sfirat pe perna de pe care ea se ridicase cu o zi în urmă . — Gata, şopti Daniel şi întoarse spre el ochii lucioşi, moi de o glumea ţă epuizare. — Mai verifică o dat ă . Mai ai zece minute.



Tresă ri iritat de supunerea bă iatului. Îl aprobase f ă r ă comentarii,aplecâ ndu-se prompt dar dezinteresat peste hâ rtii, de parcă i-ar mai fi cedat luiDragoş zece minute de singur ă tate. Ceafa înă lţâ ndu-i-se lent, ca privirea să poat ă să ri din nou balustrada balconului că tre porumbei, confirma politeţ eadocilă şi, abia atunci, deconspirat şi dator — deşi nu puteai fi niciodat ă sigur

cu Daniel — îşi aminti observa ţ ia copilului care uitase şirul povestirii. Lamemoria lui bolnă vicios de exact ă , povestea simplă a doamnei care îşi uit ă umbrela în cabană era un fleac. Uitase într-adev ă r? Şi totuşi, nu putea spunenimic. Cuvintele i se-nnodau ca de obicei în propoziţ ii de nerostit şi-apoiruşinea, sfiala de a vorbi cu Daniel chiar despre mecanismul lui deficitar, cutoate că îşi însuşise postura de profesor cu destulă autoritate. R ă maseînţ epenit în fotoliu cu dinţ ii str â nşi de furie. Acelea şi nesf â r şite complica ţ ii!Durase at â t de mult pâ nă să înţ eleagă slă biciunea lui Daniel şi chiar atuncicâ nd se lă murise, comportamentul lui r ă mâ nea incomod: f ă r ă să fie obraznicsau viclean, copilul avea o libertate în mişcă ri, în felul de a se adresa, osimplitate naturală şi camaraderească din care lipsea orice urmă şcolar ă . Cuun exces de sensibilitate care-l f ă cea să par ă deopotriv ă bă tr â n şi feminin,prevenea nemulţ umirile lui Dragoş şi-şi cerea mereu scuze, în manierapă rinţ ilor, puţ in îndulcit ă , pentru toate nimicurile. Paralizat, copleşit decă ldura bă iatului, Dragoş ceda. De la un timp, aglomerat pâ nă la sufocare de mii de amă nuntedezordonate, adev ă rat campion al observa ţ iei de care încerca să scape citind —ori în lecturi amă nuntele ţâşneau cu delicii din fiecare r â nd — izbutise să folosească orele cu Daniel, convertindu-le în desenul pă să rilor şi al acvariului.Era cel mai mare succes al să u: cu metode nemaiîncercate, repurtase victoriaîmpotriva demonilor. Ajunsese în câ teva r â nduri, sau a şa i se pă rea, pâ nă la

abolirea prejudecăţ ilor de fiinţă superioar ă , a acelor obişnuinţ e de orientare şiierarhii dobâ ndite pe parcursul a două zeci şi opt de ani care-i erau acuminsuficienţ i. Şi în bună parte constituiau biografia unui str ă in. Era un fel de auita că el deţ ine comanda, deşi mai apuca să simt ă cum se micşorează distanţ ele dintre el şi obiecte. Cu toate acestea, n-ar fi putut relata experienţ a.Nu se „concentrase” şi nu avusese nici o „revela ţ ie”. Mai degrabă alunecase.Desigur, tot într-o intuiţ ie, şi aceea mai veche, dar nici cunoştinţ ele sale vasteşi puţ in adâ nci de psihologie, nici bâ jbâ ielile prin tratatele orientale de educarea spiritului nu o prevedeau. Mă runţ irea care îl însoţ ise de mic îşi gă sea aici unloc, poate singurul în care o fr â ngere înmiit ă poate da un cerc: totul se dovedeaegal de viu şi de important, decurgea din înt â lnirea detaliilor şi conver-gea spreele, astfel încâ t dispă rea şi sensul marilor unit ăţ i de timp — didactice şioptimiste jaloane ale perpetuă rii egoismului! Dragoş nu i-ar mai fi putut spunelui Tom „ne vedem peste o lună ”, era de-a dreptul absurd! — Şi cel al marilor unit ăţ i de spa ţ iu care decupau artificial un continuumde vitalitate, fals perceput ca alcă tuit din pă r ţ i mişcă toare şi din pă r ţ i inerte. Înacele momente, lipsa de rost a persoanei sale, nimicnicia care pe alţ ii îiîmpingea la sinucidere ori la eternele discuţ ii sterpe despre libertate, înflorea ca



o supremă binefacere. Printr-un accident, teoriile despre Unitate, numă r, spa ţ iişi timp ca realit ăţ i finite, că ci apar ţ ină toare de lume în finitul ei, că pă taser ă unpalpit verosimil şi, f ă r ă a se mai exprima prin el însuşi în chiar termenii lor,consunau cu o stare de bună tate, cu o rena ştere atotcuprinză toare gata să -lîmpart ă oricâ nd oricui, f ă r ă reţ ineri de animal care se conserv ă .

— Rochia de crin f ă r ă excese de devotament pentru „om” — omul era şiel, acolo, o formă . O stranie indeterminare pusese st ă pî-nire pe el, un principiude non-excludere care-l aducea mai aproape de senza ţ ia de zbor decâ t orice altmiracol pâ ndit, iar atunci câ nd din buchetul de posibilit ăţ i al în-t â mplă rii unase realiza, urmă rea cu încâ ntare mişcarea aleatoriului, ca scâ ndura pe ocreast ă de val. Înţ elegea cum se f ă ceau descoperirile. Dar, din ce în ce maimult, t ă cea. Iana îl asculta cu r ă bdare, avea o continuă nedumerire pozitiv ă dar Dragoş nu putea — chiar nu se putea — explica. Asta mai bine. „Asta” nudepindea de rela ţ iile cu directorul şcolii, nici de câ t de prost mâ nca în ultima

vreme, sau în absolut depindea de toate şi depindea at â t de mult, încâ tcondiţ ionarea exemplar ă a romanelor de orice fel, cu insistenţ a lor psihologică ,îi apă rea de-a dreptul puerilă . „Nici nu ştiu să spun ce e, dar cred că e un lucrufoarte grav, ca atunci câ nd trebuie să schimbi limba maternă . Oricâ t am lă muricategoriile şi mecanismele, tot nu putem reduce superiorul la inferior. N-o să faci niciodat ă o casă din pâ ine, deşi pâ inea e esenţ ială şi stimabilă la r â n-dul ei.In realitate, nu exist ă nimic „pe înţ elesul tuturor”., Asta” nu are nimicsenza ţ ional ca teză . Doar că mie îmi schimbă via ţ a”. Dar cu Iana lucrurilest ă teau la fel şi nu era de v ă zut cum se schimbase via ţ a lui Dragoş. Ea venea la el ca înainte, se duceau la petrecerile lui Tom ca înainte, uneori dormeau la el,se certau şi se maltratau pâ nă la silă ca înainte. Ea se îngrijea la fel deipohondru — se ştergea cu spirt, îşi f ă cea lunar analize, întreţ inea coafeza şi

manichiurista, îşi vizita copilul câ nd avea chef, telefona maică -şi de la gazda luiDragoş şi-o sf ă tuia câ te o or ă cum să procedeze cu copilul care plâ ngea noaptede noapte şi, mai ales, nu-i ierta lui Dragoş nici o pană de curtoazie saugenerozitate din cele ce stabilise că i se cuveneau. Ba, dacă se schimbase ceva,se schimbase oarecum în bine, fiindcă solicitudinea lui Dragoş crescuse şireproşurile erau ceva mai puţ ine. Lui nu-i venea nici acum să creadă că cinevacare dă duse zeci de examene la ştiinţ e sociale putea fi at â t de opac. Şi-apoiavea zilnic de-a face cu copiii, pregă tea anchete, teste, chestionare de sondaj. Întimpul certurilor violente, Iana pă rea chiar că se opune din toate puterileorică ror intruziuni ale culturii înmagazinate for ţ at ori ale bunului simţ care ţ inesă -şi pă streze întregi iluziile despre educa ţ ie. Încr â ncenarea ei era cu at â t maiminunat ă , cu câ t vorbea cursiv limbajul preocupă rilor pe care existenţ a ei lediscredita. — Bun. Fix. Să vedem ce-a ieşit! Câ te zile frumoase! Prin nimic deosebit altora de cel ce fusese, ca fosteleape îngheţ ate ale r â ului sclipind în abur de-a lungul zorilor de var ă , semă natransparent cu cele prin care trecuse. Simţ ea amintirea somnolent ă a cu-r ăţ ieilemnului şi a mâ inilor pierite care-l atinseser ă ; vedea cu alţ i ochi viclenia



pâ nzei, culorile ei înv ă luind umoarea purt ă torului, înstr ă inâ ndu-l, dialogâ nd înnumele lui cu tonusul celorlalte haine; ocolea neliniştea ciocnirilor cu sticla, seapleca uneori să bea din paharul ţ inut de Iana, gus-t â nd astfel lentaîndepă rtare a pericolului, viul mai tare al mâ inii care st ă pâ nise teama rece.Nelipsit de o adiere fatalist ă , modelul at â tor înt â lniri şi suprapuneri ar fi putut

fi la fel de bine tov ă r ăşia primar ă şi cea finală , ambele cerute de timiditatearecunoscut ă a lui Dragoş şi de ne-sa ţ urile lui, multe şi plâ ngă reţ e, la fel dereale ca sfiala dar necunoscute. Nici animist, nici atomist, continuumulsufletesc cu care celebra lumea în acele zile îl înv ăţ a despre savoarea st ă rii de

veghe, ca şi absent ă pâ nă atunci în compara ţ ie cu bogăţ ia somnului, adev ă ratasa împă r ăţ ie f ă r ă ranguri şi datorii. „Ai un punct bun, nu vrei să subjugi. Îngeneral, la v â rsta dumitale, tinerii se str ă duiesc să afle mijloace depersuasiune, vor să domine, să „r ă zbească ” pe toate că ile. Pe de alt ă parte,câ nd ai o capacitate ca a dumitale, e bine să fii îndrumat, vreau să spun.” îlirita să audă „tinerii” din gura v â rstnicilor. Iar Mihailopol nu credea — i-ospusese — în deosebirile radicale de v â rst ă . Îl cerceta curios. Sorbise din ceai şin-avea de gâ nd să continue. „Ce vreţ i să spuneţ i? Să ştiţ i că nu mă interesează să dezvolt. Povestea asta. N-am mai povestit decâ t prietenei mele. Dar nu i separe nimic ciudat, din fericire”. „Nici nu e, îl asigurase Mihailopol, privindu-l înochi. Ciudat nu e. E rar dar trebuie bine st ă pâ nit. E totuşi o joacă primejdioasă . După o alunecare mai mică vine una mai mare, trebuie să te poţ iredresa. Nu ştiu dacă mă înţ elegi. Pe de alt ă parte, s-ar putea să vrei să tefoloseşti o dat ă de „alunecă rile” astea, Să r ă zbeşti cu ele, dacă nu cu… Alte mijloace”. Simţ ea că bă tr â nul evit ă să -ipună un diagnostic mai simplu şi mai adev ă rat dar nu-i putea clintiîncă păţâ narea. Se neliniştise: Mihailopol nu glumea şi, deşi ar fi ştiut la cine

să -l trimit ă pentru clarificare, nu se gr ă bea s-o facă . „La ce să r ă zbesc?”întrebase zâ mbind. Z â mbise şi bă tr â nul, lă -sâ nd îndoielile la mijloc, 1 între

bună voinţă şi oroare. Nu-l mai v ă zuse demult pe Dragoş şi-l cerceta suspicios,ca pe unul care tr ă dase şi refuza să recunoască . Alinat de o subtilă încurajare,Dragoş se cocoşă pă r ă sit, incapabil să se ridice. — Nu, v ă rog să mă scuza ţ i, să ri Daniel, se continuă pe partea cealalt ă . — Pentru a şa ceva, teza nu se mai ia în considerare. Una din rarele ocaziicâ nd se lua în serios, îşi ţ inea r â sul şi ameninţ a. Uite, ridicase cu două degetefoaia peste care traducerea se înfiripa fermecă tor, asta se îndoaie şi se aruncă la coş. Nu contează că lucrarea e grozav ă . Scrisu ă sta aiurea e destul ca să fiidescalificat. Se consider ă semn pentru comisie. Mai ai doi ani să -ţ i intre în cap.Insista, simţ ind că nici acum bă iatul nu pune preţ pe concurs. Nu e chiar a şade mult, mormă ise ochindu-l'â ntr-o doar ă . A ţ intit asupr ă -i, Daniel clipeaînspă imâ ntat, dezgolind două imense monezi gă lbui. Str ă lucitori în crispareaîntregului corp, ochii aceia de animal curat, niciodat ă supus, se str â n-geau deteama cruzimii.



Se înmuie. Avu senza ţ ia că puştiul ghicise totul demult dar crezuse că profesorul lui e dintre cei fericiţ i. Înghiţ i un val de grea ţă , un miros subţ ire deusturoi. Provocat de insinuă rile lui Mihailopol — refuza totuşi să admit ă că n-ar fiprocedat la fel şi f ă r ă ele — încercă , după multe ocolişuri şi t â rguieli cu sine,

într-o zi pr ă foasă de la mijlocul verii, să se concentreze asupra „alunecă rilor”.După at â ta temporizare, munca aducea cu un hat â r f ă r ă adresă . O înnobila.Propriet ă reasa lipsea şi avu astfel curajul să se întindă în cada albastr ă , subşamponul gros de lă mâ ie al Ianei. Se să puni într-un t â rziu, mirat de atenţ ia pecare o cerea corpul lui, descoperindu-l dr ă gă stos în singur ă tatea absolut ă ,îndulcit ă de parfum şi abur unde nu-i treceau prin cap decâ t, de două -trei orila r â nd, aceea şi formă a membrelor şi plă cerea de a-şi şterge palmele pestepiept, peste umeri, de-a lungul bra ţ elor. Îşi întreţ inu confuzia între „corpul să u”şi „al altuia”, evi-t â nd imaginea Ianei, care avea darul de a exploda erotic uneoridar şi de a anihila orice sugestie erotică alteori, alternative aparentneîntemeiate. Iana îşi sublinia mereu corporalitatea iar insatisfacţ ia eicontinuă , care lui Dragoş îi pă ruse la început un tertip, devenea, după acela şimodel secret, câ nd excitant ă , câ nd dezgust ă toare. Ea, ca de obicei, nu simţ ea. Tot evit â nd-o, în timp ce-şi spă la energic pă rul, îşi aminti cearcă nele eialbicioase. Ţ ipa, avea febr ă , unghii vinete. Din vina lui r ă mă sese toat ă să pt ă mâ na la Tom, fa ţ a boţ it ă şi dinţ ii str â nşi, pumnii ridica ţ i spre el ca ocaricatur ă a r ă zbună rii. Poate că el era vinovat într-adev ă r, dar îşi iertase oricela şitate câ nd îl ameninţ ase. Observa puful negru la r ă dă cina pă rului platinat. Îipă ru deodat ă v â rstnică şi iremediabil responsabilă de nonsensul ei. Poate că nici n-ar fi fost at â t de important dacă ar fi putut uita. Se unse cu laptele demachiant al Ianei. Se bă rbieri grijuliu, încropind un

ritual de huzur, umezeală şi melancolie. Aproape f ă r ă să -şi dea seama, sepomeni că degust ă atmosfera de singur ă tate spionat ă a oglinzii, moliciunealasciv ă a complacerii care-i însoţ ea în memorie un lung şir de femei palid-auriiîn drapaje academiste şi boschete înflorite prerafaelit din bă ile turceşti. Varacea mai tare din câ te îşi amintea — secetoasă , tiranică , batjocoritoare, îl slă bisecu sete şi nesomn. Se parfumă . Clipe minunate, f ă r ă scop, abstrase misterios,cu totul altfel decâ t lă sau să se înţ eleagă avoca ţ ii plă cerii. Înţ elegea cu uşurinţă starea de bine, de confort impună tor a portretelor din vechime: v ă zuse puţ iniîncr â ncena ţ i. Roşi de pă duchi şi eczeme cum se spune că au fost, sur â deaumă reţ nu privitorului, ci acelor magnifice ore de sa ţ — un fel de împă că rifastuoase, lipsite de cruzimi profane, oricâ t de profan abundente se ar ă tau aziochiului mă sur ă tor mesele, echipajele, saloanele lor. Desigur, odat ă posedate,lucrurile se pierd iar pierderea, prima treapt ă spre splendoare, n-o poateniciodat ă avea cel lipsit de ele. Cel lipsit r ă cneşte, înduioşează , înşeală , seuneşte cu str ă moşii care au r ă cnit. Barbarie! Oamenii trebuie înv ăţ a ţ i să pretindă . Şi să se umilească în cumpă tare. O formă perfect ă de fariseism.Natura însăşi a iluziei, voca ţ ia iubirii, generozitatea egoist ă a celui ce-şi împarte



averea intrau uşor în lanţ ul sanitar pe care-l construia fumâ nd întins pe pat, v ă rgat de genele jaluzelei. Într-un t â rziu renunţă . Inflexibilă , memoria sfida ocolurile şi odihna care-o ademeneau. Ca un bloc de piatr ă se întruchipa acum r ă v ăşirea schimbă riiregnului, botezat ă „alunecare”. Cu siguranţă ar fi putut vorbi despre ea, a şa

cum vorbea mereu despre fantomele lucrurilor, folosind toate verbelesensibilit ăţ ii, cu at â t mai puţ in periculoase, cu at â t mai puţ in oneste, cu câ trolul le pă lea şi cuvintele — ornamente — se aranjau mai plă cut unul lâ ngă celă lalt. Formula estetică , n-avea nimic comun cu binele. Descoperirile astea,fluier ă , îl costau: trebuiau reconsiderate perfidiile bunului simţ şi capcanelelocurilor comune, trebuia să reevalueze nivelurile la care unele judecăţ i abiaîncepeau iar altele încetau să funcţ ioneze. Bună oar ă , frumosul şi binele seexcludeau la toate palierele aflate sub absolut. Combina ţ ia lor dă dea în chipcurent manier ă , melodramă , kitsch. De câ t ă va vreme nu se mai îndoia decorectitudine, ci de nivelul ei de generalitate. Pluralitatea axiomelor, oricâ t defirească în plan teoretic, îi apă rea criminală în plan vital. Probabil că soluţ ia era de că utat tocmai în unicitatea axiomei dar asta îl ducea spre Dumnezeu pe unteren mult prea nesigur. Ştiinţ a atributelor acestuia, într-o mare de informai, seînvecina cu rezumatul fizicii teoretice. Ori, departe de a fi un pragmatic, Dragoşsuspecta indetermină rile, înţ elegâ nd prin ele vanit ăţ ile crava şate alecercet ă torilor, sofisticarea lor şi, în ultimă instanţă , o formă de sancţ iunenaturală a denatur ă rii. De unde şi capcanele bunului simţ în care, cu sfială demironosiţă , se lă sa totuşi prins. Pentru a st ă rui mai departe câ nd mintea îlrefuza, ar fi trebuit să fie un erou. Atunci nu era. Calcă pe urmele culorii roşii din covora şul de zdrenţ e. Apoi pe ale culoriinegre. Încă rcate de înt â mplă ri, spă late şi iar încă rcate, rupturile ţ esute în vergi

inegale se aprindeau de soare cu tremure speriate de a ţ e vechi la margini,supravieţ uind inexplicabil at â tor cur ăţ enii, gâ dilâ nd t ă lpile fine şi pretenţ ioaseale Ianei. Mut â ndu-şi formele f ă r ă greutate odat ă cu trecerea umbrei lui Dragoşprin dreptul jaluzelelor întredeschise, pă tratul gol liniat de covora ş şi învecinatcu patul, cu masa lungă şi îngust ă , cu dulapul ros de r â njetele mascheronilorflorentini, se uşura el însuşi ca un bazin, se afunda întov ă r ăşit de mireasmagr ă dinii: uscă ciunea tisei, a ierbii, a cozii şoricelului, a reginei-nopţ ii în tonulamiezii pustii de august, boare seacă şi iritant ă pe muşchii contracta ţ i caretocmai îşi epuizaser ă jilă veala. Privi printre jaluzele rigola repede uscat ă după picurarea de diminea ţă . Un uimitor firicel de apă înnă molit ă se scurgea de subgarajul vilei de vizavi şi înainta ca beat printre dunele, pentru el impresionante,ale rigolei, antrenâ nd cocoloa şe scă moase, capete de sfoar ă , rupturi de etichete.F ă r ă să -i lase r ă gaz, minunea reveni nechemat ă , purt â n-du-l pe firul de apă lins peste nimicuri dureroase, înghiontit de pietricele câ t munţ ii. Se strecuraînecat de praf la poalele peretelui st â ncos al bordurii şi nu putea fi oprit, niciîntors de unde plecase şi parcă f ă r ă voia lui încerca slab să se opună dar unnou pumn de pă mâ nt îi umplea gura, era azv â rlit de propria lui for ţă acvatică spre urmă toarele obstacole.



Se trezi îngrozit de spaima pe care o putuse tr ă i în vis. Oricum era în pat,învelit cu cearceaful dar nu ştia cum ajunsese acolo. In prima clipire v ă zuseceasul şi încercase să se scoale, amintindu-şi de Iana. Capul se lă sa însă greu.

A ştept ă să se limpezească , simţ ind seara, respira ţ ia rece a neonului v ă rgat peochii închişi. R ă stignit pe cearceaful umed, se apropie tiptil de coşmar: lucruri

clare dar legate între ele cu o presimţ ire sumbr ă , nerealizat ă , at â t de puternică încâ t trebui să facă un efort cumplit ca să -şi dezgroape de sub spaimă obiectelescenei. St ă într-o camer ă mică , scundă , extrem de solidă , care seamă nă cu multecamere locuite de el, cu cea din casa pă rinţ ilor şi cu „apartamentul” actual —camer ă şi hol impracticabil de un metru pe doi — de la doamna Mari. De faptse plimbă de la uşă la fereastr ă . E nervos ca totdeauna câ nd a şteapt ă ceva înspa ţ iu închis. Dar nu e Iana. Presimţ irea ei apare ca o frustrare doar înmomentele fericite. I se pare că a ză rit pe unul din pereţ ii igrasioşi un tablourotund cu lalele. Cupele lor perfecte şi luminoase în camera obscur ă îl opresc oclipă din drum. Nu mai are r ă bdare. Deschide uşa şi păşeşte de pe prag pepuntea unui vas care se leagă nă înaint â nd pe marea senină . O zi de primă var ă ,str ă lucitoare, cur ăţ enia echipajului care trece pe lingă el salut â ndu-l într-olimbă necunoscut ă . Încearcă de câ teva ori să r ă spundă dar nu reuşeşte să imite, nici mă car superficial, modula ţ ia guturală a marinarilor şi subofiţ erilorcare sur â d binevoitor şi trec clă tinâ ndu-se la treburile lor. E oaspete aici.Singura lui grijă e să audă mai bine parola aceea, cuvintele de salut, să lespună câ t mai bine dar ca un f ă cut bolboroseşte anapoda şi ce i se pă rea, cu osecundă înainte, că auzise perfect. Sprijinit de bara punţ ii, priveşte coada

v ă lurit ă în urma vaporului. Se împleteşte aici amintirea numelui Abigail cudesenul unei sirene încolă cite pe după un şarpe. Ca o superbă lă cust ă , cerul

ţâşneşte în arcuri tot mai ample şi mai uşoare de pe particulele verzuitranslucide unde ochii lui Dragoş s-au oprit la odihnă . Că pitanul — figur ă necunoscut ă şi neasemă nat ă de taur roşcat, un lup de mare tipic, grav darprevenitor cu Dragoş ca în preajma unui pasager bogat — se apropie şi-l salut ă într-o limbă ştiut ă — dar care? — Z â m-bind, îi întinde mâ na. Uşurat, se înclină şi dă să -i r ă spundă dar,pâ nă să deschidă gura, că pitanul se apleacă spre e] şi-l iscodeşte insinuant:„Înţ elegi, nu?” Nu trebuie să spună nimic. E o provocare. Îndur ă , ca torturat,deşi un gâ nd subţ ire îl îndeamnă să întrebe despre ce e vorba. Ar însemna că ridică mă nuşa. Ochii mari, galbeni ca de panter ă , ai uria şului se îngustează .Înfipţ i în inima lui Dragoş, clipesc batjocoritor iar r â njetul, cu aluzia sa nehot ă -r â t ă , îl înfricoşează peste mă sur ă . S-ar arunca peste bord ca să scape. St ă însă lipit de bara udă a parapetului şi se holbează la animalul să lbă ticit, în o! At â tde eleganta uniformă bleumarin, la primejdia crescâ nd din gura de rechindeschisă şi aude, iar ăşi şi iar ăşi, pe acela şi ton urcă tor: „înţ elegi, nu?” Iiîntoarce spatele şi se înapoiază cu pas mă surat — ar alerga dar distanţ a eneverosimil de mică !



— La uşa pe care intr ă în camera mohor â t ă , solidă şi scundă . El întreg eun puls asurzitor: iminenţ a propriei dispariţ ii îi flutur ă carnea. Apoi urmează o

bravur ă care nu-i seamă nă deloc. Pur şi simplu întredeschide uşa, sleit degroază cum e, şi se uit ă înspre punte: că pitanul e tot acolo, tot aplecat spre el,el e acolo, zgribulit încordat ca o pisică , se întoarce spre uşă , se vede. Se

trezeşte, deschide ochii pe ceas, tot dintr-o milă — a lui sau a ei? — Iana continuă să vină . — Nu e r ă u. O să ne mai oprim la verb. Nu sunt greşeli mari. Daniel respira absent. Din timiditate se uita pe fereastr ă , evit â ndu-iprivirea. Dragoş accepta bucuros butucul de ceaf ă blondă şi profilul în loculimensei feţ e f ă r ă expresie. — Verbul e mai sensibil. E poate cel mai important. Se opri luâ ndu-şiseama. Da ziceai că nu ţ ii minte povestea. E foarte bine. Nu v ă d ce te încurca… — Câ nd doi oameni vorbesc, trebuie să ştii… O voce uscat ă str ă bă tu dinsufrageria care se umplea de musafiri în fiecare sâ mbă t ă spre sf â r şitul orei.Şase. S-ar fi premiat dacă ar fi putut rezista mă car o dat ă tenta ţ iei de a petrececu ei jumă tatea de ceas a cafelei. O inutilitate at â t de crasă , umilinţ a t ă ceriiemoţ ionate, panica. Asista la pasele unui grup vechi de prieteni, la interesul lor încă viu pentru spectacolul pe care şi-l ofereau, niciodat ă sub o cot ă , niciodat ă peste ea, cu o urbanitate acidă a vorbei dar at â t de inofensiv ă , încâ t pentruDragoş era de mirare că nici mă car unul din bă rba ţ ii spre şaizeci de ani,sportivi şi ferchezuiţ i ca pentru un turnir galant, nu scă pa mă car o dat ă oînjur ă tur ă , o câ t de mică grosolă nie. Nici nu fornă iau. Se gâ ndea adesea lagiganticele rezerve de violenţă ale fiecă ruia dintre ei, la izbucnirile feroce aleacelor creaturi de bombastică bună voinţă şi abilă candoare. Daniel îiconfirmase că unul din bă rba ţ ii cei mai agrea ţ i fusese abandonat de trei

neveste. Poate că socotise bine şi, o dat ă , după un vis, proiectase să le deaideea unui bal mascat. Dar, ca de obicei, îşi înghiţ ise vorba. — Mă încurca acţ iunea. Nu e de crezut că englezoaica… E f ă cut ă a şa casă aibe mai multe cuvinte. Vreţ i să fuma ţ i? — Nu, se repezi, smuls pe nea şteptate din uluire. Ba da, ba nu. Cumadică e f ă cut ă ca să aibă .? — Înţ elegeţ i şi dumneavoastr ă , mormă i Daniel, jignit de neîncredere.Englezii or fi puţ in nebuni dar nu sunt proşti. Asta nu e poveste englezească . Ef ă cut ă de nişte profesori pentru şcoală .

Tr ă i un moment de mâ ndrie, apoi invidia îl copleşi: la şaisprezece ani,abia dacă deosebea un pom de altul, abia afla că femeile sunt altfel. Şi elevii luierau r ă i şi descurcă reţ i dar n-ar fi gă sit unul, darmite înapoiat şi bă tr â nicios ca Daniel, care să sfideze manualul. Cei mai mulţ i nu-l puteau citi. Se lă să antrenat de zâ mbetul stins al bă iatului iar acesta se lă să privit ca o curiozitate,descoperit cu ruşine în ceasul al doisprezecelea, pă r â nd că înţ elege bucuriazgâ rcit ă a profesorului. — Nu ştiu de ce trebuie să v ă complica ţ i, gâ lgâ i o voce subţ ire de femeie.



— De-aia, şopti Daniel cu dispreţ că tre peretele sufrageriei, înainte era ţ imai vesel. Domnul Mihailopol mi-a spus. Surise idiot, solidar cu grimasa puştiului. Ca la toate emoţ iile mari, aveaputerea de a para, împingâ nd excesul spre extrema opusă : r ă mâ neanetulburat, în timp ce în interiorul lui vibra ţ ia amplificat ă cocea o formă ,

respira ca un animal. Şi-ar fi putut palpa credulitatea, eroarea întreţ inut ă orgolios. Surpriza expusă acum îi apă să obrajii ca o ofensă impudică , deşi

bă iatul avea privirea pierdut ă în covor şi îi simţ ise tremurul gra ţ ios al vocii întimp ce îndr ă znea din greu să vorbească . Înclină din cap, nev ă zut. Aerul ser ă corea în masa verde a gr ă dinii, schimbâ nd spre sear ă lumina aspr ă cu opojghiţă molcomă , ar ă mie: ohiar acea prelungire a zilei prin care se temea să meargă spre casă , preferind să a ştepte aici întunericul ferm. Ca şi cum n-ar fifost vorba despre el, fu deodat ă intens prezent. Ciuli urechea la şoaptele dincamera vecină . Scă deau, semn că doamna Handrea avea să intre să -l poftească dincolo. Nu putea să şi-l imagineze pe Mihailopol în sufrageria împodobit ă cucovoare armeneşti, blâ nd în scaunul pe rotile, cu o cea şcă în mâ nă . — Eram mai vesel, într-adev ă r. Mihailopol v ă vizitează ? — Nu, se str â mbă Daniel. Dâ nsul nu iese. Eu mă duc la dâ nsul şi… — Şi?' Simţ i sudoarea r ă cindu-i-se. Nu-şi putea st ă pâ ni curiozitatea. Câ nd îlcunoscuse, în primul an de facultate, regretase înt â rzierea înt â lnirii. Crezuse la început că av â ndu-l pe Mihailopol profesor ar fi ieşit din el alt om. Apoirecunoscu, înfr â nt, că -l înt â lnise prea devreme. Absenţ a lui Mihailopol din via ţ a lui de pâ nă atunci i se pă ru o binecuv â ntare: tortura la care-l supunea atenţ iaiubitoare a bă tr â nului imobilizat în că rucior, grija de a-i reajusta erudit orisuperior amuzat comentariul lecturilor obligatorii, iritarea lui la tot ce ţ inea de

furia tradiţ ională a tinereţ ii, altfel profund conformiste a lui Dragoş — pe atunci voia să tr ă iască din plin, a şa cum ceilalţ i tr ă iau deja f ă r ă efort, amâ nâ nd cu bună ştiinţă t â rnoseala, ca pe un rol desuet ridicol — îl sufocau şi ajunseser ă să -i inspire oroarea de martiriu, de înţ elepciune, de ramolisment. Mult ă lume

venea la el dar Dragoş nu înţ elesese decâ t prea t â rziu că ceilalţ i, figuri anemiceşi contorsionate a că ror atitudine rezervat ă în prezenţ a lui îl enerva, nuprimeau de la profesor verdicte autoritare, nu trebuiau îndruma ţ i ca el pe ocale abia amuşinat ă , ci lucrau deja în sensul ei. Comunicau cu Mihailopol dininteriorul unui teritoriu comun, dialogâ nd ca parteneri în întreprinderile lor defizicieni, de filosofi, de scriitori, de Dumnezeu mai ştie ce, oameni deja împă ca ţ icu condiţ ia de, Mihailopol” care pe el îl îngreţ oşa. Se înfurie de-a binelea câ nd bă tr â nul îi spuse că are cap de arivist şiproaste date personale. După pă rerea lui, Dragoş era greu de reparat. Să rmaniilui pă rinţ i nu aveau nici o vină , ba chiar ar fi trebuit să -i viziteze mai des. Darîn el avea să se dea f ă r ă încetare o lupt ă între salvarea vieţ ii şi negarea ei, undepofta, credea Mihailopol, va ţ inti totdeauna deasupra crea ţ iei. Ii va veni greu să se apere de semidoctismul str ă lucit, de victoria uşoar ă asupra submediocrilorpe care orgoliul îl îndemna s-o savureze. „Şanse mici şi mult ă muncă ”, repeta



Mihailopol, str â ngâ nd din f ă lci, clipind încurajator tocmai câ nd Dragoş prospecta împrumuturi, tocmai câ nd ideea lui despre sublima Rena ştere eracontrazisă mai nă ucitor. Refuză colaborarea mizeriei la at â ta str ă lucire, refuză demonstra ţ ia decă derii prin invenţ ie, a mişcă rii ca purt ă toare de r ă u. Înţ elegeadin greu că afirma ţ ia avea for ţă fizică . Dar nu putu r ă spunde cu nimic şi nu

înţ elese de ce un să rac de acolo şi de atunci era cu totul altceva decâ t unul deaici şi de acum. După alte demonstra ţ ii elevate, să r ă cia era tot să r ă cie. Într-odemocra ţ ie un om foarte mic putea să devină un om foarte mare. Mihailopolr â dea: „Adică un obez!” Cu umilinţ a propriei micimi, disimulat ă în scâ rbă , se retr ă sese şi-l lă sasepe patriarh neajutora ţ ilor. Mult mai t â rziu, câ nd îi rev ă zuse pe câţ iva dintre ei,la fel de anemici dar la fel de preocupa ţ i de ale lor, avusese sentimentulsumbru al unei rat ă ri iremediabile şi, ascult â ndu-i vorbind despre profesor, pecare continuau să -l frecventeze în ciuda faimei rele colectate în timp în jurulnumelui să u, înţ elesese că îl iubeau. Era un la ş şi nimic mai mult. Poate că îmbă tr â nise, sau îl sensibilizase refuzul recent al Danei de a se că să tori cu el,sau poate i se lă muriser ă deja renunţă ri despre care nu vorbise cu nimeni, sau

bă use mai mult — ochii i se înceţ oşaser ă şi, conducâ ndu-l la autobuz pe unuldin foştii necunoscuţ i de la Mihailopol înt â lnit pe stradă , bulevardul mişunâ ndde oameni zgomotoşi şi îndr ă zneţ i, parcă puşi să -l înghiontească la fiecare pas,îl lovi pentru prima dat ă cu un canon de duhoare omenească , un r ă u voit şiinsuportabil prin care, îmbunat ă şi netulburat ă , doar privirea bă tr â nuluitrecuse. Aceea şi umbr ă prezida la mutarea lui din că min într-o camer ă închiriat ă ,îl trimise în ultima vacanţă lâ ngă pă rinţ i la Cluj şi îi dict ă să aleagă un post deprofesor în apropiere de Bucureşti. Citi, în numele venera ţ iei, tot ce fusese

îndrumat să citească , adormind nu o dat ă , dobor â t de oboseală , cu cartea pepiept. Medita deja mai în largul lui la vorbele mari rostite de Mihailopol într-odoar ă , sfaturi pe care prezumţ ia-i adolescentină le evitase, f ă r ă a i le şterge dinmemorie: „ia-o totdeauna de la început cu toate”, „nu slugă ri imagini perfectecare sună frumos”, „nu te bizui pe sprijinul reciproc al contrariilor, nu te gr ă bisă construieşti echilibre”, „subiectivitatea nu instituie nimic de una singur ă ,caut ă ceea ce o depăşeşte pă s-tr â nd-o”, „nu te risipi, toate detaliile sunt alecuiva, tu caut ă -le pe ale tale, ref ă cu ele baza”, „nu te repezi la bă taie cuprostia, nu e asta treaba ta”. Din câ nd în câ nd reuşea să a ştearnă pe hâ rtiedescoperirile f ă r ă metodă ale unei să pt ă mâ ni bune. Recitindu-le, nu îşi doreadecâ t să i le ducă bă tr â nului, să a ştepte acolo în că mă ruţ a mucegă it ă pâ nă câ nd le va termina de citit cu lupa lui de elefant, aproape indiferent la ce vaspune despre ele. Dar în ciuda fervorii care crescuse în el, în ciuda iubirii şi atemerii sf âşietoare că s-ar putea să nu-l mai gă sească în via ţă dacă înt â rzie, nuse putu urni. Abia cu câ teva luni în urmă , compunâ ndu-şi în ziua liber ă masca unui vizitator bonom oarecare, purt â nd în bra ţ e o pungă de portocale şi lă mâ irare în ora ş, trecuse pragul ca să -l distreze cu „fenomenul suspect”. Indurasetratamentul de fenomen suspect şi, din nou în strada înnoptat ă , se a şezase pe



bordur ă plâ ngâ nd ca un copil. Ii relat ă Ianei finalul, ceea ce ea numea criza denervi. Iana, probabil ca să -l consoleze, spuse că bă tr â nul e un porc şi-apoi enormal ca un tip capabil să vrea să -şi elimine concurenţ ii pe orice că i, fie şiprovocâ ndu-le o criză de nervi. A şa fac toţ i, iar bă -tr â nii sunt mai şireţ i, şi decimai cruzi decâ t tinerii ranchiunoşi care lupt ă , pe fa ţă . Se cutremur ă la gâ ndul

că Mihailopol ar fi putut-o. Auzi. Dar nu-i r ă spunse. O urmă ri în timp ce-şipilea unghiile, zâ mbetul atoateştiutor, nasul încovoiat umbrind arcul rond-palid al buzelor, semnele câ tuşi de puţ in atr ă gă toare care pledaser ă cu un anîn urmă pentru rasa şi buna ei creştere. Şi-l închipui pe Mihailopol dâ nd-oafar ă din că mă ruţ a lui printre blesteme. Doar că Mihailopol n-ar fi dat-o afar ă !Z â mbea îngrozit de propria-i orbire: sigur că nu s-ar fi simţ it umilit, lepă dat şiidiot, sigur că n-ar fi plâ ns dacă el la r â ndul lui ar fi fost expediat de bă tr â n.Dacă ar fi strigat la el, dacă s-ar fi pref ă cut că nu-l cunoa şte, dacă s-ar fi ar ă tat prins de lucru, dacă s-ar fi scuzat că n-are timp, Mihailopol ar fi fost într-adev ă r un om între alţ ii care plă tesc duşmă nos o poliţă câ nd le vine bine. Şiaproape că ar merita să plă teşti poliţ a unui zurbagiu nă bă dă ios care tepă r ă seşte r â n-jind la soluţ iile tale abstracte, at â t de îndepă rtate de problemelelui foarte concrete! Cu at â t mai mult cu câ t imbecilul sufer ă apoi şi-ţ i dă dreptate: e at â t de simplu, ar fi putut oricâ nd să -i spună de doi ani încoace, eat â t de clar că totul, dar absolut totul e o problemă de conştiinţă . E limpede că un om cu adev ă rat înţ elept nu poate fi decâ t bun. Orice variant ă a acestuiadev ă r, orice demonstra ţ ie a excepţ iei nu e decâ t o interpretare slabă şipă rtinitoare. De o mie de ori mai dureroasă lecţ ia acelei înt â m-pină ri cu drag şiînţ elegere, caldă sub toate rezervele ei, Declara ţ ie de neputinţă în fa ţ a unei nea şeză ri care începe să semene cur ă t ă cirea. Intolerabile în destinul lui erau tocmai iert ă rile entuziaste. Coşmarele

lui, cu rare excepţ ii, se alcă tuiau din lucruri minunate, din gesturi pline desimpatie. Imensa înţ elegere nemeritat ă îl îndurera şi-i exploata toate rezervelede ruşine fa ţă de meschină ria, lenea şi îngă larea propriei lui persoane dotate,să nă toase şi lacome. Înmormâ ntarea lui ajungea în vis — sfidare a legilor — unact consimţ it şi abundent, ova ţ ionat, lă udat de mulţ ime, ca un mesia orb şisurdo-mut. Crunt ă îi apă rea acum ideea maică -şi despre judecata de apoi,splendoarea care-i bâ ntuise copilă ria: un Dumnezeu de zahă r trecâ nd veselprin dreptul t ă u şi spunâ ndu-ţ i „Totul e bine a şa. Eşti iertat. Du-te în rai cuceilalţ i” — infernul însuşi. „E un om bun” îi spuse Ianei într-un t â rziu, oarecumconciliant. „Pă i sigur că e bun, să rise ea. E invalid, nu? Dracu-ar mai veni la eldac-ar face pe nebunu. L-ar lă sa să se-mput ă acolo.” Respira ţ ia i se t ă iase.Simţ ise pî-nă -n degetele picioarelor impulsul de a se ridica. Mâ inile i se-ncleştaser ă sub cap şi închise ochii str â ns-str â ns, ca şi cum cu toat ă for ţ adegetelor umflate ar fi sugrumat-o. Se gâ ndi, în timp ce numă ra ca să seliniştească , la probele de bestialitate pe care le trecuse Iana pentru postul ei desociolog, la candidele ei conflicte cotidiene, zise „incidente”, îşi dă du seama că n-o v ă zuse niciodat ă plâ ngâ nd. Şi aerul fardat al r â sului ei. Concentrat ă , Ianaîşi lă cuia unghiile cu violet, suflâ nd uşor să le usuce. Renunţă . Nici tortura n-



ar fi înmuiat-o, a şa cum o cunoştea. Sau nu se pricepea el. Se r ă suci pe pernă ,ferit de lumină şi adormi sper â nd să n-o mai vadă . — Poftim? — Am fost la dâ nsul de câ teva ori, am stat de vorbă şi. — Nu v ă lă sa ţ i a şteptat, da?

Z â mbi doamnei Handrea care-l a ştepta în uşa întredeschisă . Vocilemormă iau, pe deasupra lor una care repeta „să ne înţ elegem”. — Imediat, mulţ umesc, imediat. Se ridică odat ă cu Daniel, privind nemulţ umit uşa deschisă . Statura

bă iatului, mai puţ in dezavantajat ă de mă rimea capului decâ t alt ă dat ă , eraaproape câ t a lui. Nici capul nu era anormal. Anormală era ţ inuta lui: pe uncorp mai degrabă molâ u şi dezlâ nat, cu perpetuă alur ă de sportiv relaxat după efort, se înfigea un cap cu reliefuri mari, frunte deschisă înaint â nd mult înt â mple, piele curat ă şi densă , imaterial albă . Ochii puţ in bulbuca ţ i atr ă geauf ă r ă greş asupra lor, magnificâ nd expresia şi nă v ă lirea bogat ă a coamei blonde.

Jocul albicios al exceselor se diminua acum şi simţ i nevoia să reteze ceva dincomplicitate, în preajma uşii legă nate de curent. — Tot la biologie vrei să dai? Îl întrebă , îndesâ ndu-şi că ma şa înpantaloni. Daniel zâ mbea. Pă rea că înţ elege eschiva. — Nu, şopti. Nu mai dau la nimic. — Ha, ha! Am trecut şi eu prin asta. Mai sunt doi ani, vreme lungă . Bă iatul trase perdeaua de catifea spre terasă , f ă r ă să r ă spundă . Aprinselumina din acvariu şi presă r ă o lingur ă de f ă r â mituri, fluier â nd uşor deasupracutiei verzi incandescente. Mişcă rile îi sunau lui Dragoş fals, dar t ă cu. Apoi îif ă cu loc să treacă în hol şi închise cu grijă uşa.

Nu reuşise nici de data asta. Salut ă ceremonios, f ă r ă să deschidă gura.Se holba la Daniel, nevenindu-i să creadă că se lă sase scos din camer ă ca uncăţ el. A ştepta ca elevul să -i confirme: „Ei da, efecte similare cu cauze diferite.Retardat sunteţ i dumneavoastr ă , nu eu”. I-ar fi plă cut să fi r ă mas în camera luişi să stea de vorbă sau să se a şeze aici lâ ngă el şi să -l descoasă , f ă r ă să -şi maisupravegheze pornirile afectuoase şi strania recunoştinţă , în timp ce domnulStoica şi fostul să u coleg Mă rinean continuau să „nu se înţ eleagă ”, mormă indnume de prim-miniştri şi canale maritime. Nimic nu-l împiedicase, doarsentimentul confuz că posibilul e o impietate, că ceva nu e tocmai în regulă dacă lucrul e simplu. Se r ă sf ăţ a în fotoliul din fa ţ a şemineului, amâ nâ ndcea şca de pe tava argintat ă . N-avea pic de voinţă . Daniel, între cucoananoduroasă şi zbâ rcit ă care câ nta la pian şi taică -su — acela şi tip de voinicie

blâ ndă , ca un urs domesticit — vorbea încet, cu mâ inile la spate, întrerupt deacordurile fandosite ale femeii. Ştia deja că Daniel înţ elege nefericirea ei dar oaccept ă f ă r ă s-o expună . Trebui să admit ă că nu st ă tuse niciodat ă în poziţ iaaceea şi nici n-ar fi ştiut să întreţ ină o^ bă tr â nă muziciană cernit ă . Parcă printr-o nimerit ă în-t â mplare, şezuse numai aproape de oameni mai accesibilişi mai puţ in severi. Ca să -şi facă de lucru, luă cafeaua. Doamna Handrea se



întrerupse, întorcâ nd spre el tava cu fursecuri. Soţ iile celor doi care seodihneau pe canapea dinaintea ei, îi sur â deau curios. Roşie, că rnoasă , cu dinţ iiîncă leca ţ i şi privirea şuie, Mă rineanca pă rea surdă în afara momentelor câ nd setachina cu bă rbatul de multe ori divor ţ at. Acela lipsea. Se temu de eventualeinterpelă ri politicoase, deşi ştia că r ă spunsul nu e nici dorit, nici ascultat.

Probabil roşi, înclinâ nd stupid din cap, ca de un al doilea salut. Dar se vorbeadin nou. Nu veniser ă decâ t de câ teva minute şi abia se acomodau sau cei doi pecare-i auzise parlament â nd de o jumă tate de or ă spă rseser ă forma ţ ia. Un mirosindecent de elegant conspira împrejurul lui aerul de înt â rziere nesimţ it ă alturiştilor boga ţ i. Observ ă că Daniel pă stra cu domnul Handrea aceea şiatitudine simandicoasă şi distant ă , protocol grav îngă duitor cu ca-re-l informadespre plimbarea lui la Mogoşoaia. S-ar fi putut să mint ă , at â t era de serios.Dar cu ce art ă a supunerii! Descoperea cu ciudă că tandreţ ea condescendent ă a bă iatului nu era nici pe departe infatuarea unui dement ori retardat, cicurtoazie îndrept ăţ it superioar ă . Iar dacă puştiul putea avea comer ţ cuMihailopol la v â rsta lui, era foarte probabil să fi adoptat deja codul sufletesc almaestrului, acea magnanimie pentru Dragoş impermeabilă la început şi at â t deridicolă . Sau n-o înv ăţ ase. Poate se nă scuse a şa. Sau înv ăţ ase de la alţ ii,înaintea lui Mihailopol. Ideea unui şir de buni înv ăţă tori, de fapt ideea uneieconomii în greşeli care echivala acum pentru Dragoş cu cea a unei grandioaseeconomii de timp, asta da, era de invidiat. La urma urmei, economia de eroareera singura metodă de conservat şi crescut sufletul pe care o gă sise. Pă catul selumina şi el, mai devreme sau mai t â rziu, ca neştiinţă — nimic de mirare dealtfel, afar ă de perfecţ iunea suprapunerii, în întrebarea că pitanului din vis.Doar ironia cu care sur â dea acel bă rbos „înţ elegi, nu?” ca o alarmă

batjocoritoare a viciului. Devenise vicios, e adev ă rat, pă tima ş, mai presus de

disperare. În molcomeala lui, pâ nă şi profesoara de sport îi ghicea încordareade câ ine turbat: îi vorbea r ă stit de parcă numai porunca acr ă se cuvenear â nda şului încă păţâ nat şi a ştepta de la el să se împotrivească , să zbiere ori să tr â ntească dar Dragoş, respect â ndu-i intuiţ ia, se supunea comenziiadministrative ca un câ ine dresat. Atleta ceacâ r ă cunoştea la oameni. Şi poatede aceea îi educa în ur ă . Se gâ ndise nu o dat ă că ală turi de Iana ispăşea. Nu

voia s-o arate maică -şi şi, dacă Iana ar fi vrut s-o cunoască , s-ar fi opus dintoate puterile, ca şi cum cineva ar fi încercat să ridice bandajul de pe plaga luileproasă . Grozav i-ar fi plă cut micii descreierate să -şi f â lf â ie rochiile cufermoare şi capse prin salon! Ritualul potolit al bună st ă rii, rafinamentului şirespectului de sine din care r ă mă sese numai pielea pe băţ ar fi uns-o la inimă .În timp ce toţ i ar fi că zut victime „vr ă jii” ei, acelei viclenii de cameleon agil şinesă tul, confun-dâ nd-o mă rinimos cu „farmecul tinereţ ii eterne”, Iana şi-ar maifi înă lţ at tocurile cu un centimetru: apar ţ inea în fine lumii unde simţ ea că îi elocul şi o domnea. Fadoarea stabilă şi închisă a acestui trib de dinozaurimuribunzi din care mai pâ lpâ ia atr ă gă tor doar blazonul cer şea la r â ndul eiîmprospă tare, dispensâ ndu-se de precauţ iile transmise de-a lungul genera ţ iilor.Neglijenţă în fond îndrept ăţ it ă : nu mai lă sau moştenire substanţ a, ci cadrele



exsangue în care-şi leneviser ă propriile slă biciuni. Niciunul din ei n-ar fi admiscă sub aparenţ a de protest a supravieţ uirii lor, jucaser ă chiar pe melodia ce lise câ ntase. Asurzitoare, derutanta „serenadă la trompet ă ”. At â ta doar că nu lise adresase lor, ci unor obiecte — insuportabil de reală ofensă ! —, at â ta doar că aproape niciunul dintre ai lor nu le mai pleda cauza. Mâ ngâ indu-şi membrele

de carton lucios, continuau să se lamenteze. În ciuda nepotrivirii strigă toare lacer, s-ar fi putut totuşi ca în esenţă ei şi Iana să se potrivească perfect, cudeosebirea că Ianei cartonul lucios din care era f ă cut ă i se pă rea singura carneposibilă : crescuse cu ea şi, firesc, se simţ ea bine între cei cu care semă na. Darnumai acum se putea înt â mpla o atare confuzie! Pe vremuri, câ nd modul lor de

via ţă era legal şi r ă spâ ndit, domnul Handrea culegea laurii celebrit ăţ ii pentrunişte articole de gazet ă a că ror platitudine împletit ă cu vehemenţă şi citate dinpoliticieni demenţ i îţ i storcea că scaturi de plictis. Aceea şi Iana n-ar fi trecutpragul casei decâ t ca spă lă toreasă ori femeie la toate. Câ te — Rochia de crin sacrificii din partea familiei, câ t ă muncă şi câ t ă ambiţ iemorală din partea ei s-ar fi cerut pentru ca, plecâ nd din acela şi punct,sprijinit ă de toat ă acţ iunea haotică a demagogiei democrate, fata să intre peuşa din fa ţă a familiei Handrea ca musafir. Imposibil! Azi însă , f ă r ă efort, ea seputea instala pe sofa. De unde şi doza de realism a confuziei: ecluzelecobor â ser ă între ape egale iar cele două ramuri se înt â lneau pe un teritoriucomun şi suficient, sub v ă lul iluziei optice bine întreţ inute că unul urcă şicelă lalt coboar ă . Ridică ochii şi clă tină din cap că tre Daniel care deschidea magnetofonulşi-i f ă cea semn să se apropie. Obosise. Tot ferindu-se de judecata rece, sperasede la mica societate un balsam. Era melodramatic şi idilic, aspirant de proast ă extracţ ie, cum spunea Mihailopol. Pui nă r ă vit la familia că lduţă . Ar fi plecat dar

era prea devreme. Nici nu pierduse tocmai timpul, fiindcă ziua, pe că ldur ă , numai putea suporta camera lui madam Mari. Ca lungit cu apă , interesul pateticpentru soarta lui Daniel îi plutea prin preajmă pedagogic şi vag: puştiul avea să

vină la el după vacanţă şi vor sta de vorbă . Fruntea i se r ă cise. Cu ce drept să se amestece? Şi ce-ar fi gă sit de spus? Lumina se aprinse şi nu se recunoscu înoglindă . Nimic important cu adev ă rat nu se pierdea vreodat ă . Apoi, regulaspunea că nimeni nu te ajut ă mai bine decâ t tine însuţ i. O lehamite mahmur ă îl sleise pentru somn greu. Oglinda îi livra masa albastr ă a unui corp la fel dedecorativ ca scrinul mieriu din colţ . Privirea tulbure i se încrucişa cu a lui Mă rinean care-l poftea cu mâ nă largă între bă rba ţ i. — Ce faci, domnule? Ne eviţ i, căşti gura la cucoane? Stoica îi str â nse mâ na cu putere. Se a şeză pe scaunul bombat susţ inâ ndgrimasa lui Mă rinean care ar ă ta că soţ iile lor nu sunt demne de interesul lui.Panica îi dispă ruse ca prin farmec şi, pentru prima dat ă st ă pâ n pe sine întrepensionari, reuşi să şi-l imagineze pe fiecare purt â nd o coadă stufoasă . Tom îirecomandase aceast ă republică ardelenească de Regat, convins că atmosfera deacasă îi va revigora moralul lui serios de bolovan. Se gâ ndi că re-nunţâ nd la



meditarea lui Daniel se punea la adă post de reuniuni şi câştiga timp. Puteaobţ ine cei patru sute de lei lunari şi altfel — de necrezut cum, simplu şinedureros, legă tura lui cu casa se desf ă cuse în câ teva minute. Z â mbi sportiv,ridicâ nd să ciocnească pă hă relul de vodcă , cu o rar ă senza ţ ie de eliberaremeritat ă .

— Cum te descurci dumneata cu cucoanele, domnul meu, că noi am camuitat meşteşugul?! Complice glumei, Stoica îşi mai ridică o dat ă genunchii pantalonilor destof ă tare, pregă tit să -şi r â dă ochii la încurcă tura lui Dragoş. R ă suna o muzică de fond impur ă , o bagatelă suav ă pe care o ornau de-a st â nga şi de-a dreaptapianului multe arcuşuri. — Nu mă descurc. Adică mă descurc dar contează prea puţ in. Am ajunsîntr-un punct mort, a şa, de dezinteres. Se opri speriat de propria fluenţă . — Ei nu, f ă cu Mă rinean, holbat la Stoica, s-o fi întors lumea pe dos? Eşti un leneş f ă r ă pereche, îşi spuse. Ai putea avea bună voinţ a să -l saturipe burt ă verde ă sta de abera ţ ii. Tot nu mai ai nimic de pierdut. Şi limba temă nâ ncă . Eşti moale şi nă zuros. Ridică -te şi ieşi! Mă rinean începu să

vorbească , o introducere zigzagat ă , plină de greutate, apoi ceva despre femeidar nu-l putu urmă ri. Iarna trecut ă , câ nd Dana, însă rcinat ă , st ă tea ore întregipe bancă în magazia îngheţ at ă a lui Tom uit â ndu-se la ei cum scot şi cur ăţă motorul ma şinii, precis iarna trecut ă , prin februarie, uite că ţ inea minte, ar fiavut chef să se înfunde într-o pasiune de o zi, de o să pt ă mâ nă , nu mai mult.Încă naiv, spera la carnalitate murdar ă , vulgar ă , la un fel de contrariu abstractal fiinţ ei serafice şi încă păţâ nate pe care o izgonise dar care nu pleca. Mutralungă şi acuzatoare a Danei, lipsa banilor, obliga ţ ia fa ţă de Tom îi mă cinau

nervii. Vindea pulovere şi dă dea lecţ ii. Un soi de poft ă revanşardă îi deschideaochii mari asupra tuturor frumoaselor care ciripeau, îmblă nite, pe str ă zi. Selă muri repede că tenebrele puturoase nu erau pentru el. Adormea amor ţ it defrig, abia dezgheţ at din noroaiele drumului de ţ ar ă , cu urechile v â jâ ite decurentul din autobuz, ca un bulgă re de foc. Îmbă iat, visă într-o noapte că merge pe str ă zile de beton ale unui ora ş necunoscut, printre cuburi de betonoribile, ca nişte cază rmi, spre casa unei fe— Mei. Nu fusese niciodat ă at â t de emoţ ionat. Purta în bra ţ e un buchet imens delalele de toate culorile şi picioarele i se muiau pe mă sur ă ce se apropia. Asculta,mergâ nd, o melodie diafană , cunoscut ă , un solo de pian care pă rea că iese dinel. Sună la uşa unui oarecare buncă r, cu mâ na udă . Înfrigurat şi transpirat,dâ rdâ ind de emoţ ie, vedea în minte figura ei pe care la trezire, ca de obicei, nuşi-o mai putu aminti. Nimeni nu veni să deschidă şi, după ce mai sună decâ teva ori, cu o disperare care anula însăşi lumea, se pr ă buşi în prag pestelalele, hohotind at â t de tare că auzea cum îi pocneau oasele dezlâ nate. Doarpianul acela angelic cobora în apogiaturi mă runte, în mordenţ i limpezi, octavenesf â r şite, de la ţ iuitura firului de pă r la bas.



— Nu mă asculţ i, nu? Îl admonesta Mă rinean glumeţ . Doamna Handreaîl a ştepta distrat ă să observe platoul pe care i-l ţ inea de câ tva timp laîndemâ nă . Tresă ri slab, surprins mai mult de recitalul cristalin al pianului.Că ut ă o pr ă jitur ă mică dar gazda suci platoul şi o pierdu. — Şi eu m-a ş plictisi cu voi, şi eu, spuse ea în chip de alint.

Mâ ncă f ă r ă gust. Nimeni nu se ocupa de Daniel. Împă cat probabil cu celecâ teva ore de pierdut, st ă tea în fotoliu cu cotul sprijinit de magnetofon şi seuita pe fereastr ă , întunericul înaintase şi nu se mai distingea mare lucru. Segâ ndi cu regret că , deşi at â t.de supus, bă iatul îşi cucerise dreptul să se izoleze,pe câ nd el îşi pierdea sensibil echilibrul în ciuda complacerii pe care şi-odictase. Nici o tensiune în corpul lui Daniel. Sigur, el nu era bun de nimic. Rata sistematic orice antrenament, nu putea hot ă r î, pur şi simplu, nimic. — Să ne înţ elegem, i se adresă iar, de data asta poruncitor, Mă rinean. Se şterse la gur ă tremur â nd, câ t pe ce să se înece. O furie nebună îlnă pă di şi artificiul camerei calde, cu şuşoteala femeilor în spatele lui îi str â nsef ă lcile, hâ rsind dinţ ii. F ă r ă să -şi mai controleze teama, în loc să amuţ ească ,fiindcă simţ ea că se sufocă în str â nsoare, izbucni: — Nu putem să ne-nţ elegem, mă ierta ţ i. Câ nd doi oameni stau de vorbă ,că v-am auzit spunâ nd, ei de fapt sunt trei. Al treilea e baza lor comună şi ca să se convingă reciproc se refer ă tot timpul la ea. Se înţ eleg cu at â t mai bine cucâ t al treilea e mai consistent. Dacă amâ ndoi sunt ipocriţ i, atunci nu mai sunttrei, ci cinci. — Ce vorbeşti, domnule? Şi dacă suntem numa doi? Ii f ă cu cu ochiulsoţ iei sale care se apropiase să -l vadă mai bine pe Dragoş. Muzica t ă cuse şiDragoş înţ elegea, deja senin, că nu mai are cale de întoarcere. Se sili să zâ mbească .

— Nu suntem doi, că doi înseamnă unul. Ştiţ i câţ i suntem? — Câţ i? Şopti Stoica, at â t de serios încâ t avu impresia că intrase în jocşi-l urmă rea, deşi cu oarecare dispreţ . Suferi şi se ambiţ iona: — Şapte. Mă rinean îşi dă du ochii peste cap, r â zâ nd sincer înveselit: — Scumpa mea, mai sunt cinci ascunşi pe-aici pe undeva. Mă rineanca îşi ar ă t ă dinţ ii încă leca ţ i. A ştepta indecisă o scamatorie.Celelalte femei t ă cuser ă dar r ă mâ neau pe sofa uit â ndu-se una la alta. Nevastalui Stoica, încă t â nă r ă în ciuda meşelor că runte, ridică bă rbia ascuţ it ă cu unaer ofensat. — Suntem şapte, spuse emoţ ionat. Apoi îşi reveni adu-nâ ndu-se:adev ă rul e că , cu câ t suntem mai mulţ i, cu-at â t şansele de-a ne înţ elege suntmai mici. Dumneavoastr ă aveţ i impresia că trebuie să st ă pâ niţ i şi ipocriziamea, că ştiţ i să intra ţ i şi în rolul meu. Mă obliga ţ i să trec în rezistenţă şi să fiumai atent decâ t se cade. V-am ascultat. Cel mai bun lucru pe care pot să -l facpentru dumneavoastr ă e să tac. Dacă a ţ i avea experienţ a a ceea ce spuneţ i, n-a ţ i fi fost acum aici şi dacă totuşi a ţ i fi fost, nu a ţ i fi ar ă tat a şa, nu a ţ i fi vorbita şa şi în general v-a ţ i fi dat seama că n-are nici un rost să discuta ţ i cu mine. N-



am nimic împotriv ă să fiu luat drept idiot dar nu v ă d ce v-ar da dreptul să fiţ iat â t de sigur că sunt idiot. Mai mult, dacă totuşi credeţ i că sunt idiot, nutrebuie să suport să mă manevra ţ i dumneavoastr ă , dacă nu v ă recunoscautoritatea. Şi n-o recunosc. Pe cine mai reprezint ă vorbirea dumneavoastr ă câ nd vicleniţ i cu trei persoane numai ca să mă convingeţ i? Puneţ i la socoteală

că şi eu v ă ascult cu trei urechi. Poate că dacă nu m-a ţ i agresa, a ş putea să v ă compă timesc. — Ilie, l-ai agresat tu pe domnu? — Domnu e t â nă r, îşi linişti Mă rinean soţ ia care pă lise ca în preajmaunui scandal. Pă rea dispus să ierte turbulenţ a unui golan travestit. Doamna Handrea îi şopti peste umă r soţ ului care aducea o tav ă cupahare din bucă t ă rie: apă , apă pentru Marcela. Prietena ei, rezemat ă despetează , privea fix undeva în noapte, peste capul lui Daniel. Nimeni nuîndr ă zni să vorbească mai tare. Daniel apă să butonul de start almagnetofonului, continuâ nd să -l privească pe Dra-goş cu aerul lui pa şnic,surd, inexpresiv. Simţ ea însă că bă iatul nu se solidarizase cu el. Câ t oare,Doamne, avea să mai dureze taclaua asta în care, fiindcă erau spuse, lucruriletrebuiau să te mint ă că şi sunt? „Se poate să mai dureze a şa, pentru că e chiartipicul nostru, numai că folosit împotriv ă , îi spunea lui Mihailopol. N-am ajunsnoi să folosim toate cuvintele faptelor pe care nu le-am f ă cut niciodat ă , nici noi,nici str ă moşii noştri? Iluzii din ce în ce mai pline de prestanţă . Pe nisip. Mie-mispuneţ i s-o iau de la capă t. Unde e capă tul?” S-ar fi putut oare ca Daniel să -şifi reprimat toate violenţ ele? La şaisprezece ani? „A ş putea să fiu singur, şi

blâ nd, dacă a ş fi lă sat”. In că ma şa lui de un albastru aproape negru, înpantalonii negri, str ă in de v â rst ă şi de participare, indiferent la poză într-o poză de absenţă neîntrerupt ă , cu mâ i-nile acoperind tot locul, neştiutoare de

mă rime, cu destinul scă pat de sub presiunea pă rinţ ilor, alegâ ndu-şi singurmedita ţ iile, plimbă rile, maeştrii, prevenitor cu orice sursă de conflict, tulburatde ipoteza lecturii r ă uvoitoare a unei teze, totuşi dezinteresat de examen,dezinteresat de tot în afar ă de peşti şi pă să ri, copilul ă sta era inocent saucâ nt ă rise deja? Se pomeni str â ngâ ndu-şi degetele mâ inii stingi, gest decomprimare a furiei pe care nu-l mai f ă cuse de mult. — Nu mai sunt t â nă r, se scuză . Sunt, ilegal, matur. — Eşti dezgust ă tor, domnule profesor, apă să ironio doamna Stoica,ducâ nd iar paharul la gur ă . — Elvira! Stoica se ridică , fulger â ndu-şi soţ ia ca pe un ţâ nc care intrase în noroi.Handrea, neafectat, îl bă tu pe umă r împă ciuitor. — Ei, asta-i acu. C-o fi t â nă r, c-o fi matur! Oamenii vorbesc, nu dă nimeni cu pă ru, nu? Uite eu, îi spuse lui Mă rinean eare se cufundase îngâ nduri grele, eu la două j-: oi de ani i-am spus patronului că e un tr â ntor şi unporc: e câ ine. M-a dat afar ă , am fost şomer aproape un an: ar m-am bucurat că i-am zis-o. Pe urmă au trecut anii, e-am înt â lnit la o şedinţă la minister, amstat de vor-i) ă … Uitase bietu om că noi, odat ă … Se ramolise un pic. A şi murit



pe urmă , Dumnezeu să -l ierte. Se uit ă la Mă rinean cu pocă inţă . Era clar că îiera antipatic. Omu vorbeşte, o-a şa i-e felu, zise într-un t â rziu câ nd nimeni nuse mai a ştepta să -l audă . Da dacă tot suntem mai mulţ i, mă car să ne simţ im

bine. Că suntem în vacanţă , spuse amă r â t, cu un irezistibil umor. Daniel ridică din spr â ncene, mirat de memoria lui tai-că -su, în timp ce

maică -sa r â dea înfundat. Bă tr â na în negru ieşi din baie, proaspă t fardat ă , latimp ca să ciocnească , de lâ ngă Daniel, cu toat ă lumea, care zâ mbea puţ infor ţ at. Soneria sună ca o binefacere şi doamna Handrea se duse să deschidă . Muzica se rev ă rsa mai plin, desf ă câ nd locul într-o sală de petrecerenocturnă . Însingurat, cercet ă covoarele subţ iri cu v â rful în sus. Un r ă să ritmă runt în culori de pă -mâ nt, fum şi că r ă midă veche, ca o descriere a pa şilor.Cel dinspre camera lui Daniel, presă rat cu flori mă runte, cel mai tocit, îşi dă dea la iveală urzeala geometrică , lanţ ul ritmic de noduri nebă nuite sub şerpuialastinsă . Îl pipă i. Sfoara pă rea de mă tase. Rigoarea simplă sub masa aceea deamă nunte, miile de gesturi exacte care construiser ă să rbă toarea înflorit ă —totul urma acela şi model, era f ă cut la fel, în necunoştinţă de cauză . De legi noinu era nevoie. Era nevoie de supunere şi să rbă toare. Atunci de ce mai vorbea?De frică , de poft ă . Poate că Daniel ştia — şi voia să -i spună şi lui că a şa e darr ă mase, ceva mai liniştit, cu nasul în covor. Pledoaria îl cobor â se în proprii să i ochi, ca pe orice învingă tor. Lup înpiele de oaie! Judecind după aparenţ e, cu mintea unui om oarecare de şaizecide ani, de la Dra-goş nu te puteai a ştepta la o asemenea reacţ ie. Dar poate că mintea încreză toare a aceluia era mai îndrept ăţ it ă să existe decâ t nenorocitelesale contorsiuni. Unde duceau ele? In locul unor atari avalanşe greţ oase, eramult mai greu de purtat masca propriei firi, cu animalul ei cu tot. Câ t tr ă ia,minunea nu era t ă cerea plină de înţ eles. Minunea nu era moartea, ci şansa de

a preda cuiva tot ceea ce devenise el, ca pe un pachet: preabinecunoscutulpact. „Nu mai am r ă bdare să -l a ştept, îşi spuse. R ă bdarea e îngerească şi amajuns să consum câ te un înger pe zi.” Şi cum se mai gr ă bise, înghiţ indcuvintele, să termine ce avea de spus pâ nă nu i se smulgea limba, pâ nă nu erazv â rlit în stradă . Uitase să vorbească , se minună , descoperind pe covor lucruripe care nu le putea numi. Pentru toate nimicurile trebuia să -şi ia inima îndinţ i, a ştept â r. — Du-se de fapt la înfr â ngere. Unde era liniştea solemnă a portretelor de

bestii bă rboase, principi înfigâ nd pinteni în gâ tleje nevinovate? Nu, zâ mbi, luialte puteri îi trebuiau dar, după toate semnele, ele aveau acelea şi reguli şi erauf ă cute tot din frică . Şi chiar dacă era curajul un produs al fricii, al lui, r ă cnetscos sub bici de o fiar ă legat ă , nu să rea peste meschina-i persoană . „Provincial.Să rac şi vanitos. Cu eterna noastr ă confuzie: cultura ne va salva!” Un expert îndetalii nu se putea lă sa t â r â t într-o asemenea fanfaronadă . Unde erau detaliile,dreptul lui, întunecat de furie? A, încă mai pâ lpâ ia, să racul, să rac şi provincial,i se nă ză rea şi lui că e om, bietul peşte! Se gâ ndi cu jale că nu mai avea să apuce clipele fericite câ nd zbura sau înota f ă r ă ruşine, dezmă rginit, nici nu ştia cum. „Cum să mă -nsor, mamă ? N-am casă , n-am bani, n-am r ă bdare. Ce ştii



dumneata?!” De ce se lega de nenorocitul ă la? Dacă s-ar fi luat în serios, dacă ar fi ştiut care e treaba lui, n-ar mai fi fost aici şi n-ar mai fi deschis nici elgura. Mihailopol: „Casă , familie sau vicii. Altfel te înfr â nează lipsurile,comanda. Rezolv ă . Rezolv ă -te. Ce-a ştepţ i? Să crape gostatul de invidie că te-aiînscris tu la doctorat?”

Privi cu jind grupul de siluete mişcă toare din care fusese exclus. Niciacum nu se că dea să plece. Nici dacă şi-ar fi muşcat mâ inile. Încă cinci minute. — Nu v ă faceţ i probleme. Nu s-a-nt â mplat nimic. — Îmi pare r ă u, îi spuse lui Daniel, f ă r ă să -şi poat ă st ă pâ ni un lică rr ă zleţ de satisfacţ ie. Nu trebuia. — Probabil că nu, r ă spunse bă iatul sec, pe acela şi ton moale. Promptitudinea îl irit ă dar îşi muşcă limba. Noua venit ă intrase şizâ mbea, puţ in str ă ină în mijlocul lor, în-tinzâ ndu-le mâ na ca unor cunoştinţ e

vechi pe care le neglijase. Mai puternică decâ t ei, afecta modestia, ca un bă rbatcelebru. Era at â t de frumoasă , at â t de diferit ă , at â t de proprie, că trecur ă multeminute şi foarte multe gesturi pâ nă să -şi dea seama că nu o cunoa şte. Îir ă spunse jla înclinarea nedumerit ă a capului cu un „bună seara” sonor, f ă r ă să se apropie şi f ă r ă să -şi tr ă deze interesul. Mimă chiar că fusese deranjat dinconversa ţ ia acaparant ă cu Daniel. Era singurul lucru la care se pricepea darexagerase. Pierdea mă sura de fiecare dat ă câ nd îşi închipuia că venisemomentul. Începu să -şi caute ţ igă rile, lungind scotoceala dintre ocheade. Aniiei erau un r ă zboi inconştient între vioiciune şi fibra obosit ă de energia care-ouza. Mişcarea ieşea din ea mai scurt ă şi mai îngreuiat ă decâ t impulsul. Oezitare a gâ ndului care i se citea împrejur ca o constr â ngere asaltat ă de for ţ a

biologică . Se simţ i înrudit cu ea şi asta-l precipit ă . Cum se f ă cea oare că ceilalţ inu observau? Avea pă rul aproape alb sau i se pă ruse? Îşi aprinse o ţ igar ă .

— Cine e doamna? Riscă , dar Daniel, fiul unor pă rinţ i bă tr â ni, eraobişnuit să audă asemenea întrebă ri şi să r ă spundă f ă r ă să mişte buzele. — Sora cea mai mică a mamei. Violonist ă . Nici o surpriză . Învecinat ă unui cult sau subalternă lui, îşi poart ă tatuajul prin lume. Doar că ea apar ţ inea acelei meserii, plă nuit ă şi urzit ă a şacum respira pentru o soart ă anume. Nu poseda ca mulţ i alţ ii, pe firulîngheţ ului, un mijloc de trai dintr-o pricepere: înclina ţ ia modest ă a capuluirecunoştea orgolios absenţ a fatalit ăţ ii şi a neliniştii care însoţ eşte percepţ iaunei cantit ăţ i. Sigur că ea avea o formă , dar nu se putea memora, fiind maidegrabă efectul decâ t cauza existenţ ei ei. Albit ă înainte de vreme, subţ ire oţ elit ă în talia rochiei negre cu un imens mă r roşu pe piept, de care se legau toţ i acumf ă r ă ca ea să mai aplece privirea, ştiindu-l acolo cu un r â s adumbrit de alt ă putere decâ t înt â mplă toarea lor atenţ ie, pă rea trecut ă de partea luminoasă ,credinţă suverană bolilor şi spaimei, at â t de clar neconvertibilă că ochii nu i se

vedeau iar atunci câ nd se a şeză în fotoliul cel mare, sala se ordonă după climaei, devenind ţ uguiat ă . „Exist ă o atraeţ ie morbidă , pregă tea Dragoş pentru ochii

bă tr â nu-lui, în plă cerea cu care descoperim ici-colo absurdul ori nenaturalulrealit ăţ ii. Câ nd asemenea fragmente ajung să ne obsedeze ca fragmente, câ nd



din facila lor discontinuitate se poate construi un artificiu suprarealist, dinpă cate, în ciuda farmecului, ne gă sim în plină eroare. Sau în plin domeniu alispitei. Simt că pentru a fi în adev ă r — adev ă r în afara conţ inutului —realitatea trebuie să aibă alt înţ eles: unul continuu şi uniform, din care nici onega ţ ie să nu se poat ă izola, în care, cu alte cuvinte, nega ţ ie să nu fie, ci numai

o substanţă a-toate-capabilă , egal frumoasă în toate momentele ei. Astfel,descrierile îşi corectează cauzalitatea simplă , acţ iunile îşi leagă efectele, f ă r ă camorala să mai apar ă ca un principiu supra— adă ugat”. — Pleca ţ i în concediu? Întrebă Daniel. — Dacă spun că am stat acolo, o auzi nazalizâ nd, toat ă lumea vedeclă direa aia gigantică . Sigur că în ea, undeva acolo, dar eu la subsol, într-o

box ă . Pe urmă ne-am mutat… R ă coare înă buşit ă de umezeală că lduţă , înt â rziere mahmur ă . Se împletiîn covor încercâ nd în acela şi timp să vorbească . Avu senza ţ ia că se pr ă buşeştelent la podea. Apoi plană . Se urni, odat ă cu pianul care cobora zglobiuclaviatura. — Ar trebui să r ă mâ n, să îmi v ă d de lucru. Câ nd mi-am ales tema — seînsufleţ ea, susţ inut de ochii bomba ţ i ai bă iatului — mi s-a pă rut foarteimportant de demonstrat că prepoziţ iile au putere de verb. Adică sunt niştecontrageri. Şi sigur că logica firească a procesului e interesant ă şi acum. Numaică , cum să -ţ i spun, câştigul lingvistic al unei atari demonstra ţ ii e foarte mic.

Apare ca o tr ă snaie şi se suprapune pe istoria limbii, pe alte gramatici, altechestii… Cineva r â se şi ea îşi scutur ă pletele de paj bufon, flatat ă . Z â mbi,rev ă zâ ndu-i tinereţ ea. — Şi n-o mai scrieţ i?

— Ba da, dar trebuie re-ghicit tot sistemul de con-str â ngeri prin care seajunge la asta. S-ar putea să ducă departe. Sau să vină de departe. Suntstraturi mari prin care trebuie să treci pentru un amă nunt ca ă sta. Nu e unobiect, e o fapt ă şi-atunci toat ă înţ elegerea se schimbă . Trebuie atacat sub alt ă filosofie. Îşi plecă ochii: lâ nă plat ă , fantezie istovit ă . S-ar fi putut să par ă unfandosit? A ştept ă ca Daniel să se a şeze, a ştept ă încordat un cuv â nt. Ianaadormise, bineînţ eles, a ştept â ndu-l s-o ia în bra ţ e, alt sistem, surise, prin carece rost avea pâ nda femeii cu care el semă na leit? — Domnul Mihailopol v ă iubeşte, spuse bă iatul. — Asta-i singurul lucru care contează , r ă spunse aproape bâ lbâ indu-se,ca şi cum bucuria îi ţâşnea din gâ t, îndelung pregă tit ă . Într-o noapte de carnaval, str ă bat împreună ora şul alb, strecur â ndu-seîn mulţ imea de ţ ipete şi flă că ri rotitoare, veşmintele lor europene pradă curiozit ăţ ii roş-verzi-galbene, veseliei turmentate a unei ginţ i str ă ine. Chipuride eschimoşi, febr ă guturală de arabi. Mihailopol, st ă pâ n pe picioarele lui,dansează la un moment dat ţ inâ ndu-se de umeri cu un barbar. Pe Dragoş agita ţ ia îl intimidează şi-apoi are un neajuns pe care nu-l poate localiza. Sufer ă



o sâ câ ială difuză . Urmă reşte uluit zbă n-ţ uiala alcoolică a bă tr â nului, pentru acă rui inimă slabă se teme: „Da mişcă -te!” îi chiuie Mihailopol, „mişcă -te, eextraordinar!” Un grup de femei mascate îi desparte, încearcă o cumplit ă furieîmpotriva gaiţ elor care-şi ridică fustele, fandâ nd dr ă ceşte picioare mulatre,lucioase. Dar şi împotriva ţ apului ză bă uc, spunâ ndu-şi „un înţ elept nu-şi

pierde firea, nu-şi pierde firea”. „Bucur ă -te!” îi r ă cneşte Mihailopol şi o femeie îlciupeşte de bra ţ . Vrea să ridice piciorul, vrea să -i dea pur şi simplu un şut darpiciorul lui e prea scurt. Doamne, e şchiop, asta-l rodea, e şchiop şiîncr â ncenat şi femeile-l strigă „Cr ă ciun, Cr ă ciun” chicotind care de care maiascuţ it de sub mască . Abia se ţ ine să nu cadă . Urmează ziua cea mare,nebunia asta e ajunul a ceva care-i scapă iar Mihailopol nu vrea să -şiamintească ce e. Niciodat ă n-ar fi crezut că -l va abandona a şa, în mulţ imeasă lbatică , mulţ umindu-se să -i strige din v â rtejul acelui tontoroi nesă buit„Bucur ă -te, bucur ă -te”, câ nd el, se vede bine, e un biet infirm. Apoi, Mihailopolnu mai dansează . Sunt din nou împreună , Dra-goş sprijinit de bra ţ ul lui, intr ă pe o str ă duţă îngust ă şi diii senin Mihailopol începe să bâ zâ ie melodia, ţ iuiturape care dansase. Bâ zâ ie şi se strică de r â s. Uit â nd de picior, r â de şi Dragoş,

bâ zâ ie şi el, se strică de r â s. — Dar valizele trebuie să vină , spuse calm bă tr â na în negru. — În nă dejdea lor… Suspină doamna Handrea. — Nu ştiu ce inspira ţ ie am avut să pun toate rochiile lungi separat, ziseea, pipă ind buza ceştii, absent ă . Ce pr ă pastie, se gâ ndi, ce nenorocire! Reflexul necazurilor ei mă runteaducea cu imita ţ ia vorbelor pă rinteşti în gura copiilor. Sau erau chiaridentifică ri t â rzii de situa ţ ii. Oare câţ i bă rba ţ i, lipsiţ i de experienţă la fel ca ea,îi'luaser ă fa ţ a grea şi timbrul subţ iratec, nesigur, drept senzualitate?

În picioare, Mă rinean sorbea din cafea. Stoica îl imit ă , cu mecanica stofeiţ epene. — Concertu-i după -masă , nu? Te duci în rochia asta, să moar ă ă ia depofta ionatanului. Să ştii că erau chiar de mă rimea asta, da au intrat înpă mâ nt. Mă rinean hohoti, tresă lt â ndu-şi spatele lat, ostentativ întors spre Dragoş.Femeile suriser ă eu îngă duinţă . — Trebuie rochie lungă , oft ă ea. Să bat ora şul după material, să stauacum după croitoreasă … În fine, acoperi vorba cu mâ na neînchipuit de uscat ă ,se rezolv ă cumva. — Să -ţ i faci o rochie de peşte, şopti Dragoş. — A ţ i spus ceva? — Nu, nu. O rochie nemaiauzit ă , rochie somnoroasă . În care niciodat ă nu e cald şinu e frig; la care nu se poate adă uga şi nici scă dea nimic; pe care oricine orecunoa şte de haină ; din care nimeni nu coboar ă şi din ea nu se poate urca. „Ai

vorbit în somn, îi spusese Iana. Ai visat peşte?” A doua zi venise cu un crapuria ş, îl gă tise iute, gr ă bit ă să termine eu monstrul plin de oase de fier. Carne



grasă . Madam Mari avusese o criză de bilă iar Dragoş boli în comprese reci,acrit de citronade. Bombă neala ei împrejurul patului îl binedispuse şi r â sul îit ă ie grea ţ a mai bine decâ t lă mâ ia. R â se şi nu se mai putu opri din sughiţ . Furia ei sincer ă deborda: se dă du de exemplu, bă tu din picior, îi argument ă că e ofiinţă practică , îi ar ă t ă pe ceas câ t mai are de stat la el şi îi potopi moleşeala cu

noi ocă ri. Dar era într-adev ă r „incapabil de amor”. Ar ţă goasa, incredibilameschină rie, pateticul egoism iubeţ al femeiuştii care-şi f ă cuse profesiune din a nu fi bună de nimic îi inspirase un respect la prima vedere nelalocul lui.Întreză rea uneori banale motiva ţ ii masochiste. Dar nu. Cel mai adeseacruzimea ei purta adierea simplit ăţ ii gola şe a omului, mamifer biped nă scutîntru nimic şi surghiunit f ă r ă ştiinţ a lui într-un spectacol absurd. Era rea cur ă utatea exact ă a instinctului de conservare — bună cu bună tatea exact ă alinguşirii orientate. Limbuţ ia ei era un nou fel de mâ ncare ivit în calea poftelorşi consumat. Rochia de peşte nu i se potrivea: pielea ei de drac — era oacheşă şi nervoasă — str ă lucea. Mai tot timpul ademenit, o smucea cum în copilă rie opisică roşcat ă , f ă r ă să uite gustul oripilat, piperat al zgâ rieturilor ei. Nu şi-lputu imagina pe Daniel în preajma Ianei: din nou relaxat, puştiul îşi priveaceasul electronic sau r ă mă sese dus cu ochii pe cadran. Cum oare i-a pututtrece prin cap că bă iatul glumise? N-avea să dea nici un examen şi nici osocoteală nimă nui. Prin pleoapele închise ză rea f ă r ă greş nimbul solitudinii, alpa şilor finali pe care comoditatea îl luase drept retardare. Nici o clipă a luiDaniel nu suna a gol. Iar respira ţ ia lui -— nici o urmă de prietenie — nuîmprumuta nimic. „Mă înşel, îşi spuse. Îi e uşor pentru că nu trebuie să iahot ă r â ri. E copil şi nu trebuie să mişte. Deci nu poate greşi.” O surprinse ridicâ ndu-se şi-i înt â lni uit ă tura, saltul acela în că utare dedublu pe care el îl repetase în ultimii ani pâ nă câ nd, epuizat, începuse să

Rochia de Crin

Documents

Transcript of Rochia de Crin