RITUALURI MAGICE DE APĂRAREÎN CEREMONIALUL NAŞTERII LA AROMÂNI

Comunitatea culturală a aromânilor stârnit interesul unor cercetători, care au avut privilegiul contactului direct cu acele forme de manifestare care au fost favorizate de gruparea masivă a aromânilor în jurul unor centre bine ştiute. Noi avem privilegiul de a testa perpetuarea acestor forme de comportament şi în sânul comunităŃilor restrânse până la simplul nucleu familial de aromâni şi de a încerca parŃial să le consemnăm şi să le explicăm.

Ramură importantă a poporului român, aromânii au trăit şi trăiesc în Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria şi, nu în ultimul rând, în România. Ei au fost atestaŃi de istoricii bizantini încă din secolul al X-lea cu numele de „vlahi”. Izolată în sudul Peninsulei Balcanice, aromâna în decursul atâtor secole cât a continuat să trăiască singură, a evoluat şi a suferit modificări care au făcut-o să se deosebească de limba românilor din nordul Dunării. Totuşi, cum a reuşit să dăinuie neştirbită până astăzi? Desigur, printr-o voinŃă de a o face să dăinuie, acea voinŃă care explică miracolul continuităŃii, peste vicisitudinile istoriei. Limba trece de la strămoşi la nepoŃi neîntrerupt, povestindu-ne începutul începutului şi măsurându-ne vechimea. PopulaŃia aromână îşi are în munŃi inima şi vatra de păstrare prin milenii a fiinŃei şi limbii ei. Aici localităŃile aromâne îşi au peisajul lor specific, la mari altitudini, acolo unde povârnişurile stâncoase şi aspre făceau loc, la subsuara crestelor semeŃe, unor aşezări mai întinse, şi, în acelaşi timp, compacte. De aici au roit aromânii spre şesuri, întotdeauna şi în toate direcŃiile, întemeind sate şi oraşe: Gramoste, Moscopole, Samarina, Avdela. Această vatră a aromânilor, pe care au construit-o munŃii, le-a impus de la început ocupaŃia principală: păstoritul, cu pendularea între munte şi şes. Dacă ne-am putea imagina munŃii fioroşi prin aspectul lor de sălbăticie pietroasă, prezentându-ne pe ici pe acolo câte o floare sfioasă care nu îndrăzneşte să se dezvolte, contrastând cu atmosfera de austeritate fioroasă şi plină de maiestate a cadrului în care a răsărit, înseamnă că ne-am putea închipui sufletul aromân. Naşterea a fost gândită şi înŃeleasă, atât în culturile arhaice cât şi în cele folclorice, drept un început. La nivelul gândirii folclorice naşterea mai apare ca o trecere “din lume neagră/în lumea albă”. Această “lume neagră”

nu este funcŃională, de aceea, secvenŃele care marchează despărŃirea de vechea stare, deşi este subînŃeleasă, lipsesc. Se acordă o atenŃie deosebită intrării în această lume, în “lumea albă”, de aceea ceremonialul de naştere este în mod arbitrar, un ceremonial de integrare. Obiceiurile legate de naştere, dupa clasificarea făcută de A. Van Gennep , se grupează în cele trei etape: dinaintea naşterii, în timpul naşterii şi după naştere. Naşterea la aromâni stă sub semnul tăcerii, fiind singurul moment important necesar a fi tăinuit, deoarece există credinŃa că femeia va naşte cu mare greutate, dacă află cineva. Singurele persoane care ştiu sunt soacra şi moaşa de neam. În cazul în care se afla, o altă femeie sau soŃul celei care naşte trebuie să intre în cameră “s-o stropeasca cu apă din gură sau s-o afume cu o bucăŃică din veşmânt” . Atât stropirea cu apă cât şi arderea unei bucăŃi din veşmânt simbolizează actul purificării, căci “stropirea este o operaŃie purificatoare primitive”, releva Gilbert Durand, iar fumul (focul) are aceaşi funcŃie purificatoare, fiind un mijloc prin care “puteau să alunge toate calamităŃile de lângă dânşii”. In Vlaho-Clisura, este obiceiul ca acea femeie să-şi scoată numai verigheta şi să o dea viitoarei mame, verigheta-metalul având funcŃia de a înlătura spiritele rele care îngreunează momentul naşterii. La aromâni naşterea este uşurată cu diferite obiecte magice. Moaşa “muia într-o găleată cu apă, colŃul drept, de jos, al poalei şi atingea cu el gravida, pe spate, de trei ori, spunând: “lifturnâ bunâ” (naştere bună). Alte femei beau apă din trei părŃi ale paharului în care s-a deschis floarea Mâna Sfintei Marii; şi aici apa are o funcŃie purificatoare, de a inlătura spiritele rele. Dar nu numai apa uşurează facerea, ci şi un obiect ce se trece pe sub cămaşa viitoarei mame. Acest ritual certifică valabilitatea mitului care descrie originea naşterii omului primordial. Simbolul apare aici sub formă obiectuală şi reprezintă primul copil. După cum afirma Mircea Eliade, ce s-a petrecut ab origine e suscestibil să se repete prin forŃa riturilor. Un ritual nu se poate îndeplini dacă nu i se cunoaste originea, adică mitul care povesteşte cum ritualul a fost îndeplinit prima dată. Cunoaşterea trebuie trăită ritualic: efectuând ritul şi vorbind: “ Cum treaŃi suvalniŃa pitu câmeaşi, aşi s-treacâ tenculu pitu mini (Cum trece suveica pe sub camasă, aşa să treacă şi fătul prin mine). ActanŃii sunt pătrunşi astfel de puterea sacră a evenimentelor pe care le rememorează şi le reactualizează, ieşind din timpul profan şi intrând în timpul sacru, deopotrivă primordial şi recuperabil la infinit.

Lehuza şi copilul, de-a lungul unei perioade de 40 de zile, îndeplinesc riturile de iniŃiere, rituri în care actanŃii sunt purificaŃi. În acest

interval, femeii îi este interzis să facă semnul crucii asupra copilului şi a apei în care s-a scăldat . Noul născut este considerat păgân şi, ca urmare, nefiind botezat, i se spune: “turcaciu”, “ghifticiu”, “ciumbunicâ” (turculeŃ, Ńigănuş, lingură de lemn”). În acest ceremonial există un întreg sistem de practici magice în care moaşa de neam a avut funcŃia cea mai importantă. Se crede că forŃele malefice pot pătrunde în camera celor doi. Pentru a le anihila acŃiunile nefaste copilul se aşează pe o pernă “un sac magic” împăturit în patru, cu o Ńesătură şi un model foarte complicate pe care spiritele rele nu le puteau dezlega. Aşezându-se pe acest sac, acestea erau prinse în încercarea zadarnică de a dezlega modelul; îşi pierdeau astfel vremea până la cântatul cocoşilor, când părăseau camera(…). Sacii magici se Ńeseau numai cât timp era soarele pe cer, după un model complicat şi reguli străvechi pe care nu le cunoştea orice femeie. “Modelul complicat” este, de fapt, un labirint. Simbolul este împrumutat probabil din cultura greacă, în timpul convieŃuirii aromânilor cu elenii, deoarece labirintul a fost utilizat ca sistem de apărare la porŃile oraşelor întărite. El era desenat pe zidurile caselor greceşti antice. În ambele cazuri, se are în vedere apărarea cetaŃii sau a casei, considerate ca fiind în centrul lumii, apărare nu numai împotriva adversarului uman, ci şi împotriva influenŃelor malefice (...). Simbol al unui sistem de apărare, labirintul anunŃa prezenŃa a ceva sacru sau preŃios. Cetatea sau casa se afla in “Centrul lumii”, iar labirintul trebuie să permită accesul în centru printr-un fel de călătorie iniŃiatică şi să-l interzică celor care nu sunt calificati. De aceea, el nu poate fi convertit în formă decât de anumite femei, de cele iniŃiate. łesătura se realizează numai cât timp este soarele pe cer, în primul rand, pentru că, Ńesându-se ziua, era ferit de puterile maleficului. Luna, principiul feminin, simbolizează timpul care trece, moartea, aceasta fiind legată de tristeŃe, solitudine, boală. Din această cauză, aromâncele nu-şi culcă copiii cu faŃa la lună până când nu împlinesc un an. Dar, dacă se întâmplă să plângă mult, femeile spun că este luat de lună, de aceea recurg la următorul ritual magic: iau un ou (oul are aici funcŃia de revitalizare, de renaştere) şi îl sparg într-o strachină de lut, acoperită cu o cămaşă a copilului. Strachina se pune sub un trandafir o noapte întreagă. Dacă oul dispare sau suferă anumite schimbări, femeile se bucură crezând că îmbrăcămintea noului născut a dobândit darul de a vindeca. Numai după trei ani (cifra trei, număr perfect, expresie a totalităŃii şi împlinirii are aici un caracter magico-religios), numai după ce copilul are o gândire, vorbire şi acŃiune bună, este încredinŃat de mamă lunii, zicându-i: “ łi-l dau slabu-ş nicu, s-ni-l dai gione mari” (łi-l dau slab şi mic să mi-l dai voinic mare).

Din acel moment copilul nu se mai fereşte de lumina lunii şi nici nu se teme că va fi luat de ea, luna primind acum alte valenŃe – de sursă şi simbol ale fertilităŃii şi bogăŃiei naturii. Dorlu di lunî sau luarea di lunî e o boală ce slăbeşte mult pe copil. Tache Papahagi mai prezintă un remediu pentru a-l însănătoşi: “Dacă vreodată copilul se îmbolnăveşte de lună, atunci să-l îndrepŃi (la orice vârstă) spre lună astfel: mama îl ia pe copil şi apoi îl aruncă de trei ori spre lună, spunând: „Până acum, mamă Ńi-eram eu, de acum înainte eu îŃi sunt vitregă, iar mamă Ńi-e luna.“ De obicei, botezul se face după două-trei săptămâni, cel mult o lună de la naşterea copilului, într-o duminică. Numai în cazul în care copilul este bolnav, el poate fi botezat imediat după naştere. Se întâmplă uneori ca noul născut să moară nebotezat. Atunci soacra mare sau o femeie bătrână îl botează fie lipindu-i obrazul de icoana din casă, fie turnând apă peste el. În acel moment, una dintre femeile care-şi luase rolul de naşă spunea: “Luplu să-lu mâcâ, vin să ni-l ia nâpâtizatu. Afendi ş-dada criştini îni fură şi-mini criştinu a-ni mi facu” (Lupul să-l mănânce, a venit să ni-l e ia. Tata şi mama creştini sunt şi eu creştin o să mă fac). În alte părŃi, aromânii îşi îngroapă copiii nebotezaŃi în afara cimitirului fără sicriu, pus numai pe o scândură. La aromâni, este obiceiul ca cei care au cununat să şi boteze, năşia echivalând cu o înrudire ce se Ńinea “pân tu nauli bârni” (până la a noua generaŃie), numai după aceea era admisă încuscrirea. Moaşa pregăteşte copilul pentru botez, după care pleacă împreună cu naşii la biserică, fiind însoŃiŃi numai de rude, pentru că părinŃilor le este interzisă participarea. Dacă noul născut este băiat, naşul alege un nume din familia tatălui, iar dacă este fată, naşa alege numele din familia mamei copilului. Numele nu este cunoscut decât în momentul în care este spus preotului. Atunci o mulŃime de copii fug să vestească părinŃilor numele fiului sau al fiicei lor.

Din perspectiva valorii artistice a ceremonialului, primele trei zile de la naştere sunt extrem de generoase în textele folclorice. Poezia ceremonialului de naştere va fi şi ea o poezie de integrare în noua stare:

1 fie o poezie magică de apărare împotriva a tot ce poate fi ostil sau dăunător noului născut, cu consecinŃe imediate sau cu repercursiuni asupra destinului său;

2 fie o poezie magică de urare, menită să asigure împlinirea optimă a destinului său natural.

Poezia magică de apărare este reprezentată printr-un repertoriu special de descântece rostite în fiecare act ritual. Dacă actul profilactic este orientat spre viitor, ele primeşte funcŃii de urare. Obiectele magice folosite

de moaşa de neam, în ceremonial sunt selectate pe baza unei comparaŃii raportate la elementele fundamentale, la comportamentul şi destinul noului-născut. Comportamentul aromânilor în faŃa momentelor primordiale ale existenŃei – naştere, nuntă, înmormântare - este străvechi şi extrem de unitar în datele sale esenŃiale. ParticularităŃile relaŃiei omului cu treptele existenŃei în comunitatea aromânească ni s-au părut semnificative, relevând identitatea acestui neam care a avut propria sa istorie şi propria sa dramă.

BIBLIOGRAFIE

1. Burada, T. T., art. Obiceiurile la nascerea copiiloru poporului românu din Macedonia, în „Convorbiri literare”, an XXVI, Bucureşti, 1892.

2. Caraiani, Nicolae, Saramandu Nicolae, Folclor aromân grămostean, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

3. Ceauşanu, Gh, F., SupersiŃiile poporului român în asemănare cu alte popoare, Bucureşti, 1914.

4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dictionnaire des symboles .Mythes, reves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Segers, Paris, 1974.

5. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, PrefaŃă şi Post faŃă de Radu Toma, Ed. Univers, Bucureşti, 1977.

6. Eliade, Micea, Aspecte ale mitului, în româneşte de Paul G. Dinopol, prefaŃă de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

7. Gioga, Nicolae, Originea cîtorva obiceiuri şi superstiŃii, în „Lumina”, an IV, nr.1, ianuarie, 1906, Bucureşti.

8. Iliescu, T., CredinŃe şi superstiŃii din Cruşova, în „Lumina”, an I, nr. 9, septembrie, 1903.

9. Marian, Florea Simion, Naşterea la români. Studiu etnograficu, Bucureşti, 1892.

10. Papahagi, Tache, Mic dicŃionar folkloric.Spikuiri folklorice şi etnografice comparate, EdiŃiei îngrijită, note şi prefaŃă de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.