Ri nr 2 2013

Redescoperă Istoria

A N U L I • N U M Ă R U L 2 • A U G U S T 2 0 1 3

• P U B L I C A Ț I E L U N A R Ă D E D I C A T Ă P A S I O N A Ț I L O R D E R E E N A C T M E N T •

Redescoperă Istoria

A N U L I • N U M Ă R U L 2 • A U G U S T 2 0 1 3

• P U B L I C A Ț I E L U N A R Ă D E D I C A T Ă P A S I O N A Ț I L O R D E R E E N A C T M E N T •

• C U P R I N S •

Responsabilitatea pentru textele publicate aparține autorilor.

Reproducerea materialelor din revista Redescoperă Istoria fără acordul scris al redacției este interzisă.

REDESCOPERĂ ISTORIA

Publicație lunară dedicată pasionaților de reenactment

REDACŢIA

• Membrii fondatori & Redactori:

Alice Diana BOBOC şi Mihăiţă ENACHE

• Colaboratori:

Andrei BERINDE, Emil BOBOESCU și Petre MĂRGINEANU

CONTACT

• E-mail: [email protected]

www.redescoperaistoria.ro

www.facebook.com/RedescoperaIstoria

04 Crucea Eroilor

05 Marșul Comemorativ de la Crucea Eroilor 2013

06 Asociația Tradiția Militară

10 București: Micul Berlin

11 Evocări

12 Corespondență de pe vremuri

13 Momentul Adevărului

16 Uniforma ofițerilor Armatei Române în perioada

celui de-al Doilea Război Mondial

18 1 August 1943. Un „Val Nimicitor” lovește

complexul Ploiești

20 Ion Țarălungă – Culori înregimentate pentru

istorie

24 Clipe de istorie: August 1944

26 Comunismul în imagini

27 Zidul Berlinului

28 SR 114 M

29 Bătrânul Grant

30 Inamic în cătare

33 11 cele mai bizare osuare din Europa

36 Bătălia de la Varșovia

38 De colecție39 20 de piese de artă imperiale rusești la Washington

03

Crucea Eroilor

• E D I T O R I A L •

Alice Diana BOBOC

Avem hodina vântului și tihna apelor, suntem statornici întru

nestatornicie, căci numai așa putem vedea fața lui Dumnezeu...

27 august 1916 a reprezentat data intrării României în Primul Război Mondial. Pentru a marca

acest eveniment, în perioada 23-25 august 2013, Asociația Tradiția Militară a organizat Marșul

Comemorativ „Crucea Eroilor”, eveniment dedicat memoriei tuturor soldaților căzuți în luptă în

timpul Primului Război Mondial. Alături de Asociația Tradiția Militară, au executat protocoale

militare specifice perioadei asociațiile Deutsches Freikorps, Traditsia, Regimentul Regal

Maghiar nr. 29 Honvezi, precum și Cercetașii României.

Evenimentele care au avut loc în aceste trei zile (marșuri, ceremonii comemorative și

o demonstrație de reconstituire istorico-militară) au reprezentat calea de întoarcere în vremuri

demult apuse, vremuri în care datoria față de patrie era mai presus de orice, chiar mai presus de

propria viață.

Nu voi încerca să aduc în discuție date istorice, nu voi vorbi despre intrarea României în război,

nici despre campaniile militare, nici despre aliați sau despre fronturi atacate. Toate acestea

reprezintă subiecte binecunoscute de către mulți dintre cei care vor parcurge aceste rânduri.

Ci vreau să mă refer aici la soldatul fără nume, cel care și-a dat viața pentru patria sa, cel care a

murit fără onoruri și fără să aibă măcar o cruce la căpătâi. Indiferent de naționalitate, el a luptat

pentru țara lui pentru care a înfăptuit sacrificiul suprem. Din păcate, prea puține cruci poartă

numele celui căzut pe câmpul de luptă, prea puține sunt mormintele în care soldatul căzut la

datorie și-a găsit odihna, față de milioanele de victime ale războiului. Morminte, și nu gropi

comune...

Urcând pe cărări de munte, luptând în câmp deschis, pe arșită sau înotând prin zăpadă și

tremurând cu mâna pe patul armei, flămând, obosit, însetat, dar slujind unui singur ideal – acela

de a-și face datoria față de patrie cu prețul propriei vieți.Uraaaaa!!!!!!!! Atacaaați!!!! Retragereaaa!!! Atac la baionetă!!! Zgomotul luptei, ordinele

comandanților, șuierul gloanțelor, zăngănitul baionetelor, strigătele răniților, toate au amuțit în

timp, precum o ultimă suflare...

Ne rugăm pentru sufletele adormiților robilor lui Dumnezeu, ostași eroi, luptători români căzuțipe toate câmpurile de luptă pentru apărarea Patriei și a credinței strămoșești pentru libertatea și

demnitatea poporului român, pentru întregirea neamului, pentru ca li să se ierte lor toată

greșeala cea de voie și cea fără de voie. Ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepțiise odihnesc. Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormiţilor robilor Tăi, eroi ai neamului și

luptători creștini căzuți pe toate câmpurile de luptă.

...Rugăciune înălțată de preot la Crucea Eroilor pentru sufletele tuturor soldaților care și-au dat

viața pentru patrie. Cuvinte rostite într-o liniște mormântală, urmate apoi de o salvă de onoare ce

a răsunat până departe, peste crestele munților...

Salvă de onoare în memoria soldatului-erou ce s-a jertfit pentru țară. Cu vitejie. Cu devotament.

Cu onoare.

04

• E V E N I M E N T •

0905

FOTOREPORTAJUL

EVENIMENTULUI

ÎL GĂSIȚI ÎN

SUPLIMENTUL

REVISTEI

• A S O C I A Ţ I A L U N I I •

06

Asociația Tradiția MilitarăAsociația Tradiția Militară este cea mai

veche asociație de reconstituire a secolelor

XIX-XX din România, inițial membrii

acesteia cultivând tradițiile Regimentului 6

Dorobanți Mihai Viteazul până în anul

2008, când în urma demisiei câtorva

membri, asociația și-a schimbat denumirea

din 6 Dorobanți în Tradiția Militară.

Odată cu această schimbare, asociația a

adoptat tradițiile și altor unități ale armatei

române, sau încadrate cu români care au

făcut istorie, astfel că în prezent ATM

acoperă o perioadă foarte îndelungată,

începând cu anul 1806 și terminand cu

1945. Scopul asociației este să dea viațăistoriei militare a României, să o retrăiască

și să o redea publicului în semn de omagiu

pentru generațiile care ne-au precedat și

care prin priceperea, eforturile și sacrificiul

lor ne-au asigurat nouă un viitor.

Membri ATM în poziție de tragere cu prilejul unei reconstituiri a Primului Război Mondial


07

Unul dintre principalele obiective ale ATM

constă în promovarea tradițiilor militare

românești și omagierea eroilor României

prin participarea în echipament de epocă la

defilări, gărzi de onoare, demonstrații de

mânuiri de arme, exerciții tactice, prin

reconstituiri de bătălii și prin îngrijirea

monumentelor și mormintelor eroilor.

Câteva acțiuni în care Asociația Tradiția Militară a participat,

aducând omagiu soldaților români căzuți pe câmpul de luptă

pentru România: 1 – Plevna, 1877 (2007), 2 – Crucea Eroilor,

1918 (2009), 3 – Odessa, 1941 (2010) și 4 – Grenezeri, 1848

(2010).

1

2

3

4

08


Anul 2009 a marcat două premiere pentru Asociația Tradiția Militară:

în februarie, ATM a devenit prima asociație din România a Uniunii

Europene a Asociațiilor Istorico-Militare, iar peste câteva luni, a

participat la parada militară de Ziua Națională a României de la Arcul

de Triumf.

09


www.traditia-militara.ro

www.facebook.com/TraditiaMilitara

Contact:

Foto: Asociația Tradiția Militară

10

• C A R T O F I L I E •

Foto: okazii.ro

1

2

3

4

Ramură a filateliei, cartofilia este științacare se ocupă cu colecționarea, studierea

și expunerea cărților poștale ilustrate. În

anii Primului Război Mondial, România

a fost ocupată de trupele germane,

austro-ungare și bulgare. Imaginile de

alături sunt doar câteva dintre ilustratele

care circulau în epocă:

1-Trupele germane trec Munții Carpați2-Turnu Roșu (Sibiu): Ofițeri germani

3-Brăila: Coloană militară germană în

repaus

4-București: Generalul von Mackensen

plimbându-se prin capitala unei țări

ocupate

RECLAMA TA

AICI!

PREȚURI

AVANTAJOASE

Contact

[email protected]

11

• E V O CĂ R I •

General Petre Popovăț este numele străzii care face

legătura între Splaiul Independenței și Calea Crângași

(Piața Crângași). Numele străzii provine de la un colonel

al Armatei Române căzut în anul 1916 în luptele de pe

Valea Cerbului. A fost înaintat post mortem la gradul de

general, iar mormântul său se află în Cimitirul

Internațional al Eroilor din Sinaia.

• P A G I N A C O L E C Ț I O N A R U L U I •

12

5 August 1932

Iubite amice,

Mulțumesc mult pentru atâtea cuvinte din inimă, care mi-

au adus aminte de alte timpuri și de alți oameni decât cei

de azi.

Ce să-ți spun? Munca e pentru mine un adevărat tonic. De

când Polonia a încheiat pactul cu Rusia, nu mai am nici

darul de a munci.

Din an în Paști, pun mâna pe condeiu și mai spun și altora

grijile care mă apasă. Dar cine le aude? În epoca lui

Carol I cam o seamă de oameni (cu scăderi, se înțelege, ca

orice om), dar care nu glumiau cu trebile statului. Azi vezi

ce homunculi* pun la cale soarta neamului românesc.

Închipuește-ți că o să cadă acuma un trăznet din senin, ca

la 1914. Ce ne facem? Ce putere avem? Cine va mai fi

alături de noi?

Totuși, să ne implicăm măcar latura personală, până în

clipa din urmă.

Cu toată afecțiunea,

S. Mehedinți

Corespondență de pe vremuri…

*Homunculus (gen masculin) reprezintă forma latină pentru

„om mic”, „omuleț”; la plural - „homunculi”. Provine de la

diminutivul cuvântului „homo”. Este un termen folosit, în

general, în diverse domenii de studiu pentru a se face referire

la orice ființă umană măruntă sau neînsemnată - (n. red.).

Ziarul Duminica Poporului, periodic ce a

apărut în perioada interbelică sub îndrumarea

lui Simion Mehedinți (1868-1962) cu

următorul antet: Foaie pentru ridicarea

poporului, stand la îndemâna celor ce au de

spus un cuvânt cinstit pentru învățătura

neamului românesc în viața de toate zilele.

Simion Mehedinți (medalion), academician,

geograf și geopolitician român format la

școala lui Titu Maiorescu, a desfășurat o vastă

activitate culturală ca educator al maselor și cu

deosebire al tineretului, prin scrierile și prin

numeroasele sale conferințe ținute în fațastudențimii române din centrele universitare

ale țării.

Panait Gh. Cantilli (1866 - 1956), avocat și

membru al Ligii Culturale, secţia din Paris, se

stabileşte la Bacău, de unde corespondează cu

o serie de personalități ale culturii române,

între care și Nicolae Iorga.

Exclusiv pentru RI

13

• R E P O R T A J •

Petre MĂRGINEANU

Bucureşti, metropolă, oraş european.

Vestigiile istorice îl însoţesc pe călătorul

iubitor al trecutului unui aşezământ care

mai păstrează încă reminiscenţele unei

civilizaţii existente, civilizaţie care

conţine o doză de revoltă împotriva celor

ce au dat uitării clădiri monumentale,

importante prin frumusețe, cât şi prin

semnificaţia lor de odinioară.

Cine trece pe Strada Sărindar

(actualmente Constantin Mille) poate

vedea palatul care odinioară atrăgea

atenţia vizitatorilor; clădire, care în

perioada dintre cele două conflagraţii

mondiale aparţinea presei. Astăzi ea este

o ruină. În perioada comunistă, palatul

Adevărul, căci despre el este vorba, a

găzduit tipografia Luceafărul. Privatizată

în anii ’90, tipografia a devenit istorie, iar

cei care au cumpărat-o nu s-au hotărât ce

întrebuinţare să-i ofere clădirii.

În primul an de apariție al Adevărului

(1888), gazetarii lucrau într-o mică

redacţie în pasajul Băncii Naţionale.

Condițiile grele de lucru aveau să se

schimbe în anul următor când Adevărul se

mută într-un veritabil „palat”. Proiectat de

arhitectul Ştefan Ciocârlan după modelul

palatului „Figaro” din Paris, edificiul era

foarte luxoas. De exemplu, holul central

era tapetat cu ilustraţiile unor

reprezentanţi de seamă ai culturii

universale: Vermont, Toulouse-Lautrec,

Mucha etc... De asemenea, în interior mai

puteau fi admirate obiecte decorative:

covoare, mobilier elegant ori plante

exotice. Din punct de vedere structural,

clădirea cuprindea două categorii de

încăperi: așa-numitele birouri (de fapt săli

pentru redactori, secretari, conducerea

14

redacţiei, biblioteci ce conţineau cărți şi publicaţii

româneşti şi străine, salonul de recepţie al ziarului) și

sălile tehnice ce adăposteau partea tehnică a redacției

(sala de maşini, unde se tipărea ziarul, sala unde se

împărţeau publicaţiile vânzătorilor ambulanţi, cantina,

sălile unde se executau desenele şi picturile, sala ce

adăpostea arhiva cu fotografii şi clişee, sala de expediţie,

de unde plecau trăsurile către gară, încărcate cu ziare,

precum și depozitul de hârtie).

Mille, cumpără localul fabricii de saci Saint-Freres din

apropierea redacţiei cu prețul de 200.000 de lei (aur), în

cele două clădiri unificate instalându-se primele linotipuri

ale presei românești.

În timpul Primului Război Mondial, după ce Bucureștiul

intră sub dominația germană, clădirea este ocupată de

comandamentul german, care redactează publicaţia

Bukarester Tagelelatt. După război, Constantin Mille

vinde ziarele Adevărul şi Dimineaţa bancherului Aristide

Blank, acesta hotărându-se să cumpere o clădire

învecinată care servise odinioară drept tipografie.Vechea

clădire este demolată şi se construieşte o alta, din beton

armat, ulterior cele trei fațade fiind unificate, după cum

informa Dimineața într-un număr festiv din 1933. Pe

prima pagină, sub titlul „Inaugurarea lăcăşului, restaurat

În anul 1913, cu ocazia aniversării a 25 de ani de

activitate, redacția a tipărit o broșură retrospectivă în care

se aprecia faptul că: Azi, Adevărul posedă unul dintre cele

mai vaste şi mai moderne stabilamente grafice şi localul

său este un adevărat palat al Presei şi al Artei - care face

admiraţia tuturor celor ce îl vizitează.

În perioada interbelică, vestea că redacţia Adevărului

putea oferi fiecărui redactor un birou separat unde putea

lucra în linişte a stârnit invidia redactorilor de la alte

publicaţii care lucrau în redacţii mai puțin generoase. În

timp, redacţia s-a dezvoltat astfel că, din anul 1904, a

început redactarea ziarului Dimineaţa. Aici merită

menționat faptul că proprietarul redacţiei, Constantin


15

şi mărit”, era un desen al clădirii realizat de Vermont.

Extinderea clădirii a făcut posibilă funcționarea a cinci

maşini rotative ce imprimau Dimineaţa şi Adevărul. Pe

lângă acestea, palatul mai găzduia și redacțiile altor 6

publicații săptămânale ce apăreau în editura proprie. A

fost perioada de glorie în istoria Adevărului.

Povestea Adevărului are un sfârşit trist. Ziarele

Dimineața și Adevărul și-au încetat activitatea în

perioada comunistă, clădirea adăpostind ulterior

tipografia Luceafărul. Astăzi, splendoarea de odinioară a

palatului a apus, vechea clădire transformându-se într-o

gaură neagră, hidoasă, dărăpănată și fără geamuri – o

clădire care moare cu fiecare zi care trece. Salvarea ei

este departe...


Emil BOBOESCU

16

Dacă în ediţia anterioară am încercat să vă prezint

uniforma soldatului de infanterie din perioada celui de-al

Doilea Război Mondial, acum voi încerca, în următoarele

rânduri, să mă ocup de ofiţeri. Uniforma ofiţerilor se

bucură de un tratament special în perioada la care ne

referim. Putem spune aceasta deoarece avem de-a face cu

o evoluţie un pic mai bogată decât în cazul soldaţilor.

Dar, să continuăm.

În primul rând ne vom referi la coifură. Coifura pentru

ofiţeri era, în pragul războiului, una foarte variată. Astfel

un ofiţer putea să poarte: chipiu, pălărie, coif, bască,

şapcă (aici mă refer la caschetă dar pentru a nu crea

confuzii prefer termenul epocii), capelă sau bonetă şi,

bine-înţeles, cască, în funcţie din ce armă făcea parte sau

ce ţinută era ordonată la purtare. Fiecare ofiţer avea una

din coifurile speciale pentru ceremonii (coif, pălărie sau

chipiu), un tip de şapcă cu calotă de culoare specifică, un

tip de şapcă cu calota kaki, capelă, bonetă sau bască.

După decretul de simplificare a ţinutelor din aprilie 1941,

(când se desfiinţează ţinutele de ceremonie introduse în

1934), pentru coifuri se păstrează doar şapca cu calotă

kaki, boneta sau basca, în funcţie de armă, şi, iarăşi

bineînţeles, casca.

Şapca era de inspiraţie engleză însă calota era mult mai

pronunţată în lăţime. În jurul capului se afla banda pe

care se aşeza o panglică de culoarea armei. Conform

aceloraşi norme de care am vorbit mai sus, culorile de

armă pentru armata română erau: albastru – infanteria,

verde închis – vânătorii şi vânătorii de munte, negru –

artileria, gri – blindatele, vişiniu – cavaleria, negru cu

paspol (mărginire) roşu – geniul, verde deschis –

grănicerii, bleu-gendarme – jandarmii, alb – Batalionul de

Gardă Regală, roşu deschis – Batalionul de Gardă al

Conducătorului Statului, pompierii şi generalii – roşu,

catifea vişinie – medicii, catifea verde – farmaciştii,

catifea albastră – veterinarii. În mijlocul benzii se afla

pajura şepcii compusă din o cunună de câte 4 frunze de

stejar cu ghinde ce are la îmbinarea superioară coroana

regală şi în centru semnul armei. Excepţie fac unităţile de

gardă care poartă coroana regală în centru, acesta fiind

semnul lor de armă. Generalii poartă soarele de general, o

rozetă argintie în mijlocul căreia se găseşte o steluţă în

cinci colţuri galbenă. Sub bandă există cozorocul de piele

lac, pe care se montează o cunună de frunze de laur

pentru ofiţeri superiori şi două pentru ofiţeri generali.

• I S T O R I E •

• I S T O R I E •

17

Vestonul ofiţeresc era deschis la gât, cu revere în unghi,

încheiat la un rând de patru nasturi, fie galbeni cu semnul

de armă ştantat, fie brunaţi, cu patru buzunare exterioare

încheiate cu clape şi nasturi, cele de sus având burduf. Pe

umeri se poartă epoleţi unde se montează însemnele de

grad. Pentru ţinuta de campanie aceştia trebuiau să fie de

culoarea fondului uniformei şi cusuţi în umăr. Există însă

cazuri când s-au purtat contraepoleţii de culoarea armei,

ce erau aplicaţi pe umeri. Pe aceşti epoleţi se poartă trese

de grad din fir auriu de la una la trei pentru ofiţeri

inferiori şi de la una la trei cu un galon longitudinal

pentru ofiţeri superiori. Ofiţerii generali purtau trese de la

una la patru pe epoleţi cu galon specific. Acesta se

compune din ţesătură de fir pe care sunt reprezentate

ramuri longitudinale de frunze, atâtea câte trese are

generalul. Mareşalul poartă bastoanele încrucişate pe

epolet cu galon de patru ramuri, ca pentru generalul de

armată.

La guler se poartă petliţe de culoarea armei. Acestea sunt

clasicele petliţe săgeată, tradiţionale în Armata Română

de la formarea acesteia. Speciali aici sunt generalii care

poartă pe petliţe broderie specifică ce reprezintă o ramură

de stejar şi ofiţerii de stat major care poartă fulgerele de

specialitate. Medicii, indiferent de specializare, poartă pe

petliţă o cruce emailată roşie. Pe mâneci se aşează diverse

însemne, cum ar fi galonul de rănit sau însemne de

specialitate, cum ar fi însemnul de instructor de schi

pentru vânătorii de munte.

Vestonul se agrementează cu eghileţi neîmpletiţi albi

pentru jandarmi, verzi pentru grăniceri, galbeni pentru

ofiţeri de stat major sau împletiţi albi pentru Batalionul de

Gardă Regală şi aghiotanţii regali sau galbeni pentru

Batalionul, ulterior Regimentul de Gardă al

Conducătorului Statului şi alte unităţi de gardă. Aceste

unităţi de gardă poartă la petliţe şi la manşete broderii

specifice, adică trei baghete înflorate pe un suport de

culoarea armei.

Centura în campanie este din piele natur cu cataramă cu

două cuie şi diagonală. Din raţiuni de disimulare, de

multe ori se alegea renunţarea la diagonală sau chiar la

portul centurii de trupă. Pe această centură se purta

pistolul şi eventual pumnalul de luptă. Săbiile se purtau

numai la ceremonii. Totodată se purta porthartul şi

portbinoclul, care avea propriile diagonale. Tot din raţiuni

de disimulare, de multe ori acestea se mascau cu brida

unui sac de merinde.

Pantalonii erau cu bufă şi se purtau cu cizme sau bocanci

cu moletiere sau jambiere de piele. Vânătorii de munte

aveau pantaloni specifici, drepţi și largi. Tanchiştii şi

trupele tehnice purtau pantaloni largi tip salopetă. Toate

aceste variaţiuni se purtau cu bocanci şi jambiere. Ofiţerii

de cavalerie aveau obiceiul să poarte pantaloni deschişi la

culoare şi cizme cu rozetă, chiar dacă nu erau

regulamentare.

Pentru timpul rece se putea utiliza mantaua, ce pentru

generali avea interiorul reverelor roşii, sau haina de piele

şi trench-coatul. Acestea două din urmă aveau cordon în

loc de nasturi şi se purtau cu gradele la mâneci, fixate pe

bucăţi de postav de culoarea armei. Vânătorii de munte

aveau în dotare şi bluza de vânt. Exista, tot în dotare,

pentru timpul ploios, şi pelerina tip mantie. Aceasta se

încheia la gât, iar însemnele de grad se purtau la guler, o

steluţă pentru ofiţeri superiori şi două pentru generali.

În 1939 fusese introdusă boneta cu clape, atât pentru

ofiţeri, cât şi pentru trupă. Ofiţerii purtau în frunte, pe

cioc, gradele reprezentate prin trese în unghi. Astfel,

ofiţerii inferiori purtau una, două sau trei trese în unghi,

cei superiori tot atâtea, dar surmontate unui galon lat de

ofițer superior, iar ofiţerii generali purtau trese de la una

la cinci, de la general de brigadă la mareşal, dar deasupra

a două galoane late. Generalii puneau sub galoane şi

soarele de general. Aceste grade se puteau purta şi drepte

în partea stângă a bonetei, în faţă. În 1941, însă, se va

renunţa treptat la aceasta în favoarea capelei. În locul

bonetei sau capelei vânătorii de munte şi Batalionul de

Gardă al Conducătorului Statului purtau băşti kaki, iar

tanchiştii băşti negre, deşi şi aici sunt cazuri când se

preferă să se păstreze capela.

18

• Î N V R E M E D E R Ă Z B O I •

Andrei BERINDE

De-a lungul celor 7 decenii ce s-au scurs de la acea

fatidică după-amaiază de 1 August 1943, despre

operaţiunea „Tidal Wave” – bombardamentul la joasă

altitudine lansat de flota aeriană americană asupra

rafinăriilor de la Ploieşti şi Câmpina – s-au scris tomuri

întregi şi au fost realizate nenumărate filme documentare,

astfel că, la prima vedere, un articol pe această temă ar

putea părea de prisos.

Dar, „Fortăreaţa Ploieşti” nu a cuprins între zidurile sale

imaginare doar centrele de prelucrare a petrolului, ci şi

unul dintre cele mai importante noduri feroviare ale

României, ce devenise o adevărată placă turnantă pentru

garniturile civile şi mai ales pentru trenurile militare

încărcate cu trupe, armament, combustibil, ori cu muniţie.

Aproape toate operele scrise ori filmele documentare, ce

au avut ca subiect acele clipe de foc, au încercat să ofere

publicului o descriere cât mai detaliată a duelurilor

aeriene, a atacului avioanelor decolate tocmai de pe

pământul Libianului, de pe aerodromurile situate în

apropierea oraşului Benghazi, a efectelor pe care ploaia

de bombe le-a produs asupra ţintelor sale industriale şi nu

în ultimul rând a dramei umane ai cărei protagonişti au

fost piloţii (fie că s-au aflat în tabăra apărătorilor germani

şi români, sau în cea a atacatorilor americani), militarii

aflaţi la sol ori civilii ce căutau să scape cu viaţă

adăpostindu-se de urgia coborâtă din înaltul cerului. În

mod paradoxal, deși descrierea acelor momente de

coșmar a fost reprodusă cât mai fidel, peste pagubele şi

jertfele înregistrate în acel veritabil „furnicar” compus din

linii şi staţii înţesate de oameni şi vehicule s-a aşternut

încet uitarea.

Şi totuşi... uneori, dintr-un joc neştiut al hazardului,

cercetătorului pornit să studieze documentele dintr-o

arhivă militară i se aşterne sub priviri o filă îngălbenită de

ani, ce se întâmplă să conţină tocmai un raport ce scoate

la lumină câteva date despre pagubele şi victimele pe care

atacul bombardierelor americane le-a produs în

complexul feroviar Ploieşti.

Cel ce are norocul necesar pentru a putea lectura

succintele rânduri ale ineditului document va afla că la

orele 13:08 ale acelei zile din vara anului 1943 vuietul

strident al sirenelor a anunţat apariţia la o altitudine de

100 – 150 de metri deasupra Zonei Petrolifere a nu mai

puţin de 162 de aeronave B-24 Liberator, ce aproape

imediat au început să-şi lanseze letala încărcătură formată

din proiectile grele de 225 şi 450 de kilograme.

Şirul nesfârşit al bombelor a avariat uşor monumentala

clădire de călători din staţia Ploieşti Sud, a lovit magazia

de materiale şi atelierul de reparaţii ce se găseau în

interiorul depoului de locomotive şi a incendiat magazia

19

de mărfuri din staţia Ploieşti Triaj.

Nici trenurile întâlnite în drumul lor de formaţiile de 8 –

12 avioane inamice n-au fost cruţate, astfel că una din

garniturile de cisterne ce se găseau în curs de triere a fost

lovită în plin, 3 locomotive ce se aflau în reparaţie au fost

avariate, iar un alt tren militar german compus din 10

vagoane încărcate cu muniţie a fost făcut una cu pământul

pe linia de racordare dintre staţiile Ploieşti Sus şi Ploieşti

Est.

adevărată „pânză de foc” asupra celor 58 de bombardiere,

din Grupurile 44 şi 98, ce au avut ghinionul sa-l

întâlnească în drumul lor către ţintele „Alb IV”

(rafinăriile Astra Română şi Unirea Orion) şi „Alb V”

(rafinăria Columbia Aquila).

Şi pentru că adeseori o simplă statistică se poate dovedi a

fi încărcată de cinism, documentul ce a stat la baza scurtei

.

rememorări a „Valului Nimicitor” ce s-a abătut asupra

Ploieştiului la 1 August 1943 se încheie cu câteva rânduri

ce redau, în cifre mai mult sau mai puţin exacte, drama

umană din acea tristă după-amiază de vară: 15 militari

morţi (3 germani şi 12 români) – un număr ce pare a fi

aproape incredibil de mic; 60 de civili ce au pierit sub

„ploaia de bombe”; 218 răniţi (48 de militari şi 170 de

civili) şi nu în ultimul rând, 110 prizonieri de război –

supraviţuitori ai echipajelor celor 35 de bombardiere

doborâte de apărătorii Zonei Petrolifere.

Prăbuşirile imenselor „păsări de oţel”, lovite mortal de

focul armelor de toate calibrele ce fuseseră concentrate

pentru a asigura apărarea antiaeriană a rafinăriilor, au

sporit daunele înregistrate în acea după-amiază. Două

dintre aeronavele inamice doborâte pe parcursul teribiei

încleştări au căzut peste clădirile uzinei de impregnat

traverse, ce s-au transformat aproape instantaneu un

morman de ruine fumegânde, în timp ce, pe linia curentă

dintre staţiile Ploieşti Sud şi Teleajen, un alt avion a

percutat vagoanele unui tren german încărcat cu muniţie,

făcând ca întreaga garnitură să devină o uriaşă minge de

foc.

Adânc întipărit în memoria celor ce s-au numărat printre

protagoniştii săi a rămas şi duelul inegal cu „Omida” –

trenul militar german de pe ale cărui vagoane platformă

tunurile antiaeriene de toate calibrele au revărsat o

1

2

3

Legenda fotografiilor

1-Tun anti-aerian de 88 mm în apropiere de Ploiești

2-Tren militar compus din vagoane platformă dotate cu tunuri anti-

aeriene

3-Stații radio germane instalate pe Valea Prahovei

Foto: Romania in WWII - Photos

• Î N V R E M E D E R Ă Z B O I •

20

• G A L E R I E D E A R T Ă •

Muzeul Aviației din Capitală este mai mult decât un

hangar ce adăpostește aparate de zbor ieșite din uz, este

chiar o veritabilă galerie de artă. Tablourile expuse în

sălile muzeului oferă vizitatorilor prilejul de a fi părtași la

o altfel de istorie. O istorie diferită de cea învățată la

orele de istorie din școală, o istorie zugrăvită cu ajutorul

culorilor de către pictorul Ion Țarălungă.

Născut la Tecuci (jud. Galați) pe 22 august 1928, Ion

Țarălungă a fost marcat încă din copilărie de mirajul

zborului. Mai târziu, acestei pasiuni avea să i se alăture

cea pentru marină, precum și cea pentru căile ferate.

Absolvent al Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti

(1955), Ion Țarălungă se angajează în martie 1956 la

Studioul de Arte Plastice al Armatei ca reporter militar,

poziție din care va participa la procesul de educațiepatriotic-ostășească și estetică a unui număr impresionant

de militari. În perioada 1962 – 1974 desfășoară o

activitate didactică în cadrul Institutului Pedagogic

Bucureşti, precum şi la Institutului de Arte Plastice

„Nicolae Grigorescu”, ulterior revenind în cadrul armatei

până la pensionare, în anul 1989.

Preocupările sale pe tărâmul istoriei militare l-au condus

în preajma multor veterani şi contemporani din aviaţie şi

din marină. A expus lucrări de pictură și grafică la

majoritatea expozițiilor bienale, anuale, municipale,

ocazionale, în expozițiile oficiale și de grup ale Armatei

atât în țară, cât și peste hotare. Devenit „un artist al

oştirii române, Ion Țarălungă a pus bazele şcolii

româneşti de pictură aviatică, totodată dezvoltând și în

pictura marină o concepţie nouă privind dinamica

picturală”. O modestă recunoaștere a pasiunii sale pentru

aviație a venit în noiembrie 1983, atunci când generalul-

maior Horia Opruţă, comandantul U.M. 02580/K, i-a

conferit Brevetul Onorific de Pilot Militar. 16 ani mai

târziu, pictorului Ion Țarălungă ne părăsea, trecând în

escadrila îngerilor Domnului.

iunie 1941

21

Indiferent de țara în care era înmatriculat avionul, pictorul Ion

Țarălungă l-a creionat cu aceeași dăruire și atenție pentru detalii.

Pentru ilustrarea acestui articolului s-au folosit fotografii din

colecția regretatului ing. Cristian Crăciunoiu, motiv pentru care îi

suntem recunoscători.


Duel aerian în timpul unui bombardament american

asupra rafinăriilor petroliere de pe Valea Prahovei

1944. Ateneul Român

Ion Țarălungă în atelier

22


Avioane Me 109 în timpul unei

misiuni pe Frontul de Vest

DuelIon Țarălungă în atelier

23


Omagiu piloților români

Atac fulgerător

Navă cu zbaturi

24

• D O C U M E N T A R •

25

• D O C U M E N T A R •

Momente istorice păstrate datorită peliculei, dar și a

manifestelor distribuite după momentul revoluționar de la

23 August 1944: întoarcerea armelor împotriva

Germaniei și primirea călduroasă a Armatei Roșii

„eliberatoare”…

Foto: Arhiva Redescoperă Istoria și

Fototeca online a comunismului românesc

26

• C O M U N I S M U L Î N I M A G I N I •

Scînteia, organ al CC al PCR, a apărut

fără a avea o periodicitate precisă între 15

august 1931 – 8 octombrie 1940 și 21

septembrie 1944 – 22 decembrie 1989.

• 1946 Miner citind Scânteia (1)

• 1953 Militari citind organul de presă al CC

al Partidului Muncitoresc Român (2)

• 1957 Emblema combinatului poligrafic

„Casa Scînteii” (3)

• 1989 Ultimul nr. în comunism, primul nr.

tipărit în democrație (4)

1

2

3

4

Foto: Romanian Army (1948-1989)

• Z O O M •

27

Duminică, 13 august 1961, la ora 1:00 dimineața, mii de soldațiînarmați încep construcția Zidului ce avea să divizeze Berlinul timp

de 28 de ani. Prevestind parcă ce va urma, Conrad Schumann, un

grănicer de numai 19 ani, fuge, sărind peste sârma ghimpată. Până

la 6 dimineața, toate cele 193 de străzi de la graniță au fost închise.

Domnia Cortinei de Fier începuse.

28

• E X P O N A T U L L U N I I •

La începutul anilor ’50, odată cu transformarea Brigăzii

19 infanterie din Dobrogea în Brigada 25 infanterie moto

primele camioane ZIS-150 intră în înzestrarea infanteriei

R.P.R. Potrivit statisticilor, la mijlocul deceniului 5,

77,8% din totalul autocamioanelor armatei erau noi, de

producţie sovietică. În anul 1957 importul de ZIS-150

este oprit, înzestrarea făcându-se cu copia autohtonă a

acestuia, SR-101. Din 1961 au intrat în dotarea Armatei

RPR următoarele camioane produse la Autocamioane

Brașov: SR-104, SR-131 (1962), SR-132 (1963), și SR-

113 (1964). Potrivit evidențelor armatei, la nivelul anului

1962 s-au schimbat 600 de autocamioane ZIS-150 şi SR-

101 cu maşini noi din producţia uzinei braşovene, iar în

1964, dată fiind sistarea producţiei SR-101, s-a pus

problema preschimbării acestora cu modelele tip Carpaţi

şi Bucegi propunându-se Comitetului de Stat al

Planificării ca 2.634 camioane din tipuri vechi ZIS-150,

GAZ-51 şi SR-101 să fie înlocuite cu SR-113, -114, şi –

Bibliografie: Istoria Infanteriei Române vol. II, 1985 şi

Motorizarea şi mecanizarea Armatei Române, 2000.

Detalii tehnice

Model: 1966 • Greutate: 4,75 t • Echipaj: 1+2 oameni •

Motor: SR 211 de 140 CP • Tracțiune integrală 4X4 •

Viteza maximă: 80 km/h • Raza de acțiune: 900 km.

Autocamion de fabricație românească în dotarea Armatei

Române între 1967 – 1998. Transporta 24 de militari

complet echipați

132. S-a aprobat numai schimbarea a încă 600 de bucăţi

însă abia în anul 1966. În această situație, insistând şi

reanalizând, Direcţia Generală de Tancuri şi Auto şi

Direcţia Tehnică de Transporturi Auto au reuşit ca în

1967 să schimbe 5.328 de autocamioane vechi cu 4.550

de autocamioane noi, de producţie românească. Acesta a

fost marele val al schimburilor de autocamioane în cadrul

Armatei Române.

29

• A F O S T O D A T Ă Î N B U C U R E Ș T I •

Emblemă pentru vechiul cartier de sub Grant, dar și

important punct rutier pe harta Bucureștiului, indiferent

de vremuri, Podul Grant rămâne un simbol al cărui

poveste este prea puțin cunoscută. Până în anii ’80,

funcțiile rutiere oferite de actualul pasaj superior din

beton erau oferite de o structură metalică. Interesant este

faptul că aceasta nu era o construcție nouă, ci era un

vechi pod feroviar construit în 1885 adus de pe linia

Buzău – Mărășești între anii 1908-1909, pentru zona

Grant din Capitală. Totuși cei 42 de metri cât măsura

podul nu erau suficienți pentru a traversa și recent

construitele linii de acces în depoul București Călători.

Ca atare, constructorii au fost nevoiți să prelungească

podul spre Calea Griviței cu încă două deschideri de circa

10 m din grinzi metalice înglobate în beton. În 1909, când

podul a fost dat în exploatare, acesta avea două benzi: una

de 5 metri lățime pentru traficul rutier și una de 1 m

pentru pietoni. 20 de ani mai târziu, podul este consolidat

de către atelierele din Pitești, pentru ca în 1933 să fie

turnată placa de beton, totodată lărgindu-se latura

carosabilă la 6 metri prin desființarea trotuarului și

executarea lui în consolă. 6 ani mai târziu, era construit

trotuarul și pe latura dinspre stadionul Giulești. În 1967,

cu ocazia electrificării liniei București – Brașov, podul a

fost înălțat cu 1 m pentru asigurarea gabaritului de

electrificare, situație care a contribuit la înăsprirea

Mihăiță ENACHE

rampelor. Ultima intervenție la bătrânul pod Grant

datează de la finele anilor ’70, când constatându-se că a

devenit nesatisfăcător pentru traficul tot mai intens al

Capitalei, acesta este deplasat lateral pe o distanță de 10

metri pentru a permite ridicarea unui pod modern de

beton. După o construcție care a durat doar 18 luni, noul

pasaj superior era dat integral în exploatare în iunie 1982,

moment în care vechiul pod era demontat prin tăiere cu

flacără… Istoria se recicla, însă rămânea în memoria

colectivă a locuitorilor bătrânului cartier de sub Grant.

Bibliografie: CCCF - Construcții pentru transporturi în România,

1986 • Foto: Muzeul CFR și Dan Vartanian

30

• A I R S O F T •

Într-o duminică de august fierbinte, „soldații de week-end” se

adună pe unul dintre „fronturile” de la marginea

Bucureștiului. Înainte ca lupta să înceapă se pregătesc

uniforme și arme și se stabilește scenariul jocului.

31


Ținta este reperată, puteți începe operațiunea…!

Fiecare joc de airsoft are la bază o serie de elemente vitale pentru ca

echipa care le pune mai bine în practică să câștige: comunicarea,

camaraderia și puterea de a lua decizii în timp real.

32

Foto: Ștefan OLY


Ultimul atac, prima victimă - momente des întâlnite la meciurile de airsoft.

Deși pe teren sunt inamici, în viața cotidiană jucătorii sunt prieteni,

stăpâniți de o pasiune comună: airsoftul. (Foto: Mihăiță ENACHE)

33

În multe țări din Europa predominant catolice sau

ortodoxe, există lăcașuri cunoscute drept osuare. Bizare

pentru timpurile noastre, aceste osuare sunt decorate de la

podea până la tavan cu schelete umane, acestea aflându-

se deseori în locuri unde au avut loc evenimente nefaste

(precum epidemiile de ciumă), sau unde locurile de

înmormântare au devenit sacre. Deși în multe zone

intenția a fost ca oasele să fie îngropate atunci când

spațiul va deveni disponibil, multe dintre aceste rămășițesunt încă expuse în osuarele respective, ca o mărturie a

acestei ciudate tradiții religioase. Precum catacombele,

criptele, relicvariile și alte așezăminte religioase

asemănătoare, osuarele au devenit o atracție turistică

neconventională pentru cei care vor să afle mai multe

despre istoria europeană. Bizar și înfricoșător, o excursie

la aceste osuare reprezintă o destinație excelentă pentru

oricine caută ceva înfiorător și vrea să-și petreacă vacanțaîn Europa.

Alice Diana BOBOC

• T U R I S T Î N L U M E •

lângă un lac cu o culoare de un albastru perfect, orașul cu

căsuțe fermecătoare ce datează încă din secolul al XIX-

lea, reprezintă imaginea ideală a bucuriei. Cu excepția,

desigur, a unei camere pline cu cranii. În spatele Bisericii

Catolice Hallstatt, lângă Capela St. Michael (ce datează

din secolul al XII-lea), într-un mic cimitir îngrijit cu

dragoste, se află Hallstatt Beinhaus (Bone House), de

asemenea cunoscut sub numele de Criptă. O clădire mică,

ce numără peste 1.200 de cranii. În anii 1700, Biserica a

început să dezgroape osemintele pentru a face loc celor

care au decedat de curând. Scheletele care erau îngropate

de 10-15 ani au fost stivuite în interiorul osuarului. Ca nu

cumva toate acestea să pară o acțiune prea dură pentru

memoria celor morți, un fapt deosebit îi conferă acestei

camere cu cranii un farmec aparte. Odată ce schelete au

fost exhumate și albite la soare în mod corespunzător,

membrii familiei au stivuit oasele rudelor apropiate. În

1720 s-a născut tradiția ca respectivele cranii să fie

pictate cu decorațiuni simbolice precum datele nașterii și

a morții, astfel încât să nu fie uitați cei care au murit,

chiar dacă aceștia nu mai aveau mormânt. Din cele 1.200

de cranii, 610 dintre ele au fost vopsite cu diferite

simboluri: lauri pentru vitejie, trandafiri pentru dragoste

etc. Cele din anii 1700 sunt pictate cu ghirlande groase,

negre, în timp ce cele mai noi, din 1800, au ca decorațiistiluri florale luminoase. Deși această practică a ajuns să

fie pe cale de dispariție începând cu anul 1960, există în

Beinhaus un craniu recent. Lângă un crucifix se află

craniul unei femei, cu un dinte de aur. Ultima dorință a

femeii, care a murit în 1983, a fost ca ea să fie așezată în

Beinhaus. Craniul a fost introdus în osuar în 1995, fiind

de altfel și ultimul depus în Beinhaus.

Beinhaus (Casa Oaselor) din Hallstatt, Austria

Hallstatt arată precum orașul în care s-a filmat Sunetul

Muzicii, Salzburg. Într-o zonă muntoasă împădurită,

• Partea 1 din 2 •

34


Catedrala Craniilor din Otranto, Italia

Înainte să aveți impresia că această fotografie reprezintă

doar o altă imagine din interiorul unei biserici medievale,

încercați să o priviți cu atenție. Da, în imagine sunt

cranii! În locul unde ar fi trebuit să se afle de obicei un

altar, există un zid de cranii, afișate vizibil pentru

comunitatea credincioșilor. Aceștia sunt martirii din

Catedrala Otranto din regiunea Apulia, Italia ... Era în

anul 1480, în ziua fatidică de 28 iulie, când o flotă ce

cuprindea aproape 200 de nave otomane a ajuns în orașul

Otranto, pe atunci parte a Regatului Neapole. Acesta a

reprezentat începutul războaielor otomane (1453-1683) în

Europa, invadatorul Mahomed al II-lea cucerind

Constantinopolul cu doar 27 de ani mai devreme.

Garnizoana și cetățenii s-au refugiat în Castelul din

Otranto, dar neavând tunuri de apărare, castelul a fost

imediat cucerit, iar garnizoana ucisă. Pe data de 12

august, 800 de locuitori au fost duși pe dealul Minervei,

acum numit Dealul Martirilor, și decapitați pentru că au

refuzat să renunțe la credința lor catolică. Rămășițele lor

au fost duse în catedrală, iar craniile păstrate în altar, ca o

amintire importantă a celor 800 de martiri.

Turnul Craniilor din Niš, Serbia

Turnul din Serbia cuprinde singura colecție de oase din

această listă, care este menită să inspire groază celor care

o văd. Cu toate acestea, teroarea la care incita turnul pe

vremuri viza dușmanii. În anul 1809, armata rebelilor

sârbi încerca să-și recâștige libertatea și să scape de

dominația Imperiului Otoman. Comandantul armatei

turce a ordonat ca sârbii învinși să fie decapitați, iar

capetele lor să fie amplasate pe un turn pentru a avertiza

pe oricine ar încerca să lupte împotriva Imperiului. Un

total de 952 de cranii au făcut parte din acest turn, dar de-

a lungul anilor, deteriorarea multora dintre ele, precum și

revendicarea lor de către membrii familiilor, au micșorat

considerabil numărul acestora. În prezent au rămas doar

58, iar o capelă a fost construită pentru a proteja turnul.

Acesta reprezintă astăzi un monument înălțat în memoria

sârbilor curajoși care au luptat pentru independență.

Catacombele Capucinilor din Palermo, Italia

Dacă vi se pare fascinant să vă aflați lângă cadavre

mumificate, ar trebui să petreceți cel puțin o oră în aceste

catacombe de sub Mănăstirea Capucinilor. În urmă cu

aproximativ 350 de ani, s-a descoperit că aceste

catacombe conțin un conservant misterios care ajută la

mumificarea corpurilor celor decedați. Drept urmare,

sicilienii (de la nobili la cameriste) - cel puțin 8.000 în

total, au cerut să fie îngropați aici. Cele mai vechi corpuri

datează din secolul al XVI-lea. Ultimul trup înmormântat

aici a fost cel al Rosaliei Lombaro, care a murit în 1920 la

vârsta de doar 2 ani. Corpul fetiței s-a păstrat atât de bine,

încât localnicii au numit-o "Frumoasa Adormită".

Giuseppe Tommasi di Lampedusa, autorul uneia dintre

cele mai cunoscute opere ale literaturii siciliene, Il

Gattopardo (Ghepardul), a fost înmormântat aici, în anul

1957. Corpul său nu a fost îmbălsămat, în schimb a fost

înmormântat în cimitirul de lângă aceste catacombe.

Vizitatorii se pot plimba de-a lungul coridoarelor umede

din catacombe, flancați fiind de mumii. Unele figuri sunt

contorsionate ca și cum ar poza pentru binecunoscuta

pictură a lui Edvard Munch, The Scream (Țipătul). Deși

multe corpuri sunt încă remarcabil conservate, timpul și

gravitația au fost necruțătoare pentru altele. Unele sunt

de-a dreptul înfiorătoare, cu părți ale corpului lipsă, cum

ar fi maxilarele sau mâinile.

35


Va urma

Capela Oaselor din Evora, Portugalia

Capela Oaselor (Capela dos Ossos) reprezintă una dintre

cele mai cunoscute monumente din Evora, Portugalia.

Este o capelă interioară micuță, situată la intrarea în

Biserica Sf. Francisc. Denumirea capelei provine de la

faptul că pereții săi sunt acoperiți și decorați cu cranii și

oase umane. Capela dos Ossos a fost construită în secolul

al XVI-lea de către un călugăr franciscan care, în spiritul

Reformei Catolice (mișcare inițiată în anul 1545 de către

Papa Paul al III-lea, care a avut sprijinul monarhilor

catolici din Spania și Imperiul Habsburgic, împotriva

răspândirii Reformei Protestante) a vrut să-și îndemne

confrații la contemplare și să le transmită mesajul că

viața este efemeră. Acest mesaj este clar arătat în celebra

avertizare aflată la intrare: ”Nós Ossos Que Aqui

Estamos Pelos Vossos Esperamos”. ("Noi, oasele care

suntem aici, te așteaptăm."). Capela lugubră este alcătuită

din trei încăperi de câte 18,7 metri lungime și 11 metri

lățime fiecare. Lumina pătrunde prin trei mici deschideri

aflate pe partea stângă. Zidurile, precum și opt stâlpi sunt

decorați cu oase aranjate cu grijă și cranii fixate în

ciment. Plafonul este realizat din cărămidă vopsită în alb

și este pictat cu simboluri mortuare. Numărul de schelete

aparținând călugărilor a fost calculat la aproximativ

5.000, toate provenind din cimitire care au fost situate în

interiorul a câtorva zeci de biserici. Unele dintre aceste

cranii au fost desenate cu graffiti. Două corpuri uscate,

dintre care unul aparține unui copil, sunt agățate de câte

un lanț. Pe tavanul capelei stă scrisă expresia din Vulgata

(versiunea latină a Bibliei): "Melior est die mortis

die nativitatis” (”Mai bună este ziua morții decât

ziua nașterii)" (Eclesiastul, 7, 1).

RECLAMA TA AICI!

PREȚURI AVANTAJOASE

[email protected]

Foto: worldsbiggests.com

• T A R G E T C I N E M A •

36

Alice Diana BOBOC

Primul Război Mondial a dus la înfrângerea celor trei

puteri care ocupaseră Polonia divizată pentru 123 de

ani. Germania și Austria au pierdut războiul. Revoluțiabolșevică scufunda Rusia într-un război civil sângeros. În

noiembrie 1918, după secole de robie, Polonia și-a

recăpătat independența.

Așa începe acest film polonez realizat în anul 2011 în

regia lui Jerzy Hoffman, care prezintă evenimente din

timpul uneia dintre cele mai importante lupte din istorie:

Războiului Polono-Sovietic. ”Bătălia de la Varșovia din

1920” este unul dintre primele filme din Europa

realizate în 3D și primul de acest gen din Polonia.

Acțiunea filmului se desfășoară în Varșovia anului 1920.

Jan, ofițer de cavalerie, care crede în idealuri socialiste, o

cere în căsătorie pe iubita sa Ola, actriță de cabaret, după

ce primește ordinul de plecare pe front. Cele mai

importante scene ale filmului urmăresc marea luptă din

Varșovia, care nu va schimba doar destinele lui Jan și al

Olei, ci și al Europei. Pe lângă personajele fictive, în film

se regăsesc și personalități istorice: mareșalul Józef

Piłsudski, generalul Tadeusz Rozwadowski, generalul

Wieniawa-Długoszowski, Lenin sau Stalin. Filmările au

început pe 29 iunie și s-au terminat pe 30 septembrie

2010. Filmul a fost finanțat de Bank Zachodni

37

• T A R G E T C I N E M A •

WBK și Polski Instytut Sztuki Filmowej, având un buget

de 27 de milioane de zloți (în jur de 9 milioane de dolari).

Bătălia de la Varșovia (uneori numită și Miracolul de pe

Vistula, în limba poloneză Cud nad Wisłą), a fost bătălia

finală a războiului polono-sovietic, conflict care a început

la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial

(1918) și a fost încheiat prin Tratatul de pace de la Riga

din 1921.

Bătălia de la Varșovia a început pe 12 august și s-a

încheiat pe 25 august 1920. Forțele Armatei Roșii

comandate de Mihail Tuhacevski s-au îndreptat către

capitala Poloniei, Varșovia, și către fortăreața Modlin

aflată în vecinătate. Pe 16 august, forțele poloneze

conduse de Józef Piłsudski au contraatacat dinspre sud,

forțând trupele rusești să se retragă în dezordine către est,

traversând râul Niemen. S-a estimat că bolșevicii au

înregistrat 10.000 de soldați uciși, 500 dispăruți și 10.000

de răniți, 66.000 fiind luați prizonieri. Prin comparație,

statisticile poloneze au consemnat 4.500 de soldați morți,10.000 dispăruți și 22.000 răniți.Înainte ca Miracolul de pe Vistula să se petreacă, atât

bolșevicii cât și majoritatea experților străini considerau

Polonia practic înfrântă. Dar, fiindcă „existențainfluențează conștiința” (după cum spuneau bolșevicii), o

victorie neașteptată și uluitoare a polonezilor în Bătalia

de la Varșovia a distrus forțele bolșevice. În lunile

care au urmat, o serie de noi victorii poloneze i-au

securizat frontierele și au asigurat independența țării.

Foto: blueprintreview.co.uk

38

• D E C O L E C Ț I E •

Nasture CFR model 1881. Însemnul ștanțat este cel

utilizat inițial de Direcția Princiară și ulterior de

Direcția Regală CFR. Conform regulamentului din

1893 însă, atunci nu ar mai fi avut coroana, ci doar

roata înaripată. Provenit cel mai probabil de la prima

serie de uniforme CFR, a fost folosit până la epuizare,

mai exact până în anul 1939, când s-au schimbat

uniformele CFR. (Emil BOBOESCU)

Cuțitul parașutiștilor români - o armă des folosită de

aceștia în lupta corp la corp. Era rabatabil, cu 2 poziții:putea fi folosit strâns cât și desfăcut. Garda se plia la

strângere. Înaintea saltului cu parașuta, acesta se detașa

de pe centură și se punea în buzunarul de la piciorul drept

pentru a preveni eventuala agățare/încurcare a parașutei.

RECLAMA TA AICI!


[email protected]

Situat în pădurile din Rock Creek Park, Washington, domeniul care a

aparținut unui milionar american a fost transformat, parțial, într-un

adevărat conac nobiliar rusesc. Aceasta a fost

dorința bogatei fondatoare a celebrei companii americane de

cereale General Foods Corporation, Marjorie Merriweather Post, care

a făcut o pasiune pentru arta imperială rusească. În loc să

lase obiectele de artă moștenire copiilor săi, Marjorie a decis prin

testament ca, după moartea sa, proprietatea să fie transformată în

muzeu. Marjorie Post s-a stins din viață în anul 1973. Cunoscută cafiind una dintre cele mai bogate femei din America, Marjorie a adunat

o impresionantă colecție de obiecte de artă imperiale rusești pe vremea

când a locuit în Uniunea Sovietică în perioada 1937-1938 împreună

cu cel de-al treilea său soț, ambasadorul SUA, Joseph Davies,

un bogat avocat. Astăzi, conacul, cunoscut sub numele de Hillwood

Estate, Museum & Gardens, deține ceea ce se numește cea mai

impresionantă colecție de artă imperială rusească din afara Rusiei. În

ciuda afirmațiilor criticilor că unele dintre lucrările de artă deținute de

cei doi soți au fost confiscate de către autoritățile sovietice de la

cetățeni ruși după Revoluția din 1917, piesele de la Hillwood încă

alcătuiesc o colecție deosebită, cu totul aparte. Chiar și după ce

cuplul a plecat din Moscova în anul 1938 și a divorțat în

1955, Marjorie Post a continuat achiziționarea obiectelor

de artă rusești prin dealeri și la licitații. Iată în continuare 20 de piese

colecționate de Marjorie de-a lungul vieții sale, și care sunt expuse

permanent la Muzeul Hillwood.

20 de piese de artă imperiale

rusești în Washington (2)Alice Diana BOBOC Continuare din numărul 1 – iulie 2013

39

• Î N T O A R C E R E Î N T I M P •

Oul de Paște Ecaterina cea Mare

Acesta este un ou Fabergé minuțios executat, lucrat din

aur, diamante, perle, argint, platină și sticlă, ce are chiar

și compartimente secrete. Realizat de către Wigström

Henrik, ultimul bijutier al celebrei firme Fabergé, oul de

Paște a fost creat pentru Țarul Nicolae al II-lea, care i l-a

oferit cadou de Paște mamei sale în 1914.

O nuntă boierească

Realizată în anul 1883, această pictură în ulei măsoară

aproape patru metri în lățime și reprezintă uniunea a două

familii puternice de boieri, care au dominat politica

moscovită între secolele XVI și XVII. Artistul,

Konstantin Makovsky, a imortalizat acel moment din

timpul nunții când oaspeții închină pentru noul cuplu cu

cântecul tradițional de "gor'ko, gor'ko," care înseamnă

"amar, amar," făcând trimitere la vin, care devenise amar.

Conform tradiției, tinerii căsătoriți trebuiau să se sărute

pentru ca vinul să devină iar dulce. Toastul are loc spre

sfârșitul sărbătorii, atunci când este adusă la masă o

lebădă rumenită, ca ultim fel de mâncare, înainte ca

tânăra pereche să se retragă.

Icoana Maicii Domnului

Această icoană a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus este o

copie din secolul al XVII-lea a icoanei descoperite în

Kazan în anul 1579. Se crede că icoana inițială a ajutat

trupele rusești să elibereze Moscova de forțele de

ocupație poloneze în anul 1612.

Ordinul Sfântului Apostol Andrei, primul chemat

Decorație de prim ordin al Imperiului Rus, acest lanț din

secolul al XIX-lea se acorda membrilor familiei

imperiale, membrilor familiilor regale străine, precum și

celor mai înalte personalități ale statului, atât civile cât și

militare. Purtat doar la ceremonii speciale, lanțul este

alcătuit din mai multe medalioane, inclusiv unul pe care

se află un vultur bicefal, simbol al Imperiului rus, care

indica atât Estul, cât și Vestul. Un medalion mare aflat în

partea de jos îl reprezintă pe Sfântul Andrei martirizat pe

o cruce în formă de X.

40


Portretul Ecaterinei cea Mare

În această pictură în ulei realizată de Dmitrii Grigorievici

Levitskii, Ecaterina a II-a arată cu sceptrul său regal către

coroana imperială, către o sferă, precum și spre bustul lui

Petru cel Mare. Atât artiști celebri, cât și pictori anonimi

au creat mai multe copii ale unor astfel de portrete, care

au fost expuse în departamente oficiale, în reședințele

guvernatorilor din provincie, precum și în instituțiieducaționale și sociale pe care împărăteasa le patrona.

Acest portret, care măsoară aproape trei metri înălțime, a

fost oferit în anul 1788 ca recompensă unui consilier

financiar britanic al împărătesei.

Icoana Sf. Gheorghe, cu Sfinți și Martiri

Icoana, din secolul al XVI-lea, îl reprezintă pe Sf.

Gheorghe ucigând balaurul. Sfântul Mare Mucenic

Gheorghe este înconjurat de Iisus, Fecioara Maria,

precum și de arhangheli.

Coroana nupțială

Această coroană cu diamante a fost purtată de către

Împărăteasa Alexandra la nunta sa cu Împăratul Nicolae

al II-lea, în anul 1894. Diamantele sunt cusute pe suport

de catifea, iar în partea superioară a coroanei se află o

cruce alcătuită din diamante de șase ori mai mari decât

restul diamantelor de pe coroană. Cele șase benzi

verticale se unesc la baza coroanei unde se află alte trei

rânduri de diamante mici intercalate cu două rânduri de

diamante mai mari.

41

Sursa: RIA Novosti


Piese din Serviciul Orlov

Acestea sunt părți ale unui set de ceai pe care Ecaterina

cea Mare l-a comandat în onoarea unuia dintre iubiții săi,

Contele Grigori Grigorievici Orlov în secolul al XVIII-

lea. Împreună cu cei patru frați ai lui, Orlov a condus

lovitura de stat în urma căreia Ecaterina a ajuns pe tronul

Rusiei, în iunie 1762. Literele pictate pe aceste piese din

set sunt chirilice și reprezintă inițialele lui Orlov, iar

mânerele lor descriu întâlniri romantice între heruvimi.

Farfuria pentru pâine și sare

Artizanii argintari de la celebra firmă a lui Pavel

Ovchinnikov au creat această farfurie în anul 1883 și au

decorat-o cu pictura în miniatură a Țarului Alexandru al

III (în partea de sus), a soției sale, Țarina Maria

Fedorovna (în dreapta), precum și a fiului lor, Nicolae al

II-lea (în stânga).

Oul cu Douăsprezece Monograme

Un ou din aur Fabergé - acoperit de un email albastru

încrustat cu diamante - a fost oferit de către Țarul

Alexandru al III-lea soției sale în anul 1895. Șiruri de

diamante împart acest ou în douăsprezece secțiuni,

fiecare dintre ele fiind decorată cu câte o inițială,

deasupra căreia se află câte o coroană. Inițialele,

intercalate, sunt atât ale Țarului Alexandru al III-lea, cât

și ale soției sale, Maria Fedorovna. Suprafețe de email au

fost sculptate special pentru a scoate la vedere aurul de

dedesupt. În 1885, țarul a inițiat obiceiul de a oferi soției

sale câte un ou Fabergé la fiecare Paște, iar acest obicei

l-a continuat și fiul său.

42

RECLAMA TA AICI!


[email protected]

Ești pasionat de istorie? Vrei să te alături echipei noastre?

Trimite-ne articole scrise de tine la adresa

[email protected]!

Medalia Frontului de Est

11 cele mai bizare osuare din Europa (2)

Orașe pierdute uitate de vreme

Sturmgewehr 43/44

Muzeul Căilor Ferate

• D IN SUMARUL NUMĂRULUI URMĂTOR•

Ri nr 2 2013

Documents

Transcript of Ri nr 2 2013