REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Antonio Momoc · primul capitol, Dimensiunea politică a sistemului...
Transcript of REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT - Antonio Momoc · primul capitol, Dimensiunea politică a sistemului...
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
1 / 14
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
REZUMATUL
TEZEI DE DOCTORAT
O istorie politică a
Şcolii Sociologice de la Bucureşti
Autor: asist. univ. Antonio-Roberto Momoc
Conducător ştiinţific: prof. univ. dr. Zoltán Rostás
Şcoala doctorală a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială
Bucureşti - 2008
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
2 / 14
Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti are ca principal
obiectiv inventarierea orientărilor, opiniilor, atitudinilor, proiectelor politice şi a comportamentelor politice
şi administrative ale membrilor Şcolii Monografice a lui Dimitrie Gusti. În acord cu metoda biografiei
reprezentative, studiul a urmărit istoria traseului intelectual şi politic al membrilor Şcolii şi a liderului
acesteia, Dimitrie Gusti.
În Argumentul pentru o istorie politică a Şcolii de Sociologie de la Bucureşti sunt prezentate
obiectivul fundamental al studiului şi metoda de cercetare. Biografia reprezentativă este metoda care
urmăreşte istoria vieţii unui individ, interesul cercetătorului concentrându-se asupra contextelor formative şi
a experienţelor împărtăşite cu alţii care au urmat trasee formative, pedagogice, culturale, academice, politice
asemănătoare.
Cercetarea de istorie politică asupra membrilor Şcolii Monografice se centrează pe contextele
cultural-politice împărtăşite de către monografiştii care au urmat o traiectorie politică sau intelectuală
asemănătoare. Complementar, au fost explicate atât opţiunile pentru doctrine politice diferite, cât şi refuzul
de a participa la anumite acţiuni politice sau de a adera la anumite organizaţii politice sau instituţii culturale.
În scopul de a inventaria orientările politice şi de a reconstitui traseele culturale ale monografiştilor
au fost identificate nestructurat atitudinile gustiştilor aşa cum au fost declarate atât în documente sociale
precum publicistica vremii, cât şi în documentele personale devenite publice ca jurnale, corespondenţă,
memorii, amintiri sau convorbiri de istorie orală.
Parcursul formativ-cultural al gustiştilor scoate în evidenţă raportul monografiştilor cu proiectele
politice de modernizare din perioada interbelică românească, precum şi modul în care monografiştii au
acceptat sau au respins ideologiile politice ale vremii. Consecinţele social-economice ale primului război
mondial, criza financiară internaţională şi pierdere legitimităţii de către regimul de partide, revoluţia
bolşevică din Rusia şi ascensiunea fascismului în Italia, şi apoi în Europa occcidentală, constituie contextul
politic care a influenţat atitudinile şi comportamentul politic al membrilor Şcolii de Sociologie de la
Bucureşti.
Obiectivul principal al tezei a aşadar fost acela de a inventaria tendinţele, opţiunile, convingerile şi
acţiunile politice ale profesorului Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi. În acest sens, surse precum articolele
din presa cotidiană sau săptămânală ori studiile ştiinţifice ale membrilor Şcolii au dezvăluit opiniile politice
ale gustiştilor şi comportamentul lor politic.
Angajarea monografiştilor în instituţii de stat, aderarea lor la mişcări politice sau înscrierea în
organizaţii ştiinţifice, ori frecventarea partidelor politice, a cercurilor culturale sau a asociaţiilor ştiinţifice
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
3 / 14
au dat la rândul lor măsura angajamentului lor politic. Aici sursele revelatoare au fost documente personale
devenite publice precum jurnalul, caietele personale, corespondenţa, memoriile, şi mai recent, convorbirile
de istorie orală. În unele cazuri a putut fi urmărită şi activitatea ministerială sau angajarea administrativă în
instituţiile culturale care au condus la un anumit un comportament politic favorabil Monarhiei sau Legiunii.
Teza de doctorat cu titlul O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti urmăreşte activitatea
politică a monografiştilor întreprinsă în special în anii ’20-’30, precum şi grupurile ştiinţifice şi ideologice
care s-au format de-a lungul perioadei interbelice în interiorul Şcolii Gusti. Dacă în anii ’20 încă nu erau
clar conturate convingerile şi opţiunile politice ale tinerilor studenţi, în anii ’30 Şcoala Monografică şi-a
sporit numărul de membri şi au apărut inevitabil şi disidenţe: grupul Rânduiala, reprezentat de Dumitru
Constantin Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi I. Samarineanu s-au despărţit de Şcoala Monografică nu
doar ştiinţific, ci şi politic intrând în Mişcarea Legionară.
Participarea la activităţi politice comune sau angajarea gustiştilor în cadrul aceloraşi organizaţii
politice sau instituţii culturale de stat a constituit un criteriu de ordin teoretic pentru clasificarea gustiştilor în
„grupuri.” Atunci când mai mulţi monografişti s-au angajat în aceleaşi instituţii sau, dimpotrivă, au refuzat
să se angajeze în acele instituţii culturale, am „încadrat” acei monografişti în grupuri care nu au existat
propriu-zis din punct de vedere sociologic: grupul gustiştilor de la Fundaţia Culturală Regală sau,
dimpotrivă, grupul gustiştilor care au refuzat să intre în Fundaţia Regală; sau altfel spus grupul care a
îmbrăţişat activismul cultural versus grupul celor care au refuzat activismul cultural. Prezentul studiu
încearcă o grupare a monografiştilor în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile cultural-
politice interbelice ale unor instituţii aflate în perimetrul puterii politice.
Teza începe cu investigarea traseului formativ al lui Dimitrie Gusti, liderul Şcolii de Sociologie la
Bucureşti. Studiul se opreşte în detaliu asupra parcursului intelectual şi cultural al lui Dimitrie Gusti. Din
primul capitol, Dimensiunea politică a sistemului gustian Sociologie – Politică – Etică a fost urmărită viaţa
intelectuală a tânărului intelectual din perioada studiilor din Germania cu psihologul Wilhelm Wundt,
precum şi anul petrecut în Franţa cu Emile Durkheim. Capitolul 1 îl urmăreşte pe Gusti până când ocupă
Catedra de Istoria Filosofiei Antice, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Litere din Iaşi şi mai exact până
la momentul când îşi expune pentru prima oară sistemului său de gândire Sociologie-Politcă-Etică.
Regimul neo-absolutist al lui Wilhelm al II-lea de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care a studiat
Dimitrie Gusti, era o monarhie ameninţată de mişcarea socialistă-republicană, motiv pentru care chema
poporul de partea ei, cerând sprijinul claselor de jos. Din aceste cauze, regimul militarist al lui Wilhelm al
II-lea care oferea asistenţă socială claselor defavorizate, era apreciat de gânditorii politici monarhişti, drept o
Monarhie socială. Gusti nu avea cum să nu facă cunoştinţă pe durata studiilor în Germania cu gestică şi
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
4 / 14
simbolistica Monarhiei prusace. Wilhelm al II-lea afişa rolul de protector al clasei de jos prin continuarea
politicilor asistenţiale ale statului social introduse de cancelarul lui Wilhelm I, Otto von Bismarck.
Profesorul Gusti va imagina mai târziu în România, într-un mod destul de asemănător, intervenţia
monarhiei Hohenzollern în plan social. Carol al II-lea era elogiat de către Preşedintele Fundaţiei Culturale în
anii ’30, ca fiind Regele ţăranilor şi al satelor româneşti.1 Primul capitol face demonstraţia influenţelor
venite dinspre Monarhia socială germană asupra concepţiei politice a lui Gusti. Sociologul român va
conduce acţiunea culturală la sate după anul 1934 din fruntea unor instituţii patronate de Regele Carol al II-
lea.
Lucrarea de doctorat O istorie politică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti inventariază încă din
primul capitol ideile sociologice şi politice care l-au influenţat pe Dimitrie Gusti atunci când şi-a conceput
sistemul Sociologie-Politică-Etică şi când şi-a construit doctina naţionalistă (analizată pe larg în capitolul
Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian). Una din direcţiile de cercetare viitoare deschisă de prezentul
studiu este verificarea dacă sistemul de gândire gustian Sociologie-Politică-Etică expus încă din 1910 în
Cursul introductiv de istorie a filosofiei greceşti, etică şi sociologie are la origine sistemul pe care îl
urmăreşte pe durata întregii sale vieţi filosoful francez Claude Henri de Saint-Simon, Ştiinţă-Industrie-
Religie, o ipoteză lansată în această teză.
Primul capitol tratează şi modul în care se raportează Dimitrie Gusti la idelogiile politice extremiste
cu consecinţe majore în regimurile europene ale secolului XX: comunismul şi fascismul. În anii ’20, în
condiţiile ameninţării bolşevice şi a revoluţiilor comuniste din Rusia şi Ungaria, Dimitrie Gusti respingea
proiectul leninist. În studiul Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism. Clasificarea
sistemelor privitoare la societatea viitoare, el face o critică dură la adresa proiectelor politice de stânga care
au eşuat în ultimele secole şi se pronunţă şi împotriva celor care se conturau după primul război mondial pe
scena politică europeană.
Gusti se declară inamic al comunismul şi pentru că proiectul marxist propune o negare a continuităţii
şi a permanenţei statului.2 Apropiat al Dinastiei, Gusti ştia că Monarhia este incompatibilă cu comunismul.
În vreme ce statul monarhic înseamnă ordine, ierarhie, organicitate, unitate, etatism, comunismul este
antagonic social, cultivă conflicte şi dezbinare în corpul comunităţii politice şi urmăreşte nivelarea societăţii
şi desfiinţarea statului.
1 Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti – 6 iunie 1938 – în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui de-al IV-lea Congres al Căminelor Culturale, Atelierele “Luceafărul” din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale “Principele Carol”, Bucureşti, p. XXIII, p. XXXI 2 Fărcăşanu, Mihail (2006), Monarhia Socială, ediţie îngrijită de Pippidi, Andrei, Ed. Domino, Bucureşti, p. 206
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
5 / 14
Leninismul era cu atât mai periculos cu cât se folosea de marxism pentru a se legitima politic în
ochii clasei muncitoare, dar în realitate Lenin nu-l continua pe Marx. Bolşevismul reprezintă pentru Gusti
doar un alt tip de experienţă socială nereuşită. Deşi se pretinde de sorginte marxistă, leninismul nu are
absolut nimic în comun cu tezele lui Marx. Lenin este în dezacord cu analiza sociologică marxistă îmtrucât
pentru el revoluţia socială nu va izbucni în mod necesar acolo unde capitalismul este mai dezvoltat, ci acolo
unde proletariatul va voi, accentul fiind pus pe voinţa politică a proletariatului şi nu pe determinismul
marxist al legilor economice.
În 1920 Rusia lui Lenin era pentru Dimitrie Gusti „republica socialistă în care domnesc intoleranţa,
pedeapsa cu moartea, supravegherea, spionajul, batalioanele de represalii, pedepsele pentru simple bănuieli
politice, tribunalele revoluţionare şi comisiile extraordinare cu puteri nelimitate, cu alte cuvinte un regim de
distrugere fizică şi de violenţă sângeroasă şi arbitrară.”3
În vreme ce demontează leninismul ca teorie şi practică politică, Dimitrie Gusti nu sesizează în
aceeaşi perioadă pericolul fascist şi consecinţele acestei ideologii pe care le identifica atunci când analiza
bolşevismul. În prelegerea publică de la ISR din anul 1922, Gusti laudă naţional-socialismul italian făcând
apologia fascismului:
„În fascism nu avem de a face, cum se crede, cu o mişcare avântat nebuloasă şi sentimentală, ci cu
un program bine înjghebat de reconstrucţie naţională şi socială şi care se poate caracteriza ca un naţionalism
socialist sau socialism naţional. Ei bine, ce a adunat pe membrii acestui partid la un loc şi ce face tăria lui?
În primul rând iubirea aprinsă de patrie şi reacţiunea împotriva slăbiciunii autorităţii Statului care, la un
moment dat, a fost incapabil a se opune invaziei misticismului venit din Rusia. În jurul acestui program s-au
strâns elementele cele mai disparate posibil, reprezentanţii tuturor claselor sociale.”4
Spre desobire de dezintegrarea socială pe care o aduce conflictul social-economic promovat de
comunismul bolşevic, naţional-socialismul italian construit corporatist oferea lui Gusti un model de
coeziune socială şi unitate naţională. Această armonie şi unitate a corpului comunităţii politice putea fi
asigurată din perspectiva filosofiei politice, doar de Monarhie, de care sociologul se va apropia în a doua
jumătate a anilor ’30.
În conferinţele găzduite de Institutul Social Român, Dimitrie Gusti a propus şi o definiţie partidului
politic. Gusti înţelege să clasifice doctrinar partidele după criteriul ideal al conţinutului programului politic.
Profesorul distinge astfel între partide de principii, care au program politic şi partide oportuniste, care
3Gusti, Dimitrie (1993) Comunism, socialism, anarhism, sindicalism şi bolşevism, Clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 105 4 Idem (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic, Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară Carol, pp. 9-10
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
6 / 14
urmăresc doar preluarea puterii politice.5 Partidul de program urmăreşte guvernarea pentru a-şi pune în
practică principiile din programul politic, în vreme ce partidul oportunist urmăreşte să preia puterea doar cu
scopul de a guverna.
Gusti se arată a fi în dezacord cu definiţia pe care o dă partidului Max Weber, afirmând despre
sociologul german că face „o clasificare confuză şi falsă.”6 În definiţia lui Weber, partidul este organizaţia
politică ce are ca scop în sine preluarea şi exercitarea puterii. Weber distinge între partidele care urmăresc
scopuri concrete şi cele care urmăresc scopuri abstracte, teoretice. În concepţia etică a profesorului Dimitrie
Gusti, partidele care urmăresc scopuri concrete sunt de fapt partidele oportuniste, în vreme ce partidele de
program sunt cele care ar trebui să guverneze.
În capitolul al doilea Institutul Social Român, „incubator” al politicianului interbelic a fost cercetat
conţinutul statutelor şi legilor în baza cărora au funcţionat organizaţiile la care au activat gustiştii. Au fost
efectuate interpretări juridice comparative între legile de funcţionare ale acelor orgnizaţii culturale, fie
aparţinând societăţii civile, fie aparţinând statului, din care gustiştii au făcut parte: Legi şi Statute de
funcţionare ale Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, Institutul Social Român, Fundaţia Culturală
Regală „Principele Carol”, Serviciul Social. (Paragrafe extrase din aceste legi de funcţionare se regăsesc în
Anexele lucrării). Studiul arată că în anii ’20 organizaţiile gustiene erau preocupate de starea gravă a claselor
populare, iar în dezbaterile de la ISR erau invitaţi reprezentanţi ai tuturor partidelor sistemice, cu excepţia
comuniştilor şi a legionarilor.
Dincolo de analiza juridică de drept administrativ comparat asupra Legilor de funcţionare ale
instituţiilor în care au activat monografiştii, capitolul Institutul Social Român, „incubator” al politicianului
interbelic prezintă modul cum a fost pus în aplicare proiectul gustian (de inspiraţie saint-simoniană) că omul
politic, pentru a acţiona eficient, trebuie să se lase asistat de către cel ce deţine expertiza, de către
tehnicianul sau savantul care are avantajul cercetărilor de teren.
Ştiinţa trebuia pusă în slujba naţiunii în sensul că rezultatele cercetărilor sociale trebuiau puse la
dispoziţia omului politic care va înbunătăţi, cu asistenţa ştiinţei, viaţa celor mai mulţi care alcătuiau
naţiunea, ţărănimea română. Politicieni, experţi, reprezentanţi ai diferitelor curente culturale erau invitaţi în
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială şi apoi la dezbaterile publice de la Intitutul Social Român.
Obiectivul principal al ISR era acela al găsirii celor mai potrivite soluţii legislative de reformă şi
modernizare a societăţii. Indirect, la ISR omul politic sau tehnicianul se putea forma ca buni managerii şi ca
viitor miniştri.7 Orice om de ştiinţă sau om politic din rândul partidelor parlamentare putea să devină
membru ISR dacă fusese invitat de Gusti, iar profesorul nu avea alt criteriu decât acceptarea programului
5 Ibidem, p. 19 6 Ibid., p. 26 7 Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, p. 49
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
7 / 14
instituţiei. Invitarea personalităţilor politice, culturale, ştiinţifice la conferinţele publice avea ca intenţie să îi
determine pe oamenii politici să abordeze ştiinţific problemele administrative. Rezultatul imediat al acestor
invitaţii a fost sporirea capitalului de imagine pe care Gusti l-a obţinut din partea elitei politice a vremii.
Din dezbaterile de la ISR, putea fi preluate ulterior în activitatea politică proiecte de legi. Cea mai
elocventă în acest sens este dezbaterea care a avut loc în jurul proiectului de Constituţie liberală. Din studiile
din cadrul secţiilor de politică externă, de urbanism sau de statistică au apărut ulterior proiecte de legi.
Capitolul dedicat Profesorului Gusti şi implicării în instituţiile puterii de stat în anii ’30 abordează
concepţia politică gustiană aşa cum a fost pusă în practică. Aflat la conducerea Ministerului Instrucţiunii,
Artelor şi Cultelor, Gusti încearcă între 1932-1933 să introducă acele reforme prin care să aducă mai
aproape omul de ştiinţă de realităţile sociale româneşti: propunerea refuzată a Senatului cultural (ca oamenii
de ştiinţă să fie consultaţi în problemele administraţiei de stat de către Guvern şi Parlament) o regăseşte
aprobată în state mai puţin democratice ca Germania lui Hitler şi în Cehoslovacia.
În acelaşi capitol este tratată relaţia personală şi instituţională dintre Dimitire Gusti şi Regele Carol
al II-lea din perioada în care sociologul român ocupă mai întâi poziţia de Director al Fundaţiei Culturale
Regale (începând din 1934 până în 1939) şi apoi aceea de Preşedinte al Serviciului Social, cu rang de
Ministru de stat (1938-1939). Conţinutul Legii Serviciului Social stipulează că Ministrul Dimitrie Gusti,
deşi poate lua parte la şedinţele Consiliului de Miniştri oricând sunt discutate probleme ce privesc Serviciul
obligatoriu, totuşi nu se face răspunzător politic decât vizavi de Regele Carol al II-lea.
În capitolul patru intitulat Orientări politice ale discipolilor lui Dimitrie Gusti prezentul studiu
prezintă Şcoala de Sociologie de la Bucureşti ca pe unul dintre competitorii cu proiect de modernizare pe
care îl propune societăţii şi statului naţional român aflate în plină criză economică şi politică interbelică.
Confruntat cu dificultăţile de după Unirea administrativă a unor regimuri social-politice foarte
diferite, cu schimbarea monedelor aflate în circulaţie în noile teritorii, cu unificarea codurilor juridice8, şi
apoi cu criza financiară mondială din anii ’30, statul liberal interbelic a ales calea omogenizării culturale şi a
centralizării naţionale (prin Şcoală, Administraţie, Armată naţională şi Biserică majoritară), românizând
instituţiile şi oraşele ţării întregite9, ca răspuns la aceste probleme.
Actor politic semnificativ al perioadei interbelice cu proiect ştiinţific propriu de modernizare a
societăţii româneşti tradiţionale, Şcoala Sociologică de la Bucureşti a intrat inevitabil într-o competiţie
nedeclarată cu alte organizaţii politice sau culturale care îşi propuneau „salvarea” naţiunii româneşti. Parţial,
în a doua parte a anilor ’30, Şcoala de Sociologie de la Bucureşti a constituit unul dintre acele instrumente
8 Prost, Henri (2006), Destinul României 1918-1954, ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania, Bucureşti, p. 32 9 Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 349
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
8 / 14
ale puterii de stat (aflată în sfera de influenţă a Monarhiei) care au intrat în competiţia nedeclarată cu
Mişcarea Legionară.10
Spre deosebire de soluţiile propuse de ceilalţi competitori, soluţia gustiană era de natură ştiinţifică,
fundamentată pe cercetările monografice. Capitolul Orientări politice ale discipolilor face o trecere în
revistă a doctrinelor vremii, atât a celor progresiste cât şi a celor autohtoniste, cu care membrii Şcolii Gusti
au intrat în contact într-o mai mare sau mai mică măsură. Monografiştii fie au preluat din doctrinele politice
contemporane lor, fie nu s-au lăsat deloc influenţaţi de curentele cultural-politice care se exprimau în
România interbelică.
De la dreapta (cele mai multe doctrine erau naţionaliste pe scena politică românescă) la stânga
politică, au fost inventariate doctrina naţional-liberală, doctrina naţional-ţărănistă, doctrina social-
democrată, precum şi curentele extremiste legionarismul şi comunismul. Au fost făcute referiri şi la
curentele culturale care au influenţat doctrine şi partide politice: gândirism, poporanism, sămănătorism. Au
fost comparate curentele dezvoltate în jurul revistelor Gândirea lui Nichifor Crainic şi Sburătorul a lui
Eugen Lovinescu, punându-se în opoziţie proiectele autohtonist-conservatoare cu cele progresist-liberale.
Mentorul „tinerei generaţii” nu este însă nici Eugen Lovinescu care a îndrumat tineri literaţi, nici
Dimitrie Gusti care a îndrumat tineri sociologi. Mentor este considerat de către cei mai mulţi tineri
intelectuali profesorul-filosof Nae Ionescu.11 Lucrarea a urmărit influenţa politică pe care a exercitat-o
asupra „tinerei generaţii” de intectuali (inclusiv asupra tinerilor care frecventau cercul Criterion),
profesorul-filosof Nae Ionescu.
În acelaşi capitol s-au făcut referiri la atacurile ideologizate din presa anilor ’30 ale foştilor elevi ai
lui Gusti, Amzăr şi Bernea, (în Caetele legionare ale revistei Rânduiala) asupra lui Traian Herseni şi ale
sistemului gustian. O atitudine diferită faţă de Herseni a avut gustistul Ion Ionică, el intrând în polemică cu
eseistul Emil Cioran. Au fost punctate asemănările şi deosebirile traseului politic şi formativ în cazurile
gustiştilor Mircea Vulcănescu şi Dumitru Cristian Amzăr, ambii situaţi la intersecţia influenţelor dinspre
filosofia lui Nae Ionescu şi Şcoala Dimitrie Gusti.
De la inventarierea doctrinelor politice şi a curentelor culturale care circulau în epocă şi a căror
influenţă a fost acceptată în grade diferite de către gustişti, capitolul propune o clasificare a grupurilor care
s-au format în cadrul Şcolii de Sociologie de la Bucureşti în funcţie de afilierea la anumite mişcări politice
sau de participarea la activismul cultural al unor instituţii de stat.
Şcoala Monografică nu s-a dezvoltat deloc ca un bloc unitar, iar disidenţele au început să apară în
anii ’30 după ce liderul Şcolii, Dimitrie Gusti preia conducerea Fundaţiei Culturale Regale. Studiul
10 Vezi capitolul Un competitor nedeclarat din Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti, pp. 75-83 11 Livezeanu (1998), op. cit., p. 27
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
9 / 14
departajează membrii în grupuri în funcţie de participarea sau neparticiparea lor la acţiunile cultural-politice
ale unor instituţii aflate în sfera de influenţă a Monarhiei.
Primul grup gustist se constituie înainte de apariţia propriu-zisă a Şcolii de Soiologie la Geneva. Din
Grupul Universitar pentru Societatea Naţiunilor au făcut parte în anii ’20 asistentul G. Vlădescu-Răcoasa
şi Mircea Vulcănescu, iar în anii ’30 Victor Rădulescu Pogoneanu, Anton Golopenţia, D. C. Amzăr şi
Brutus Coste. Sunt gustişti care au beneficiat de burse sau cursuri de vară în această organizaţie universitară
democrată-europenistă iniţiată de colaboratorul lui Gusti, Vlădescu-Răcoasa.12
O parte dintre aceşti tineri care au avut această experienţă comună la studii în Europa au rămas
destul de legaţi în activitatea lor ştiinţifică ulterioară şi i-am inclus în Grupul monografiştilor care au intrat
în diplomaţie: Victor Pogoneanu, Brutus Coste, D.C. Amzăr.
Deşi din perspectivă sociologică, nu au alcătuit grupuri propriu-zise, facem distincţia între grupurile
ştiinţifice (precum Grupul românesc de la Geneva) şi grupuri care devin ideologice în timp: Grupul
sociologilor care au îmbrăţişat „activismul cultural” la Fundaţia Culturală Regală este reprezentat de
Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, iar Grupul sociologilor care n-au intrat în Fundaţia
Culturală Regală şi care au refuzat „activismul cultural” este alcătuit din Mircea Vulcănescu, Xenia Costa
Foru, Traian Herseni. Singurul grup care s-a constituit într-o grupare formală este cercul disident legionar
de la revista Rânduiala.
Subcapitolul Orientări politice ale discipolilor. Definirea traseului politic al pricipalilor
colaboratori este o inventariere a acelor idei politice sub imperiul cărora care s-au format monografiştii. A
fost urmărit parcursul politic al monografiştilor, atitudinile politice şi comportamentul lor politic:
Henri H. Stahl este unul dintre membrii de bază ai Şcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti, un
tehnician al metodei monografice şi, în practica politică a anilor ’30, un activist cultural. El s-a încadrat în
Fundaţia Regală, a scris articole propagandistice pentru Curierul Echipelor Studenţeşti şi a ocupat postul de
director de studii la Fundaţia patronată de Regele Carol. Cu toate că serveşte intereselor monarhiei lui Carol
al II-lea, Henri H. Stahl construieşte despre sine în Amintirile... sale, precum şi în convorbirile de istorie
orală13 imaginea unui intelectual aflat sub influenţa sămănătorismului istoricului naţionalist Nicolae Iorga.
Dominantă asupra sa, i se pare lui Stahl că ar fi influenţa social-democraţiei austro-marxiste, care s-ar fi
exercitat prin intermediul fratelui său după mamă, Şerban Voinea.
Un alt discipol important al lui Dimitrie Gusti, teoreticianul monografiei, Traian Herseni, reprezintă
intelectualul interbelic care poate face cu uşurinţă trecerea de la stânga la dreapta politică, aderând la
ideologii politice de esenţă milenaristă, care aveau în comun proiectul utopic mesianic. Traian Herseni scrie
12 Stahl, H., Henri (1981), Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Ed. Minerva, Bucureşti p. 23 13 Vezi Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie – Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
10 / 14
în revistele de Stânga la începutul anilor ’30, face apologia mişcării muncitoreşti, pentru ca în 1937 să
devină legionar. Preocupat de cariera sa academică, Herseni nu-l va ataca niciodată pe Dimitrie Gusti şi nici
Şcoala Monografică, deşi aderă la mişcarea extremistă a lui Corneliu Zelea-Codreanu.
Mircea Vulcănescu este un alt tânăr monografist în anii ’20, pentru că în anii ’30 Vulcănescu refuză
direcţia în care se îndrepta Şcoala de Sociologie de la Buureşti, aceea a activismului cultural de la Fundaţia
Regală. Ca student, Mircea Vulcănescu este ASCR-ist (ortodoxist, naist) şi, în acelaşi timp, face parte din
Grupul Românesc de la Geneva (democrat-europenist). În anii ’30, Mircea Vulcănescu, deşi naist în
articolele din presă, nu va intra în mişcarea lui Zelea-Codreanu, ci va prefera să rămână funcţionar al
statului liberal burghez. Nu va ceda nici presiunilor profesorului-filosof atunci când Nae Ionescu îi cere în
mod explicit favoruri fiscale fostului său elev ajuns Director al Vămilor.14
Octavian Neamţu este continuatorul lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiilor Culturale Regale.
Organizator al echipelor regale studenţeşti după 1934, Octavian Neamţu îmbrăţişează activismul cultural în
slujba monarhiei carliste. Neamţu aderă la proiectul naţionalist al lui Dimitrie Gusti, însuşindu-şi tezele
ştiinţei naţiunii ale profesorului. Este naţionalist, fără a fi anti-semit.
De fapt, putem constata faptul că Şcoala lui Dimitrie Gusti adoptă şi propune o atitudine iluministă,
autoritară de modernizare, deşi nu alunecă în extremism şi nici nu derapează în şovinism, aşa cum a făcut-o
Mişcarea studenţească Legionară (excepţie Grupul disident de la Rânduiala). Neamţu propune ridicarea
satului românesc, fără a gândi soluţii îndreptate împotriva minorităţilor etnice sau ale vreunui duşman social
sau cultural. Activistul cultural Octavian Neamţu exprimă în articolele sale din Curierul echipelor
studenţeşti un mesianism ştiinţific, pe care îl preia din doctrina sociologică a lui Gusti, inspirată din Saint-
Simon.
Anton Golopenţia este funcţionar în anii ’30 în Ministerul Instrucţiei, Artelor şi Cultelor, fiind între
1932-1933 şeful de Cabinet al lui Dimitrie Gusti. După 1934, împreună cu H.H. Stahl şi Octavian Neamţu,
slujeşte monarhiei lui Carol al II-lea în cadrul echipelor regale. Anton Golopenţia se desparte de Dimitrie
Gusti nu politic, ci doar din perspectiva doctrinei sociologice. Golopenţia este un sociolog administrator,
care apreciază că sociologia trebuie şi poate fi utilizată în folosul puterii de stat. El are convingerea că
sociologia poate fi utilă administraţiei de stat, căreia trebuie să îi furnizeze informaţii de pe teren din
cercetare. Golopenţia a considerat că sociologia este de folos statului, dar este inutilă în a defini naţiunea,
comunitate politică ce trebuie studiată cu ajutorul altor instrumente.
În ultimul capitolul referitor la Ştiinţa naţiunii şi naţionalismul gustian, este prezentat proiectul
naţional al lui Dimitrie Gusti. Profesorul imagina soluţii de conceperea a noului stat naţional român şi de
ridicare a naţiunii române similar cu modul în care naţionaliştii germani şi italieni construiau pe principii
14 Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, p. 71
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
11 / 14
culturale statele lor naţionale. Aflat sub influenţa psihologismului german wundtian, Gusti se apropie de
definiţia culturală a naţiunii, de concepţia germană a lui Fichte şi Herder şi de aceea a italianului Mazzini.
Sociologul român admira politicile naţionalismului cultural din Germania nazistă şi fascismul lui Mussolini,
modelate în cadrul sistemului său de mesianismul pozitivist de sorginte saint-simoniană.
După 1918, administraţia noului stat român şi-a propus construcţia culturală a naţiunii române prin
mijloacele politicii de stat ale culturii. Statul liberal a recurs la soluţia politicii educaţionale şi la politica
culturii. Strategia guvernamentală a fost aceea de cucerire a instituţiilor culturale şi educaţionale de către
statul român şi de către elitele locale, pentru a definitiva problema unificării şi a construirii naţiunii etnice
române15. Sistemul de învăţământ şi instituţiile culturale au contribuit din plin la această strategie. Guvernul
liberal a sprijinit românizarea oraşelor, acolo unde etnicii români se aflau în minoritate.
Urmărind să transforme şi să reformeze, proiectul naţional gustian s-a fundamentat pe concepţia
pozitivistă: naţionalismul însemna pentru Gusti a acţiona cultural potrivit unei metode ştiinţifice, pornind de
la rezultatele cercetărilor monografice de teren. Şcoala deşi necesară, nu mai era şi suficientă. Ştiinţa
naţiunii a lui Dimitrie Gusti impunea ca necesară munca culturală la sate a elitelor (a proaspeţilor absolvenţi
de facultate) cu obiectivul a-l ajuta pe ţăranul român să se dezvolte ca personalitate socială în mediul său
tradiţional.
Monarhia este pentru Dimitrie Gusti cea care asigura terenul favorabil pentru organizarea naţiunii. În
jurul instituţiei monarhice orbitează pe parcursul istoriei, elementele constitutive ale naţiunii: cultura
naţională, biserica majoritară, tradiţia, familia.16 Monarhia lui Carol al II-lea este pentru Gusti socială şi
culturală.
Noutatea adusă de cercetare constă în faptul că sistemul gustian este puternic influenţat de filosofia
politică reformistă a contelui de Saint-Simon, influenţă despre care s-a vorbit prea puţin. Gusti prelucrează
doctrina creştinismului social a contelui francez în sensul în care Ştiinţa este cea care îi ia locul lui D-zeu ca
salvatoare a Omului. S-a scris mai mult despre influenţa exercitată de pozitivismul lui Comte şi mai puţin
despre concepţia mesianică asupra omului de ştiinţă saint-simonian care se regăsesc în doctrina naţionalistă
a lui Dimitrie Gusti.
Mesianismul doctrinei politice a lui Dimitrie Gusti propunea, în ton cu ideologiile politice ale epocii,
salvarea naţiunii prin intermediul Omului Nou. Dimitrei Gusti este pozitivist, dar nu revoluţionar, adoptând
perspectiva mesianică despre ştiinţă a contelui de Saint-Simon. Pentru gânditori ca Alain Besançon,
15 Livezeanu (1998), op. cit., p. 28 16 Fărcăşanu (2006/1940), op. cit., p. 241
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
12 / 14
ideologiile politice ale secolului XX, comunismul şi nazismul, sunt erezii creştine de tip laicizat, apropiate
de mileranism17, promisiuni ale unor societăţi viitoare mai bune.
Mai mult, François Furet face demonstraţia că socialismul şi fascismul sunt două ideologii
revoluţionare, care promit societăţi politice viitoare perfecte. Pentru Furet, fascismul nu este contra-
revoluţionar, ci dimpotrivă sprijină dreapta europeană prin ideea revoluţionară, adică prin ruptura radicală
de tradiţia conservatoare: „Odată cu Mussolini, revoluţia îşi regăseşte farmecul în sânul maselor populare. În
fascism, există o idee a viitorului total absentă în ideologia şi în politica contra-revoluţionară din secolul al XIX-
lea.”18
Furet pune în opoziţie raţionalismul pozitivist al lui Auguste Comte pe care îl etichetează drept
conservator şi organicist, (întrucât viza reformarea societăţii treptat, raţional, prin mijloacele ştiinţei) cu
fascismul pe care îl apreciază ca fiind iraţional şi revoluţionar. În vreme ce Omul Nou al legionarilor era
Românul moral, legionar, născut din nou printr-o revoluţie naţională spirituală (într-o concepţie semnificativ
încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti este ţăranul român sau muncitorul român care
acceptă să fie modelat în şcoala savantului pe care o „deschide” Şcoala Gusti la nivelul Căminului cultural.
Pentru Gusti şi pentru discipolii săi, în special prin cei angajaţi la Fundaţia Culturală Regală, salvarea satului
românesc şi a naţiunii se instituie într-un mod reformist, prin ştiinţă şi cultură.
François Furet explică faptul că în tradiţia contra-revoluţionară se celebrează societatea organică,
străină de spiritul fascismului, care este revoluţionar: organiciştii au nostalgia unei lumi ierarhice.19
Filosofia fascismului se fondează pe afirmarea puterilor iraţionale ale vieţii în opoziţie cu raţionalismul
pozitivist extras din opera lui Auguste Comte.20 Din acest motiv Dimitrie Gusti se îndepărtează de fascismul
revoluţionar (cu care nu are nimic în comun, cu excepţia mesianismului) şi se apropie de Monarhia
autoritar-conservatoare a lui Carol al II-lea. Dimitrie Gusti este un pozitivist raţionalist, iar pozitivismul său,
fără a fi revoluţionar, promite instaurarea treptată, raţională a unei societăţi perfecte, prin mijloacele ştiinţei.
Omul Nou pentru Şcoala de Sociologie de la Bucureşti şi pentru Dimitrie Gusti este personalitatea
creatoare de valori culturale, este personalitatea socială care poate contribui la ridicarea morală, economică,
socială a naţiunii române. Din acest motiv monografistul sau viitorul specialist are datoria de a merge la ţară
pentru muncă voluntară în slujba satului (şi a naţiunii) înainte de a-şi practica profesia.
17 Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>-ului, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 104 18 Furet, François, Nolte, Ernst (2007), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti, p. 123 19 Ibidem, p. 154 20 Ibid., p. 155
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
13 / 14
BIBLIOGRAFIE:
◘ Besançon, Alain (1999), Nenorocirea secolului, Despre comunism, nazism şi unicitatea <<Şoah>>-
ului, Ed. Humanitas, Bucureşti
◘ Chioveanu, Mihai (2005), Feţele fascismului. Politică, ideologie şi scrisul istoric în secolul XX, Ed.
Universităţii din Bucureşti
◘ Deletant, Dennis, Bărbulescu, Mihai, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Hitchins Keith (2007),
Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti
◘ Durandin, Catherine (1998), Istoria românilor, Institutul European, Iaşi
◘ Furet, Francois (1996), Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed.
Humanitas, Bucureşti
◘ Furet, Francois, Nolte, Ernst (2000), Fascism şi comunism, Ed. Univers, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1910), Introducere în cursul de istoria filosofiei greceşti, etica şi sociologie,
Institutul de Arte grafice Carol Gobl, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1921), Doctrinele partidelor politice: 19 prelegeri publice, Cultura Naţională,
Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1922), Partidul politic, Sociologia unui sistem al partidului politic (extras din vol.
Doctrinele partidelor politice), Ed. Cultura Naţională, Conferinţă ţinută la Fundaţia Universitară
Carol, 2 decembrie 1922, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1923), Noua Constituţie a României: 23 prelegeri publice organizate de ISR, cu o
anexă cuprinzând Noile Constituţii Europene, Cultura Naţională, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1924), Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie
1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie
Gusti, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1934), Un an de activitate la Ministerul Instructiunii, Cultelor şi Artelor 1932-1933,
Tipografia <<Bucovina>>, I.E. Torouţiu, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1937), Ştiinţa naţiunii, Imprimeria Centrală, Bucureşti, extras din nr. 2-3, anul II,
februarie-martie 1937, Institutul Social Român
◘ Gusti, Dimitrie (1938), Cuvântarea D-lui Prof. D. Gusti, la Expoziţia Echipelor Regale studenţesti –
6 iunie 1938 – în Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934-1938, cu prilejul celei de a IV-a
Expoziţii a Echipelor Regale Studenţeşti şi al celui de-al IV-lea Congres al Căminelor Culturale,
A N T O N I O M O M O C
0 7 2 2 . 2 2 1 . 7 8 0 a m @ a n t o n i o m o m o c . c o m
w w w . a n t o n i o m o m o c . c o m
14 / 14
Atelierele “Luceafărul” din Bucureşti, cu materialul arhivei fotografice a Fundaţiei Culturale Regale
“Principele Carol”, Bucureşti
◘ Gusti, Dimitrie (1946), Sociologia Militans, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol I.
Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti
◘ Hitchins, Keith (2004), România: 1866-1947, Humanitas, Bucureşti
◘ Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Ed. Humanitas,
Bucureşti
◘ Manoilescu, Mihail (1993), Memorii, vol. I şi II, (ediţie îngrijită de Dinu, Valeriu), Ed.
Enciclopedică, Bucureşti
◘ Muller, Jerry (1987), The other God that failed: Hans Freyer, and the deradicalization of German
conservatism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey
◘ Neumann, Victor (2004), Neam, popor sau naţiune, Despre identităţile politice europene, Ed. Curtea
Veche
◘ Nolte, Ernst (2005), Războiul civil European 1917-1945, Naţional socialism şi bolşevism, Grupul
Editorial Corint, Runa, Bucureşti
◘ Prost, Henri (2006), Destinul României 1918-1954, ediţie îngrijită de Moga, Valer, Ed. Compania,
Bucureşti
◘ Rostás, Zoltán (2000), Monografia ca utopie – Interviuri cu Henri H. Stahl, Ed. Paideia, Bucureşti
◘ Rostás, Zoltán (2001), O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Ed. Paideia, Bucureşti
◘ Rostás, Zoltán (2003), Sala luminoasă, Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Ed. Paideia, Bucureşti
◘ Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian, O abordare organizaţională, Ed. Tritonic, Bucureşti
◘ Scurtu, Ioan (1991), Monarhia în România 1866-1947, Ed. Danubius, Bucureşti
◘ Stahl, Henri, H. (1981) Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Ed.
Minerva, Bucureşti
◘ Vulcănescu, Mircea (1992), Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureşti
◘ Vulcănescu, Mircea (1998), Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, Bucureşti
◘ Vulcănescu, Mircea (2003), De la Nae Ionescu la “Criterion”, (ediţie îngrijită de Marin Diaconu),
Ed. Humanitas, Bucureşti