1

REZUMATREZUMATREZUMATREZUMAT

Managementul riscurilor în activitatea economică. Managementul riscurilor în activitatea economică. Managementul riscurilor în activitatea economică. Managementul riscurilor în activitatea economică.

((((Studiu de caz: Managementul riscurilor creditelor de consumStudiu de caz: Managementul riscurilor creditelor de consumStudiu de caz: Managementul riscurilor creditelor de consumStudiu de caz: Managementul riscurilor creditelor de consum))))

Conducător ştiinŃific: prof. univ. dr. Gheorghe Ionescu Doctorand: Alexandru Constăngioară

Prezentul studiu acoperă problematica specifică managementului riscurilor. Cercetarea teoriei de specialitate scoate în evidenŃă determinanŃii practicilor specifice managementului riscurilor precum şi posibilităŃile de creştere a valorii firmei prin folosirea unor practici moderne de management al riscurilor. Abordarea problematicii managementului riscurilor este una interdisciplinară, alături de considerente specifice managementului fiind trecute în revistă elemente de teorie financiară, de marketing şi nu în ultimul rând de statistică şi econometrie.

� CUPRINS

PARTEA ÎNTÂI. STADIUL CUNOAŞTERII ÎN DOMENIU Introducere Capitolul I . Riscul în teoria economică Capitolul II. Coordonatele managementului riscurilor Capitolul III. Identificarea şi cuantificarea riscurilor Capitolul IV. Strategii folosite în managementul riscurilor PARTEA A DOUA. MANAGEMENTUL RISCURILOR CREDITELOR DE CONSUM Capitolul V. PiaŃa creditelor de consum Capitolul VI. PosibilităŃi de raŃionalizare a managementului riscurilor pe piaŃa creditelor de consum Capitolul VII. Alcătuirea unui scorcard statistic pentru selecŃia aplicaŃiilor de creditare Concluzii generale

� ObiectiveObiectiveObiectiveObiective

� Cercetarea teoriei de specialitate urmăreşte identificarea determinanŃilor practicilor de management al riscurilor precum şi a strategiilor specifice acestuia.

� Cercetarea pieŃei creditelor de consum vizează identificarea posibilităŃilor de acŃiune strategică pentru creşterea eficienŃei managementului riscurilor pe piaŃa creditului de consum şi analiza impactului acestora asupra performanŃelor firmelor şi protecŃiei consumatorilor pe piaŃă.

� Al doilea obiectiv al analizei pieŃei creditelor de consum vizează construirea unui scorcard statistic de evaluare a riscurilor de credit.

2

� Ipotezele cercetăriiIpotezele cercetăriiIpotezele cercetăriiIpotezele cercetării

� H01: piaŃa creditului de consum este eficientă; � H02: modelele parametrice neliniare (Logit şi ReŃelele Neuronale) produc

rezultate superioare celor neparametrice (Arborele Decizional);

Studiul eficienŃei pieŃei este esenŃial în managementul riscurilor deoarece teoria de specialitate subliniază că doar în condiŃiile ineficienŃei pieŃei este posibilă identificarea sistematică a oportunităŃilor şi ameninŃărilor mediului. EficienŃa pieŃei, coroborată cu deŃinerea unui avantaj competitiv în asumarea riscurilor pe piaŃă constituie un determinant major al practicilor de management al riscurilor. Analiza aduce dovezi semnificative statistic în sprijinul ineficienŃei pieŃei creditului de consum.

Studiul eficienŃei comparative a modelelor de prognoză este necesar pentru a testa una dintre cele mai importante ipoteze în teoria de specialitate, anume superioritatea modelării parametrice neliniare asupra celei neparametrice. O pleiadă de studii empirice aduc dovezi în sprijinul acestei ipoteze (Hand şi Henley, 1997, Schreiner, 2003, Rinaldi şi Sanchis, 2006). Prezentul studiu documentează la rândul lui superioritatea estimărilor folosind modelele parametrice non-liniare comparativ cu cele care folosesc metode mai simple precum Arborele decizional.

� Metode de cercetare

Cercetarea teoriei de specialitate este complexă, urmărind o evaluare obiectivă a avantajelor şi neajunsurilor diferitelor teorii existente în domeniu. Partea a doua a lucrării utilizează analize calitative şi cantitative complexe. Am folosit analiza calitativă îndeosebi pentru diagnosticul strategic al sectorului, arătând că există numeroase posibilităŃi de acŃiune pentru protecŃia intereselor celor două categorii de agenŃi economici de pe piaŃă. Analiza cantitativă foloseşte modelarea econometrică pentru analiza eficienŃei Bursei de Valori Bucureşti şi pentru estimarea dinamică a riscurilor de pe piaŃă. În acest ultim aspect am folosit modelarea ARCH-GARCH. Am folosit de asemenea modelarea econometrică pentru estimarea probabilităŃilor de neplată a creditelor de consum. Am folosit analize multiple disponibile în softuri de specialitate (Eviews şi SPSS).

� Cuvinte cheie

Managementul riscurilor, atitudine faŃă de risc, aversiune faŃă de risc, proclivitate faŃă de risc, teoria decizională, teoria prospectării, teoria jocului, Modelul CAPM, diversificare, risc şi rentabilitate, structura de capital, levier financiar, levier operaŃional, contract de mandat, structura de proprietate, hedging, asigurări, flexibilitate operaŃională, cooperare, factor de discount, opŃiuni reale, contracte forward, contracte futures, opŃiuni, EVA, PV, NPV, coeficienŃii δ, coeficienŃii β, VaR, ARCH, GARCH, volatilitate dinamică, heteroskedasticitate condiŃionată, cuantificarea riscurilor, metode de prognoză, Arbore Decizional, Modelare LOGIT, PROBIT, NEURONALĂ, BAGGING, BOOTSTRAPPING, prag decizional, asumarea riscurilor, acoperirea riscurilor, BASEL, Scorcard statistic, protecŃia consumatorilor, vânzări grupate, eficienŃa pieŃei, covariaŃii negative.

3

PARTEA ÎNTÂI. STADIUL CUNOAŞTERII ÎN DOMENIU Capitolul I . Riscul în teoria economică

Riscul a jucat întotdeauna un rol important în viaŃa oamenilor în general şi a întreprinzătorilor în particular. Literatura de specialitate arată că riscul este un concept multi-dimensional, având ca şi coordonate esenŃiale expunerea şi incertitudinea (Holton, 2004). Literatura de specialitate de pe plan naŃional (Opran, 2002) abordează riscul ca un mix de elemente generale (incertitudinea şi expunerea) şi specifice (probabilitatea de apariŃie a unui fenomen cu efecte negative şi volatilitatea rezultatelor). Hansson (2000) atrage atenŃia asupra câtorva greşeli frecvente în abordarea riscurilor, între care mai importante sunt atribuirea unui singur înŃeles riscului şi rolul prea mare atribuit analiştilor în luarea unor decizii în managementul riscurilor. Prezenta lucrare arată că riguros vorbind Hansson greşeşte când promovează ideea că analiza cantitativă a unui fenomen este sortită eşecului pentru că unele aspecte nu pot fi cuantificate. Aceasta deoarece atunci când cuantificarea unor factori nu este posibilă, există soluŃii care asigură validitatea modelului, cum ar fi de exemplu folosirea variabilelor proxi şi instrumentale (Wooldridge, 1999). Referitor la distincŃia făcută de Knight (1921) între risc şi incertitudine, am subliniat că această distincŃie se bazează pe o concepŃie obiectivă a probabilităŃilor (Holton, 2004, Janeway, 2006, Rose, 2001) în lipsa căreia distincŃia este nulă (Holton, 2004). De asemenea distincŃia lui Knight are o aplicabilitate limitată (Holton, 2004, Rose, 2001). Prezenta lucrare consideră că pentru managementul riscurilor distincŃia lui Knight este importantă doar în măsura în care conferă o nouă dimensiune managementului riscurilor, analizând felul în care oamenii în general şi întreprinzătorii în particular iau decizii atunci când viitorul nu este sigur. Analizând argumentele pro şi contra distincŃiei lui Knight prezenta lucrare adoptă o poziŃie mai flexibilă faŃă de cea a lui Knight, considerând că riscul şi incertitudinea sunt intrinsec legate în sensul lui Holton (2004) şi Olsson (2002).

Prezenta lucrare adoptă clasificarea riscurilor propusă de Jorion (2000). Am identificat deci două clase mari de riscuri: riscurile de afaceri şi riscurile non-business. Riscurile de afaceri sunt asumate benevol de către firmă; ele sunt simetrice iar managementul „este plătit” pentru a şi le asuma. Există o opinie unanimă în literatura de specialitate că managementul riscurilor de afaceri, bazat pe o strategie de afaceri adecvată şi pe o implementare flexibilă constituie o competenŃă cheie a oricărei firmei (Jorion, 2000). O primă categorie de riscuri non-business este dată de cele ale unor evenimente negative. O a doua categorie de riscuri non-business este dată de riscurile financiare. Firmele, indiferent de domeniul de activitate, sunt confruntate cu riscul modificării preŃurilor materiilor prime, produselor, al cursului de schimb sau al dobânzilor. Clasificarea propusă de Jorion oferă o imagine de ansamblu asupra riscurilor cu care se confruntă firmele. Prezenta lucrare subliniază de asemenea că riscurile sunt interconectate iar existenŃa unor interconexiuni poate face ca managementul unei clase de riscuri să genereze alte riscuri ori ca unele riscuri să se „asigure” singure, covariaŃiile negative având capacitatea de a reduce riscul de ansamblu cu care se confruntă firma (Jorion, 2000). De asemenea am subliniat necesitatea abordării dinamice a riscurilor, în funcŃie de etapa ciclului de viaŃă a afacerii.

După cum observa Berstein (1998), în spatele deciziilor firmelor stau indivizi, fie că este vorba de investitori, consilii de administraŃie sau management. De altfel teoria de specialitate demonstrează că unul dintre factorii majori ai practicilor de management al riscurilor îl constituie interesele indivizilor – o atenŃie deosebită fiind acordată motivaŃiilor managementului şi contractului de mandat al acestuia. În acest sens, teoriile privind atitudinea faŃă de risc şi abordarea riscurilor potrivit mecanismelor decizionale stau la baza oricărui management al riscurilor Teoria aversiunii faŃă de risc, teoria decizională, teoria jocului şi teoria prospectării

4

aduc lămuriri asupra felului în care agenŃii economici abordează riscurile. Problematica abordării riscurilor este analizată din diferite perspective, folosind diferite asumpŃii şi diferite mecanisme specifice. Aversiunea faŃă de risc este de asemenea tratată diferit de teoriile existente în domeniu. Dacă abordarea tradiŃională arată că atitudinea faŃă de risc este dictată de averea agentului economic (Utilitatea Friedman Savage cu dublă inflexiune), teoria prospectării arată că agenŃii economici sunt adverşi faŃă de riscuri când este vorba de câştiguri şi iubitori de riscuri când este vorba de câştiguri (fenomenul de reflexie). În management ipoteza neutralităŃii faŃă de risc este uzuală în deciziile operaŃionale. Cu toate acestea textele mai avansate (Hillier, Lieberman, 2001) iau în considerare ipoteza aversiunii faŃă de risc. Ipoteza raŃionalităŃii agenŃilor economici stă la baza majorităŃii mecanismelor decizionale moderne de abordare a riscurilor. Există însă şi excepŃii – teoria prospectării identificând tipare decizionale care chiar dacă nu sunt raŃionale sunt predictibile, conferind prin aceasta managementului riscurilor o nouă dimensiune. În sfârşit, teoria jocului la rândul ei conferă o nouă dimensiune managementului riscului, arătând că esenŃa incertitudinii rezidă în intenŃiile celorlalŃi, toate deciziile pe care le luăm fiind rezultatul unei negocieri în care punem în balanŃă ceea ce vrem cu ceea ce vor alŃii (Bernstein, 1998). Prezenta lucrare consideră că înŃelegerea tuturor acestor aspecte constituie un prim pas către fundamentarea unui management al riscurilor eficient. Capitolul II. Coordonatele managementului riscurilor

Scopul ultim al managementului riscului trebuie să fie creşterea valorii firmei. Obiectivul managementului riscurilor constă în eliminarea celor mai mari pierderi posibile în vederea reducerii costurilor unor situaŃii financiare dificile, conservând în acelaşi timp abilitatea firmei de a exploata avantajul comparativ deŃinut pe piaŃă.

Managementul riscurilor depinde de atitudinea faŃă de risc a agenŃilor economici. Teoriile privind atitudinea faŃă de risc şi cele privind mecanismele decizionale moderne stau la baza oricărui management al riscurilor. Dincolo însă de aceste motivaŃii fundamentale ale abordării riscurilor, practica managementului riscurilor este influenŃată decisiv de trei teorii: Modelul CAPM, teoria eficienŃei pieŃei şi cea a diversificării. Modelul CAPM postulează că în funcŃie de apetitul pentru risc al investitorilor se poate obŃine orice expunere la risc prin alegerea unui mix format din portofoliul pieŃei şi o investiŃie fără risc. Teoria eficienŃei pieŃei este esenŃială în managementul riscurilor, arătând că doar în condiŃiile unor imperfecŃiuni ale pieŃei firmele pot deŃine un avantaj comparativ informaŃional pe o anumită piaŃă, ceea ce le permite folosirea unui hedging selectiv. Dacă eficienŃa pieŃei descurajează firmele să se expună riscurilor, diversificarea are efecte opuse, oferind investitorilor un instrument ieftin şi facil de management al riscurilor şi făcând ca investitorii să nu fie dispuşi să plătească un premiu de risc firmelor care folosesc hedgingul. Desigur, chiar dacă investitorii beneficiază de avantajele diversificării, hedgingul este necesar atunci când folosirea acestuia creşte valoarea firmei prin eliminarea costurilor unui faliment potenŃial. Mai mult chiar, celelalte categorii de purtători de interese vor beneficia la rândul lor de folosirea hedgingului, solicitând compensaŃii mai mici şi crescând astfel valoarea firmei.

Decizia privind practicile de management al riscurilor trebuie corelată cu cea privind structura capitalului şi structura de proprietate a firmei (Stulz, 1996). Implicit structura capitalului este relevantă, după cum de altfel subliniază şi teorema Miller – Modigliani că se întâmplă în condiŃiile imperfecŃiunilor pieŃei. Prezenta lucrare subliniază de asemenea că hedgingul poate fi folosit pentru creşterea levierului financiar până la punctul în care avantajele şi costurile marginale ale acestuia devin egale. Am subliniat totodată că folosirea levierului financiar pentru creşterea valorii firmei este o strategie riscantă deoarece mai devreme sau mai

5

târziu oportunităŃile unor afaceri profitabile se vor epuiza. Pornind de la studiul lui Tufano (1996) am subliniat că motivaŃia managementului este esenŃială pentru felul în care firmele gestionează riscurile. Participarea managementului în structura de proprietate a firmei face ca managerii să fie mai interesaŃi de performanŃele firmei, motivând managementul să folosească hedgingul pentru a-şi proteja interesele. Pe de altă parte folosirea unor pachete de acŃiuni pentru recompensarea performanŃelor oferă motivaŃii pentru evitarea de către management a folosirii hedgingului sau chiar pentru adoptarea unor poziŃii speculative.

După trecerea în revistă a determinaŃilor practicilor de management al riscurilor am subliniat necesitatea abordării riscurilor dintr-o perspectivă procesuală. Procesul managementului riscurilor presupune trei etape esenŃiale: identificarea riscurilor, măsurarea acestora şi managementul propriu-zis al acestora. Succesul managementului riscurilor depinde de existenŃa a (a) unei strategii adecvate, (b) un cadru pentru implementarea strategiei şi (c) implementare flexibilă. Strategia trebuie să urmărească identificarea oportunităŃilor şi ameninŃărilor mediului înconjurător. Cu cât va fi mai riscantă strategia, cu atât resursele necesare vor fi mai numeroase iar rentabilitatea aşteptată mai mare. În sfârşit, întregul proces de management al riscurilor trebuie monitorizat continuu, în vederea atingerii obiectivelor propuse şi în speŃă a menŃinerii gradului de expunere la risc.

Capitolul III. Identificarea şi cuantificarea riscurilor Diagnoza serveşte analizei tuturor componentelor mediului, fiind un prim pas în

identificarea riscurilor cu care se confruntă firma. În general toate componentele de mediu condiŃionează activitatea unei firme iar mediul, la rândul său, va fi influenŃat de activitatea firmei. În cadrul analizei diagnostic, analiza oportunităŃilor şi ameninŃărilor mediului joacă un rol central în managementul modern bazat pe strategie. Identificarea oportunităŃilor pieŃei oferă posibilitatea unui hedging selectiv al riscurilor. Dar managementul riscurilor arată clar că posibilitatea operaŃionalizării acestuia este condiŃionată de imperfecŃiunile pieŃei coroborate cu deŃinerea de către firmă a unui avantaj comparativ din asumarea unui anumit risc. Subliniez prin urmare că auditul riscurilor trebuie să urmărească identificarea unui potenŃial avantaj comparativ deŃinut de firmă pe o anumită piaŃă. Totodată se vor avea în vedere interdependenŃele analizate anterior între risc, rentabilitate, structura capitalului, structura de proprietate şi contractul de mandat al managementului. Se vor urmări totodată interdependenŃele existente între riscuri, pentru a identifica acele riscuri capabile „să se asigure singure” (covariaŃiile negative reduc riscul de ansamblu). Totodată se va urmări identificarea acelor activităŃi de management al riscului capabile să crească valoarea firmei. Analiza coeficienŃilor β şi δ oferă un plus de informaŃii asupra riscurilor de piaŃă respectiv ratei de hedging necesare.

Literatura de specialitate arată că uneori managementul conturilor cheie reprezintă pentru firme cea mai eficientă strategie de minimizare a riscurilor (Stulz, 1996). În opinia prezentei lucrări metoda Pareto este unul dintre cele mai importante modele care adresează direct legătura între expunerea la risc şi costurile implicate (implicit eficienŃa activităŃii desfăşurate). În sfârşit, auditul performanŃelor subliniază riscurile utilizării măsurilor tradiŃionale ale performanŃelor, propunând folosirea unor măsuri ale performanŃelor moderne precum EVA sau măsuri non-financiare precum orientarea de piaŃă, satisfacerea consumatorilor, loialitatea clienŃilor şi imaginea de marcă (Neeley, 2004). Totodată sunt propuse metode moderne de evaluare a performanŃelor globale precum metoda scorcardurilor echilibrate (2GS Working paper, 2003).

Prognoza joacă un rol esenŃial în cuantificarea riscurilor, cel mai folosit model de prognoză a riscurilor fiind Arborele Decizional dar, potrivit teoriei de specialitate cele mai bune

6

rezultate sunt obŃinute de modelele non-liniare. Între acestea LOGIT este cel mai folosit datorită simplităŃii acestuia. Apreciez însă că folosirea unor softuri de specialitate permite folosirea unor modele mai complexe precum cel al reŃelelor neuronale, al căror rezultat deşi nu oferă informaŃii practice directe, poate fi folosit pentru construirea unor scorcarduri necesare fundamentării decizionale ulterioare. Desigur, în opinia prezentei lucrări eficienŃa fiecărui model de prognoză trebuie evaluată concret în fiecare caz în parte.

Estimarea dinamică a volatilităŃii presupune folosirea unor modele moderne precum ARCH-GARCH. Modelul GARCH propus de Bollerslev în 1986 este cel mai folosit în domeniu. Modelul GARCH (1,1) este simplu conceptual, arătând că volatilitatea are trei componente: termenul corespunzător volatilităŃii medii pe termen lung, cel corespunzător prognozei din perioada anterioară şi cel care înglobează informaŃiile noi. În opinia prezentei lucrări modelarea ARCH-GARCH poate servi identificării cauzelor şi consecinŃelor volatilităŃii, a relaŃiei între risc şi rentabilitate precum şi a relaŃiei între rentabilitate şi sosirea unor informaŃii pe piaŃă. Desigur că modelarea ARCH-GARCH poate seri şi la calculul Valorii la risc (Var) la nivelul firmei.

Valoarea la risc (Var) este una dintre cele mai importante metode de cuantificare a riscurilor. În prezent Var este folosită în măsură tot mai mare pentru cuantificarea tuturor categoriilor de riscuri cu care se confruntă firma (Jorion, op. cit., p. 476). Cu toate acestea prezenta lucrare îşi însuşeşte criticile acesteia, îndeosebi cea potrivit căreia o firmă nu este interesată atât de pierderea maximă ce poate surveni cu o anumită probabilitate cât de pierderea cumulativă ce poate surveni într-un an deoarece aceasta din urmă poate determina apariŃia unor situaŃii financiare dificile, inclusiv a falimentului (Stulz, 1996). Apreciez prin urmare că este utilă prognoza fluxurilor de numerar pe o anumită perioadă, Ńinând seama de riscurile cu care se confruntă firma.

Capitolul IV. Strategii folosite în managementul riscurilor Managementul riscurilor foloseşte în mod tradiŃional o strategie denumită hedging.

EsenŃa hedgingului constă în compensarea poziŃiilor deŃinute prin achiziŃionarea altor poziŃii opuse şi care contrabalansează riscul poziŃiei iniŃiale. Principalele instrumente de hedging sunt Asigurările, contractele Futures, contractele SWAPS şi OpŃiunile. Teoria modernă a managementului riscurilor pledează pentru un hedging selectiv, care să valorifice covariaŃiile (negative) între diferitele activităŃi ale firmei. Posibilitatea unui hedging selectiv este condiŃionată de deŃinerea unui avantaj comparativ în asumarea riscurilor, coroborată cu ineficienŃa pieŃei (Stulz, 1996). Odată identificate riscurile care fac obiectul hedgingului, trebuie determinată rata hedgingului, dată de coeficienŃii δ. Estimarea econometrică a coeficienŃilor δ oferă o estimare a ratei de hedging dar o analiză exactă a ratei hedgingului trebuie să ia în calcul teoria de specialitate. Există de exemplu o relaŃie între preŃul Futures şi cel spot al unui activ. În cazul hedgingului cursului de schimb trebuie avute în vedere teoria parităŃii ratelor dobânzii, teoria cursului de schimb aşteptat şi teoria parităŃii puterii de cumpărare. În cazul opŃiunilor estimarea relaŃiei între preŃul activului şi preŃul opŃiunii foloseşte modele cantitative avansate cum ar fi de exemplu modelul Black – Scholes. În sfârşit, de multe ori analizele cantitative trebuie complementate cu o bună doză de judecată (calitativă) şi intuiŃie, ideea că profiturile ar fi determinate de intuiŃie şi de buna judecată a întreprinzătorului fiind veche de pe vremea lui Knight. În opinia prezentei lucrări folosirea indexului pieŃei pentru managementul riscurilor este costisitoare, tranzacŃiile trebuind plătite integral – nu ca în cazul hedgingului propriu – zis, unde costurile sunt mult mai mici (de exemplu în cazul contractelor Futures se plăteşte doar o

7

garanŃie) iar folosirea derivatelor financiare echivalează deci cu un împrumut şi prin urmare levierul financiar oferă un argument în plus în favoarea acestora din urmă.

Folosirea hedgingului nu este însă singurul instrument folosit în managementul riscurilor. Teoria opŃiunilor reale constituie un domeniu dinamic al cercetării în managementul riscurilor, urmărind abordarea adecvată a riscurilor cu care se confruntă în condiŃiile conservării flexibilităŃii decizionale. La rândul ei flexibilitatea operaŃională este esenŃială pentru eficienŃa managementului riscurilor. Abordarea problematicii flexibilităŃii operaŃionale reliefează necesitatea abordării managementului riscurilor în contextul performanŃelor de ansamblu ale firmei, făcând obiectul unor cercetări extinse, îndeosebi în managementul operaŃional şi în cel logistic. În sfârşit, companiile de succes identifică parteneriatele de afaceri (cu clienŃii, furnizorii, distribuitorii) ca având un rol important în reducerea riscurilor cu care se confruntă firmele şi un factor cheie al performanŃelor operaŃionale ale acestora.

Capitolul V. PiaŃa creditelor de consum EsenŃială pentru definirea creditului de consum este diferenŃierea acestuia de creditul

ipotecar. DistincŃia stă şi la baza Directivei Europene 87/102/EEC privind creditele de consum, a amendamentelor din 1990 şi 1998 ale acesteia precum şi a noii directive europene privind creditul de consum adoptată în aprilie 2008. BNR face clar diferenŃa între creditele de consum şi cele ipotecare (Raportul anual al BNR pe 2008, pagina 40). Literatura de specialitate de la noi este mai puŃin specifică în această problemă, abordând creditele de consum ca parte integrantă a creditelor de retail. Există numeroase posibilităŃi de clasificare a creditelor de consum, majoritatea surselor identificând două clase mari de credit de consum (credite de nevoi personale şi credite destinate unei anumite achiziŃii).

Dezvoltarea creditului de consum este influenŃată de două mari categorii de factori: factori specifici pieŃei creditului de consum (cerere potenŃială, concurenŃa, prevederile legislative în domeniu şi conjunctura pieŃei) şi factori macroeconomici (Raportul Mercer, 2005). La nivel internaŃional există mari diferenŃe în privinŃa gradului de dezvoltare a creditului de consum. Creditul de consum este de departe mai dezvoltat în SUA decât în EU. În EU rate de creştere ridicate se înregistrează în noile Ńări membre ale EU, în opinia prezentei lucrări principala cauză fiind efectul de recuperare.

În privinŃa mărimii absolute a pieŃei, România se află pe locul 12, cu un volum de credit de consum de 18,33 mld. €. România are un grad ridicat de dezvoltare a pieŃei creditului de consum. Astfel ne aflăm pe locul şapte (pe acelaşi loc cu Marea Britanie) în privinŃa proporŃiei creditului de consum în PIB (14%). În această privinŃă suntem urmaŃi la relativ mare distanŃă de Bulgaria (10%). Ocupăm un loc fruntaş în privinŃa finanŃării consumului prin credit de consum (locul şapte, la egalitate cu Grecia, cu 21,5%) şi locul 5 în privinŃa proporŃiei creditului de consum în venitul disponibil (14%). Gradul de penetrare a pieŃei este ridicat. Această situaŃie este rezultatul unui concurs de împrejurări. Liberalizarea pieŃei coroborată cu efectul de recuperare constituie fără îndoială principalele cauze ale creşterii pieŃei creditului de consum românească. La aceasta de adaugă performanŃele macroeconomice în termeni de stabilitate (inflaŃie, ocupare) şi creştere economică din perioada 2000-2007. Dacă penetrarea pieŃei este ridicată, în privinŃa mărimii relative a pieŃei măsurată prin creditul de consum pe cap de locuitor ne situăm pe locul 20 (cu 837 € pe cap de locuitor). Aceasta reflectă nivelul de dezvoltare economică scăzut al României şi puterea de cumpărare redusă a Românilor (cu un PIB pe locuitor de numai 6385 de Euro ne situăm pe penultimul loc în EU27). Desigur,

8

combinaŃia între gradul ridicat de penetrare a pieŃei şi puterea scăzută de cumpărare a populaŃiei este un factor de risc major sistemic, îndeosebi în contextul crizei actuale.

În privinŃa structurii pieŃei, România face parte dintre Ńările unde băncile deŃin cea mai mare pondere a creditului de consum. La sfârşitul anului 2008, în România funcŃionau 43 de instituŃii de credit bancare (42 de bănci şi reŃeaua cooperatistă CREDITCOOP). Raportul de stabilitate financiară al BNR pe 2008 arată că în România, la sfârşitul anului 2008, îşi desfăşurau activitatea 238 de instituŃii financiare nebancare dintre care 8 acordau credite de consum. La nivelul anului 2008, instituŃiile financiare nebancare şi-au sporit ponderea în economia românească, activele totale ale acestora reprezentând la sfârşitul lui 2008 8,4% din PIB şi înregistrând o creştere cu 43% faŃă de anul 2007. Chiar dacă pe ansamblu băncile au un rol dominant în sector, Cetelem IFN SA este lider pe piaŃa creditelor de consum din România, cu o cotă de piaŃă de aproximativ 20%. Firma face parte din grupul financiar francez Cetelem.

În privinŃa activităŃilor de pe piaŃa autohtonă, literatura de specialitate de la noi este mai puŃin specifică în această problemă., abordând creditele de consum ca parte integrantă a creditelor de retail (Căpraru, 2009). InstituŃiile de credit acordă mai multe tipuri de credite de consum, cel mai des întâlnite fiind creditele pentru nevoi personale, cu şi fără ipotecă, creditele pentru achiziŃionarea de bunuri de folosinŃă îndelungată şi creditele de vacanŃă. Mai puŃin utilizate sunt creditele pentru studii şi cele pentru tratamente medicale. Nu de multe ori astfel de credite au fost folosite ca avans pentru obŃinerea unui credit ipotecar contribuind la reducerea diferenŃelor între creditele de consum şi cele ipotecare.

Capitolul VI. PosibilităŃi de raŃionalizare a managementului riscurilor pe piaŃa creditelor de consum

EficienŃa pieŃei este esenŃială în managementul riscurilor. Doar în cazul unei pieŃe ineficiente firmele pot spera să poată identifica în mod sistematic oportunităŃile şi ameninŃările mediului şi să adopte poziŃii active pe piaŃă, desigur, în condiŃiile în care deŃin un avantaj comparativ în asumarea riscului pe piaŃa respectivă. Pe de altă parte doar o piaŃă eficientă permite atragerea tuturor lichidităŃilor de pe piaŃă prin oferirea unor produse adecvate, în condiŃiile unei informări perfecte şi a lipsei barierelor de intrare ieşire de pe piaŃă.

Având în vedere importanŃa eficienŃei pieŃei în alegerea practicilor de management al riscurilor, analiza prezentă are ca ipoteză de cercetare principală ipoteza că piaŃa este eficientă, ceea ce ar corespunde evidenŃelor empirice din literatura de specialitate (Fama 1969, 1997, Mankiw, Romer şi Shapiro, 1991). Prima parte a studiului identifică dovezi de ordinul întâi (Prima facie) ale ineficienŃei pieŃei creditului de consum în UE şi România. Datele arată un grad relativ înalt al concentrării pieŃei creditului de consum în EU. Dacă dintre cele 5 Ńări mari din EU doar FranŃa are un indice HHI peste media europeană, la polul opus piaŃa creditului de consum este foarte concentrată în Ńări precum Estonia, Finlanda şi Belgia. În România concentrarea pieŃei este de asemenea peste media europeană, chiar dacă gradul de concentrare a scăzut între 2003 şi 2007. Apreciez că integrarea în UE a avut un rol pozitiv în scăderea gradului de concentrare a pieŃei, ceea ce este în beneficiul consumatorilor. Desigur, este important ca analiza capacităŃii firmelor de influenŃă a pieŃei să Ńină seama şi de alŃi factori. Datele arată de exemplu că dobânzile practicate pe piaŃa creditului de consum din România sunt printre cele mai mari din Europa. De asemenea rezultatele financiare raportate pe plan naŃional de bănci şi societăŃile financiare non-bancare sunt pozitive chiar în condiŃiile crizei economice prezente. Prin urmare consider că explicaŃia oferită de bănci pentru practicarea unor preŃuri ridicate ale creditelor – anume premiul de risc ridicat – este greu de susŃinut. Pe piaŃa creditului de consum din EU, inclusiv România,

9

există practici de vânzări încrucişate şi grupate care cresc costurile consumatorilor şi reduc mobilitatea acestora, constituind adevărate bariere de ieşire dintr-un aranjament contractual. De asemenea am identificat bariere în calea comercializării transfrontaliere a creditelor de consum, piaŃa acestora rămânând în continuare puternic fragmentată în primul rând de bariere culturale şi informaŃionale. Prezenta lucrare consideră că toate aceste imperfecŃiuni ale pieŃei împiedică dezvoltarea creditului de consum şi a unei pieŃe unice europene a creditului de consum.

Analiza formală a eficienŃei pieŃei vizează forma slabă a eficienŃei pieŃei Bursei de Valori Bucureşti. Analiza urmăreşte identificarea unor dovezi empirice semnificative statistic în sprijinul eficienŃei pieŃei. Principala ipoteză a analizei este cea a eficienŃei pieŃei. Analiza acoperă întreaga perioadă pentru care există date privind preŃurile pe BVB (septembrie 1997, decembrie 2009), folosind 2918 observaŃii. Analiza arată că indicele BET a fost mai puŃin afectat de marile crize financiare de pe pieŃele internaŃionale. Rentabilitatea BET este de asemenea puŃin corelată cu cea a indicilor internaŃionali folosiŃi în analiză. Testul Dickey – Fuller şi KPSS confirmă că RBET este o serie staŃionară. Rezultatele modelării autoregresivă aduc dovezi semnificative statistic în sprijinul ineficienŃei pieŃei pe întreaga perioadă dar există de asemenea dovezi că eficienŃa se îmbunătăŃeşte începând cu martie 2008. Putem deci respinge ipoteza nulă principală a cercetării (eficienŃa pieŃei pe întreaga perioadă) dar nu o putem respinge pentru ultima perioadă (după martie 2008). De asemenea ultima parte a studiului a folosit modelarea ARCH – GARCH peste estimarea dinamică a volatilităŃii pe BVB, exemplificând metodologia descrisă în subcapitolul 3.4. Testul ARCH arată că forma funcŃională folosită elimină cu succes efectele ARCH-GARCH din model, ceea ce permite un management eficient al riscurilor pe BVB.

Se poate deci concluziona că au fost identificate dovezi în sprijinul ineficienŃei pieŃei. Aceasta are implicaŃii directe asupra practicilor de management al riscurilor, făcând posibilă valorificarea oportunităŃilor de pe piaŃă şi a avantajului competitiv pe care unele firme îl au în asumarea riscurilor pe piaŃa creditului de consum.

Prezenta lucrare identifică două domenii de acŃiune strategică menite să îmbunătăŃească eficienŃa managementului riscurilor creditelor de consum. O primă direcŃie de acŃiune este dată de strategiile prudenŃiale în vigoare. O a doua are în vedere promovarea celor mai bune practici în afacerile de pe piaŃa creditului de consum.

Reglementările prudenŃiale vizează îndeosebi sectorul bancar. Aceasta deoarece, în cadrul sistemului financiar băncile ocupă un rol central, atât în privinŃa furnizării de lichiditate cât şi a alocării capitalului în economie. RelevanŃa reglementărilor prudenŃiale pentru piaŃa creditului de consum este dată de necesitatea prevenirii riscurilor sistemice şi a protecŃiei consumatorilor de „exploatarea de către bănci opace şi mai bine informate” (Merton, 1997). În principal aceste reglementări vizează regimul rezervelor obligatorii şi necesarul de capital. Prezenta lucrare consideră că reglementările prudenŃiale în acest domeniu trebuie să pună în balanŃă considerentele privind riscurile sistemice cu cele privind hazardul moral din sistem. Reglementările privind necesarul de capital adresează problema selecŃiei adverse, urmărind ca instituŃia de credit să deŃină cel puŃin capitalul necesar onorării obligaŃiilor pe care banca le are faŃă de clienŃii săi.

Pentru prima dată reglementarea formală şi sistematică a necesarului de capital în sistemul bancar este realizată în 1988 de către Acordul de la Basel privind reglementările bancare şi practicile de supraveghere. Prima formă a acordului a fost criticată îndeosebi datorită

10

slabei corelări a necesarului de capital cu nivelul riscului activelor bancare. Ca rezultat al acestor critici, Basel II îşi propune promovarea sistematică a celor mai bune practici de management al riscurilor, îndeosebi în privinŃa riscurilor de credit. Potrivit estimărilor făcute de BNR , cea mai mare parte a sistemului bancar românesc (80%) aplică începând cu 2007 varianta standard a acordului BASEL II. Doar 14% din sistem aplică sistemul intern de estimare a riscurilor de credit în timp ce pentru riscurile operaŃionale proporŃia este puŃin mai mare (18%).

În planul reglementării prudenŃiale, în anul 2008 piaŃa creditului de consum a fost vizată direct de măsuri vizând temperarea ritmului de creştere a creditului. Referitor la acest aspect, prezenta lucrare consideră că BNR ar trebui să demareze studii care să analizeze efectele pro-ciclicităŃii induse în sistem de coroborarea aplicării BASEL II cu criza economică actuală, studiu care să îi permită să pună în balanŃă beneficiile reducerii creditului de consum în perioadă de criză (prevenirea riscurilor sistemice şi protejarea atât a consumatorilor cât şi a ofertanŃilor de credit de consum) cu consecinŃele negative pe care reducerea creditului le are în economia reală (creditele sunt necesare pentru stimularea producŃiei şi a activităŃii economice în general).

Reglementările BNR au avut în vedere şi protecŃia consumatorilor. În anul 2008, pe parcursul procesului de emitere a Directivei 2009/14/CE de modificare a Directivei nr. 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor, în ceea ce priveşte plafonul de garantare şi termenul de plată a compensaŃiilor, Banca NaŃională a României s-a implicat activ prin formularea de puncte de vedere cu privire la proiectul de directivă în diferitele stadii de elaborare a acestuia. Prezenta lucrare consideră că BNR ar trebuie să vizeze şi problematica transpunerii în legislaŃia naŃională a noii directive europene privind creditul de consum, adoptată la 7 aprilie 2008 de către Consiliul European. Desigur că având în vedere obligativitatea transpunerii acesteia în legislaŃia naŃională înainte de iunie 2010 această problemă se va remedia în lunile ce urmează.

De asemenea, având în vedere deficienŃele majore în protecŃia consumatorilor pe piaŃa creditului de consum în România, trebuie subliniat că eforturile de reglementare pe piaŃa creditului de consum nu trebuie limitate la măsuri ce Ńin de BNR. Ele trebuie completate şi cu alte măsuri, între care înfiinŃarea unui Ombudsman pentru sectorul financiar din România, promovarea schemelor de educare a populaŃiei privind produsele de credit de consum şi adoptarea unei metodologii unitare pentru clasificarea şi raportarea plângerilor consumatorilor pe această piaŃă.

A doua direcŃie strategică de acŃiune pentru îmbunătăŃirea eficienŃei managementului subliniază necesitatea promovării celor mai bune practici în domeniu. Cu toate că scorcardurile statistice contribuie la creşterea performanŃelor tuturor firmelor de pe piaŃa creditului de consum, segmentele pieŃei presupun folosirea unor practici de succes specifice. Pe segmentul creditelor pentru achiziŃionarea de autovehicule şi a celor la locul vânzării, cele mai bune practici vizează atragerea de noi comercianŃi, sprijinul acordat comercianŃilor pentru facilitarea accesului la creditul de consum şi transformarea clienŃilor obŃinuŃi prin parteneriatele cu comercianŃii în clienŃi direcŃi. În finanŃarea directă, literatura de specialitate subliniază că cele mai bune practici de afaceri se concentrează asupra optimizării procesului decizional. În această privinŃă, prezenta lucrare subliniază că majoritatea departamentelor de management al riscurilor fundamentează decizia de acordare a creditului în termeni de probabilitate de neplată a creditului. Această practică corespunde unei abordări conservatoare a managementului riscului. Subliniez deci necesitatea unei abordări moderne, bazate pe tehnici moderne cantitative care corelează

11

prognoza veniturilor cu riscurile date de penetrarea tot mai adâncă a pieŃei. Consider că abordarea dinamică a managementului riscului este eficientă deoarece elasticitatea cererii în funcŃie de preŃ tinde să fie mai mică la nivele mai mari de risc, după cum arată literatura de specialitate.

Capitolul VII. Alcătuirea unui scorcard statistic pentru selecŃia aplicaŃiilor de creditare ConcurenŃa tot mai puternică pe piaŃa creditului de consum a determinat folosirea unor

tehnici de marketing agresive care au avut ca rezultat penetrarea tot mai adâncă a pieŃei, îndeosebi a segmentului de consumatori cu venituri mici şi prin urmare cu un risc de credit mai ridicat. Literatura de specialitate documentează avantajele dezvoltării interne a unor scorcarduri statistice specializate pentru evaluarea aplicaŃiilor de creditare. Prezentul capitol a exemplificat construirea unui astfel de scorcard. Rezultatele arată superioritatea modelării complexe bazată pe tehnica BAGGING. Scorcardul statistic generat de un cod de programare permite calculul pragului decizional optim. În cazul de faŃă, Scorcardul statistic dezvoltat folosind modelul BAGGING arată că pragul decizional este dat de probabilitatea de neplată de 0,4528. Pentru această probabilitate se estimează că firma va accepta un număr de 81 de aplicaŃii fals negative şi va respinge 14 aplicaŃii fals pozitive, pentru un total estimat de 95 de decizii greşite, ceea ce permite o îmbunătăŃire a procesului decizional de selecŃie a aplicaŃiilor de credit cu aproape 60%. Cu toate acestea am subliniat faptul că o mai bună comunicare cu clientul sau folosirea unor contracte flexibile permit practicarea chiar a unui prag decizional mai ridicat. Managementul are deci un grad de libertate în stabilirea pragului decizional, în funcŃie de apetitul său pentru asumarea riscurilor.

Ipoteza principală a acestui studiu este aceea potrivit căreia modelele neliniare (Logit şi Neuronal) au performanŃe superioare celor neparametrice (Arborele Decizional). Rezultatele confirmă faptul că modelele non-liniare produc rezultate superioare modelării folosind Arborele Decizional, ceea ce corespunde rezultatelor empirice prezentate de literatura de specialitate, confirmând ipoteza principală a prezentului studiu. Cele mai bune rezultate sunt însă obŃinute de modelarea BAGGING, o metodă complexă care foloseşte rezultatele simulării BOOTSTRAPPING.

Concluzii

� În privinŃa strategiilor de management al riscurilor, am subliniat că un hedging selectiv este condiŃionat de deŃinerea unui avantaj comparativ în asumarea riscurilor, coroborată cu ineficienŃa pieŃei

� Prezenta lucrare aduce dovezi în sprijinul ineficienŃei pieŃei creditului de consum

� prezenta lucrare consideră că BNR ar trebui să demareze studii care să analizeze efectele pro-ciclicităŃii induse în sistem de coroborarea aplicării BASEL II cu criza economică actuală

� prezenta lucrare identifică deficienŃele majore în protecŃia consumatorilor pe piaŃa creditului de consum în România. În speŃă am subliniat că eforturile de reglementare pe piaŃa creditului de consum nu trebuie limitate la măsuri ce Ńin de BNR. Ele trebuie completate şi cu alte măsuri, între care înfiinŃarea unui Ombudsman pentru sectorul financiar din România, promovarea schemelor de educare a populaŃiei privind produsele de credit de consum şi adoptarea unei metodologii unitare pentru clasificarea şi raportarea plângerilor consumatorilor pe această piaŃă.

12

� Ultimul capitol al prezentei lucrări testează a doua ipoteză majoră a cercetării. În această privinŃă rezultatele confirmă ipoteza superiorităŃii modelării Logit şi neuronale faŃă de cea care foloseşte Arborele decizional. Cu toate acestea, rezultatele cercetării arată că cele mai bune rezultate se obŃin prin modelarea BAGGING, o tehnică complexă bazată pe simularea BOOTSTRAPPING.