Activitatea de comunicare a Bisericii cu ajutorul tiparului îşi are începuturile în secolul

XVII. De altfel, în Moldova s-a desfăşurat o activitate intensă în acest sens, înfiinţîndu-se

ceea ce am numi astăzi edituri. Primele cărţi româneşti şi apoi primele ziare au apărut sub

ocrotirea Bisericii. Pionier în acest sens, consemnat chiar şi de istoria presei a fost

Mitropolitul Varlaam.

Dacă urmărim istoria putem vedea faptul că modul de comunicare a credinţei s-a

dezvoltat în dialog cu limbile şi culturile neamurilor. Credinţa a găsit mereu mijloacele de

exprimare şi canale de comunicare conforme epocilor, fără a modifica însă conţinutul

mesajelor. Dacă astăzi Biserica adoptă în comunicarea sa nu doar limbajul Gutenberg, ci şi pe

cel electronic, ce reuşeşte să transmită mesajele mai rapid, atingînd audienţe care poate fi

covîrşitoare în raport cu presa scrisă, bazele începuturilor au fost puse de înainte mergătorii

Bisericii acum cîteva secole.

Una din primele tipografii din România este și cea de la Mănăstirea Neamț. Ctitorie a

domnitorului Ștefan cel Mare, mănăstirea a fost un principal aliat al culturii românești încă

din primele secole ale sale. Mai târziu, o dată cu apariția tiparului și prin efortul numeroaselor

personalități, aici s-au tipărit volume de o reală valoare și frumusețe, după cum vom vedea în

paginile următoare.

Mănăstirea Neamț a fost zidită de Ştefan cel Mare în anul 1497. Marea majoritate a

cercetătorilor pledează pentru existenţa unei aşezări monahale pe malul drept al Nemţişorului

încă din secolul al XIV-lea. Se pare că în preajma unei vechi bisericuţe de lemn, Petru I Muşat

(1375-1391) a ridicat primul lăcaş de piatră, la finalizarea căruia au mai contribuit şi ceilalţi

voievozi muşatini de la sfârşitul secolul al XIV-lea.

Alexandru cel Bun, chiar dacă a păstrat în centrul atenţiei ctitoria proprie de la Bistriţa,

a fost mereu aproape de nevoile Mănăstiri Neamţ, ajutând mereu mănăstirea.

Trecerea anilor şi mai multe evenimente din a doua jumătate a secolului al XV-lea au

marcat puternic aşezământul monastic de la Neamţ. Cutremur puternic din anul 1471 a

provocat foarte mari distrugeri în întregul complex, afectând şi biserica mare. La acest

dezastru au contribuit mai apoi și oştile lui Mahomed al II-lea, care, în vara anului 1476,

neputând cuceri Cetatea Neamţ, s-au răzbunat asupra târgului şi a mănăstirilor din jur.

1

Cert este că, după 1480, vechea biserică de la Neamţ se afla într-un asemenea stadiu de

degradare, încât Ştefan cel Mare nu a mai considerat posibilă restaurarea acesteia, preferând

să ridice aici un nou lăcaş de închinăciune ce s-a sfinţit la 14 noiembrie 1497.

La Mănăstirea Neamţ au trăit şi s-au format reprezentanţi de seamă ai bisericii şi

culturii româneşti, cu o însemnată contribuţie la organizarea, consolidarea şi afirmarea

ortodoxiei în această parte a Europei, dar şi în păstrarea fiinţei noastre naţionale. Este o listă

impresionantă ce cuprinde nume de rezonanţă în viaţa spirituală, din care nu lipsesc Grigore

Ţamblac, Mitropolitul Iosif, Teoctist I (sfătuitor al lui Ştefan cel Mare între anii 1457-1470),

Teoctist al II-lea (Mitropolit al Moldovei până în 1528), cronicarii Macarie şi Eftimie, stareţii

Silvan, Ioasaf, Pahomie şi Paisie Velicicovschi, iar mai recent, Nicodim Munteanu, cel de-al

treilea patriarh al României, Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei şi Teoctist Arăpaş,

actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

„Io Ştefan Voievod a binevoit şi a început a zidi acest hram pentru rugăciunea sa şi a

Doamnei sale Maria şi a fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a sfârşit în anul 7005

(1497) iar a domniei sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător luna lui noiembrie în 14”.

Biserica Înălţarea Domnului de la Mănăstirea Neamţ constituie totodată şi o

importantă necropolă în care şi-au aflat odihna veşnică un mare număr de voievozi şi

domnitori, vlădici, episcopi, stareţi, oameni care au osârdit cu spor în istoria şi spiritualitatea

românească, printre care amintim mormintele voievodului Ştefan al II-lea, asasinat şi depus

aici în 1447, al lui Micotă, pârcălab de Cetatea Neamţ, decedat în 1495, al mitropolitului

Calinic Miclescu, fost Primat al Bisericii Ortodoxe Române între 1875-1886, ale foştilor

episcopi de Roman, Pavel, Teofil şi Ioanichie.

Biblioteca Mănăstirii Neamţ este considerată una dintre cele mai veche din ţară

devenind şi cea mai bogată prin numărul volumelor şi prin valoarea conţinutului lor. Unele

lucrări care au aparţinut mănăstirii se găsesc în prezent în alte instituţii. Este cazul vestitului

manuscris Mineiul de la Neamţ, scris pe pergament, după datele paleografice şi lingvistice în

secolele XIII-XIV, păstrat în Biblioteca Academiei Române. Cel mai vechi manuscris păstrat

la Mănăstirea Neamţ este un Tetraevanghel pe pergament scris la sfârşitul secolului al XIV-

lea. Al doilea este un Liturghier copiat la finele secolului al XV-lea de Ioan Logofătul.

2

Tipografia

Un prim început al cărții în incinta mănăstirii datează încă din secolul al XV-lea. La

Mănăstirea Neamţ, în acea periodă, se afla o şcoală de caligrafi, copişti şi miniaturişti, care au

lăsat lucrări de o mare valoare istorică, liturgică şi artistică. În prima jumătate a acestui secol,

activitatea a fost dominată de vestitul caligraf miniaturist Gavriil Uric, autorul unor adevărate

capodopere.1 Una dintre acestea, Tetraevanghelul, scris în 1429, a ajuns tocmai dincolo de

Canalul Mânecii, constituind una dintre piesele importante ale Bibliotecii Bodleyana din

Oxford.

Şcoala de caligrafi şi miniaturişti de la Neamţ a continuat să se dezvolte în timpul

domniei lui Ştefan cel Mare şi apoi în tot secolul al XVI-lea, multe dintre manuscrisele de aici

constituind comenzi voievodale pentru Putna şi pentru alte mănăstiri din Moldova. Copiştii de

la Neamţ au atins un asemenea nivel încât lucrările lor erau căutate şi considerate ca odoare,

grafia şi ornamentica influenţând, mai târziu, atât producţia tipografică a unor centre de

cultură din ţară, cât şi creaţia gravorilor şi chiar a constructorilor de edificii religioase. Aceste

bogate tradiţii cărturăreşti au fost continuate şi dezvoltate în veacul al XIX-lea prin înfiinţarea

unei tipografii din teascurile căreia au ieşit primele volume în anul 1807.

Atunci Mihail Strelbitki „dăruiește lui Dositei, viitorul stareț, o tipografie pentru care

a lăsat și doi călugări inițiati de el în acest meșteșug”. La început tipografia a fost dotată cu

„un teasc vechi din inimă de păr cu o sumă de instrumente, o cantitate de litera și alte

obiecte”. În anul 1847, s-a adus „o mașină cilindrică” din fier, de la Viena, iar starețul Neonil

a adaugat ulterior „două teascuri din fier și unelte de tipărit cărți ”. În perioada secularizării

tipografia a fost confiscată, iar în anul 1873, starețul Timotei, a cumpărat o altă presă

tipografica de la Viena.

Până la 1883 s-au tipărit aici 133 de titluri cu literă chirilică, iar între 1923-1980 alte

333 titluri cu literă latină, la care se adaugă mai multe reviste, periodice şi publicaţii ale

Mitropoliei Moldovei şi Sucevei.

Tradiţiile şcolii de grămătici de la Mănăstirea Neamţ, considerată în timpul lui Ştefan

cel Mare o veritabilă „facultate de litere”. La 1821 se vorbeşte aici despre Şcoala lui Ilarie, la

1834 despre Şcoala lui Neonil, pentru ca în 1834 să ia fiinţă, cu spijinul Mitropolitului

1 Nicolae Grigoraş, Vechi cetăţi moldoveneşti (originea lor), în Studii şi cercetări istorice, vol.XX, Iaşi, 1947.

3

Veniamin Costache şi al lui Gh. Asachi o şcoală duhovnicească, ce a funcţionat până în 1848,

primind ucenici şide la alte mănăstiri din Moldova.2

În martie 1855, domnitorul Grigorie Ghica semnează afişul de sfinţire a unui Seminar

la Mănăstirea Neamţ, instituţie de recunoscut prestigiu, cu o remarcabilă contribuţie la buna

pregătire a atâtor generaţii de preoţi. Astăzi funcţionează ca Seminar Teologic Liceal.

Ospiciu și bolnițe de la 1760.

Tot în acea perioadă, în timpul lui Paisie s-au făcut traduceri din literatura populară,

din scriitorii clasici greci, din filozofii antichităţii şi chiar cărţi cu conţinut istoric. Literatura

patristică a fost pusă în circulaţie cu titluri din marii învăţători şi ierahi ai Bisericii, ca Vasile

cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; din a părinţilor îmbunătăţiţi şi înduhovniciţi

ca Teodoret, Ciprian, Eusebiu al Cezareei, Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Fericitul Augustin.

Grigorie Paloma, Grigorie Sinaitul. Dintre cărţile populare s-au tradus şi copiat aici Viaţa

Sfântului Vasile cel Nou şi Vămile Văzduhului, Alexandria, Esopia, Minunile Maicii

Domnului, Varlaam şi Iosaf, Floarea darurilor.

S-au tradus texte din filozofii şi scriitorii greci Aristofan, Aristotel, Platon, Plutarh,

Socrate. Nu lipsesc nici manuscrise cu conţinut istoric: Viaţa Sfântului Nifon, Patriarhul

Ţarigradului, un Letopiseţ al lui Nicolae Mavrocordat.

Personalități: Iosif I Musat, Mitropolit al Moldovei și Sucevei înainte de 1386. Este

considerat ca „întâiul adevărat egumen al Mănăstirii Neamț”.

Ștefan al II-lea Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, născut în anul 1411.

Teoctist II, Mitropolitul Moldovei și Sucevei.

Sfântul Paisie de la Neamț, una dintre marile personalități bisericești care a inițiat

curentul de reînnoire și revigorare a vieții monahale și culturale din această mănăstire

Dositei (Dosoftei Calmuschi-Calmus), ieroschimonah, arhimandrit și stareț al

Mănăstirilor Neamț și Secu. A fost ales stareț al Mănăstirii Neamț, în anul 1805, după starețul

Sofronie. El a avut marele merit de a pune în lucru și a instala tipografia Mănăstirii Neamț, în

1807.

2 M. Păcurariu, Arhiereii Neofit şi Filorot Scriban, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XXXV, nr. 1-2, 1959.

4